Piata DE Capital Si Stabilitatea Financiara
INTRODUCERE
Piața de capital reprezintă o piață specializată unde se întâlnesc și se reglează în mod liber cererea și oferta de active financiare pe termen mediu si lung. Concret, este vorba despre o piață pe care se tranzacționează în mod liber valori mobiliare (acțiuni, obligațiuni), piață ce are drept rol principal mobilizarea capitalurilor persoanelor (fizice/juridice) care economisesc (cumpărătorii de acțiuni și obligațiuni) și care urmăresc plasarea profitabilă a acestor capitaluri; aceste fonduri sunt atrase de către emitenții de acțiuni/obligațiuni, ce sunt în căutare de capital în vederea finanțării unor proiecte de investiții.
Importanța temei cercetate rezidă în faptul că abordează segmental piața de capital, care are semnificații teoretice evolutive si implicații practice majore, decurgând din relațiile complexe dintre alocarea resurselor disponibile si utilizarea eficientă și optimă a cererii de capital dintr-o economie. Existența și gradul de dezvoltare a pieței de capital a devenit și pentru economia noastră națională un criteriu și o condiție, un etalon al gradului de evoluție și dezvoltare a economiei de piața funcțională.
Lucrarea este stucturată pe trei capitole: „Piața de capital – concept și trăsături”, „Instrumentele pieței de capital”, „Stabilitatea Financiară”.
Primul capitol, intitulat “Piața de capital”, s-a dorit a fi punctul de plecare care să asigure baza teoretică necesară abordării tuturor elementelor de natură teoretică și practică în cadrul tezei. În acest scop au fost evidențiate și dezvoltate noțiuni teoretice definitorii: piața financiară, piața de capital, cererea și oferta de capital, piața primară și piața secundară.
Existența cererii și ofertei de active financiare caracterizează orice economie indiferent de gradul ei de dezvoltare, pentru că numai acestea pot duce la crearea resurselor necesare pentru dezvoltarea producției de bunuri și a serviciilor în cadrul firmelor. În acest sistem complex de piețe specializate, un rol deosebit de important îl ocupă piața financiară. Piața financiară este piața capitalurilor pe termen lung, piața pe care se emit și se tranzacționează valori mobiliare ce servesc drept suport al schimbului de capitaluri; este cea pe care se cumpără și se vând active financiare, fară a fi schimbată natura lor.
Circuitul activelor financiare are loc între mulțimea ofertanților de fonduri, investitorii și mulțimea utilizatorilor acestora, iar finalitatea este satisfacerea nevoii economice, obținerea unui profit.
Investitorii plasează fondurile în scopul valorificarii lor si utilizatorii mobilizează fondurile pentru a-și finanța propria activitate economică. Asistăm, astfel, la un transfer al unei parți din resursele financiare existente într-o economie, între cei care le dețin, prin disponibilizare, către agenții economici, care le folosesc. De asemenea, concomitent, se naște o relatie feed-back de la utilizatorii de fonduri către investitorii inițiali, prin distribuirea profitului, obținut în urma valorificării resurselor financiare. Distribuirea profitului poate fi înlocuită, într-o economie de piață, de distribuirea riscului în situația în care fondurile care au făcut obiectul tranzacției au fost utilizate neprofitabil, iar cei doi parteneri devin „noduri ale unui circuit financiar al cărei finalizare poate fi profitul sau eșecul.”
Au fost surprinse, în continuare, conceptul, principalele trăsături, precum și structura pieței de capital. Piața de capital reprezintă ansamblul relațiilor și mecanismelor prin intermediul cărora capitalurile disponibile și dispersate din economie sunt dirijate către agenții economici sau către orice entități publice și private care solicită fonduri.
Piața de capital este specializată pe tranzacții cu active financiare pe termen mediu și lung, prin intermediul lor asigurându-se transferurile de capitaluri disponibile către utilizatorii ale caror nevoi depășesc posibilitățile interne de acoperire. Principala motivație a unei piețe de capital rezidă în economia și plasarea valorilor mobiliare ale agenților economici ce caută capital către posibilii investitori, deținători de excedente de capital.
Practica din România pune în evidență opțiunea pentru concepția anglo-saxonă, potrivit căreia piața de capital este o componentă a pieței financiare. Piața de capital se prezintă ca un mecanism de legatură între investitori si emitenți a caror decizie de investire privesc două obiective complementare: rentabilitatea, respectiv un grad înalt de fructificare a capitalurilor și lichiditatea, adică recuperarea cât mai operativă a capitalului investit. Surplusul monetar obținut prin rentabilitate dă posibilitatea unor noi investitii în active cu grad ridicat de lichiditate. Îmbunătățirea structurii activelor din economie și accelerarea rotației capitalului investit în acestea reprezintă factor de sporire a rentabilității.
În al doilea capitol intitulat “Instrumentele pieței de capital” sunt definite noțiunile de titluri de credit pe termen mediu și lung (obligațiuni) sau titluri de proprietate pe termen lung fară scadență (acțiuni), caracteristicile lor, trăsăturile, tipologia și funcțiile lor pe piețele de capital.
Valorile mobiliare sunt definite ca instrumente negociabile emise în formă materializată, sau evidențiate prin înscrieri în cont, care conferă deținătorilor lor drepturi patrimoniale și nepatrimoniale asupra emitentului, conform legii și în condițiile specifice privind emisiunea acestora.
Acțiunile sunt titluri de asociere în societățile anonime și în societățile în comandită pe acțiuni ce permit deținătorilor să participe la gestiunea societății și să încaseze profituri. Acțiunile încorporează drepturi sociale și patrimoniale (dreptul la vot, dreptul la dividende, etc) și desemnează raportul juridic dintre deținătorul de acțiuni și societatea emitentă.
Obligațiunile sunt instrumente de credit pe termen lung emise de societăți comerciale sau organe ale administrației publice centrale și locale în scopul finanțării unor obiective de investiții sau pentru finanțarea deficitelor bugetare, sunt titluri reprezentative ale unei creanțe a deținătorului lor asupra emitentului acestora dând dreptul la încasarea unei dobânzi și la răscumpărarea efectuată la scadență.
În al treilea capitol am abordat stabilitatea financiară, stabilitatea prețurilor, implicațiile cursului de schimb asupra stabilității financiare și reglementarea mișcărilor internaționale de capital.
În literatura de specialitate nu există o definiție general acceptată a stabilității financiare (în schimb, numeroși autori o definesc instabilitatea financiară).
În sens larg, stabilitatea financiară pune accent pe funcționarea de ansamblu a sistemului financiar și poate fi definită ca situația în care sistemul financiar este capabil să atragă și să plaseze fonduri bănești în mod eficient și să reziste la șocuri fără a aduce prejudicii economiei reale.
În sens restrâns, stabilitatea financiară pune accent pe evitarea crizelor și poate fi definită ca situația în care nu se produc crize bancare, prețurile activelor și în special rata dobânzii manifestă un grad ridicat de stabilitate.
CAPITOLUL 1
PIAȚA DE CAPITAL
PIAȚA DE CAPITAL: CONCEPT ȘI TRĂSĂTURI
Piața de capital reprezintă ansamblul relațiilor și mecanismelor prin intermediul cărora capitalurile disponibile și dispersate din economie sunt dirijate către agenții economici, solicitatori de fonduri. Ea funcționează ca un mecanism de legătură între cei la nivelul cărora se manifestă un surplus de capital (investitori) și cei care au nevoie de capital (emitenți).
Existența pieței de capital este determinată de cererea de capital pentru necesități curente de trezorerie și pentru investiții și, totodată, este condiționată de un proces real de economisire ca fundament al ofertei de capital.
Piața de capital leagă emitenții hârtiilor de valoare cu investitorii individuali și instituționali prin intermediul brokerilor, dealerilor și al societăților de intermediere a tranzacțiilor cu valori mobiliare.
Piața de capital funcționează, așadar, ca un mecanism de legătură între cei la nivelul cărora se manifestă un surplus de capital (investitorii) și cei care au nevoie de capital (emitenții).
Fluxurile de capital dintre emitenți si investitori sunt puse în evidență de emisiunea și tranzacționarea unor instrumente specifice, respectiv, valorile mobiliare. Ca orice piață, piața de capital poate fi definită formal ca “loc de întalnire” a vânzătorilor și cumpărătorilor de valori mobiliare.
Conceptul de piață de capital are însă conotații mult mai profunde ce decurg din
relațiile de alocare a resurselor disponibile în scopul fructificării acestora și al satisfacerii
cererii de capital dintr-o economie.
Din punctul de vedere al sferei sale de cuprindere, în literatura de specialitate s-au conturat doua concepții referitoare la piața de capital: concepția anglo-saxona și concepția continental europeană (de sorginte franceză). În concepția anglo-saxonă, piața de capital formează împreună cu piața monetară ceea ce se numește, cu un termen atotcuprinzător, piața financiară. În acest context, piața de capital este sinonimă cu piața valorilor mobiliare (securities market) și asigură investirea capitalurilor pe termen mediu si lung. Piața monetară realizează atragerea și plasarea capitalurilor pe termen scurt prin intermediul pieței interbancare, a pieței scontului, a pieței efectelor de comert, a pieței certificatelor de depozit, a pieței eurovalutelor.
În concepția continental-europeană, piața de capital are o structură complexă care cuprinde: piața monetară, piața ipotecară și piața financiară.
Piața monetară este piața capitalurilor pe termen scurt și mediu, fiind reprezentată de piața interbancară și de piața titlurilor de creanță negociabile. Pe piața interbancară operează Banca de Emisiune, băncile comerciale, băncile specializate, trezoreria publică, casele de economii care au calitatea de creditori, dar și de debitori în cazul completării fondurilor proprii. Tranzacțiile pe această piața îmbracă forma “acordării-rambursării” creditelor. Pe piața titlurilor de creanță negociabile, operatori sunt toți agenții economici. Instrumentele negociate sunt: certificatele de depozit (titluri negociabile ce atestă existența unui depozit în cont), biletele de trezorerie (emise de societățile comerciale, cu excepția instituțiilor de credit), bonurile de tezaur (emise de trezoreria publică), titlurile pe termen scurt (emise de instituții și societăți financiare).
Piața ipotecară este o piață specifică finanțării construcției de locuințe, pe care actionează organismele ce acordă împrumuturi sub forma creditului imobiliar, casa de refinanțare care asigură reîntregirea fondurilor băncilor creditoare și băncile ipotecare. Acestea emit bilete ipotecare a caror valoare nominală este egală cu marimea împrumutului acordat persoanelor particulare ce solicită creditul necesar construcției de locuințe.
Biletele ipotecare se transformă în lichidități prin vânzarea lor pe piața de capital. Pentru rambursarea creditului, la scadență, beneficiarul împrumutului cumpară de pe piață bilete ipotecare de o valoare egală cu cea a creditului primit plus dobânda aferentă acestuia.
Piața financiară este piața capitalurilor pe termen lung, pe care se emit și se tranzacționează valori mobiliare ce servesc drept suport al schimbului de capitaluri. Piața financiară este cea pe care se cumpară și se vand active financiare, fără a fi schimbată natura lor. Ea exprimă o relație directă între deținătorul și utilizatorul de fonduri.
Practica din România punetica din România pune în evidență opțiunea pentru concepția anglo-saxonă, potrivit căreia piața de capital este o componentă a pieței financiare. Piața de capital se prezintă ca un mecanism de legătură între investitori și emitenți a căror decizie de investire vizează două obiective complementare:
rentabilitatea, respectiv un grad înalt de fructificare a capitalurilor;
lichiditatea, adică recuperarea cât mai operativă a capitalului investit.
Surplusul monetar obținut prin rentabilitate dă posibilitatea unor noi investiții în active cu grad ridicat de rentabilitate. Îmbunătățirea structurii activelor din economie și accelerarea rotației capitalului investit în acestea reprezintă factor de sporire a rentabilității.
Piața de capital prezintă urmatoarele trăsături:
este o piață deschisă, în sensul că plasamentul este efectuat în marea masă a investitorilor, iar tranzacțiile cu valori mobiliare au caracter public;
produsele pieței sunt instrumente pe termen mediu si lung. Pe piața de capital banii sunt investiți pe o perioada mai mare de un an, în timp ce pe piața monetară, resursele sunt utilizate pentru finanțări pe termen scurt;
valorile mobiliare, ca produse ale pieței, se caracterizează prin negociabilitate și transferabilitate. Ele pot fi transferate de la un posesor la altul, oferind investitorului posibilitatea de a vinde oricând produsul respectiv la un preț specific condițiilor pieței, sau care rezultă din negociere la un moment dat;
tranzacționarea valorilor mobiliare nu este directă, ci intermediară. Intermediarii au un rol important în ceea ce privește punerea în contact a emitenților cu investitorii sau a investitorilor ce dețin valori mobiliare în portofoliu cu cei care doresc să le cumpere. Riscul investiției aparține întotdeauna investitorilor și nu emitenților (schema nr.1.1.)
bani valori
Piața de capital oferă modalități de investire, respectiv de atragere a capitalului, diferite de cele specifice sistemului bancar. Ca o alternativă la constituirea depozitelor bancare, investitorii pot achiziționa valori mobiliare, iar emitenții pentru a nu apela la credite bancare pot atrage capitaluri prin emisiune de acțiuni si obligațiuni.
Din punctul de vedere al băncilor, acțiunile sunt o “pernă” împotiva variabilității fluxului de venituri. Ele sunt o permanentă sursă de fonduri care nu cer plăți fixe sau plata unei dobânzi. Absența acțiunilor implică o dependență de datorii, care conduce la incapacitatea rambursării acestora la timp, dacă rezultatele sunt sub așteptări. Finanțarea pe baza acțiunilor poate asigura, de asemenea, fonduri pentru rambursarea obligațiilor mari de plată.
Acțiunea (ca parte din patrimoniul societății emitente) comportă un risc de capital pentru investitor, în sensul că veniturile aduse de acesta sunt variabile în funcție de modul de administrare a societății respective. Dacă compania este dizolvată, deținătorul acțiunii este despăgubit numai după ce toate creditele au fost rambursate. Astfel, băncile prudente nu doresc de obicei să acorde împrumuturi fară ca întreprinzătorii să furnizeze suficiente fonduri proprii. În timp ce raportul dintre fondurile împrumutate și fondurile proprii poate varia în funcție de practicile locale, totuși există o limită pe care nici băncile nu o vor depăși.
Activele fixe care reprezintă o parte substanțială din bilanțul unei companii industriale ar trebui finanțate de capitalul permanent sau, în cele din urmă, de pasivele pe termen lung. Împrumuturile bancare pe termen scurt par să fie o sursă adecvată de finanțare, dar numai până când o schimbare în profitabilitatea companiei, o deteriorare a situației economice sau o slăbiciune a sistemului financiar atrag după sine o reducere a liniei de credit.
Din punctul de vedere al întreprinzătorului, capitalul prezintă nu numai un risc de scădere, dar este, de asemenea, mijlocul prin care el culege roadele începerii și derulării unei afaceri. Dacă
compania are succes, beneficiul întreprinzătorului din dividende și valoarea crescută a acțiunilor sale pot fi mult mai ridicate decât dobânda pe care bancherul o primește la împrumutul lui.
Nevoia de finanțare a întreprinderilor pe baza emisiunii de acțiuni a fost marcată în multe țări de doi factori:
relațiile rigide dintre bănci și grupurile industriale;
apelarea la participațiile guvernului, credite și garanții guvernamentale;
Obținerea de fonduri pentru investiții în active pe termen lung este, deseori, privită drept contribuția economică primară a piețelor de capital. Acest punct de vedere îngust ignoră alte contribuții importante pe care piețele de capital pot să le aibă asupra dezvoltării economice:
eficiența, competitivitatea și solvabilitatea sectorului financiar;
mobilizarea economiilor financiare;
eficiența de alocare a investițiilor;
solvabilitatea sectorului societăților comerciale;
descentralizarea proprietății și distribuția avuției;
accesul societăților noi și în formare la finanțarea prin acțiuni.
Beneficiile potențiale ale piețelor de capital trebuie să fie măsurate față de costuri și alte dezavantaje. Acestea includ inevitabilitatea ciclurilor economice și impactul lor asupra obținerii de capital, încrederea investitorilor și puterea sistemului financiar, pericolele controalelor de monopol, instabilitatea prețurilor și ratelor dobânzii, perioade de înaltă rată a dobânzii, după perioade lungi de rate real negative, costurile de intermediere ale burselor de valori și instituțiilor pieței de capital și nevoia de reglementare a unui subsector al sistemului financiar.
Existența unei piețe active pentru acțiuni (și alte valori mobiliare, ca de exemplu, obligațiunile) creează alternative pentru sistemul bancar în ceea ce privește depunătorii, cât și utilizatorii de fonduri. Depunătorii pot compara veniturile ce le pot obține investind în acțiuni sau obligațiuni cu rata dobânzii la depozitele bancare, în timp ce societățile comerciale pot compara costul diferitelor surse de finanțare.
La fel de importantă este contribuția potențială a piețelor de acțiuni la solvabilitatea sistemului financiar. Absența unor piețe viabile de acțiuni conduce la creșterea raportului dintre fondurile împrumutate și fondurile proprii ale societăților, slăbind astfel structura lor de capital. Aceasta pune în pericol nu numai viabilitatea lor pe termen lung, dar și solvabilitatea instituțiilor din sistemul financiar care acordă împrumuturi.
Un alt risc pentru sistemul bancar este nepotrivirea dintre depozitele pe termen scurt și liniile de credit, risc ce este prezent, practic, în permanență.
Piețele de obligațiuni care sunt lichide si active ajută, de asemenea, la diminuarea uneia dintre problemele cele mai critice ale finanțelor: disponibilitatea fondurilor pe termen lung. În timp ce investitorii doresc lichiditate, societățile și guvernele trebuie să se asigure de existența unor credite pe termen lung, care să acopere activele lor pe termen lung sau, în cazul guvernelor, pentru finanțarea proiectelor de dezvoltare. Tocmai pentru împăcarea acestor situații conflictuale sunt necesare piețele secundare. Acestea permit noilor emisiuni de pe piețele primare să aibă succes.
Studii efectuate într-un numar de țări au arătat că cei care economisesc răspund imediat la schimbări ale ratei reale a veniturilor, la diferite instrumente financiare. De exemplu, când controlul asupra ratelor dobânzii la depozitele bancare a condus la rate real negative, ritmul de creștere la depozite a scăzut rapid și a crescut la loc, imediat ce ratele au devenit pozitive.
În măsura în care acțiunile și obligațiunile reprezintă forme de investiții viabile și relativ sigure cu un venit atractiv pe termen lung, ele îndeplinesc doua funcții:
acțiunile generează un stimulent de a economisi și investi, spre deosebire de consum, ori de a cumpăra terenuri și proprietăți imobiliare (prin aceasta alimentând speculațiile din acest sector) sau de a cauta alternative de investiții mult mai profitabile în străinătate. Economiile financiare sunt promovate spre deosebire de cele nefinanciare, iar rata economiilor interne poate crește pe ansamblu;
obligațiunile concurează cu depozitele bancare ce pot fi subiect al controlului ratelor dobânzii. Acest lucru exercită o presiune de a menține ratele “controlate” ale dobânzii mai aproape de ratele de “piață”, ceea ce este posibil să reflecte inflația și penuria de fonduri.
Piețele de capital eficiente obligă companiile să concureze pe o bază egală pentru fondurile investitorilor. Prețurile pot fi privite ca “etichetă” pentru valoarea pe care investitorii o asociază investitției lor. Deciziile necorespunzătoare ale conducerii companiilor generează , pe termen lung, nemulțumiri în rândurile investitorilor. În timp ce companiile închise pot ascunde performanțe slabe, cel puțin pentru un timp, companiile deschise nu pot să-și permită acest lucru.
1.2. CEREREA ȘI OFERTA DE CAPITAL
Cererea de capital se manifestă pe piața titlurilor financiare în mod diferit, în funcție de cele două segmente existente. Pe piața primară, cererea de capital provine din partea emitenților persoane juridice, de drept privat sau public, precum: societăți industriale și comerciale, instituții financiar-bancare și de asigurări, organe ale administrației publice centrale și locale etc. Pe piața secundară, exponenții cererii de fonduri sunt deținătorii de titluri, persoane fizice sau juridice, care doresc transformarea acestora în lichidități înainte ca acestea să producă venituri (dividende, dobânzi).
Mișcarea fondurilor în economie se poate așadar realiza în două modalități:
prin concentrarea disponibilităților bănești la bănci și utilizarea de către acestea a resurselor astfel atrase pentru creditarea utilizatorilor e fonduri – finanțare indirectă;
prin emisiune de instrumente financiare de către utilizatorii de fonduri pe piața financiară – finanțare directă.
În cazul finanțării directe se pun în circulație instrumente financiare și, o dată cu ele, se stabilește o rețea de relații între emitenții respectivelor instrumente, care reprezintă cererea de fonduri și cumpărătorii acestora, cei ce reprezintă oferta de fonduri.
Cererea de capital aparține unor operatori cum sunt: societăți industriale și comerciale publice și private, alte categorii de agenți economici, instituții financiar-bancare și de asigurări, instituții publice, guverne, organisme financiar-bancare de pe piața internațională.
Cererea de capital se poate grupa în:
cerere structurală de capital;
cerere legată de factori conjuncturali.
Cererea structurală este determinată de nevoia finanțării unor acțiuni economice în diverse ramuri de activitate, achiziționarea bunurilor de investiții și finanțarea unor programe de dezvoltare, constituirea și majorarea fondurilor financiare ale instituțiilor și organismelor financiar-bancare naționale și internaționale.
Cererea conjuncturală este efectul insuficienței sau indisponibilității resurselor interne, restricțiilor excesive în acordarea creditelor, nevoilor financiare generate de deficitul bugetar și de cel al balanței de plăți externe. Cererea este perturbată de factori cum sunt: fluctuația prețurilor, creșterea ratei dobânzii, nerambursarea la termen a împrumuturilor.
Exponenții cererii sunt debitori pe piața financiară. Aceștia pot fi grupați astfel:
a) după activitatea desfășurată:
guverne și colectivități publice locale;
societăți comerciale publice și private fără profil financiar;
bănci comerciale și alte instituții bancare;
autorități monetare etc.
b) după scopul urmărit:
finanțarea industriei și gospodăriei comunale;
petrol și gaze naturale;
transport și servicii publice;
bănci și finanțe;
organizații internaționale;
scopuri generale.
Structura cererii a suferit importante modificări sub influența unor factori care au pus la îndoială soliditatea unor împrumuturi acordate anterior și solvabilitatea unor debitori.
Ca urmare, cererea unor țări în curs de dezvoltare afectate în mod deosebit de majorarea prețului la resurse energetice a fost primită cu reticență, concomitent cu aprecierea necesității împrumuturilor acordate pentru evitarea riscului de neplată.
În același timp, nerambursarea unor împrumuturi acordate anumitor companii importante s-a repercutat asupra pieței internaționale de capital, pe care majoritatea băncilor afectate de această nerambursare erau puternic angajate.
Oferta de capital provine din economisire, adică din ceea ce rămâne la dispoziția deținătorilor de venituri, după ce își acoperă cheltuielile de consum. Oferta este reprezentată de disponibilitățile bănești temporar libere, pentru care se caută un plasament cât mai avantajos. Nivelul ofertei este direct influențat de procesul de economisire. Economiile devin ofertă pe piața de capital numai dacă posesorii lor sunt satisfăcuți de modalitatea de fructificare, adică dacă piața asigură rentabilitatea cerută de potențialii investitori.
Investitorii se împart în două mari categorii: investitori individuali și investitori instituționali.
a. Investitorii individuali sunt persoane fizice sau juridice care efectuează tranzacții de dimensiuni modeste pe piața titlurilor financiare. Aceștia pot avea un caracter pasiv, adică achiziționează și păstrează valori mobiliare, cu scopul de a-și asigura câștiguri de capital pe termen lung, având un impact redus asupra cursurilor zilnice, și un caracter activ, încercând să valorifice mișcarea cursului bursier, în vederea obținerii unui câștig.
b. Investitorii instituționali sunt reprezentați, de regulă, de societăți sau instituții care fac tranzacții de dimensiuni mari, exercitând o influență semnificativă asupra volumului tranzacțiilor și a cursurilor bursiere. Aceștia cuprind: instituțiile bancare, societățile de asigurări, societățile de investiții, fondurile mutuale, societățile care gestionează fonduri de pensii .
Cererea și oferta de fonduri sunt două dimensiuni ale procesului de economisire și investire, supuse influenței directe și indirecte a unor riscuri multiple, precum:
riscul opțional al investirii, care apare în momentul adoptării deciziei de plasament prin orientarea către piața monetară sau către piața de capital;
riscul afacerii, care vizează incertitudinea privind produsele pe care le poate oferi piața de capital la un moment dat, atât deținătorilor de fonduri cât și investitorilor ce gestionează portofolii de valori mobiliare;
riscul pieței, care vizează evoluția prețurilor valorilor mobiliare în viitor și posibilitatea înregistrării unor pierderi, ca urmare a modificării raportului cerere-ofertă pentru un anume tip de valoare mobiliară;
riscul lichidității, ce intervine în cazul în care se restrâng posibilitățile de transformare rapidă și fără pierderi în numerar a titlurilor deținute;
riscul creditului, specific pieței obligațiunilor, care intervine atunci când debitorul nu-și poate respecta angajamentul de răscumpărare a titlurilor sau de plată a dobânzilor;
riscul schimbării cadrului legislativ, care vizează atât piața valorilor mobiliare, cât și modificarea legislației economice și financiare, în general.
STRUCTURA PIEȚEI DE CAPITAL
Din punct de vedere al structurii, piața de capital poate fi segmentată în funcție de diferite criterii rezultate din diversitatea produselor tranzacționate, a procedurilor și tehnicilor de vânzare-cumpărare a valorilor mobiliare, precum și modalitățile diferite de finalizare a tranzacțiilor sau modul de formare a prețului valorilor mobiliare.
Astfel, din punct de vedere al producerii și comercializării valorilor mobiliare, piața de capital cuprinde două segmente:
Piața primară – reprezintă piața pe care se vând și se cumpără titluri nou emise (la constituirea sau mărirea capitalului social al unei societăți). Această piață asigură întâlnirea între cererea și oferta de titluri, făcând posibilă finanțarea activității agenților economici). Reprezintă de fapt, un mijloc de distribuire a titlurilor către utilizatorii de fonduri și de plasament în titluri din partea deținătorilor de titluri.
Piața secundară – reprezintă piața pe care se tranzacționează titlurile care au fost deja emise, o așa zisă piață „la a doua mână”. Pe această piață, titlurile sunt tranzacționate de către cei care beneficiază de drepturile pe care le consacră aceste titluri (investitorii). La fel ca și piața primară, piața secundară, prezintă un rol de concentrare a cererii și ofertei de titluri, dar și a unei cereri și oferte derivate, care se manifestă după ce piața titlurilor s-a constituit.
Din punct de vedere al obiectului tranzacției, piața de capital cuprinde următoarele segmente:
Piața acțiunilor – reprezintă piața pentru acțiuni comune și preferențiale ale corporațiilor private. O actiune comună nu promite nici o plată periodică, spre deosebire de obligațiuni care care promit plăți periodice ale cuponului și rambursarea sumei împrumutate la scadență, ci conferă un drept rezidual asupra veniturilor emitentului;
Piața obligațiunilor – reprezintă piața pentru instrumente de datorie de orice fel;
Piața contractelor la termen (futures) – reprezintă piață pe care valorile mobiliare sunt tranzacționate pentru livrarea și plata viitoare. Instrumentul contractat este numit contract la termen. Valorile mobiliare ce fac obiectul contractului pot fi deja în circulație sau pot fi emise înainte de scadența contractului. Dacă un contract la termen este tranzacționat la „ghișeu”, prin negociere, acesta poartă denumirea de contract forward (piața forward);
Piața opțiunilor (Options) – reprezintă piața în care se tranzacționează valori mobiliare pentru livrare condiționată. Instrumentul tranzacționat poartă denumirea de contract de opțiuni. Opțiunile reprezintă cele mai cunoscute dintre derivative care sunt titluri de valoare compuse ce au la origine un alt activ sau un alt titlu. Opțiunile sunt tiluri ce dau dreptul deținătorului de a vinde sau cumpăra un anumit număr de titluri la un preț stabilit și peste un anumit interval de timp. Din această perspectivă, cumpărătorul unei opțiuni are dreptul, dar nu și obligația de a cumpăra, o cantitate standard de titluri. Vânzătorul opțiunii își asumă obligația de a vinde, respectiv, cumpăra, la scadență, cantitatea de titluri prevăzută în opțiune și are această obligație indiferent de cursul pieței. Cele mai des întâlnite tipuri de contracte de opțiuni sunt opțiunile call (de cumpărare) și opțiunile put (de vânzare).
Din punct de vedere al modului de formare a prețului valorilor mobiliare, piața de capital se structurează în:
Piața de licitație – este piața pe care tranzacționarea este condusă de o parte terță, în funcție de suprapunerea prețurilor la ordinele primite de a cumpăra sau vinde o anumită valoare mobiliară. Persoana care tranzacționează este un agent de piață. Cererile și ofertele menționează atât prețul cat și cantitatea;
Tranzacțiile se realizează la acele prețuri pentru care există atât cerere, cat și ofertă. Cumpărătorii și vanzătorii nu tranzacționează unul cu celălalt și, în general, nu cunosc identitatea celeilalte părți. Piața este impersonală și organizată, având reguli de tranzacționare fixate. Funcționează într-un sediu cu o localizare fizică centrală unde tranzacționarea se realizează, de regulă, prin licitație.
Piața de negocieri – este piața pe care, fie prin intermediul unui broker sau dealer, fie prin interacțiune directă, cumpărătorii și vânzătorii de tiluri negociază prețul și volumul titlurilor mobiliare. În cazul în care tranzacția este intermediată de către un broker sau dealer, identitatea părților poate fi cunoscută sau nu reciproc. Deoarece tranzacțiile au loc în mai multe locuri, această piață este o piață prin telefon, telex sau computer. Este o piață utilă în cazul valorilor mobiliare inactive sau în cazul tranzacțiilor foarte mari, care pot cauza pe o piață de licitații fluctuații de scurtă durată până în momentul în care vor exista suficient de multe ordine în cealaltă parte a pieței.
Din punct de vedere al momentului finalizării tranzacțiilor, piața de capital poate fi segmentată astfel:
Piața la vedere – reprezintă piața pe care valorile mobiliare sunt tranzacționate pentru livrare și plată imediată, aceasta însemnând termene de plată cuprinse între o zi și o săptămână în funcție de reglementările în vigoare. Mai poartă denumirea și de „piață cu plata cash”;
Piața la termen, în cadrul căreia finalizarea, referitoare la livrarea titlurilor către noul cumpărător și efectuarea plății se realizează la o dată viitoare. Pe această piață tranzacțiile se derulează la termen ferm, când există certitudinea finalizării la o anumită scadență și la termen condițional, când finalizarea depinde de evoluția viitoare a cursului și este lăsată la latitudinea cumpărătorului care suportă un cost pentru dreptul de a renunța la contract.
1.4. PIAȚA PRIMARĂ ȘI PIAȚA SECUNDARĂ
1.4.1. Piața primară
Piața de capital asigură legătura permanentă dintre emitenți și investitori, atât în momentul acoperirii cererii de capital, cât și în procesul transformării în lichidități a valorilor mobiliare deținute.
Piața primară presupune emiterea valorilor mobiliare și prima plasare a acestora pe piață.
Piața primară de capital este acel segment al pieței de capital pe care se vând și se cumpără titluri financiare nou-emise, de către diferiți agenți economici, instituții financiar-bancare sau autorități publice. Ca prim segment al pieței capitalului, ea presupune emiterea valorilor mobiliare și plasarea lor pentru prima dată pe piață, fiind cadrul în care emitenții atrag resurse bănești pentru finanțarea unor activități economice sau acoperirea unor deficite bugetare.
Pe acest segment de piață sunt lansate primele emisiuni de titluri financiare, pentru atragerea capitalurilor disponibile pe termen mediu și lung, atât pe piața de capital națională, cât și internațională. Piața primară asigură astfel întâlnirea dintre cererea și oferta de titluri, permițând capitalizarea agenților economici participanți. Ea este, deci, un mijloc de distribuire a titlurilor de către utilizatorii de fonduri (emitenții) și de plasament în aceste titluri, din partea deținătorilor de fonduri (investitorii).
Pe piața primară de capital prețul de vânzare al titlurilor, numit curs, îl constituie valoarea nominală, adică suma înscrisă pe titlu, și este un preț ferm.
Operațiunile pe această piață se efectuează, în principal, prin intermediul societăților bancare, care în schimbul unui comision, plasează aceste titluri contra capitalului bănesc mobilizat în favoarea emitentului de titluri. Uneori, rolul de intermediari îl pot avea și societățile de valori mobiliare, autorizate în acest sens de către organul de reglementare a pieței capitalului (în țara noastră – Comisia Națională a Valorilor Mobiliare).
Emitenții de valori mobiliare (solicitanții de fonduri) pot fi următoarele categorii de persoane juridice:
societățile care se înființează prin subscripție publică, în scopul acumulării unui capital social inițial cât mai mare;
societățile comerciale, private sau de stat, care doresc să-și majoreze capitalul social;
societățile care au nevoie de împrumuturi pe termen mediu și lung, pentru finanțarea unor investiții;
instituții financiar bancare și de asigurări;
autoritățile guvernamentale, care au nevoie de fonduri pentru finanțarea unor proiecte economice naționale;
organele administrației publice, centrale sau locale, pentru acoperirea unor cheltuieli publice sau deficite bugetare.
Operațiunile specifice pieței primare de capital reprezintă, în fapt, mijloacele prin care o societate comercială poate obține fonduri pe termen mediu sau lung (oferta publică de vânzare, plasamentul privat și emisiunea de obligațiuni), precum și mijlocul prin care un investitor poate achiziționa un pachet de acțiuni la o anumită societate sau poate deveni creditor al acesteia (oferta publică de cumpărare și subscripția de obligațiuni).
1.4.2. Piața secundară
Piața secundară de capital este o piață a titlurilor anterior emise, adică a titlurilor emise și puse în circulație pe piața primară. Pe acest segment de piață, titlurile sunt tranzacționate de către cei care beneficiază de drepturile pe care le consacră acestea, adică de către investitori. Această piață îndeplinește, ca și cea primară, un rol de concentrare a cererii și ofertei de titluri, dar a unei cereri și oferte derivate, care se manifestă după ce piața titlurilor s-a constituit.
Piața secundară, prin cele două componente ale acesteia (piața bursieră și piața extrabursieră), oferă posibilitatea valorificării titlurilor mobiliare (acțiuni și obligațiuni) înainte ca acestea să producă venituri (dividende sau dobânzi). Existența acestei piețe garantează deținătorilor de titluri posibilitatea negocierii acestora și transformarea lor în lichidități, în funcție de cerere și ofertă, certificând astfel că titlurile respective au o anumită valoare.
Ca expresie a reglării libere a cererii și ofertei de valori, ca barometru al nevoii de capital, dar și al stării economiei naționale, piața secundară poate fi considerată ca o piață absolută. Aceasta asigură mobilitatea capitalurilor, negociabilitatea titlurilor trecute prin piața primară și atragerea, deopotrivă, a investitorilor instituționali. Toate acestea sunt subordonate aceluiași obiectiv: speranța obținerii unui profit cât mai mare într-un timp mai scurt. Obiectivul se realizează prin cursul bursier, care reprezintă prețul titlurilor stabilit în urma negocierii și care ascunde două tendințe: de maximizare a rentabilității unei acțiuni sau obligațiuni și de minimizare a riscului specific oricărui titlu. Ambele tendințe se referă la dividendele sau dobânzile obținute la sfârșitul anului financiar.
Problema fundamentală a activității pe piața secundară de capital este, deci, formarea prețului (cursului) titlurilor, în urma operațiunilor de negociere, care poate fi substanțial diferit de valoarea nominală. Nivelul și evoluția cursului depind de numeroși factori, a căror cuantificare se reflectă în raportul dintre cererea și oferta de titluri. Printre cei mai importanți dintre aceștia, se pot enumera: rezultatele economico-financiare ale emitentului; rata medie a dobânzii pe piața monetară; dinamica prețurilor (fenomenul inflaționist); perspectivele economice ale emitentului; conjunctura economică internă și internațională; comportamentul psihologic al participanților etc.
Principalele operațiuni (tranzacții) care se efectuează pe piața secundară a capitalului (piața bursieră) au, în general, un caracter speculativ și se împart, în mod clasic, în două categorii: operațiuni la vedere și operațiuni la termen. Operațiunile la vedere, cunoscute și sub denumirea de tranzacții ″cash″, constau în schimbul titlurilor contra unor sume bănești în ziua tranzacției și la cursul existent și acceptat de către participanți în momentul respectiv. Aceste tranzacții se caracterizează prin aceea că persoana care adresează ordinul de vânzare sau cumpărare își asumă obligația ca imediat (sau în perioada de lichidare normală), să pună la dispoziția partenerului titlurile vândute sau suma de bani reprezentând prețul tranzacției. Astfel, un investitor poate cumpăra valori mobiliare, cu condiția să plătească în aceeași zi (sau în câteva zile) integral contravaloarea acestora. Un client care vinde ″cash″ trebuie să predea titlurile contractate în cadrul aceluiași termen.
Operațiunile la termen, cunoscute și sub denumirea de tranzacții ″futures″, constau în asumarea, prin contract, de către participanți, a obligației de a cumpăra sau vinde o anumită cantitate de titluri financiare, la o dată viitoare (T1), prețul fiind însă, primind contravaloarea acestora în contul său deschis la societatea de bursă (societatea broker).
Aceste operațiuni se realizează, de regulă, cu intenția de modificare a structurii portofoliului de titluri deținut sau pentru transformarea activelor financiare în lichidități. Pot avea și scop speculativ, atunci când se realizează mai multe tranzacții la vedere pe diferite piețe, unde titlurile cotează în mod diferit, operatorii câștigând din diferența de preț (operațiuni de spreading). stabilit în momentul încheierii tranzacției (T0). Operațiunile la termen sunt în esență speculative, astfel că obiectivul principal al operatorilor nu este primirea sau livrarea efectivă a hârtiilor de valoare, ci obținerea unui câștig din eventualele diferențe favorabile de curs, între ziua încheierii contractului și scadența acestuia.
Astfel, speculatorul “la scădere” mizează pe o scădere a cursului titlurilor cu care lucrează și, ca atare, va da un ordin de vânzare futures. Dacă până la scadența contractului, previziunile sale se adeversc, adică scade cursul, el va achiziționa titlurile printr-o operațiune la vedere, în ziua scadenței, și le va ceda cumpărătorului, câștigând diferența dintre cele două cursuri (a vândut mai scump și a cumpărat mai ieftin). El este un speculator “á la baisse”.
Invers, speculatorul “la creștere” anticipează o majorare a cursului și dă un ordin de cumpărare futures. Dacă până la scadență cursul crește, el va dobândi titlurile la cursul stabilit anterior și va face o vânzare la vedere, în ziua scadenței, câștigănd din diferența de preț (a cumpărat mai ieftin și a vândut mai scump). El este un speculator “á la hausse”.
Cel care reușește să previzioneze evoluția reală a cursului titlurilor va câștiga, iar celălalt va pierde. În țările cu o piață de capital dezvoltată, tranzacțiile bursiere la termen dețin ponderea covârșitoare (cca 80%) din totalul operațiunilor.
Un rol important pe piața secundară de capital revine societăților de valori mobiliare (societăți de bursă), care sunt organizate ca societăți pe acțiuni și îndeplinesc următoarele funcțiuni:
– efectuează intermedierea în comerțul cu titluri, respectiv vânzarea-cumpărarea acestora în numele și pe contul unor terți (acționează ca broker);
– efectuează comerț cu titluri, respectiv operațiuni de vânzare-cumpărare de valori mobiliare în nume și pe cont propriu (acționează ca dealer).
O societate de bursă (de valori mobiliare) îndeplinește funcțiuni de broker (de intermediere), atunci când, în tranzacțiile cu titluri, acționează ca un reprezentant al clientului (prin intermediul unui personal specializat format din agenți bursieri), efectuând operațiuni în numele, pe contul și riscul acestuia și încasând, ca remunerație, un comision, ce reprezintă un anumit procent din tranzacția încheiată.
O societate de bursă îndeplinește funcțiuni de dealer (comerț cu titluri), atunci când participă la tranzacții în calitate de contraparte, făcând apel la portofoliul propriu de valori mobiliare, adică, are rolul de vânzător pentru clienții care cumpără titluri și de cumpărător pentru clienții care vând titluri. Câștigul în acest caz este determinat de diferența dintre prețul de vânzare și cel de cumpărare (spread).
Funcționalitatea pieței secundare de capital se bazează pe cele două componente ale acesteia: piața bursieră (bursa de valori) și piața extrabursieră (piața OTC – Over the Counter).
Pentru ca piața secundară să-și poată îndeplini rolul ce-i revine într-o economie modernă, ea trebuie să îndeplinească o serie de cerințe:
– lichiditatea, respectiv abundența de fonduri disponibile, pe de o parte, și de active financiare, pe de altă parte. O piață este lichidă atunci când există posibilitatea de a vinde și de a cumpăra, în mod operativ și fără întreruperi, active (titluri) financiare. Un activ care nu este lichid nu poate fi revândut, singura posibilitate de a recupera valoarea sa fiind pe seama veniturilor viitoare pe care le aduce. Prin aceasta se anulează una dintre principalele funcții economice ale activelor financiare, aceea de a mobiliza capitalurile investite și de a transforma investiția într-o valoare comercializabilă;
– eficiența, respectiv existența unor mecanisme de realizare operativă, la costuri cât mai reduse, a tranzacțiior. Costul tranzacțiilor afectează gradul de valorificare a activelor; cu cât el este mai redus, cu atât atractivitatea este mai mare, adică deținătorii de fonduri sunt mai interesați în a face investiții în active financiare;
– transparența, respectiv accesul direct și rapid la informații relevante atât pentru deținătorul de titluri, cât și pentru deținătorul de fonduri. Transparența asigură libera concurență, contracararea tendințelor de monopol și, prin aceasta protecția investitorilor;
– corectitudinea, adică o organizare foarte riguroasă a pieței prin reglementări specifice, care să conducă la crearea unui mecanism de vehiculare totală și corectă a informațiilor, contracarându-se tendințele de manipulare a pieței;
– adaptabilitatea, care implică răspunsul promt al pieței la noile condiții economice și extraeconomice, la noile oportunități; o piață financiară este eficientă în măsura în care este inovativă, găsește noi modalități de a răspunde specificului cererii și ofertei, ca și normelor stabilite în ansamblul sistemului economic.
În concluzie, trebuie precizat că între cele două segmente ale pieței de capital există o strânsă legătură: ele se influențează reciproc și, mai mult, piața secundară nu poate exista fără piața primară. Explicația rezidă în faptul că piața primară oferă pieței secundare produsele ce urmează a fi tranzacționate, în timp ce piața secundară oferă pieței primare informații despre vandabilitatea (lichiditatea) produselor emise și prețul la care pot fi atrase noi fonduri bănești (prețul unei noi emisiuni). Se poate spune că, dacă piața primară este suportul existenței și funcționării pieței secundare, prin produsele pe care le oferă acesteia, piața secundară, prin rezultatele tranzacțiilor și informațiile oferite, reprezintă factorul motor de determinare a atractivității și dezvoltării pieței primare.
De asemenea, cele două noțiuni, de piață primară și secundară, nu trebuie privite prin prisma coordonatelor spațiale și temporale, ci a proceselor și mecanismelor specifice fiecăreia. Precizarea este necesară, deoarece o nouă emisiune de valori mobiliare poate fi oferită publicului și prin intermediul sistemului de tranzacționare al pieței bursiere sau extrabursiere. Aceasta nu înseamnă că vânzarea valorilor mobiliare a fost un proces al pieței secundare, ci, chiar dacă s-au folosit facilitățile bursei, rămâne un proces specific pieței primare.
1.4.3. Tipuri de piață secundară
Piețele secundare de capital se caracterizează prin existența mai multor participanți de ambele părți. Există mai multe criterii de departajare:
a) după continuitate:
piețe intermitente – formarea prețurilor se bazează în general pe fixing. Tranzacționarea valorilor mobiliare este permisă doar în anumite momente specificate: când un titlu este anunțat, acele persoane interesate să vândă sau să cumpere se reunesc pentru o licitație explicită. Se anunță prețuri până când cantitatea cerută este cât mai aproape de cea oferită – cazul procedurii folosite la Bursa de la Paris pentru acțiuni majore. Altă modalitate este reprezentată de încredințarea ordinelor unui funcționar: periodic,un specialist al bursei fixează un preț care permite tranzacționarea unui număr maxim de acțiuni de la ordinele acumulate anterior;
piețe continue – tranzacționarea titlurilor poate avea loc în orice moment. Tranzacțiile nu se încheie la un preț unic pentru întreaga zi de tranzacționare, ci la prețuri care se modifică în cursul unei ședințe de bursă. Deși mecanismul teoretic implică doar existența investitorilor, execuția practică ar fi ineficientă fără acțiunea intermediarilor; altfel, s-ar cere sume mari pentru ca investitorii să găsească o ofertă bună sau să-și asume riscul de a accepta una modestă. Ordinele investitorilor intervin mai mult sau mai puțin aleatoriu – prețurile pot varia considerabil pe o astfel de piață, depinzând de jocul raportului cerere/ofertă, în practică, intermediarii (dealeri – market-makers și specialiști), urmărind câștigul personal, reduc fluctuațiile din prețurile valorilor mobiliare (când acestea nu se datorează modificărilor de valoare ale activului-suport). În acest proces ei furnizează lichiditate pentru investitori, lichiditatea fiind acceptată în sensul abilității investitorului de a transforma valorile mobiliare deținute în sume cash la un preț similar cu cel al tranzacției anterioare, presupunând că în mecanismul pieței nu a intervenit o nouă informație;
piețe mixte.
Pentru titlurile mai importante se tranzacționează intermitent.
b) după suportul tranzacțional, negocierile pot fi:
licitații libere;
prin calculator (tehnici electronice);
c) după localizarea ringului de negocieri, piețele se împart în:
piețe centralizate;
piețe descentralizate;
d) după proprietatea asupra pieței și accesul operatorilor, există piețe:
private – după acest principiu funcționează majoritatea piețelor moderne de inspirație anglo-saxonă;
de stat – piețele sunt privite ca instituții publice, cu acces liber al operatorilor;
e) după tehnica tranzacționării, pot exista sisteme bazate pe:
dublă licitație;
formatori de piață;
f) după modul de formare a prețului valorilor mobiliare, se deosebesc:
piețe de licitație, în cadrul cărora prețul se formează ca punct de echilibru între cererea și oferta concentrată la bursă;
piețe de negocieri, de tip OTC, unde tranzacțiile se derulează pe baza unui nivel negociat al prețului, astfel încât, în același moment, aceeași valoare mobiliară să poată fi tranzacționată de mai mulți intermediari la prețuri diferite.
Rațiunea de a fi a piețelor secundare ține de facilitățile pe care le oferă pentru încheierea și executarea tranzacțiilor cu valori mobiliare. în cazul burselor, concentrarea schimburilor într-un spațiu dat asigură accesul direct la informația de piață și deci lichiditatea, transparența și economia de costuri. Prin tehnica electronică, transmiterea în timp real a datelor către toți participanții la sistem face inutilă concentrarea geografică, prin aceasta explicându-se concurența puternică pe care piețele OTC o exercită asupra burselor oficiale.
PIAȚA DE CAPITAL ÎN ROMÂNIA
Premisele apariției pieței de capital în România au fost create o dată cu promulgarea Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, care a asigurat cadrul legal necesar nașterii și dezvoltării societăților pe acțiuni și, totodată, a instituit un cadru clar pentru principalele produse utilizate pe piața de capital: acțiunile și obligațiunile. Potrivit acestei legi, societățile comerciale pe acțiuni au putut face apel la economiile publicului pentru înființare sau pentru majorarea capitalului social (primele atrageri de capital de la populație au fost realizate de bănci). Astfel putem defini anul 1990 drept momentul apariției pieței primare de capital.
Un moment important 1-a constituit adoptarea Legii nr. 58/1991 a privatizării societăților comerciale, care a relevat o dată în plus nevoia existenței unei piețe secundare. Aceasta deoarece a introdus pe piața financiară, într-o cantitate masivă, hârtii de valoare la purtător (certificate de proprietate), care, deși nu au fost considerate valori mobiliare, au avut rolul de a familiariza publicul cu titlurile de valoare și, nu în ultimul rând, de a demonstra necesitatea creării unui cadru organizat pentru vânzarea-cumpărarea acestora. Mai mult decât atât, a instituit primii investitori instituționali – cele cinci fonduri ale proprietății private – care, deși hibrizi, au avut de asemenea rolul de a familiariza populația cu instituția „investitorului de portofoliu".
În anul 1992 certificatele de proprietate au fost emise și distribuite în forma materializată, la purtător. Anul 1992 a reprezentat și momentul derulării primei oferte publice de acțiuni contra numerar din cadrul procesului de privatizare, ofertă care a fost efectuată de Agenția Națională pentru Privatizare și Banca Română pentru Dezvoltare cu sprijinul unei societăți de consultanță din Marea Britanie și care a avut o rezonanță deosebit de mare.
Eforturile de a constitui o piață secundară organizată pentru certificatele de proprietate au rămas fără rezultat, dar „piața gri" a devenit din ce în ce mai activă și a constituit fermentul pentru apariția primilor intermediari.
Către sfârșitul anului 1992 s-a înființat Agenția Națională pentru Titluri de Valoare, ca direcție în Ministerul Finanțelor. Paralel, în Banca Națională a României s-a creat Centrul de Proiectare și Implementare a Piețelor de Capital, „embrionul" viitoarei Burse de Valori București.
S-a făcut simțită nevoia unei piețe distincte de cea bancară, deoarece lipsa alternativelor de plasament a condus la proliferarea jocurilor piramidale, iar tolerarea acestora de către autorități, urmată de prăbușirea lor, a generat confuzie la nivelul investitorilor individuali.
Odată cu apariția Ordonanței nr. 18/1993 privind reglementarea tranzacțiilor nebursiere cu valori mobiliare și organizarea unor instituții de intermediere a fost înființată Agenția Valorilor Mobiliare (AVM) prin transformarea Agenției Naționale pentru Titluri de Valoare (ANTV). Această entitate, constituită la vremea respectivă ca direcție generală în Ministerul de Finanțe, a creat cadrul de reglementare minim necesar pentru începutul pieței de capital în România, prin elaborarea Regulamentului privind oferta publică de vânzare de valori mobiliare și a Regulamentului privind autorizarea societăților de intermediere de valori mobiliare și a agenților de valori mobiliare, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 788/1993. Aceasta a permis clarificarea și completarea procedurii prevăzute de Legea nr. 31/1990 de majorare a capitalului social și, mai mult decât atât, a dus la creșterea numărului societăților comerciale care au făcut ofertă publică.
În acest context a apărut o categorie importantă de operatori – intermediarii autorizați – ca participanți direcți și exclusivi la încheierea operațiunilor de vânzare-cumpărare de valori mobiliare – fapt ce a creat premisele nașterii Bursei de Valori București și, mai târziu, a pieței RASDAQ – într-un cuvânt, a pieței secundare de capital în România.
O altă categorie importantă de investitori, investitorii instituționali, a apărut sub forma fondurilor mutuale, într-un moment în care piața de capital era practic inexistentă.
Cronologic vorbind, s-a asistat la un fenomen de apariție a unor fonduri mutuale, care, deși trebuia să desfășoare o activitate specifică pieței de capital, erau înființate și funcționau undeva la interferența dintre Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, Legea nr. 33/1991 privind activitatea bancară și Codul civil, nefiind autorizate de nici o autoritate specifică pieței bancare sau pieței de capital.
În anul 1994 a fost adoptată Legea nr. 52 privind valorile mobiliare și bursele de valori, care a creat condiții pentru apariția de noi instituții pe piață: Comisia Națională a Valorilor Mobiliare (CNVM) prin transformarea Agenției Valorilor Mobiliare, ca autoritate administrativă autonomă în subordinea Parlamentului, Bursa de Valori București, societăți de depozitare, societăți de registru, asociații profesionale cu statut de organisme de autoreglementare, care au condus la apariția de noi piețe secundare de tranzacționare (RASDAQ), altele decât cele bursiere etc.
După apariția Legii nr. 52/1994, atât piața primară, cât și cea secundară au devenit din ce în ce mai active, iar numărul participanților pe piață a crescut considerabil.
Bursa de Valori, ca o componentă de bază a pieței secundare din România, a fost reînființată în anul 1995 și a fost finanțată de la bugetul de stat, cu condiția ca, în termen de trei ani de la înființare, să ramburseze din comisioanele aplicate tranzacțiilor efectuate suma necesitată de înființarea sa.
Bursa funcționează ca o piață de licitație pe care întâlnirea dintre emitenți și investitiori este facilitată de intermediari (schema 1.2.).
Prin această organizare s-a ajuns atât la un sistem compatibil cu marile burse, cât și la un sistem extrem de performant și de bine integrat în privința funcționalităților oferite. În plus conține funcții care, deși sunt implementatedin punct de vedere software, nu sunt utilizate din lipsa de reglementare specifica, Bursa de Valori București neavând statut de organism de autoreglementare, pe de o parte, iar, pe de alta parte, Comisia Națională a Valorilor Mobiliare nu a hotarât încă executarea de operațiuni în marjă, comune deja marilor burse, sau de împrumuturi de acțiuni pentru operațiuni „scurte”.
Bursa de Valori București a definit un set de regulamente aplicabile membrilor Asociației Bursei care se referă la următoarele aspecte: membri, clienți ai membrilor, documente minime și formatul minimal al acestora, executarea ordinelor și a tranzacțiilor, condiții de accedere la tranzacționare, nivelul de capitalizare minim și volumul maxim permis al operațiunilor, evidențierea contabilă a operațiunilor bursiere în nume propriu și in numele clienților, depozitarea, compensarea și decontarea tranzacțiilor, operațiunile de registru, custodia de valori mobiliare.
Acestea sunt generate si sunt aplicabile conform specificului sistemului integrat de tranzacționare, compensare, decontare, depozitare și registru al Bursei de Valori București.
Cea de-a doua componentă a pieței secundare din România s-a constituit, ca o necesitate, în anul 1996 sub forma pieței extrabursiere RASDAQ, care asigură o circulație liberă și intensă a valorilor mobiliare la un curs negociat ce reflectă interesul investitorilor pentru deținerea titlurilor necotate la bursă.
Organismul tutelar în cazul pieței de negocieri RASDAQ este Asociația Națională a Societăților de Valori Mobiliare (ANSVM), organism de autoreglementare, conform deciziei date de Comisia Națională a Valorilor Mobiliare.
Organizațiile implicate în funcționarea sistemului pieței extrabursiere sunt:
Societatea de suport tehnologic RASDAQ, care asigură colectarea informațiilor cu privire la ofertele vânzare/cumpărare ale membrilor Asociației Naționale a Societăților de Valori Mobiliare, susține tehnic negocierea electronică a titlurilor, ține evidența contractelor încheiate înte membri, raportează situația tranzacțiilor fiecărei societăți de valori mobiliare membre și difuzează informații cu privire la prețurile și volumul de titluri tranzacționate zilnic pe piață;
Societatea Națională de Compensare, Decontare și Depozitare (SNCDD), cu rol complex de calcul al soldului pe fiecare titlu, pentru fiecare utilizator direct al sistemului, de efectuare a transferului de proprietate și de deținere în numele utilizatorului și al clienților acestora a valorilor mobiliare tranzacționate;
Registrul Român al Acționarilor (RRA), societate al cărei unic rol este cel de păstrare și actualizare a informațiilor despre componența acționariatului fiecărui emitent ale cărui valori mobiliare se tranzacționează pe această piață;
Membrii Asociației Naționale de Valori Mobiliare care sunt societăți de brokeraj autorizate de Comisia Națională a Valorilor Mobiliare și care pot avea diferite relații cu organizațiile menționate anterior, astfel:
utilizatori direcți ai sistemului de tranzacționare;
utilizatori indirecți ai sistemului de tranzacționare;
utilizatori direcți ai Sistemului de Compensare, Decontare și Depozitare;
utilizatori indirecți ai Sistemului de Compensare, Decontare și Depozitare.
Bănci de decontare a tranzacțiilor;
Bănci cu rol de custode al valorilor mobiliare;
Fonduri mutuale ca investitori instituționali principali;
Agențiile de presă și știri, interne și internaționale pentru diseminarea informației publice în mass-media.
În 2006 a continuat procesul, pozitiv, de convergență a pieței de capital românești cu celelalte piețe europene, atât sub aspectul dinamicii indicatorilor de piață, cât și al infrastructurii. Piața de capital a beneficiat de un cadru de reglementare armonizat la cele mai bune standarde și practici, ceea ce a stimulat dezvoltarea ei. Același proces de convergență și de intensificare a receptivității investitorilor străini la piața de capital din România a amplificat însă o serie de vulnerabilități ce țin de creșterea sensibilității la șocurile externe și de o stabilizare a creșterii bursei în termeni comparativi. Piața primară a obligațiunilor corporative a cunoscut o revigorare în 2006 ca valoare totală a emisiunilor; rămâne de testat sustenabilitatea unei asemenea dinamici în perioada următoare. Piața titlurilor de stat a fost caracterizată de inactivitate, însă perspectivele pentru 2007 sunt încurajatoare. Indicele BET a crescut cu 22,23 la sută în 2006 în timp ce lichiditatea – măsurată ca raport între volumul anual al tranzacțiilor și capitalizarea bursieră – s-a stabilizat în jurul valorii de 13 la sută. Conform Federației Europene a Burselor (FESE), în 2006 România se află pe locul 10 din cele 22 de state reprezentate, din punctul de vedere al creșterii indicelui bursier, fiind devansată de state precum Spania, Norvegia, Suedia, Austria, dar devansând Cehia sau Ungaria.
Sursa: BVB Sursa: Bloomberg, BVB
Rezultatele inferioare ale statelor din centrul și estul Europei sunt consecința corecției la nivel global petrecută în perioada aprilie-iunie 2006 (Grafic 1.5.), generată de amplificarea unui set de incertitudini privind creșterea ratelor dobânzilor în SUA, creșterea presiunilor inflaționiste, deprecierea dolarului, avântul prețurilor pe bursele de mărfuri și temerile privind sustenabilitatea rezultatelor pozitive la nivelul corporațiilor. Dacă acești factori de influență ai percepției investitorilor au avut impact direct asupra piețelor dezvoltate, ceea ce s-a petrecut pe piețele emergente, în special pe cele est-europene, a fost determinat de încasarea profiturilor și reașezarea portofoliilor cauzată de reorientarea spre alte piețe a investitorilor internaționali. Există mai multe argumente în favoarea caracterului nediscriminatoriu al ieșirilor de pe piețele emergente: nu au existat factori economici fundamentali care să motiveze corecțiile din această perioadă, acțiunile companiilor listate au avut tendința de cădere în bloc, indiferent de specificul fiecăreia; în a doua jumătate a anului cotațiile și-au reluat trendul ascendent pe toate bursele analizate. De asemenea, Graficul 1.6 sugerează o atitudine similară a investitorilor față de această regiune prin existența unei relații liniare între lichiditatea piețelor și nivelul corecțiilor. Explicația ar putea consta în:
existența unor șocuri inițiale generate de ieșiri ale investitorilor străini, ieșiri proporționale cu dimensiunea piețelor sau cu nivelul prezenței acestora, urmate fiind de reacții locale amplificate de nivelurile de lichiditate existente, la rândul lor generate cel mai probabil de efectul de levier prezent pe fiecare din acestea;
manifestarea fenomenului de contagiune pură cauzat de atitudinea de urmărire a piețelor învecinate și amplificat în mod similar de efectul de levier. Se poate susține că în cazul Turciei sau Ungariei, factori de natură economică ar fi adâncit reacția burselor, dar în același timp acestea sunt și printre cele mai lichide, fapt pentru care explicația bazată pe variabilele fundamentale devine mai puțin plauzibilă. Graficul sugerează poziționarea mai bună a piețelor dezvoltate, unde în ciuda lichidității relativ ridicate corecțiile au fost mult mai reduse.
Avantajul sugerat de lipsa de lichiditate pe piața locală de la momentul corecției se poate transforma într-un risc, deoarece acțiunile au rămas relativ scumpe și în 2006, din punctul de vedere al raportului P/E comparativ cu toate celelalte burse incluse în analiză (Graficul 1.4.). În lipsa revigorării rezultatelor financiare ale companiilor listate și/sau a admiterii la tranzacționare ale altora mai atractive, riscul unor corecții rămâne ridicat.
Sursa: Bloomberg Sursa : Bloomberg, BVB
Grafic 1.6. – Amploarea corecțiilor perioada mai-iulie 2006 în relație cu
lichiditatea piețelor în 2005.
CAPITOLUL 2
INSTRUMENTELE PIEȚEI DE CAPITAL
2.1 VALORILE MOBILIARE – INSTRUMENTELE PIEȚEI DE CAPITAL
Valorile mobiliare sunt titluri de credit pe termen mediu și lung (obligațiuni) sau titluri de proprietate pe termen lung fară scadență (acțiuni), susceptibile de a asigura venituri titularilor lor.
Cadrul legislativ al pieței de capital din România, folosește noțiunea de instrumente financiare pentru desemnarea instrumentelor emise și tranzacționate pe piața de capital. Astfel conform Legii 297/2004 privind piața de capital, instrumentele financiare cuprind:
valorile mobiliare primare;
titlurile de participare la organismele de plasament colectiv;
instrumente ale pieței monetare, inclusiv titluri de stat cu scadență mai mică de un an și certificate de depozit;
contracte futures financiare, inclusiv contracte similare cu decontare finală în fonduri;
contracte forward pe rata dobânzii;
swap-uri pe rata dobânzii, pe curs de schimb și pe acțiuni;
opțiuni pe orice instrument financiar la primele 4 categorii, inclusiv contracte similare cu decontare finală în fonduri, această categorie incluzând și opțiuni pe curs de schimb și pe rata dobânzii;
instrumente financiare derivate pe mărfuri;
orice alt instrument admis la tranzacționare pe o piață reglementată într-un stat membru sau pentru care s-a făcut o cerere de admitere la tranzacționare pe o astfel de piață.
Valorile mobiliare sunt definite ca instrumente negociabile emise în formă materializată, sau evidențiate prin înscrieri în cont, care conferă deținătorilor lor drepturi patrimoniale și nepatrimoniale asupra emitentului, conform legii și în condițiile specifice privind emisiunea acestora.
Pe piața de capital din România, în categoria valorilor mobiliare (conform legislației în vigoare inclusiv regulamentele CNVM) se includ:
acțiuni emise de societăți comerciale și alte valori mobiliare echivalente ale acestora, negociate pe piața de capital;
obligațiuni și alte titluri de creanță, inclusiv titlurile de stat cu scadență mai mare de 12 luni, negociabile pe piața de capital;
orice alte titluri negociate în mod obișnuit, care dau dreptul de a achiziționa respectivele valori mobiliare prin subscriere sau schimb, dând loc la o decontare în bani, cu excepția instrumentelor de plată.
Valorile mobiliare sunt așadar înscrisuri care certifică calitatea de coproprietari și/sau de creditori.
2.2 VALORI MOBILIARE PRIMARE
Valorile mobiliare primare sunt cele emise de utilizatorii de fonduri pentru mobilizarea capitalului propriu (acțiunile – instrumente de proprietate) și cele folosite pentru atragerea capitalului de împrumut (obligațiunile emise de întreprinderi și titlurile emise de stat – instrumente de datorie). Caracteristica definitorie a acestor titluri este că asigură mobilizarea capitalului pe termen lung de către utilizatorii de fonduri și dau deținătorilor lor, drepturi asupra veniturilor bănești nete ale emitentului așa încât investitorul este astfel asociat direct la profitul și riscul afacerilor emitentului.
Ele se numesc primare pentru că fac mai întâi obiectul pieței primare de titluri prin emisiune primară, după care pot face obiectul piețelor secundare în procesul tranzacțiilor bursiere sau extrabursiere. Spre deosebire de acestea, titlurile derivate nu au o piață primară, ci se nasc direct pe piața secundară pe baza celor dintâi.
În raport de modul de fructificare a plasamentelor, valorile mobiliare pot fi:
cu venit variabil (acțiunile), caz în care nivelul remunerării este dat de rezultatul financiar al exercițiului și de politica promovată de emitent cu privire la repartizarea profitului;
cu venit cert (obligațiuni corporative, titluri de rentă, titluri de stat, etc.) pentru care se asigură o fructificare prin dobândă. Certitudinea decurge din faptul că emitentul se angajează irevocabil să plătească dobânzi, indiferent de rezultatul financiar al activității desfășurate. În funcție de condițiile emisiunii, dobânda poate fi însă fixă sau variabilă.
2.2.1 Acțiunile – valori mobiliare cu venit variabil
Acțiunile sunt titluri de asociere în societățile anonime și în societățile în comandită pe acțiuni ce permit deținătorilor să participe la gestiunea societății și să încaseze profituri. Ele sunt emise la constituirea societății sau cu ocazia unei creșteri de capital, în contrapartida aporturilor în numerar sau în natură efectuate de asociați. Noțiunea este definită prin evidențierea a două elemente : dreptul de acționar, care exprimă drepturile deținătorului asupra societății emitente și este reprezentat printr-un document numit "certificat de acționar" și acțiunea ca unitate a dreptului acționarului și care reprezintă o parte indivizibilă, de valoare egală, din capitalul social al firmei emitente.
Acțiunile încorporează drepturi sociale și patrimoniale (dreptul la vot, dreptul la dividende, etc) și desemnează raportul juridic dintre deținătorul de acțiuni și societatea emitentă.
Pentru emitent acțiunile sunt instrumente de finanțare prin formarea sau majorarea capitalului propriu.
Caracteristicile și tipologia acțiunilor
Analiza acțiunilor prin prisma caracteristicilor pe care le au, ne duce la concluzia că:
acțiunile sunt fracțiuni egale ale capitalului social care au o anumită valoare nominală și sunt indivizibile. Caracterul indivizibil al acțiunilor asigură evitarea fracționării excesive a capitalului social și, implicit, creșterea numărului de acționari. Dacă o acțiune a devenit proprietatea mai multor persoane acestea sunt obligate să-și desemneze un reprezentant care va exercita drepturile și obligațiile aferente acțiunilor a societății emitente;
acțiunile sunt titluri negociabile, ele putând fi transmise altor persoane în virtutea legii cererii și a ofertei și cu respectarea prevederilor legislației în materie și a actelor constitutive;
acțiunile sunt lipsite de literalitate ceea ce înseamnă că întinderea drepturilor conferite este incomplet determinată prin titlu, motiv pentru care luate în considerare actele constitutive;
acțiunea conferă deținătorului său, persoană fizică sau juridică, următoarele drepturi: dreptul de a primi titlul de valoare care-i conferă deținătorului statutul de proprietar în societatea emitentă; dreptul de a solicita emitentului onorarea angajamentelor asumate la emiterea acțiunilor; dreptul de a dispune după cum dorește de acțiunile deținute; dreptul la vot adică dreptul de a alege și de a fi ales în consiliul de administrație al societății; dreptul la dividend dar și obligația de a participa la pierderi; dreptul de control asupra documentelor societății; dreptul de informare asupra activității societății; dreptul de preemțiune care dă acționarilor existenți prima opțiune de cumpărare a emisiunilor suplimentare de acțiuni proporțional cu numărul de acțiuni deținut. Scopul pentru care s-a constituit acest drept vizează pe de o parte protejarea poziției de control, iar pe de altă parte protejarea acționarilor împotriva diluării valorii deținute din capitalul societății.
Acțiunile nominative pot fi emise în formă materială, pe suport de hârtie sau în formă dematerializată, prin înscrieri în cont și presupun precizarea numelui deținătorului. Înscrisurile trebuie să îndeplinească anumite standarde referitoare la imprimare, înscriere, securitate, astfel încât să se evite falsificarea lor. Acțiunile dematerializate presupun existența unui înscris electronic, adică înregistrări pe suport magnetic. Atestarea calității de acționar se face printr-un extras de cont. Acțiunile dematerializate pot fi numai acțiuni nominative.
Acțiunile la purtător nu au precizat numele deținătorului și trebuie să fie emise în formă fizică. Ele se pot transmite fără nici o formalitate, cel care le deține fiind recunoscut ca acționar.
În prezent, pe piețele de capital se emit într-un procent mai mare acțiuni nominative în formă dematerializată.
Acțiunile ordinare sau comune reprezintă fracțiuni egale ale capitalului social și conferă drepturi egale deținătorilor lor și reprezintă dovada participării la capitalul social. Atunci când persoana cumpără acțiuni ale unei societăți, ea dobândește drepturi și obligații ca asociat, referitoare la:
răspunderea limitată – dacă societatea va da faliment, răspunderea acționarilor va fi limitată la valoarea investiției lor;
transferul acțiunilor – acționarii au dreptul de a vinde, tranzacționa sau transfera acțiunile deținute, altor persoane;
declararea dividendelor – când societatea emitentă declară dividendul, acționarul are dreptul la acest dividend; el presupune încasarea de către deținator a unor dividende variabile în funcție de realizările economice ale societății emitente, dar numai după achitarea tuturor dividendelor acordate deținătorilor de acțiuni preferențiale;
rapoartele anuale – acționarul are dreptul să primească o situație anuală a societății, care trebuie să cuprindă bilanțul exercițiului precedent, însoțit de contul de profit și pierdere;
repartizarea activului și lichidarea – dacă societatea trebuie să fie dizolvată sau dacă dă faliment, acționarii au dreptul la repartizarea activului rămas, după acoperirea pasivului exigibil;
numărul de voturi dat de numărul de acțiuni deținute. Dreptul de vot poate fi transmis unor terți, în condițiile prevăzute de statutul societății.
Acțiunile preferențiale conferă posesorului lor calitatea de coproprietar și asigură o rentabilitate minimă pe baza unui dividend fix care, de regulă se plătește înaintea dividendelor la acțiunile ordinare. Deținătorii de acțiuni preferențiale nu beneficiază de dreptul la vot (în afara cazului în care prin actul constitutiv sau acte adiționale, s-a dispus altfel). Emiterea de acțiuni preferențiale se face numai cu aprobarea acționarilor care dețin acțiuni comune (în România acțiunile preferențiale trebuie să aibă aceeași valoare nominală ca și acțiunile ordinare și să nu depășească o pătrime din capitalul social; ele pot fi oricând transformate în acțiuni ordinare, prin hotărârea Adunării Generale a Acționarilor).
Aceste acțiuni sunt considerate valori mobiliare cu venit fix și cunosc în practica internațională diverse tipuri între care :
cu rată fixă și prestabilită a dividendului;
cu rată modificabilă;
cu mai multe drepturi de vot conferite;
cu drepturi combinate;
cu clauză de răscumpărare revocabilă – pentru care emitentul își rezervă dreptul de a le răscumpăra de pe piață la un preț prestabilit;
cu clauză de convertibilitate în acțiuni ordinare cu respectarea dreptului de preemțiune, la solicitarea deținătorului;
cu clauză de participare la profit (participative) care acordă deținătorului pe lângă dividendul cuvenit și un procent din dividendul destinat acțiunilor comune sau neparticipative – când acționarii primesc doar dividendul fix stabilit la momentul emiterii;
cu clauză de cumul a dividendelor pe mai mulți ani (pentru aceste acțiuni dividendele neplătite din lipsa profitului se cumulează și se plătesc în primul an în care societatea înregistrează profit înaintea dividendelor acțiunilor comune), sau necumulative – ale căror dividende neplătite din cauza rezultatelor necorespunzătoare nu se pot cumula în favoarea acționariatului.
În funcție de rolul pe care îl au în mobilizarea fondurilor proprii, de treapta atinsă în îndeplinirea acestuia, în cadrul autofinanțării, acțiunile unui emitent pot fi :
acțiuni autorizate – reprezintă numărul de acțiuni aprobate de stat pe care o societate pe acțiuni îl poate emite, număr specificat în statut. Numărul de acțiuni autorizate este numai relativ limitat, întru-cât atunci când societatea dovedește necesitatea economică a dezvoltării sale, ea poate obține autorizația de a emite un număr suplimentar de acțiuni;
acțiuni neemise – reprezintă partea de acțiuni autorizate care nu au fost emise încă și care constituie potențialul de autofinanțare al societății la un moment dat;
acțiuni emise – constituie totalul acțiunilor autorizate care au fost emise și comercializate sau care se află în procesul distribuției primare emitent-investitor, acestea sunt puse în vânzare;
acțiuni puse în vânzare – sunt acțiuni emise și aflate în vânzare inițială contravaloarea acestora urmând a fi încasată și pentru care emitentul nu plătește încă dividende;
acțiuni aflate pe piață sau în circulație – reprezintă acea parte din acțiunile emise și vândute care se află în posesia acționarilor și pentru care societatea trebuie să respecte toate drepturile investitorilor deținători: vot, plata de dividende, etc.;
acțiuni tezaurizate – sunt acțiuni proprii pe care societatea emitentă le cumpără de pe piață ca oricare alt investitor, pentru a le revinde când prețul lor crește, sau pentru a-și proteja anumite interese pe piața capitalului (de exemplu fuziunea sau preluarea ostilă). Pentru acțiunile tezaurizate nu se plătesc dividende și nu se votează (în România achiziționarea de acțiuni în vederea tezaurizării se face în condițiile respectării următoarelor: dobândirea să se facă în baza unei hotărâri a adunării generale extraordinare; valoarea acțiunilor proprii dobândite de societate, inclusiv a celor aflate în portofoliul său să nu depășească 10% din capitalul social subscris; capitalul social subscris să fie integral vărsat și acțiunile ce urmează să fie dobândite de către societate să fie integral eliberate; plata acțiunilor să se facă numai din beneficiile distribuibile și din rezervele disponibile ale societății, cu excepția rezervelor legale).
Pentru emitenți, emisiunea de acțiuni ordinare este modalitatea cea mai simplă de atragere de capital din exterior deoarece nu presupune o plată la scadență (spre deosebire de orice împrumut). Prin emisiunea de acțiuni se poate atrage capital nelimitat atât cât permite oferta de capital, dar există dezavantajul diluției capitalului și a faptului că societatea va plăti dividende acționarilor săi pe toată durata existenței acesteia.
Privite ca investiție, acțiunile ordinare aduc deținătorilor lor următoarele categorii de venituri: dividendul, câștigul din capitalizare (dacă societatea are un potențial ridicat) sau câștigul din speculație (diferența dintre prețul de vânzare și cel de cumpărare). Unele investiții în acțiuni pot fi considerate mai sigure sau conservatoare, în timp ce altele sunt foarte riscante sau speculative. Investiția în acțiuni, comparativ cu alte instrumente, este una din cele mai riscante investiții. Investitorii pot fi atrași și de faptul că dreptul de proprietate poate fi ușor transferat, în condițiile în care societatea este listată pe o piață secundară.
Avantajele finanțării prin acțiuni comune pentru un emitent sunt legate de faptul că ele nu îl obligă să plătească sume fixe către acționari sau să le răscumpere. Deoarece acțiunile comune asigură un tampon împotriva pierderilor creditorilor, vânzarea de acțiuni crește creditul acordat firmei. Acest lucru la rândul lui îmbunătățește clasificarea (ratingul) obligațiunilor, scade costul îndatorării și asigură flexibilitatea operațiunilor viitoare de finanțare pe termen lung. Emitentul va dispune, astfel, de o bază pentru a se îndatora mai mult, dacă este necesar, sau să emită noi acțiuni dacă aceasta este sursa cea mai recomandată de a obține fonduri.
Printre dezavantajele emisiunii de acțiuni comune pentru o societate putem aminti extinderea drepturilor de vot, dar și creșterea costurilor de subscriere și distribuție de noi acțiuni comune.
2.2.2. Obligațiunile – valori mobiliare cu venit cert
Obligațiunile sunt instrumente de credit pe termen lung emise de societăți comerciale sau organe ale administrației publice centrale și locale în scopul finanțării unor obiective de investiții sau pentru finanțarea deficitelor bugetare, sunt titluri reprezentative ale unei creanțe a deținătorului lor asupra emitentului acestora dând dreptul la încasarea unei dobânzi și la răscumpărarea efectuată la scadență. Pentru emitent (stat sau întreprindere), obligațiunea este un instrument de finanțare a activității sale ca și acțiunea însă spre deosebire de aceasta care reprezintă un drept patrimonial, ea incumbă un drept de creanță.
Obligațiunile sunt titluri reprezentate prin dreptul de creanță al proprietarului asupra emitentului.
Investitori pe piața obligațiunilor sunt persoanele fizice și juridice din țară și străinătate, care dețin capitaluri bănești temporar libere. Plasamentul în obligațiuni se bazează pe un proces de economisire preexistent.
Tipologia obligațiunilor
Tipurile de obligațiuni existente în prezent pe piețele de capital prezintă o diversificare a acestor instrumente pentru a fi cât mai bine adaptate preferințelor investitorilor. Deși inițial considerate instrumente cu venit fix, în prezent majoritatea tipurilor de obligațiuni existente pe piață reprezintă inovații financiare, derivate ale obligațiunii clasice care oferă pe lângă rata de dobândă și diverse alte drepturi atașate acesteia și care le fac mult mai atractive pentru investitori.
În cazul obligațiunilor la purtător drepturile conferite revin posesorului. Acestea sunt întotdeauna titluri materializate, fiind confecționate și imprimate după norme stricte, având cupoane detașabile, iar cele nominative au specificat numele posesorului, putând fi emise fără restricție atât în formă materializată cât și dematerializată (sub formă de înscris în cont).
Obligațiunile cu dobândă sunt emise și vândute pe piața primară la valoarea nominală, valoare care, de regulă, se rambursează la scadență și generează venituri din dobânzi care se plătesc în conformitate cu condițiile emisiunii în timp ce obligațiunile cu cupon zero, denumite și obligațiuni cu discount (sau cu reducere), ce sunt emise la un preț de emisiune mai mic decât valoarea nominală care este plătită la scadență. Câștigul investitorului este reprezentat de diferența dintre prețul de cumpărare plătit de deținător și prețul de răscumpărare la scadență. Acest tip de obligațiune este agreat de acei emitenți care vor să amâne plata către investitori până la scadență, și din acest motiv ei trebuie să prezinte un rating ridicat de credit astfel încât investitorii să aibă certitudinea că respectivul emitent va exista până la scadență pentru a-și achita datoriile.
În categoria obligațiunilor pe termen scurt intră titlurile financiare de pe piața monetară, cele pe termen mediu reprezintă în general emisiunile de obligațiuni corporative, deoarece riscul investiției pe termen lung într-o companie este foarte mare, oricât de solidă poate fi ea în prezent.
Titlurile emise de stat și cele emise de municipalități sunt cele care sunt emise în general pe termen lung. Aceasta se datorează în principal faptului că într-o administrație centrală poți avea încredere ca investitor că nu va dispărea după o perioadă de timp mai mare, astfel că singurele probleme rămân condițiile de dobândă și corelația cu rata inflației.
Obligațiunile perpetue sunt destul de rare, termenul de perpetue nefiind tocmai real, deoarece multe din aceste emisiuni sunt retrase de pe piață, este adevărat după o perioadă lungă de timp (50- 60 ani), în primul rând datorită valorii diminuate în timp de inflație.
Obligațiuni naționale sunt emise pe piața națională de capital atât de corporații cât și de stat și municipalități, reprezentând prima opțiune pentru emitent mai ales datorită costurilor mai reduse, atât de emisiune cât și ca nivel al dobânzii.
Celelalte două categorii (străine și euroobligațiuni) sunt emise pe piețe străine de capital față de cea a emitentului. Diferența dintre ele este că cele străine sunt emise în moneda proprie a emitentului în timp ce euroobligațiunile sunt emise într-o eurovalută. Dezavantajul emisiunilor de obligațiuni străine o reprezintă faptul că există riscul că acestea să nu fie subscrise datorită monedei în care sunt realizate, dezavantaj ce dispare în cazul euroobligațiunilor, pentru acestea alegându-se de obicei o valută liber convertibilă și stabilă.
Obligațiuni garantate de un bun material (colateral) – pot fi garantate cu un imobil aflat în proprietatea emitentului (obligațiuni imobiliare) sau de capitalul tehnic al emitentului.
Obligațiunile imobiliare pot fi închise (implică angajamentul ferm al emitentului de a utiliza bunurile imobiliare colaterale exclusiv pentru acoperirea debitului pe care îl garantează) sau deschise (când lasă emitentului libertatea de a garanta mai multe emisiuni prin același colateral). Din punct de vedere al investitorului obligațiunile imobiliare închise oferă mai multă siguranță deoarece în caz de neplată mai multe debite garantate de același imobil vor trebui stinse prin valorificarea acestuia apărând riscul obținerii unei sume mai mici față de momentul evaluării inițiale a respectivului imobil.
Apărute mai recent, obligațiunile garantate financiar presupun încheierea unei polițe de asigurare de către emitent cu o societate de asigurări cu privire la plata principalului și a dobânzii în situația în care emitentul se află definitiv sau temporar în incapacitate de plată. Avantajul acestui tip de obligațiuni privește faptul că investitorul se supune astfel unui risc de neplată mult diminuat. Pe de altă parte acest avantaj depinde și de bonitatea companiei de asigurări care garantează împrumutul, iar cheltuielile cu primele de asigurare, care pot fi semnificative dacă emitentul prezintă o situație economică instabilă, se vor regăsi în prețul emisiunii.
Obligațiunile negarantate sunt emise pe baza onoarei și încrederii de care se bucură emitentul pe piața respectivă. În situația unei astfel de emisiuni, incapacitatea de a face plata la scadențele stabilite în prospectul de emisiune atrage după sine confiscarea și valorificarea patrimoniului emitentului de către administratorul emisiunii pentru îndestularea deținătorilor de astfel de obligațiuni.
Datorită modificărilor condițiilor de stabilitate macroeconomică care au afectat piețele financiare în ultimele decenii (introducerea cursurilor flotante, variațiile ratelor de dobândă și a ratei inflației, e.t.c) atragerea investitorilor pe piața obligațiunilor a necesitat crearea unor produse care să protejeze mai bine interesele acestora. Astfel putem vorbi de :
– obligațiuni amortizate în serie care presupun eșalonarea rambursării principalului prin retragerea în serie de pe piață (de obicei prin metoda tragerii la sorți a seriilor);
– obligațiuni de venit care au specific faptul că plătesc dobânzi numai dacă profitul net obținut permite acest lucru. Acest tip de obligațiuni sunt asimilate cu instrumente aducătoare de dividende astfel că suma dobânzilor de plată nu sunt deductibile în vederea impozitării. Aceste instrumente emise de firme care se restructurează sau se află într-un impas financiar;
– obligațiuni retractabile (retractable bonds) sunt tipuri de obligațiuni care oferă posibilitatea de a revinde titlul emitentului la valoarea nominală înainte de maturitate. Opțiunea de retractare trebuie exercitată într-o perioadă numită perioadă electorală care poate dura de la 6 luni până la un an. Dacă deținătorul obligațiunii nu face o opțiune în această perioadă se consideră că s-a optat pentru o datorie pe termen lung. Datorită faptului că deținătorul unei astfel de obligațiuni are dreptul să exercite această opțiune rata dobânzii pentru un astfel de titlu va fi mai mică decât pentru o obligațiune neretractabilă;
– obligațiuni extensibile (extendible bonds) au drept caracteristică faptul că deținătorul unui astfel de titlu (emis pe termen scurt) are opțiunea de a îl schimba cu unul pe termen lung la o rată a dobânzii specificate în prospectul inițial (de obicei egală sau mai mare decât cea pentru titlul pe termen scurt). Transformarea unei datorii pe termen scurt în una pe termen lung se poate face până la o dată specificată în prospectul de emisiune. Avantajul acestui tip de obligațiune este că investitorul poate fructifica condițiile avantajoase oferite de emitent comparativ cu cele de pe piață în momentul exercitării respectivei opțiuni;
– obligațiunile convertibile (convertible bonds) dau dreptul deținătorului să convertească obligațiunile deținute în acțiuni comune ale aceluiași emitent. Conversia se poate face până la o dată stabilită anterior și la un preț prestabilit. Avantajul acestor instrumente este că dau dreptul investitorului să fructifice oportunitatea achiziționării unor acțiuni cu o valoare mare de piață și/sau să beneficieze de dividende mari acordate de emitent în schimbul unei rate a cuponului mai reduse (de obicei aceste obligațiuni oferă un cupon mai mic decât cele neconvertibile);
– obligațiunile emise cu warant (bonuri de subscriere) oferă posibilitatea de a achiziționa acțiuni emise de același emitent la un preț prestabilit. Datorită acestei posibilități, obligațiunile cu warrant au un cupon mai mic decât cele ale obligațiunilor clasice. Avantajul lor este faptul că permit fructificarea situației în care prețul de piață al acțiunilor emitentului respectiv este mai mare decât prețul de achiziție stabilit în prospectul de emisiune al acestor obligațiuni. Odată emis warrant-ul devine un titlu negociabil care se poate tranzacționa pe o piață secundară independent de activul de bază;
– obligațiunile cu opțiune put (putable bonds) permit exercitarea unei opțiuni de vânzare a obligațiunilor emitentului acestora. De obicei această opțiune se exercită când situația economică a emitentului devine incertă sau imaginea lui pe piață este afectată negativ și investitorii vor să renunțe la plasamentul reprezentat de titlurile emise de firma respectivă;
– obligațiunile indexate, numite și cu putere de cumpărare sau cu rentabilitate reală presupun indexarea dobânzii, prețului de rambursare sau a ambelor elemente. Scopul indexării este de a asigura investitorului posibilitatea recuperării reale a capitalului investit și, implicit, realizarea unor venituri comparabile cu alte tipuri de plasament. Acest tip de obligațiune a apărut la începutul anilor 90 și este utilizată pe piețe cu rate mari ale inflației;
– obligațiuni speciale cu cupon care poate fi reinvestit permit investitorului să opteze pentru încasarea cuponului în numerar sau pentru atribuirea unui număr de obligațiuni identice cu cele inițiale, permițându-i astfel să fructifice mai bine plasamentul inițial în funcție de condițiile concrete de pe piață.
Analizând tipologia obligațiunilor existente în prezent pe piață se poate concluziona că ele reprezintă un plasament cu un risc scăzut comparativ cu alte instrumente financiare și au devenit foarte atractive prin alternativele pe care le oferă investitorilor vis-a-vis de fructificarea condițiilor concrete oferite de piața de capital la un moment dat.
2.2.3. Valori mobiliare emise de stat
Considerate valori mobiliare cu venit fix ce fac parte din categoria obligațiunilor, valorile mobiliare emise de stat reprezintă o alternativă la piața creditului pentru instituțiile statului care au nevoie de fonduri fie pentru investiții, fie pentru acoperirea deficitului bugetar.
Valorile mobiliare emise de stat pot fi :
titluri de stat cu discount, nepurtătoare de dobândă, vândute la un preț inițial mai mic decât valoarea nominală. Diferența dintre valoarea nominală și prețul inițial, respectiv discountul, reprezintă câștigul cumpărătorului;
titluri de stat purtătoare de dobândă, care se vând la valoarea nominală (sau cu discount și primă) și pentru care emitentul plătește periodic dobânzi în conformitate cu condițiile incluse în prospectul de emisiune al seriei respective.
În România, titlurile de stat sunt asimilate (conform hotărârii C.N.V.M.) valorilor mobiliare și pot fi intermediate pe o piață primară, precum și pe o piață secundară. Titlurile de stat sunt înscrisuri, emise de Ministerul Finanțelor, care exprimă o creanță financiară asupra emitentului, garantată în mod expres și necondiționat de statul român. Titlurile sunt emise în formă dematerializată și evidențiate prin înscrieri în cont. Caracteristicile titlului de stat sunt evidențiate în prospectul de emisiune al seriei de titluri căreia îi aparține. Prospectul de emisiune stabilește termenii și condițiile specifice unei serii de titluri. Seria include titluri de stat emise în conformitate cu prevederile unui prospect, având termeni și condiții identice cu excepția datelor de răscumpărare a valorii nominale, datelor de plată a dobânzii, datei de răscumpărare în avans.
Principalele tipuri de valori mobiliare care pot fi emise de stat la nivelul organelor centrale sunt:
biletele de tezaur – sunt înscrisuri cu scadența de până la un an, emise de către trezoreria statului cu rolul de a acoperi împrumuturi pe termen scurt efectuate de guvern. Biletele de tezaur se emit sub nivelul valorii nominale (cu rabat), nu sunt purtătoare de dobânzi și pot fi cumpărate numai de câtre instituțiile financiare care participă la licitațiile organizate de trezoreria statului și care investesc pe termen scurt disponibilitățile provenite din conturile curente ale depunătorilor și cele provenite din cumpărarea de certificate de depozit. La vânzarea biletelor de trezorerie se folosește procedeul licitației olandeze prin care vânzătorul reduce treptat prețul de vânzare până la închiderea tranzacției;
bonurile de tezaur sunt titluri financiare emise pentru obținerea de împrumuturi direct prin trezorerie pe perioade de la 1 an la 10 ani;
obligațiunile de stat sunt înscrisuri pe termen lung de până la 30 de ani emise tot de trezorerie și sunt purtătoare de dobânzi. Accesul la cumpărarea obligațiunilor de stat și a bonurilor de tezaur este deschis tuturor categoriilor de investitori: instituții financiare și persoane fizice. Bonurile de tezaur se deosebesc de obligațiunile de stat prin faptul că împrumutul obținut prin intermediul primelor este destinat acoperirii cheltuielilor fără specificarea exactă a destinației acestora iar cel contractat printr-o emisiune de obligațiuni de stat are o destinație precisă;
certificate de depozit cu dobândă ale statului (cunoscute sub numele de certificate de trezorerie) sunt instrumente de credit specifice pieței românești emise pentru prima dată în ianuarie 1998. Aceste instrumente se adresează numai persoanelor fizice rezidente în România și sunt emise pentru o perioadă de cel puțin trei luni. Este de remarcat faptul că aceste instrumente au oferit deținătorului o rată a dobânzii mai mare decât cea oferită de bancă, element ne mai întâlnit în practica internațională unde rata dobânzii este mai mică deoarece aceste instrumente fac parte din categoria celor cu risc investițional zero fiind garantate de stat.
Obligațiunile municipale emise de autoritățile locale sunt obligațiuni prin care acestea se împrumută de pe piața de capital pentru a realiza investiții sau a susține anumite cheltuieli în scopul dezvoltării economice și urbane (destinația fiind clar stabilită în prospectul de emisiune). Creditele obținute prin emisiune de obligațiuni sunt o componentă a datoriei publice locale.
După modul de rambursare, se disting următoarele tipuri de obligațiuni municipale:
obligațiuni răscumpărabile din veniturile generale care se pun în circulație în situația de deficit al bugetului local iar costul împrumutului și rambursarea vor afecta veniturile viitoare. Emisiunea unor astfel de obligațiuni se face numai cu acordul comunității respective, aceasta asumându-și răspunderea colectivă a plății, și, implicit, acordul cu o eventuală creștere a impozitelor locale;
obligațiuni municipale a căror sursă de plată sunt impozitele speciale – la emisiunea lor se specifică faptul că un anumit venit al bugetului local va fi afectat în mod distinct pentru rambursarea împrumutului;
obligațiuni municipale rambursabile din veniturile preluate de la întreprinderi cu caracter public ce au sediul pe raza unității administrativ-teritoriale respective. Administrația publică locală furnizează comunității servicii, cum ar fi: aprovizionarea cu apă, energie electrică, canalizare, salubritate, transport, etc. iar dezvoltarea acestor servicii se poate realiza prin intermediul unui împrumut obligatar, a cărui rambursare și plată a dobânzii vor fi efectuate pe seama profiturilor viitoare obținute prin folosirea eficientă a sumelor împrumutate;
obligațiuni municipale rambursabile din veniturile din chirii. Unitățile administrativ-teritoriale își pot dezvolta spațiul locativ prin contractarea de împrumuturi obligatare a căror rambursare se face din chiriile încasate de la persoanele fizice sau chiar de la cele juridice care pot folosi spațiile respective ca sedii.
Emisiunea de valori mobiliare este considerată a fi un mijloc de finanțare a cheltuielilor publice. În țările cu economie de piață, plasamentul în valori mobiliare emise de stat este considerat fără risc, deoarece răscumpărarea lor de către emitent este sigură. Unele titluri emise de stat sunt investiții pe termen lung și se tranzacționează pe piața capitalurilor, iar altele, emise pe termen sub un an, se regăsesc pe piața monetară.
Investiția în astfel de titluri fiind considerată cu risc minim, achizițiilor face parte din strategia investițională atât a investitorului individual cât și pentru investitorii instituționali făcând frecvent parte din portofolii de titluri financiare.
2.2.4. Drepturi generate de emisiunea de acțiuni și warante
Emisiunea de acțiuni pe piața de capital de către o societate deschisă, în funcție de legislația în vigoare pe respectiva piață, generează drepturi de atribuire și drepturi de subscriere numite și drepturi de preferință.
În România, drepturile de preferință au fost recunoscute drept valori mobiliare negociabile odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. 28/2002 și apoi a legii 297/2004 devenind obiectul tranzacțiilor pe piața reglementată prin Regulamentul nr.16 al BVB care a intrat în vigoare în octombrie 2004, marcând astfel momentul începerii tranzacționării acestor drepturi pe o piață secundară.
Dreptul de preferință intervine în cazul majorării capitalului social prin emisiune de noi acțiuni. Acțiunile nou emise vor fi oferite spre subscriere în primul rând celorlalți acționari, direct proporțional cu numărul acțiunilor deținute și cu obligația ca aceștia să-și exercite dreptul de preferință în termenul hotărât de adunarea generală, dacă în contract sau statut nu se prevede altfel, la un preț special diferit de prețul comun la care se oferă public acțiunile noi. După expirarea acestui termen, acțiunile vor putea fi subscrise public. Din această prevedere legală rezultă dreptul de preemțiune, care este specific numai acționarilor posesori de acțiuni ordinare (comune). Altfel, aceștia pot subscrie la noua emisiune, exercitându-și dreptul de subscriere.
Numărul de acțiuni noi ce pot fi dobândite pe baza unui drept de preferință se determină cu ajutorul ratei de subscriere care reprezintă numărul de acțiuni noi care pot fi subscrise cu prioritate.
Unde:
Rs – rata de subscriere,
Nan – număr de acțiuni noi,
Nav – număr de acțiuni vechi.
Acțiunile unei societăți care oferă drepturi de subscriere sunt mai atractive pentru investitori deoarece ei sunt astfel mai bine protejați în ceea ce privește poziția în societate iar dacă deținătorii acțiunilor ordinare nu doresc să cumpere acțiuni din noua emisiune, ei pot obține, totuși, un venit prin vânzarea drepturilor de subscriere dobândite către investitorii care doresc să achiziționeze acțiuni din noua emisiune. Așadar, aceste drepturi de subscriere au valoare în sine de vreme ce îndreptățesc posesorii lor să cumpere acțiuni la un preț mai mic decât prețul de piață.
În România primele emisiuni de drepturi de preferință lansate pe piața de capital au avut loc în 2005.
Dreptul de atribuire constă în participarea tuturor posesorilor de acțiuni ordinare la majorarea capitalului social prin încorporarea de rezerve. Acesta intervine direct în situația distribuirii dividendului sub formă de acțiuni, când practic, majorarea de capital social generează o distribuire gratuită de acțiuni. Ca și în cazul dreptului de subscriere, acesta poate fi vândut pe piață dacă acționarul urmărește să încaseze un flux de numerar imediat.
Atât dreptul de subscriere, cât și dreptul de atribuire sunt negociabile, comportându-se pe piață ca orice valoare mobiliară.
Warantul este o valoare mobiliară care îndreptățește deținătorul să cumpere acțiuni la societatea care l-a emis la un preț determinat, într-o perioadă de timp specificată. Dacă valoarea de piață a acțiunilor comune este mai mare decât prețul predeterminat prin warant, atunci investitorul poate obține un profit imediat. Utilizând warantele pentru cumpărarea acțiunilor la un preț predeterminat și vânzând apoi acțiunile la un preț de piață mai mare, investitorul va obține un câștig egal cu diferența dintre cele două prețuri.
Warantele sunt valori mobiliare emise pe un termen mai lung decât dreptul de subscriere. De obicei apar pe piață ca parte a unui titlu (de exemplu, a unei acțiuni ordinare sau a unei obligațiuni), care poate fi emis în una sau mai multe serii creându-se astfel practic o valoare mobiliară hibrid.
Warantele nu au numai valoare de conversiune, ci și valoare ca vehicule tranzacționabile, prețul lor crește proporțional cu creșterea valorii mobiliare pe care o însoțește și este apropiată prețului de conversie. Rezultă că sunt titluri de valoare sau titluri financiare.
Datorită perioadei de timp în care warantele se află în circulație, o societate poate avea în același timp, în circulație, mai multe tipuri de warante.
Valoarea de piață a unui warant este compusă din două elemente: valoarea intrinsecă și prima.
Valoarea intrinsecă este diferența dintre prețul de piață al acțiunii și prețul fix la care s-a emis warantul ce însoțește acțiunea respectivă.
Prima constituie diferența dintre valoarea de piață a warantului, dacă acesta este el însuși tranzacționat pe piața secundară și valoarea intrinsecă.
Principalii factori pe care un investitor trebuie să-i ia în considerare atunci când stabilește ce primă ar trebui să plătească pentru achiziționarea unui warant la o societate sunt : valoarea acțiunii pe care o însoțește warantul, potențialul ei de apreciere (creștere), timpul rămas până la expirarea warantului, toleranța investitorului la risc.
În general, cu cât potențialul acțiunii pe care o însoțește warantul este mai mare, cu atât prima aferentă warantului este mai mare. Din punctul de vedere al investitorului, merită să plătești o primă mare pentru a cumpăra o valoare mobiliară al cărei curs este de așteptat să crească în viitor.
Durata de viață a unui warant este fixată la momentul emisiunii. Cele mai multe warante au perioada de viață cuprinsă între 5-10 ani, începând cu data la care au fost emise, deși unele warante au durata de viață nelimitată. Cu cât este mai mult timp până la expirarea warantului, cu atât este mai mare valoarea primei pe care investitorul este doritor să o plătească pentru a cumpăra un warant.
Investitorii care au un grad de toleranță la risc vor fi mai atrași de warante și, în consecință, vor fi dispuși să plătească o primă mare pentru achiziționarea warantelor.
În concluzie, drepturile (de subscriere, de atribuire) și warantele pot fi considerate valori mobiliare emise de societățile pe acțiuni, în virtutea cărora posesorul are dreptul să achiziționeze titluri primare (acțiuni, obligațiuni) în condiții determinate referitoare la preț sau își exercită dreptul de tranzacționare pe piața secundară, beneficiind de un flux de numerar imediat, deci sunt titluri financiare.
2.3. VALORI MOBILIARE DERIVATE ȘI SINTETICE
Valorile mobiliare derivate sunt instrumente negociabile sau standardizate care conferă operatorului anumite drepturi viitoare privind tranzacționarea activului suport. Acestea se prezintă sub forma contractelor la termen și a opțiunilor.
Contractele la termen sunt de două tipuri:
Contracte FORWARD (anticipate)
Contracte FUTURES (viitoare)
Contractul FORWARD este un acord între doi operatori, prin care vânzătorul se angajează să livreze la o dată viitoare un anumit activ suport, iar cumpărătorul să efectueze plata pe baza unui preț predominant la data încheierii contractului. Obiectul contractului, cantitatea, prețul și scadența sunt elemente negociate și prestabilite în momentul încheierii contractului. Câștigul sau pierderea operatorului va fi stabilită la scadență, fiind generată de diferența dintre cursul activului suport la scadență și prețul aceluiași activ, predominant prin contract.
Rezultatul contractului este pus în evidență de graficul din figura 2.1.
Câștig
FORWARD la cumpărare
+Δ
Ps
Cursul activului suport Pe Ps
-Δ
FORWARD la vânzare
Pierdere
Figura 2.1.
Rezultatul contractului FORWARD la scadență
Pe ordonata graficului se înregistrează câștigul sau pierderea, iar pe abcisă mișcarea cursului activului suport între momentul încheierii contractului și scadența acestuia. Originea graficului reprezintă prețul activului suport predominant prin contract, deci prețul la care se va exercita contractul (Pe), indiferent de nivelul cursului activului suport la scadența contractului (Ps). Vânzarea respectiv cumpărarea contractului, generează fie un caștig, fie o pierdere în funcție de evoluția cursului la scadență.
Contractul FORWARD este finalizat prin livrarea/primirea efectivă a activului suport și achitarea prețului prestabilit al acestuia.
Contractul FUTURES este un contract standardizat cu privire la: natura activului suport, cantitatea tranzacționată și scadența. Prețul contractului nu mai este fix, ca în cazul contractului FORWARD, ci variabil, deoarece contractul FUTURES este actualizat zilnic sau marcat la piață. Pierderea unui operator reprezintă caștig pentru partenerul lui în contract.
Lichidarea contractului FUTURES se poate realiza, fie prin predarea/primirea activului ce constituie obiectul contractului, fie printr-o operațiune de sens contrar, respectiv printr-o compensare pe piețele futures. Cumpărătorul aflat pe poziția long poate lichida poziția sa, realizând o vânzare a contractului futures respectiv, iar operatorul care deține o poziție short își poate lichida poziția prin cumpărarea aceluiași contract futures. Operatorii care nu și-au lichidat pozițiile până la scadență au obligația să realizeze lichidarea prin execuție în natură (predarea/primirea activului suport) sau printr-o operațiune cash (în cazul contractelor futures pe indici bursieri).
Cumpărarea respectiv vânzarea unui contract futures, presupune deschiderea de către broker a unui cont de siguranță în care investitorul trebuie să depună o marjă inițială (de regulă 20% din valoarea contractului). Totodată, brokerul fixează o marjă de reținere și ori de câte ori soldul contului de siguranță scade sub această marjă de reținere, brokerul va face un apel în marjă prin care va cere investitorului să refacă marja inițială. Dacă investitorul nu are banii necesari, brokerul închide poziția acestuia și vinde contractul.
În concluzie, un contract futures este un titlu financiar derivat, el cotând la bursă iar prețul său curent reflectând prețul activului de bază. Se observă că prețurile futures și cele cash pentru o marfă sau un activ financiar evoluează în același sens și tind să se egalizeze spre scadența contractului futures.
Contractele de opțiuni permit operatorului să-și asume riscul potențial aferent unei tranzacții cu titluri suport în schimbul plății unei prime. Contractul de opțiuni dă cumpărătorului dreptul de a cumpăra (pentru opțiunea CALL) sau de a vinde (pentru opțiunea PUT) anumite active la un preț și la o scadență convenite inițial. Valoarea opțiunilor se definește în funcție de un foarte mare număr de factori importanți, cum ar fi: prețul de exercitare, rata dobânzii, volatilitatea operațiunii, durata de viață.
Produsele derivate sunt tranzacționate pe două tipuri de piețe:
piețe organizate, care au o structură ce include și case de compensații, ce asigură contrapartida în tranzacții. Securitatea operațiunilor este, în plus, sporită prin sistemul depozitelor de garanție al căror nivel se ajustează în funcție de noile informații privind volatilitatea diferitelor operațiuni. Aici pot încheia tranzacții doar membrii acestor piețe între care se numară marile grupuri bancare internaționale sau Casele de curtaj. Cele mai puternice astfel de piețe sunt:
CBOT – Chicago Board of Trade;
LIFE – London International Financiar Futures Exchange;
MATIF – Marché à terme International de France;
EOF – European Options Exchange – prima piață europeană a opțiunilor (Amsterdam, 1978).
Piețele OTC (Over the Counter) care sunt structuri mult mai simple, în cadrul cărora se realizează negocieri directe între operatori.
Pentru că nu există organisme de contrapartidă, riscurile sunt mai mari. Contractele nu sunt standardizate, putând fi adaptate la nevoile operatorilor. Cea mai puternică piață de acest gen este NASDAQ, care funcționează ca un sistem automatizat de cotare ce folosește peste 500 de market makers, pentru a efectua (la cele 250.000 de terminate) tranzacții pentru aproape 6.000 de societăți cotate (din care peste 300 străine).
Valorile mobiliare sintetice sunt reprezentate de contractele pe indici bursieri. Scopul lor vizează acoperirea riscului de pierdere din evoluția cursului valorilor mobiliare ce compun portofoliu. Astfel, indicii bursieri, fiind alcătuiți pe baza unui coș de titluri, permit dispersia riscului. Indicii constituie suport atât în contracte futures, cât și în contracte de tip options.
CAPITOLUL 3
STABILITATEA FINANCIARĂ
3.1. STABILITATEA FINANCIARĂ ȘI STABILITATEA PREȚURILOR
Procesul de dezinflație a continuat în 2006, implementarea deciziilor de politică monetară fiind favorizată de un sistem financiar stabil. Volatilitatea indicelui prețurilor de consum și a prețurilor producției industriale a scăzut la nivelul de la sfârșitul anului 2004. Reducerea gradului de incertitudine privind evoluția viitoare a prețurilor și micșorarea diferenței dintre inflația realizată și cea țintă creează premisele unui mediu economic mai stabil cu efecte pozitive asupra dezvoltării financiare.
Sursa: Bloomberg, BNR Sursa: BNR
Grafic 1.1. – Ratele dobânzilor Grafic 1.2. – Ratele nominale ale
interbancare la 3 luni în 2006 dobânzilor la depozitele și creditele
(procente). noi în lei (procente).
Evoluțiile de pe piața monetară în 2006 nu au afectat stabilitatea financiară. Momentele de turbulență de pe piețele financiare nu au avut un impact semnificativ asupra lichidității pieței monetare. Volatilitatea ratelor de dobândă interbancare, deși ridicată comparativ cu cea din Polonia sau Cehia (Grafic 1.1), nu a avut ecou în sectorul real (Grafic 1.2). Cele mai volatile rate de dobândă au fost la creditele la 3 și 6 luni acordate populației, dar acestea sunt și cele mai puțin uzitate (sub 1 la sută din totalul creditelor nou acordate).
3.2. IMPLICAȚIILE EVOLUȚIEI CURSULUI DE SCHIMB ASUPRA STABILITĂȚII FINANCIARE
Evoluția cursului și caracteristicile pieței valutare nu au indus în 2006 riscuri deosebite asupra stabilității financiare. Monitorizarea acestor două elemente este necesară pentru că:
evoluția cursului (amplitudine și volatilitate) poate afecta echilibrele macroeconomice și capacitatea debitorilor de a-și onora serviciul datoriei în valută;
caracteristicile pieței valutare (dezvoltare, lichiditate, integrare etc.) determină modul de transmitere a șocurilor în economia reală și sistemul financiar.
1. Moneda națională s-a apreciat în 2006 cu peste 8 la sută, peste majoritatea monedelor în ECE. Volatilitatea cursului a fost mai mică decât în 2005 și comparabilă cu a monedelor din regiune (Grafic 1.3). Probabilitatea de criză valutară se află sub pragul de semnal, dar a crescut ușor, Principalele evoluții care au deteriorat indicatorul au fost creșterea datoriei externe pe termen scurt în total rezerve oficiale și majorarea ponderii deficitului de cont curent în PIB.
2. Piața valutară s-a dezvoltat , dar rămâne semnificativ în urma celor din regiune ca adâncime și structură (Grafic 1.4). Costul lichidării poziției (diferența între prețul de vânzare și cel de cumpărare) a fost comparabil cu cel din aceste țări în prima parte a anului 2006 (Grafic 1.5), dar în creștere la începutul anului 2007.
Sursa: Reuters, BNR
Grafic 1.3. – Volatilitatea cursului
(medie mobilă de 12 luni, procente).
Sursa: site-urile băncilor centrale Sursa: Reuters, BNR
Grafic 1.4. – Structura pieței valutare Grafic 1.5. – Spread-ul relativ al
(valorii medii zilnice, miliarde euro). diverselor monede din regiune
(medie lunară, procente).
Nerezidenții au fost cei care au contribuit semnificativ la dezvoltarea pieței, dar în special pe segmentul operațiunilor speculative. Volumul tranzacțiilor medii zilnice ale acestora a crescut de aproape 4 ori în 2006 față de 2005, depășind ca valoare tranzacțiile realizate de clienții rezidenți sau de băncile autohtone. Această evoluție s-a datorat rentabilității ridicate a plasamentelor în RON (ca urmare a aprecierii leului și diferențialului de dobândă), pe fondul performanței economiei, liberalizării totale a contului de capital, aderării la UE și percepției favorabile asupra regiunii. Vânzările nete de valută ale nerezidenților au fost sub 0,3 miliarde EUR, în scădere semnificativă față de 2005. Nerezidenții s-au situat în ultimii doi ani aproape continuu pe poziții nete de cumpărare a monedei naționale. Lunile mai și iunie 2006 au fost singurele momente semnificative în care s-au inversat pozițiile, în concordanță cu evoluțiile de pe celelalte piețe emergente. De altfel, integrarea pieței valutare românești cu cele regionale și implicit riscul de contagiune s-au accentuat în 2006. Volumul mediu zilnic de tranzacționare a depășit 900 de milioane EUR, dar majoritatea sunt operațiuni spot. Dezvoltarea modestă a instrumentelor pieței valutare a acționat și ca un scut împotriva fluctuațiilor importante ale cursului. Segmentul tranzacțiilor forward și swap este în creștere. Impactul volumului tranzacțiilor asupra rentabilității cursului a determinat un grad de lichiditate mai redus în mai-iunie (Grafic 1.6), pe fondul schimbării sentimentului de încredere față de țările emergente.
Sursa: Reuters, BNR
Grafic 1.6. – Indicele de lichiditate.
3.3. REGLEMENTAREA MIȘCĂRILOR INTERNAȚIONALE DE CAPITAL
3.3.1. Vulnerabilitatea financiară internațională
Înțelegând avantajul liberalizării contului de capital, o serie de țări, în special țări dezvoltate din punct de vedere economic au trecut la liberalizarea contului de capital începând cu a doua jumătate a anilor `70. Într-un studiu elaborat în anul 2000 de către cercetătorii de la departamentele de științe politice de la Universitatea Yale și de la Universitatea UCLA, se analizează factorii care determină diverse țări să ia decizia de liberalizare a contului de capital.
țările care practică un curs de schimb fix sunt puțin tentate să-și liberalizeze contul de capital, în timp ce țările cu un venit pe locuitor ridicat sau care sunt puternic conectate la economia mondială au înclinația de a-și liberaliza rapid contul de capital.
înclinația spre liberalizarea contului de capital este determinată și de nivelul structurilor democratice ale țării, de ponderea pe care o deține sectorul public în economie; bunăoară țările în care ponderea sectorului public este ridicată au, în general, o înclinație redusă pentru liberalizarea contului de capital.
Procesul de liberalizare a conturilor de capital s-a amplificat mult începând cu primii ani ai deceniului nouă. Organismele financiare internaționale precum și Uniunea Europeană au încurajat deciziile pe care le-au luat diverse țări privind liberalizarea fluxurilor financiare. Începând cu deceniul nouă al secolului trecut spațiul economiei mondiale a fost caracterizat prin intensificarea puternică a fluxurilor de capital dintre diverse țări. De exemplu, fluxul de capital privat către țările în curs de dezvoltare a crescut la cca. 100 de miliarde USD în 1990 la peste 200 de miliarde USD în anul 1995. Deci, în cinci ani volumul fluxurilor de capital privat către țările în curs de dezvoltare s-a dublat. Începând cu anul 1998, din păcate direcția fluxurilor de capital privat și-a inversat sensul, multe dintre capitalurile investite în țările în
curs de dezvoltare fiind retrase. Această schimbare a sensului fluxurilor de capital a condus la puternice crize ale contului de capital pe numeroase piețe emergente .
Experiența unor țări în curs de dezvoltare a pus în evidență faptul că liberalizarea contului de capital amplifică volatilitatea fenomenelor macroeconomice, aceasta putând genera crize valutare sau bancare. Criza financiară din Asia de Sud-Est de la sfârșitul anilor `90 și tulburările globale pe care le-a provocat așează finanțele internaționale pe primul loc între problemele cu care se confrută economia globală. Declanșarea marii crize în anul 1997 a provocat o mare îngrijorare în întreaga lume, dar nu s-a ajuns la un acord, nici în rândul comunității economiștilor de profesie și nici in cel al guvernanților, cu privire la finanțele internaționale și la reglementarea circulației internaționale a capitalului și a investițiilor. În ciuda experienței acestei crize și a argumentelor unor specialiști, care au atenționat ca vor mai avea loc și alte crize, cel puțin și daca nu se vor reglementa mișcările internaționale de capital, guvernele au ignorat aceste pericole. Această atitudine s-a schimbat brusc în vara anului 1998, când devalorizarea rublei și a altor probleme grave ale Rusiei au provocat o cădere gravă a burselor de valori din multe țări. Fuga capitalului și amenințarea cu prăbușirea monedei naționale au afectat grav Turcia (2000), Brazilia (2001) și alte țări.
3.3.2. Strategii de asigurare a stabilității financiare
Trebuie menționat faptul că liberalizarea financiară este un proces dinamic complex care implică o etapizare atentă a fazelor precum și adoptarea unor măsuri de precauție care să reducă probabilitatea apariției unor crize valutare ulterioare. Începând cu anul 1995 preocupările pentru studiul fenomenelor legate de echilibrul balanței de plăți și în special al contului de capital s-au intensificat foarte mult atât în mediul academic cât și în cadrul unor organisme internaționale cum ar fi Fondul Monetar Internațional, OECD, Comisia Europeană.
În numeroase studii elaborate se analizează atât avantajele cât și dezavantajele liberalizării contului de capital, condițiile premergătoare care trebuie îndeplinite precum și modul optim de etapizare a acestei importante operațiuni. Activitatea de liberalizare a contului de capital, activitatea desfășurată în numeroase țări în ultimele două decenii se încadrează într-o preocupare mai largă de menținerea a stabilității financiare internaționale. Trebuie remarcat însă că, deși au fost elaborate numeroase studii în ceea ce privește liberalizarea contului de capital, și în prezent continuă să existe controverse privind avantajele acesteia cât și în ceea ce privește modul de etapizare a acestei operațiuni.
Din punct de vedere al teoriei economice necesitatea liberalizării contului de capital se bazează pe faptul că libera circulație a capitalului promovează o alocare eficientă a economiilor la nivel global precum și o mai bună diversificare a riscurilor financiare. Prin aceasta, liberalizarea contului de capital poate sa-și aducă o contribuție majoră la procesul creșterii economice și al bunăstării sociale. În literatura de specialitate au fost publicate numeroase modele care pornind de la paranigma competitivității și eficienței pieței financiare au pus în evidență faptul că deschiderea conturilor de capital poate face procesul de creștere economică mai alert în special print-o mai bună alocare a capitalurilor. În același timp, în literatura de specialitate au apărut și puncte de vedere opuse în ceea ce privește rolul liberalizării contului de capital asupra procesului de creștere economică reliefând unele riscuri ale unui cont de capital deschis. Astfel, Laureatul Premiului Nobel Joseph Sriglitz evidențiind faptul că pe piața de capital internaționala există asimetrie informațională susține că liberalizarea contului de capital nu conduce cu necesitate la o mai bună alocare a resurselor, în special în situațiile în care piețele respective se caracterizează puternice distorsiuni.
Analiza literaturii de specialitate cu privire la problematica contului de capital reliefează următoarele avantaje ale liberalizării financiare:
alocarea mai eficientă a resurselor – fluxurile internaționale de capital se vor orienta spre piețele țărilor în curs de dezvoltare unde rentabilitățile sunt în general mai ridicate, ducând astfel la o accelerare a creșterii economice în aceste țări. Mai mult necesitatea, creării unui mediu propice investitorilor străini va duce la creșterea disciplinei de piață și va induce o îmbunătățire a comportamentului agenților economici interni, o disciplinare a forței de muncă și a oficialilor guvernamentali;
o creștere a flexibilități gospodăriilor și a companiilor în acomodarea șocurilor ce pot apare asupra veniturilor și asupra rezultatelor producției. Creșterea acomodării la șocuri este rezultatul lărgirii accesului la piețele de credit și capital;
posibilitatea diversificării riscurilor pe plan internațional;
o dezvoltare mai accelerată a sistemului financiar național datorită amplificării competiției din sectorul bancar.
Experiența mondială pune în evidență că existența unui anumit control asupra mobilității capitalurilor implică un cost mai mare al capitalului împrumutat de firme de pe piața internă. Această creștere a costului creditului se datorează faptului că restricțiile impuse asupra contului de capital nu permit egalizarea rentabilității de pe piața internă cu cea de pe piața internațională. În același timp, repatrierea profitului sau a dividendelor în cazul companiilor multinaționale, ceea ce descurajează investitorii.
În ceea ce privește liberalizarea contului de capital, o serie de autori precum și unele instituții internaționale insistă asupra unui proces gradual de liberalizare financiară. În fundamentarea acestei teze se pornește de la unele dereglări ale spațiului economico-financiar pe care le poate provoca fluxurile de capital în cazul în care se renunță brusc la mecanismele de frânare.
Crizele apărute ca urmare a liberalizării contului de capital au avut în fapt și alte cauze legate de anumite imperfecțiuni ale piețelor de capital interne și internaționale. La generarea crizelor menționate a contribuit și comportamentul investitorului care nu este întotdeauna rațional și previzibil, el generând uneori fenomene de propagare și contagiune pe piața internațională de capital. În multe situații liberalizarea contului de capital în țările în curs de dezvoltare riscă să ducă la situații de criză în special datorită existenței unor sisteme financiare fragile și insuficient reglementate. Elementele prezente au condus pe specialiști la concluzia necesității elaborării unor algoritmi de etapizare a procesului de liberalizare a contului de capital astfel încât riscurile generate să fie cât mai mici.
Analiza economică pune în evidență aspectul multidimensional al volatilității fenemenelor macroeconomice, respectiv volatilitatea cursului de schimb, volatilitatea cheltuielilor destinate consumului, volatilitatea cursurilor bursiere, volatilitatea ratei dobânzii, volatilitatea PIB-ului. Analizele efectuate de Levchenko (2005) au pus în evidență faptul că în multe țări în curs de dezvoltare raportul dintre volatiliatatea consumului și volatilitatea PIB-ului a crescut simțitor în ultima perioadă. Acest fapt este explicat pe baza particularităților existente în țările în curs de dezvoltare unde datorită dezvoltării insuficiente a piețelor de capital categorii importante de agenți economici nu au acces la piețele internaționale. Gradul relativ redus de dezvolatare a sistemului financiar național conduce la situații în care dispersia efectelor asupra agenților economici a liberalizării contului de capital să fie relativ ridicată. În același timp autorul arată că indicatorul obținut prin raportarea volatilității consumului la volatilitatea PIB începe să scadă dacă se atinge un anumit nivel critic al deschiderii financiare (,,gradul de deschidere eficiență”).
Un aspect deosebit de actual în literatura de specialitate se referă la corelația dintre procesul liberalizării contului de capital și cel al creșterii economice. Trebuie menționat faptul că pentru ca liberalizarea contului de capital să inducă o accelerare a creșterii economice este necesar îndeplinirea unor condiții minimale și anume:
liberalizarea contului de capital trebuie să conducă la intrarea unui volum suficient de fluxuri de capitaluri private;
aceste fluxuri trebuie să fie în majoritate reprezentate de capitaluri pe termen lung și, astfel, să nu fie ușor reversibile pentru a evita apariția situațiilor de criză;
să existe suficiente mecanisme internaționale pregătite atât pentru a preveni apariția unor crize valutare, cât și pentru a sprijini țările în curs de dezvoltare în cazul apariției lor.
Majoritatea analiștilor economici sunt de acord că în ultimele decenii a avut loc o intensificare fără precedent a mobilității capitalului pe piața internațională. Cu toate acestea, nu există încă consens cu privire la natura și intensitatea acestui fenomen. Această lipsă de consens rezidă din faptul că, în general, este greu de cuantificat nivelul de mobilitate a capitalului specific fiecărei țări. Cu excepția cazurilor limită în care contul de capital este complet închis, respectiv complet deschis este dificil de definit indicatori care să cuantifice gradul în care piața de capital a unei țări se integrează în piața internațională de capital. Întru-cât cazurile limită mai sus menționate reprezintă situații teoretice o problemă esențială pentru teoria și practica economică se referă la definirea unor indicatori care să permită cuantificarea cât mai exactă a gradului de deschidere a contului de capital și aceeași problemă se ridică și în legătură cu carcterizarea gradului de deschidere al pieței de capital. Acești indici trebuie astfel construiți încât să permită, pe de o parte realizarea de comparații între țări, iar pe de altă parte să furnizeze un tablou cât mai complet cu privire la evoluția gradului de deschidere a contului de capital pentru fiecare țară.
Numeroase lucrări apărute în literatura de specialitate precum și studii elaborate de organisme internaționale și-au propus, utilizând tehnici econometrice, analiza influenței liberalizării contului de capital asupra procesului creșterii economice. De la început trebuie menționat că studiile și analizele elaborate până în prezent au condus la concluzii contradictorii. În timp ce unele studii econometrice au pus în evidență faptul că liberalizarea contului de capital are ca efect o amplificare a procesului creșterii economice, alte studii au ajuns la concluzia că liberalizarea financiară nu ar avea efect asupra creșterii economice.
Probabil că problema fundamentală a reformei financiare internaționale o reprezintă compromisul între întoarcerea la un sistem al cursurilor de schimb mai mult sau mai puțin stabile (dar nu fixe) și încercarea de a face cursurile flexibile și schimbătoare mai viabile. Lecțiile crizei fianciare au convins oricum Administrația americană să creeze o ,,nouă arhitectură financiară internațională”.
CONCLUZII
Realitatea economico – financiară demonstrează că în timp, capitalul financiar bancar s-a dezvoltat sub influența econimiei și, la rândul lui s-a constituit într-un factor important al evoluției acesteia. El se folosește într-un sistem propriu de relații ce constituie esența unei piețe specifice.
Piața de capital s-a format și evoluează în corelație cu celelalte piețe specifice din economie pe care le influențează și de la care primește influențele mutuale. Tot mai frecvent pentru piața de capital (capital market) se folosește sinonimul de piață a valorilor mobiliare sau a titlurilor de valoare.
Economiile naționale, indiferent de gradul și nivelul lor de dezvoltare, au ca și caracteristică comună, existența și funcționarea unor piețe specializate, unde se întâlnesc și se reglează – liber sau dirijat – cererea și oferta de active financiare necesare creării de resurse pentru dezvoltarea producției de bunuri și servicii.
În sens larg, piața financiară include atât piața monetară (piața scontului, piața interbancară, piața certificatelor de depozit, piața efectelor de comerț, piața eurovalutelor), cât și valorilor mobiliare, adică piața titlurilor financiare de capital, numită pe scurt piața de capital.
La modul sintetic, piața de capital reprezintă:
locul unde se întâlneste cererea cu oferta de capital;
spațiul economic în care se întâlnesc și se confruntă cererea cu oferta de titluri de valoare, în special acțiuni și obligatiuni;
cadrul în care disponibilitățile bănești ale populației sau ale altor agenți se întâlnesc cu nevoile de resurse bănești pe termen mediu și lung ale întreprinderilor sau administrațiilor publice, precum și relațiile dintre ofertanții și utilizatorii acestor fonduri bănești.
Ca și piață a titlurilor de credit pe termen mediu și lung (obligațiuni) și a valorilor mobiliare fară scadență (acțiuni), piața de capital este mecanismul prin intermediul căruia sunt atrase și utilizate resursele bănești ale agenților economici și ale populației.
Renăscută relativ recent, piața de capital din România este comparabilă în prezent sub aspectul reglementărilor, procedurilor de tranzacționare și suportului tehnologic – piețelor de capital din țările cu tradiție în acest domeniu.
Activitatea bursieră, investițiile în valori mobiliare, reprezintă tot mai mult o modalitate de a-ți proteja economiile ori de a te dezvolta. Din aceste considerente cunoașterea cât mai adâncă a domeniului pieței de capital ajută în minimalizarea riscului și abordarea unei politci performante a plasamentului.
Importanța si utilitatea pieței de capital în buna funcționare a mecanismului economiei de piață este astăzi, un lucru de necontestat. Indiferent de nuanțările care se pot face pe această temă, pentru buna funcționare a acestui mecanism, piața de capital este componenta care contribuie la îdeplinirea a două obiective majore, general valabile: finanațarea activității economice și asigurarea mobilității capitalului pe principii de eficiență economică și minimizare a riscului investițional.
BIBLIOGRAFIE
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Piata DE Capital Si Stabilitatea Financiara (ID: 134478)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.