.piata Monetara

PLANUL LUCRARII

Cap 1

CREDITUL SI ROLUL SAU IN ECONOMIA CONTEMPORANA

NOTIUNE SI TRASATURI

FORMELE CREDITULUI

FUNCTIILE CREDITULUI

ROLUL CREDITULUI

Cap 2

MASA MONETARA SI COMPONENTELE EI

NOTIUNE SI TRASATURI

AGREGATELE MONETARE

LICHIDITATEA AGENTILOR ECONOMICI

Cap 3

PIATA MONETARA SI ROLUL EI IN ECONOMIA CONTEMPORANA

CONCEPT. ROL

FUNCTIILE PIETEI MONETARE

TIPURI DE OPERATIUNI PE PIATA INTRA SI EXTRA BANCARA

Cap 4

POLITICA MONETARA

CONCEPT

PARGHII ECONOMICO-FINANCIARE

Cap 5

ROLUL BANCII CENTRALE PE PIATA MONETARA SI IN REALIZAREA POLITICII MONETARE

BANCA CENTRALA SI POLITICA MONETARA

SISTEMUL ACTUAL DE PLATA IN ROMANIA

CONSECINTE ECONOMICE SI SOCIALE ALE SCHIMBARII

BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL I

CREDITUL SI ROLUL SAU IN ECONOMIA CONTEMPORANA

Notiune si trasaturi

Ca si moneda, creditul este o categorie economico-financiara creata pentru a servi la rezolvarea unor probleme economice, sociale sau legate de procesul de schimb. El a aparut pentru prima data in economiile premonetare, ca o consecinta a schimbului in natura practicat de indivizi, o data cu trecerea lor de la viata izolata la o forma de viata sociala. Practic, creditul este tot un schimb, cu deosebirea ca intre momentele schimbului se intrecaleaza factorul timp.

In evolutia activitatii economice a omenirii creditul a aparut inaintea oricarui sistem si instrument de schimb. Din punct de vedere etimologic, creditul isi are originea in cuvantul latin “creditum-credere” care inseamna “a crede”, “a se increde”, “a avea incredere”. Originea cuvantului este foarte importanta pentru ca scoate in evidenta un element psihologic esential al operatiunii de credit, si anume “increderea”.

Pentru cercetatori creditul a reprezentat un subiect controversat in literatura de specilatate de care specialistii s-au ocupat in mod constant. Profesorul G. Gide defineste creditul ca fiind “schimbul unei bogatii prezente contra unei bogatii viitoare”.

Profesorul F. Laitner defineste creditul ca un act economic ce face sa nasca in favoarea unui individ un drept de a dispune in mod permanent de bunurile sau serviciile puse la dispozitia sa de un alt individ, in cadrul termenului care i-a fost acordat.

Intr-o alta formulare, operatiunea de credit exista ori de cate ori este vorba de cedarea unei sume de bani, efectuata intr-un moment dat, din partea unui subiect economic, cu obligatia pentru acesta din urma de a restitui mai tarziu , la un termen fixat, suma primita, plus o suma de bani care se cheama interes sau dobanda.

Nu trebuie confundat creditul cu un imprumut in forma pura. Deosebirea consta in faptul ca obiectul imprumutului este intotdeauna un bun care va fi restituit in forma sau in substanta sa. Creditul, insa, este un imprumut de moneda, moneda fiind, dupa cum se stie o marfa cu rol de echivalent general. ceea ce conteaza la credit este intrevalul de timp. A acorda cuiva un credit inseamna a-i pune la dispozitie o suma de bani cu obligatia de a-i rambursa la un moment in viitor.

Operatiunea de credit presupune doua parti: o parte acorda creditul iar cealalta il primeste, altfel spus se indatoreaza.

Formele in care se prezinta operatiunile de credit sunt intr-o gama foarte larga, de la acorduri personale simple la tranzactiile formalizate ce se efectueaza pe pietele financiare foarte dezvoltate si formulate in contracte complexe. O parte importanta a relatiilor de credit o constituie mobilizarea capitalurilor disponibile si a economiilor. Partile implicate, instrumentele de plata folosite, conditiie de acordare a creditului variaza de la o tara la alta; la fel si dispozitivul institutional.

Ceea ce ramane la fel peste tot constituie elementele esentiale ale creditului:

subiectele creditului

b. promisiunea de rambursare;

c. ratele partiale;

d. termenul de rambursare;

e. garantarea creditului;

f. dobanda;

g. tranzactia; acordarea creditului;

h. consemnarea si transferabilitatea.

Subiectele raportului de credit

Creditorul si debitorul, prezinta o mare varietate ce priveste apartenenta la grupuri social-economice, motivele angajarii in raporturile de credit, durata creditului.

O apreciere generala asupra naturii participantilor la procesul de creditare – creditori si debitori – contureaza trei categorii de ampla cuprindere: statul, agentii economici si populatia.

In calitate de creditori, agentii economici manevreaza importante disponibilitati monetare, din circuitul carora au loc considerabile degajari cu caracter temporar ce pot fi angrenate in procesul de creditare. Intreprinderile, prin repartizarea profitului, constituie fonduri si rezerve, remunereaza actionarii, fapte ce majoreaza global capacitatea de creditare a economiei nationale.

Cresterea veniturilor populatiei prin angajarea masiva in procesele economice, prin nivelul inalt al productivitatii muncii si prin amplitudinea spiritului de economisire si de prevedere, caracteristici ale evolutiei contemporane in tarile dezvoltate, a facut din populatie un factor major in desfasurarea raporturilor de credit.

In tarile dezvoltate aportul populatiei in formarea resurselor de creditare tinde sa-l ajunga pe cel al intreprinderilor. Astfel, in 1988 in Japonia fata de 143788 mld. yeni cat reprezentau acumularile intreprinderilor, populatia inregistra un volum de economii de 128243 mld. yeni.

In calitate de debitori, alaturi de intreprinderi si populatie se afirma amplu in toate tarile dezvoltate, statul.

De exemplu, in Statele Unite calitatea de debitor are valori apropiate pentru cele trei categorii mai sus amintite, fapt ce releva anumite particularitati ale proprii SUA: gradul mare de autofinantare al intreprinderilor care diminueaza relativ necesitatile de credit, o dezvoltare mai ampla a creditului acordat populatiei, ca expresie a unei economii de consum dezvoltate generos, o amplitiudine specifica a cheltuielilor bugetare, axate in special pe destinatii militare care exagereaza nevoile de credit ale statului.

Promisiunea de rambursare

Este un element esential al raportului de credit care presupune riscuri si necesita in consecinta angajarea unei garantii. In raporturile de credit exista riscuri probabile cum sunt:

riscul de nerambursare;

riscul de imobilizare;

Riscul de nerambursare consta in probabilitatea intarzierii platii sau incapacitatii de plata datorita conjuncturii, dificultatilor sectoriale sau deficientelor imprumutatului. Pentru a prevedea acest risc trebuie sa se analizeze temeinic imprumutatul prin prisma diverselor aspecte: umane (competenta, moraliate), economice (situatia nationala si internationala, cadrul profesional), financiare (indatorarea existenta, capacitatea de rambursare), juridice (forma juridica , legaturile juridice cu alte intreprinderi).

Riscul de imobilizare reprezinta posibilitatea ca , din cauza unei gestiuni nereusite intervenite la banca sau la detinatorul de depozite, cererile titularilor de depozite sa nu poata fi satisfacute.

Ratele partiale

Ratele partiale se ramburseaza esalonat, la diverse termene stabilite prin contractul de credit.

Termenul de rambursare

Termenul de rambursare are o mare varietate, de la termene foarte scurte de 24h pana la termene de 30-50 de ani, chiar 100 de ani pentru creditele privind construirea unei locuinte.

Pentru creditele pe termen scurt este caracteristica rambursarea integrala la scadenta.

Creditele pe termen mijlociu si lung implica adesea rambursarea esalonata, ceea ce inseamna ca pe parcurs – la intervale lunare sau anuale – o data cu dobanda se ramburseaza si o parte din principal

, suma imprumutului.

Conform legii nr 33/1991 privind activitatea bancara creditele ce nu depasesc 12 luni sunt credite pe tremen scurt, creditele pe termen mediu sunt rambursate intre 1-5 ani, iar cele ce depasesc durata de 5 ani sunt credite pe tremen lung.

Garantarea creditului.

Riscurile pe care le comporta creditul pot fi indepartate prin luarea unor garantii de catre cel care imprumuta, de cele mai multe ori acesta fiind banca. Garantiile sunt de doua categorii : garantii personale, constituite in functie de persoana debitorului si garantiile reale bazate pe consistenta bunurilor.

Garantia personala este angajamentul luat de o terta persoana de a plati, in cazul in care debitorul este in incapacitate.

In cazul garantiei simple, garantul are dreptul de a discuta asupra indeplinirii obligatiei sale, de a cere executarea primordiala a debitorului ( beneficiul de discutiune) si, in cazul in care exista mai multi garanti, sa raspunda numai pentru partea sa (principiul divizibilitatii obligatiilor).

In cazul garantiei solidare garantul poate fi tras la raspundere pentru a plati, concomitent, sau chiar inaintea debitorului, daca aparent prezinta conditii favorabile de solvabilitate.

Garantiile reale sunt retinerea, gajul, ipoteca si privilegiul.

Dreptul de retentie inseamna posibilitatea creditorului imprumutului de a retine un bun corporal al debitorului atat timp cat el nu a achitat intregral . Conditia ce se pune este ca bunul ce se retine sa aiba o legatura cu creanta, iar creanta sa fie certa si exigibila, adica suma ce se datoreaza sa fie detreminata prin documente care sa ateste existenta operatiunii cu certitudine iar termenul de rambursare prevazut initial sa fie implinit.

Gajul inseamna remiterea de catre debitor creditorului a unui bun mobil corporal in garantia creditului. Gajul poate avea loc cu deposedare sau fara deposedare. In cazul gajului fara deposedare se remite un titlu creditorului, titlu care face obiectul publicitatii (este cazul gajarii fondului de comert).

Creditorul gajului are in primul rand un drept de preferinta fata de creditorii chirografari (care nu au garantii pentru creantele lor); el poate sa urmareasca bunul in mainile oricarui proprietar s-ar afla succesiv; are un drept de retentie precum si dreptul de a vinde bunul prin intermediul justitiei (vanzare la licitatie publica din care sa-si satisfaca apoi creanta).

Ipoteca reprezinta o garantie reala imobiliara prin care debitorul acorda creditorului sau dreptul asupra unui imobil, fara deposedare si cu respectarea formelor de publicitate fata de terti. Si in acest caz creditorul are dreptul de preferinta si dreptul de urmarire. Ipoteca este de trei feluri: legala, conventionala sau judiciara.

Privilegiul este dreptul conferit prin lege unor creditori, de a avea prioritate in a fi platiti atunci cand dispun de o garantie asupra unei parti, sau asupra totalitatii patrimoniului debitorului. Creditorul privilegiat dispune de un drept de preferinta si de urmarire .

Privilegiile pot fi generale si speciale, mobiliare si imobiliare.

In orice caz, decizia creditorului de a efectua operatiunea fara riscuri trebuie sa se bazeze pe totalitatea insusirilor calitative ale debitorului, ale patrimoniului sau, si a modului de administrare si nu numai pe cele ce se desprind din aprecierea garantiilor. Transformarea garantiilor in bani presupune cheltuieli, efort suplimentar, toate acestea implicand imobilizari indelungate de fonduri. Creditorul, respectiv bancherul este interesat de derularea normala a procesului de creditare si nu de anomaliile acestuia, chiar daca acestea ii aduc unele recompense.

Dobanda

Dobanda este o caracteristica esentiala a creditului.

Dobanda reprezinta pretul platit de catre debitor creditorului sau pentru imprumutul acordat pe un termen determinat. In practica social-economica se cunosc mai multe categorii de dobanda:

-dobanda camatareasca, calculata cu procente excesiv de mari;

-dobanda conventionala este calculata cu un procent stabilit prin intelegerea dintre creditor si debitor;

-dobanda la dobanda – anatocismul – este pretul platit de imprumutat pentru suma reprezentand capitalul, plus dobanda capitalizata pe o perioada;

-dobanda legala este calculata cu procentul stabilit de lege;

-dobanda pentru imprumutul maritim este de regula mai ridicata decat cea practicata pe nele recompense.

Dobanda

Dobanda este o caracteristica esentiala a creditului.

Dobanda reprezinta pretul platit de catre debitor creditorului sau pentru imprumutul acordat pe un termen determinat. In practica social-economica se cunosc mai multe categorii de dobanda:

-dobanda camatareasca, calculata cu procente excesiv de mari;

-dobanda conventionala este calculata cu un procent stabilit prin intelegerea dintre creditor si debitor;

-dobanda la dobanda – anatocismul – este pretul platit de imprumutat pentru suma reprezentand capitalul, plus dobanda capitalizata pe o perioada;

-dobanda legala este calculata cu procentul stabilit de lege;

-dobanda pentru imprumutul maritim este de regula mai ridicata decat cea practicata pe piata comerciala;

-dobanda majorata este practicata de banci in cazurile in care creditele nu sunt rambursate la timp;

In acordurile de credit se foloseste in mod regulat clauza dobanzii fixe. Dobanda cuvenita in cadrul acordului de credit este acceptabila pentru ambele parti, pentru intregul imprumut si pentru toata durata creditului.

In anii ’70 din cauza unui proces inflationist crescand, s-a practicat dobanda variabila (sensibila), caz in care dobanda se modifica periodic (de regula semestrial), in functie de nivelul dobanzilor pe piata (nationala sau internationala).

Intr-un capitol urmator voi dezvolta analiza notiunii de dobanda, a rolului sau in politica monetara.

Tranzactia. Acordarea creditului

Creditul poate fi consimtit in cadrul unei tranzactii unice; acordarea unui imprumut, vanzarea unei obligatiuni, angajarea unui depozit.

In ultimul timp a aparut sistemul creditului deschis in cadrul caruia imprumuturile efective intervin la intervale de timp alese de debitor . Un exemplu in acest sens sunt cartile de credit.

Pentru a consimti tranzactia creditorul trebuie sa-si asigure o buna informare si documentare asupra tuturor riscurilor ce pot aparea. Bancile isi creeaza un sistem propriu de informare sau apeleaza la agenti specializati care studiaza capacitatea de plata si respectiv, potentialul economic al firmelor.

Consemnarea si transferabilitatea

Acestea sunt de asemenea caracteristici ale creditului. Acordurile de credit sunt consemnate in marea lor parte prin inscrisuri, instrumente de credit, a caror forma de prezentare implica aspecte multiple si diferentiate.

Esential in aceste instrumente este obligatia ferma a debitorului de a rambursa creditul, respectiv dreptul creditorului de a i se plati suma angajata.

Implicit, prin intermediul transferului instrumentului de credit se realizeaza cesiunea creantei, respectiv a dreptului de a incasa suma inscrisa in instrumentul de credit, precum si veniturile accesorii.

Transferabilitatea injstrumentelor de credit si deci transferul acordurilor de credit de la un benficiar la altul este, in primul rand, o expresie a lichiditatii portofoliului de creante, posibilitatea pentru fiecare creditor de a transforma creanta in bani, potrivit unei necesitati sau unei noi optiuni.

In practica bancara transferabilitatea ocupa un loc important deoarece permite a asigura utilizarea fluxurilor firesti de constituire si utilizare a capitalurilor temporar disponibile.

Formele creditului

Creditul comercial

Creditul bancar

Creditul obligatar

Creditul ipotecar

Creditul de consum

La aparitia sa creditul se practica sub forma creditului natural, forma ce exista si astazi in comunitatile mai putin evoluate.

In societatea moderna formele creditului sunt de o mare varietate, evoluand o data cu societatea moderna.

In economia de piata operatiunile de credit se grupeaza in functie de natura si cadrul in care actioneaza; criteriile care determina principalele tipuri de credit sunt:

-persoana creditorului;

-modalitatea specifica de formare si utilizare a capitalurilor disponibile;

-persoana debitorului;

-dimensiunile si dinamica necesitatilor debitorului si modul de folosire a capitalurilor imprumutului ;

-obiectul creditului si sfera de utilizare;

-duratele de constituire a capitalului disponibil si de utilizare de catre imprumutati.

Privite din aceste puncte de vedere raporturile de credit s-au cristalizat de-a lungul timpului in cinci forme principale: creditul comercial, creditul bancar, creditul obligatar, creditul ipotecar si creditul de consum.

Creditul comercial

Este o forma de imprumut practicata intre vanzator si cumparator, atunci cand vanzarea marfurilor este facuta pe credit, inmanarea marfii fiind separata in timp de plata pretului.

Aceasta forma contribuie la accelerarea circulatiei marfurilor si, implicit la dezvoltarea economiei nationale.

Acordarea de credite sub forma de marfa este o practica seculara care isi are originea in procesul diviziunii muncii, atunci cand, din masa producatorilor s-au desprins comerciantii specializati in desfacerea marfurilor.

Aceasta forma satisfacea atat interesul producatorului de a-si vinde marfa, cat si pe cel al comerciantului lipsit de capital, care se invoia de fapt sa plateasca marfa dupa vinderea ei.

Marfurile primite pe credit reprezinta pentru comerciant datorii exigibile si implica o amanare mai scurta sau mai lunga a termenului de plata.

Astfel, creditul devine o resursa principala a agentului economic beneficiar care, folosind marfurile primite este in masura de primi banii. Beneficiarul, la randul sau, poate transmite marfurile pe credit distribuitorilor sai cu ridicata sau cu amanuntul fara sa angajeze resurse proprii sau sa apeleze la creditul bancar.

In literatura de specialitate se apreciaza ca exista trei componenete ale creditului comercial:

-Componenta traditionala decurge din interesele comune ale partilor de a creste fluiditatea schimburilorsi diminuarea costurilor de organizare. Daca s-ar pune conditia platii pretului la momentul predarii marfii s-ar ivi probleme la cumparator privind costurile de procurare a mijloacelor de plata.

-Componenta comerciala implica utilizarea creditului ca o arma comerciala de promovare a vanzarilor de catre producator

-Componenta financiara implica punerea la dispozitia clientului, pentru o perioada de timp a unei plati a capitalului sau, sub forma de marfa.

Agentii economici sunt polivalenti in desfasurarea raporturilor de credit comercial: pe de o parte ei primesc credite in calitate de cumparatori, fapt ce le asigura un flux de resurse, pe de alta parte ei acorda credite propriilor cumparatori, realizand per ansamblu un transfer reciproc de resurse, care avantajeaza pe fiecare intreprinzator.

Totusi, in constituirea resurselor un rol importanat revine si creditului bancar; astfel, multi furnizori devin intermediari ai acestui tip de credit; obtin credite bancare pe care apoi le redistribuie clientilor sub forma creditelor comerciale. Aceasta situatie reflecta pozitiile fiinanciare diferite ale celor doua parti.

Clientii se pot confrunta cu probleme privind obtinerea creditelor bancare, in timp ce furnizorii beneficiaza de grade de lichiditate superioare. Mai mult, bancile incurajeaza aceste credite (acordant furnizorilor credite pentru ca acestia sa faca livrari sub forma de credit comercial) pentru a transfera partial sarcina identificarii si selectiei risculuicatre firmele furnizoare.

Aceste riscuri nu sunt de ignorat. In Franta se apreciaza ca riscul de rambursare se aproximeaza in medie de 4% din creditul angajat.

Dimensiunile mari ale creditului comercial si insasi transformarea unei parti a creditului bancar in credit comercial, se apreciaza ca se datoreaza si lipsei de suplete a bancilor in distribuirea de credite de trezorerie, slabiciunilor manifestate, pe acest segment de piata, din partea bancilor, cauzate de: compartimentarea pietii capitalurilor, restrictii cantitative, aversiunea fata de risc, caracterul administrativ al procedurilor de acordare a creditelor pe termen scurt s.a.m.d.

Putem concluziona ca aceasta forma a creditului suplineste fluxuri financiare intr-o sfera larga a economiei nationale si astfel intreprinderile, societatile comerciale si altele, prin natura lor intreprinderi non-financiare (non-bancare) de fapt, asigura circuitul, repartizarea si redistribuirea de fonduri in economie.

Creditul bancar

Creditul bancar cuprinde o sfera larga de raporturi angajand modalitati diferite, fiind pe termen scurt, mijlociu si lung, privind operatiuni bazate pe inscrisuri sau fara, garantate sau negarantate, in fiecare caz in parte sau in cadrul unui acord general.

Creditul bancar mai este numit si “comertul cu bani” si se acorda agentilor economici de catre institutii specializate numite institutii bancare.

In raporturile de credit cu banca se pot angaja si persoane care nu au in acest cadru calitatea de agenti economici. Trebuie subliniat faptul ca in raporturile dintre banci si intreprinderi se contureaza trasatura reciprocitatii care presupune, pe de-o parte depozite ale intreprinderii prin conturi deschise in banci, iar pe de alta parte credite acordate de banca intreprinderii pentru nevoile de productie ale acesteia, pentru investitii etc.

Principalele credite acordate de banci sunt clasificate dupa mai multe criterii:

1º dupa destinatie, creditul poate fi:

Creditul de productie destinat unui scop activ in economie si creditul de consumatie afectat consumului social. Se poate intampla ca un credit de productie sa se soldeze cu mari pierderi pentru economie din cauza unor investitii insuficient fundamentate.

2º in functie de subiectul de drept care angajeaza creditul, acesta poate fi credit public si privat.

Creditul public este contractat de stat si poate fi productiv daca este destinat modernizarii productiei unei intreprinderi de stat, spre exemplu, sau poate fi neproductiv daca este destinat unor cheltuieli precum apararea, sanatatea, invatamantul.

3º in functie de perioada de timp pentru care s-au acordat, creditele pot fi pe tremen scurt -pana la 1 an – ,credite pe termen mediu – de la I-5 ani – , si credite pe termen lung – peste 5 ani – contractate pentru investitii.

Daca raporturile intre parti se bazeaza pe continuitate si frecventa, se folosesc operatiunile in cont curent care se efectueaza fara termen.

4º dupa locul de desfasurare a operatiunii de credit vom intalni credit extern si intern.

5º avansurile in cont curent sunt operatiuni de credit bancar care presupun o temeinica cunoastere a activitatii intreprinderii, fara a fi consemnate in inscrisuri; ele se acorda fara termen de rambursare, pentru cheltuieli imprevizibile de productie si fara o garantare formala. De regula, aceste credite se bazeaza pe depozite compensatorii ale agentului economic care isi pastreaza toate resursele in conturile bancii

Sistemul de acordare este in general cel al liniei de credit care stabileste o suma fixa – limita maxima – care se poate acorda in acest cadru.

Aceste forme de creditare intra in categoria creditelor implicite pentru ca ele asigura un aflux de capital circulant intreprinderii, ea poate sa le foloseasca potrivit necesitatilor sale, fara a motiva utilizarea lor.

Exista si credite explicite acordate de banci agentilor economici care presupun o motivare clara si sunt conditionate de un anumit mod de utilizare precum si de garantare. Un exemplu in acest sens sunt crditetele de productie sezoniera cunoscute sub numele de credite de campanie si care sunt menite sa asigure resursele necesare in cazul iregularitatii ciclului aprovizionare-productie-vanzari; aceste credite sunt garantate cu marfurile aflate in procesul de productie.

Creditul obligatar

Creditul obligatar se practica de secole si reprezinta o operatiune de credit ce presupune emiterea de obligatiuni de catre institutii statale sau intreprinderi economice in calitate de debitori; de cealalta parte se afla creditorii – subscriitori si detinatori ai acestor obligatiuni care-si angajeaza astfel capitalurile in vederea obtinerii unui venit sigur sub forma principala a dobanzii.

Obligatiunea este inscrisul care consemneaza raportul de credit si forma prin care, in principal, se desfasoara.

-Caracteristic obligatiunii este faptul ca ea este exprimata printr-un titlu de recunoastere a datoriei care reprezinta creanta financiara, pe care detinatorul (creditorul) o are asupra emitentului (debitorul). Detinatorul incaseaza de regula periodic dobanzile convenite prin raportul de creditare.

-Majoritatea obligatiunilor sunt emise de catre stat, fie catre tezaur (Ministerul Finantelor), fie catre institutii locale (primarii, prefecturi).

-Aceste raporturi sunt angajate in special in sfera publica, respectiv sunt deschise tuturor doritorilor de a investi; ele sunt pe de o parte precedate de campanii publicitare , iar pe de alta parte, o data subscrierea incheiata, obligatiunile sunt oferite spre negociere la bursa de valori. Investitorii sunt cei care solicita cel mai des achizitionarea de obligatiuni deoarece prefera o investitie neconditionata de timp si in masura sa le asigure, oricand, rapid si fara mari diferente valorice, schimbarea optiunii.

-De regula intreprinderile sunt cele interesate in emiterea de obligatiuni pentru ca acestea reprezinta o sursa preferata de capital. Intreprinderile, avand o structura data a detinerilor si a detinatorilor de capital, si prin aceasta o repartizare data in pozitia puterii in consiliul de administratie, evita emisiunea de noi actiuni ca sursa de sporire a capitalurilor, situatie ce ar putea duce la schimbarea raportului de forte.

Un alt avantaj ar fi acela ca obligatiunile sunt mai ieftine si mai comode decat noile actiuni pentru faptul ca prestatiile efectuate pentru plata dobanzilor catre subscriitori sunt oricum mai mici decat cele pentru plata dividendelor. Creditorul este un factor comod in activitatea intreprinderii, obligatiunea nepermitandu-I imixtiunea, el asteptand doar termenul de plata.

Sumele obtinute din obligatiuni sunt utilizate in special pentru infaptuirea de investitii, pentru majorarea capitalului fix, pentru operatiuni de preluare si achizitii de intreprinderi.

Aceste sume, avand o destinatie speciala, au si un anumit capital disponibil, cu alte cuvinte, creditori specializati. Spre exemplu in SUA, o treime din detinerile de obligatii emise de societati sunt asigurate de companiile de asigurari pe viata iar o alta treime este acoperita de fondurile de pensii publice sau private. A treia treime isi gaseste acoperirea printr-o gama larga de resurse provenind de la bancile mutuale de economii, fondurile comune de plasament, fondurile fundatiilor, institutiilor de educatie, religioase si de caritate.

Dezvoltarea pe scara larga a creditului obligatar a reactivat si a extins activitatea institutiilor de rating. Ratingul este un proces de evaluare a standingului financiar al unui titlu de imprumut, in scopul de a exprima o apreciere asupra riscurilor legate de rambursarea sau plata dobanzilor.

Agentiile de rating sunt institutii neutre, care desfasoara o activitate de interes public si se bucura de independenta financiara. Independenta si calitatea, integritatea aprecierilor sale, fiind o premisa a bunului sau renume si credibilitatii sale, asigura prin aceasta indeplinirea scopului propus.

Agentia desfasoara la cererea emitentului si prin contributia financiara a acestuia o expertiza. Analiza se desfasoara pe baza rezultatelor economice si financiare ale intreprinderii emitente pe cativa ani, se apreciaza calitatea organizarii, eficienta comerciala si tehnica, situatia firmei pe piata, sector, zona.

Obligatiile, ca obiect de sine statator, reprezinta temeiul desfasurarii unor alte operatii de credit, ele reprezentand active substantiale in patrimoniul fiecarei intreprinderi sau banci.

Obligatiile se vand in mod curent intre intreprinderi si banci si intre banci si banca centrala, in cadrul operatiilor de optimizare a plasamentelor pe care le urmaresc fiecare. De asemenea, activele in obligatiuni creeaza temei unor operatii de imprumut declansate de detinatorii care primesc credite, prin gajarea acestora. Prin aceasta, pe de o parte, detinatorii obtin cu usurinta disponibilitatile lichide in momentele considerate oportune, in conditii avantajoase, iar pe de alta parte, pastreaza in continuare calitatea de proprietar al acestor obligatiuni si deci, privilegiul de a incasa, la termenele stabilite, dobanzile ce li se cuvin.

In concluzie, obligatiunile prezinta fondul material al unor ample operatii bancare active, si genereaza si sustin numeroase si felurite operatiuni de credit.

Creditul ipotecar

In economiile nationale care protejeaza proprietatea individuala creditul destinat activitatii imobiliare ocupa un loc important . Creditul ipotecar presupune o conventie intre creditor si imprumutat, in care este prevazut:

Proprietatea care constituie garantia imprumutului;

Conditiile de remunerare si scadentele de rambursare;

Penalitatile in caz de rambursare anticipata, partiala sau completa a imprumutului;

Circumstantele in care prin nerespectarea conditiilor de imprumut debitorul poate pierde proprietatea.

Principalul tip de imprumut pe ipoteca comporta o suma de rambursare si o rata a dobanzii fixa (constanta si identica). De regula, in cazul ratei fixe, in timp, scade partea privind dobanzile si creste partea privind rambursarea propriu–zisa.

In ultimul timp s-au dezvoltat si alte tipuri de credite ipotecare cum ar fi:

-imprumut pe ipoteca cu dobanzi variabile;

-imprumut pe ipoteca cu rambursare progresiva;

-imprumut pe ipoteca inversat, purtator de anuitati.

Imprumutul pe ipoteca cu dobanzi varibile s-a instituit in special datorita cresterii si variatiei ratei dobanzii in anii ’80, in care s-a produs cresterea costurilor de procurare a fondului de imprumut. Creditul pe ipoteca cu dobanzi variabile presupune variatia acestora, in functie de un indicator precis al pietei financiare.

Creditele pe ipoteca cu rambursare progresiva satisfac cerintele crescande ale familiilor cu venituri modeste, aflate la inceputul activitatii, care au perspectiva ameliorarii veniturilor lor.

Creditul ipotecar inversat, purtator de anuitati, urmareste sa valorifice capitalul imobilizat in locuinte proprietate, fara a se renunta la dreptul de proprietate si la uzufruct. Imprumutul obtinut prin ipotecarea unei parti a proprietatii serveste la achizitionarea unui contract de anuitati si aduce astfel proprietarului un venit regulat. Este un sistem considerat de perspectiva.

O serie de institutii de credit si financiare constituie asemenea resurse pe termen lung care implica cu necesitate existenta unor garantii sigure de rambursare creandu-se astfel in mod firesc o piata ipotecara.

Intre bancile si institutiile ce constituie asemenea resurse apar in prim plan: casele de economii, respectiv bancile mutuale de economii, companiile de asigurari pe viata, bancile si societatile ipotecare, bancile comerciale. In trecut aceste institutii detinatoare de resurse desfasurau pe cont propriu operatii de credit ipotecar, asumandu-si rolul de creditor in cadrul unor contracte de credit. De curand operatiile de pe piata ipotecara au tendinta de a se desfasura, intre institutiile de credit, dupa modelul pietei monetare, iar influentele reciproce orienteaza adesea evolutia preturilor pe piata in acelasi sens, desi nivelul acestora este , pe fiecare piata, diferit.

Rolul deosebit al creditului ipotecar in expansiunea si propasirea proprietatii, face ca sprijinul statului sa se manifeste pe scara larga intoate tarile si pe multiple planuri: supraveghere, asigurare, impozitare, gestiunea datoriei, etc.

Creditul de consum

Creditul de consum este creditul pe termen scurt sau mijlociu, acordat persoanelor individuale, destinat a acoperi costul bunurilor si serviciilor de care beneficiaza prin reteaua de comercializare si servicii, sau pentru recreditarea creantelor contractate in acest scop.

Creditul de consum s-a afirmat de timpuriu intre celelalte forme de credit si, intr-o forma initiala a existat sub forma “creditului deschis”, respectiv a posibilitatii pe care comerciantul o acorda clientilor, de regula celor solvabili, de a achizitiona marfuri potrivit necesitatilor, urmand ca lichidarea sau regularizarea datoriilor sa se faca ulterior, potrivit aranjamentelor personale diferite de la caz la caz. Forma astfel practicata a fost considerata drept credit cu rambursare neesalonata.

Totusi, cea mai mare parte a creditelor de consum se acorda sub forma creditelor esalonate, forma in care termenii creditarii (scadenta, cuantumul ratelor, etc.) se stabilesc la acordarea creditelor.

Creditul cu scadenta nedeterminata implica operatii de credit deschis, credite acordate comerciantilor cu amanuntul, sau de catre acestia, credite privind anumite servicii. Debitorul va efectua plata in timp util (maximul fiind convenit) dar in momente prielnice lui, pe care le stabileste personal.

O forma deosebita, in plina dezvoltare, ce apartine creditelor esalonate o constituie creditul revolving. Aceasta forma s-a extins o data cu amplificarea utilizarii cartilor de credit. Elementele caracteristice acestuia sunt:

-se acorda in cadrul unei conventii stabilite intre parti;

-permite consumatorului sa efectueze cumpararile sau sa obtina imprumuturi fie direct, asupra creditorului, fie indirect, prin cartile de credit, in momentul oportun pentru el;

-consumatorul are posibilitatea sa efectueze plata fie in totalitate pentru creditul in curs, fie prin plati partiale, periodice, dupa posibilitati.

Creditul comercial are un rol deosebit in dezvoltarea economiei de consum, respectiv a productiei si circulatiei marfurilor, destinate marii mase a consumatorilor.

Creditul de consum anticipeaza momentul intrarii in posesia bunurilor si permite accesul cumparatorilor cu venituri.

De aici s-a tras concluzia ca, pe unele planuri, actiunea credituliude mai mici la bunurile de folosinta indelu gata de valoare mare. consum este destabilizatoare pentru economie, oferind terenul unor productii supradimensionate, actionand ca un factor de expansiune a economiei de consum.

Data fiind importanta economico-sociala a creditelor de consum, acesta reprezinta sfera cu cea mai mare implicare a reglementarilor si controlului de stat. Pe acest teren s-a exercitat cu precadere controlul selectiv pe linia ingradirii si eliminarii inlesnirilor acordate beneficiarilor de credit in scopul limitarii productiei, atunci cand interesele nationale aveau alte prioritati. Cerintele specifice au orientat politica de stat catre desfasurarea unor masuri de protejare a debitorului pe multiple planuri, dispozitii care privesc limitarea sarcinilor financiare ale persoanelor si familiilor, folosirea mijloacelor legale privind platile, asigurarea unitatii si evitarea discriminarii in relatiile de credit de consum.

Functiile creditul

Functiile creditului evidentiaza avantajele acestuia. Acestea sunt:

Functia distributiva consta in mobilizarea resurselor banesti disponibile la un moment dat in economie si redistribuirea lor prin acordarea de imprumuturi spre anumite ramuri, sectoare de activitate care au nevoie de fonduri de finante.

Disponibilitatile banesti se refera la surplusurile de capital de circulatie aflate temporar sub forma inactiva in conturile bancare ale societatilor comerciale, la rezervele de casa ale firmelor pastrate in conturi bancare, economiile populatiei depuse la casele de economii ori la bancile comercile.

Oferind agentilor aceste disponibilitati, creditul sporeste actiunea productiva a capitalului, punand astfel in miscare fortele economice latente si contribuind la cresterea avutiei reale a societatii.

De asemenea, faptul ca procurarea de noi capitaluri se realizeaza intr-un mod operativ confera mai multa elasticitate economiei in ansamblul ei favorizand orientarea mai rapida a investitiilor spre sectoarele sau activitatile rentabile, asigurand o mai mare capacitate de adaptare la cerintele pietei interne si externe si contribuind pe aceasta baza la cresterea eficacitatii marginale a capitalului.

Tot prin functia distributiva, creditul participa la concentrarea capitalului si dirijarea acestuia spre actiuni de mare anvergura, profitabile intregii societati.

Functia de transformare a economiilor in investitii. Prin ea se realizeaza echilibrul macroeconomic conform ecuatiei E = I, unde E = economiile si I = investitiile.

Orice individ poate economisi o anumita suma de bani, mai mare sau mai mica, in functie de venitul si comportamentul sau economic.

Economisirea neurmata de investire constituie o tezaurizare si reprezinta un factor de dezechilibru pentru viata economica. In acelasi timp, nu orice individ poate fi intreprinzator, nu oricine isi poate asuma riscul unei investitii, nu toti indivizii au calitatile necesare spre a se lansa in afaceri, iar daca le au, este posibil sa nu le poata valorifica din cauza lipsei de capital.

Creditul este cel care pune la dispozitia intreprinzatorului capitalul necesar, asigurand transformarea economiilor, altfel inactive, in investitii. Din acest punct de vedere, creditul este un factor important al cresterii economice.

Oferind posibilitatea accesului la credite oricarui individ care, prin intentiile sale realiste, riguros fundamentate, garanteaza rambursarea sumelor primite, creditul contribuie la proliferarea firmelor de mici dimensiuni, promotoare ale noului, ceea ce favorizeaza concurenta cu efectele sale pozitive asupra echilibrului economic.

Functia de emisiune monetara. Ca urmare a consolidarii ideii de credit bazat pe incredere intre participantii la actul economic, a fost creata metoda fiduciara (cu valoare fictiva, intemeiata pe incredere) la biletele de banca, iar pe langa acestea, determinate de nevoile schimbului, au aparut o multitudine de instrumente si tehnici de plata.

Astfel de instrumente si tehnici ca: viramentul, cecul, compensatia, trata, cambia, etc, au dus la diminuarea numerarului din circulatie si la cresterea in mare proportie a masei scripturale.

Prin aceasta s-a realizat si o importanta reducere a cheltuielilor cu circulatia monetara, noile tehnici si instrumente de plata determinate de actiunea creditului, asigurand si o crestere a volumului, a valorii tranzactiilor economice.

Functia de asigurare a stabilitatii pretului: se realizeaza prin reglarea dimensiunii cererii si ofertei de marfuri si servicii, creditandu-se consumul, pe de o parte, si stocurile pe de alta parte. Astfel, daca anumite marfuri a caror producere are, in mod efectiv, un caracter sezonier (ulei, zahar, produse de fructe) ar fi aduse toate pe piata in momentul realizarii lor, oferta ar deveni disproportionat de mare in raport cu cererea si vom asista la o cadere catastrofala a preturilor care va fi urmata, dupa un anumit timp, cand se va ajunge la o penurie a marfurilor respective, la o urcare exagerata a preturilor.

Pentru prevenirea unor asemenea situatii care ar perturba echilibrul economic – risipa urmata de penurie – se foloseste un instrument al creditului si anume warantul care ofera pentru proprietarii marfurilor posibilitatea depozitarii lor si obtinerii cu anticipatie, intr-o proportie mai mare sau mai mica, a contravalorii acestora.

Prin finantarea productiei si consumului precum si prin crearea unor instrumente si tehnici deosebit de sensibile, creditul a devenit o prezenta sine qua non in viata sociala si economica din orice tara civilizata.

Tot astfel, prezenta sistemului de credit in toate formele sale in societatile avansate ofera o serie de facilitati, inclusiv in ceea ce priveste protectia participantior la actul economic. De altfel, ideea conjunctiei dintre moneda si credit a devenit predominanta in ultimele decenii, aceasta fiind demonstrata pe baza opozitiei dintre lichiditatea si disponibilitatea asigurata de moneda si rigiditatea, respectiv afectarea bunului de consum unei singure utilizari.

“Cheltuiala nu este limitata la cantitatea de moneda existenta intr-o anumita perioada, aceasta putand fi completata cu cea pe care oamenii cred ca o vor putea procura prin incasarea veniturilor, prin dispozitia asupra activelor de capital sau prin imprumut”.

Conform acestei idei, moneda devine un element al patrimoniului agentilor economici. In fapt, in functie de usurinta sau de greutatea cu care agentii economici isi asigura moneda necesara sustinerii activitatilor, se contureaza si structura patrimoniilor lor.

Rolul creditului

Prin insasi natura lui, creditul indeplineste o serie de functii economice pozitive:

Acesta inlesneste sporirea capitalului real, favorizand o mai buna utilizare a factorilor de productie existenti. Astfel, prin intermediul creditului, resursele banesti trec din posesia celui care, la un moment dat, nu este in masura sa le foloseasca in mod util, in folosinta altuia care doreste si este capabil sa le valorifice, sporind productia nationala.

Contribuie la concentrarea intreprinderilor. Creditul faciliteaza distribuirea resurselor banesti intre diferite intreprinderi si ramuri economice, orientandu-le spre unitati mai bine situate pe piata, care sporesc si mai mult forta lor concurentiala.

Accelereaza tranzactiile comerciale. Creditul usureaza desfacerea marfurilor pe scara mare. Comerciantul detailist obtine marfuri pe credit in schimbul unui efect comercial (polita) pe care comerciantul engrosist o poate sconta la banca.

Sporeste viteza de rotatie a monedei si contribuie la dimensionarea ei. Banii de credit accelereaza viteza de rotatie a monedei si contribuie la dimensionarea ei si prin aceasta la sporirea cantitatii de mijloace de plata in economia nationala.

Exercita o influenta benefica asupra consumului, prin cumpararea pe credit si plata in rate a unor bunuri de folosinta indelungata.

Creditul are un rol deosebit de important si in ceea ce priveste promovarea relatiilor economice internationale, stimuland exporturile si importurile, asigurand o desfasurare normala, rapida si in deplina siguranta a operatiunilor de export–import. Trebuie avut in vedere si rolul creditului in acoperirea deficitului bugetar al statului sub forma creditului public.

Totusi, pe cat de util si avantajos este creditul, pe atat de primejdios devine atunci cand nu este utilizat in conformitate cu principiile sale si cu cerintele echilibrului economico-financiar

. Cel mai mare pericol il constituie folosirea abuziva determinata de ideea ca prin sine insusi creditul reprezinta o avutie. O asemenea conceptie va avea consecinte extrem de grave atat asupra debitorului, cat si asupra creditorului: debitorul va fi tenat sa foloseasca sumele provenite din imprumut ca pe propria avere, fara discernamant, iar creditorul se va vedea saracit, in imposibilitate de a-si recupera banii imprumutati.

Asa numita supracreditare reprezinta un alt pericol, ducand la mari dezechilibre economice, finaciare si monetare. Atunci cand ia proportii aceasta supracreditare este cea care genereaza inflatia. De asemenea, utilizarea creditului pentru finantarea unor activitati economice insuficient fundamentate poate duce la dezechilibre structurale in economia nationala, la disproportii intre ramurile si sectoarele ei de activitate.

Folosirea arbitrara a creditului poate stimula si o intensificare a operatiunilor speculative, o crestere a capitalului fictiv, care pot genera crahuri financiare. Nu trebuie omisa nici problema riscurilor rezultate din utilizarea creditului, in special pentru institutiile bancare care, daca nu sunt luate in considerare, pot provoca prabusirea in lant a sistemului bancar, cu consecinte deosebit de grave pe plan economic, social si politic.

CAPITOLUL II

MASA MONETARA SI COMPONENTELE EI

Notiune si trasaturi

Pentru economia actuala si pentru corpul social al oricarei tari, moneda este ca si sangele pentru corpul omenesc. Moneda reprezinta premisa primara a tuturor pietelor, liantul originar al mecanismului concurential general.

Prin definitie moneda se constituie intr-o categorie macroeconomica la care toti agentii economici dintr-o tara se raporteaza ca la un dat social.

Alaturi de limba oficiala, de drapelul si stema statului, de granitele tarii, moneda este un simbol definitoriu national – statal.

Atributele monedei nationale

La prima vedere, moneda a complicat foarte mult viata economica a oamenilor in general. Ea a dus la cresterea numarului de tranzactii in economie, la aparitia unor noi verigi intermediare intre productie si consum. Multe dintre aceste tranzactii s-au autonomizat si par a fi fara legatura reala cu rationalitatea si eficienta activitatii economice.

In realitate, moneda a inlesnit schimbul, contribuind la dezvoltarea economica pe baza liberei initiative a participantilor la viata economica. Specialistii considera ca atributele monedei (din care rezulta si facilitatile pe care aceasta le presupune) se reduc la urmatoarele

:

-acceptabilitatea – moneda trebuie sa fie acceptata de toti ca mijloc de plata pentru ca ea sa constituie un mijloc general de schimb;

-durabilitatea – sa aiba o viata naturala rezonabila, sa nu se deterioreze sub privirile agentilor econiomici;

-convenabilitatea – sa poata fi folosita cu usurinta;

-divizibilitatea – sa poata sluji la mijlocirea oricarei tranzactii, oricat de mare sau de mica ar fi aceasta;

-uniformitatea – oricare dintre monede, respectiv oricare dintre instrumentele monetare acceptate sa fie de aceeasi calitate, sa poata indeplini aceleasi functii;

– greutatea falsificarii – luarea in consideratie de catre emitent a unor elemente tehnice care sa faca dificila reproducerea lor de catre indivizi;

-stabilitatea valorii ei – mentinerea puterii de cumparare pe o perioada cat mai mare de timp.

Pe baza acestor atribute, moneda face posibila derularea tranzactiilor economice, oricare ar fi ele, la momentul oportun si in locul cel mai potrivit pentru toate partile interesate. Instrumentul monetar face posibila separarea, in timp si spatiu, a actelor de vanzare de cele de cumparare si invers.

De asemenea moneda este instrumentul prin care se conserva averea, patrimoniul, ca expresie abstracta a bunirilor economice. Ea este deci, unitatea de economisire si in acelasi timp de masurare a economiilor efectuate. Moneda faciliteaza atat economisirea prin tezaurizare, cat si pe cea prin acumularea de capitaluri.

Moneda inlesneste transmiterea de averi (bunuri acumulate) de la un individ la altul, de la o unitate economica la alta. De aici rezulta in mod firesc si operatiunea de transmitere de capital care se deruleaza in interiorul tarilor ca si intre agentii economici din tari diferite.

Componentele masei monetare

Pentru ca functiile si facilitatile monedei sa poata fi indeplinite este necesar ca aceasta sa existe intr-un anumit volum si intr-o structura anume. Chestiunile legate de raportul de marime dintre activitatile economice si cantitatea de moneda in societate fac apel la notiunile de masa monetara si de viteza de rotatie a monedei. Trebuie tinut cont de faptul ca banii unei persoane (fizice sau juridice) nu se identifica cu banii gheata (cash) de care dispune aceasta. Banii care apartin unei persoane pot lua forma bancnotelor si monedelor divizionare (bani cash), a unui carnet de cecuri la purtator, a unui libret de economii, se pot afla intr-un cont bancar pe termen s.a.m.d. Acesti bani (lichizi) constituie un activ real. Orice persoana poate recurge la transformarea diferitelor sale active (financiare si reale) in bani lichizi, aceste operatiuni reprezentand manifestari speciale ale masei monetare si structurilor ei complexe.

Privita ca stoc masa monetara consta in totalitatea instrumentelor banesti de care dispune sectorul nonfinanciar intr-o economie nationala la un moment dat, destinate achizitionarii de bunuri si servicii, achitarii datoriilor, constituirii economiilor in vederea investitiilor si altor plasamente.

Ca flux, aceasta reprezinta masa medie de bani care functioneaza (circula) intr-o anumita perioada de timp (un trimestru, un an).

De-a lungul timpului s-au conturat doua componente ale masei monetare care se deosebesc intre ele din punct de vedere calitativ:

-Disponibilitatile banesti propriu-zise (bani gheata, bani cash, bani lichizi) – care constau in acele instrumente monetare ce se caracterizeaza prin lichiditate perfecta, fiind in masura sa stinga imediat o datorie sau sa mijloceasca direct o tranzactie comerciala, fara sa fie nevoie ca detinatorii lor sa cheltuiasca timp si fara diminuarea resurselor sale banesti;

-Disponibilitatile semimonetare sunt formate din acele instrumente monetare care necesita una sau mai multe operatiuni pentru ca posesorul lor sa ajunga la banii lichizi, ceea ce presupune consum de timp pentru efectuarea operatiunilor, fara a exista insa riscul diminuarii cantitatii de moneda detinute de el.

In ultimele decenii s-au produs modificari substantiale in marimile celor doua componente ale masei monetare si raportul dintre ele. Astfel, daca in anul 1970 disponibilitatile monetare propriu-zise reprezentau, in Franta, aproape 69 % din total, in ultimii ani ponderea acestora s-a redus pana la aproximativ 40 %. In SUA ponderea banilor cash in ansamblul masei monetare este mai mica de 17 %.

Masa monetara si structura acesteia – privite la un moment dat, dar si dinamic – isi gaseste aplicatie si da functionalitate conceptului de agregat monetar.

Agregatele monetare

Unul dintre scopurile majore ale analizei monetare il reprezinta selectarea acelor agregate monetare care sa raspunda cel mai bine cerintelor de reflectare a caracterului si obiectivelor de politica monetara, adoptate de autoritatea monetara a unei tari pe o anumita perioada.

Agregatul monetar desemneaza o parte constitutiva a masei monetare si semimonetare,parte autonomizata prin functiile ei specifice, prin agentii specializati care emit instrumente de plata, prin organizatiile bancar-financiare care le gestioneaza, prin circuitele (fluxurile) economice reale pe care le mijlocesc.

Agregatele monetare – indicatori ai politicii monetare

Avand in vedere modificarile economice din ultimii ani se poate spune ca sfera monetara a cunoscut la randul ei importante schimbari a caror incidenta asupra comportamentului agentilor economici au facut necesara delimitarea intre formele clasice ale monedei si noile tipuri de plasamente monetare.

In functie de conditiile existente intr-o tara sau alta agregatele monetare difera in general in functie de gradul de dezvoltare a pietei financiare, de conceptele si politicile care domina scena monetara si de nevoile practice imediate si de perspectiva. Totusi, ele au anumite caracteristici comune. Specialistii au grupat agregatele monetare in trei categorii:

1º Moneda primara este data de baza monetara sau moneda de rezerva. Ea reprezinta moneda emisa si controlata de banca centrala. Se defineste ca fiind diferenta dintre activele si pasivele nemonetare din bilantul acestei institutii.

Activul bancii centrale reflecta, in general, modalitatile prin care aceasta creeaza moneda si anume: prin distribuirea de credite bancilor comerciale, altor institutii de credit si tezaurului, prin rescontarea efectelor comerciale si a celor publice.

In ce priveste pasivul acesta exprima marimea si repartizarea pe detinatori a monedei primare (bilete de banca, moneda divizionara, disponibilitatile in contul tezaurului si in conturile bancilor creatoare de moneda scripturala, etc).

Modul de definire a agregatelor monetare din aceasta grupa cunoaste mai multe variante in functie de conceptia mai cuprinzatoare sau mai restransa in privinta monedei primare. Modul diferit de imbinare a elementelor din activul si pasivul bilantului poate determina deosebiri in evaluarea cantitatii de moneda primara, in functie de luarea in calcul si a mijloacelor de decontare, a rezervelor de casa, etc. In definirea masei monetare este necesara si luarea in considerare a rolului creator de moneda indeplinit, in mod limitat, de tezaur.

Concret, moneda primara difera de la o tara la alta in functie de metoda adoptata in analiza variatiilor agregatelor monetare. Cea mai utilizata metoda opereaza cu doi factori determinanti: moneda primara imprumutata si moneda primara neimprumutata.

2º Moneda ca mijloc de plata , este data de masa monetara in sens restrans (money suply), si cuprinde produsele monetare, respectiv mijloacele de plata, create de banca centrala si de celelalte banci si institutii financiar – bancare.

3º Moneda ca avutie neta care include produsele monetare amintite, inclusiv acele active care nu se utilizeaza ca mijloace de plata in mod curent, dar care se pot transforma mai rapid sau mai lent in lichiditati.

Compozitia agregatelor monetare

Pentru ca un agregat monetar sa fie ales ca indicator al politicii monetare, este necesara parcurgerea urmatoarelor etape:

selectarea grupului de active monetare ce trebuie incluse in compozitia unui agregat sau altul;

evaluarea performantelor agregatelor monetare in corelare cu evolutia produsului national brut si cu indicele preturilor, respectiv cu rata inflatiei;

agregarea corespunzatoare a diferitelor categorii de active selectate.

Departajarea instrumentelor de plata ce fac parte din fiecare agregat monetar, indiferent cum sunt numite acestea in una sau in alta din tari se realizeaza dupa criteriul asigurarii lichiditatilor banesti. Dupa cum transformarea in bani lichizi este mai aproape sau mai departe de disponibilitatile banesti propriu-zise, care formeaza primul agregat monetar, este mai usoara sau mai dificila se distinge intre celelalte agregate monetare.

M4

l – alte plasamente neoperabile

– titluri de valoare emise de agenti nonbancari

1º Agregatul monetar desemnat prin M1 reprezinta masa monetara in sens restrans, fiind format din: numerarul in circulatie ( bani de hartie si moneda divizionara); conturile bancare operabile prin cecuri apartinand rezidentilor nonfinanciari; cecurile la purtator (de calatorie ). Acest agregat raspunde pe deplin continutului si facilitatilor monedei.

2º Al doilea agregat monetar desemnat prin M2 reprezinta masa monetara in sens larg si cuprinde in plus fata de M1 urmatoarele: depozitele de economii la vedere, aflate in conturile bancare neoperabile prin cecuri; depunerile la casele de economii; depunerile pe termen scurt la banci intrate in gestiunea acestora; actiuni ale fondului de ajutor reciproc ce pot face obiectul unor tranzactii monetare. Toate componentele suplimentare ale lui M 2 (m2 = M2 – M1) reprezinta de fapt disponibilitati ale rezidentilor nonfinanciari gestionate de organizatiile financiar bancare.

3º Al treilea agregat monetar este desemnat prin M3 si cuprinde in plus fata de M2 alte plasamente lichide pe termen scurt care nu pot fi incadrate in masa semimonetara (m2). Componenta specifica a acestui agregat monetar (m3) este formata din : depunerile pe termen nelimitat si bonurile de econiomii; depuneirle si titlurile de comert in devize (monede straine); bonurile de tezaur si certificatele de subscriere la imprumuturile de stat; bonurile negociabile, etc. Componentele m2 si m3, luate impreuna (M3 – M1), formeaza economiile lichide depuse pe termen scurt.

4º Al patrulea agregat monetar desemnat prin L cuprinde pe langa ceea ce face parte din M3, economiile contractuale depuse pe termen si diferite alte plasamente negociabile, titlurile de valoare emise de agentii nonbancari.

Agregatele monetare s-au autonomizat in toate tarile. In ceea ce priveste numarul instrumentelor de schimb si de plata, denumirile acestora, ca si raporturile de marime dintre ele, exista insa deosebiri importante de la o tara la alta.

Astfel, in Romania in agregatul monetar M1 se includ: numerarul in circulatie (bilete de banca si moneda divizionara); depozitele la vedere (soldul conturilor cu depuneri la vedere).

Agregatul monetar M2 cuprinde in plus fata de M1 disponibilitatile monetare. In Romania plusurile in M2 constau din: depozitele la termen (in lei sau in valuta).

M3 cuprinde in plus fata de M2 bonurile de tezaur si depozitele in valoare mare si pe termen lung cum sunt: disponibilitatile bugetului de stat; soldul bugetului asigurarilor sociale; disponibilul de fonduri extrabugetare (diferentele pozitive din reevaluarea stocurilor de materiale, fonduri pentru ajutor de somaj, fondul pentru pensia suplimentara).

Intr-o privire de ansamblu M1, multiplicat prin viteza sa, indica capacitatea monedei de a se cheltui in totalitate. M2 si M3 apar alaturi de M1, M2 inglobandu-l pe M1 iar M3 inglobandu-l pe M2.

In general , pana in anii ’70 agregatele monetare aveau o structura relativ simpla, fiind considerate drept moneda, mijloacele de plata pe termen scurt, incluse in pasivul institutiilor bancare. Acestea din urma aveau oblilgatia sa le transforme imediat in lichiditati fara riscul pierderilor de capital si fara costuri tranzactionale. Prin opozitie, hartiile de valoare, care constituie un ansamblu omogen de titluri pe termen lung, nu devin lichide decat dupa negocierea lor pe o piata secundara, respectiv la bursa de valori. Acest fapt implica un risc de capital, presupunand , in cele mai multe cazuri, costuri de transformare.

In ultimii 10 –15 ani sfera financiar monetara a suferit mutatii profunde, cea mai mare parte a inovatiilor vizand atat o reducere a riscurilor asociate titlurilor pe termen lung negociabile, cat mai ales crearea de noi produse, negociabile pe termen scurt.

In prezent detinerea hartiilor de valoare se efectueaza intr-o proportie progresiva sub forma achizitionarii acestor titluri de catre institutii de plasament colectiv. Aceste institutii specializate ofera detinatorilor de lichiditati posibilitatea unor plasamente pe termen scurt, activul lor fiind, in principal, constituit fie din titluri pe piata monetara, fie din obligatiuni putin sensibile la variatiile ratei dobanzii. Noile titluri negociabile pot fi subscrise de toti agentii financiari si nefinanciari.

Lichiditatea agentilor economici

Dupa cum se stie piata monetara este o piata specifica. Ea difera atat pe piata bunurilor de consum personal cat si pe cea a factorilor de productie. Pe o asemenea piata obiectul tranzactiei il formeaza moneda – numerar, a carei producere cade in sarcina Bancii Centrale si/sau banii de cont a caror creare este asigurata de bancile comerciale.

In ansamblul economiei de piata, piata monetara detine un rol tot mai insemnat, acesta decurgand din specificatia tot mai mare pe care o are moneda in comportamentul tuturor agentilor economici. Din aceasta perspectiva piata monetara se constituie din ansamblul tranzactiilor cu moneda, din confruntarea specifica dintre cererea si oferta de moneda in functie de pretul ei (rata dobanzii).

Cererea si oferta de moneda

Desi marfa moneda este omogena, pretul tranzactiei difera in functie de termenul scadentei, de gradul de risc asumat de creditor, de sumele tranzactionate.

Cererea de moneda . Marimea cererii de moneda in economie depinde de utilitatile acesteia, care sunt exprimate de facilitatile pe care le pot asigura disponibilitatile banesti. Functiile pasive ale monedei, de mijlocire a schimburilor de bunuri economice, cand circulatia baneasca reprezinta un reflex al fluxurilor economice reale, determina conditionarea masei monetare in principal de nevoile agentilor economici de a achizitiona bunurile ce le sunt necesare (motivul tranzactional). In conditiile in care moneda si circulatia monetara indeplinesc in principal functii active, evidente si profunde, cand mobilul direct la oricarei afaceri il constituie obtinerea de bani cat mai multi, cantitatea de bani in circulatie depinde si de o serie de factori subiectivi, psihologici, care pot explica masa monetara insasi si raporturile ei cu volumul schimburilor totale (motivul speculatiei).

Cererea generala de moneda ca si cererea pentru fiecare agregat monetar sunt conditionate asadar de factori subiectivi si obiectivi multipli.

In primul rand masa monetara in circulatie depinde de volumul total al schimburilor mijlocite efectiv de moneda si de viteza de rotatie a acesteia. Aceasta inseamna ca masa monatara (M) se afla in raport direct proportional cu volumul banesc al bunurilor economice schimbate, rezultat din potentarea volumului fizic al bunurilor si serviciilor vandute cumparate (T) cu nivelul preturilor (P). In acelasi timp, ea evolueaza in raport invers proportional cu viteza de rotatie a monedei (V), adica numarul de acte de schimb pe care le faciliteaza o unitate monetara in orizontul de timp pentru care se calculeaza masa monetara.

Formula masei monetare in circulatie este data de:

M = TxP/ V

In al doilea rand, masa monetara depinde de amploarea creditului, de raportul intre vanzarile pe datorie si platile facute in contul creditelor ajunse la scadenta in perioada de referinta.

In al treilea rand, masa sumelor banesti este influentata si de comportamentul agentilor economici fata de moneda, sintetizata prin expresia intensitatea inclinatiei spre lichiditate.

Preferinta pentru lichiditate, ca factor contemporan al cererii de moneda, se bazeaza pe mai multe mobiluri concrete:

mobilul venitului, adica tendinta oricarui agent economic de a pastra bani lichizi, de a nu-i cheltui pe masura incasarii lor;

mobilul afacerilor, adica pastrarea unui volum de bani in asteptarea unor plasamente mai avantajoase in viitor;

mobilul prudentei, adica dorinta agentilor economici de a fi pregatiti pentru a face fata situatiilor neprevazute sau pentru a avalorifica eventualele situatii avantajoase;

mobilul speculatiei constand in aceea ca, in anumite conditii, banii lichizi sunt un bun financiar superior fata de diferitele titluri de valoare, ceea ce ii determina pe detinatorii de economii sa le plaseze in bani lichizi si nu in titluri de credit.

Stocul de moneda in societate, moneda exizstenta la agentii economici, ca si cea folosita intr-un orizont de timp, se masoara prin lichiditatea monetara, care se exprima in marimi absolute si in marimi relative.

Rata lichiditatii reprezinta raportul dintre nivelul mediu anual al sumei agregatelor monetare si nivelul tranzactiilor economice mijlocite de moneda. Aceasta rata serveste ca indicator de fundamentare a politicii monetare si de apreciere a eficientei acesteia.

Intensitatea utilizarii masei monetare este masurata prin viteza de circulatie a monedei. Aceasta se exprima printr-un raport care evidentiaza rapiditatea sau incetineala tranzactiilor, ca si viteza cu care circula veniturile.

Raportul acesta este inversul ratei lichiditatii, sporirea acesteia vand sens de reducere a lichiditatii monetare, iar scaderea ei fiind simptomul formarii de stocuri monetare inactive.

Cererea de moneda este influentata si de posibilitatile oferite de sistemul financiar – bancar.

Oferta de moneda inseamna punerea de diferita instrumente monetare in circulatie. De fapt, moneda incepe sa existe cand paraseste depozitele Bancii Centrale si ale altor institutii emitente. Ea isi inceteaza existenta cand revine la acestea. Punerea monedei in circulatie, oferta de moneda, reprezinta transformarea, prin cumparare, a activelor nonmonetare (imobile, terenuri, actiuni, efecte de comert) in active monetare.

Instrumentele monetare s-au diversificat foarte mult. In toate tarile cu economie de piata au fost create si perfectionate sisteme bancare complexe, dar suple, fiecare componenta a lui cautand sa vina operativ in intampinarea cererii de moneda.

Contrapartidele masei monetare

Masa monetara reprezinata ansamblul mijloacelor de plata, respectiv de lichiditati, prin acestea intelegandu-se capacitatea unor active financiare disponibile fara complicatii in moneda (efectiva sau de cont).

In privinta definirii lichiditatilor economiei exista o mare diversitate de opinii de la cele care au in vedere intreaga gama a activelor financiare (lichiditatea globala) pana la cele care se limiteaza numai la titlurile pietei monetare negociabile si in schimbul carora pot fi distribuite credite agentilor economici. Corelatia dintre masa monetara si lichiditatea globala este in functie de capaciatea economiei de a furniza, alaturi de moneda propriu-zisa, si alte active cu grad mai mare sau mai mic de lichiditate, necesare agentilor nefinanciari.

Lichiditatile se prezinta sub forma creantelor asupra intermediarilor financiari (banci centrale, banci comerciale si tezaur).

Bancile, creatoare de moneda, monetizand activele, le plaseza sub forma de credite agentilor nonfinanciari. Achizitia de contrapartida are loc prin:

-creatia monetara a bancilor comerciale;

-creatia monetara a bancii centrale;

-finantarea monetara.

1º Cand o banca comerciala acorda un credit unuia din clientii sai, ea mareste in acelasi timp si cu aceeasi suma activul si pasivul bilantului sau. Activul deoarece creditul pe care il consimte este materializat printr-o creanta similara unui titlu de credit comparabil cu alte active monetare. Pasivul, deoarece acest credit se traduce printr-o crestere a depozitelor la vedere, deci a monedei. Intregul credit realizeaza un nou depozit si se adauga la volumul de moneda deja existent. Existenta agregatelor M2 si M3, respectiv a depozitelor la termen si in vederea economisirii permite bancilor sa consimta un credit din moneda astfel mobilizata.

2º Banca de emisiune emite moneda centrala achizitionand contrapartidele tezaurului si ale bancii. Tezaurul administreaza finantele publice, colecteaza resurse, regleaza cheltuielile si face fata dificultatilor de trezorerie. El poate fi deficitar intr-un anumit moment, timp in care banca de emisiune ii alimenteaza contul curent ca urmare a privilegiulului de emisiune ce I-a fost acordat.

Bancile comerciale au de facut fata diminaurilor de resurse, cauzate de nevoi de trezorerie. Nevoia lor de lichiditate este destinata: acoperirii retragerii biletelor de banca de catre deponenti, efectuarii de plati catre alte banci, reconstituirii rezervelor in moneda centrala.

Pentru a satisface aceasta tripla nevoie de lichiditate, bancile comerciale trebuie sa dispuna de moneda centrala sau sa o obtina de la banca de emisiune in contrapartida cu diferite categorii de titluri pe care le au in portofoliu (titluri publice, titluri private, devize, valute, etc). Banca de emisiune achizitioneaza de la bancile comerciale titluri private furnizandu-le in contrapartida moneda centrala si contribuind prin aceasta la finantarea activitatilor productive. Tot astfel ea accepta sa rascumpere titluri publice pe termen scurt detinute de banci, acestea adaugandu-se creantelor dobandite direct de la tezaur prin concursurile sale. De asemenea, Banca Centrala obtine in contrapartida de la bancile comerciale instrumente de plata si creante asupra strainatatii. Concret, bancile cedeaza prin intermediul pietei devize si valute pe care le detin, dobandind moneda centrala.

3º Lichiditatea activelor monetare incluse in agregatul M2 si indeosebi in M3 nu este comparabila cu cea a monedei in sens strict (M1). Daca agentii economici, sau cativa dintre ei vor sa-si converteasca aceste active in moneda efectiva, aceasta conversie nu poate avea loc. Nu exista nici un mecanism economic sau monetar care sa oblige bancile sa creeze aceasta moneda. Nu acelasi lucru se intampla pentru institutiile financiare care nu administreaza decat economiile lichide sau imprumutate prin intermediul titlurilor negociabile.

Sub acest aspect trebuie facuta distinctie intre resursele monetare ale bancilor si celelalte resurse (proprii sau imprumutate pe termen lung de pe piata financiara). Aceasta delilmitare permite aparitia a doua tipuri de finantare:

finantare monetara a economiei asigurate de bancile centrale si celelalte institutii financiare, pe baza resurselor la vedere pe termen scurt;

finantarea non monetara a economiei care depinde de resursele stabile proprii sau pe termen lung ale bancilor.

Tinand cont de faptul ca structura finantarii (monetara sau non monetara) nu depinde de vointa bancilor ci de comportamentul financiar – monetar al agentilor nebancari (persoane fizice si juridice) contrapartidele masei monetare se grupeaza in doua categorii:

( Creante monetare interne care cuprind in structura lor creante asupra statului si creante asupra economiei, si care reprezinta baza monetara, fundamentul creantei monetare si, implicit, al formarii si modificarii masei monetare, respectiv a structurii acesteia. Aceste creante decurg din relatiile ce se stabilesc in cadrul pietei monetare intre banca centrala, tezaur si celelalte institutii financiar – bancare.

(( Creantele monetare asupra statului depind de mai multi factori dintre care cei mai importanti sunt marimea deficitului bugetar, repartitia titlurilor publice negociabile intre institutile de credit si agentii nefianciari, structura portofoliului de active detinute de agentii nefinanciari.

Daca titlurile publice subscrise de banci sunt ulterior cumparate de agentii nefinanciari, atunci creantele monetare initiale vor fi anulate, avand loc o modificare a masei monetare, in sens de restrangere. Invers, cumpararea de catre banci a titlurilor de pe piata financiar – monetara provoaca creatia monetara si mareste masa monetara in circulatie.

(( Creantele monetare asupra economiei grupeaza finantarile consimtite de banci agentilor nefinanciari rezidenti, societati, gospodarii particulare, antreprenori individuali, administratii publice, asigurari, case de pensii, administratii private. Acest modul cuprinde creditele instituite in institutiile de credit si titlurile care au fost obtinute si care reprezinta in viitor o parte negociabila a activului lor bilantier.

Ca si creantele asupra statului, creantele asupra economiei evolueaza nu numai in functie de nevoile financiare ale agentilor nebanacari, dar in egala masura in functie de alegerea structurii portofoliului in vederea optimizarii acestuia.

In structura acestui modul creditul intern reprezinta principala contrapartida a lui M3 si reflecta numai o parte din finantarea economiei, el fiind garantat si asigurat prin institutiile de credit. Rolul de intermediar financiar al acestor institutii de credit devine, in acest caz, predominant, iar finantarea monetara poate fi asociata cu notiunea de agregat de finantare globala, numit credit intern global.

( Creantele asupra strainatatii. Evolutia lor se reflecta in balanta de plati externe. Activele monetare ale rezidentilor sunt afectate de soldul tranzactiilor curente realizate de agentii nefinanciari si de fluctuatiile capitalurilor pe termen scurt si lung. Aceasta contrapartida alui M3 reflecta asadar impactul relatiilor cu strainatatea asupra cantitatii de masa monatara in circulatie si este afectata de regulile contabilitatii privind echivalentul in moneda nationala a creantelor si aranjamentelor in devize.

Variatia cursului valutelor are o dubla incidenta asupra componentelor principale ale lui M3 si in acelasi timp o influenta marginala asupra agregatului monetar.

Creantele asupra strainatatii se prezinta sub doua forme:

(( Soldul operatiilor externe ale bancilor de emisiune cu nerezidentii;

(( Soldul operatiilor externe ale celorlalte banci si institutii financiare.

In concluzie ceea ce da nota definitorie a stabilirii cat mai riguroase a acelor active financiare care alaturi de moneda propriu-zisa intra in componenta masei monetare este data de natura mijloacelor de plata care asigura si formeaza lichiditatea unei economii.

CAPITOLUL III

PIATA MONETARA SI ROLUL EI IN ECONOMIA CONTEMPORANA

1. Concept. Rol

Sistemul financiar – valutar indeplineste la nivel mondial un rol foarte important, si anume, formarea si utilizarea unor importante sume de bani, sume care indeplinesc functia de mijloace de plata internationale.

Piata monetara internationala reprezinta o categorie economica ce presupune relatiile monetare internationale generate de formarea si utilizarea sumelor de bani, precum si relatiile determinate de definirea unitatilor monetare in context international. Pe aceasta piata se deruleaza in mod concret intregul fenomen valutar. Pentru rezolvarea concreta a activitatilor cerute de relatiile si raporturile monetare internationale pe piata functioneaza un aparat adecvat care constituie cadrul institutional al pietii respective.

Formarea de sume de bani cu circulatie internationala angajeaza un aparat numeros reprezentat de institutii cu caracter international, institutii nationale cu functii in domeniul relatiilor economice si monetare internationale, intreprinderi, persoane fizice

Forma vizibila a fenomenului valutar se prezinta sub aspectul unei activitati monetare complexe care determina un flux de mijloace de plata pe piata internationala de peste 2500 miliarde de dolari sub impulsul schimburilor economice din economia mondiala. La baza acestui flux stau conditionarile obiective date de relatiile si raporturile cantitative monetare.

Relatiile. Reprezinata o cauza obiectiv – calitativa a fenomenului valutar si se manifesta sub forma legaturilor dintre oameni; persoanele fizice si juridice aflate la extremitatile relatiei valutare sunt reprezentate de posesorii de mijloace de plata, pe de o parte, si de solicitantii mijloacelor respective pe de alta parte. Aceste relatii dau fenomenului valutar international sensul de miscare al sumelor de bani.

Tot aici trebuie sa amintim si de principiile care insotesc miscarea internationala a banilor. Intre aceste principii se remarca conditionarile privind starea de convertibilitate a monedelor intrate in circuit international, restrictiile cantitative impuse iesirilor sau intrarilor de sume de bani din si in economiile nationale, incadrarea sumelor de bani acordate solicitantului in sistemul conditionarilor creditarii si finantarii internationale. O conditie obligatorie a existentei fenomenului valutar este realizarea efectiva a legaturii monetare intre doi parteneri; intreruperea relatiei valutare anuleaza derularea miscarii internationale.

Raporturile cantitative . Cantitatea sumelor mijloacelor de plata care circula pe plan international depinde de existenta unor astfel de sume (posibilitati valutare) si de solicitarea acestor sume (necesitati valutare); legatura dintre posibilitati si necesitati reprezinta raportul valutar cantitativ.

Posibilitatile valutare intr-o economie sunt determinate de marimea exporturilor vandute pe valuta, de marimea fondurilor financiare si de credit primite sub forma de sume in valuta, de partea din masa monetara proprie care poate iesi pe piata internationala (atunci cand moneda tarii in cauza indeplineste conditiile de convertibilitate):

Pv = f(Ev + Fv + 1/nM),

unde:

Pv reprezinta posibilitatile valutare ale unei economii;

Ev exporturile vandute pe valuta;

Fv fondurile financiare si de credit primite de economia nationala in cauza sub forma de fonduri – creanta in valuta;

1/nM partea din masa monetara interna pe care o poate folosi economia nationala pentru plati internationale;

Necesitatile valutare, la randul lor, depind de marimea angajamentelor de plati internationale, angajamente determinate de marimea importurilor platite in valuta, de volumul fondurilor financiare si de credit acordate altor tari in sume de bani prin cumparare cu sume in valuta:

Nv = f(Iv + Cv + Mv),

unde:

Nv reprezinta necesitatile valutare ale unei economii;

Iv importurile platite cu valuta;

Cv exportul de capital in valuta;

Mv retragerile de moneda proprie prin cumparare cu sume in valuta;

Legatura cantitativa dintre posibilitati si necesitati valutare, in context international se realizeaza de catre piata monetara internationala sub forma intersectiei dintre cele doua informatii valutare cantitative:

Rv = f(Pv

Nv),

unde:

Rv reprezinta raporturile cantitative valutare, ca intersectie intre posibilitati si necesitati.

Raporturile valutare asigura dimensiunea cantitativa a fenomenului valutar exprimata prin marimea mijloacelor de plata internationale aflate 湩挠物畣

in circulatia mondiala. Ele dau fenomenului valutar conditia de existenta cantitativa, lipsa lor anulandu-l.

Activitatea valutara. Este componenta subiectiva a fenomenului valutar, ea contribuind efectiv la miscarea internationala a sumelor de bani. In operatiunile concrete cerute de fluxul monetar sunt antrenati specialisti din domeniul bancar, in domeniul politicii monetare, in domeniul decontarilor internationale, etc. Munca lor se desfasoara pe fondul obiectiv al cauzelor fenomenului valutar:

Av = f(Rv); f : (Rev),

unde:

Av reprezinta activitatea monetara internationala (valutara); ea este functie de raporturile valutare cantitative (Rv), cu conditia apartenentei la domeniul relatiilor valutare (Rev).

Pe piata monetara internationala functioneaza o serie de institutii care asigura cadrul institutional al fenomenului valutar: sunt institutii bancare internationale, banci nationale, filialele lor din strainatate, conferinte si reuniuni internationale.

2. Functiile pietei monetare

Asa cum am aratat intr-un capitol anterior, pe piata monetara activeaza o serie de institutii cu functii clare, mecanisme proprii care functioneaza pe baza de reguli specifice.

Bancile au aparut cu mult timp in urma si intial, activitatile bancare s-au limitat la pastrarea valorilor imobiliare ce le erau incredintate si la executarea platilor ordonate de clienti.

Banca din Amsterdam (1609) si Banca Angliei (1694) sunt asezaminte care au prefigurat actuala forma de organizare a unitatilor bancare. Totusi, intre activitatile bancare complexe din secolul nostru si ce facea banca Angliei in secolul al XVII lea este o mare diferenta, rezultatul unui amplu proces de perfectionare.

Functiile sistemului bancar actual. Bancile s-au transformat in timpurile moderne din simpli mijlocitori intre diversi participanti, la viata economica in agenti economici agregati foarte activi.

Bancile, institutiile financiare, societatile de asigurari reprezinta agenti economici agregati care indeplinesc rolul de intermediari financiari intre ceilalti agenti economici, gestioneaza instrumentele monetare si parghiile financiare ale unei tari. Serviciile financiar – bancare, indiferent de forma de proprietate a celor care le presteaza – proprietate publica, privata sau mixta – se desfasoara pe baza lucrativa, comerciala. Bancile indeplinesc doua categorii de functii: active si pasive:

Functia de acordare a imprumuturilor – este principala functie activa a bancilor si a celorlalte institutii financiare si consta in acordarea imprumuturilor celor care indeplinesc conditiile de bonitate financiara: capaciatea economica a unei persoane fizice sau juridice de a restitui la scadenta creditele contractate impreuna cu dobanzile aferente, respectiv, increderea pe care o inspira un solicitant de credite.

Principala functie pasiva a organizatiilor bancar- financiare si de asigurari se refera la primirea spre pastrare a economiilor populatiei si agentilor economici nonfinanciari (depozitul). Printre functiile bancare pasive se mai inscriu: primirea de depuneri ale unor clienti pentru a executa din ele diferite plati la ordinele acestora, conducerea operatiunilor de casa ale intreprinderilor si institutiilor care solicita acest lucru.

In conditiile economiei de piata, pe langa functiile traditionale, sistemul financiar – bancar exercita si o serie de functii noi, prioritar-macroeconomice. Astfel, bancile contemporane cooordoneaza plati ce se efectueaza in intreaga economie nationala. Ele au misiunea de a asigura cadrul necesar emisiunii suplimentare de moneda si retargerii acesteia. Deci, bancile gestioneaza moneda nationala si supravegheaza relatiile ei cu celelalte monede ale tarilor.

Bancile, institutiile financiare si societatile de asigurari indeplinesc de asemenea rolul de intermediere financiara la nivelul economiei nationale, indeplinesc functii national – statale de mare amploare. In acest sens ele dreneaza economiile agentilor economici, ale intregii populatii spre domenii de mare interes pentru tara.

Sistemul bancar are si rolul de a restrictiona creditul. In anumite conditii pe baza unor criterii speciale, bancile limiteza riscul neacoperit al unor imprumutatori entuziasti, punandu-le anumite conditii restrictive. Mai mult, prin diverse prevederi, se produce ceea ce se numeste transformarea riscului, adica repartizarea lui relativ egala asupra tuturor debitorilor.

De asemenea, institutiile financiare exercita un rol de veritabila orientare economica, de modificari in structurile economice ale unei tari, selectionand proiectele pe care urmeaza sa le sustina prin creditare. Dispunand de mecanisme si tehnici prin care pot suplimenta instrumentele monetare, cunoscand situatia economica a intreprinderilor si chiar a guvernului, bancile si societatile financiare indeplinesc un rol strategic in tarile cu economie de piata.

Pornind de la ipoteza generala a dualitatii vietii economice, profesorul Anghel Rugina a demonstrat ca economia monetara de piata si activitatea agentului bancar-financiar privat implica “forte si comportamente care tind atat spre stabilitate si crestere economica, cat si spre instabilitate si dezechilibre”.

De exemplu, banca de emisiune are menirea de a crea instrumente monetare naturale care decurg din nevoile reale ale economiei. Ea are insa si posibilitatea de a emite moneda de hartie si credit monetizat peste aceste nevoi. De asemenea, piata monetara si piata capitalurilor, functionand separat, se pot supraveghea reciproc in sensul asigurarii stabilitatii economiei nationale. In conditiile actuale, ele isi dau mana si se sustin in promovarea speculatiilor pure, care pot duce fie la excese, fie la deficite de lichiditati, cu efecte destabilizatoare notabile.

De aceea, sustin unii specialisti, stabilitatea economica si mersul normal al economiei contemporane nu pot fi asigurate doar pe baza mecanismelor pietelor monetar-financiare private. In acest proces este necesara angajarea responsabila a guvernului, respectiv promovarea unei politici monetare si financiare adecvate, adoptate in mod democratic.

3.Tipuri de operatiuni pe piata intra si extra bancara

In calitatea lor de intermediari financiari, bancile au un dublu rol: emit propriile titluri, negociabile, in scopul mobilizarii activelor monetare disponibile; pe de alta parte, achizitioneaza pe cele emise de agenti nebancari, plasand astfel, o parte din resursele mobilizate. In multe situatii, agentii nebancari emit propriile titluri, de regula, dupa ce si-au dsovedit solvabilitatea in relatiile lor cu bancile.

Totalitatea bancior care functioneaza intr-o economie formeaza sistemul bancar, in structura caruia distingem: banca centrala, bancile comerciale sau de depozit; societatile financiare, bancile si institutiile de credit specializate.

Sistemul bancar este unul dintre cele mai reglementate domenii. Are un anumit specific si are nevoie de un tratament special fata de alte sectoare ale economiei, desi se bazeaza tot pe mecanismele pietei. In centrul sistemului bancar se afla banca de emisiune care, de-a lungul timpului s-a transformat intr-o institutie de supraveghere, control si sustinere a sistemului bancar in ansamblul sau. Sarcina principala a bancii centrale este aceea de a influenta comportamentul celorlalte banci in conexiune cu obiectivele politicii economice, atat prin utilizarea unor instrumente specifice, cat si prin masuri de control selectiv al creditelor.

Celelate componente ale sistemului bancar, sunt, in majoritatea lor, organizate sub forma societatilor pe actiuni si pot fi private, de stat sau mixte. Au statute proprii de functionare in care se prevad: forma de organizare; volumul si ponderea capitalului propriu; alte fonduri pe care le pot constitui, tipurile de operatiuni pe care le pot efectua grupate in doua mari categorii: bilantiere (pasive si active) si extra- bilantiere.

Bancile comerciale (de depozit) reprezinta o veriga de baza a sistemului bancar; ele sunt institutii financiare specializate atat in atragerea de resurse (constituirea de depozite) cat si in efectuarea platilor intre titularii de cont, agenti economici.

Initial, bancile comerciale au mijlocit creditul direct intre agentii economici iar in ultimii ani ele si-au diversificat produsele si serviciile prin angajarea in operatiuni aflate in zona de granita cu alti intermediari financiari.

Activitatile specifice bancilor comerciale sunt:

-atragerea de disponibilitatimonetare prin operativitate si conditii de depozitare avantajoase din punct de vedere al remunerarii, lichiditatii, disponibilitatii si sigurantei;

-acordarea de credite pe termen;

-asigurarea unei circulatii eficiente a mijloacelor si instrumentelor de plata in scopul derularii rapide a decontarilor intre clientii bancilor;

-pastrarea in siguranta a valorilor;

-sporirea si diversificarea ofertei deservicii financiare pentru clienti, persoane fizice sau juridice.

Aceste activitati genereaza operatiuni bilantiere – active si pasive – altele genereaza operatiuni extrabilantiere, intr-o gama larga si in permanenta diversificare.

Operatiuni de credit pasive

Sunt operatiuni de constituire a resurselor si constau in depozite la vedere si la termen, imprumuturi si capital propriu.

1) Depozitele bancare reprezinta principala resursa financiara si cuprinde doua mari categorii:

-Depozitele la vedere sunt disponibilitatile depuse in conturile deschise la banci, din care se pot face plati la cerere fara a fi nevoie de o instiintare scrisa a bancii asupra unei viitoare retargeri de numerar.

-Depozitele la termen reprezinta cea mai importanta sursa a bancilor comerciale. Ele au scadenta prestabilita, retargerile premature fiind supuse unor penalizari sub forma dobanzilor. Bancile emit certificate de depozit negociabile purtatoare de dobanzi mari si cu scadente diverse de la 7 zile la 7 ani. In general marile intreprinderi sunt detinatoarele unor asemenea certificate.

2) Imprumuturile se grupeaza in doua mari categorii: imprumuturi de refinantare de la Banca Centrala si imprumuturi contracate la alte institutii financiare.

Refinantarea are rolul de a asigura lichiditatea si de a optimiza structura portofoliului de titluri pe care le detin si imbraca mai multe forme: rescontarea cambiilor, cedarea in pensiune a unei parti din portofoliul de titluri, contractarea de imprumut prin angajarea de titluri numita si operatiune de lombardare.

Imprumuturile contractate cu alte institutii financiare se numesc imprumuturi interbancare pe termen scurt, la o rata a dobanzii minima si detin o pondere mare in bilantul bancilor mari.

O alta operatiune pasiva dar de mai mica importanta este emiterea de titluri proprii de credit (obligatiuni).

3) Capitalul propriu detine o pondere scazuta in formarea pasivului bancar, si prezinta o puternica tendinta de scadere determinata de expansiunea volumului activitatilor bancare. In aceste conditii riscul de faliment este destul de mare, motiv pentru care se prevad prin legislatia bancara plafoane minime pentru gradul de capitalizare, exprimate ca pondere a capitalului propriu in totalul activelor riscante.

In structura capitalului propriu intra fondul de rezerva si capitalul social; capitalul social se constituie din investitiile facute de actionari, atat la infiintare cat si pe parcurs, daca au loc emisiuni suplimentare de actiuni; fondul de rezerva se constituie din profitul bancii in scopul asigurarii lichiditatii si solvabilitatii acesteia.

Operatiuni de credit active.

Reprezinta operatiuni de utilizare a resurselor in scopul obtinerii de profit si se prezinta sub urmatoarele forme:

-numerar sirezerve in depozite la banca centrala;

-titluri;

-credite;

-active corporale si alte active;

Achizitionarea de titluri si acordarea de credite sunt importante pentru profitul si soliditatea bancii si detin ponderea cea mai mare in totalul operatiunilor active.

In structura portofoliului de titluri se include titluri de creanta sau de proprietate. Acestea sunt purtatoare de venit sub forma de dividende, dobanzi, scont sau renta. Constituirea lui este importanta atat pentru asigurarea lichiditatii cat si pentru maximizarea veniturilor. Marimea portofoliului de titluri depinde de trei factori import

valoarea nominala a titlurior, taxa de pensiune si numarul de zile pana la rascumparare;

lombardarea titlurilor de credit pe termen lung (obligatiuni) emise de stat sau intreprinderi (imprumut garantat cu hartii de valoare);

achizitia directa a titlurilor prin subscriere, licitatie sau prin bursa de valori.

Cea mai importanta activitate de creditare este acordarea de credite agentior economici deoarece ea asigura principala sursa de venit pentru banci, este un liant al relatiilor bancii cu clienti seriosi si solvabili, este o sursa de acoperire a dificultatilor financiare ale agentilor economici.

Operatiunile de plati si rolul lor in activitatea bancilor comerciale

Implicare indirecta a bancilor in efectuarea platilor decurge tot din calitatea lor de intermediari financiari. Se manifesta de altfel o relatie de interdependenta si conditionare intre operatiunile de plati si cele de creditare, caliatea deciziei de creditare si capacitatea bancilor de a furniza economiei lichiditatile de care are nevoie, fiind factori importanti in functionarea sistemului de plati.

Initial, in mecanismul platilor era inclusa moneda, sub diferitele sale forme, fiind mijlocul de plata universal. Treptat, locul acesteia este luat de moneda de credit (fiduciara).

In prezent, efectuarea platilor are la baza tehnica compensarilor in care scop s-au creat case de compensatie. Ele sunt utilizate astazi de burse, banci centrale, grupuri internationale de banci. Functionarea lor se bazeaza pe existenta acordurilor intre participanti dar si a unei reglementari riguroase care asigura o buna derulare a platilor.

Mecanismul platilor se fundamenteaza pe ideea de incredere ca activul financiar care functioneaza ca mijloc de plata va fi transferat in proprietatea beneficiarului de suma la aceeasi valoare si intr-o forma acceptabila de catre acesta. De regula, participantii implicati in tranzactii nu se cunosc prea bine pentru a-si aprecia solvabilitatea, ei bazandu-se pe banci, carora le prezinta cambiile, cecurile si alte instrumente de plata spre incasare.

Riscurile utilizarii unor instrumente de plata in tranzactii sunt in permanenta prezente si nu trebuie neglijate. Astfel:

in perioada utilizarii monedei cu valoare intrinseca exista riscul ca valoarea nominala a acesteia sa nu fie egala cu cea a materialului monetar, din cauza uzurii sau a falsificarii;

in cazul bancnotelor, riscul este cel al falsificarii si, deci, al neacceptarii ulterioare la plata;

in cazul cecurilor, pe langa riscul falsificarii lui sau a semnaturii, exista si riscul de lichiditate. Benficiarul platii constata ca platitorul nu are suficiente resurse disponibile la banca ceea ce face ca acesta sa nu poata fi incasat imediat;

daca se utilizeaza cartile de plata riscul este acela ca emiterea lor (in cazul cartilor de credit) echivaleaza cu deschidere unei linii de credit. Pe baza aceleiasi garantii o persoana va solicita eliberarea de carti de credit la mai multe banci care vor stabili plafoane in mod individual. Debitorul le poate epuiza pe toate si apoi sa declare ca nu poate restitui sumele folosite. Lichidarea garantiei acoperitoare nu va acoperi, insa, pretentiile tuturor bancilor.

Pentru eliminarea acestor riscuri trebuie luate in considerare urmatoarele aspecte: finalitatea platii si transparenta ei.

Finalitatea platii implica doua conditii:

onorarea rapida a obligatiilor reciproce. Intervalul de timp dintre incheierea tranzactiei si momentul platii difera in functie de tipul de instrument folosit si de obligatiile asumate de parti.

lichiditatea si soliditatea financiara a institutiilor intermediare. Difera in functie de tipul institutiei, de calitatea acesteia si de regulile proprii fiecarui sistem de plata.

In ce priveste al doilea criteriu – transparenta – el presupune ca platile sa fie structurate astfel incat participantii sa fie de acord cu momentul in care tranzactiile si platile sunt finalizate si cu perioada de timp cat acestea nu se finalizeaza. Finalitatea platii este asigurata daca in momentul in care banca primeste ordinul de plata exista in contul debitorului disponibil. Chiar daca in momentul urmator debitorul intra in incapacitate de plata, tranzactia, totusi, se finalizeaza.

Respectarea acestor doua criterii asigura functionarea eficienta a unui sistem de plati. Pentru aceasta, insa, trebuie instituit un sistem riguros de reguli si proceduri de transfer irevocabil al fondurilor, In general, aceste reguli, trebuie sa stimuleze pe participantii la sistemul de plati sa-si gestioneze singuri riscurile, inclusiv pe cele de credit si lichiditate. In acest context, incetarea sau suspendarea platilor de catre o banca poate antrena o reactie in lant in sistemul bancar.

Banca Centrala este cea care trebuie sa dezvolte politici corespunzatoare pentru a reglementa astfel de situatii. In practica exista cateva alternative:

-garantarea finalizarii platii de catre banca centrala. O astfel de garantie face ca verificarea gradului de solvabilitate sa fie practic inexistenta caci bancile se vor angaja cu usurinta in relatii riscante cu alte banci. Inexistenta unor astfel de garantii poate afecta functionarea pietei si a sistemului de plati;

-aplicarea unor norme vizand expunerea individuala a fiecarei banci, caz in care sunt stabilite limite asupra pozitiilor (bi- sau multi- laterale) si se cer anumite garantii;

-solutie mixta, care nu implica obligatoriu Banca Centrala drept garanta pentru finalizarea tuturor platilor. Ea trebuie, insa, sa stabileasca care sunt conditiile de asigurare a lichiditatilor bancilor in contextul participarii acestora la derularea platilor.

O piata interbancara activa si eficienta reprezinta o conditie necesara pentru imbunatatirea nivelului gestiunii lichiditatii la nivelul bancilor. Toate sistemele mari de plati finalizeaza plata prin Banca Centrala din depozitele bancare pastrate la ea. Derularea si finalizarea platilor prin transferul unor creante asupra Bancii Centrale reprezinta o modalitate de verificare a solvabilitatii bancilor participante. Incheierea platii in aceeasi zi dezvolta piata monetara, a carei lichiditate depinde de viteza transferurilor interbancare. Iar o piata interbancara lichida contribuie la dezvoltarea pietei de capital.

Tranzactiile cu bunuri materiale si servicii de consum personal, precum si cu cele investitionale au determinat o generalizare teoretica a regulilor de functionare a pietei concurentiale precum si a mecanismelor formarii preturilor.

Prin vechimea ei, ca si prin caracterul cotidian al tranzactiilor pe piata bunurilor de consum personal , aceasta piata a servit ca suport real pentru exercitiul metodologic al formularii regularitatilor functionarii pietei concurentiale in general. Pe baza acestor notiuni se definesc de catre marii specialisti din domeniul economic mecanismele si functiile unor piete specifice precum: piata muncii, piata capitalului, piata valutara, inclusiv piata monetara. Cei mai multi autori apreciaza ca pietele aratate functioneaza totusi in baza unor reguli proprii si prin mecanisme specifice. In ultimul timp insa, intrepatrunderile dintre aceste piete sunt tot mai puternice si tot mai numeroase.

CAPITOLUL IV

POLITICA MONETARA

1.Concept

Politica monetara poate fi definita ca o actiune exercitata de autoritatile monetare (Banca centrala si Trezoreria) asupra masei monetare si asupra activelor financiare in vederea orientarii economiei pe termen scurt sau mediu.

Se poate spune ca politica montara consta de fapt dintr-un ansamblu de reglementari (reguli) pe care Banca Centrala le impune celorlalte banci, politica menita a realiza o serie de obiective generale de interes national: stabilitatea, expansiunea, deschiderea economiei nationale spre exterior.

Intre motivatiile si svcopurile pliticii monetare, promovate de agrentii financiari bancari si decredit, se disting doua categorii:

in primul rand este vorba de organizarea profesiunii bancare, de o asemenea maniera incat sa se asigure protectia deponentilor, sa se evite riscul care ar proveni dintr-o gestiune dezordonata a resurselor monetare si din masuri individuale care ar periclita sistemul monetar si de credit;

in al doilea rand, prin politica monetara se urmareste ca volumul masei monetare si conditiile crearii ei sa concure la realizareza obiectivelor economice fundamentale. Ea nu trebuie sa favorizeze nici lipsa de bani, dar nici orientarea agentilor specializati in operatiuni banesti riscante. O politica monetara sanatoasa trebuie, asadar, sa-si propuna concilierea stabilitatii puterii de cumparare a monedei (iar nu stabilitatea masei banesti) cu expansiunea economica.

Rolul politicii monetare este acela de a contribui la realizarea obiectivelor generale ale politicii economice. Pe plan intern acest rol se traduce in reglarea cererii de moneda de schimb si de plata, iar pe plan extern, presupune asigurarea echilibrului balantei de plati.

Relatiile dintre politica monetara si miscarile externe de capitaluri sunt de natura dubla: pe de o parte politica monetara poate sa caute incurajarea intrarilor sau iesirilor de capitaluri pentru reechilibrarea balantei de plati, iar pe de alta parte, ea incearca sa gaseasca modalitatile de a suporta presiunile valutare din exterior atunci cand miscarile de capital se deruleaza speculativ, asupra carora autoritatile monetare nationale nu au vreo putere notabila de a le influenta.

Obiectivele interne ale politicii monetare sunt, in general, date de stabilitatea preturilor, deplina ocupare a fortei de munca si expansiune economica.

Instrumentele clasice ale politicii monetare sunt: menvrearea taxei rescontului, cumpararile si vanzarile de titluri pe piata deschisa (open market), variatiile cotelor rezervelor obligatorii, etc.

a. Banca Centrala joaca un rol important in crearea de moneda prin tehnica indirecta a rescontarii titlurulor de credit.

Scontarea consta in actul princare o banca achizitioneaza de la clientii sai, la vedere si inainte de scadenta, creante pe termen scurt (trate, bilete la ordin etc.), oferindu-le acestora suma de pe inscrisul in cauza, din care se scade dobanda aferenta pentru durata de timp cuprinsa intre momentul achizitionarii creantei si scadenta ei (scont).

b. Achizitionarea si vinderea titlurilor pe “open market” reprezinta un instrument de politica monetara folosit mai ales in S.U.A. Intrucat piata monetara intre banci face sa rezulte un excedent sau un deficit global de lichiditati, Banca de emisiune intervine fie pentru a “reteza” acest excedent, fie pentru a “completa” insuficienta constatata.In primul caz, ea cedeaza pe piata monetara o fractiune din efectele publice (creante asupraTrezoreriei) sau din cele private (creante asupra economiei), hartii de valoare pe care le detine portofoliul sau. In caz opus aceasta actioneaza pe piata o parte a efectelor publice sau private detinute de bancile comerciale.

Reglarea lichiditatii bancare in functie de nevoile sistemului economic si pentru a se evita variatiile de ritmuri foarte mari si dezordonate poarta denumirea de politica “open market”. Pe scurt, aceasta politica presupune ca institutia de emisiune monetara, prin interventia sa, “deschide” piata care, in stadiul sau initial, functiona doar pe baza tranzactiilor intre bancile comerciale.

c. Practica cotelor obligatorii de rezerva s-a generalizat in aproape toate tarile industrializate. Acest fenomen se explica prin avantajele lui. Variatia procentajelor rezervelor este foarte eficace, intrucat afecteaza imediat multiplicatorul creditului. Prin variatia lor, rezervele obligatorii permit bancilor sa controleze structura masei monetare, respectiv fluxurile si refluxurile capitalurilor straine.

d. Plafoanele de credit constau in acel mod de lucru prin care se stabilesc plafoane maxime de credit pentru fiecare banca in parte de catre Banca Nationala. Astfel, limita maxima a expansiunii masei monetare era fixata, in prealabil, in mod administrativ. Utilizate pe larg in Romania imediat dupa 1989, in prezent s-a renuntat la ele fiind considerate prea rigide pentru economia de piata.

e. Rata de refinantare bancara presupune faptul ca Banca Centrala furnizeaza lichiditati societatilor bancare solicitante, in conformitate cu obiectivele de politica monetara si de credit. Refinantarea societatilor bancare este o operatiune de creditare pe termen scurt, de regula maxim 90 de zile. Formele de refinantare oferite in prezent de Banca Nationala a Romaniei societatilor bancare sunt: liniile de credit, creditul de licitatie si creditele pe termen fix.

liniile de credit sunt o forma de refinantare prin care societatilor bancare le este permis sa preleveze sume de bani dintr-un cont deschis de Banca Nationala pana la un anumit nivel si in cadrul unui interval de timp prestabilit.

creditul de licitatie se caracterizeaza prin aceea ca rata dobanzii se stabileste in sedinta de licitatie in functie de raportul dintre cerere si oferta. bancile liciteaza pentru resursele disponibilizate de catre Banca Nationala; cele care au oferit cea mai inalta rata a dobanzii castiga creditul oferit.

creditul pe termen fix este o forma cu totul speciala de refinanatare cu scadenta maxima de 30 de zile acordata de catre Banca Nationala a Romaniei acelor societati bancare aflarte in situarii limita.

In prezent, rata scontului si operatiunile pe piata libera nu reprezinta instrumente curente de politica monetara, pentru ca nu exista o circulatie larga a titlurilor de credit si nici a hartiilor de valoare (actiuni, obligatiuni).

Banca Nationala a Romaniei a folosit cu precadere plafoanele de credit si rata de refinantare bancara ca instrumenete ale politicii monetare.

Resuscitarea tensiunilor si asteptarilor inflationiste, pe fondul relaxarii anterioare a politicii monetare si al prefigurarii caracterului expansionist al altor politici macroeconomice a impus Bancii Nationale a Romaniei o intarire a controlului monetar. Eforturile de crestere a restrictivitatii politicii monetare au fost, insa, partial contracarate de serioase probleme ale sistemului bancar, care, in absenta interventiei Bancii Centrale, puteau declansa o criza sistemica.

Mentinerea sub control a bazei monetare a impus, in aceste conditii, intensificarea operatiunilor de sterilizare a excesului de lichiditate, prin cresterea volumului si prelungirea scadentelor depozitelor bancilor comerciale atrase de Banca Nationala a Romaniei.

2. Parghii economico-financiare

Pargiile economico-financiare constituie o componenta de reala importanta a reformei economice. Ele vor trebui folosite pentru cladirea si functionarea economiei de piata. Reforma reprezinta o premisa fundamentala a trecerii la economia de piata, a instaurarii si functionarii mecanismului economiei de piata.

Pilonii acestor reforme vizeaza crearea conditiilor pentru ca preturile sa se formeze pe baza raportului dintre cerere si oferta, a luarii in considerare a corelatiilor preturilor pe piata mondiala. Formarea libera a preturilor trebuie sa reprezinte, asadar, una din conditiile de baza ale impulsionarii cresterii si diversificarii ofertei de bunuri si servicii prin intermediul concurentei.

Actiunea de liberalizarea preturilor de desfacere a produselor si serviciilor catre consumatori va trebui sa se imbine cu o reforma a sistemului financiar-bancar. Sensul acestei reforme este de a transforma parghiile financiare, monetare si de credit in factori de reglare economica a raportului dintre oferta si cererea de bunuri si servicii pe piata.

In esenta, obiectivele reformei sistemului financiar monetar se refera la transformarea bugetului de stat a monedei si a creditului in parghii de stimularea a intreprinzatorilor, cu consecinte pozitive asupra ocuparii fortei de munca, cresterii economice si stabilitatii monetare.

Sistemul de impozite si taxe, ca si politica cheltuielilor publice trebuie sa implice parrticiparea tuturor agentilor economici la formarea veniturilor statului, in dependenta directa cu gradul de “inviorare” a vietii economice, asigurand, totodata, o ampla politica sociala precum si asanarea dezechilibrelor financiare ale unitatilor din sectorul public.

Intregul sistem monetar si de credit va fi reconsiderat in asa fel, incat sa asigure stimularea procesului de economisire si de investire, mentinerea unui raport normal intre masa monetara aflata in circulatie si necesitatile economiei.

2.1 Creditul

Creditul, ca si moneda, este o categorie economico financiara creata pentru a servi la rezolvarea unor probleme economice, sociale sau legate de procesul de schimb.

Analiza impactului creditelor externe asupra economiei nationale se poate face numai in raport cu modul de utilizare a acestora. Astfel, structura economiei se modifica in conditiile in care creditele sunt utilizate in procese productive, in timp ce folosirea creditelor pentru rambursarea datoriei externe sau invederea satisfacerii necesitatilor de consum imediate determina alte tipuri de efecte. Folosirea de credite pentru finantarea unor importuri care vizeaza ameliorarea conditiilor de viata, desi dureroasa, nu reprezinta o investitie rentabila deoarece nu se reflecta in perspectiva in rezultatele celor care beneficiaza de ele.

In cazul in care creditele sunt destinate satisfacerii nevoilor de consum imediate sau sprijinirii unei rate de schimb supraevaluate, atunci efectul pe termen lung va fi doar de a crea o cerere in avans asupra unor venituri externe viitoare. Datoria externa trebuie, in timp, sa creeze capacitatea de a plati datoria si singura cale este de a investi in activitati ce asigura un profiot suficient pentru acoperirea serviciuluio datoriei.

O prima etapa in realizarea creditelor externe eficiente o constituie identificarea resurselor financiare disponibile, cunoasterea conditiilor necesare accesului la acestea si atragerea lor, in paralel

favorabile, a unui puternic sector de “public relations”, asigurarea unei stabilitati economice si politice convingatoare, sa se dovedeasca de multe ori hotaratoare in obtinerea imprumuturilor externe dorite.

Ar trebui utilizate in special liniile de credit, creditele consortionale si emisiunile de obligatiuni.

Un rol important in integrarea Romaniei in Europa si in reconversia economiei sale urmeaza sa-l aiba Banca Europeana pentru Reconsructie si Dezvoltare. De aceste credite se va putea beneficia numai daca vor fi indeplinite conditiile impuse de B.E.R.D. (respectarea drepturilor omului, stat de drept si democratie veritabila bazata pe pluripartitism) si vizeaza sectoare precum cel bancar, telecomunicatiile, drumurile, transporturile, energia, serviciile publice.

Este pusa tot mai des la indoiala capacitatea statelor est europene de a folosi in mod eficient creditele externe in perioada de tranzitie.

Se ofera mai ales asistenta tehnica in crearea economiei de piata, a unei infrastructuri moderne in strangerea unor date si informatii statistice (credibile) si in crearea unor abilitati specifice economiei de piata.

Dupa cum a fost mentionat deja creditul contribuie la mobilizarea resurselor banesti disponibile la un moment dat in economie si redistribuirea lor prin acordarea de imprumuturi, la realizarea echilibrului macroeconomic precum si la reglarea dimensiunilor cererii si ofertei de marfuri si servicii, creditandu-se astfel pe de o parte consumul, iar pe de alta parte stocurile.

Raman valabile si pe teren economic ideile care disting creditul de imprumut. Obiect al imprumutului il formeaza intotdeauna un bun care va fi restituit in forma sau in substanta sa. Creditul, insa, este un imprumut de moneda, iar moneda reprezinta o marfa cu rol de echivalent general.

2.2 Dobanda

Dobanda a constituit o principala preocupare a ganditorilor, scolilor si curentelor care au formulat si dezvoltat concepte privitoare la explicarea, justificarea si utilizarea creditului si a dobanzii.

Teoria dobanzii a constituit una din problemele cele mai discutate de filosofi, sociologi si economisti care, din cele mai vechi timpuri, s-au confruntat pe un camp de lupta si in termeni economici, dar in fapt, ca rabufniri ale disputelor filosofice si religioase.

In acest cadru, dobanda era considerata ca ceva contrar eticii, desi in viata economica acest “incident” era mereu prezent. In timpurile noastre, o data cu dezvoltarea stiintei economice, aproape tote scolile de prestigiu s-au straduit sa construiasca o teorie cu privire la dobanda in conformitate cu propriile puncte de vedere.

Conceptul de “dobanda” presupune cateva elemente esentiale: capitalul, timpul si riscul, concepte care se regasesc in cele mai succinte formulari ale dobanzii.

Intr-un sens, dobanda este definita ca o “remunerare pe care capitalistul o primeste pentru folosirea capitalului propriu (dobanda originara a capitalului) sau pentru capitalul incredintat spre utilizare altor persoane (dobanda imprumutului) pe o durata data, pentru o folosire oarecare”

.

In sens restrans, dobanda este suma ce revine proprietarului la rambursarea sumei imprumutate sau pretul folosirii capitalului si totodata remunerarea riscului pe care il implica imprumutul respectiv.

Printre caracteristicile dobanzii, constatate empiric de analisti se regasesc urmatoarele:

dobanda unui capital se produce independent de activitatea personala a capitalistului;

este o calitate fireasca a capitalului;

se formeaza fara ca acesta (capitalul) sa epuizeze (deci dincolo de limitele umane) si are astfel o durata eterna de constituire.

Dobanda reprezinta un element al contractului de credit si este stabilita, ca o regula generala, prin conventia partilor ca urmare a negocierilor. Printre factorii care influenteaza nivelul dobanzii se numara productivitatea capitalului, lichiditatea si riscul nerambursarii .

Productivitatea capitalului inseamna o anumita rata a profitului aflata intr-o dinamica determinata de evolutii si conjuncturi. Intreprinzatorul, atunci cand isi propune sa mobilizeze un capital suplimentar, trebuie sa evalueze realist posibilitatile de rentabilitate, respectiv dimensiunile profitului, intrucat el va trebui sa remunereze corespunzator pe detinatorul de capital.

Lichiditatea reprezinta un alt factor care influenteaza nivelul dobanzii pentru ca in orice conditii creditorii vor prefera acea forma de imprumut care sa le asigure lichiditatea, fiind preferate termenele scurte. Practic, stabilirea nivelului dat al dobanzii este si o expresie a compromisului intre creditorii care doresc o cat mai ridicata lichiditate si debitorii interesati in a plati cat mai putin pentru aceasta.

Riscul nerambursarii determina nivelul dobanzii in urmatorul mod: rambursarea la termen este o conditie a perpetuarii raporturilor de credit si a sistemului de credit si, prin urmare, trebuie sa se ia masuri necesare pentru acoperirea acestui risc. Astfel, se ajunge la o structurare a dobanzii in functie de elementele sale in:

dobanda pura care este costul utilizarii capitalului;

plata necesara pentru recuperarea riscului nerambursarii, respectiv pentru acoperirea pagubelor suferite pe aceasta cale.

Nivelul dobanzii mai este influentat si de stabilitatea economica si politica, de raportul dintre cererea si oferta de credite.

Economistii moderni au acordat o atentie deosebita dobanzii si nivelului acesteia ca insrtument acer poate influenta dezvoltarea economica si, in special, asigurarea unui grad ridicat de utilizare a factorilor de productie si a fortei de munca, realizate prin diminuarea ratei dobanzii.

Astazi, tot mai multe voci sustin o rata scazuta a dobanzii din urmatoarele motive:

Rolul important al dobanzii in favorizarea investitiilor reale. Orientarea catre investitii este cu atat mai mare ca cat mai mica este dobanda, si cu cat mai ridicata este eficienta marginala a capitalului:

Daca rata dobanzii la imprumuturile cu ipoteca este mai redusa, consrtuctiile tind catre o dezvoltare mai ampla si implicit industriile legate de aceasta ramura se gasesc intr-un avant economic.

Acelasi lucru este valabil pentru bunurile de folosinta indelungata unde rata dobanzii scazuta actioneaza favorabil pentru o serie de industrii si faciliteaza consumul.

Rolul dobanzii in sustinerea datoriei publice pleaca de la constatarea ca atunci cand rata dobanzii este scazuta, serviciul datoriei publice este scazut, facilitandu-se stfel o emisiune abundenta de titluri, obligatiuni si bonuri de tezaur, fara sarcini excesive pentru administratia publica.

Rolul dobanzii in formarea economiilor latente. Se stie ca o caracteristica a tarilor dezvoltate este nivelul mare al veniturilor, ceea ce favorizeaza o mare cantitate de economii latente care tind a depasi tendinta naturala spre investitii. In aceste tari trebuie evitat a se plati dobanzi pentru economii deoarece economiile – ca scop in sine – nu pot avea utilitate economica prea mare.

Economistii moderni inclina spre o scadere a dobanzii pentru a-si solutiona situatiile decurgand din raporturile de munca, prin intermediul conoscutelor metode ale politicii monetare si financiare – taxa scontului, rezervele obligatorii, impozitele, operatii la piata libera – in scopul de a creste lichiditatea generala si a obtine fondurile necesare pentru investitii.

2.3 Operatiuni pe piata monetara

Dupa cum se stie activitatea societatilor bancare este reglementata de Legea 33/1991 privind activitatea bancara, reglementarile emise in aplicarea acesteia de Banca Nationala precum si de prevederile Legii 58/1998 si 104/ 1998. Operatiunile desfasurate de banci se impart in doua mari categorii: opeartiuni de atragere a resurselor financiare (operatiuni pasive) si operatuni de plasare sau fructificare a acestor resurse (operatiuni active). In afara acestor doua categorii bancile mai presteaza si o gama larga de servicii bancare, insa cu o pondere mai mica in totalul activitatii lor.

Ca institutie economica, piata monetara are rolul de a asigura necesarul de lichiditate pentru derularea schimburilor, iar ca deziderat principal, eliminarea imobilizarii monetare si diminuarea potentialului infllationist.

Schimbarile institutionale din cadrul pietei monetare vizeaza realizarea unui echilibru rational al cererii si ofertei de bunuri in paralel cu accelerarea vitezei de circulatie a banilor, precum si dezvoltarea instrumentelor de control indirect.

S-a impus adoptarea procedurii falimentului care asigura baza juridica a reglementarii relatiilor dintre creditori si debitori, a eliminarii intreprinderilor neviabile, ca de altfel si a initierii procesului de restructurare supravegheata a intreprinderilor aflate in dificultate, dar care prezinta un potential cert de rentabilizare in viitor.

Ca institutie speciala, piata capitalului reprezinta un segment al pietei financiare si monetare in care se tranzactioneaza fonduri, pe termen mediu sau lung (peste un an), sub forma actiunilor si obligatiunilor. Sfera de cuprindere a pietei capitalului este destul de ampla, incluzand societatile comerciale pe actiuni, cu capital de stat, dar si o parte importanta a societatilor comerciale private care fac apel la piata capitalurilor.

Accelerarea procesului de privatizare prin vanzarea de actiuni a impus crearea urmatoarelor institutii:

Comisia titlurilor de valoare: organism guvernamental avand urmatoarele responsabiltati in conducerea pietei capitalurilor:

inregistrarea titlurilor de valoare ce se emit pe piata primara a capitalului si confirmarea perspectivelor de emisiune;

controlul activitatii burselor de valori;

atestarea brokerilor si a caselor de brokeraj;

aprobarea infiintarii de noi burse de valori;

Brokerii – principalii actori ai pietei capitalului. Din punct de vedere institutional, brokerajul trebuie conceput la trei niveluri: persoana fizica ce practica profesiunea de broker; firma de brokeraj ce opereaza ca intermediar intre cumparatori si vanzatori de titluri de valoare; asociatii de brokeri.

Bursa de valori – cadrul institutional al principalelor piete secundare a capitalului.

Functionarea corespunzatoarea a intregului sistem monetar si de credit presupune ca in economie sa exista si sa functioneze o piata monetara, cu o structura adecvata cererii si ofertei de capital, impusa de revitalizarea si reconstructia economica.

Un obiectiv major al reformei financiar – monetare trebuie sa il constituie realizarea convertibilitatii internationale a leului. Esenta convertibilitatii internationale a leului o constituie instituirea unui curs de schimb real al monedei, determinat de puterea de cumpararea a acesteia, precum si de raportul cerere-oferta, cu aplicare in toate operatiunile internationale.

Politica monetara a unui stat are incidente directe asupra schimburilor internationale si, implicit, asupra tertelor tari. Aceasta in termenii devalorizarilor constituie o arma comerciala redutabila. Rezulta de aici ca moneda si comertul sunt doua elemente indisolubile, liberatea unuia neputandu-se realiza decat prin libertatea celuilalt. Succesul introducerii convertbilitatii internationale a leului va fi asigurat de modul in care se vor realiza ansamblul de masuri care privesc trecerea la economia de piata si retehnologizare a aparatului de productie in intreaga economie.

CAPITOLUL V

ROLUL BANCII CENTRALE PE PIATA MONETARA SI IN REALIZAREA POLITICII MONETARE

Banca Centrala si politica monetara

Politica monetara inseamna a recunoaste posibilitatile de a actiona prin moneda asupra monedei. In epoca contemporana s-a renuntat la conceptul de neutralitate monetara care ascundea esenta relatiilor monetare astfel incat acum politica monetara este recunoscuta ca o componenta esentiala a politicii economice. Politica economica este o interventie deliberata a statului in domeniul economic in scopul de a infaptui anumite obiective de ordin structural sau conjunctural. Statul este considerat centru de decizie si promovare a acestei politicii, guvernul fiind cel care insarcineaza, sub controlul parlamentului, administratia sa execute aceste ordine.

Sintetic privind lucrurile politica monetara apare ca fiind data de ansamblul masurilor luate, prin Banca Centrala sau autoritatile monetare, pentru a asigura o anumita influenta asupra dezvoltarii economiei sau pentru a asigura stabilitatea preturilor si a cursurilor valutare.

Autoritatile monetare sunt organismele care exercita un control si afirma o responsabilitate asupra agentilor economici care utilizeaza moneda. Astfel, controlul lichiditatii este asigurat prin mecanisme de control ale creditului (tip Consiliul National al Creditului din Franta) si organisme de control asupra bancilor (tip Comisia de Control a Bancilor din Franta), prin intermediul carora banca centrala exercita o influenta stabilita ca atare, prin statutul bancii centrale si prin norme legale.

Politica monetara condusa de banca centrala are ca obiectiv controlul mijloaceloor de plata pentru a evita un dezechilibru inflationist sau deflationist. Din acest punct de vedere politica monetara este privita ca fiind ansamblul interventiilor bancii centrale sau autoritatilor monetare care se efectueaza asupra lichiditatii economiei, in scopul de a contribui, prin utilizarea tehnicilor sau instrumentelor monetare, la realizarea obiectivelor politicii economice.

Prin functiile indeplinite, prin legaturile multilaterale cu celelalte banci, si prin aceasta cu economia, banca centrala reprezinta o placa turnanta a sistemului bancar. Implicata amplu in emisiunea monetara, in procesul de creditare si de dirijare prin credit si moneda a economiei, in operatiunile valutare si in alte operatiuni importante din punct de vedere monetar si al creditului, banca centrala indeplineste cinci functii principale:

de emisiune;

de creditare;

de centru valutar;

de banca a bancilor;

de banca a statului.

Functia de emisiune a bancii centrale presupune faptul ca aceasta are un rol preponderent si primordial in creatia monetara.

Functia de creditare decurge direct din functia de emisiune. Bancile in general, dar in special cele comerciale, reprezinta intermediarii de baza intre agentii economiici si banca de emisiune care, prin bancnotele emise, este izvorul principal al creditului in economie.

Functia de centru valutar este data de faptul ca banca de emisiune joaca un rol deosebit ca reprezentanta legitima a statului in relatiile internationale, interstatale, interbancare, si cu institutiile monetare internationale.

Banca centrala – banca a bancilor – presupune faptul ca, pe de o parte ea se afirma in lumea bancilor cu calitati deosebite care decurg atat din atributiile sale distincte cat si din raporturile pe care le implica cu celelalte banci, iar pe de alta parte ea joaca efectiv, fata de celelalte banci, rolul de banca, primind depozite si acordand credite.

Banca centrala – banca a statului. Calificarea aceasta are trei motivatii principale: prima decurge din forma de proprietate; cea de a doua este data de raporturile de credit, in special in calitate de creditoare a statului; iar in al treilea rand banca centrala reprezinta un instrument de promovare a politicii economice a statului.

Reglementarile bancare – tehnici de interventie directa asupra operatiilor de credit, actioneaza asupra sferelor determinate ale relatiilor de credit, sprijinind deopotriva liniile directoare ale politicii economice, mai ales prin prisma intereselor insesi ale sistemului bancar, a functionalitatii si eficientei sale.

Politica monetara – ansamblul de masuri luate de stat si de banca centrala pentu realizarea echilibrului dintre masa banilor in circulatie si nevole de bani ale economiei, sau penrtu influentarea intr-un anumit sens a conjuncturii economice

presupune ca autoritatea care joaca rolul principal in cadrul politicii monetare este banca centrala, rol care variaza in functie de gradul de independenta al bancii centrale fata de executiv.

Art. 1 din Legea 34/1991 privind statutul Bancii Nationale precizeaza scopul si sarcinile acestui organ al statului: “Banca Nationala a Romaniei stabileste si conduce politica monetara si de credit, in cadrul politicii economice si financiare a statului, cu scopul de a mentine stabilitatea monedei nationale”.

Astfel, in functie de conjunctura existenta si de scopul urmarit, Banca Nationala poate opta pentru anumite instrumente si modalitati, precum si pentru perioada optima in care trebuie pusa in practica, in realizarea functiei sale de dirijare a politicii monetare si de credit.

Sistemul actual de plata in Romania

Banca Centrala este unul dintre protagonosti inprocesele contemporane de innoire mutanta a sistemelor de drept marcate de revolutia digitala si ar trebui sa fie, de asemenea, o “organizatie care invata”

. Rolul clasic al Bancii Centrale este acela de a completa rolul bancilor comerciale, pentru a garanta in ultima instanta cu active irefutabile o buna desfasurare a circulatiei monedei sale in economie.

Platile in strainatate

Decontarea in cadrul platilor profesionale in strainatate prezinta un grad de complexitate adaugat celei la intern prin aceea ca poate adauga disfunctionalitatilor si riscurile existente in sistemul de plati de interes national nationale pe cele ale sistemului de plati de interes national din alt stat.

De o mare actualitate in ceea ce priveste platile in strainatate sunt principiile migratiei catre euro stabilite de catre Institutul Monetar European si insusite in procesul decizional de catre Consiliul Europei. Acestea include: un cadru legal clar; procesul de migratie sa fie relativ simplu si pe intelesul contribuabililor; migratia sa favorizeze realizarea eficienta a politicii monetare unice; migratia va trebui sa fie eficienta, executata prin actiuni economicoase si cu scopul de a evita tulburarea concurentei loiale; perioada de tranziti

de consum pentru servicii de plati in societatea omeneasca. Inovarea in produsele si serviciile de plati in toate formele ei istorice a pornit si s-a verificat ca utilitate si rentabilitate in toate platile profesionale pornind de la schimbatorul consumator individual. Acest proces continua si astazi in epoca aplicatiilor revolutiei digitale.

Grupurile de participanti la plati, izolate in culturile lor de intreprindere favorizate de specializari tipice pietei vanzatorului, au inceput o regrupare in sensul interdependentei manifeste si garantate prin treceri in proprietatea reciproca pentru a-si mentine o pozitie de intermediere. In contextul general al globalizarii viitorul sistemelor de plati pentru populatie va fi, cu certitudine, dominat de transferul electronic de fonduri la distanta.

Un rol nou pentru Banca Centrala in domeniul platilor fara numerar

Detasarea Bancii Centrale de rolul sau initial de “completator” al functiilor bancilor comerciale, precum si inceputul interventiei sale directe a avut loc la preluarea problematcii functionarii sistemelor interbancare de transfer de fonduri si a urmaririi generale a riscurilor de plati.

Aceasta tendinta istorica a fost generata in orice sistem de plati bazat pe moneda-semn creata de autoritate (fiat money) de schimbare a ponderii intre cele doua servicii coexistente, interdependente si complementare pe care le presupune o plata fara numerar: cel de intermediere si cel de garantare.

In mod traditional primul dintre aceste servicii cadea in sarcina intermediarilor financiari, cu precadere banci, iar cel de al doilea reprezinta preocuparea de capatai a Bancii Centrale care furnizeaza atat moneda in care are loc decontarea definitiva, cat si serviciul de gardian al acesteia, insarcinat de societate pe masura ce fiduciaritatea creste si creditul se extinde, sa previna si sa stopeze anomaliile si abuzurile in procesul circulatiei si al altor utilizari a propriei monede care, in calitate de mediu individual de plata, ii ramane si in proprietate.

Premisa fundamentala a actelor si faptelor cu valoare economica si juridica a platii este descarcarea de obligatii constituite in prealabil ca obligatii pecuniare, intr-o moneda ce exista si poate fi folosita pentru singerea obligatiei pecuniare a creditorului. O plata are ca efect trecerea in proprietatea beneficiarului platii a unor active monetare acceptate de acesta ca descarcand platitorul de obligatia monetara pe care a contractat-o. Prin urmare, daca are loc fie o remitere in favoarea beneficirului de numerar efectiv, fie un credit transfer de active monetare de natura depozitelor bancare transferabile denominate intr-o moneda si in alte conditii, satisfac pe beneficiarul platii.

Transformarea sistemelor de plati in tarile dezvoltate nu a avut loc exclusiv pentru a satisface supraoferta de sisteme tehnice ci pentru a asigura stabilitatea functionarii intregului sistem financiar. Relatia directa intre performanta sistemului de plati si cea a pietei financiare – ambele folosind instrumente atat de “dematerializate” incat permit viteze de tranzactionare, reactie si semnalizare economica in continua crestere – fac cu atat mai importante si mai previzibile in viitor eforturile de a perfectiona sistemele de plati intr-o lume care isi intemeiaza dezvoltarea pe progresele tehnologiei.

Tehnologia, totusi, nu a inlaturat in lumea de astazi necesitatea interventiei autoritatii ci este doar pe cale sa o echipeze cu mai multe si mai noi mijloace pentru a-si modifica si a-si fixa noi scopuri prin care sa-si asume in mod prioritar viitorul.

Consecinte economice si sociale ale schimbarii

Nici o tara, oricat de mare si de bogata ar fi, nu se poate izola de restul lumii, fara a nu avea consecinte negative din punctul de vedere al dezvoltarii sale, al gradului e bunastare si civilizatie. O caracteristica a lumii contemporane o constituie existenya economiilor nationale ale statelor ca celula de baza in cadrul economiei mondiale.

In calitate de parte componenta a economiei mondiale, fiecare economie nationala se afla si sub influenta factorilor externi. Racordarea Romaniei la cerintele pietei mondiale se loveste de unele limite (restrictii) ce decurg din stadiul actual de dezvoltare a economiei sale. Valorificand la maxim posibilitatile existente si invingand limitele interne racordarea Romaniei la cerintele pietei mondiale trebuie sa fie un proces de transformari radicale cu un mecanism de functionare a productiei si desfacerii, al carui rezultat va fi atingerea unui grad inalt de competitivitate. Succesul racordarii depinde de modul in care este satisfacuta cererea pe piata interna la produsele si serviciile ce fac obiectul relatiilor economice internationale.

Una din cauzele izolarii Romaniei a fost si continua sa fie incompatibilitatea cu produsele si serviciile de plati si informatii bancare (sau numai cu nivelul calitativ al acestora). Daca in trecut barierele de limba, limbaje, coduri sau culturi de intreprindere – uneori deliberat ridicate in vederea investitorilor straini – puteau constitui un asa-zis “avantaj comparativ” exploatabil de catre birocratia locala, interesul captarii fluxurilor de capital strain astazi, presupune si in Romania o compatibilitate culturala si tehnologica cu Occidentul in perspectiva trecerii de la piata vanzatorului la piata concurential informata.

Pe de alta parte,dezvoltarile haotice necorelate, din ultimii ani, au risipit numeroase resurse de investitii si oportunitati de finantare, in primul rand interne, pentru crearea la nivel national a unei infrastructuri de plati fara numerar intern operabile cu cea pan –europeana in curs de finalizare in Occident. Aceasta risipa, efectuata in primul rand de bancile comerciale si chiar de B.N.R., a demonstrat necesitatea implicarii unei autoritati publice ca project sponsor si a unei structuri comerciale de tipul societatii de consultatnta – integrator de sisteme (informationale, informatice, de telecomunicatii si resurse financiare), ca project manager.

Aceasta tendinta – oarecum contrara liberalismului relativ manifestarii fortelor pietei, tipic economiilor engleza si americana – este tot mai pregnanta in Europa continentala in ultimii cinci ani.

Crestera climatului de disciplina si incredere, atat la agentii economici, cat si la indivizi, inlaturarea unor elemente favorizante pentru evaziunea fiscala, precum si fundamentarea unor decizii cu caracter strategic in directivarea unor ramuri economice de catre autoritatile publice sau centrale de decizie privata, viabilizarea unei structuri similara cu cea occidentala – favorizanta pentru dezvoltarea unor relatii de piata concurentiala intr-un mediu de afaceri transparent si informat sincron si sincronozabil permanent cu evolutiile din Vest constituie obiective de prim rang ale politicii monetare si in consecinta ale Bancii Nationale a Romaniei.

Mutatiile individului catre o mentalitate a integrarii in disciplina pietei concurentiale ar dobandi, prin performanta unei asemenea infrastructuri, o buna baza de dezvoltare si de crestere a nivelului culturii antreprenoriale de intreprindere si a factorilor de decizie, in sensul limitarii subiectivismului si a fraudei reorientarii initiativei private catre creativitate si preluare de riscuri autentic antreprenoriale in sectorul privat. Ar fi o cale de urmat…

BIBLIOGRAFIE:

CURSURI,TRATATE,MONOGRAFII:

Cezar Basno Nicolae Dardac, Constantin Floricel – “Moneda. Credit. Banci”- Editura didactica si pedagogica-Bucuresti-1997

Cezar Basno-“Moneda si credit”, Bucuresti, 1991

Nita Dobrota – “Economie Politica”-Academia de Studii Economice-Bucuresti-1992

G. Dufort, A. Gouault – “Economie Générale”- Les Editions Foucher, Paris 1982

Friederich von Hayek – “L’inflation moderne” – Edition Dalloz, Paris, 1992

Paul Heyne – “Modul economic de gandire” – Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1991

J.M. Keynes – “Teoria generala a folosirii mainii de lucru, a dobanzii si a banilor”, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1972

C. Costin Kiritescu – “Moneda” – curs predat studentilor anului IV. Licenta la Facultatea de Drept din Bucuresti, 1948

C. Costin Kiritescu – “Moneda – mica enciclopedie”, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1982

V. Madgearu – “Curs de economie politica” – Tipografia Scrisul Romanesc, 1944

Dumitru Miron, Nicolae Suta, Sultana Suta–Selejan – “Comert international si politici comerciale contemporane” – Editura Eficient, Bucuresti, 1997

Charles Rist – “La deflation en pratique” – Edition Dalloz, Paris, 1994

Dan Drosu Saguna – “Drept Financiar si Fiscal” – Editura Oscar Print, Bucuresti, 1997

P. Samuelson – “Economique” – Libraire Armand Colin, Paris, 1996

Th.Stolojan – “Bancile si creditul” in ziarul “Dreptatea” nr. 105 din 24 iunie 1990

Alvin Toffler – “Al treilea val” – Editura Politica, Bucuresti, 1983

I.Turcu- “Operatiuni si contracte bancare” – Editura Didactica si pedagogica, Bucuresti, 1994

Eugeniu Vasilescu – “Mangementul proceselor monetare si teoria inflatiei” – Editura Cidin Optimal, Bucuresti, 1992

REVISTE DE SPECIALITATE:

1. Euro-clear – Manuel d’Etudes,Bruxelles,1990-1998

2. Report of the Committee on Interbank Netting Schemes of the Central Banks of the Group of Ten Countries,Basel,1990-1992

3. The Economics-1996-1999

4. Revista “Capital” – 1997-1999

CUPRINS

Capitolul I

Creditul si rolul sau in economia contemporana

Notiune si trasaturi…………

..pag. 3

Subiectele creditului…………

..pag. 4

Promisiunea de rambursare……………….pag. 5

Ratele partiale…………

pag. 6

Termenul de rambursare………..…………pag. 6

Garantarea creditului…………

.…pag. 7

Dobanda…………

..pag. 8

Tranzactia. Acordarea creditului…………. pag. 9

Consemnarea si transferabilitatea……..….pag. 9

Formele creditului…………

…pag. 11

Creditul comercial…………

..pag. 11

Creditul bancar…………

…pag. 13

Creditul obligatar…………

….pag. 15

Creditul ipotecar…………

.pag. 17

Creditul de consum…………

pag. 19

Functiile creditului…………

.pag. 21

Rolul creditului…………

…pag. 24

Capitolul II

Masa monetara si componentele ei

Notiune si trasaturi…………

..pag. 26

Atributele monedei nationale…………

…pag. 26

Componentele masei monetare………….pag. 27

Agregatele monetare…………

..pag. 29

Agregatele monetare – indicatori

ai politicii monetare…………

.

.pag. 29

Compozitia agregatelor monetare………….pag. 30

Lichiditatea agentilor economici…………

.pag. 34

Cererea si oferta de moneda…….………

pag. 34

Contrapartidele masei monetare……………pag. 36

Capitolul III

Piata monetara si rolul ei in economia contemporana

Concept. Rol…………

pag. 41

Functiile pietei monetare…………

pag. 45

Tipuri de operatiuni pe piata intra si extra bancara…pag. 48

Operatiuni de credit pasive…………

.

..pag. 49

Operatiuni de credit active…………

pag. 50

Operatiuni de plati si rolul lor in

activitatea bancilor comerciale…………

…pag. 51

Capitolul IV

Politica monetara

Concept…………

…pag. 55

Parghii economico – financiare…………

..pag. 59

Creditul…………

.pag. 60

Dobanda…………

…pag. 62

Operatiuni pe piata monetara…………

…pag. 65

Capitolul V

Rolul Bancii Centrale pe piata monetara si in realizarea politicii monetare

Banca Centrala si politica monetara…………

.….pag. 67

Sistemul actual de plati in Romania…………

…pag. 70

Consecinte economice si sociale ale schimbarii……..pag. 73

Dan Drosu Saguna – “Drept Financiar si Fiscal” , editura Oscar Print, Bucuresti, 1997

Principalul este un termen din limba engleza, de fapt imprumutat din practica americana, ce individualizeaza suma imprumutului, respectiv capitalul ce face obiectul creditului. Suma de rambursat are in ultima instanta doua componente: R= P + I ( in engleza, interest inseamna dobanda).

Raportul Comisiei Economice catre Parlamentul britanic – 1959

Dan Drosu Saguna – Drept financiar si fiscal, vol. I, Editura Oscar Print, Bucuresti, 1997

Paul Samuelson, L;Economique, 2, LIbraire Armand Collin, Paris,1969

Jean Rinaudo, Roger Coste, “ Initiation aux sciences économique”, Tome 1, Nathan, Paris, 1986

Dan Drosu Saguna, op. cit.

Cezar Basno, Nicolae Dardac, Constantin Floricel – “Moneda Credit Banci”, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1997

Pentru o tratare pe larg vezi infra. Cap. III, 3

C. Costin Kiritescu – “Moneda” , Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti 1982

Vasile Savoiu – teza de doctorat – “Rolul Bancii Centrale in sistemele de plati de interes national”

Ibidem

PAGE

PAGE

M1 – Moneda propriu-zisa

numerar in circulatie

conturi bancare operabile prin cecuri la purtator

depozite la vedere

m2( M2- M1) – semimoneda

-depuneri la vedere neoperabile prin cecuri la purtator

depuneri la casele de economii

– depozite la termen in valuta

m3( M3-M2)

bonuri de tezaur si certificate de subscriere la imprumuturile de stat

depuneri de valoare mare si pe termen lung

~yvspmjg

|wrmc^YT

ýøýýñïññï

{vqlgb]X

|wrmhc^Y

~ytoje`[VQ

~ytoje`[V

~ytoje`[

~ytojc^

~ytoje`[VQ

|wrmhc^W

~ytoh^YTOJ

ðÉÉÉÅüÃÉÉÉ

ÉÉÉÅüÃÉÉÉÉ

ÉÉÉÉÉÉðððððð

~ytoje`[V

~ytoje`[V

~ytoje`V

zpf_UP

ðîçååååÝååååååçÝçååçåÝååååçççççççççççç

îçååååáååååååçÝçååçåÝååååççççççççççççÖ

|rhc^YTO

|wrmhc^YT

|rh^TJ

~ytoje^SF

}pc^TJE@;6

zupkfa\UKA

}xsnid_ZSI

ñïïïïïïï

Normal

Normal

Heading 1

Heading 1

Heading 2

Heading 2

Heading 3

Heading 3

Heading 4

Heading 4

Heading 5

Heading 5

Heading 6

Heading 6

Heading 7

Heading 7

Heading 8

Heading 8

Default Paragraph Font

Default Paragraph Font

Footer

Footer

Page Number

Page Number

Footnote Text

Footnote Text

Footnote Reference

Footnote Reference

Header

Header

Body Text

Body Text

Body Text Indent

Body Text Indent

Body Text Indent 2

Body Text Indent 2

Body Text Indent 3

Body Text Indent 3

Body Text 2

Body Text 2

Body Text 3

Body Text 3

ana sismana6C:\WINDOWS\TEMP\AutoRecovery save of dodi al fayet.asd

ana sismana6C:\WINDOWS\TEMP\AutoRecovery save of dodi al fayet.asd

ana sismana6C:\WINDOWS\TEMP\AutoRecovery save of dodi al fayet.asd

ana sismana6C:\WINDOWS\TEMP\AutoRecovery save of dodi al fayet.asd

ana sismana!C:\My Documents\dodi al fayet.doc

ana sismana!C:\My Documents\dodi al fayet.doc

ana sismana!C:\My Documents\dodi al fayet.doc

ana sismana!C:\My Documents\dodi al fayet.doc

ana sismana!C:\My Documents\dodi al fayet.doc

ana sismana!C:\My Documents\dodi al fayet.doc

ana sismana!C:\My Documents\dodi al fayet.doc

ana sismana!C:\My Documents\dodi al fayet.doc

ana sismana!C:\My Documents\dodi al fayet.doc

ana sismana!C:\My Documents\dodi al fayet.doc

ana sismana!C:\My Documents\dodi al fayet.doc

ana sismana!C:\My Documents\dodi al fayet.doc

ana sismana!C:\My Documents\dodi al fayet.doc

ana sismana!C:\My Documents\dodi al fayet.doc

ana sismana

ana sismana

A:\dodi al fayet.doc6$

Times New Roman

Times New Roman

Symbol

Symbol

Lucida Console

Lucida Console

Monotype Sorts

Monotype Sorts

Wingdings

Wingdings

UNIVERSITATEA DIN BUCURESTI

UNIVERSITATEA DIN BUCURESTI

ana sismana

ana sismana

ana sismana

ana sismana

UNIVERSITATEA DIN BUCURESTI

ana sismana

Normal

ana sismana

Microsoft Word 8.0

UNIVERSITATEA DIN BUCURESTI

_PID_GUID

{5C55835B-29AF-11D3-9135-F44A03C10000}

{5C55835B-29AF-11D3-9135-F44A03C10000}

Root Entry

1Table

1Table

WordDocument

WordDocument

SummaryInformation

SummaryInformation

DocumentSummaryInformation

DocumentSummaryInformation

CompObj

CompObj

Microsoft Word Document

MSWordDoc

Word.Document.8