Piata Mondiala a Petrolului Si Impactul Generat de Conflictele Interstatale

CUPRINS

CAPITOLUL I PERSPECTIVĂ GENERALĂ ASUPRA RESURSELOR ENERGETICE LA NIVEL MONDIAL

Categorii de resurse energetice

Resursele naturale

Resursele de cărbuni

Metalele radioactive

Gazele naturale

Repartizarea geografică a resurselor energetice

Producătorii și exportatorii mondiali de resurse energetice

Principalii importatori de resurse energetice

Rusia-principalul actor al scenei energetice mondiale

Dimensiunea politică-militară a securității energetice

Resurse de energie neconvenționale

CAPITOLUL II COMPETIȚII ECONOMICE ȘI CONFLICTE

CAPITOLUL III INFLUENȚE GEOPOLITICE ALE RĂZBOIULUI DIN IRAK
3.1. Caracteristici georgrafice și repere istorice

Cauzele războiului din Irak

Interese și principalii actori

Faza premergătoare declanșsii războiului

Influențe directe și indirecte regionale și mondiale

U.E. și conflictul din Irak

Relațiile transatlantice

Romănia și războiul din Irak

3.4 Scurte considerații

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ABREVIERI

alin. – alineatul

op.cit. – operă citată

p. – pagina

pct. – punctual

S.U.A – Statele Unite ale Americii

U.E. – Uniunea Europeană

CAPITOLUL I

PERSPECTIVĂ GENERALĂ ASUPRA RESURSELOR ENERGETICE LA NIVEL MONDIAL

Începutul secolului XXI se remarcă prin accentuarea dependenței marilor puteri ale lumii de resursele energetice.

Trebuie remarcat faptul că, la nivel mondial, economia este dependetă de petrol,
ca principală resursă energetică.

În Agenda 21 a O.N.U. din 1992 se menționa că „ energia este esențială pentru dezvoltarea economică și socială și îmbunătățirea calității vieții”.

Evoluția societății umane a fost, permanent influențată de resursele naturale, economiile naționale, economia modială fiind dependente de aceste resurse.

De asemenea, este bine cunoscut faptul că resursele energetice sunt limitate și repartizate neuniform pe suprafața Terrei. Petrolul este resursa care face să funcționeze sectoarele transporturilor, alimentației și agriculturii, al petrochimiei. Până și sectorul forțelor armate este dependent de această resursă.

Lipsa resurselor naturale a jucat un rol esențial în declanșarea sau amplificarea unor conflicte, în canalizarea forțelor, printre cele mai elocvente exemple numărându-se conflictul din Cecenia și Irak.

Datorită acestei realități, a accesului diferențiat la resurse, relațiile dintre state sunt tensionate, tensiuni ce au consecințe devastatoare. Realitatea secolului XXI este îngrijorătoare: accentuarea dezastrelor naturale, epuizarea resurselor energetice, reducerea resurselor de apă și hrană, încălzirea globală a climei, sunt fenomene ce au ca efect amenințarea securității mondiale.

Condițiile economice precare, “căderea” unor state din cauza proastei guvernări, răspândirea conflictelor de tip etnico-religios sunt o realitate a actualului mediu de securitate.

Unii autori ai literaturii de specialitate remarcă faptul că “deficitul resurselor joacă un rol important în declanșarea și amplificarea unor conflicte”. Astfel, se subliniază dominația competiției pentru hidrocarburori cu polarizarea atenției pe statele Golfului, Siberia de Est și de Vest, Africa de Vest, Canada etc.

Ceea ce trebuie remarcat este faptul că și conflictele internaționale se regăsesc concentrate în aceleași zone.

Așa cum am menționat deja la nivel mondial resursele energetine și materia primă sunt ilegal repartizate.

Datorită acestei realități, există o lege a rarității resurselor, care constă în aceea că “volumul, structurile și calutatea resurselor economiceși bunurile se modifică mai încet decât volumul, structurile și intensitatea necesităților umane”

Este de necontestat faptul că începutul secolului XXI se remarcă printr-o dependență crescândă a marilor economii mondiale de resursele energetice. Ideea epuizării resurselor energetice are ca efect sporirea preocupărilor, pe de o parte a accesibilității conductelor și terminalelor, iar pe de altă parte indentificarea celor mai adecvate și eficiente căi de utilizare și substituire a acestor resurse.

Mai mult, este necesar a se ține cont de indentificarea celor mai eficiente modalități de utilizare a hidrocarburilor, de posibilitățile de înlocuire a acestora și, nu în ultimul rând, de diminuarea dezechilibrelor de mediu datorate exploatării, prelucării și utilizării hidrocarbrilor.

Dezvoltarea industrială și globalizarea economică sunt principalele cauze ale devastării resurselor naturale, a hirocarburilor cu precădere.

Energetica, are ca fundament, încă, combustibilii fosili și nu resursele regenerabile și asta datorită faptului că energiile regenerabile, au la bază puterea atomică, eoliană, solară, hidrogenul cunoscând o dezvoltare inferioară nevoilor de producție.

În cadrul literaturii de specialitate este subliniat faptul că la începutul secolului XXI consumul de țiței la nivel mondial era de 78 de miliaone de barili/zi, iar cel de gaze naturale tindea către 90 de miliarde de metri cubi pe an, cel de cărbune solid a crescut până la 5 milioane de tone anual.

Principalul efect ale acestui fenomen îl reprezintă apariția unui sistem transnațional al resurselor ce presupune multiple ramificații.

Nu de puține ori poziția unui stat în sistemul economic și politic mondial este strâns legat de capacitatea respectivului stat de a produce petrol și gaze naturale, precum și de controlul pe care îl exercită asupra rezervelor de resurse energetice.

Creșterea permanentă a gradului de interdependență a statelor în ceea ce privește valorificarea resurselor energetice are ca efect crearea de noi probleme privind necesitatea asigurării accesului tuturor statelor la ele.

Este bine știut faptul că marile puteri încearcă, prin toate mijloacele, să obțină controlul asupra celor mai însemnate resurse energetice ale Terrei și, o dată cu aceasta, controlului asupra prețului.

Literatura de specialitate remarcă, în domeniul petrolier din ultimii ani, unele direcții și anume: tendința de reorganizare a pieței mondiale pe blocuri de alianțe energetico-economice, tendința de modificare a sistemului de cote petroliere și de fixare a prețurilor, tendința Rusiei de a constitui un nou centru de pețuri de referință la nivel mondial.

Din cele expuse se evidențiază faptul că problemele resurselor energetice devin probleme de secutitate, iar securitatea alimentării cu energie a devenit o preocupare comună a marilor actori internaționali.

La nivel mondial, interesele economice și politico-militare sunt interdependente, existând o legătură între deținerea și utilizarea resurselor energetice, răspândirea lor geografică și accesul la ele.

În cadrul unui Studiu O.N.U. a fost subliniat că ”importante energieie pentru industrie în ansamblul său și rolul vital al petrolului ca sursă de energie și ca produsul indispensabil pentru activitățile militare par a fi contribuit la transformarea problemelor energiei într-un element fundamental al securității”.

Categorii de resurse energetice

Resursele naturale

În încercarea de a a defini termenul, la nivel economic, resursele naturale “se includ în categoría factorilor de producție, fiind vorba de cantități de substanțe, organisme, energie aflate la dispoziția societății, în momentul actual sau în perspectivă, în scopul satisfacerii nevoilor economice și sociale:”

De asemenea, resursa naturală reprezintă totalitatea zăcămintelor de minerale și minereuri, a terenurilor cultivate și folosibile, a pădurilor și apelor de care dispune planeta.

Principala caracteristică a resursei naturale decurge din chiar calitatea sa, unele dintre resurse fiind accesibile, iar altele greu de exploatat. Totodată, trebuie menționat faptul că resursele trebuie să fie valorificabile, altfel spus să poată fi exploatate, transportate și prelucrate.

În cuprinsul studiilor de specialitate s-a formulat opinii potrivit cărora resursele naturale se clasifică în funcție de mai multe criterii. Astfel, avem resurse terestre (atmosferice, hidrosferice, biosferice) și resurse extraterestre (energie solară).

O altă clasificare împarte resursele în resurse regenerabile (plante, animale, energie solară) și resurse neregenerabile.

Raportat la domeniul de activitate ele se grupează în resurse energetice, adică resursele care transmit sau cedează energie, și resurse neenergetice.

De asemenea dispunem de resurse organice (plante, animale, substanțe energetice fosile) și anorganice (substanțe minerale), combustiblie și necombustibile, alimentare și nealimentare, indentificate și neindentificate.

În ceea ce privește distribuția resurselor naturale este binecunoscut faptul că actuala societate are acces doar la resursele naturale din biosferă, hidrosferă și suprafața superioară a scoarței terestre.

Astfel, atmosfera pe lângă principala sa calitate de a permite existența vieții pe pământ, îndeplinește rolul de rezervor ce stochează gazele naturale ca efect al respirației oamenilor și animalelor, a arderilor de combustibili, a activității vulcanice și a activității industriale.

Energia eoliană se află la originea energiilor specifice atmosferie.

Acest tip de energie se prezintă sub formă de lumină, calderă, mișcare a aerului.

Literatura de specialitate subliniază că din energia solară “aproximativ 50% este absorbită de scoața terestră, 18% de atmosferă, iar 32% se întoarce în spațiul extraterestru”

La nivelul industriei se valorifică sub forma azotului, oxigenului, argonul, neonul, xenonul, kriptonul.

Prezența apei este pretutindeni. Astfel, apa este prezentă sub formă liberă (lichidă sau solidă) și în combinații chimice și mineralogice în scoarța terestră.

La nivelul proceselor economice se utilizează, cu precădere, apa dulce. Datorită cheltuielilor foarte costisitoare apa sărată este mai greu de valorificat și asta din cauza instalațiilor de desalinizare marine.

Hidrogenul și oxigenul sunt considerate resursele viitorului.

Energia electrică produsă la cu ajutorul hidrocentralelor este mult mai ieftină decât cea produsă de termocentrale.

Biosfera este alcătuită din aproximativ 2 milioane de specii de animale și plante. Însă, resursele regnului vegetal predomină, simpla recoltare a acestui tip de resursă permite realizarea unor diverse game de produse.

Este binecunoscut faptul că, în compunerea sa, scoarța pământului are marea majoritate a resurselor industriale și energetice.

Resursele de cărbuni

Acest tip de resursă se regăsește în straturi până la adâncimea de 2 km și, raportat la consumul actual se estimează că planeta are rezerve pentru încă 227 de ani .

Resursele de cărbuni sunt distribuite astfel:

La nivelul anului 1980 producția mondială de cărbuni se situa undeva la 4.188 mil. Tone, în 2001 5.242 mil.tone, pentru ca în anul 2005 producția mondială să ajungă la 6.490 mil. tone.

La nivelul anului 2005 marii consumatori de cărbuni erau China cu o cantitate de 333 mil tone și SUA cu 1.125 mil tone.

Marii consumatori caută, în primul rând, cărbuni superiori, huilă și antracit, cu valoare energetică mare. Lingnitul și cărbunele brun se utilizează în scopuri energetice ca materia primă minerală finită. Principala proprietate a huilei o reprezintă puterea calorică ridicată. Antracitul se folosește ca degresant, la obținerea cocsului din huilă, în industria chimică și la fabricarea coloranților.

Turba se utilizează ca îngrășământ, însă are valoare și în medicină și construcții.

Noile tehnologii, ce au cunoscut un avât deosebit mai ales în SUA, permit obținerea de combustibili auto din cărbune.

Șisturile și nisipurile bituminoase

Acest tip de resursă este considerată resursă energetică neconvențională, urmând a fi la mare căutare în viitorul apropiat.

Șisturile și nisipurile bitumoinoase au în componența sa hidrocarburori lichide și solide afându-se în mari cantități în scoarța pământului. Însă, marea lor problemă este ca au o putere calorică rdusă, respectiv 800-1400 kcal/kg.

La nivel mondial această resursă atinge un nivel de 5.914 mld. tone, din care 118 mld. tone conțin peste 2n scopuri energetice ca materia primă minerală finită. Principala proprietate a huilei o reprezintă puterea calorică ridicată. Antracitul se folosește ca degresant, la obținerea cocsului din huilă, în industria chimică și la fabricarea coloranților.

Turba se utilizează ca îngrășământ, însă are valoare și în medicină și construcții.

Noile tehnologii, ce au cunoscut un avât deosebit mai ales în SUA, permit obținerea de combustibili auto din cărbune.

Șisturile și nisipurile bituminoase

Acest tip de resursă este considerată resursă energetică neconvențională, urmând a fi la mare căutare în viitorul apropiat.

Șisturile și nisipurile bitumoinoase au în componența sa hidrocarburori lichide și solide afându-se în mari cantități în scoarța pământului. Însă, marea lor problemă este ca au o putere calorică rdusă, respectiv 800-1400 kcal/kg.

La nivel mondial această resursă atinge un nivel de 5.914 mld. tone, din care 118 mld. tone conțin peste 20%echivalent petrol, 235 mld. tone au 15-20%, 1302 mld găzduiește 10-15%, iar 4.2.85 mld prezintă conținuturi de 5-15%.

La nivelul Terrei acest tip de resursă este distribuită astfel:

Metalele radioactive

Uraniul

Acest metal este unul care se găsește destul de dispersat pe planetă, din 100 de tone de minereu, recoltându-se 65-70 kg de uraniu.

Cele mai importante rezerve de uraniu se găsesc, în proporție de 40% în America de Nord, Canada fiind primul producător la nivel mondial. Locul secund este ocupat de Africa cu 20% din zăcămintele cunoscute.

La nivelul planetei importante zăcăminte de uraniu se găsesc în China, Franța, Spania, Germania, Belgia, India, Argentina, Brazilia.

Exporturile sunt asigurate în cantități considerabile de Africa de Sud, Australia, Namibia Gabon.

Însă, la importuri pe primul loc se află Marea Britanie, urmată de Japonia, Italia, Olanda, Elveția.

Toriul se găsește în rocile din deposítele situate în Brasilia, Republica Sud-Aficană, Australia, India, Thailanda, Rusia, SUA

Metalele radioactive se întrebuințează și în industria energetică, precum și în fabricarea armelor strategice. Marile centre nucleare producătoare de energie electrică se bazează pe uraniu îmbogățit cu apă grea, apă ușoară, gaz-grafit.

Centralele nuclearo-electrice sunt întrecute de cele termonucleare, aproape nepoluante.

În viitor, resursele de combustibili fosionabili pot depăși de 70 de ori rezervele de combustibili fosilice se regăsesc în cărbuni, petrol.

La ora actuală combustibilii nucleari reprezintă o rezervă energetică de trei ori mai mare decât cea de combustibili tradiționali fosili.

Centralele nucleare cele mai performante se găsesc în SUA, Canada, Franța, Marea Britanie, Japonia.

Industria ce are ca principală materie primă uraniul și alte metale radiactive indică o direcție evidentă în evoluția permanentei competiții pentru energie.

Paralel cu epuizarea resurselor de petrol și gaze naturale, statele care nu vor reuși să atingă niveluri tehnologice înalte vor pierde competiția pentru supremație enrgetică.

Gazele naturale

În perioada interbelică, utilizarea gazelor naturale în industrie s-a generalizat.

La nivel mondial Rusia este cea care deține 30% din rezerve, aceasta permițându-i să controleze prețul acestei resurse la nivel internațional.

Consumul de gaze naturale s-a dezvoltat o dată cu îmbunătățirea infrastructurii (conducte, containere pentru gaze naturale lichefiate).

Gazele naturale se întrebuințează în industria energetică, industria chimică, iar gazele naturale lichefiate, mai bogate în calorii decât produsele petroliere, oferă o nouă perspectivă, deoarece ele se impun treptat în industria de automobile și aeronautică.

Repartizarea geografică a resurselor energetice

Așa cum am mai precizat anterior, la nivel mondial, resursele energetice sunt repartizate ilegal pe suprafața planetei. Marea majoritate a statelor cu economii puternice dețin puține hidrocarburi pentru a susține creșterea economică, iar statele în curs de dezvoltare sau chiar cele mai puțin dezvoltate, cu precădere cele din Orinetul Mijlociu, dețin, din abundență, astfel de resurse.

Ținând cont de unele estimări făcute în domeniu, cele mai mari rezerve mondiale de hidrocarburi se găsesc în Golful Persic, Federația Rusă-Siberia, zona Mării Caspice, Venezuela, SUA și Alaska, Canada. În zona Mării Nordului, precum și în Nordul Africii există resurse energetice însă cantitatea aceastora în zonele menționate nu este semnificativă.

Mai jos repartizarea resurselor energetice pe regiuni:

După cum se poate observa, marile rezerve de hidrocarburi se regăsesc în regiuni mai puțin dezvoltate, care nu au regimuri democratice-Orientul Mijociu-regiuni ce se confruntă cu numeroase crize și conflicte.

Astfel, se poate remarca că în regiunea Golfului se află peste 70% din rezervele petroliere ale planetei. Arabia Saudită dispune de 25% din rezervele mondiale, Irakul de 10%, bazinul Caspic și Asia Centrală de 7%, iar Federația Rusă de circa 5%.

În domeniul gazelor naturale Federația Rusă este cea care deține supremația, peste 30% din rezerva mondială, urmată de Iran, Qatar, Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite.

Producătorii și exportatorii mondiali de resurse energetice

În domeniul producerii și exporturilor, Organizația Țărilor Exploatatoare de Petrol (OPEC) este cea care deține supremația, statele membre ale acestei organizații având un rol esențial în asigurarea consumului și formării prețurilor mondiale ale resurselor energetice.

Din grupul statelor expoatatoare de petrol fac parte: Arabia Saudită, Irak-ul, Iran-ul, Kuweit, Qatar, Emiratele Arabe Unite, Venezuela, Libia, Nigeria, Algeria și Indonezia.

Mai jos cele mai importante state producătoare și exportatoare de petrol la nivel mondial:

Deși ocupă locul al-II-ea atât la export cât și la producția totală/zi, Rusia face eforturi deosebite pentru a-și dezvolta o capacitate asemănătoare cu cea a Arabiei Suadite, Arabia Saudită influențând prețurile petrolului.

Pentru o imagine cât mai exactă a diferențelor dintre cele două state putem afirma că pe când Arabia Saudită exportă 9 milioane de barili/zi, Rusia produce această cantitate/zi.

De asemenea, în timp ce costurile de producție din Rusia sunt similare cu cele din celelalte state producătoare, costurile de transport ale petrolului rusesc sunt mult mai mari.

La ora actuală, “central de gravitație” al producției mondiale de petrol se transferă dinspre țările industrializate ale Nordului (Europa, SUA, Rusia) spre țările Sudului (Arabia Saudită, Iran, Irak etc.)

Potrivit datelor furnizate de Departamentul de Energie aal SUA, procentul de producție mondială ce revine staelor din nordul Terrei va scădea de la 27% în 2001, la 18% în 2025, în timp ce producția statelor producătoare din Africa, America Latină și Oriental Mijlociu va crește de la 50% la 61%.

Principalii importatori de resurse energetice

La nivel modial cei mai mari consumatori de resurse energetice sunt S.U.A, China și Uniunea Europeană.

De la începutul secolului XXI consumul mondial de petrol brut tinde spre 85 de milioane de barili/zi, cel de gaze naturale de circa 2.700 de milioane m³/an, iar cel de cărbune solid a crescut spre 5000 de milioane tone/an.

Însă, consumul va avea la bază petrolul și gazele naturale, unele analize demonstrând că, în curând gazul va înlocui petrolul în preferințele consumatorilor.

Marea majoritate a marilor consumatori și-au focalizat atenția spre regiunile bogate din regiunea bazinului Mării Caspice, Caucaz, încearcând să-și consolideze pozițiile strategice în această regiune.

Astfel, Uniunea Europeană promovează politica vecinătății extinse, S.U.A a lansat proiectul democratizării Marielui Orinet, iar China și India se bazează pe acorduri și parteneriate speciale.

Rusia-principalul actor al scenei energetice mondiale

Ca succesor al URSS, Federația Rusă nu și-a ascuns niciodată pretenția de a-și promova-prin mijloace economice, politicie și militare, pretențiila easupra Mării Negre, Caucaz și Asia Centrală de a-și menține și extinde influența predominantă.

Oamenii politici ruți consideră că pierderea controlului asupra Asiei Centrale ar putea avea efecte devastataore pentru stabilitatea zonelor din sudul federației, bogate în hidrocarburi și polăulate cu comunități musulmane

La nivelul piețelor energetice mondiale, Federația Rusă joacă un rol esențial, dispunând de cele mai importante rezerve de gaze naturale din lume, aflându-se pe locul
al 2-lea la rezerve de cărbune și pe locul 8 la cele de petrol.

Este binecunoscut faptul că Federația Rusă este principalul exportator de gaze naturale, fiind pe locul 2 la exporturile de petrol și al treilea mare consumator mondial de energie.

Hidrocarburile reprezintă 20% din P.I.B. și aduc 40% din încasările la buget.

Federația Rusă se bucură de o poziție geopolitică favorabilă, fiind situată între două dintre cele mai dinamice regiuni ale economiei mondiale: Europa Occidentală și spațiul
Asia-Pacific.

De fapt, Federația Rusă reprezintă și un coridor de transport între Europa și Asia.

Rezervele certe de petrol ale Rusiei se cifrează la 60 mld. barili, majoritatea concentrate în Siberia de Vest, între Munții Urali și Platoul Central Siberian.

Începând din 2003 se constată o revigorare a producției ruse de petrol și a exporturilor sale: producția de petrol a atins 9,67 mii. barili pe zi în 2006.

Prima zonă de extracție este Siberia de Vest cu zăcămintele situate în ținutul Tiumen, pe cursul inferior al fluviului Obi.

Deși începute după 1965 și desfășurate în condițiile dificile ale climatului subpolar, exploatările de aici dau aproape jumătate din producție.

Exploatările mai importante se află în perimetrele Surgut și Mamontovo.

În zona europeană, cea mai mare parte a producției se obține în regiunea Volga-Ural, denumită și „Al doilea Baku”, ce deține locul întâi la producție, remarcându-se exploatările de la Romaskino, Surgorovo și Tuimazî, precum și cele de la Samara și Volgograd, în partea de sud-vest.

Celelalte subzone ale părții europene sunt: Caucazul de Nord și vecinătățile sale nordice („Baku I"), cu exploatări terestre și submarine concentrate în perimetrul Baku-Groznîi-Maikop, Republica Belarus (Mozîr), Ucraina (Poltava) și bazinul Peciora. Baku este însă controlat de Azerbaidjan

În partea asiatică, se mai extrage petrol pe țărmul nordic și estic al Mării Caspice, în zonele Emba și, respectiv, peninsula Mangîșlak, și zona Okarem, ultima, în Turkmenistan.

În 1998 a intrat în exploatare un mare zăcământ la Tengiz, în vestul Kazahstanului. Mici exploatări sunt plasate în Valea Fergana (Uzbekistan) și în Insula Sahalin, în Extremul Orient rus, la Marea Japoniei.

Așa cum am mai precizat Federația Rusă posedă cele mai mari rezerve mondiale de gaze naturale, aproape de două ori mai mult decât a doua țară din clasamentul mondial, Iranul.

Cota Rusiei în rezervele mondiale explorate de gaze naturale era de 33%, iar în cele presupuse de 60%.

Dintre mărfurile energetice și de combustibili livrate pe piețele externe de-a lungul ultimelor decenii, capitolul cel mai important pentru intrările valutare ale Federației Ruse rămâne gazul natural. De altfel, specialiștii estimează că în următoarele decenii, gazul natural va depăși petrolul ca cerere pe piața internațională.

În 2006, producția a crescut la circa 23 mld. m³.

Lukoil cea mai veche companie, integrată în întregime, diversificată internațional, participarea statului fiind redusă; Yukos – cel mai mare producător din Rusia, companie integrată în întregime, cea mai transparentă, complet privată; Surgut-neftegaz – „regatul pustnicului”, cu o sporire profitabilă a producției, agendă de management neclară, integrată, izolată și izolaționistă; Tatneft – în etapa de extracție singurul producător în Tatarstan, limitat geografic, dar mișcându-se spre etapa de rafinare, cu o participație mare a guvernului acestei țări; Transneft – deține monopolul asupra conductelor, controlată 100% de guvern, important plătitor de taxe;

Gazpromul-deține monopolul efectiv asupra gazelor naturale, controlată de guvern, se confruntă cu restructurarea sectorului; Rosneft – o rămășiță a industriei petroliere sovietice, deținută de stat; TNK BP; Bashneft; Russneft; Slavneft etc.

În ceea ce privesc exporturile de petrol vânzările pe piața internă rusă sunt mai puțin atractive datorită discrepanței considerabile dintre prețul intern și prețurile pieței mondiale.

Prețurile interne ruse ating aproximativ 50% din prețul mondial. Majoritatea exporturilor de petrol și gaze naturale sunt destinate Europei de Est, Olandei, Italiei, Germaniei, Franței etc.

Așadar, Federația Rusă este un furnizor important de petrol brut și gaze naturale al Europei. Exporturile rusești de petrol și gaze tranzitează prin conducte Federația Rusă, Ucraina, Belarus, Ungaria, Slovacia, Republica Cehă și Polonia.

Economia rusă e în continuare dependentă de exporturile de petrol și gaze naturale, fluctuația prețurilor pe piețele internaționale repercutându-se negativ asupra creșterii
economice.

Aderarea la Organizația Mondială a Comerțului ar putea da un nou impuls economiei Federației, dar procesul e încă frânat de nerealizarea liberalizării economice.

În prezent, această regiune produce între 20 și 25 de mii. barili pe zi. Tendința este de a crește această cotă, singurele fluctuații negative fiind înregistrate de Kuweit și, mai ales, de Irak, în urma celor două războaie din Golf. În actualul climat al prețurilor petrolului, Arabia Saudită susține că-și poate crește capacitatea de producție până 15 mii. barili pe zi și să o mențină la acest nivel aproximativ 50 de ani.

Dimensiunea politică-militară a securității energetice

Începutul secolul XXI a fost marcat de aplecarea marilor puteri și a marilor actori ai scenei internaționale în vederea obținerii supremației asupra celor mai împortante rezerve energetice ale Terrei și, nu în ultimul rând, asupra monopolului privind prețurile.

Așa cum am mai menționat în cadrul lucrării analiza problemei energetice se intersectează cu probleme de securitate, securitatea devenind în acest prin deceniu al secolului al XXI-lea principal preocupare a actorilor implicați în supremația energetică.

Principalele strategii energetice ale actorilor internaționali

La nivel mondial, crizele apărute, ca efect al creșterii necontrolate a prețurilor și a epuizării acestora, în viitorul apropait, au condus la elaborarea-de către marile puteri interesate de deținerea supremației în domeniul energetic-a unor politici și strategii energetice.

Se știe faptul că Statele Unite ale Americii este cel mai mare consumator energetic la nivel mondial. Odată cu retragrea trupelor sovietice din Afganistan și proclamarea independeței statelor din regiunea Asiei centrale, puterea de la Washingtonul și-a focusat întreaga atenție în scopul atragerii Kazahstanului, Uzbekistanului, Turkmenistanului, Tadjikistanuluiși Kîrgîzstanului în cadrul economiei mondial, în vederea împiedicării supremației Rusiei asupra resurselor petroliere din regiune

În intervalul 2004-2006, administrația Casei Albe a lansat o serie de inițiative care, împreună formează o strategie energetică elaborată, ce are ca scop contracararea eficientă a provocărilor energetice pe o perioadă lungă de timp.

În acest sens au fost eleborate The Energy Policy Act of 2005, The American Competitiveness Initiative și The Advanced Energy Initiative, aceste acte asigurând cadrul creșterii securității energice a Statelor într-un mod echilibrat și ecologic.

Principalele obiective ale acestei strategii constau în:

Dezvoltarea resurselor energetice ale Statelor Unite ale Americii, prin avansarea surselor de energie alternativă și regenerabile, susținerea dezvoltării domeniului energiei nucleare de o manieră cat mai sigură, realizarea d einvestiții și tehnologie.

Sporirea utilizării eficiente și a conservării energiei casnice

Înnoirea și modernizarea infracstructurii energetice

Dezvoltarea rezervei strategice de petrol

La nivelul Uniunii Europen este binecunoscut faptul că în cursul anului 2006 a fost adoptat un proiect de strategie energetică la nivel comunitar și anume Strategia Europeană pentru Energie Sustenabilă, Competitivă și Sigură.

Cele șase direcții de acțiune urmărite de Uniunea Europeană în vedera asigurării sustenabilității, competitivității și securității energetice sunt:

Asigurarea integrități pieței interne de gaz și curent electric, prin adoptarea unor standarde și reguli comune, dar prin sonctruirea unor rețele comune sau interconectarea celor existente;

Garantarea securității fluxului energetic și consolidarea solidarității între statele membre, prin revizuirea legislației privitoare la stocurile naționale de gaz și petrol;

Diversificarea surselor de energie;

Protecția mediului și promovarea unor politici de economisire a energiei, într-o manieră adecvată cu obiectivele de la Lisabona

Crearea unui plan tehnologic strategic în privința energiei;

Formularea ueni politici externe comune pentru toate statele Uniunii Europene, care să indentifice prioritățile pentru construirea unei noi infrastructuri de protecție a sistemului energetic

Adoptarea unui nou parteneriat energetic cu Rusia

Ca efect a repetatelor întreruperi a aprovizionării cu gaze a Europei Uniunea Europeană s-a văzut pusă în ipostaza grăbirii procesului de eficinetizare a consumului și diversificare a surselor.

Resurse de energie regenerabile

Resursele energetice eoliene

Principalii purtătorii de energie eoliană, respectiv curenții de aer, reprezintă o sursă de energie primară inepuizabilă.

Astfel, în practică s-a demonstrat că, vântul reprezintă o sursă de energie importantă în regiunile unde vânturile moderate suflă o mare parte a anului.

Sursa eoliană potențială la o înălțime de 50-100 m deasupra solului are o valoare importantă, de același ordin de mărime cu potențialul hidroenergetic.

În ciuda faptul că estimarea potențial este inexactă, se consideră că el reprezintă
80-90% din cel hidroenergetic.

Dintre zonele care se pretează la valorificarea energiei vânturilor, trebuie menționat Antarctida, Marea Caraibelor, Golful Mexic, Europa de Vest, iar la nivelul culmilor montane

se remarcă Caucaz și Alpi.

La nivel mondial au fost construite mari mori de vânt de tip aerodinamic modern urmârindu-se asigurarea unei întrebuințării energeiei eoliene.

Specialiștii în domeniu consideră utilizabilă forța vântului, însă numai în zonele în care viteza medie a acestuia înregistrează de minimum 3-5 m/s și frecvența vânturilor este foarte ridicată.

Însă ceea ce trebuie menționat este faptul că deși constituie o sursă de energie, metodele de stocare a energiei vântului sunt în stadii incipiente..

Astfel, în cadrul literaturii de specialitate s-a subliniat faptul că tradiționala utilizare a bateriilor de stocare s-a dovedit a nu fi economică și asta din cauza prețului și a duratei scurte de folosire.

Centralele eoliene pot fi utilizate ca elemente integrate rețelei de electricitate centralizate.

La nivel mondial au fost construite centrale eoliene cu puteri mari în SUA, China, Canada, Marea Britanie, Germania (estuarul Elbei), Danemarca, Suedia etc.

Resursele energetice ale mareelor

Ca sursă de energie, mareele sau cărbunele verde prezintă interes, însă se impune ca acestea să aibă o amplitudine medie ridicată, ce se situează între 5 și 12 m

Este binecunoscut faptul că energia mareeică este inepuizabilă, însă, realitatea este că fenomenul care o produce este discontinuu, posibilitățile de utilizare ale acestui top de energie fiind limitate.

Pentru a putea fi exploatată se impune o anumită configurație a țărmului (estuare, golfuri guste). Această configurație ar trebuie să permită amenajarea unui dig de control la gura unui canal, să permită amplasamente economice.

Dacă resursele mareice ar fi integral valorificate, în centralele electrice mareomotrice, ar produce circa 100.000 de ori mai multă energie decât toate hidrocentralele aflate în funcțiune pe glob.

Având în vedere faptul că mareele sunt, în general, legate de estuare și ținând cont că acestea sunt regiuni importante pentru formele de viață acvatică și pentru activități umane, impactul ecologic al dezvoltărilor propuse trebuie luat în considerare când se examinează construirea de centrale electrice care să folosească forța mareelor.

Resursele energetice ale valurilor

O altă importantă sursă de energie neconvențională o reprezintă valurile oceanului, sursă care până la ora actuală a fot total ignorată.

În cadrul literaturii de specialitate se suține ideea potrivit căreia “puterea medie a unui val oceanic variază între 50 și 8 kW pe metru liniar de front maritim amenajabil”.

În acest moment energia valurilor este exploatată doar în cazul balizelor care-și produc propria lor energie electrică.

Astfel, prin utlizarea acestui tip de energie, au fost obținute bune rezultate în Atlanticul de Nord.

Recuperarea acestei energii prezintă totuși dificultăți considerabile.

Astfel, s-ar impune a fi utilizate palete și structuri rotative enorme, iar în cazul unor mari furtuni, posibile la 50 de ani o dată, înălțimea valurilor poate atinge 30 m și nimeni nu a reușit încă să proiecteze la un preț acceptabil structuri care să reziste unor astfel de furtuni.

Resursele energetice ale curenților marini și oceanici

În cadrul literaturii de specialitate s-a subliniat că resursele energetice ale curenților marini și oceanici sunt purtători de energii cinetice exterm de mari.

La ora actuală, exploatarea curenților oceanici pentru generarea de energie electrică este posibilă doar la nivel teoretic, deoarece prezintă mari dificultăți practice, ce țin de ordin economic și tehnic deoarece regiunile marine propice acestor exploatări sunt limitate, investițiile putând fi extrem de mari, iar efortul de cercetare necesar va fi costisitor.

CAPITOLUL II

COMPETIȚII ECONOMICE ȘI CONFLICTE MILITARE

Încă de la începuturile sale, exploatarea resurselor petrolifere s-a intersectat cu disputele de putere pe scena internațională și cu diversele forme de război-local, regional, mondial.

Corespondențele dintre petrol și conflictele militare au devenit pregnante, îndeosebi în preliminariile și în timpul Primului Război Mondial. Chiar și depozitele petroliere din România au fost atunci în atenția conducerilor coalițiilor militare.

Cel de-al doilea război mondial, război mecanizat a evidențiat dependența statutului de învingător militar de controlul asupra resurselor petrolifere Națiunile Unite deținând o supremație absolută.

Ulterior, în deceniile Războiului Rece, competiția pentru petrol și conflictele
politico-militare au fost, în permanență, în atenția comunității internaționale.

Confruntările dintre competitori s-au angajat, în mod indirect, marile puteri
văzându-se obligate să respecte, mai mult sau mai puțin formal, dreptul statelor la valorificarea independentă a hidrocarburilor.

Însă, din anii 1973-1974, în contextul unui nou război israeliano-arab, s-a ajuns la întrebuințarea deschisă a „armei petroliere” în soluționarea unor crize politico-militare.

A fost singurul moment de solidaritate arabă, care a surprins Occidentul și care a plasat OPEC-ul în poziția de actor economico-politic de primă mărime în viața
internațională.

Însă, după 1975 și, mai ales, după inaugurarea celor dintâi tratate de pace dintre Israel și unele state arabe, superputerile-SUA și URSS-și-au refăcut controlul în spațiile esențiale deținătoare de resurse de hidrocarburi.

În anumite zone, superputerile au cooperat. În aceste condiții în Orientul Apropiat și Mijlociu, influența SUA a devenit preponderentă în Arabia Saudită și în statele Golfului, unde sunt plasate principalele câmpuri petrolifere ale lumii, iar URSS rămânea influentă în Libia și Algeria.

În alte zone, Africa de Vest și de Sud-Vest superputerile s-au confruntat, prin așa-ziși „interpuși”, respective Cuba și Africa de Sud în Angola, Algeria și Maroc în Sahara de Vest.

Conflictul armat dintre Iran și Irak, din anii '80, a pus în discuție echilibrele politice, militare și petroliere din regiunea Orientului Apropiat și Mijlociu.

URSS și SUA au susținut, alternativ, ambele tabere.

În 1988-1990, în mod surprinzător, Moscova părea câștigătoare: Iranul islamist, izolat pe plan internațional, depindea tot mai evident de sprijinul diplomatic și militar al URSS.

La rândul lui, Irakul dezamăgit de inconsecvența diplomației americane, a evoluat tot în direcția URSS. Chiar și după primul Război din Golf, din 1991, cercurile militare și de afaceri din Federația Rusă au câștigat poziții dominante în sectorul petrolier, alături de Germania și Franța.

Concomitent, Kuweitul, Arabia Saudită și emiratele Golfului au ajuns, sub presiunea militară a regimului lui Saddam Hussein, într-o drastică dependență de protecția de securitate a SUA și Marii Britanii. Mai mult, alianța explicită dintre SUA și Arabia Saudită și Kuweit, a permis Washingtonului să dirijeze prețurile petroliere pe piața internațională într-o direcție favorabilă intereselor Occidentului.

La cumpăna secolelor al XX-lea-al XXI-lea s-au observat câteva mutații fundamentale în planurile regionale și la nivel global.

Sfârșitul Războiului Rece și destrămarea URSS modifică geopolitica Eurasiei. în strânsă legătură cu aceste evenimente majore, se declanșează competiția pentru zona petroliferă și de gaze naturale Caspica-Asia Centrală, pe care Moscova nu mai este în măsură s-o stăpânească doar prin mijloace administrative și militare.

Amplificarea procesului globalizării economice pune, în termeni noi, problema petrolieră. Transnaționalele, cu asistența organismelor financiare internaționale, exircitau presiuni îm direcția liberalizării piețelor și a liberului acces la resursele energetice și de materii prime.

Treptat, din Federația Rusă până în Libia și Algeria, piețele petroliere au început să se deschidă.

În contextul globalizării, se înregistrează și ascensiunea puterilor energetice, a așa-zișilor „tigrii” asiatici, a Chinei, Indiei. Braziliei etc.

Imaginea economică a lumii se dinamizează, concurența se intensifică, atât pe piețele resurselor, cât și pe cele manufacturiere și de servicii. În același context, se remarcă sporirea puterii economice a Uniunii Europene și a Japoniei, cu toate că SUA rămân principalul actor și valorificator al globalizării.

Repoziționările economico-politice au produs și „obișnuitele” conflicte militare.

Respectivele conflicte, majoritar locale, au fost purtate între state sau în interiorul statului, adesea cu amestec din exterior.

În zona Caspică și central-asiatică s-au derulat, după 1990, conflictele din Cecenia, Daghestan, Nagornîi-Karabach, Georgia, Uzbekistan etc. Numeroase conflicte armate s-au materializat în spații bogate în hidrocarburi și pe traseele de transport, alternative în raport cu cele adminisrate de Moscova.

Menținerea Ceceniei și a Daghstanului în cadrul Federației Ruse se explică și prin interesul pentru conducta Baku-Novorossiisk. În schimb, diversele dispute din Georgia-Osetia de Sud, Abhazia, Adjaria-sau Nagornîi-Karabach s-au situat periculos de aproape de conducta alternativă Baku-Tibilisi-Ceyhan. Concomitent, rebeliunea kurdă din Turcia de
sud-est și din Iranul de nord-vest amenința ambițiosul proiect al magistralei Nabucco-din Iran până în Europa Centrală.

În Orientul Apropiat și Mijlociu, războiul iraniano-irakian din 1980-1988 a vizat controlul asupra resurselor de petrol și gaze din zona Shatt al-Arab. Saddam Hussein a încercat să anexeze Kuweitul, în 1990, tot din motive energetice.

Cel de-al treilea Război din Golf, din 2003-soldat cu prăbușirea regimului lui Saddam Hussein -, a modificat prin mijloace militare geopolitica locală a petrolului. Resursele irakiene, ce în perioada 1991-2003 erau plasate sub control rus, german și francez, au intrat în administrarea guvernului de la Bagdad, desemnat în mod democratic în 2004-2005.

Pe de altă parte, principalele depozite locale tind să treacă în stăpânirea autorităților semi-independente din Kurdistanul irakian și din nona Basra.

Miza veniturilor petroliere explică, între altele, și intensificarea luptelor dintre comunitățile șiită și sunnită, precum și aprobarea unei noi legi de federalizare a statului.

Turcia, ce revendică zona Moșul, Iranul și Arabia Saudita s-au implicat, în diferite forme, în conflict. Cu toate disputele interne, conflictele interreligioase și atacurile Al-Qaeda, în Irak se realizează afaceri petroliere foarte rentabile, de care profită atât liderii locali, cât și Iranul, Arabia Saudita, Kuweitul și, desigur, companiile transnaționale. Un impresionant dispozitiv militar, terestru, naval și aerian – prioritar american – protejează extragerea, prelucrarea și exportul produselor petroliere și de gaze naturale spre Asia de est. UE și America de Nord.

La începutul lunii august 2006, forțe de pace ONU-misiunea UNIFIL-s-au instalat în Libanul de Sus, consolidând flancul de la Mediterana al acestui dispozitiv strategic, vital pentru economia mondială.

La est de Irak, tensiunile americano-iraniene sunt în primul rând confruntări asociate competiției pentru resurse petrolifere. Iranul fundamentalist și șiit are vechi pretenții de întâietate în regiunea Golfului și stimulează comunitățile șiite din provinciile petrolifere ale Irakului sau Arabiei Saudite.

Dotarea regimului islamist de la Teheran cu un program militar nuclear vizează tocmai descurajarea oricărei tentative americane de introducere controlată a Iranului în circuitul economiei mondiale. În același timp, peste tensiunile americano-iraniene se suprapun jocurile de interese ruso-americane, ruso-chineze și americano-chineze.

Amenințate de Administrația George W. Bush, autoritățile de la Teheran au fost nevoite să apeleze insistent la protecția nesigură și tot mai costisitoare a Federației Ruse și a Chinei.

În cadrul litereaturii de specialitate s-au subliniat remarcabilele progrese ale
extinderii influenței economice chineze în Asia Centrală. Deja, o conductă strategică unește Kazahstanul de China..

âSpecialiștii chinezi sunt foarte activi și în zonele de hidrocarburi din Iran și Pakistan. Prin urmare, în scurt timp, „marele joc” petrolier de la Caspica se va desfășura între SUA, Federația Rusă și China, statele limitrofe-Kazahstanul, Turkmenistanul, Iranul, Azerbaidjanul-trebuind să se ia în calcul un nou context regional.

Diverse conflicte militare din Asia de Sud și de Sud-Est se asociază cu problemele valorificării resurselor de hidrocarburi, între altele, se speculează faptul că operațiile militare NATO și americane din Afganistan, ca și cele din Pakistan, ar viza crearea unei rute alternative Asia Centrală-Oceanul Indian.

În spatele revoltei balucilor din Balucistan stă miza hidrocarburilor din vestul Pakistanului.

Îndelungatul conflict civil din zona Aceh, din Indonezia de vest, se asociază direct cu împărțirea beneficiilor rezultate din valorificarea hidrocarburilor, între localnici și puterea centrală. Thailanda, Vietnamul, Malaysia, China și Filipine își dispută zăcămintele maritime din regiune.

Tensiunile, crizele și conflictele locale, din Africa, au la origine numeroase cauze, în mod tradițional etnice (tribale), religioase (confruntarea dintre musulmani, creștini și ani-miști), dispute teritoriale. Ultimele decenii au înregistrat, însă o interferență a ciocnirilor de acest tip cu amplificarea competiției internaționale pentru resurse, în special, petroliere.

Astfel, corelația dintre disputele internaționale pentru hidrocarburi și alte resurse și conflictele locale este vizibilă în: războiul civil din Sudan (purtat în zonele petrolifere din est, sud și vest, chiar și în Darfur); repetatele rebeliuni din Ciad; lovitura de stat „islamistă” din august 2005 din Mauritania; acțiunea constantă a islamiștilor în Algeria; rebeliunile
populațiilor din Delta Nigerului; războiul civil din cele două republici Congo, îndeosebi din zona Ituri, de la frontiera R.D. Congo cu Uganda și cu Ruanda.

De asemenea, Angola a traversat o lungă perioadă de război civil. Dictaturile sunt susținute de companii transnaționale în Guineea Ecuatorială ori în Săo Tome și Principe.

Competiția economică în Africa, din punct de vedere petrolier, se concentrează pe concurența dintre companiile străine. îndeosebi, anglo-americanii operează în mari coaliții, ce pun în inferioritate, desigur, interesele franceze. Se acționează prin diferite mijloace de forță: mituirea liderilor locali, sprijinul politic al unor regimuri.

Acolo unde există lideri puternici, care au reușit să polarizeze sub influența lor toate grupurile de interese, precum în Libia și Gabon, populația a obținut un anumit profit din punct de vedere economic și al nivelului de trai.

La celălalt pol, sunt țări, precum Nigeria sau Angola, unde corupția este cuvântul de ordine, iar lipsa de transparență din partea statului și a companiilor petroliere ascunde aproape totul în acest domeniu, în afară de efectele poluării: distrugerea biosferei, condițiile mizere de existență ale populației și rata mare a mortalității.

În acest context, petrolul poate reprezenta o adevărată șansă pentru Africa.

La ora actuală petrolul rămâne încă preponderent o șansă pentru Occident. Experții consideră că marile companii internaționale urmăresc o strategie complexă în Africa, ce ar include introducerea resurselor de hidrocarburi în circuitul economiei mondiale, liberalizarea piețelor, încurajarea regimurilor politice stabile și rezolvarea conflictelor locale prin negocieri în cadrul Uniunii Africane și al ONU.

Pentru întărirea relațiilor de parteneriat cu Africa, guvernele occidentale din SUA și UE se preocupă și de un control militar al principalelor zone strategice. Astfel, au fost perfectate acorduri militare și anti-teroriste cu statele din Africa de Nord și de Vest.

NATO și UE au dispus sau vor dispune trupe și instalații în zona Mării Roșii, în Cornul Africii, Sudanul de sud și de sud-vest, R.D. Congo, Africa de vest și Africa de sud. De asemenea, controlul principalelor rute navale internaționale este strict asigurat de occidentali

Asigurarea necesarului de energie pentru lumea din ce în ce mai globalizată s-a transformat într-o temă majoră a statelor, sistemelor economico-sociale și militare.

La ora actuală, abordarea problematicii energiei cu mijloace preponderent militare se asociază, printre altele, cu disputele teritoriale-neînțelegeri asupra zonelor de graniță și a celor maritime, care brusc devin foarte valoroase ca urmare a descoperirii unor importante rezerve de hidrocarburi. Exemple sunt cele din Marea Caspică, mai ales cele revendicate atât de Azerbaidjan, cât și de Iran, din sudul Mării Chinei, pretinse de China, Vietnam, Filipine și Malaysia, precum și Peninsula Bakassi, din vestul Africii, reclamată de Nigeria și Camerun.

De asemenea, cu acțiunile separatiștilor, atunci când veniturile obținute din producția de petrol dintr-o zonă locuită mai ales de o minoritate etnică sunt acaparate de guvern.

Membrii minorității încearcă să se separe și să-și constituie propriul stat, astfel încât să beneficieze de toate veniturile ce provin din petrolul respectiv.

Astfel de situații se întâlnesc în Indonezia (regiunea Aceh), Irak (regiunea kurdă) și partea de sud a Sudanului. în alte cazuri, precum regiunea Delta, din Nigeria, minoritățile etnice luptă pentru a obține o mai largă autonomie și astfel un procent mai mare din veniturile din petrol.

Trebuie amintite ciocnirile dintre grupuri conducătoare locale, cauzate de faptul că oricine controlează guvernele statelor producătoare de petrol controlează, totodată, și alocarea veniturilor.

Astfel, cei care dețin acest control caută să-și mențină puterea cât mai mult posibil, apelând la orice mijloace, inclusiv la represiune, iar cei excluși de la putere sunt interesați să uzeze, la rândul lor, de orice mijloace, inclusiv rebeliune armată, terorism sau lovitură de stat, pentru a câștiga controlul. Arabia Saudită și Nigeria sunt exemplele cele mai cunoscute.

În alte țări, precum Venezuela, disputele asupra distribuției veniturilor din petrol au căpătat adesea accente de violență politică. Nu în ultimul rând, se impune a aminti recurgerea de către marile puteri la acțiuni în forță, la procedee specifice colonialismului și neocolonialismului.

Mijloacele militare pot, totuși, îndeplini și alte roluri în sistemele securității energetice. în special, ne referim la protecția zonelor bogate în hidrocarburi, a platformelor de extracție, producție și depozitare, a rutelor terestre și navale de transport.

O asemenea protecție armată poate fi destinată contracarării acțiunilor teroriste și activităților crimei organizate transfrontaliere. De asemenea, mijloacele militare sunt legitim întrebuințate în situații de autoapărare, în cursul unor agresiuni armate.

Uneori și operații de pace aprobate de ONU se pot desfășura în zone de instabilitate alarmantă, care includ și importante resurse de hidrocarburi.

CAPITOLUL III
INFLUENȚE GEOPOLITICE ALE RĂZBOIULUI DIN IRAK

3.1. Caracteristici georgrafice și repere istorice

Irak-ul stat situat în Asia de Sud-Vest are o suprafata de 435.052 km² si o populatie de 23.332.000 locuitori. Irak-ul este divizat în 18 provincii, iar capitala este la Bagdad, oraș de 4.689.000 locuitori.

Vecinii Irakului sunt: Turcia, Iran, Kuwait, Arabia Saudită, Iordania, Siria, iar în partea de sud este are deschidere la Golful Persic.

Teritoriul Irakului este alcătuit din patru regiuni naturale, cea mai importantă ca extindere și semnificație economică sitându-se în partea centrală, respective câmpia drenată de fluviile Tigru și Eufrat. Celelalte trei regiuni sunt Munții Kurdistanului în partea de nord-est, Piemontul Nordic cu importante resurse de petrol și regiunea desertică, desfasurată la vest de Eufrat.

Actualul teritoriu, denumit din Antichitate Mesopotamia, împletește civilizații precum akadiană, asiriană, babiloniană, caldeana etc. În 1963 Irakul a devenit republică, an în care puterea a fost deținută de partidul Bass, adept al liniei politice radicale, panislamice.

Odată cu preluarea puterii de către partidul Bass a avut loc naționalizarea băncilor și societăților de asigurări, precum și a companiei Irak Petroleum. De asemenea, s-a produs și distanțarea de politica externă filooccidentală.

În 1979 puterea este preluată de către Saddam Hussein. Acesta a avut ca obiectiv înăsprirea regimului intern, precum și erijarea în lider al lumii arabe militante.

În 1980, Irakul atacă Iranul, sub pretextul vechii dispute de frontieră. Epuizantul război dintre cele două state vecine, soldat cu grele pierderi umane și mari distrugeri materiale, se finalizează în 1988. La interval de doi ani, la data de 02.08.1990 trupele irakiene atacă și ocupă Kuwaitul.

ONU prin Rezoluția din noiembrie 1990 îi solictă ultimativ retragerea tuturor trupelor din Kuwait până la 15.01.1991. Rămas fără răspuns, ea are ca urmare inițierea la 17.01.1991 de operațiuni aeriene ale forțelor aliate grupate sub egida ONU și conduse de SUA, apoi declansarea la 24.02.1991 a ofensivei tereste care încheie, în 28.02.1991, Războiul din Golf, prin eliberarea Kuwaitului și înfrângerea trupelor irakiene.

În ciuda pierderilor importante suferite în război și revoltelor interne izbucnite în aceea perioada de kurzi și șiiți, a situației economice catastrofale și a sancțiunilor impuse de ONU, Saddam Hussein reusește să-și consolideze puterea.

În 1995, ONU acceptă exportul unor cantități de petrol irakian contra achiziționării de hrană și medicamente pentru populație. Până în noiembrie 1997 relațiile Irak – ONU nu au cunoscut tensiuni majore până când Saddam Hussein a expulzat inspectorii internaționali, făcând primul pas către ceea ce a fost și este Războiul din Irak.

Cauzele războiului din Irak

Razboiul asimetric impotriva terorismului, declansat dupa evenimentele de la 11 septembrie 2001, s-a transformat intr-un clasic razboi local, cu implicatii globale, fara precedent in istorie. Statele Unite ale Americii impreuna cu un numar mic de aliati au atacat Irakul, desfasurand astfel o forta colosala, atat sub aspect cantitativ cat si din punct de vedere tehnologic.

In cadrul conflictului din Irak a participat si Romania cu un numar relativ restrans de militari profesionisti, fapt ce reprezinta al doilea exemplu, dupa Afganistan, in care Armata Romana este implicata direct in desfasurarea unor actiuni militare pe teritoriul altui stat, dupa cel de-al doilea razboi mondial.

Nu era nicio indoiala ca SUA si aliatii vor triumfa asupra Irakului pe termen lung, insa se pune problema cat va costa acest razboi : in vieti, bani si timp. Socotelile dinaintea razboiului s-au schimbat peste noapte, iar miturile cu privire la suportul popular pentru “eliberarea” Irakului au disparut. Prelungirea razboiului nu a fost în favoarea Americii, iar costurile nu au fost doar financiare. Cel mai mare cost: statutul de superputere al SUA.

Analistii economici apreciaza ca razboiul a avut efecte conjugate asupra cheltuielilor bugetare, pretului petrolului si climatului economic.

Deprecierea monedei americane fata de Euro de la inceputul razboiului care era privita de americani ca una temporara nu dadea niciun semn de revenire, din contra s-a manifestat o usoara tendinta de depreciere in continuare. In Romania increderea in celebra moneda americana a scăzut, mai ales in randul populatiei care, parca prevazatoare, a “adoptat” imediat moneda euro in asteptarea deznodamantului acestui razboi.

Economistul George Perry apreciaza, in studiul ,Razboiul impotriva terorismului, piata petroliera mondiala si economia americana, ca o grava intrerupere a aprovizionarii cu petrol ar putea impinge pretul barilului de titei, de aproape 45 de dolari in prezent, pana la 75-161 de dolari, iar ,,probleme economice devastatoare” vor aparea nu numai pentru SUA, ci si pentru intreaga lume.

Contextul international actual aduce analiza geopolitica in prim planul strategiilor investitionale. Chiar daca Romania nu este tara uneia dintre cele mai importante piete financiare la nivel global, iar evenimentele globale nu ne afecteaza cu aceasi intensitate, se impune totusi o succinta trecere in revista a principalelor aspecte legate de evolutia probabila a evenimentelor viitoare.

Conflict armat cu Irak-ul, unde Romania este prezenta ca aliat al SUA, cu trupe combatante, nu a afectat tara noastra, in mod direct, insa a fost afectata prin cresterea pretului petrolului pentru o buna perioada de timp, iar in eventualitatea extinderii atentatelor teroriste in SUA si chiar in Europa, legaturile comerciale cu aceste zone vor fi afectate.

Cosmarul cel mare al europenilor, sau occidentalilor in general, este legat de teoriile politologul american, Samuel P. Huntington, creatorul celebrei paradigme a civilizatiilor in teoria relatiilor internationale, care afirma ca “universalismul occidental este periculos pentru lume deoarece el ar putea sa duca la un mare razboi intercivilizational si este periculos pentru Occident deoarece el ar putea sa duca la o infrangere a Occidentului.” Iata cum se explica retinerea Germaniei, Frantei, Rusiei si Chinei,in ceea ce priveste o interventie rapida cu scopul dezarmarii Irak-ului.

În cursul anului 1976, o importantă companie petroliferă intră puternic pe piața resurselor energetice. Această companie denumită Arbusto Energy era condusă de George Bush fiul, cel care ulterior a deveni chiriaș la Casa Albă, omul care a pus întregul mapamond pe picior de război împotriva terorismului internațional. Este important a menționa că principalul investitor al companiei anterior menționate nu era nimeni altul decât Salem Ben Lade-fratele lui Osama Ben Laden, cel care, dupa spusele Washington-ului, este principalul răspunzător al teribilele atentate din 11 septembrie 2001.

În 1976 începea o relatie care unea pâna la eternitate două dintre clanurile cele mai puternice din lume. Pe de o parte, imperiul Bush, cimentat pe afacerile petroliere-pe vremea celui de al II-lea Război Mondial-ale lui Prescott Bush, bunicul Lui George W. Bush, pe care guvernul a trebuit să-l sancționeze pentru că a vândut petrol întreprinderii naziste Luftwaffe.

Pe de altă parte, giganticul imperiu creat de Mohamed Awad Bin Laden, tatăl lui Osama, care prin aceeași vreme i-a oferit regelui Saud al Arabiei Saudite edificarea în Riad a magnificului Palat Regal..

Familia Bush a reușit să se împace cu puterea americană datorită prieteniei dintre Prescott și John Foster Dulles-directorul CIA în timpul asasinării lui Kennedy, pe care a reușit să-l convingă să-i dea fiului său George un post de agent secret la CIA.

3.2.1. Interese și principalii actori

Una din primele misiuni ale lui George Bush tatal a fost coordonarea, in 1961, a asaltului din Bahia Cochinos in Cuba… 15 ani mai târziu ajungea director la CIA, câtiva ani inainte de a ajunge presedinte al SUA. Aici se incruciseza drumurile ambelor familii. Incepând din acel moment, toata tesatura financiara a ambelor clanuri se pare ca a mers pe acelasi drum.

Impreuna cu ei mai apar niste personaje ciudate care s-au aumat aceșlași drum si “au supravietuit” incâlcitei lumi a afacerilor pâna in punctul de a face parte din sectorul privilegiat care a obtinut niste beneficii incalculabile dupa atentatele din 11 septembrie si care va spori la infinit daca SUA o sa aiba controlul petrolului irakian.

Unul din aceste personaje este un individ numit Khaled Ben Mahfouz. In toata lumea exista 250 de oameni mai bogati ca el, potrivit revistei Forbes. Averea lui personala este de 1.9 miliarde de dolari. A inceput s-o cimenteze in 1987 când a dobândit 11% din actiunile Harker Energy, companie al carei principal actionar era George Bush fiul.

Datorita sprijinului clanului prezidential a pus mâna si pe aeroportul din Houston.
De asemenea a ajuns si unul din cei trei stapâni ai BCCI, (Banca Internationala de Credit si Comert) care s-a vazut amestecata intr-un sir de scandaluri – trafic de arme, devieri de fonduri, spalare de bani – care au dus la inchiderea ei.

Ben Mahfouz s-a casatorit cu sora lui Ben Laden, dar faptul a trecut neobservat. Tot neobservat a trecut si faptul ca banii investiti de muritorii de rând in societatea Carlyle, clubul ex-presedintilor, veneau prin Banca Comerciala din Pakistan, al carei stapân este Ben Mahfouz, cumnatul lui Ben Laden. Si liderul societatii Carlyle nu este altul decât George Bush tatal. Sa mai adaugam la asta ca in 1995 Ben Laden Group a dat in gestiune Societatii Carlyle câteva miliarde de dolari si ca Ben Laden Group apare in acelasi an ca stapân al Bancii Nationale de Comert din Sudan , exact când Ben Laden locuia acolo.

La putin timp dupa aceea, FBI l-a acuzat pe Ben Mahfouz ca este una din sursele de finantare ale Al Qaeda. Nu a nelinistit pe nimeni ca acest aliat al lui Ben Laden era si tovarasul de afaceri al familiei Bush. Si culmea, compania Delta Oil, proprietatea lui Ben Mahfouz, s-a convertit in a doua reprezentanta in consortiul Centgas, care datorita sprijinului guvernului SUA a construit conducta de gaz care traverseaza Afganistanul si care dupa bombardarea tarii s-a transformat in realitate.

Curios, pentru o intreprindere a companiei Delta Oil lucreaza presedintele comisiei independente numita de Bush fiul, si care ar fi trebuit sa lamureasca punctele intunecate din felul cum a actionat administratia nord-americana cu ocazia atentatelor din New York si Washington. Dar totul ramâne intre prieteni. Un alt personaj al uneltirii este James R. Bath, prieten al presedintelui George W. Bush inca din anii ´60, când ambii imparteau baraca la Baza Aeriana din Texas. Au ramas prieteni pentru totdeauna.

Abandonând armata, Bush a inceput sa-si faca drum in lumea afacerilor petroliere in mici intreprinderi al caror proprietar era; prima din ele a fost cea mentionata mai sus, Arbusto Energy. Prietenul sau Bath l-a sprijinit; se convertise in om de incredere al unor importanti oameni de afaceri si prin intermediul unuia s-a facut cu 5% din intreprindere. Acest capitalist din umbra nu era altul decât Salem Ben Laden, fratele teroristului cel mai cautat din lume si asociat al propriului clan Bush..

Salem a murit in 1988 intr-un straniu accident de avion in timp ce survola puturile petrolifere din Texas. Atunci, dupa moartea lui, James R. Bath s-a transformat in omul de incredere al lui Ben Mahfouz, mentionat inainte, cumnat al fratilor Ben Laden. Din Carlyle au facut parte inca de la inceput unii dintre cei implicati in afacerea BCCI (Banca Internationala de Credit si Comert). Unul se numea James Baker, care a fost Secretarul de Stat al lui George Bush si care acum isi imparte timpul intre fructuoasele afaceri in Carlyle si compania petrolifera BP, care a reusit sa obtina contractul pentru constructia uneia din conductele de gaz care va pleca de la Marea Caspica, intre Baku (Azerbaidjan) si Ceyhan (Turcia), circumstanta ce a fost posibila numai dupa interventia armata din Afganistan, ordonata de Bush, care a ajuns presedinte datorita unei campanii electorale al carei purtator de cuvânt a fost Baker…

Pornind de la o infinitate de circumstante ca cele citate, care sunt doar o mica mostra, si dupa analizarea "mijloacelor de siguranta" care au facilitat teroristilor Al Qaeda atentatele din New York, ziaristi de investigatie ca Thierry Meyssan – autor al cartii Marea Impostura – suspecteaza ca tot ceea ce s-a intâmplat in lume la începutul anilor 2000 este numai o punere in scena a unei false confruntari intre clanul Bush si Ben Laden, care nu ar avea alt scop decât sa reorienteze politica petroliera mondiala in favoarea intereselor sectorului energetic al SUA.

La concluzii atât de riscante ca cele citate se poate ajunge dupa ce s-a cunoscut ce s-a intâmplat intre 4 si 14 iulie 2001, numai câteva luni inainte de atentatele care au incendiat planeta. In timpul acestor zile, Osama Ben Laden a avut o problema de sanatate legata de boala sa renala cronica. A stat internat in Spitalul American din Dubai… Dupa cum a putut constata echipa de investigatii a ziarului Le Figaro, in timpul acestor zile nu numai ca a fost vizitat de membrii familiei sale – teoretic, dupa surse oficiale, nici nu are relatii cu ei – ci si de agentul local al CIA in Emiratele Arabe Unite, cu care a avut o lunga convorbire.

Fara indoiala, daca aceasta informatie este adevarata, tot ce s-a creat in jurul lui Ben Laden este "de acoperire" -si voi reveni in final cu Ben Laden, dusman intim. Irak: de la iubire la ura. Azi, presiunea asupra Irakului din partea SUA este justificata – spune Bush – de presupusele relatii existente intre regimul dictatorului Saddam Hussein si organizatia terorista Al Qaeda.

Fara indoiala, daca aruncam o privire inapoi, afirmatiile guvernului Bush par fortate. De fapt, cât a durat razboiul dintre Irak si Iran in timpul anilor ´70 si ´80, serviciile secrete nord americane, in care ocupa un post mai mult decât proeminent Bush tatal, nu au stat niciun moment la indoiala in a sprijini Irakul, care a fost in tot acest timp aliatul SUA in regiune.

Fara indoiala, CIA a facilitat mijloacele prin care Saddam a folosit armele chimice asupra propriei populatii. Istoria planetei s-a schimbat la 2 august 1990, când Garda Republicana din Irak a intrat cu mii de oameni in Kuwait.

Dupa cum spune ziaristul Bob Woodward in excelenta sa lucrare "Comandantii", invazia nu a luat prin surprindere Washingtonul. Informarile Pentagonului, in functie de fotografiile luate prin satelit, alertau ca o enorma cantitate de soldati irakieni au intrat in Kuwait. Când invazia s-a concretizat, SUA s-a lansat ca girant al libertatilor si a cerut – cu ultimatum inclus – retragerea trupelor lui Saddam.

Dar nu jugul care cazuse pe micul emirat nelinistea Washingtonul. Era petrolul. Si informarile aratau ca numarul de oameni folositi de Saddam era mult superior pentru a ataca Kuwaitul.

Frica Washingtonului era ca trupele puteau intra in Arabia Saudita – de unde provine 20% din petrolul consumat in SUA si fara de care tara nu ar scoate-o la capat.

Ben Laden il considera pe Saddam un dusman si s-a dus imediat la Riad pentru a vorbi cu regele Fahd, caruia i-a oferit corpul sau de elita format din 30.000 de oameni pentru a lupta contra lui Saddam. Arabia a nuantat ajutorul lui Osama Ben Laden si serviciul sau secret – in frunte cu principele Turki Al Faisal, un prieten de joaca din copilarie – a refuzat ajutorul teroristului cautat azi. Dar chiar asa, Ben Laden Group a obtinut un beneficiu extraordinar din conflict, caci imperiul Ben Laden a primit oferta – si paradoxurile trebuie sa fie semnalate – sa construiasca cazarmile si bazele nord-americane din Arabia Saudita. Si mai mult, Ben Laden Group s-a ales cu mare parte din drepturile de reconstructie a Kuwait-ului dupa batalia finala denumita Furtuna in Desert.

Ruptura dintre Ben Laden si Arabia Saudita s-a produs când trupele nord-americane au ramas in Arabia Saudita, un loc sfânt care, pentru Ben Laden, nu putea fi ocupat permanent de "necredinciosi".

Unii analisti identificau companiile care si-ar imparti o prajitura asa apetisanta dupa conflict. Este vorba de Halliburton Corporation, care a fost prezidata de vicepresedintele al SUA, Dick Cheney, si de Chevron Texaco, care printre apropiatii sai avea-inainte de a se implica in politica-pe Condolezza Rice. Cheney a fost cel care a autorizat macelarirea shiitilor de catre Saddam in martie 1991, "pentru stabilitate", cum comenta ironic lingvistul Noam Chomsky. Sa nu uitam ca pâna la invazia din Kuwait, SUA a inarmat Irakul si a continuat sa-l sprijine pe Saddam, chiar dupa cele mai oribile crime ale sale…de exemplu când a folosit armele chimice impotriva kurzilor.

Reprezentantul international al societatii este George Bush tatal. Din intâmplare este una din societatile care a avut cel mai mult de câstigat dupa 11 septembrie. Pe lânga onorabilul George Bush tatal, alti renumiti politicieni faceau parte din grupul de conducere.

Dupa atentatele de la New York si Washington, United Defense s-a transformat in una dintre intreprinderile cele mai favorizate prin contracte de armament. Carlyle deja s-a instalat in Spania, una din tarile care sprijina ofensiva SUA. Delegatia spaniola s-a prezentat in iunie 2001, trei luni inainte de atentate. Coincidenta, sediul sau s-a instalat in World Trade Center din Barcelona. Presedintele Generalitat Catalunia, Jordi Pujol, a fost amfitronul lui Frank Carlucci si John Major. In actualitate, Carlyle a fost selectionata ca finalista in operatia de cumparare a Retevision.

De asemenea era candidata sa achizitioneze si Empresa Nacional de Autopistas, care va fi unul din procesele de privatizare cele mai importante din Spania. Statul spaniol spera sa obtina prin vânzare mai mult de 12 miliarde de Euro.

Pe de alta parte Afgansitanul a fost ocupat de trupele sovietice. Dupa câtiva ani de dominare sovietica, CIA a hotarât sa puna in aplicare mecanismele unei noi operatii de sprijin acordat rezistentei afgane si mare parte din fondurile serviciului secret au inceput sa se canalizeze in favoarea mujahedinilor prin intermediul Pakistanului si Arabiei Saudite.

Pe atunci, George Bush era vicepresedintele SUA. Clanul sau familiar inca de multi ani mentinea o strânsa prietenie cu familia regala saudita.

De aceea l-a insarcinat pe principele Turki Al Faisal sa caute omul potrivit pentru a administra ajutorul american – vreo 6 miliarde de dolari – si sa conduca dezorientata rezistenta afgana. Omul ales a fost un vechi prieten al lui Al Faisal: Osama Ben Laden.

A fost cea mai scumpa si in acelasi timp cea mai plina de succes operatie acoperita din istoria CIA: armata sovietica a abandonat Afganistanul in acelasi mod in care americanii au iesit din Vietnam; cu coada intre picioare.

In nordul Afganistanului se gaseau impresionante instalatii ale Al Qaeda. Dupa informatiile CIA si FBI acolo se ascundea Ben Laden pâna la bombardamentele din 2001.

Mare parte a instalatiilor se aflau sub pamânt, in fabuloase galerii si tunele care se deschideau in munti. Era refugiul perfect… Dar istoria este diferita decât ceea ce ni s-a povestit. Când Ben Laden nu era un inamic oficial al SUA, ziarul The Washington Post a publicat in 19 iulie 1992 ca directorul CIA, William Cassey, vizitase in secret unele zone din Afganistan pentru a organiza guerila mujahedinilor si a da ordin sa fie construite tunelele de la Khost, care aveau ca scop sa fie centrul de antrenament militar si depozitare de arme.

Acestea si nu altele sunt bazele Al Qaeda. Dupa cum a publicat ziarul The New York Times in august 1998, ofiterii rusi au descoperit ca materialele cu care s-au ridicat acele garnizoane apartineau NATO. Si inca, dupa spusele ziaristului Ahmed Rashid, maxima autoritate in probleme afgane, acele garnizoane au fost construite de Ben Laden Group, compania familiei teroristului. Daca toate acestea sunt adevarate – si nu este singura proba in acest sens – este falsa informatia dupa care clanul Ben Laden l-ar fi renegat pe presupusul terorist in decada anilor ´70.

Lui Putin i s-a promis respectarea intereselor rusesti

Cu contracte mai modeste, pe lista alesilor lui Saddam se afla o pleiada de alte firme rusesti, companiile nationale din China si India si chiar grupul anglo-olandez Shell.

Ultimii veniti au fost, conform Institutului de Studii pentru Energie de la Oxford, ENI si compania spaniola Repsol YPF, care au incheiat, in ultimele cateva saptamani, contracte prin care titeiul irakian urma sa fie scos pe piata mondiala.

Pe lista nu figura nici o companie americana, dar chiar daca Saddam ar fi vrut astazi sa-si asocieze vreuna pentru exploatarea titeiului, nu ar mai avea ce sa-i ofere, decat cel mult servicii de prospectare pentru presupusele zacaminte din regiunea de vest.

Companiile straine si guvernele din tarile de origine au trebuit sa faca multa echilibristica pentru a nu intra in dizgratia lui Saddam.

In iulie 2001, manios ca Parisul sprijina la ONU pozitia SUA de mentinere a sanctiunilor economice, Bagdadul anunta ca va anula contractele cu companiile franceze si nu le va mai acorda prioritate; in schimb, lauda Rusia, pe aceeasi tema, si ii promitea o pozitie privilegiata in viitoarele aranjamente.

In februarie 2003 insa, TotalFinaElf avea semnat un acord cu Bagdadul, in timp ce companiei Lukoil i-a fost reziliat contractul pentru campul de la West Qurna, unde se angajase cu un program de investitii de 200 milioane USD pe trei ani, nedus pana la capat.

Sansele ca viitorul guvern irakian sa onoreze toate contractele si acordurile semnate de regimul lui Saddam sunt discutabile. Miza este atat de mare, incat nimeni nu se gandeste la compromisuri, dupa cum s-a vazut din incrancenarea cu care s-au purtat discutiile in jurul interventiei militare in Irak.

Ahmed Chalabi, liderul Congresului National Irakian, care grupeaza opozitia din exil, s-a grabit sa anunte ca, de data asta, partea leului din afacerile irakiene cu titei va reveni petrolistilor americani. In replica, Rusia, Germania si Franta anuntau ca vor bloca orice decizie a Consiliului de Securitate care ar legitima un protectorat american in Irak.

Francezii stiau ca nu au vreo sansa, iar rusii erau sceptici, desi presedintele Putin se pare ca a obtinut niste promisiuni de la Washington privind respectarea intereselor compatriotilor sai in Irak.

In general insa, pozitia americana este intransigenta, cel putin in forma exprimata de fostul director al CIA, James Wolsey: "Este destul de limpede.

Franta si Rusia au companii petroliere si interese in Irak. Ar trebui sa stie ca, daca vor sa ajute Irakul sa se indrepte catre un regim civilizat, noi vom face tot ce ne sta in putinta pentru a-i asigura ca noul guvern si companiile americane vor coopera strans cu ei.

Dar daca merg pe mana lui Saddam, va fi dificil, daca nu imposibil, sa convinga noul guvern sa lucreze cu ei." In cele din urma, s-a adeverit ca titeiul irakian va face obiectul unei batalii aparte, care a inceput a doua zi dupa rasturnarea fostului regim si se poate purta pe mai multe planuri. Primul este cel politico-diplomatic, unde relatiile sunt atat de incinse, incat lucrurile nu se vor putea misca in urmatoarele cateva luni. Dupa ce se va intredeschide usa viitorului Irak si pentru actualii parteneri ai lui Saddam, confruntarea se va transfera intre cei 5.000 de functionari irakieni, pregatiti acum de americani la baza de la Taszar, in Ungaria, si actualul aparat birocratic de la Bagdad, care, ca intotdeauna, va supravietui revolutiei. Daca insa un compromis nu va fi posibil, ramane deschisa solutia arbitrajului.

Expertii afirma ca, daca sunt contracte in regula, documentele semnate sub Saddam raman valabile, indiferent ca se va schimba sau nu regimul politic.

Dar ar dura probabil o vesnicie pentru ca titularii drepturilor de concesiune sa fie repusi in drepturi, in vreme ce noul guvern risca sa fie pus la plata unor despagubiri imense. De unde rezulta ca un compromis in chestiunea viitorului pe care il are petrolul irakian este aproape obligatoriu.

Faza premergătoare declanșării războiului

Este cunoscut faptul că marile puteri au joacat totul pe cartea petrolului irakian .

Planurile americane pentru un Irak post-conflict au avut ca principal obiectiv repetarea proiectului de reconstructie a Japoniei dupa al doilea razboi mondial.

Rezervele fabuloase de titei, de foarte buna calitate si exploatabile cu costuri incredibil de mici, precum si sansa de a elimina dependenta relativa a pietei mondiale fata de OPEC au reprezentat cele mai consistente mize ale disputei din jurul Irakului.

Cu investitii de zece miliarde de dolari in modernizarea infrastructurii, pe termen mediu, Irakul putea, cu o productie de cinci-sase milioane barili, sa intre in topul primilor trei producatori mondiali.

Rezervele insuficient explorate din vestul Irakului ar putea rasturna raporturile de pe piata actuala a producatorilor de petrol, dominata de tarile din Golf.

Toate evenimentele au avut menirea de a creste pretul pe care marile puteri economice ale lumii se aratau dispuse sa-l plateasca: cheltuieli militare de pana la 200 miliarde de dolari pe urmatorii cinci ani; pierderi de miliarde de dolari in relatiile comerciale bilaterale (comenzile americane in Germania s-au redus cu 10% in ultima perioada); crize pe care nimeni n-ar fi indraznit sa si le imagineze in sanul a doua organizatii esentiale ale lumii de azi – NATO si Uniunea Europeana.

Incordarea care s-a nascut intre statele occidentale tradeaza inceputul unei lupte fratricide pentru redefinirea raporturilor de putere dintre o America prea puternica pentru a accepta toate responsabilitatile globale majore fara a-si lua si partea leului din beneficii, pe de o parte, si o Europa inca imatura pentru rolul pe care si-l doreste, pe de alta parte.

Pentru Statele Unite, campania in Irak este o chestiune de supravietuire in conditia ei de superputere.

Prima zona strategica in care pare sa se transeze aceasta lupta a colosilor economiei globale este piata energetica. La prima vedere, mizele economice sunt mici. Dupa pacificarea Irakului, un pret constant de 22 USD al petrolului ar fi putut sa relanseze, in sfarsit, economia mondiala, dar efectul acesta ar putea fi atins si fara o costisitoare si riscanta campanie in Golf.

Dupa cum rezervele de petrol ale tarilor arabe au putut fi exploatate in conditii rezonabile si pana acum. Istoria dictaturii lui Saddam demonstreaza insa ca petrolul a devenit o arma cu mult mai periculoasa decat a fost in mana OPEC in 1973, in conditiile in care prima putere economica a lumii este amenintata sa ramana in pana de benzina pana in 2020.

Dintre aproape 20 de zacaminte, extrem de bogate, aflate in exploatare sau investigate, de care dispune Irakul, cele de la Majnoun, West Qurna si Nahr bin Umar sunt veritabile oceane subterane, insumand doar ele peste 30 de miliarde barili, adica tot atatea rezerve cat poseda SUA.

Este cunoscut faptul că America este un mare consumator de petrol.

O criza majora in aprovizionarea cu petrol a unei tari cu consumul Americii ar putea sa dea peste cap toate echilibrele ei interne si pe cele globale.

In 2020, cand rezervele de titei din Golf vor reprezenta 75% din totalul mondial, fata de 65% in prezent, si dependenta SUA, ca si a tuturor celorlalti consumatori fata de aceasta regiune, situatia va deveni critica. Din aceasta perspectiva, sansa de a face din Irak o bresa de proportii in cartelul OPEC, un avanpost pentru controlul Golfului, si de a instala acolo un cap de pod pentru a exporta petrol pare sa merite toate sacrificiile si, oricum, mai mult de 200 de miliarde de dolari. Dupa cum toate celelalte tari care vor avea de pierdut de pe urma succesului acestui proiect american (Franta, Germania, Rusia, China, Arabia Saudita) au dreptul sa se impotriveasca din toate puterile.

3.3. Influențe directe și indirecte regionale și mondiale

U.E. și conflictul din Irak

Potrivit Națiunilor Unite, cel mai generos susținător al tranziției politice din Irak a fost Uniunea Europeană. De exemplu, contribuția ONU pentru organizarea referendumului desfățurat cu privire la constituția irakiană a fost finanțată în proporție de 100% de Comisia Europeană.

Începând 2003 Uniunea Europeană a contribuit cu 600 de milioane de dolari la reconstrucția Irakului, față de 10 milioane Statele Unite.

Cifrele au fost făcute publice de către adjunctul trimisului special al ONU în Irak, Stefan de Mistura. Potrivit acestuia, Uniunea Europeană a fost cea care a susținut financiar eforturile ONU de organizare a referendumului privind constituția. Cu privire la cele 10 milioane de dolari puse la dispoziție de Statele Unite, domnul de Mistura afirma că “o contribuție financiară sporită din partea americanilor ar fi binevenită”.

Banii de la UE au fost folosiți pentru realizarea de filme, afișe și materiale promoționale La referendum, fondurile primite de la Uniunea Europeană au fost utilizați pentru realizarea de filme, afise și materiale promotionale, precum și pentru traducerea constituției în patru limbi străine în milioane de exemplare.

În ceea ce privește ajutorul umanitar, Comisia Europeană a rămas cel mai important donator în domeniul sanitar și al educației, inclusiv în domeniul pregătirii personalului și al reconstrucției școlilor și a spitalelor. Același Stefan de Mistura susținea că este “meritul Uniunii Europene că în Irak nu s-a declanșat o epidemie de holeră, în ciuda căldurii și a sistemului de canalizare defectuos. Aproape 5 milioane de copii au fost vaccinati împotriva poliomielitei, iar malaria e sub control. Toate acestea se datorează Uniunii Europene.”.

Uniunea Europeană dorește să promoveze o nouă rezoluție în Consiliul de Securitate al ONU, prin care trupele militare străine din Irak să fie înlocuite de forțele ONU de menținere a păcii. Acest lucru este stipulat în rezoluția Comitetului pentru Afaceri Externe a Parlamentului European, adoptată în vara anului 2005. Membrii Parlamentului European au avut ăn vedere stabilirea unei Comisii independente, formată din experți irakieni, ONU, UE pentru a investiga crimele împotriva umanității petrecute în Irak.

Rezoluția își exprima îngrijorarea “asupra deteriorării situației în Irak de la declararea încheierii operațiunilor militare”, sperând însă ca “lecțiile învățate în urma războiului din Irak să conducă la rezolvarea conflictelor într-un mod democratic și multilateral”. Membrii Parlamentului European au recunoscut că prăbusirea regimului represiv al lui Saddam Hussein a pavat drumul către un viitor democratic și mai sigur a poporului irakian.

Însă, ei atrag atenția asupra datoriei morale și politice pe care comunitatea internațională o are în soluționarea situației actuala din Irak, tot mai nesigură din cauza numărului tot mai mare de atacuri teroriste asupra trupelor străine. În acest context, o nouă rezoluție ONU ar oferi posibilitatea țărilor neparticipante la războiul din Irak să sprijine training-ul forțelor armate și de poliție irakiene. În acest fel, asistența UE ar urma să remedieze nedreptățile din trecut și să determine o mai bună înțelegere a societății irakiene, unde instituțiile politice trebuie să reflecte voința poporului și să mențină unitatea țării.

În ciuda unor schimbări importante care au avut loc în societatea irakiană – cum ar fi cooptarea reprezentanților sunniți la guvernare și prezența femeilor în proportie de 31% în Adunarea Naționala de Tranziție, membrii Parlamentului European se arată îngrijorați de anumite aspecte. Acestea fac trimitere la democratizare, drepturile minorităților și ale femeilor, alături de domnia legii.

Pe de altă parte este de dorit ca țările vecine Irakului să joace un rol important în procesul de pace, contribuind la menținerea unității acestei țări, precum și la construcția procesului democratic. Comitetul pentru afaceri externe a Parlamentul European a cerut UE
să-și canalizeze ajutorul pentru reconstructia Irakului prin oferirea serviciilor de baza, legate de sanatate, educatie, apa potabila si conditii de igiena, si totodata sa colaboreze activ cu autoritatile irakiene in lupta impotriva terorismului.

UE vrea trupe ONU de mentinerea pacii in Irak

Uniunea Europeana dorea promovarea unei noui rezolutie in Consiliul de Securitate al ONU, prin care trupele militare straine din Irak sa fie inlocuite de fortele ONU de mentinere a pacii.

Acest lucru se regăsea stipulat in rezolutia Comitetului pentru Afaceri Externe Parlamentului European, adoptata in vara anului 2005. Membrii Parlamnetul European au avut in vedere stabilirea unei Comisii independente, formata din experti irakieni, ONU, UE pentru a investiga crimele impotriva umanitatii petrecute in Irak.

Rezolutia exprima ingrijorarea “asupra deteriorarii situatiei in Irak de la declararea incheierii operatiunilor militare”, sperând insa ca “lectiile invatate in urma razboiului din Irak sa conduca la rezolvarea conflictelor intr-un mod democratic si multilateral”.

Membrii Parlamentul European au recunoscut ca prabusirea regimului represiv al lui Saddam Hussein a pavat drumul catre un viitor democratic si mai sigur a poporului irakian.

Insa, ei atrag atentia asupra datoriei morale si politice pe care comunitatea internationala o are in solutionarea situatiei actuala din Irak, tot mai nesigura din cauza numarului tot mai mare de atacuri teroriste asupra trupelor straine. In acest context, o noua rezolutie ONU ar oferi posibilitatea tarilor neparticipante la razboiul din Irak sa sprijine training-ul fortelor armate si de politie irakiene. In acest fel, asistenta UE ar urma sa remedieze nedreptatile din trecut si sa determine o mai buna intelegere a societatii irakiene, unde institutiile politice trebuie sa reflecte vointa poporului si sa mentina unitatea tarii.

In ciuda unor schimbari importante care au avut loc in societatea irakiana – cum ar fi cooptarea reprezentantilor sunniti la guvernare si prezenta femeilor in proportie de 31 la suta in Adunarea Nationala de Tranzitie – membrii Parlamentului European s-au aratat ingrijorati de anumite aspecte. Aceștia faceau trimitere la democratizare, drepturile minoritatilor si ale femeilor, alaturi de domnia legii.

Reprezentantii legislativului european considerau ca Uniunea ar trebui sa isi ia angajamente serioase pentru a sprijini alegerile generale, prin acordarea asistentei electorale, trimiterea de observatori, dar si redactarea noii constitutii. Pe de alta parte era de dorit ca tarile vecine Irakului sa joace un rol important in procesul de pace, contribuind la mentinerea unitatii acestei tari, precum si la constructia procesului democratic.

Comitetul pentru afaceri externe a Parlamnetului European a cerut UE sa-si canalizeze ajutorul pentru reconstructia Irakului prin oferirea serviciilor de baza, legate de sanatate, educatie, apa potabila si conditii de igiena, si totodata sa colaboreze activ cu autoritatile irakiene in lupta impotriva terorismului.

Relațiile transatlantice

Raportat la domeniul relatiilor transatlantice, a aparut o criza generata de divergentele de interese dintre SUA si unii dintre principalii sai aliati europeni, criză ce s-a manifestat cu putere cu prilejul interventiei militare din Irak. Existenta acestor divergente a declansat o ampla dezbatere la nivel transatlantic, in mediile politice si academice, referitoare la rolul NATO in asigurarea securitatii si promovarea intereselor statelor membre.

Între evolutiile ce au influentat semnificativ relatia transatlantica dupa incheierea Razboiului Rece, pot fi amintite:

Scaderea relevantei strategice a Europei, ca spatiu central de competitie pentru putere la nivel global si ca principala preocupare pentru politica de securitate si aparare a SUA;

Consolidarea Uniunii Europene si cresterea rolului sau economic si politic;

Accentuarea fenomenului globalizarii si influentele sale asupra perceptiilor decidentilor politico-militari in ceea ce priveste caracteristicile securitatii interna-tionale si utilizarea instrumentelor de putere (si influenta) in relatiile dintre state (sau dintre state si institutiile internationale,) organizatiile nonguvernamentale etc;

Impunerea SUA ca putere hegemonica in cadrul sistemului international si cresterea dezechilibrului de putere la nivel transatlantic

Natura diferendelor trasatlantice

Diferendele aparute intre SUA si unii dintre aliatii sai europeni au repreznetat expresia unui conflict politic ce are la baza relatiile de putere dintre cei doi “parteneri transatlantici”.

Diferenta de putere dintre SUA si membri europeni ai NATO a condus la aparitia unor viziuni strategice referitoare la modul de asigurare a securitatii internationale si de reactie fata de noile tipuri de riscuri si amenintari; existenta acestor perspective diferite se reflecta in manifestarea unor interese de politica externa divergente intre SUA si unii membri europeni din NATO.

Principalele domenii de manifestare a divergentelor dintre SUA si aliatii sai europeni in ultimii ani au vizat: diferente pe tema rolului puterii militare in relatiile internationale si, implicit, a rolului SUA in cadrul sistemului international; perspective diferite privind legitimitatea interventiei din Irak si procesul de reconstructie a tarii; deosebirile privind modalitatile de solutionare a conflictului israeliano-palestinian; abrogarea de catre SUA a Tratatului ABM; probleme de mediu (refuzul SUA de a semna Tratatul de la Kyoto); disputa privind rolul Curtii Penale Internationale.

In acesta direcție Marcel H. Van Herpen identifica si explica sase dimensiuni de crestere a disputei transatlantice, constand in: diferentierea semnificativa a perceptiei publice in cele doua entitati geostrategice, legate in primul rand de campania antiterorista; decalajul tot mai accentuat in domeniul capacitatilor militare; diferenta de atitudine in privinta modului de utilizare a instrumentului militar pentru promovarea obiectivelor politice si strategice; separarea in spatiul valorilor: in primul rand, a modului de valorizare a ordinii si institutiilor internationale; distantarea religioasa intre o Europa secularizata si o America pentru care crestinismul este tot mai important in spatiul politic si, ca rezultat al primelor cinci perspective strategice, tot mai prezent in asigurarea ordinii internationale si in interventiile in lumea araba, privite de europeni cu scepticism si chiar cu ostilitate.

Dincolo de natura diferende transatlantice, este important de investigat factorii care ar putea determina mentinerea sau accentuarea acestora, precum si posibilele lor efecte pentru securitatea europeana si internationala. Din prima categorie pot fi enumerate:

Venirea la putere, pe ambele maluri ale Atlanticului, a unei generatii de oameni politici care nu mai impartaseste viziunile "atlanticiste" ale predecesorilor lor, formate in perioada Razboiului Rece;

Intensificarea competitiei comerciale si economice dintre SUA si Europa;

Accentuarea unor interese geopolitice divergente, ca reflectare a unei schimbari de prioritati care a avut loc in perioada post-Razboi Rece: orientarea SUA, in calitate de unica superputere, spre o politica globala, in timp ce Europa este caracterizata, cu preponderenta, de o politica la nivel regional (centrata pe evolutiile din cadrul Uniunii Europene);

Diferentele de perceptie la nivelul opiniei publice, de pe cele doua maluri ale Atlanticului, reflectand deosebiri in ceea ce priveste mijloacele si metodele ce trebuie utilizate pentru asigurarea securitatii internationale.

Europenii vor sa fie independenti de americani

Ceea ce este important a menționa este faptul că relatiile dintre UE-SUA s-au deteriorat incepand cu razboiul din Irak. Acest lucru confirma perceptia ca ar putea aparea o schimbare fundamentala in relatiile transatlantice.

Acest sondajului realizat europenii erau foarte sceptici in privinta unei conduceri puternice a SUA in lume si cauta din ce in ce mai mult sa devina mai independenti fata de SUA. La nivelul anului 2004, 58% dintre europeni isi doreau o abordare mai independenta pentru Europa in chestiunile de securitate internationala si diplomatie.

In acelasi timp, 60% dintre americani cred ca parteneriatul cu UE ar trebui sa devina mai strans si sprijina ideea unui partener european puternic pentru a contribui la rezolvarea provocarilor globale

Opozitia publicului european fata de politica externa a presedintelui Bush a fost extreme de puternică. Opinia europeana este aliniata mult mai mult cu democratii americani decat cu republicanii. Democratii sprijina rolul de conducere al UE in afacerile mondiale si, ca si europenii, vad legitimarea NATO sau ONU ca fiind foarte importanta inaintea angajarii de forta armata in situatii de conflict.

Romănia și războiul din Irak

Modul in care razboiul s-a repercutat asupra economiei romanesti i-a pus pe ganduri pana și pe analistii de la Fitch Ratings. Sprijinul direct al Romaniei constand, sprijin ce a constat in trimiterea de militari romani si punerea la dispozitia Coalitiei a spatiului aerian si a infrastructurii necesare a costat Romania patru milioane de dolari lunar, ceea ce nu areprezintat un efort prea mare.

În schimb, a existat pericolul ca scumpirea pe plan international a petrolului si a gazelor naturale, precum si scaderea schimburilor comerciale ale Romaniei de a anihila mica creștere a economiei romanesti, afectand astfel nivelul de trai al cetateanului de rand.

Pe langa razboiul in sine, pentru Romania paguboase au fostsi neintelegerile diplomatice dintre Statele Unite si tarile europene, care au reprezintat un risc in plus pentru perspectivele economiei mondiale, dar si pentru tari ca Romania, care incearca, la vremea războilui din Irak sa se integreze in Uniunea Europeana.

Schimburile comerciale ale Romaniei cu statele din zona Golfului, precum si cu tari indepartate, puteau fi afectate, in conditiile in care transportatorii nu vor mai vrea sa treaca prin zona de conflict.

3.4. Scurte considerații

De 50 de ani incoace valuta de referinta pe piata mondiala a fost dolarul american. Dolarul american se tipareste intr-un singur loc: Federal Reserve, USA (reprezentata de un consortiu de banci particulare israeliene!).

Atât timp cât dolarul ramâne valuta lumii, americanii sunt OK: ei pot tipari intr-una dolari si pot plati datoriile. America a trăit mult timp pe datorie fata de restul lumii.

Însă, problemele au inceput: Irakul este prima tara din OPEC care a renuntat la USD si a inceput sa vanda petrol in Euro. (pe 6 noiembrie 2000, când un Euro era 0.8 USD, deci Irakul a pierdut o gramada de bani atunci, a fost o investitie foarte curajoasa.

Intre timp Euro a depasit dolarul, deci Irakul a câstigat imens. Asta a fost de fapt greseala lui Saddam pe care America n-o va putea ierta niciodata. Cel putin alte doua tari din OPEC (Iran si Siria) vor de asemenea sa treaca la Euro, iar in ultima instanta asta e intentia intregului OPEC.

Inclusiv Venezuela, care are 7% din petrolul lumii, a trecut la o combinatie
Euro-Dollar, adica si-a schimbat jumate din rezervele valutare in Euro. Banca Centrala a Rusiei si cea a Chinei au facut exact acelasi lucru, si asa se explica de ce e un mare surplus de dolari pe piata lumii si o mare cerere de Euro, de aceea dolarul scade puternic in raport cu Euro.

Asta e lovitura decisiva pentru economia americana, pentru care Alan Greenspan (seful Federal Reserve) a pronosticat o pierdere de 13 trilioane $ doar in prima faza: daca Euro va deveni valuta lumii in locul dolarului, pe langa faptul ca valoarea dolarului va scadea foarte tare, americanii nu vor mai putea sa arunce pe piata dolari pe care ii tiparesc cum ii taie capul (fara acoperire in aur), toate tarile lumii vor scapa de dolari ca sa faca rost de Euro sa cumpere petrol de la OPEC, toti investitorii mari se vor retrage de pe piata americana si vor merge in cea europeana. Deja dolarul este mentinut artificial ridicat prin aranjamente politice ale SUA cu China, Coreea de Sud, Taiwan si Japonia. Aceste tari produc aproape tot ce consuma SUA.

America le imprumuta dolari ca sa produca, apoi ele isi vind marfa pe piata americana si din castiguri isi platesc datoriile la SUA, deci dolarii se intorc de unde au plecat. Economistii si bancherii au atras demult atentia ca daca Asia nu mai sustine dolarul prin astfel de aranjamente politice nefundamentate economic, acesta se va prabusi foarte tare. Iar Asia a inceput sa treaca pe Euro, pentru ca are si ea nevoie de petrol, iar OPEC va vinde in curand pe Euro.

Asa ca Bush a facut o "Axis of Evil" in care au bagat toate tarile care au trecut la vanzarea petrolului pe Euro sau i-si trec rezervele nationale in Euro. Ei vor ataca toate aceste tari (Irak, Iran, Siria, Venezuela, etc) si vor pune acolo guverne marioneta care vor face schimbarea inversa, de la Euro la dolar. Asta e si motivul pentru care Marea Britanie inca n-a trecut le Euro, pentru ca daca o facea trebuia sa fie de partea opusa americanilor. Britanicii vor fi vicleni ca de obicei: daca SUA isi face treaba, ei raman la lira, daca Uniunea Europeeana opreste razboiul vor trece imediat la Euro.

Miza acestui razboi e imensa: daca SUA nu il face, rolul de superputere mondiala va trece la UE. De aceea Franta si Germania trebuie sa lupte pana la capat. Irakul e doar inceputul, e doar prima batalie. Indiferent cine va castiga, razboiul va fi mult mai lung. Razboiul din Irak poate relansa economia globala sau o poate infunda pentru cativa ani. Prelungirea conflictului ar adauga o prima ridicata de risc la pretul oricarei marfuri, incepand cu petrolul. Competitia In Europa de Est se va accentua, in conditiile in care livrarea fondurilor de integrare devine incerta, iar influxurile de capital se vor redistribui in cadrul regiunii. Cursa euro-dolar va continua pe acelasi drum, si nimic nu se va schimba in viitorul apropiat. Razboiul din Irak are consecinte globale in toate domeniile, de la probleme de mediu si poluare pana la mari schimbari economice. Practic nu exista ramura economica sa nu fi fost afectata, tara care sa nu resimta urmarile razboiului. Fluctuatiile pretului petrolului si maximele istorice pe care aceasta le inregistreaza determina schimbari fara precedent in economia mondiala.

După finalizarea conflictului din Irak este posibil să asistăm la unele schimbări de esență în cadrul Alianței nord-atlantice. Analiștii vorbesc de un N.A.T.O. restrâns din care ar face parte S.U.A., Anglia, Franța și Germania, pe de o parte, și de un N.A.T.O. extins, care ar cuprinde celelalte state membre, pe de altă parte. Această transformare va avea două dimensiuni: una va privi schimbările interne ale organizației și alta se va referi la promovarea democrației.

În ceea ce privește evoluția N.A.T.O. și Uniunii Europene, acestea vor rămâne, în continuare, cei doi piloni ai securității regionale și globale.

În același timp, armatele vor cunoaște o dezvoltare aparte, accentul punându-se pe componenta expediționară, pe structuri foarte mobile, suple, cu o comunicare optimă între ele etc. Lupta se va duce în alt mediu. Se vorbește tot mai insistent de războiul în rețea.

CONCLUZII

Epuizarea resurselor energetice ale planetei reprezintă principala temere a acestui început de mileniu.

Însă, specialiștii din domeniu susțin că actualele resurse de energie pot să asigure consumul încă 100-200 ani, în ritmul alert al actualei dezvoltării.

Însă, resursele puțin cunoscute sau cunoscute doar parțial și, cu precădere resursele necunoscute întrec cu mult volumul resurselor energetice folosite la ora actuală.

Astfel, problema unui viitor nu prea îndepărtat nu va fi că omenirea nu va mai avea resurse de energie.

În tot acest tablou, securitatea energetică reprezintă o latură specială a securității naționale, regionale și globale.

La ora actuală, asigurarea securității energetice, implică mai mult decât în trecut, legătura cu aspectele politice și militare ale securității în ansamblul său.

Securitate energetică înseamnă depășirea unor sensibilități, pericole, amenințări și riscuri la nivel internațional.

Încă de la începutul acestui mileniu supremația unei singure puteri economice, politice și militare, s-a dovedit o ipostază greșită.

Este binecunoscut faptul că permanenta competiție pentru resurse energetice în lumea contemporană reprezintă o sursă de crize și conflicte în contextul în care cererea crește
într-un ritm alert față de ofertă, iar marile rezerve de hidrocarburi sunt localizate în zone cu profunde dezechilibre politico-economice și instabilitate.

Însă, cum competiția economică pe piața mondială a petrolului și a gazelor naturale are reguli concurențiale bine delimitate, aceasta nu atrage în mod automat declanșarea de crize și conflicte politico-militare.

Cel puțin raportat la acest aspect s-au făcut progrese reale față de trecut.

La nivelul comunității internațională războiul este exclus oficial ca modalitate de rezolvare a disputelor și conflictelor economice.

Dincolo de aceste progrese esențiale, ce marchează noua eră, se mențin încă grave disparități economico-sociale între state mărindu-se distanța dintre forța tehnologică, economică, politică și militară a statelor post-industriale și cea a majorității țărilor lumii.

Marile probleme ale omenirii, respectiv sărăcia, guvernarea slabă, corupția, resentimentele față de statele și națiunile dezvoltate și față de globalizare alimentează terorismul internațional și mulțimea de conflicte locale.

Ceea ce trebuie menționat este faptul că noua ordine mondială va trebui să asigure stabilitatea și securitatea energetică a omenirii, prin dialog și cooperare, într-un spirit de colaborare distinct față de practicile din epoca Războiului Rece.

În lipsa unei politici energetice comune reale, statele sunt responsabilile de asigurarea securității energetice naționale, regionale, mondiale.

Uniunea Europeană trebuie să preia responsabilități energetice în măsura în care va reuși să obțină securizarea aprovizionării cu hidrocarburi din Federația Rusă și din alte zone.

În măsura în care UE va deveni o putere științifică și economică, va reuși să atragă mai mulți parteneri energetici stabili.

Astfel, devine elocvent faptul că scopurile și obiectivele acestei securități se impun a fi negociate la Bruxelles, cu cele mai importante companii străine din energetică, cu producătorii și consumatorii, cu partenerii sociali din economie.

Urmează, cu siguranță, noi aprofundări pe linia factorilor politici și economici de decizie și noi dezvoltări în energetică. Sub unghiul evidențiat, dorita securitate energetică poate fi obținută preponderent în cadrul interdependențelor energetice europene. La fel și securitatea națională, inseparabilă de cea energetică, de UE și NATO.

Pe termen scurt și mediu omenirea nu se va confrunta cu un real pericol al epuizării resurselor energetice.

Accesul la resursele neconvenționale presupune capital financiar și uman, organizare, tehnologie de vârf, prin urmare puterea tehnologică a statelor și a economiilor controlează și va controla accesul la resursele respective

BIBLIOGRAFIE

Litertură de specilalitate

Alexandrescu, Grigore Amenințări la adresa securității, Editura Universității Naționale de Apărare “Carol I” București 2004

Băhnăreanu, Cristian, Resursele energetice și mediul de securitate la începutul secolului XXI, Editura Universității Naționale de Apărare “Carol I”, București 2006

Băhnăreanu,Cristian Resurse energetice, crize, conflicte, Editura Militară, București, 2008;

Balaban, Constantin Gheorghe Securitate și dreptul internațional. Provocări la început de secol XXI, Editura C.H. Beck, București 2006;

Ballandier, Georges, Scena puterii, Editura Aion, Oradea, 2000;

Bassam, Tibi, The Challenge of Fundamentalism: Political Islam and the New World Disorder, University of California Press, Los Angeles, 2002;

Brzezinski, Zbigniew, Marea tablĂ de șah. Supremația americană și imperativele sale geostrategice , Editura Corint, București, 2001;

Bari, Ioan Probleme globale contemporane, Editura Economică București 2003;

Claval, Paul, Geopolitica și Geostrategie. Gândirea politică, spațiul și teritoriul în secolul al XX-lea, Editura Corint, București, 2001;

Dufour, Jean – Louise, Crizele internationale, Editura Corint, Bucuresti, 2002;

Celac, Sergiu, Securitatea globală și geopolitica energiei, curs SNSPA 2003

Dolghin, Nicolae, Geopolitica. Dependențele de resursele energetice, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București 2004;

Horia, C., Matei si Silviu, Negut si Ion, Nicolae, Enciclopedia Statelor Lumii, Editura Meronia, București, 2003;

Kennedy, Paul, Preparing for the Twenty – First Century, Fontana Press, London, 1993;

Orzeață, Mihail Securitatea și continua transformare în secolul XXI. Eseuri, Editura Militară, București 2004;

Preda, Ghe. (coord.tratat), Mihai Marinescu, Gabriel Năstase, Valorificarea resurselor naturale, vol.I: Bazele resurselor naturale, Editura International University Press, București 2004;

Articole din reviste de specialitate

*** Central Intelligence Agency, The War on Terrorism, http://www.cia.gov

*** Central Intelligence Agency, The World Factbook 2004 – Country Profile – Irak, http://www.cia.gov/cia/publications/factbook/geos/iz.html

*** (coord. Pascal, Boniface ), L’Année stratégique 2003, Institut de Relations Internationales et Stratégiques, Paris, 2002

*** ( coord. Yves, Lacoste ), Dictionnaire géopolitique des Etats, Editions Flammarion, Paris, 1994

Surse electronice

http://europa.eu/rapid/pressReleasesAction.do?reference=MEMO/07/7&format=HTML&aged=1&language=RO&guiLanguage=en

http://www.un.org/esa/documents/ecosoc/cn17/1996/ecn171996-22.htm

http://ec.europa.eu/energy/strategies/2006/2006_03_green_paper_energy_en.htm

http://europa.eu/legislation_summaries/energy/european_energy_policy/l27062_en.htm

http://www.europia.eu/Content/Default.asp?PageID=413

www.bbc.ro

www.cia.gov

http://cssas.unap.ro/index.php ( Centrul de Studii Strategice de Apărare și Securitate)

www.cotidianul.ro

www.mae.ro

www.mapn.ro

www.monde-diplomatique.fr

www.opec.org

www.presamil.ro