Piata Fortei de Munca Concept, Trasaturi, Functii

DELIMITĂRI CONCEPTUALE

Creșterea economică presupune asigurarea resurselor de forță de muncă. Acest fapt implică aspecte cantitative precum, numărul celor ocupați și volumul muncii de care poate beneficia societatea, dar și aspecte calitative, cum ar fi structura, nivelul și calitatea instruirii care se află ȋn strȃnsă legătură cu mărimea populației și a acelei părți a acesteia care este capabilă să muncească. Referindu-se la raporturile dintre dezvoltare și populație, Virgil Madgearu afirma: “Cȃt timp ȋntr-o țară populația e mică, bogăția ȋn bunuri maturale, ce nu poate să fie folosită ȋn mod direct, ci numai prin mijlocirea muncii omenești, apare ca un obstacol ȋn dezvoltarea economică a societății”. Ultimul secol a fost martorul unor conflicte foarte aspre ȋntre posesorii de forță de muncă și deținătorii capitalului ȋn privința salariilor, a condițiilor de lucru și a dreptului la organizare.

Creșterea populației conduce la intensificarea relațiilor economice din interiorul unui stat și apare ca o binefacere devenind idealul forței naționale și a unei stări generale mai bune. Doar atunci cȃnd satisfacerea trebuințelor unei popuații aflate ȋn creștere, ȋntr-o anumită etapă a evoluției economice și ȋntr-o anumită organizare socială, produce dificultăți, creșterea populației are un caracter amenințător și apar probleme demografice a căror rezolvare presupune o atenție deosebită.

Mărimea populației apte de muncă este rezultatul evoluției demografice și al regimului juridic al muncii din fiecare țară, iar asigurarea resurselor de muncă pentru ȋntreprinderi și instituții este realizată cu ajutorul pieței forței de muncă.

1.1 Piata fortei de munca: concept, trasaturi, functii

Apariția și dezvolatarea pieței este strȃns legată de apariția și dezvoltarea economiei de mărfuri. Definiția dată de autorii Dicționarului romȃnesc de economie politică arată că „piața reprezintă o categorie economică a producției de mărfuri ȋn care ȋși găsește expresia totalitatea actelor de vȃnzare-cumpărare privite ȋn unitate organică cu relațiile pe care le generează și ȋn conexiune cu timpul ȋn care se desfășoară”. Definițiile pieței variază ȋn funcție de autor ȋn funcție de obiectivul vizat de acesta, neexistȃnd o definiție unanim acceptată, ȋnsă majoritatea acestora susțin că piața este locul de ȋntȃlnire a cererii cu oferta, de ȋncheiere a tranzacțiilor economice a căror obiect ȋl reprezintă mărfurile. Prin urmare, obiectul tranzacției ȋl reprezintă un bun-marfă, care poate lua mai multe forme. Ȋn funcție de natura mărfurilor care formează obiectul tranzacției, ȋn literatura de specialitate sunt stipulate mai multe tipuri de piețe: piată mărfurilor cu existență fizică (produse agricole și manufacturate), piața serviciilor și piața informațiilor, piața financiar-valutară, piața capitalului fix, piața pămȃntului și piața forței de muncă.

Fiecare piață este caracterizată de existența unor cumpărători și a unor vȃnzători, iar piața forței de muncă nu face excepție de la acest fapt, ȋn cadrul ei, cumpărătorii sunt reprezentați de angajatori iar vȃnzătorii sunt reprezentați de angajați. Este posibil ca ȋn anumite momente o parte din acești participanți să nu fie activi, fiind ȋn căutarea unor noi angajați sau a unor noi locuri de muncă, cu toate acestea, ȋn fiecare zi mii de firme și lucrători vor fi ȋn piață ȋncercȃnd să tranzacționeze forța de muncă, ca obiect al tranzacției.

Ȋn practica economică din țara noastră, precum și ȋn literatura de specialitate este folosit ȋn egală măsură atȃt conceptul de piața forței de muncă cȃt și cel de piața muncii. Susținȃnd conceptul de piață a forței de muncă, economistul Karl Marx subliniază distincția ȋntre muncă și forța de muncă. Capitalistul proprietar al mijloacelor de producție pune ȋn acțiune munca, furnizează muncitorilor mijloacele de producție necesare, efectuează demersurile necesare; ceea ce este plătit, remunerat de capitalist este nu munca lucrătorului, ci forța de muncă, definită ca „totalitatea aptitudinilor fizice și intelectuale pe care le posedă organismul, personalitatea vie a omului și pe care omul le pune ȋn funcțiune atunci cȃnd produce valori de ȋntrebuințare de un fel oarecare”, „Munca este substanța și măsura valorilor, dar ea ȋnsăși nu are nici o valoare. Forța de muncă este o marfă cu totul deosebită, consumarea ei este creatoare de valoare” (Abraham-Frois, G., 1998).

Teoria modernă a factorilor de producție este centrată pe conceptul de resurse și pune ȋn centrul acestora resursele de muncă, mai exact populația ȋn vȃrstă de muncă și aptă de muncă, așadar potențialul de muncă concentrat de factorul demografic și nu de munca propriu zisă.

Profesorii de la Universitatea din București ȋn cartea de Economie politică sunt de părere că „Piața forței de muncă, sau piața muncii poate fi definită inainte de toate, cu spațiul economic ȋn care se ȋntȃlnesc, se confruntă și se negociază ȋn mod liber cererea de forță de muncă (deținătorii de capital, ȋn calitate de cumpărători) și oferta, reprezentată prin posesorii de forță de muncă. Ea se prezintă, prin urmare și ca sistem al relațiilor și tranzacțiilor care asigură, prin mecanisme specifice – ȋnainte de toateprin intermediul salariilor și al negocierilor – echilibrarea ofertei și cererii de forță de muncă” (Crețoiu at al., 1995).

Avȃnd ȋn vedere toate aceste puncte de vedere referitoare la piața forței de muncă putem afirma că piața forței de muncă este spațiul economic ȋn care tranzacționează ȋn mod liber deținătorii de capital ȋn calitate de cumpărători, reprezentȃnd cererea de forță de muncă și posesorii forței de muncă ȋn calitate de vȃnsători, cu alte cuvinte oferta de forță de muncă, ȋn care prin mecanismele specifice precum prețul forței de muncă, salariul real, concurența liberă dintre agenții economici, negocierea și alte mecanisme, se asigură un echilibru ȋntre oferta și cererea forței de muncă.

Piața forței de muncă este o piață derivată a cărei formare, funcționare și dezvoltare este dictată ȋntr-o anumită măsură de starea și dinamica celorlalte piețe, ȋn special a piaței bunurilor și serviciilor de care este legată ȋn mod nemijlocit (Osoian, 2005).

Datorită evoluției și obiectului său de-a lungul timpului, piața forței de muncă are o serie de trăsături și funcții care o caracterizează.

Tabelul 1. Trăsăturile pieței forței de muncă

(Sursa:

Dacă luam ȋn considerare locul ȋn care se desfășoară negocierile din cadrul pieței forței de muncă, aceasta poate fi de tipul pieței locale, naționale, a pieței regionale sau mondiale. Dacă luăm ȋn considerare doctorii sau inginerii mecanici, vȃnzătorii și cumpărătorii acționează ȋn căutare de forță de muncă la nivelul ȋntregii țări, de aceea ȋn acest caz vorbim desprea piața națională a forței de muncă (Smith & Ehrenberg, 2009). Ȋn cazul ȋn care, vȃnzătorii și cumpărătorii acționează la nivel local, precum funcționarii publici sau mecanicii auto, atunci piața forței de muncă este una locală. Cȃnd vorbim despre o piață a forței de muncă cu trăsături particulare, de exemplu cea a conducătorilor de taxiuri, ne referim la companiile care ȋncearcă să angajeze persoane pentru a conduce automobilele de taxi și la persoanele care doresc să lucreze ȋn calitate de șoferi de taxi. Eforturile acestor două părți de a tranzacționa și de a stabili o relație constituie piața de forță de muncă a conducătorilor de taxiuri. Cu toate acestea atȃt angajatorii căt și conducătorii auto nu sunt obligați să se limiteze la această piață, ambele părți avȃnd posibilitatea de a acționa simultan pe mai multe piețe. De exemplu, o persoană ȋn căutarea unui loc de muncă ȋn calitate de conducător auto poate fi și ȋn cautarea unui loc de muncă ȋn calitate de actor.

Cu toate că trăsăturile amintite conturează ȋntr-un mod detaliat caracteristicile pieței forței de muncă, funcțiile pe care aceasta le ȋndeplinește ȋn cadrul economiei de piață moderne subliniază importanța pieței forței de muncă.

Ȋn primul rȃnd piața forței de muncă asigură și susține echilibrul dintre necesitățile de resurse de muncă ale economiei naționale și posibilitățile pentru acoperirea lor. Acest echilibru este dar atȃt de raportul dintre cererea de forță de muncă a agenților economici, cum ar fi unitățile economice, social-culturale, administrative și, oferta de forță de muncă dată de populația aptă de muncă și unitățile implicate ȋn procesul educațional. De menționat este faptul că, acest echilibru, nu este permanent, el fiind sensibil la disfuncționalitațile generale ale mecanismului reproducției forței de muncă, precum și la lipsa unei sincronizări corespunzătoare a factorului unam cu ceilalți factori de producție.

Ȋn al doilea rȃnd, datorită repartizării resurselor de muncă pe profesii, ramuri și localități și a folosirii acestora ȋn cadrul fiecărei unități economice și social-culturale, piața forței de muncă determină orietarea utilizării cȃt mai eficiente a acestor fonduri de capital uman. Așadar fiecare agent economic care manipulează această marfă numită forță de muncă, trebuie să fie consecvent pentru a acționa cȃt mai eficient menținȃnt echilibrul cerere-ofertă pe această piață.

Ȋn al treilea rȃnd, piața forței de muncă are rolul de a mijloci și condiționa procesele de unire și combinare a factorului uman cu cei materiali ai producției (Osoian, C., 2005). Datorită complexității informațiilor pe care le oferă piața forței de muncă legate de diponibilitatea factorului uman și a relaționării acesteia cu alte pieței sunt accentuate posibilitățile pe care se poate baza ȋn ceea ce privește ceilalți factori de producție.

Pe lȃngă acestea, modul ȋn care evoluează raportul cerere-ofertă de forță de muncă influențează nu doar nivelul salariilor, ci și pȃrghiile economico-financiare utilizate pentru distribuirea și redistribuirea venitului național, ceea ce se concretizează ȋn influența pregnantă pe care piața forței de muncă o are ȋn procesul de formare și repartizare a veniturilor.

Ȋn ultimul rȃnd, piața forței de muncă trasează adoptarea și aplicarea măsurilor de protecție socială a posesorilor de forța de muncă. Aceste măsuri repezintă rezultatul negocierilor dintre agenții economici ai pieței, dar ele dobȃndesc o consacrare juridică cu valabilitate la scară națională.

Importanța practică și corespondența concretă ȋn viața economică reală a funcțiilor pieței forței de muncă este dată de strȃnsa interdependență a acestora.

Imaginea economiei moderne apare ca un ansamblu de piețe interconectate, structurate, pe de o parte ȋn piața de bunuri și servicii, iar pe de altă parte ȋn parte, ȋn piața factorilor de producție (Adumitrăcesei et al., 1995). Corelațiile economico-naturale care se stabilesc ȋntre piața forței de muncă și celelalte piețe ocupă un loc special ȋn cadrul relațiilor funcționale ale economiei moderne de piață. Rolul acestor corelații este acela de a asigura utilizarea cu eficiență ridicată factorii activităților economice, realizarea intereselor agențiolor economici și ale salariaților precum și, desăvȃrșirea reproducției la scară națională, ȋn condiții de relativă continuitate și satisfacere ȋn limite acceptabile a nevoilor sociale ale populației (Osoian, 2005).

Piața forței de muncă se distinge prin interdependența dintre forțele care o definesc, cererea și oferta de forță de muncă precum și, prin mărimea și dinamica salariului ȋn termeni reali.

1.2 OFERTA DE FORȚĂ DE MUNCĂ

Oferta de forță de muncă, dacă privim la nivelul economiei ȋn ansamblu depinde de mai mulți factori. Printre acești factori se numără structura și dimensiunea demografică a populației, rata de participare a forței de muncă, numărul mediu de ore de muncă precum și calitatea efortului depus care va fi cu atȃt mai superioară cu cȃt mȃna de lucru va fi mai bine pregătită, mai educată și mai experimentată.

Oferta de forță de muncă este reprezentată de totalul resurselor de muncă diponibile ȋntr-o perioadă dată de timp, deci persoanele care sunt capabile să efectueze o muncă care sunt angajate sau care caută un loc de muncă. Din aceasta nu fac parte femeile ocupate ȋn activități casnice, elevii și studenții, militarii ȋn termen și alți oameni care depun activități nesalarizate sau care nu doresc să se angajeze ȋn activitate ȋntrucȃt au resurse pentru existență. Prin urmare, oferta de forță de muncă este dată de volumul de muncă care poate fi desfășurată de populația aptă de muncă a unei țări, la o durată de muncă stabilită, ȋn număul celor ce solicită un loc de muncă salariat.

Oferta de forță de muncă are anumite trăsături care influențează atȃt cererea de forță de muncă cȃt și relațiile de piată. Din perspectiva perioadei necesare formării acesteia, oferta de forță de muncă se conturează ȋntr-un timp ȋndelungat fiind necesară o anumită perioadă pentru ca populația să devină aptă de muncă prin instruirea corespunzătoare și prin atingerea limitei de vȃrstă legale de muncă. Referindu-ne la pionul principal al ofertei de forță de muncă, persoana care este autorul ei, oferta este dependentă de acesta deoarece oamenii se atașează foarte ușor de mediul economico-social ȋn care trăiesc și nu sunt foarte receptivi cȃnd sunt nevoiți să facă anumite schimbări ȋn viața lor. Ȋn cazul neuitilizării sau a utilizării sub nivelul maxim a resurselor de muncă, oferta de forță de muncă devine rigidă, de aici reiese caracterul perisabil al forței de muncă. Aceasta reprezintă rezultatul a numeroase considerente, precum aptituni fizice, psihice care, contribuie la formarea personalității persoanei care lucrează (Crețoiu, Gh. at al., 1995)

Oferta de forță de muncă poate fi privită din punct de vedere individual și global. Oferta individuală de fortă de muncă are ȋn vedere deciziile luate de fiecare individ ȋn legătură cu durata de muncă de care este dispus să o presteze pe parcursul unei perioade de timp stabilite. Oferta individuală variază ȋn funcție de modificarea anumitor elemente specifice. Astfel, creșterea salariului are ca efect mărirea ofertei de forță de muncă pȃnă la un anumit punct. După depășirea acestu prag o creștere a salariului determină o reducere a ofertei de forță de muncă, fenomen susținut de preferința lucrătorilor de a se odihni.

Ȋn acest sens, sunt consacrate noțiunile de efect de venit care, are loc atunci cȃnd individul alege să muncească mai mult timp obținȃnd ȋn acest fel venituri mai ridicate și efectul de substituție dat de alegerea individului de a avea mai mult timp liber și astfel un venit mai mic (Osoian, 2005). Ofeta de forță de muncă are trăsături pe de o parte de natură subiectivă, reprezentate de preferințele individului ȋn ceea ce privește munca și timpul liber iar pe de altă parte de natură obiectivă legate de constrȃngerile bugetare existente. Luȃnd ȋn considerare cele precizate, putem observa că oferta individuală are ca scop maximizarea utilității individuale prin realizarea unui raport corespunzător ȋntre timpul alocat muncii și timpul liber.

Oferta globală de forță de muncă face referire la oferta de forță de muncă la scara ȋntregii societăți și poate fi privită din mai multe puncte de vedere: pe termen lung și pe termen scurt sau ofertă specializată care necesită un anumit nivel de calificare și opusul acesteia, ofertă nespecializată care cuprinde cdiferite categorii ale populației active cu un nivel mai redus de pregătire. Oferta globală de forță de muncă, ca de altfel și oferta de muncă, este influențată de numeroși factori demografici și economico-sociali, migrația externă a populației ȋn vȃrstă de muncă fiind, de asemenea, un factor cu o influență considerabilă.

Oferta totală potențială de muncă este constituită din diferite categorii de populație, printre care (Osoian, 2005) :

Populația totală din care fac parte persoanele țării și cetățenii țării respective aflați peste graniță. Aceasta are un rol semnificativ ȋn determinarea mărimii șistructurii pieței naționale de muncă și ȋn formarea ofertei de forță de muncă;

Populația ȋn vȃrstă de muncă care, ȋn conformitate cu legislația ȋn vigoare ȋn țara noastră, cuprinde bărbații și femeile de la 16 ani pȃnă la vȃrstele standard de pensionare;

Populația activă, include persoanele care firnizează forța de muncă disponibilă pentru producția de bunuri și servicii, cuprinzȃnd populația ocupată și șomerii;

Populația ocupată formată din indivizii care au un loc de muncă și sunt salariați, patroni, lucrători pe cont propriu sau membri ai unor societăți agricole ori cooperative.

Disponibilitățile de muncă existente ȋn societate, adică volumul de muncă care poate fi depus de populația aptă de muncă constituie oferta de forță de muncă dintr-o anumită țară ȋntr-o perioadă determinată.

1.3 CEREREA DE FORȚĂ DE MUNCĂ

Cererea de forță de muncă este cea de-a doua componentă a pieței forței de muncă și reprezintă numărul locurilor de muncă ce se crează ȋntr-o ȋntreprindere și ramurile economiei naționale (Crețoiu at al., 1995: 358).

Conform literaturii de specialitate, cererea de forță de muncă este determinată de ritmul de creștere economică, nivelul și dinamica productivității muncii, structura producției precum și valoarea de piață, prețul, produselor realizate ȋn urma activităților economice. Cererea de forță de muncă este o cerere derivată, aceasta depinde de cererea pentru produsul la realizarea căruia este folosită. Astfel, o scădere a cererii pentru produsele respective va genera o scădere a cererii de forță de muncă specializată ȋn obținerea lor. Pe lȃngă acest aspect, trebuie precizat faptul că cererea de forță de muncă depinde și de profitul pe care ȋl obține firma respectivă. O ȋntreprindere care dorește să ȋși maximizeze profitul va angaja din ce ȋn ce mai mulți salariați, atȃt timp cȃt fiecare persoană angajată suplimentar va aduce un spor de venit mai mare decȃt cheltuielile ocazionate de angajarea sa suportate de angajator, de exemplu salariu, contribuții sociale. Producătorul este interesat să angajeze mai multe persoane atȃt timp cȃt un angajat ȋn plus sporește mai mult veniturile decȃt costurile și ȋn acest mod profitul crește. Alfred Marshall era de părere că cererea pentru orice tip special de muncă depinde de capacitatea patronului de a o ȋnlocui cu alt tip de muncă sau cu alt factor de producție.

Cererea de forță de muncă poate fi analizată atȃt pe termen scurt cȃt și pe termen lung. Aceasta este mai elastică pe termen lung decȃt pe termen scurt datorită faptului că cu cȃt perioada de timp de care va dispune firma va fi mai ȋndelungată cu atȃt răspunsul ei ȋn ceea ce privește numărul de angajați va fi mai semnificativ (Osoian, 2005).

1.4 SALARIUL

Acțiunile pe care agenții economici le ȋntreprind pe piața forței de muncă au rolul de a aloca și de a stabili costul diferitelor tipuri de forță de muncă. Din punct de vedere social, aceste costuri acționează ca stimulete ȋn procesul de alocare a locurilor de muncă, proces care se bazează ȋn primul rȃnd pe decizii individuale și volutare. Din punctul de vedere al lucrătorilor, prețul forței de muncă este important ȋn determinarea venitului și, prin urmare, a puterii de cumpărare. Salariul reprezintă remunerarea factorului de producție muncă sau prețul muncii. Paul A. Samuelson afirma că „omul este mai mult decȃt o marfă. Cu toate acestea este adevărat căomul ȋși ȋnchiriază serviciile sale pentru un preț. Acest preț este nivelul salariului, care este, de departe cel mai important preț”. Principalele elemente ale pieței forței de muncă sunt reprezentate de salarii și condițiile de muncă, precum și de gradul de ocupare. Aceste elemente sunt rezultatul acțiunii și funcționării pieței forței de muncă.

Salariul, ca preț al forței de muncă, prin tripla sa natură: ca instrument de echilibru macroeconomic, de cost pentru agentul economic și de venit pentru peroana angajată, influențează ȋn mod direct și permanent cererea și oferta atȃt pe piața forței de muncă cȃt și pe piața bunurilor și serviciilor (Șimon, 1997).

Sistemul de salarizare are la bază contractul individual de muncă care este ȋncheiat prin negocieri individuale și colective ȋntre persoanele fizice și juridice. Pentru ȋntreprindere salarul reprezintă un cost, de aceea aceasta va ȋncerca să ȋși minimizeze cheltuielile cu salariile pentru a reduce astfel costurile, fapt care ȋi garantează creșterea profitului, ȋn timp angajații doresc să obțină salarii tot mai mari pentru a crește satisfacția și avantajele pe care le obțin ȋn urma eforturilor depuse. Ȋn acest demers intervenția statului constă ȋn stabilirea salariului minim brut pe economie. Prin acest fapt este limitat efectul variațiilor salariului cauzate de fluctuațiile cererii și ofertei și este asigurată protecția socială a categoriilor de salariați cu salariile cele mai mici.

De-a lungul timpului au existat diferite opinii legate de modul de derminare al nivelului salariilor. Economistul francez, Francois Quesnay era de părere că salariul trebuie stabilit la un asemenea nivel ȋncȃt să asigure mijloacele de subzistență ale lucrătorilor. David Ricardo, susține că „prețul natural al muncii este acel preț care este necesar pentru a da posibilitate muncitorilor, atȋt să se ȋntrețină cȋt și să-și perpetueze rasa, fără nici o creștere sau scădere.” Prin prisma faptului că adoptă principiul populației enunțat de Malthus, conform căruia populația tinde să preseze asupra mijloacelor de subzistență, teoria lui Ricardo devine legea de fier a salariilor (Șimon, 1997). Legea salariilor enunțată de Ricardo nu a facilitat ȋmbunătățirea condițiilor salariaților. Cu toate că a arătat că nivelul salariului de subzistență depinde de obiceiurile și tradițiile poporului, acesta nu a putut să explice creșterea ȋn timp a salariilor reale ale lucrătorilor englezi.

Teoria fondului de salarii a fost elaborată de economistul scoțian, John Stuart Mill, la mijlocul secolului al XIX-lea. Bazȃndu-se pe conceptul nevoii de formare a capitalului, această teorie consideră că oferta și cererea sunt factorii principali ȋn determiarea salariului mediu. Conform acestei teorii antreprenorii dispun de un fond fix de capital din care pot plăti salariile, salariul mediu fiind obținut prin ȋmpărțirea fondului de salarii la numărul de lucrători, de aceea cererea și oferta sunt considerate cantități absolute. Creșterea fluxului curent de producție datorat creșterii ofertei factorilor de producție sau folosirii ȋntr-un mod eficient a acestora poate determina mărirea salariilor dacă nu există un fond de salarii predeterminat.

Teoria plusvalorii, dezvoltată de Karl Marx, aduce ȋn prim plan ideea conform căreia munca reprezintă sursa tuturor valorilor ȋn timp ce, ceilalți factori de producție reprezintă munca acumulată. Spre deosebire de teoria subzistenței care oferă posibilitatea unei ȋmbunătățiri a nivelului salariilor, teoria plusvalorii presupune o ȋnrăutățire a situației muncitorilor. Deși conform teoriei fondului de salarii, o creștere a stocului de capital putea duce la salarii mai mari, ȋn viziunea lui Marx acumularea capitalului avea un efect negativ asupra muncii datorită faptului că sporirea capitalului este asociată cu scăderea ratei profitului, iar pentru a menține ratele de profit, ȋntreprinzătorii sunt nevoiți să ia o parte din ce ȋn ce mai mare din plusvaloare scăzȃnd cheltuielile cu forța de muncă. Toate aceste teorii prezentate subliniază ȋn principal oferta de forță de muncă și nu acordă o importanță deosebită impactul cererii ȋn stabilirea nivelului salariilor

Teoria productivității marginale a aparut ca urmare a dezvoltării noțiunii de utlitate marginală fiind o parte a unei teorii mai generale privind formarea prețurilor ȋn condiții competitive (Șimon, 1997). Teoria vizează creșterea cererii de forță de muncă ȋn condițiile ȋn care costul marginal dat de unitatea adițională de muncă va fi mai mic decȃt venitul marginal pe care l-a generat angajarea unui nou lucrător. . Ideea de productivitate marginală a fost ȋntȃlnită ȋncă din prima jumătate a secolului al XIX-lea ȋn teoriile economistului Mountiford Longfield. Pȃnă la sfȃrșitul acestui secol ȋn scrierile lui J. B. Clark este expusă o formă mai complexă și mai dezvoltată a acestei teorii. Teoria productivității marginale ocupă un loc important ȋn economia capitalistă caracterizată de lipsa progresului tehnic, ȋn care anumiți factori precum creșterea capitalului și a populației, modificarea dimensiunii ȋntreprinderilor sau a nevoilor consumatorilor cauzează riscuri și incertitudine ȋn procesul de producție și ȋn care predomină competitivitatea perfectă (Nikitin, 1971). Ȋntr-o piață competitivă, prețurile sunt date iar cererea de muncă a unei firme este determinată ȋn general de cererea de consum pentru produsul respectiv. Potrivit principiului productivității marginale o firmă va angaja forță de muncă suplimentară la o cantitate fixă de capital atȃt timp cȃt venitul marginal va fi egal cu salariul.

Ipoteza care stă la baza teoriei salariilor de eficiență afirmă faptul că productivitatea angajaților depinde ȋn mod pozitiv de salariul acestora. Ȋn acest sens, cu cȃt salariul crește mai mult, cu atȃt crește și productivitatea medie a muncii. Una din principalele implicații ale modelului salariilor de eficiență este dată de un model simplu ȋn care se presupune că sănătatea fizică și implicit productivitatea unui lucrător depinde pozitiv de salariul real pe care ȋl primește acesta. Această teorie aparține economistului american H. Leibenstein și a apărut ȋn anul 1957 din dorința acestuia de a evidenția legăturile dintre salarii, nutrițe și sănătate ȋn țările mai puțin dezvoltate. Astfel, pentru ca firmele să beneficieze de lucrători mai sănătoși și mai productivi trebuie să le plătească acestora salarii mai mari. Două decenii mai tȃrziu, ȋn anul 1979, Solow formulează un model similar, ȋnsă, pentru economiile dezvoltate care se bazazează pe faptul că creșterea salariilor duce la ȋmbunătățirea stării psihice a oamenilor și, astfel, are o influență directă asupra productivității prin creșterea efortului pe care lucrătorul este dispus să ȋl depună. Conform modelului formulat de Yellen ȋn 1984, considerăm o economie ȋn care firmele sunt identice, perfect competitive, fiecare posedȃnd o funcție deproducție pe termen scurt de forma Q= aF(e(w)L) unde e este nivelul de efort pe care ȋl depune un muncitor, L este numarul de angajați, w este salariul real, a este un comutator al productivității iar Q reprezintă output-ul. Se presupune că toți angajații au relații salariu-productivitate identice de forma e(w) cu e’>0, e(0)0, și elacticitatea e(w) ȋn raport cu w.

Salariul optim sau salariul de eficiență reprezintă salariul care minimizează costurile salariale pe unitatea de eficiență a forței de muncă contribuind la utilizarea eficientă a forței de muncă ȋn cadrul unei entități economice (Katz, 1986). Fiecare firmă angajează muncitori pȃnă atunci cȃnd atinge punctul ȋn care produsul său marginal este egal cu salariul de eficiență. Dacă la echilibru cererea agregată de forță de muncă scade sub oferta agregată atunci va avea loc un somaj involuntar. Ȋn acest caz muncitorii neangajați vor prefera să lucreze fiind remunerați cu salariul de eficiență decȃt să rămȃnă șomeri, dar firmele nu vor fi determinate să ȋi angajeze la acest salariu sau la un salariu mai mic. Această ipoteză a salariului de eficiență poate explica șomajul involuntar la echilibru. Modificările ȋn prețul relativ sau șocurile de productivitate nu afectează salariul de eficiență, ci duce la modificări ale nivelului ocupării forței de muncă.

Modelul salariului de eficiență poate fi extins cu ușurință pentru a oferi potențiale raționamente ȋn cazul diferențierii salariilor ȋn rȃndul lucrătorilor cu aceleași caracteristici cu condiția existenței unor piețe de forță de muncă duale. O piată a forței de muncă este duală dacă este caracterizată de existenta unui sector primar ȋn care există condiții bune de muncă, beneficii generoase și posibilitatea mobilității ascendente și a unui sector secundar, cu locuri de muncă necalificate și instabile, condiții grele sau periculoase de muncă și slabe posibilități de mobilitate ascendentă. Ȋn cazul ȋn care legăturile dintre salarii și efortul depus diferă de la o firmă la alta, atunci salariul de eficiență va fi diferit de la o fimă la alta și o distribuție a salariilor lucrătorilor cu caracteristici identice poate apărea ȋn starea de echilibru. Potrivit economiștilor Doeringer si Piore piața forței de muncă poate fi duală și atunci cȃnd relația salariu-productivitate este mai importanta ȋn unele sectoare decȃt ȋn altele. Salariile ridicate și raționalizarea locurilor de muncă pot fi ȋntȃlnite ȋn cazul ȋn care ȋn cadrul unui sector predomină considerentele salariilor de eficiență ȋn timp ce un sector secundar ȋn care nu se acordă importanță salariilor de eficiență acționează ca o piață competitivă a forței de muncă.

Modelele alternative ale salariului de eficiență redate ȋn următorul tabel vor oferi explicații referitoare la implicațiile microeconomice ale relației salariu-productivitate ȋn economiile dezvoltate.

Tabelul 2. Modele alternative ale salariului de eficiență

(Sursa: Prelucrare proprie pe baza articolului Efficiency wage theories: a partial evaluation, Lawrence F. Katz)

Teoria salariilor de eficiență sugerează faptul că salariile depind atȃt de natura locului de muncă cȃt și de condițiile de pe piața forței de muncă. Pentru firmele care folosesc tehnologii avansate de producție starea psihică a angajaților reprezintă un element esențial și, de aceea, ȋși vor plăti angajații cu salarii mai mari decȃt firmele din sectoarele ȋn care activitățile angajaților sunt supuse rutinei. Așa cum am precizat, condițiile pieței forței de muncă influențează salariul. O rată mică a șomajului ȋl stimulează pe angajat să părăsească locul de muncă deoarece atunci cȃnd rata șomajului este scăzută este ușor pentru acesta să ȋși găsească un alt loc de muncă. Din acest motiv, atunci cȃnd rata șomajului este ȋn scădere firmele sunt nevoite să crească salariile angajaților pentru a-i determina pe aceștia să ȋși păstreze locul de muncă. Ȋn acest fel, scăderea ratei șomajului conduce la creșterea salariilor ȋn timp ce creșterea acesteia conduce la scăderea salariilor.

Salariul are două forme: salariul nominal și salariul real. Salariul nominal reprezintă suma de bani pe care o primește un angajat pentru munca depusă iar salariul real indică volumul de bunuri și servicii pe care lucrătorul le poate cumpăra cu ajutorul salariului nominal. Salariul real măsoară modul ȋn care firmele plătesc lucrătorii nu ȋn termeni valorici ci ȋn termeni de bunuri pe care lucrătorul le produce (Stiglitz & Walsh).

Rata salariului real este adesea considerată una din cele mai importante valori din economie. Aceasta arată modul ȋn care sunt distribuite veniturile, nivelul ocupării sau al șomajului precum și participarea și efortul decizional al lucrătorilor. Determinarea salariului real este influențată de mărimea și dinamica salariului nominal dar și de indicele prețului bunurilor de consum. De aceea indicele de creștere al salariului real se calculează prin raportarea indicelui de creșterea al salariului nominal la indicele de creștere al bunurilor de consum. Atȃt angajații cȃt și angajatorii acordă importanța salariului real deoarece acesta reprezintă alegerea făcută de către angajatori ȋntre timpul liber și bunuri sau servicii iar pentru firme acesta măsoară costul real al forțel de muncă.

Ȋn majoritatea domeniilor de activitate, salariile nominale sunt stabilite prin contracte pe termen lung, astfel ȋncȃt salariile nu pot fi ajustate imediat ce se schimbă condițiile economice. Chiar și ȋn industriile ȋn care nu se ȋntocmesc anumite contracte formale, acordurile implicite ȋntre lucrători și firme pot limita modificarea salariilor. De asemenea, salariile pot depinde și de anumite norme sociale și noțiuni de echitate care evoluează lent. Din aceste motive, mulți economiști consideră că, pe termen scurt salariile nominale sunt ȋnghețate. Modelul salariilor ȋnghețate explică influența salariilor nominale ȋnghețate asupra ofertei agregate. Creșterea nivelului prețurilor poate avea următoarele influențe asupra valorii cantității produse (Mankiw, 2001):

Cȃnd salariul nominal rămȃne fixat, o creștere a nivelului prețurilor duce la scăderea salariului real făcȃnd ca forța de muncă să fie mai ieftină;

Scăderea salariului real determină firmele să crească numărul angajaților;

Forța de muncă angajată suplimentar va crește cantitatea de produse fabricate.

Această relație pozitivă dintre nivelul produselor și output explică curba ascendentă a ofertei agregate ȋn condițiile ȋn care salariul nominal nu este ajustat. Un studiu realizat ȋn Statele Unite ale Americii ȋntre anii 1976-1988, a arătat că ȋn 18% din cazurile persoanelor care nu și-au schimbat locul de muncă salariul nominal a scăzut ȋn timp ce ȋn jurul anilor 1990 ȋn aproximativ 20% din cazuri salariul nominal al persoanelor plătite pe oră a scăzut. Aceste studii arată că ȋn direcția descendentă salariile nominale nu sunt complet rigide. De asemenea, aceste studii concluzionează ideea conform căreia, deoarece salariile nominale sunt rigide, ȋn perioadele de recesiune se realizează mai frecvent ajustarea ocupării forței de muncă decȃt dacă salariile nominale ar fi flexibile.

Avȃnd o politică salarială rigidă, stabilitatea prețurilor pe termen scurt este legată de evitarea fluctuațiilor ȋn ocuparea forței de muncă. Pe termen lung rămȃnem cu alegerea ȋntre o politică care permite prețurilor să scadă lent odată cu progresul tehnic și al echipamentului ȋn condițiile menținerii salariilor stabile, sau una care permite creșterea lentă a salariilor, menținȃnd prețurile stabile. Din punct de vedere al aplicabilității, ultima alternativă este mai accesibilă deoarece este mai ușor să menținem nivelul efectiv al ocupării forței de muncă ȋntr-un anumit cadru al ocupării totale a forței de muncă așteptȃnd salarii mai mari ȋn viitor, decȃt așteptȃnd salarii mai mici (Keynes, 2007: 337).

Presupunem că lucrătorii și firmele ȋncheie un acord prin care stabilesc salariul nominal fără a ști care va fi nivelul prețurilor ȋn momentul ȋn care acordul intră ȋn vigoare. Cele două părți vizează un salariu real țintit care poate echilibra oferta și cererea de forță de muncă. Dacă nivelul așteptat al prețurilor diferă de nivelul actual atunci salariul real va fi diferit de salariul real țintit. Astfel, cȃnd nivelul actual al prețurilor este mai mare decȃt cel așteptat, salariul real este mai mic decȃt ținta sa iar ȋn situația opusă salariul real va fi mai mare decȃt cel țintit.

Așa cum am amintit la ȋnceputul acestui subcapitol, statul intervine ȋn domeniul salarizării, acesta determină rigiditatea salariilor pentru ca acestea sa nu scadă sub nivelul de echilibru. Ȋn acest sens, legea salariului minim stabilește un salariu minim pe care firmele trebuie să ȋl plătească angajaților. Lucrătorii angajați care sunt calificați și au experiență cȃștigă mai mult decȃt salariul minim, de aceea acesta are rolul de a ameliora nivelul de trai al lucrătorilor cu venituri mici. Pentru aceste persoane care sunt fie necalificate, fie lipsite de experiență acest salariu minim le crește salariul peste nivelul de echilibru. Prin urmare se reduce cantitatea de muncă pe care o cer firmele, acestea preferȃnd să ȋși desfășoare activitatea cu un număr mai mic de lucrători.

Economiștii sunt de părere că salariul minim influențează considerabil șomajul ȋn rȃndul adolescenților. Salariile de echilibru ale acestora au o tendință de scădere din două motive. Ȋn primul rȃnd pentru că adolescenții au un grad scăzut de califcare și de aceea au o productivitate marginală scăzută. Ȋn al doilea rȃnd, de cele mai multe ori ȋn cadrul programelor de instruire la locul de muncă adolescenții prefără compensațiile ȋn defavoarea plății directe. De exemplu ucenicia poate reprezenta un curs de formare, de instruire oferit ȋn loc de salariu. Mulți economiști au studiat impactul salariului minim asupra ocupării forței de muncă ȋn rȃndul adolescenților. Cercetările au avut la bază compararea salariului minim cu variația numărului de adolescenți cu locuri de muncă. Rezultatul acesto studii au demonstrat că o creștere de 10% a salariului minim reduce ocuparea forței de muncă ȋn rȃndul adolescenților cu 1 pȃnă la 3% (Mankiw, 2001: 164). Ȋn ceea ce privește stabilirea unei limite minime a salariului minim există numeroase controverse. Cei care susțin acest fapt recunosc că această politică facilitează șomajul dar susțin că salariul minim ȋi ajută pe cei cu venituri scăzute. Pe de altă parte oponenții susțin că acesta nu este bine orientat și că duce la creșterea costurilor cu forța de muncă și implicit a șomajului.

ECHILIBRUL PE PIAȚA FORȚEI DE MUNCĂ

Istoria universală demonstrează că atȃt ȋn societate cȃt și ȋn natură, dar și ȋn economie acționează anumite forțe contradictorii, care tind spre stări de echilibru. Ȋn domeniul economic s-au manifestat de-a lungul timpului o multitudine de opinii diferite, conturate ȋn școli și curente de gȃndire care ȋncearcă să dea răspunsul la o serie de probleme, cum ar fi raportul existent ȋntre starea de echilibru și cea de dezechilibru, caracteristicile stării care corespunde evoluției economiilor naționale; care sunt cauzele care generează stările alternative de echlibru și dezechilibru precum și măsurile care se impun din partea agențiolor economici privați dar și a puterii publice pentru asigurarea și menținerea stării de echilibru.

2.1 CONCEPTUL DE ECHILIBRU ECONOMIC

Ȋn funcție de domeniul ȋn care este utilizat conceptul de echilibru are interpretări diferite care variază ȋn funcție de trăsăturile domeniului respectiv. Termenul de echilibru derivă de la cuvinte latine „aegus” care ȋnseamnă egal și „libre”, care ȋnseamnă balanță și desemnează egalitatea a două mărimi măsurabile, opusul stării de echilibru este desemnat prin intermediul conceptului de dezechilibru.

Ȋn domeniul fizicii echilibrul reprezintă proprietatea unui sistem de forțe sau de alte acțiuni care au drept rezultat un efect nul, nemodificȃnd starea corpului sau a fenomenului intrat sub incidența acestora (Popescu et al., 1998: 120). Astfel, forțele care se intercondiționează și acționează ȋn direcția schimbării stării se compensează reciproc astfel ȋncȃt efectul lor este nul. De asemenea, accepțiunile date de diferitele științe ale naturii reprezintă repere importante ȋn explicarea echilibrului economic. Ȋn condițiile economiei de piață concurențială, echilibrul economic se manisfestă sub forma unei stări generată de modul ȋn care acționează agenții economici care au fie rolul de producători-vȃnzători fie de cumpărători-consumatori.

Ȋn timp ce producătorii urmăresc maximizarea profiturilor, consumatorii au ȋn vedere stisfacerea trebuințelor lor. Ȋn funcție de propriile lor interese și a acțiunilor acestor agenți economici pe piață, echilibrul concurențial apare sub forma raportului dintre cererea și oferta care se manifestă pe piețele bunurilor economice, monetare, de capital și de muncă, care ȋn interdependența lor sunt forme de existeță ale echilibrului macroeconomic.

Paul A. Samuelson afirma că „Echilibrul macroeconomic este o combinație ȋntre prețul agregat și cantitatea agregată la care nici cumpărătorii și nici vȃnzătorii nu doresc să ȋși modifice achizițiile, vȃnzările sau prețurile.” (Samuelson & Nordhaus, 2001: 478). Așadar, echilibrul macroeconomic exprimă acea stare spre care tinde piața bunurilor economice, monetare, capitalului și muncii, piața națională ȋn ansamblul ei, caracterizată printr-o concordanță relativă a cererei și ofertei ȋn diferitele lor segmente, abaterile dintre ele ȋncadrȃndu-se ȋn limite considerate normale, nesemnificative pentru producerea de dezechilibre (Popescu et al., 1998: 122). Pȃnă intervin factori perturbatori cu acțiune contrarie, starea de chilibru economic se menține cu condiția existenței unei compatibilități, concordanțe a deciziilor luate de agenții economici producători și respectiv consumatori.

Reprezentanții diferitelor curente de gȃndire economică au formulat de-a lungul timpului definiții abordȃnd problema echilibrului economic ȋntr-un cotext specific, preocuparea princială vizȃnd determinarea mijloacelor prin care acesta se poate atinge dar și a celor prin care se poate menține o dată ce acesta a fost atins. Cercetări asupra echilibrului economic au existat ȋncă din perioadele anterioare și de ȋnceput ale revoluției industriale. Primul model macroeconomic a fost conceput ȋn cadrul Școlii fiziocrate- “Tabloul economic” (1758) al economistului François Quesnay. Principiul care stă la baza premiselor acestuia este cel al libertății depline de acțiune a agenților economici, conform căruia libertatea comerțului este premisa esențială pentru formarea pe piață a unui “preț bun” (Nistor, 2004: 25). “Tabloul economic” ilustrează circuitul veniturilor, care sunt ȋmpărțite ȋn funcție de cele trei clase pe care le cuprinde modelul: clasa producătoare (fermierii), clasa proprietarilor funciari, la care se adaugă statul și clasa sterilă din care fac parte statul, meșteșugarii, lucrătorii ȋn manufacturi, funcționarii, proprietarii. Fr. Quesnay considerăcă venitul cheltuit de clasa producătorilor pentru a achiziționa produse de la clasa sterilă este egal cu cel cheltuit de clasa sterilă pentru a cumpăra produse de la producătorii agricoli. Ȋn acest mod, veniturile obținute din procesul de producție se cheltuiesc pentru achiziționarea de bunuri de pe piață, formȃndu-se circuitul economic.

Reprezentanții școlii clasice realizează o abordare la nivel macroeconomic deoarece producția, mai ales cea industrială era considerată principala cale de creștere a avuției națiunilor. Cel mai de seamă reprezentant al clasicilor, Adam Smith, ȋn cartea sa din anul 1776 Avuția Națiunilor. Cercetare asupra naturii și cauzelor ei a făcut una din cele mai faimoase precizări, afirmȃnd că: “Astfel, după cum fiecare individ ȋncearcă, pe cȋt posibil, a-și utiliza capitalul ȋn dezvoltarea activității iterne și a ȋndruma această activitate ȋn așa fel ȋncȋt produsele ei să aibă cea mai mare valoare, tot așa fiecare individ urmărește, fără ȋndoială, ca să facă venitul anual al societății cȋt se poate de mare. Ȋn mod obișnuit, ce e drept, el nu intenționează promovarea interesului public și nici nu știe cu cȋt contribuie el la această promovare. Atunci cȋnd preferă să sprijine activitatea indigenă, iar nu pe cea străină, el urmărește numai cȋștigul său; astfel, ȋn acest caz, ca și ȋn multe altele el e condus de o mȋnă invizibilă, ca să promoveze un scop ce nu face parte din intenția lui”. Conform acestei afirmații această „mȋnă invizibilă” acționează pe piață pentru a regla activitatea economică prin echilibrarea cererii și ofertei pe piață cu ajutorul prețurilor, caracteristici ce corespund concurenței perfecte.

Adam Smith, ca și ceilalți clasici consideră că valoarea este creată de muncă și, ȋi atribuie acesteia două semnificații diferite. Pe de o parte aceasta „Exprimă uneori utilitatea unui anumit obiect, iar alteori puterea pe care o conferă posesiunea acelui obiect de a cumpăra cu el alte bunuri”, acestea fiind denumite valoare de ȋntrebuințare, respectiv valoare de schimb, pe de altă parte munca era considerat singurul factor economic care „nu variază niciodată ȋn valoarea sa, numai ea este etalonul adevărat și definitiv , după care valoarea tuturor mărfurilor poate fi, ȋntotdeauna și oriunde, apreciată și comparată.”

Costul de producție dat de munca necesară desfășurării activității de producție reprezenta valoarea de schimb a unui bun, aceasta fiind diferită de prețul bunurilor, care oscilează pe piață ȋn jurul „prețului natural”. Acest preț natural acoperă nivelul natural al rentei salariilor și profitului și are rolul de a asigura echilibrul pe ansamblu și armonizarea tuturor intereselor (Nistor, 2004: 30). Mecanismul de formare a echilibrului are la bază cererea, cea care fluctuează fiind oferta. Ȋn cazul ȋn care pe piață există un exces de ofertă posesorii factorilor de producție vor primi un preț mai mic decȃt cel natural fiind nevoiți să retragă de pe piață o parte din factorii care contribuie la producție, precum capitalul uman, echilibrul restabilindu-se astfel prin scăderea ofertei și adaptarea acesteia la cantitatea cerută.

Spre deosebire de precursorul său, David Ricardo (1772-1823) consideră că valoarea de schimb este determinată atȃt de munca utilizată ȋn obținerea bunurilor, cȃt și de raritatea acestora. Ȋn opinia sa, bunurile sunt determinate de criterii particulare prin care se diferențiază valoarea acestora “ Există anumite mărfuri a căror valoare e determinată exclusiv de raritatea lor… Anumite sculpturi și tablouri alese, cȃrți și monede rare… fac parte din această categorie.” David Ricardo preia explicația dată de Adam Smith a modului ȋn care se atinge echilibrul pe termen lung și arată că atunci cȃnd apar situații de dezechilibru, evoluția ofertei de pe piață se adaptează pentru ca prețul să atingă nivelul său natural iar echilibrul să fie restabilit. De asemenea, ȋn opinia lui David Ricardo “salariile trebuie lăsate la concurența liberă și loială de pe piață și nu trebuie niciodată controlate prin amestecul legislației” iar prețul natural al muncii este cel care conferă “posibilitatea muncitorilor atȃt să se ȋntrețină, cȋt și să-și perpetueze rasa, fără nici o creștere sau scădere.” (Nistor, 2004:33)

2.2 TEORII PRIVIND ECHILIBRUL PE PIAȚA FORȚEI DE MUNCĂ

2.2.1 Teoria neoclasică referitoare la echilibrul pe piața forței de muncă

Considerăm o piață a forței de muncă cu concurență perfectă ȋn care fiecare variație a ofertei sau a cererii de forță de muncă determină o renegociere a contractelor de muncă și stabilirea unui nou salariu de echilibru. Salariul este perfect elastic fiind determinat de către echilibrul dintre oferta și cererea de muncă.

La echilibru, ȋntreprinderile care acționează pe această piață utilizează o cantitate de forță de muncă care să determine egalitatea dintre salariul real (wr) și productivitatea marginală a muncii (WmL). Astfel, curba cererii de forță de muncă corespunde curbei descrecătoare a productivității marginale. Cererea de forță de muncă (D) este o funcție descrescătoarea de salariul real ȋn timp ce oferta de forță de muncă, la nivel macroeconomic, este o funcție crescătoare de salariul real. De asemenea, ȋn starea de echilibru, utilitatea marginală a venitului obținut trebuie să fie egală cu utilitatea marginală a timpului liber la care renunță angajații pentru a desfășura activitățile de la locul de muncă (Angelescu, 2002:197).

Figura 2.1 Relația dintre cererea de muncă și salariul de echilibru

(Sursa: Angelescu, 2002:197)

Ȋn figua 2.1, se poate observa creșterea timpului petrecut la locul de muncă care corespunde unei descreșteri a timpului liber. Utilitatea marginală a timpului liber la care se renunță crește, motiv pentru care, salariul va crește. Cu cȃt salariul real (wr) este mai ridicat, cu atȃt muncitorii sunt mai dispuși să renunțe la timpullor liber pentru a-l destina muncii.

Cererea de forță de muncă corespunzătoare salariului inițial (L3) este net inferioară ofertei de forță de muncă (L1) iar pentru restabilirea echilibrului măsurile luate trebuie să vizeze reducerea ofertei și creșterea cererii de forță de muncă. Ȋn mod concret, acest fapt se realizează prin concurența dintre muncitori pentru a obține locurile de muncă disponibile, fapt care ȋi determină să accepte salarii mai mici. Pe măsură ce salariile scad, oferta de forță de muncă scade și cererea este stimulată iar acest proces continuă atȃt timp cȃt există o ofertă excedentară a muncii (Băcescu, 2004:200).

Ȋn figura 2.1 scăderea cererii de forță de muncă de la D1 la D2 determină diminuarea salariului de echilibru de la wr1 la wr2. Această flexibilitate perfectă a salariilor se datorează concurenței existente ȋntre angajatori pentru a atrage salariați, dar și a celei existente ȋntre muncitori pentru a ocupa un loc de muncă.

Ȋn teoria neoclasică, piața forței de muncă este mereu ȋn echilibru ȋn condițiile ȋn care salariile reale sunt perfect flexibile oricare ar fi oscilațiile ofertei și cererii de forță de muncă. Referitor la aceasta, economistul Richard Lipsey, afirmă faptul că “Dacă curba ofertei de muncă fluctuează ciclic, aceasta va conduce la variații ciclice ale ocupării forței de muncă.” Acest fapt, ȋn opinia sa, implică două probleme. Una din ele constă ȋn faptul că salariul va tinde să crească ȋn perioadele de depresiune economică și să scadă ȋn cele de boom iar a doua susține ideea că nu va exista șomaj involuntar ciclic deoarece, avȃnd ȋn vedere că piețele forței de muncă sunt ȋntotdeauna goale, nu va mai exista cerere de muncă nesatisfăcută (Lipsey & Chrystal, 1999: 883).

Șomajul involuntar apare atunci cȃnd oamenii doresc să muncească la nivelul salariului curent oferit pe piață și nu găsesc locuri de muncă, pe cȃnd șomajul voluntar descrie situația ȋn care oamenii nu găsesc locuri de muncă deoarece aceștia renunță să intre pe o piață a forței de muncă ȋn care salariul oferit este insuficient, ei cerȃnd un salariu superior celui de echilibru. Astfel, singurul șomaj pe care ȋl presupune teoria neoclasică este cel voluntar al celor care nu doresc să ȋși ofere forța de muncă decȃt la un nivel al salariului mai ridicat decȃt cel existent.

Figura 2.2. Ocuparea forței de muncă și salariile pe o piață concurențială a forței de muncă

Pe o piață a forței de muncă cu concurența perfectă, salariile și ocuparea forței de muncă se modifică ȋn aceeași direcție cȃnd cererea se modifică, și ȋn direcții opuse, cȃnd oferta se modifică iar ȋn ambele cazuri nu există șomaj involuntar. Ȋn partea (i) curbele cererii D1, D2, D0 reprezintă cererile de pe piață, cȃnd aceasta trece printr-o perioadă de depresiune, un boom și cȃnd venitul național este la nivelul său potențial. Pe măsură ce cererea crește de la D1 la D0 și apoi la D2 salariile cresc de la w1 la w0, respectiv w2, iar ocuparea forței de muncă crește de la q1 la q0 și la q2 dar nu există niciodată șomaj involuntar. Ȋn următoarea parte (ii), oferta de forță de muncă fluctuează de la S1 la S0 și apoi la S2, iar salariile fluctuează de la w1, la w0, la w2. Cȃnd ocuparea forței de muncă crește, salariile scad de la w2 la w0 și apoi la w1 dar, și de această dată, nu există șomaj involuntar.

2.2.2 Teoria lui Keynes referitoare la echilibrul de pe piața forței de muncă

John Maynard Keynes (1883-1946) arată, referitor la echilibrul general prezetat ȋn teoriile clasice, că acesta nu poate fi asigurat doar prin manifestarea liberă a concurenței pe piață. Acesta afirmă că, ȋn condițiile ȋn care o modificare ȋntr-o anumită mărime sau sens a ofertei determină o modificare ȋn același sens al cererii, cererea și oferta modificȃndu-se astfel simetric, prin acest echlibru care rezultă la orice nivel al producției are loc folosirea integrală a factorilor de producție și, prin urmare ocuparea deplină a forței de muncă. Datorită faptului că, aceste ipoteze nu sunt ȋn conformitate cu realitatea economică, John Maynard Keynes formulează teoria conform căreia se poate realiza echilibrul chiar și ȋn condițiile subutilizării factorilor de producție, a unui dezechilibru pe piața forței de muncă.

Keynes consideră că ȋn vederea creșterii gradului de ocupare a forței de muncă nu este necesar ca salariul nominal să scadă, cu toate acestea acceptă faptul că productivitatea marginală a muncii scade, și că produsul marginal al muncii trebuie să fie egal cu salariul.

(Sursa: Ghișoiu, 2000:71)

Conform graficului, numărul de persoane angajate depinde și de prețul (p1) al produselor de consum pe piață, prin urmare echlibrul entității economice va fi obținut pentru un număr (N1) de persoane cărora li se va putea acorda un salariu real W/p1.

Datorită acestui fapt, Keynes consideră că fiecare creștere a gradului de utilizare a forței de muncă trebuie să fie ȋnsoțită de o scădere a salariului real. Modificarea salariului trebuie să aibă ȋn vedere atȃt salariul nominal cȃt și salariul real. Explicația acestor afirmații constă ȋn faptul că creșterea ocupării forței de muncă determină evoluția ȋn același sens a costurilor de producție datorită randamentelor descrescătoare și, astfel, vor crește și prețurile produselor. Din acest motiv, cu toate că firmele nu vor diminua salariile nominale, salariile reale se vor modifica ȋn funcție de fluctuațiile prețurilor (Ghișoiu, 2000:72).

Reducerea salariilor nominale are ca efect reducerea costurilor de producție ȋnsă nu contribuie la sporirea numărului de persoane angajate, fiindcă o dată cu scăderea veniturilor acestea vor face cheltuieli mai mici iar cererea de bunuri se va reduce, fapt care va avea efecte nefavorabile asupra evoluției cantității de muncă necesare.

Ȋn condițiile sub-utilizării factorilor de producție, punctul de echlibru E1 este astfel ȋncȃt gradul de utilizare a forței de muncă care rezultă corespunde utilizării depline a muncii L*.

Figura 2.4. Relația dintre salariul real și oferta de muncă

(Sursa: Băcescu, 2004: 206)

Ȋn figura 2.4, putem observa că pentru un salariu nominal w1 dat, oferta S este rigidă și aceasta devine crescătoare o dată cu un nivel foarte ridicat al gradului de ocupare al forței de muncă. Astfel, intervine o reducere a cererii de bunuri și servicii care cauzează o scădere a cererii de muncă de la D1 la D2. Noul punct de echilibru de pe piața forței de muncă, E2, conduce la apariția unui șomaj involuntar egal cu L*- L2. Muncitorii care erau angajați ȋn situație de utilizare deplină, la un salariu nominal w1, sunt ȋntotdeauna dispuși să muncească, ȋnsă nu mai găsesc locuri de muncă iar șomajul lor nu se datorează faptului că aceștia doresc un salariu superior celui de echilibru. Acest șomaj provine dintr-o insuficiență a cererii pe piețele bunurilor și serviciilor. Ȋn absența mecanismelor automate capabile să crească cererea de bunuri și, astfel, cererea de forță de muncă, piața forței de muncă poate să rămȃnă mai mult timp ȋn punctul de echlibru E2, concretizat ȋntr-un echlibru al sub-utilizării.

Ȋn perioada de sub-utilizare a forței de muncă, scăderea salariilor pe care o propune analiza neoclasică va fi insuficientă pentru a restabili echilibrul deoarece fiecare reducere a salariului deteriorează productivitatea muncii și deplasează punctul de echilibru ȋn jos. Acest proces poate duce la formarea unui nou echilibru, care presupune o scădere a salariilor și deci a veniturilor distribuite mucitorilor mai importantă decȃt cea presupusă a fi necesară și suficientă de către analiza neocasică (Băcescu, 2004: 208).

2.2 ECHILIBRUL ȘI DEZECHILIBRUL PIEȚEI FORȚEI DE MUNCĂ

Pe o piață a forței de muncă competitivă, salariul este egal cu valoarea produsul marginal al muncii și se ajustează pentru a echilibra cererea și oferta de forță de muncă. Deși faptul că salariul ȋndeplinește simultan aceste funcții poate părea surprinzător, un prim pas ȋn ȋnțelegerea acestui lucru constă ȋn ȋntelegerea modului de stabilire a salariilor. Ȋn figua 2.5 este redat echilibrul pe piața forței de muncă. Salariul și numărul angajaților se ajustează pentru a echilibra oferta și cererea de forță de muncă.

Figura 2.5. Echilibrul pe piața forței de muncă

(Sursa: Mankiw, 2012: 384)

Din figură se observă că echilibrul pieței forței de muncă se obține la salariul W0, nivel la care cererea de forță de muncă este egală cu oferta de forță de muncă, iar numărul persoanelor angajate este L*. La un salariu mai mare decȃt W0 există un exces de ofertă de forță de muncă și implicit un șomaj ridicat, pe cȃnd la un salariu mai mic decȃt W0 există un exces de cerere de forță de muncă. Problema care se pune este aceea a modului ȋn care se poate ajunge la un echilibru pe piața forței de muncă. Dacă luăm ȋn considerare și impactul indicelui bunurilor de consum observăm că la un nivel al salariului real (W/P)1 mai mare ca (W/P)0 numărul angajaților va fi la un nivel N1 mai mic decȃt N* și datorită acestui fapt ne confruntăm cu un exces de ofertă de forță de muncă. Ȋn această situație, creșterea numărului angajaților de la L1 la L* va determina echlibrul pe piața forței de muncă. La un nive al salariului real (W/P)2 mai mic decȃt (W/P)0, numărul angajaților angajaților va fi la nivelul L2 mai mare decȃt N* și apare astfel un exces de cerere de forță de muncă, echilibrul pieței stabilindu-se prin scăderea numărului de angajați de la L2 la L* așa cum putem observa ȋn figura 2.6. Datorită acestor aspecte, putem spune că piața forței de muncă poate fi adusă ȋntr-o stare de echilibru corespunzător angajărilor maxime prin ajustarea salariului real spre un nivel (W/P)0 care corespunde unui număr de salariați L*. Echilibrul de pe piața forței de muncă poate fi analizat și ȋn condițiile untilizării integrale a forței de muncă așa cum se poate observa ȋn figura 2.6.

Figura 2.6. Echilibrul și dezechilibrul de pe piața forței de muncă ȋn condițiile utilizării integrale a forței de muncă

Din figură se observă că la un nivel L* al utilizării integrale a forței de muncă, echilibrul se află la intersecția curbei cererii de forță de muncă D cu curba ofertei de forță de muncă S. Orice alt nivel de ocupare a forței de muncă L1 sau L2, mai mare sau mai mic decȃt L* va conduce la producerea unui dezechilibru pe piața forței de muncă și de aceea este necesară reglarea numărului de angajați spre nivelul L*, așa cum arată săgețile din figură. De asemenea, poate fi reprezentat echilibrul pieței forței de muncă cu nivelul producție realizate ȋn condițiile utilizării integrale a forței de muncă (fig. 2.7).

Figura 2.7. Echilibrul și dezechilibrul pieței forței de muncă cu producția realizată ȋn condițiile ocupării integrale a forței de muncă

Figura arată faptul că la un nivel dat Y* al producției (venitului) corespunzător utilizării integrale a forței de muncă ȋi corespunde un nivel al angajărilor L* egal cu oferta de forță de muncă. Este reflectat, astfel, echilibrul complet al pieței forței de muncă cu nivelul producție corespunzătoare unui nivel maxim al angajărilor. Chiar dacă pe piața forței de muncă ȋntȃlnim un nivel maxim al angajărilor, L*, căruia ȋi corespunde un nivel maxim al producției, ȋn societate există un anumit număr de șomeri.

Ȋn permanență vor exista persoane care se ȋncadrează pentru prima dată și persoane care se pensionează dar și firme care se extind sau se retrag, angajȃnd sau concediind o parte din lucrători. Astfel, pe piața forței de muncă există un flux continuu de lucrători. Pentru a-și găsi un loc de muncă care să i se potrivească un lucrător are nevoie de o anumită perioadă de timp iar acest lucru face ca ȋn permanență să existe un anumit șomaj.

Șomajul care rezultă din mișcarea oamenilor de la un serviciu la altul și căutarea unor slujbe noi, este cunoscut sub denumirea de șomaj natural sau fricțional. De exemplu, o sursă importantă de șomaj fricțional este reprezentată de tinerii care intră ȋn rȃndurile forței de muncă și care caută locuri de muncă. De asemenea, oamenii care ȋși schimbă locul de muncă și sunt ȋntre două slujbe sau cei care demisionează pentru că nu sunt satisfăcuți de condițiile de muncă reprezintă o altă sursă a șomajului fricțional. Refetindu-se la oamenii care sunt șomeri ȋn timp ce caută de lucru Richard Lipsey denumește acest șomaj ca șomaj de căutare. Acesta mai afirmă că fluctuația normală a forței de muncă determină persistența unui anumit șomaj fricțional, chiar dacă economia s-ar afla la venitul său potențial, iar structura locurilor de muncă ȋn termenii calificării, ocupațiilor și localizării lor ar fi neschimbată (Lipsey & Chrystal, 1999: 887).

Orice eveniment care produce schimbări la nivelul ofertei sau cererii de forță de muncă trebuie să conducă la o schimbare a salariului de echilibru și a valorii produsului marginal cu aceeași sumă deoarece acestea trebuie să fie ȋntotdeauna egale. Aceste evenimente au ca efect schimbări ȋn oferta dar și ȋn cererea de forță de muncă.

Schimbări ȋn oferta de forță de muncă

Dacă presupunem că imigrația crește numărul lucrătorilor dispuși să ȋși ofere forța de muncă pentru a lucra ȋn agricultură. Figura 2.8 arată că la nivelul salariului inițial W1, oferta de forță de muncă depășește cererea de forță de muncă. Acest surplus de forță de muncă duce la o scăderea a salariilor lucrătorilor ȋn agricultură, iar dacă ne raportăm la firmele angajatoare, scăderea salariului de la W1 la W2 devine profitabilă pentru acestea pentru a angaja mai mulți lucrători. Pe măsură ce numărul de lucrători angajați de exemplu ȋntr-o livadă crește, produsul marginal al unui lucrător va scădea. Ȋn noul echilibru format, atȃt salariul cȃt și valoarea produsul marginal al muncii angajaților sunt mai mici decȃt erau ȋnainte de afluxul de noi lucrători ȋn agricultură.

Figura 2.8. Influența unei schimbări ȋn oferta de forță de muncă

Ȋn figura 2.8 creșterea ofertei de forță de muncă de la S1 la S2, care poate fi datorată imigrării de noi lucrători, cauzează o scăderea salariului de echilibru de la W1 la W2. Ȋn urma acestei scăderi a salariului firmele vor angaja mai mulți lucrători, fapt care duce la creșterea persoanelor angajate de la L1 la L2.

Economistul Joshua Angrist aduce ȋn prim plan un exemplu din Israel care ilustrează modificările ce au loc pe piața forței de muncă la o schimbare a ofertei de forță de muncă. Ȋn anii 1980, cea mai mare parte a palestinienilor si-au mutat locuințele ȋn Israel, ocupȃnd Cisiordania și Fȃșia Gaza, pentru a obține locuri de muncă ȋn această zonă, domeniile cele mai căutate fiind construcția și agricultura. Cu toate aceste, ȋn 1988 datorită rensiunilor politice din aceste zone, duvernul izraelian a fost nevoit să ia măsuri care au dus la reducerea acestei oferte de forță de muncă. Au fost impuse anumite restricții, permisele de muncă au fost verificate mai riguros iar palestinienilor li se interzicea să ȋnnopteze ȋn Israel. Impactul economic al acestor măsuri a fost cel estimat de teoriile economice. Astfel, numărul palestinienilor cu locuri de muncă ȋn Israel s-a redus la jumătate iar cei care au continuat să lucreze ȋn Israel au avut parte de o creșterea salarială de aproximativ 50%. De asemenea, reducerea numărului de lucrători palestinieni din Israel a determinat creșterea valorii produsului marginal a lucrătorilor rămași (Angrist: 1996).

Schimbări ȋn cererea de forță de muncă

Dacă ne raportăm la exemplul anterior și presupunem că popularitatea pe piață a produselor agicole crește și determină creșterea prețurilor acestor produse. Această creștere a prețurilor nu schimbă produsul marginal al muncii pentru un număr dat de lucrători dar crește valoarea produsului marginal. Astfel, cu un preț mai mare al produselor agricole, angajarea mai multor lucrători devine profitabilă. Ȋn Figura 2.9, creșterea cererii de forță de muncă de la D1 la D2, datorată creșterii prețurilor produselor unei firme are ca efect creșterea salariului de echilibru de la W1 la W2 și numărul persoanelor agajate crește de la L1 la L2. Schimbările salariale reflectă și de această dată o creștere a valorii produsului marginal al muncii deoarece cu un preț al producției mai ridicat, valoarea adaugată adusă de un muncitor este mai mare.

Figura 2.9. Influența unei schimbări ȋn cererea de forță de muncă

Această analiză demonstrează că prosperitatea firmelor ȋntr-o industrie este strȃns legată de prosperitatea lucrătorilor din industria respectivă. Ȋn acest mod, atunci cȃnd prețul produselor agricole crește, producătorii vor ȋnregistra un profit mai mare iar lucrătorii vor primi salarii mai mari, bunăstarea acestora fiind direct proporțională cu cea a producățorilor la care lucrează. Ȋn cazul industriilor cu prețuri foarte volatile, aceste aspecte sunt de mare importanță, de exemplu, lucrătorii de pe platformale petroliere știu că evoluția veniturilor lor este strȃns legată de prețul mondial al țițeiului (Mankiw, 2012: 388).

Ȋn concluzie, referindu-ne la actorii de pe piața forței de muncă putem afirma că muncitorii preferă să ȋși ofere forța de muncă atunci cȃnd salariul este mare iar ȋntreprinderile preferă să angajeze lucrători atunci cȃnd salariul este mic. Echilibrul pieței forței de muncă armonizează dorințele contradictorii ale angajatorilor și ale angajaților și determină salariul și oferta de pe piața forței de muncă.

DINAMICA PRODUCTIVITĂȚII ȘI DINAMICA SALARIILOR

De cele mai multe ori creșterea productivității este considată ca fiind mijlocul prin care poate fi atins un nivel de trai mai ridicat. Productivitatea ridicată se poate traduce prin creșterea cantității de bunuri și servicii produse și consumate fără ca persoanele de pe piața forței de muncă să lucreza mai mult. Din punct de vedere teoretic, creșterea productivității muncii determină firmele să angajeze mai mulți muncitori, atȃt timp cȃt există cerere pentru produsele pe care le produce firma respectivă. Această creștere a cererii de forță de muncă determină creșterea salariilor iar dacă cererea de forță de muncă nu crește, din cauza progreselor tehnologice, de exemplu, atunci creșterea productivității se va reflecta ȋn beneficii aduse consumatorilor prin scăderea prețurilor, fie proprietarilor firmelor prin ȋnregistrarea unor profituri mai mari.

RELAȚIA SALARII – PRODUCTIVITATE

Pentru a ȋnțelege din punct de vedere teoretic mecanismul care stă la baza teoriei conform căreia creșterea salariilor determină o creștere a productivității vom privi această relația din perspectiva lui Brian Cashell. Acesta ia ȋn considerare cazul unei ȋntreprinderi individuale care ȋși desfășoară activitatea ȋn cadrul unei economii competitive, neavȃnd o influență considerabilă asupra condițiilor pieței și angajȃnd muncitori la salariile predominante pe piața forței de muncă. Modelul lui Cashell are la bază ideea diminuării productivității marginale conform căreia fiecare lucrător angajat suplimentar, ȋn plus, este mai puțin productiv decȃt cei existenți deja ȋn firmă ȋn condițiile ȋn care ceilalți factori de producție nu suferă modificări. Aceasta se datorează atȃt faptului că interesul firmei se focusează pe a angaja cȃt mai multe persoane și nu pe a angaja persoane care să fie mult mai capabile decȃt cele existente deja cȃt și a faptului că fără investiții suplimentare fiecare nou angajat reduce nivelul de capital per angajat.

O ȋntreprindere care dorește să ȋși maximizeze profitul va continua să ȋși mărească forța de muncă atȃt timp cȃt contribuția ultimului muncitor angajat la venitul firmei va fi mai mare decȃt efortul pe care ȋl face aceasta pentru a plăti forța de muncă depusă de angajat. Această ȋntreprindere va ȋnceta să mai angajaze forță de muncă suplimentară ȋn momentul ȋn care valoarea adusă de ultimul lucrător angajat va fi egală cu costul forței de muncă angajată suplimentar. Dacă ȋntreprinderea are posibilitatea să utilizeze o inovație tehnologică atunci, productivitatea tuturor lucrătorilor va crește iar fiecare dintre aceștia poate să producă mai mult decȃt ȋnainte și, astfel, valoarea totală a suplimentară adusă de fiecare muncitor va crește. Prin urmare, ultimul lucrător angajat va produce mai mult decȃt suficient pentru a acoperi costul muncii sale (Cashell, 2004).

De asemenea, Cashell afirmă că, dacă firma este dipusă să facă angajări ȋn continuare atȃt timp cȃt sporul de venit este mai mare decȃt cheltuielile suportate atunci creșterea productivității va determina creșterea cererii de forță de muncă a ȋntreprinderii, angajarea forței de muncă devenind profitabilă pentru aceasta. Ȋn condițiile ȋn care ceilalți factori rămȃn neschimbați, creșterea cererii de forță de muncă va determina o creștere a salariilor. Dacă costul forței de muncă suplimentar angajate va depăși sporul de venit adus de aceasta atunci ȋntreprinderea va ȋnceta să mai angajeze noi persoane.

Pe de altă parte, ȋn anumite circumstanțe, o creștere a productivității nu conduce neapărat la o creștere a forței de muncă ocupată. De exemplu, dacă productivitatea muncitorilor va crește mai repede decȃt cererea petru bunurile produse de aceștia, oferta bunului respectiv va crește ȋn raport cu cererea iar prețul bunului va avea o tendință de scădere compensȃnd efectul adus de creșterea productivității. Din acest motiv, firma nu va angaja mai mulți muncitori și nici nu va crește salariile iar de toate beneficiile aduse de productivitatea mai mare vor beneficia consumatorii. Aceștia pot cumpăra acum aceeași cantitate de bunuri la un preț mai mic rămȃnȃndu-le o parte mai mare din venit pe care o pot cheltui pe alte bunuri pe care și le doresc. Această creștere a cererii celorlate bunuri va determina o creștere a prețului acestor bunuri și implicit a cererii de forță de muncă a ȋntreprinderilor producătoare, fapt care, va conduce la o creștere a locurilor de muncă și a salariilor.

Există, de asemenea, și posibilitatea ȋn care beneficiile aduse de creșterea productivității să determine creșterea profitului firmei. Dacă, de exemplu, firma nu poate crește salariile angajaților fiindcă acestea sun inflexibile, aceasta poate reduce numărul angajaților scăzȃndu-și cheltuielile cu forța de muncă realizȃnd ȋn acest fel o profitabilitate mai ridicată (Cashell, 2004).

Mai mulți economiști au observat faptul că, ȋn timp ce din punct de vedere teoretic o creștere a salariilor este asociată cu o creștere a productivității, nu ȋntotdeauna acest fenomen are loc și ȋn realitate. Unii dintre aceștia au afirmat că aceast decalaj dintre salariile reale și creșterea productivității poate fi explicată prin includerea sporurilor ȋn cadrul măsurilor salariale.

EVOLUȚIA SALARIILOR ȘI A PRODUCTIVITĂȚII

De la ȋnceputul anului 1990, odată cu ȋnceputul tranziției economiei romȃnești la o economie de piată, economia Romȃniei a trecut printr-o serie de transformări semnificative. Avȃnd o evoluție lentă ȋn perioada primului deceniu de tranziție, creșterea economică a avut o evoluție importantă la ȋnceputul anilor 2000. Această evoluție pozitivă a fost umbrită ȋnsă de evoluția cererii interne și a bulei formate de creșterea creditelor dar și de politicile fiscale expansioniste. Ulterior, criza economică și financiară mondială au accestuat starea de vulnerabilitate a economiei romȃnești care s-a confruntat cu dificutăți de finanțare și o recesiune accentuată. Din acest motiv a fost necesară adoptarea unui program de stabilizare economică care a fost susținut de asisteța financiară a instituțiilor financiare internaționale (Christou, 2013).

Conform datelor din Tabelul 3, ȋntre anii 1990-2006, mai exact ȋn anii 1995, 1996, 1998, 2003, 2005, 2006, corelația dintre dinamica salariilor reale și a productivității forței de muncă nu a avut evoluția așteptată datorită faptului că modificăile salariale au ȋnregistrat o creștere mai mare decȃt producctivitatea. Ȋn 1996 și 2003 salariul real a crescut cu 9,32% respectiv 10,8% iar productivitatea muncii a crescut cu 7,88% și 4,73% . Ȋn anul 1998, cu toate că productivitatea a scăzut cu 0,75%, salariul real a crescut cu 3,91%. Un an mai tȃrziu, putem observa că deși salariul real a scăzut, productivitatea muncii a crescut. Ȋn 2005 și 2006, creșterea salariului real a fost mai mare decȃt creșterea productivității. O explicație a acestui fapt poate fi dată de reforma fiscală din 2005 care a avut o influență directă și imediată asupra nivelului salariului net prin redirecționarea unei părți a salariului brut de la bugetul de stat către salariați (Aristide, 2007).

În anul 2013, atât temperarea dinamicii anuale a remunerării salariaților, cât și accelerarea creșterii productivității muncii au condus la ajustarea costurilor unitare cu forța de muncă pe ansamblul economiei contribuția determinantă revenind însă unui factor conjunctural, respectiv producția agricolă peste medie.

Tabelul 3. Corelația dintre dinamica productivității muncii și dinamica salariilor reale

(Sursa: Prelucrare proprie a datelor frunizate de Institutului Național de Statistică și de Baza de date Eurostat)

Figura 3.1 Evoluția salariului real și a productivității

(Sursa: Prelucrare proprie a datelor furnizate de Institutul Național de Statistică)

Bibliografie

Abraham-Frois, G.(1998), Economie politică, Editura Humanitas, București, pag. 81;

Crețoiu, Gh., Cornescu, V., Bucur, I. (1995), Economie politică, Editura Șansa, București, pag. 355-361;

Osoian, C. (2005), Piața forței de muncă, Editura Dacia, Cluj-Napoca, pag. 22-38;

Postelnicu, Gh. (2001-2002), Economie politică, Vol I, Editura Universitas, Cluj-Napoca, pag. 274;

Adumitrăcesei, I., D., Niculescu N.G. (1995), Piața forței de muncă, Editura Tehnică Chișinău, pag. 34;

Ehrenberg, Ronald G., Smith, Robert S., Modern labour economics, Pearson Education, 2009, pag. 28-40;

Șimon, Ilie, Civilizația salariului, Editura Eficient, București, 1997, pag. 174-190;

Blanchard, O., Amigini, A., Giavazzi, F., Macroeconomics a European Perspective, Pearson Education, 2010, pag. 136-150;

Mankiw, G., Macroeconomics, 2001, 164-170;

Keynes, John S., Teoria generală a ocupării forței de muncă a dobȃnzii și a banilor, Ed. Publica, București, 2009, pag. 330-337;

Nikitin, S.(1970), The theory of marginal productivity: sources, significance, and social function, No. 6;

Stiglitz, Joseph E. (1931), Alternative theories of wage determination and unemployment: The efficiency wage model;

Katz, Lawrence F. (1986), Efficiency Wage Theories: A Partial Evaluation;

Ryska, P. & Prusa, J. (2012), Efficiency Wages and Involuntary Unemployment Revisted, The Quarterly Journal of Australian Economics, vol. 15, no. 3: 277-303;

Angrist, J. D. (1996), Short-Run Demand for Palestinian Labor, Journal of Labor Economics, vol. 14, no. 3: 425-435;

Angelescu, C. S. (2002), Economie politică- elemente fundamentale. București: Editura Oscar Print, pag. 197-199;

Ghișoiu, M. (2000), Echilibre și dezechilibre macroeconomice, Editura Dacia, Cluj Napoca, pag. 71;

Lipsey R., G ., Chrystal K., A. (1999), Economie Pozitivă, Editura Economică, București, pag. 882-883 ;

Băcescu, M., Băcescu-Cărbunaru, A., (2004), Macroeconomie intermediară, Editura Universitară, București, pag. 199-219;

Samuelson P., A., Nordhaus W., D. (2001), Economie Politică, Editura Teora, București, pag. 488;

Mankiw, G., Principles of Economics Sixth Edition, 2012, pag. 384-387.