. Piata Creditului Si Creditarea Firmei (s.c. Xyz S.a., Timisoara)

CAPITOLUL I

PIAȚA CREDITULUI, COMPONENTĂ

A PIEȚEI FINANCIARE

În orice economie modernă există agenți economici care au un excedent de resurse financiare și agenți economici care au un necesar de finanțare mai mare decât resursele de care dispun. Piața financiară asigură întâlnirea excedentelor cu deficitele de finanțare și permite agenților economici cu excendent să-l investească în mod profitabil, iar celor cu deficit să-și finanțeze necesarul de finanțare.

În literatura economică1) se folosesc diferite noțiuni pentru a descrie structura pieței financiare, și anume: în unele lucrări americane, piața de capital, componentă a pieței financiare, desemnează atât tranzacțiile cu titluri pe termen lung, cât și cele cu instrumente monetare; în literatura franceză este preferată noțiunea de piață a capitalurilor, aceasta cuprinzând piața creditului, piața valorilor mobiliare (numită piață financiară) și piața monetară. Piața valorilor mobiliare are la rândul ei două componente: a) piața financiară primară, este piața pe care se emit și se vând titluri financiare noi; b) piața financiară secundară, pe care se fac tranzacții cu titluri de valori emise anterior. La rândul ei, piața financiară secundară cunoaște două forme: bursa de valori și piața “la ghișeu”.

Structura pieței financiare se prezintă în tabelul 1.1.

Structura pieței financiare Tabelul 1.1

Piața financiară reprezintă mecanismul prin care activele financiare sunt emise și introduse în circuitul economic, fiind structurată pe două componente: sectorul bancar și sectorul titlurilor financiare. Din cele menționate reiese că mișcarea fondurilor în economie se poate realiza în două modalități:

mobilizarea fondurilor bănești la bănci și utilizarea de către acestea a resurselor astfel atrase pentru creditarea utilizatorilor de fonduri (finanțare indirectă);

emisiunea de titluri financiare de către utilizatorii de fonduri pe piața financiară (finanțare directă).

Conținutul pieței financiare este dat de oferta și cererea de capital.

Oferta de capital cuprinde totalitatea mijloacelor bănești disponibile pentru plasament la un moment dat, sau într-o anumită perioadă de timp și la un anumit preț, numit dobândă. Ea include: economiile care se formează într-o perioadă dată, capitalul eliberat dintr-un împrumut anterior, transformarea imobilizărilor în lichidități active etc.

Cererea de capital definește ansamblul nevoilor de capital ale agenților economici la un moment dat, sau într-o anumită perioadă, având în vedere și nivelul dobânzii pe care sunt dispuși să o suporte. Ea include: capitalul solicitat pentru investiții, resurse pentru capital permanent, mijloace necesare pentru formarea de rezerve, etc.

Întâlnirea cererii cu oferta de capital pe piața capitalului are loc în baza unor reglementări specifice menite să apere interesele tuturor participanților la procesul de mobilizare și utilizare a resurselor respective, în condițiile concurenței loiale.

Mijloacele de concurență utilizate pe această piață sunt rata dobânzii (pentru depuneri și credite), dividendul încasat (pentru acțiuni) și cuponul (dobânda) pentru obligațiuni.

Piața capitalului îndeplinește mai multe funcții, răspunzând astfel unor cerințe obiective ale funcționării vieții economice. Dintre aceste funcții menționăm:

asigură finanțarea suplimentară a activității economice, motiv pentru care, și din acest considerent piața capitalurilor mai este denumită și piață financiară2;

asigură compensarea excedentului cu deficitul de lichidități bancare, permițând mobilizarea capitalului, respectiv deplasarea acestuia de la un posesor la altul.

Privită sub aspectul factorului timp, piața capitalului este structurată în:

piața capitaluri pe termen scurt, fiind definită de relațiile ce se formează în procesul atragerii și plasării fondurilor bănești pe termen scurt3;

piața capitalului pe termen mediu și lung, reprezentând relațiile ce apar în legătură cu plasarea de fonduri de până la 5 ani și peste 5 ani4.

1.1. PIAȚA CREDITULUI ȘI

COMPARTIMENTELE ACESTEIA

Piața creditelor, componentă a pieței financiare, desemnează patru piețe, relativ distincte, și anume: piața monetară, piața creditului pe termen scurt, piața creditelor pe termen mediu și lung mobilizabile și piața creditelor pe termen mediu și lung nemobilizabile

Piața monetară este piața pe care băncile se împrumută între ele pe termen scurt și foarte scurt, în scopul asigurării echilibrului zilnic între încasările și plățile lor. Aici băncile își plasează fondurile excedentare și își acoperă deficitele temporare, prin împrumuturi cu scadență foarte scurtă. Prin piața monetară fondurile sunt redistribuite potrivit necesităților lor, iar banca centrală poate interveni pe piața monetară pentru a acoperi un deficit net de lichidități al economiei.

Participanții la piața monetară sunt un număr de instituții, limitativ, dintre care menționăm: băncile comerciale; așezămintele publice și semipublice; agenții de schimb; societăți de investiții în valori mobiliare; societăți de asigurare. Unele dintre acestea sunt în principal creditori, deoarece prin activitatea specifică mobilizează fonduri importante pentru care încearcă să găsească plasamente temporare, altele au un caracter în general debitor.

Băncile de toate categoriile, casele de credit, așezămintele financiare publice și semipublice sunt ofertanți sau solicitatori de lichidități. Dacă contul acestora la centrala băncii este debitor, atunci ele solicită concursul acesteia prezentându-se ca solicitanți de “monedă primară”.

Întânirea cererii și ofertei pe piața monetară se realizează de prin intermediarii financiari. Aceștia sunt de două feluri:

agenții de schimb (curtieri);

casele de scont – sunt reprezentate de bănci care nu se limitează la stabilirea contactului între participanții la operațiuni, ci participă ele însele la derularea lor. Astfel, băncile acordă celorlalți participanți credite sau angajează împrumuturi de la aceștia pentru a obține un profit din diferența între dobânzile încasate și plătite.

Obiectul de schimb pe piața monetară este reprezentat de moneda primară, sub formă de solduri creditoare ale conturilor, la centrala băncii. Prin aceste operațiuni, o cantitate de monedă primară este cedată în schimbul unei promisiuni de restituire ulterioară, cu plata unei dobânzi.

Operațiunile efectuate pe piața monetară sunt:

a) Vânzările – cumpărările, sunt utilizate în cazul bonurilor de tezaur, însă volumul lor este redus. Dacă se utilizează efecte private cu scadența mai mică de trei luni se aplică o dobândă unică, indiferent de scadență;

b) Operațiuni “Swap” – constau într-o vânzare la vedere însoțită de un angajament de cumpărare la un termen convenit. Operațiunea “Swap” conferă un drept de proprietate asupra efectelor cedate, nu un simplu drept de gaj;

c) Înregistrări în contul unui corespondent bancar – se referă la bonurile de tezaur deținute de bănci și păstrate la banca centrală.

Pe piața monetară se practică două categorii de rate ale dobânzilor, care se află în strânsă legătură, și anume:

a) ratele practicate de banca centrală în investițiile sale – depind în oarecare măsură de situația pieței monetare, însă ele sunt în general fixate unilateral de banca centrală, în funcție de politica sa. În practică, întâlnim mai multe rate ale dobânzii, după natura investiției: pentru cumpărări ferme, anunțate, de efecte private; pentru cumpărări Swap anunțate, de efecte reprezentative pentru credite pe termen mediu; pentru cumpărări Swap neanunțate, de bonuri de tezaur; pentru cumpărări Swap neanunțate, neregulate, de efecte private, etc..

b) ratele dobânzii practicate de bănci în relațiile dintre ele – sunt foarte numeroase, în funcție de natura operațiilor: de la o zi la alta, la termen, pentru diverse scadențe, cu preaviz, etc. Dobânzile cele mai des practicate sunt determinate prin confruntarea cererii și ofertei, centralizate la scont.

Piața creditului pe termen scurt poate fi definită ca fiind piața pe care diverși agenți economici împrumută sau se împrumută cu bani de la bănci și alte instituții financiare, în schimbul cedării unor creanțe la vedere sau cu scadențe relativ apropiate.

a) Credite pe termen scurt acordate de agenții nebancari băncilor și celorlalte instituții financiare. Aceste tipuri de credite, pe care populația și agenții economici le pot acorda băncilor, în majoritatea țărilor, sunt obiectul unor reglementări din partea statului, în ceea ce privește modul în care pot interveni aceste credite și rata dobânzii aferente. Ele îmbracă forma depunerilor în cont și a subscripțiilor de bonuri de casă.

b) Credite pe termen scurt acordate de bănci și celelalte instituții financiare agenților nebancari. Aceste credite se prezintă sub o diversitate de forme, nefiind finanțate întotdeauna de instituțiile care le acordă. Modalitățile de creditare pe termen scurt sunt: scontul de efecte private și publice, avansul în cont curent, creditul de mobilizare a creanțelor comerciale și creditul prin acceptare.

Scontul este o operațiune simplă prin care se poate desfășura atât cu efecte private cât și publice. Dacă o persoană deține o cambie cu scadența peste trei luni și are nevoie în acest interval de fonduri, ea se poate prezenta la bancă spre a sconta polița și de a obține un credit. Dacă banca acceptă, ea avansează purtătorului cambiei valoarea acesteia și reține o dobândă calculată în funcție de timpul rămas până la scadență, numită “taxă de scont” Purtătorul cambiei o girează în favoarea băncii, care la scadență o va prezenta spre plată tratului, sau o poate prezenta băncii centrale pentru rescont. Operațiunea este avantajoasă atât pentru prezentatorul la scont, care obține un credit cu formalități minime, iar banca își plasează capitalul cu risc minim, fără a-l imobiliza. Băncile iau măsuri, însă, împotriva primirii la scont a “efectelor de complezență” adică a efectelor trase fără a exista o tranzacție comercială reală între cele două părți.

Avansul în cont se efectuează prin intermediul unui cont. Creditul obținut de un solicitator în cont curent se poate utiliza de către acesta prin tragere de cecuri a căror valoare este echivalentă cu suma pe care dorește să o ridice din cont. În momentul în care soldul atinge limita maximă autorizată, debitorul are facultatea de a-și reconstitui total sau parțial creditul efectuând o nouă încasare în contul curent da la bancă.

Creditul de mobilizare a creanțelor comerciale este o modalitate de creditare mai recentă menită să remedieze inconvenientele scontului. Băncile nu agreează întotdeauna scontul mai ales când este vorba de sume mici iar titlurile sunt prezentate la scont doar cu câteva zile înainte de scadență.

Creditul prin acceptare sau prin aval este un credit foarte particular, cu rol deosebit pe plan internațional. Operațiunea constă în acceptarea de către bancă unei trate trase asupra sa, respectiv în acordarea avalului la o trată trasă asupra unui client.

Piața creditelor pe termen mediu mobilizabile (CMM) este definită de mișcarea creditelor a căror scadență se situează între un an și cinci-șapte ani. Spre deosebire de creditele pe termen scurt, utilizate pentru plăți curente, creditele pe termen mediu sunt destinate procurării de mijloace de producție și pentru finanțarea exporturilor. Cererile pentru asemenea credite provin de la întreprinderi private și publice, comercianți, societăți imobiliare, particulari.

Principalele trăsături ale creditelor pe termen mediu mobilizabile (CMM) sunt scadența cuprinsă între 1 și 5-7 ani și faptul că în anumite condiții ele pot fi mobilizate, adică băncile pot recupera prin diverse moduri fondurile împrumutate. Din aceste caracteristici rezultă că CMM sunt finanțate nu numai din economii (acumulări) disponibile pentru acea perioadă, ci și din resurse cvasimonetare (cu caracter de resurse disponibile pe termen scurt). Sau, altfel spus, prin intermediul pieței CMM cu rol deosebit pe plan internațional. Operațiunea constă în acceptarea de către bancă unei trate trase asupra sa, respectiv în acordarea avalului la o trată trasă asupra unui client.

Piața creditelor pe termen mediu mobilizabile (CMM) este definită de mișcarea creditelor a căror scadență se situează între un an și cinci-șapte ani. Spre deosebire de creditele pe termen scurt, utilizate pentru plăți curente, creditele pe termen mediu sunt destinate procurării de mijloace de producție și pentru finanțarea exporturilor. Cererile pentru asemenea credite provin de la întreprinderi private și publice, comercianți, societăți imobiliare, particulari.

Principalele trăsături ale creditelor pe termen mediu mobilizabile (CMM) sunt scadența cuprinsă între 1 și 5-7 ani și faptul că în anumite condiții ele pot fi mobilizate, adică băncile pot recupera prin diverse moduri fondurile împrumutate. Din aceste caracteristici rezultă că CMM sunt finanțate nu numai din economii (acumulări) disponibile pentru acea perioadă, ci și din resurse cvasimonetare (cu caracter de resurse disponibile pe termen scurt). Sau, altfel spus, prin intermediul pieței CMM se realizează transformarea fondurilor disponibile pe termen scurt în fonduri disponibile pe termen lung.

Mecanismul pieței CMM se bazează pe practica băncilor centrale din unele țări de a primi la scont efecte materializând credite acordate pe o durată de mai mulți ani.

Acest tip de credite prezintă mai multe avantaje și dezavantaje. Avantajele creditelor mediu mobilizabile sunt:

acordarea de împrumuturi pe mai mulți ani finanțate din resurse pe care așezămintele finanțatoare le procură, total sau parțial, sub forma primirilor cu depuneri la vedere sau pe termen scurt;

dispunând de sumele respective, debitorii le pot utiliza pentru achiziționarea de echipamente sau construcții, pentru promovarea exporturilor;

recurgerea la acest procedeu de finanțare este cu atât mai profitabil cu cât populația este tentată să păstreze o parte a economiilor sub formă lichidă.

Dezavantajele acordării creditelor mediu mobilizabile, ce comportă anumite riscuri, constau în următoarele:

sistemul conduce la acoperirea unei părți din creditele pe termen mediu prin emisiunea de monedă a băncii centrale, putând alimenta procesul inflaționist;

uneori procedura de mobilizare a creditelor pe termen mediu este susceptibilă să complice controlul pe care autoritățile monetare trebuie să-l exercite asupra evoluției masei bănești.

Piața creditelor la termen, nemobilizabile (CTM) este caracterizată de faptul că această categorie de credite au scadențe cuprinse de la câțiva ani până la 50 de ani. Dacă în trecut nu exista nici o posibilitate de refinanțare a acestora, în prezent, legislațiile dintr-o serie de țări prevăd posibilitatea creării piețelor pentru creanțele ipotecare. Titlurile nu pot fi scontate la banca centrală și nici tranzacționate pe piața monetară, însă pot fi cedate terților pe o piață pe care banca centrală o alimentează și o reglează.

După natura creditelor acordate deosebim două piețe distincte: piața creditelor ordinare la termen și piața creditelor ipotecare.

a) Piața creditelor ordinare la termen. Creditele negociate pe piața creditelor ordinare pe termen mediu și lung se caracterizează prin aceea că nu există nici o posibilitate de refinanțare a lor; ele sunt reprezentate prin titluri care pot fi cedate pe piață și nici nu se materializează în efecte rescontabile. Așadar, fondurile respective sunt imobilizate pe o perioadă de timp considerabilă, iar titularilor le rămâne numai soluția cesiunilor de creanță după regulile dreptului comercial. Dintre categoriile de credite acordate pe această piață menționăm: credite acordate de trezorerie; credite acordate de persoane particulare, care își valorifică astfel economiile fără a apela la intermediari financiari; credite acordate de bănci și organisme specializate.

b) Piața creditelor ipotecare s-a dezvoltat relativ recent (după anii 1960). Această piață permite băncilor și celorlalte instituții care acordă împrumuturi ipotecare (cu garanții ipotecare) să mobilizeze creanțele rezultate din împrumuturile respective.

Instituțiile participante pe piața împrumuturilor ipotecare sunt:

Organismele admise pe piață atât ca debitori cât și ca creditori;

Organismele autorizate să intervină pe piață în calitate de creditori (societăți de investitori, societăți de asigurare, casele de economii etc.);

Organismele naționale de tutelă.

În practică, nu toate creanțele însoțite de ipotecă sunt eligibile pe piața ipotecară. Pentru ca acestea să fie admise, trebuie să îndeplinească o serie de condiții, și anume:

creditele trebuie să fie destinate construirii de locuințe sau îmbunătățirii locuințelor particulare (și să fie garantate cu ipotecă);

durata împrumutului să fie cuprinsă între anumite limite minime și maxime;

debitorul să participe cu fonduri proprii la finanțarea unei părți din investiție.

Dobânzile practicate pe cele două piețe sunt strâns legate deși operatorii de pe piața ipotecară caută plasamente sau refinanțări pe termene mai lungi decât piața monetară.

1.2. CATEGORII DE CREDITE ÎN SISTEMUL

FINANCIAR – BANCAR

În practica financiar–bancară din România există mai multe categorii de credite, clasificate în funcție de mai multe criterii:

a) În funcție de perioada de acordare distingem următoarele categorii de credite :

a1) Credite pe termen scurt sunt orice operațiuni de împrumut de sume de bani pe o perioadă ce nu depășește 12 luni. Rambursarea, pentru acest tip de credite, se face integral, la scadență (pentru credite acordate întreprinderilor sau credite de consum). Creditul pe termen scurt este forma curentă a creditului la bancă întrucât convine în mai mare măsură exigențelor de lichidități cerute de autoritățile monetare. Dobânda, pentru acest tip de credite, variază și în funcție de destinația creditului și se plătește de către beneficiarul creditului conform convenției de credite, fie trimestrial, fie la scadență.

a2) Credite pe termen mediu sunt împrumuturi a căror rambursare se face într-o perioadă cuprinsă între 1 și 5 ani. Se acordă pentru activitatea de import-export, pe bază de contracte ferme în acest sens, pentru activitatea de investiții. Rambursarea acestui tip de credite se face de obicei în tranșe lunare (sau trimestriale). Creditul de acest tip se acordă prin băncile specializate pe astfel de operațiuni. Dobânda va fi mai mare decât a împrumuturilor pe termen scurt, calculându-se dobânda sumei mai mari cât și a termenului.

a3) Credite pe termen lung sunt împrumuturi a căror perioadă de rambursare este mai mare de 5 ani. Aceste credite se acordă pentru investiții pe termen lung, cu durata de folosință îndelungată (de exemplu credite pentru construirea de locuințe). Rambursarea se face eșalonat, ca și în cazul creditelor pe termen mediu, la termenele stabilite (lunar, trimestrial etc.). Creditul pe termen lung este acordat de instituții financiare specializate. Dobânda, împreună cu o parte din creditul principal de rambursează la termenele stabilite

b) În funcție de debitorul (partenerul) băncii, în cadrul unui raport de creditare, întâlnim:

b1) Credite acordate persoanelor fizice sunt mai ales credite de consum, care se acordă pe termene diferite. Acest tip de credite presupune existența unor garanții certe, iar nivelul dobânzii percepute este uniformizat de-a lungul perioadei creditării (stabilită în funcție de obiectul creditării). Calitatea debitorului (garanția sa morală, în primul rând) influențează mai puțin nivelul ratei dobânzii și mult mai mult însuși procesul de acordare sau neacordare a creditului. În practica financiar-bancară există următoarele forme ale creditului acordat persoanelor fizice:

Credite pentru construcții de locuințe pe termen lung cu garanții ipotecare. Ipoteca este un contract imobiliar, ce ia naștere din convenția părților, potrivit formelor prevăzute de lege și care nu produce obligații decât în sarcina celui care solicită credit;

Credite pentru cumpărări de automobile. Garanția acestor credite o constituie automobilul însuși. Se acordă pe o perioadă de 2-5 ani. Ratele dobânzii sunt relativ reduse;

Creditul pentru studii. Se acordă pentru întreținerea studenților pe perioada studiilor și acoperă total sau parțial taxele școlare. Ele nu sunt profitabile pentru bănci și de aceea au o pondere redusă în cadrul creditelor acordate de către acestea;

Liniile de credit pentru cărțile de credit. Acest tip de credit s-a dezvoltat mai mult datorită ușurinței folosirii instrumentelor de plată. Banca stabilește un plafon debitor până la care se onorează plățile făcute prin cartea de credit, în funcție de bonitatea fiecărui client, chiar dacă nu există disponibil în cont. Pentru soldul debitor chiar în cadrul plafonului se percep dobânzi foarte mari. Majoritatea clienților alimentează periodic conturile în așa fel încât nu apar debite decât rareori.

b2) Credite acordate persoanelor juridice, care, la rândul lor, îmbracă mai multe forme, și anume:

Avansurile în cont curent (credite de casă) reprezintă raporturile de credite întemeiate pe o bună cunoaștere a activității întreprinderii. Astfel, nu se mai consemnează prin înscrisuri fiecare angajament. Aceste credite nu sunt garantate formal, fiind menite să satisfacă necesitățile curente privind acoperirea cheltuielilor de producție cu caracter imprevizibil și greu de localizat în obiecte care să reprezinte o garanție veridică. Aceste credite nu au un termen de rambursare.

Linia de credit este o modalitate generală de acordare a creditelor. Această modalitate de acordare a creditelor presupune fie efectuarea creditării prin cont curent, fie prin deschiderea unui cont separat de împrumut. Linia de credit permite acordarea unor sume clientului debitor, a căror valoare să se înscrie într-un anumit plafon maxim aprobat de bancă. Creditarea se face în urma unei cereri aprobată de către bancă, în limitele unui plafon stabilit de aceasta. Mărimea acestui plafon depinde de mai mulți factori: – poziția întreprinderii pe piață; – natura activității întreprinderii; – rezultatul analizelor efectuate de către inspectorii de bancă la unitatea economică respectivă.

Creditele speciale servesc pentru finanțarea subscrierii de titluri de credit și pentru finanțarea agenților de bursă. Acest tip de credite nu se întâlnesc în practica bancară românească dar se vor dezvolta odată cu dezvoltarea și a concurenței.

Credite pe stoc se acordă pe baza unei garanții explicite, respectiv stocul de marfă din depozit.

c) În funcție de destinație, distingem următoarele categorii de credit, și anume:

c1) Creditele productive dețin cea mai mare pondere în perioada actuală. Se întâlnesc următoarele tipuri de credite productive:

Credite pentru activitatea curentă sunt credite care se acordă în general pe termen scurt agenților economici pentru desfășurarea activității curente. Aceste credite sunt acordate pentru sprijinirea activității agenților economici, cuprinzând toată gama de credite (pe gaj de mărfuri, efecte de comerț, ipotecă etc.). Creditul se acordă pe o perioadă stabilită, iar rambursarea se face integral la scadență, dobânda calculată achitându-se lunar.

Creditele pentru investiții se acordă pe termen mediu și lung. Aceste credite sunt destinate construcțiilor de locuințe, pentru construirea de obiective industriale, etc. Mai mult ca oricând, banca joacă rolul de consultant financiar al întreprinzătorului în astfel de situații. Riscul aferent acestor tipuri de credite este mai mare, presupunând calcule de reactualizare și de eficiență a investițiilor. În general rambursarea acestora se face în tranșe (de preferat regresive) cu plata lunară a dobânzii aferente.

c2) Creditele consumative sunt credite ce se acordă pe termen scurt sau cel mult mediu, persoanelor fizice. Ele sunt destinate să acopere costurile bunurilor și serviciilor de care beneficiază prin rețeaua de comercializare și servicii, sau prin recreditarea creanțelor în acest scop.

d) În funcție de performanța (calitatea) lor, distingem următoarele categorii de credite:

d1) Credite performante, sunt acea categorie de credite care pentru bancă reprezintă credite în curs de execuție, a căror durată de acordare nu este expirată, iar debitorii și-au achitat în momentul respectiv toate datoriile față de bancă.

d2) Creditele restante, reprezintă creditele nerambursate la scadență, neachitate la termenele stabilite prin contractul de credit. În cazul în care debitorul nu-și achită la timp obligațiile, creditul rămas se trece într-un cont separat, de credite restante, dobânda corespunzătoare acestora fiind majorată. Pentru lichidarea acestui tip de credite banca, fie că urmărește debitorul în instanță pentru valorificarea garanțiilor materiale, fie, în urma unui contract cu debitorul, prelungește contractul de credit.

CAPITOLUL II

POLITICA DE FINANȚARE A FIRMEI

ȘI CREDITAREA BANCARĂ

Politica de finanțare a firmei are ca alternative de decizie următoarele surse: interne, rezultate din autofinanțare (amortizare și profit) și din dezinvestiții (cesiuni) de active fixe și circulante; externe, respectiv atragerea de capitaluri din afara întreprinderii, care la rândul lor pot fi proprii (de la acționari și asociați) și împrumutate (de la bănci și/sau obligatari).

În decizia de finanțare, principala alegere se face între sursele proprii și cele împrumutate. Criteriul de selectare îl reprezintă costul procurării capitalului, urmărindu-se reducerea costului mediu ponderat al capitalului. Se apreciază costuri mai reduse în cazul creditelor bancare și împrumuturilor obligatare, cu condiția ca rata îndatorării (levierul) să fie rezonabilă (datorii/capitaluri proprii < 1). Cu toate că atragerea de capitaluri de la acționari generează cele mai mari costuri, creșterea capitalurilor proprii prezintă avantajul îmbunătățirii structurii financiare a întreprinderii.

2.1. POLITICA DE FINANȚARE A FIRMEI

Finanțarea firmei se face pe termen scurt (sub 1 an), pe termen mediu (între 1 și 5 ani) și pe termen lung (peste 5 ani). În cele ce ne privește, în continuare, vom aprecia finanțarea sub două aspecte, și anume: a) finanțarea pe termen scurt; b)finanțarea la termen (pe termen mediu și lung). La baza ambelor modalități de finanțare stau atât fondurile proprii cât și cele împrumutate.

2.1.1. POLITICA DE FINANȚARE LA TERMEN

Finanțarea la termen vizează acoperirea cu surse de finanțare a activelor stabile (imobilizărilor), care se clasifică după succesiunea apariției și lichidității lor în imobilizări necorporale, corporale și financiare. Această finanțare presupune fonduri pe perioade îndelungate de timp (permanente) și se poate realiza din fonduri (capitaluri) proprii – capital social, fondurile și rezervele proprii și profit net (nerepartizat), precum și din datorii la termen – împrumuturi, angajamente etc.

Finanțarea din surse proprii se poate realiza prin finanțare internă (autofinanțarea – amortizare și profit) și prin finanțare externă (surse proprii externe – creșteri de capital prin: noi aporturi de numerar; încorporarea rezervelor; conversiunea datoriilor).

Finanțarea internă (autofinanțarea), presupune că firma își asigură dezvoltarea cu forțe proprii, folosind drept surse de finanțare o parte din profit și fondul de amortizare. Astfel, firma își acoperă atât nevoile de înlocuire și dezvoltare a activelor imobilizate, cât și creșterea activelor circulante. Provizioanele și dezinvestițiile sunt, de asemenea, surse de fonduri care completează sursele finanțării interne. Având în vedere faptul că amortizarea și provizioanele sunt cheltuieli care se exonerează de la plata impozitului pe profit și că profitul net rămâne o sursă gratuită de finanțare, precum și faptul că dezinvestiția, în unele cazuri, este neimpozabilă, se apreciază că finanțarea internă are un cost mai mic decât costul mediu ponderat al întregului capital al întreprinderii și ca atare autofinanțarea este cea mai eficientă soluție de acoperire a nevoilor permanente de capitaluri.

Capacitatea de autofinanțare (CAF) este surplusul de monetar obținut de întreprindere, într-o perioadă de timp și se determină, luând în considerare aspectele economice și financiare ale firmei, cu relația:

CAF = (V – C) (1 – I/100) + A

în care:

V – venituri totale (din activitatea de exploatare, financiară și excepțională);

C – cheltuieli totale (de exploatare, financiare, excepționale);

A – cheltuieli cu amortizarea activelor imobilizate;

I – impozitul pe profit.

De reținut este faptul că autofinanțarea efectivă este mai mică decât capacitatea de autofinanțare, pentru că nu întreaga capacitate de autofinanțare rămâne la dispoziția întreprinderii. Aceasta rezultă din relația:

CAR = CAF – (D + PP)

în care:

CAR – capacitatea de autofinanțare reală;

D – dividende;

PP – participații la profit.

Capacitatea de autofinanțare se află sub influența gradului de îndatorare al firmei. Cu cât crește CAF, crește și posibilitatea apelării la credite. Cu cât structura financiară este mai îndatorată, cu atât cheltuielile financiare (dobânzile) anuale sunt mai mari și, ca atare, reduc beneficiul și posibilitățile de autofinanțare. În cazul creditelor pe termen lung și mediu (DTL), condiția care se pune este următoarea:

Finanțarea externă (surse proprii externe) este necesară în majoritatea cazurilor, ca urmare a incapacității de autofinanțare. În acest caz se apelează la surse proprii, care se dovedesc destul de rentabile, cum sunt: noi aporturi de capital (în numerar și/sau în natură) sau subvenții de la bugetul de stat. Creșterea de capital prin surse proprii este motivată de politica dividendelor firmei (rentabilitatea asigurată fiecărei acțiuni) și de poziția de piață a firmei (creșterea valorii de piață a acțiunilor). Deci, aceasta se asigură prin emisiunea de noi acțiuni.

Pentru a se putea vinde, valoarea de emisiune (Ve) a noilor acțiuni este mai mică decât valoarea de piață (Vp). Aceasta determină un efect de diluare (diminuare) a valorii acțiunilor vechi.

Valoarea de piață (Vp) a tuturor acțiunilor (vechi și noi) se determină cu relația:

în care:

Vpn – valoarea de piață a tuturor acțiunilor noi (numărul acțiunilor noi x valoarea de emisiune a acțiunilor noi);

Vpv – idem, acțiuni vechi;

n(v) – numărul acțiunilor noi (vechi)

În cadrul finanțării externe din surse proprii intră și creșterea de capital, prin încorporarea rezervelor, a primelor de emisiune și a profiturilor nerepartizate, care dau posibilitatea atribuirii gratuite de acțiuni noi.

Finanțarea internă este influențată de politica dividende. Politica de dividende implică decizia echipei manageriale de a distribui profiturile acționarilor sau de a le reține, pentru a fi reinvestite în afaceri. Optimul acestei politici este acea politică ce stabilește un echilibru între dividendele curente și rata de creștere viitoare, astfel încât prețul acțiunilor firmei pe piață să fie maxim.

Finanțarea prin angajamente la termen este finanțarea externă ce se poate realiza prin: împrumuturi ordinare (împrumuturi de la bănci și/sau instituții financiare); împrumuturi obligatare (prin emisiunea și vânzarea de obligațiuni); leasing-ul sau credit-bail (închiriere, cu posibilitatea cumpărării ulterioare, la un preț prestabilit, a activelor fixe).

Împrumuturile ordinare prezintă trei mari avantaje, pentru cei ce recurg la ele: rapiditate, flexibilitate și costuri de obținere reduse. Obligațiile anuale (semestriale, lunare, etc.) cuprind rambursările periodice (amortismente) plus obligațiile plății dobânzii la creditul nerambursat.

În funcție de dobânda ce li se aplică, împrumuturile ordinare pot fi împrumuturi cu dobândă variabilă, variabilitate cunoscută încă de la semnarea contractului și împrumuturi cu dobândă variabilă, în care evoluția variabilității nu este cunoscută de părți la semnarea contractului.

Rambursarea (amortizarea) împrumuturilor ordinare, se poate face astfel:

a) prin anuități constante și rată fixă a dobânzii;

b) prin anuități variabile și rată fixă a dobânzii;

c) cu rata variabilă a dobânzii;

d) prin anuități variabile, în funcție de diverse clauze contractuale;

Împrumutul obligatar se caracterizează prin relații contractuale stabilite între o masă de creditori și un singur debitor. Fiecare creditor primește, în schimbul lichidității sale, un înscris numit certificat de obligațiune (obligațiunile). Aspectele privind emisiunea și rambursarea obligațiunilor au fost prezentate la capitolul referitor la titlurile financiare.

Leasing („credit-bail” sau „location financement”) constituie o alternativă la obținerea și utilizarea activelor prin închirierea lor, mai ales când valoarea respectivă este foarte mare.

Leasing-ul este o procedură de finanțare a investițiilor prin care o bancă, sau o instituție financiară specializată, achiziționează un bun (mobiliar sau imobiliar) pe care-l închiriază unei firme (sau particular), aceasta din urmă având posibilitatea de a-l cumpăra la sfârșitul contractului la un preț convenit (în general, la valoarea reziduală).

Decizia de a opta pentru leasing în raport cu împrumutul bancar sau obligatar, se fundamentează pe valoarea actualizată netă (VAN), calculată după relația:

în care:

FNt – fluxurile de numerar în momentul „t”;

VR – valoarea reziduală plătită în anul „m”;

i – rata de actualizare;

R – perioada de timp de închiriere;

m – anul de înaintea încheierii duratei de viață (n) a bunului închiriat.

Întrucât nu se plătește costul de achiziție, în relația de mai sus nu este inclusă valoarea investiției. De asemenea, plata chiriei este o cheltuială deductibilă de la plata impozitului, ce va afecta pozitiv activitatea financiară a firmei.

Leasingul se prezintă sub mai multe forme, și anume:

Leasing direct, când furnizorul este și finanțatorul operațiunii;

Leasing indirect, când între furnizor și chiriaș se interpune finanțatorul;

Renting, când finanțatorul dă un bun în locație unui chiriaș pe o durată inferioară duratei vieții economice a bunului.

2.1.2. POLITICA DE FINANȚARE

PE TERMEN SCURT

Finanțarea pe termen scurt presupune decizii curente, care sunt subordonate deciziilor strategice (pe termen mediu și lung). Aceste decizii sunt denumite generic gestiune de trezorerie (gestiune financiară pe termen scurt).

Alături de mijloace fixe, întreprinderea, pentru a exista, are nevoie de active circulante (active pe termen scurt, sau active sub un an). Prin urmare, pe lângă stabilirea necesarului de active circulante, pentru desfășurarea în bune condiții a activității economice, o influență deosebită o are și decizia privind modul de finanțare a acestora.

Finanțarea pe termen scurt, în mod curent, se face pe baza creditului pe termen scurt, care înseamnă orice datorie plătibilă în decurs de un an.

După proveniența lor, sursele de finanțare pe termen scurt (a activelor circulante) sunt surse proprii, surse atrase (pasivele stabile), surse împrumutate și alte surse.

A) Sursele proprii, implică participarea acționarilor și asociaților la proprietatea firmei și la distribuirea profitului net. Această sursă este considerată cea mai sigură cale de finanțare, determinând autonomia financiară și eliminarea riscului.

B) Surse atrase de capital (pasivele stabile), reprezintă, practic, împrumuturi pe termen scurt care se creează prin decalajul, în timp, între momentul vânzării produsului sau prestării serviciului și momentul în care beneficiarul plătește contravaloarea aceastuia (decalajelor dintre apariția datoriei, obligația de plată și stingerea ei efectivă).

Aceste surse generează obligații față de terți, stat și salariați, iar pe durata de timp de la apariție până la stingere, sunt folosite pentru finanțarea pe termen scurt a activelor circulante. Din cadrul surselor atrase (pasivele stabile), menționăm următoarele:

a) Salariile și impozitele de plătit – reprezintă un credit repetabil și continuu pe termen scurt, care crește pe măsura dezvoltării firmei, reprezentând o sursă „gratuită” de credit, pentru că nu există o rată a dobânzii la acest tip de credit.

b) Creditul comercial (efectele comerciale de plătit) – este cea mai importantă categorie de credit pe termen scurt, care apare spontan, ca rezultat al achizițiilor de materii prime și materiale pe credit. Acesta este o importantă și convenabilă sursă de finanțare, mai ales pentru firmele mici, care nu pot recurge la finanțarea bancară.

Creditul comercial are o dublă semnificație pentru firmă, și anume: este o sursă de credit pentru finanțarea achizițiilor și este o utilizare de fonduri în măsura în care firma finanțează vânzările pe credit către proprii săi clienți. Diferența dintre cele două categorii de credite comerciale poartă denumirea de „credit comercial net”:

Ccn = Ccp – Cepl

în care:

Ccn – credit comercial net;

Ccp – efecte comerciale de primit;

Cepl – efecte comerciale de plătit.

C) Surse împrumutate – finanțarea bancară pe termen scurt apare în situațiile în care nevoile de finanțare sunt superioare surselor proprii și a celor atrase de capitaluri circulante. Aceste surse apar în bilanțurile contabile la poziția „credite pe termen scurt” și sunt a doua formă de finanțare pe termen scurt, în ordinea importanței, după creditul comercial.

Principalele forme de împrumuturi pe termen scurt pe care le oferă băncile firmelor interesate sunt:

a) Împrumuturi operaționale (linie de credit operațională, sau pur și simplu linie de credit – pentru o perioadă de 1 an). Acordul de împrumut (numit și facilitate de împrumut) specifică o sumă maximă care poate să fie împrumutată, iar utilizatorul împrumutului poate să folosească această sumă până la maximum, fără alte pretenții din partea băncii, cu respectarea anumitor condiții – concepute pentru a limita gradul de risc la care se expune banca, dacă sănătatea firmei se deteriorează pe perioada împrumutului. Aceste împrumuturi sunt garantate în mod obișnuit cu stocurile și efectele comerciale de primit. Împrumuturile operaționale sunt de două tipuri: la cerere (rambursarea împrumutului către bancă se face la cererea acesteia) și la termen (rambursarea se face la scadența stabilită, sau înainte de termenul scadenței, dacă debitorul nu a respectat termenii din acordul de credit).

b) Împrumuturi de tip „credit de legătură” – permit utilizarea fondurilor din surse, cum ar fi vânzarea unui activ sau o emisiune de obligațiuni sau acțiuni, înainte ca aceste fonduri să fie efectiv disponibile. Aceste împrumuturi se fac, de obicei, pentru un timp foarte scurt, ele numindu-se și „finanțare intermediară”.

c) Creditele de trezorerie – stau la baza acoperirii nevoilor ce apar ca urmare a decalajelor existente între cheltuielile și încasările din exploatare, determinate de caracterului ciclului de exploatare. În cazul acestor credite banca este interesată de bonitatea debitorului și de solvabilitatea pe termen scurt a acestuia. Volumul creditelor se stabilește pe baza situației de trezorerie întocmită de agentul economic.

d) Scontul – este operațiunea de credit prin care banca pune la dispoziția unui client o sumă de bani, în schimbul unui efect comercial (trată, bilet de ordin, etc.), înainte ca acesta să ajungă la scadență, după deducerea unei dobânzi, a unor cheltuieli diverse și a unui comision.

D) Alte surse se referă la: efecte de comerț (hârtii de comerț); finanțarea cu ajutorul stocurilor (garanția cu stocuri); finanțarea pe baza clienților neîncasați (finanțarea prin efecte comerciale de primit) ș.a.

a) Efectele de comerț sunt negarantate, fiind emise de firmele cu situație financiară foarte bună. Deși costul efectului de comerț este mai mic decât costul împrumutului bancar, perioada de scadență pentru efectul de comerț este scurtă, de obicei sub 90 de zile.

Efectele de comerț sunt tranzacționate pe piața monetară de către dealerii de investiții, care achiziționează aceste instrumente la preț redus și apoi le vând sau le păstrează în stoc.

b) Împrumutul pe termen scurt garantat. Un împrumut garantat este acela care se bazează pe o garanție (gaj). Cel care face împrumutul gajează pentru acesta unele active specificate, și care, în caz de neplată, vor trece în proprietatea celui care a oferit împrumutul.

Cu excepția efectelor de comerț, toate celelalte tipuri de împrumuturi pot fi garantate, dacă așa se dorește sau dacă este necesar. Adesea sunt preferate împrumuturile fără garanții, deoarece costurile contabile ale împrumuturilor cu garanții sunt deseori ridicate.

Un foarte mare număr de credite pe termen scurt este garantat prin stocuri. În practica economico-financiară sunt cunoscute mai multe metode de garantare prin stocuri, și anume:

garanții asigurate (acoperite) de stocuri, care oferă un drept asupra oricăror active deținute la momentul respectiv sau achiziționate ulterior, și asupra cărora nu mai există un alt drept;

primirea în gaj, instrument care stipulează că cel care a făcut împrumutul deține bunurile gajate în gestiune și le gestionează în beneficiul ofertantului de credit. Acest mod de garanții se face în baza recipisei de credit, care este trimisă ofertantului de credit de către beneficiarul împrumutului, în momentul primirii fondurilor;

garantarea cu stocuri prin recipisa de depozit (varanturi), care presupune depozitarea stocurilor într-un depozit public, care reprezintă un terț independent, ce se implică în depozitarea și păstrarea bunurilor.

Datorită răspunderii limitate a unei societăți, în cazul nerambursării împrumutului creditorul nu poate să ridice pretenții asupra proprietății personale a debitorului. Una din modalitățile de rezolvare a acestei probleme, mai ales pentru împrumuturile acordate micilor companii, este aceea de a-i determina pe principalii acționari să semneze o garanție personală pentru împrumut, care să garanteze rambursarea datoriei (atât a sumei inițiale, cât și a dobânzii). Cea mai comună garanție personală este ipotecarea bunurilor personale reprezintă ipotecarea unui bun mobil proprietate personală (automobil, utilaj, etc.); ipoteca obișnuită cere întotdeauna un bun imobil.

c) Finanțarea prin efecte comerciale de primit, care implică fie gajarea acestora, fie vânzarea lor (procedeul de factoring).

Gajarea efectelor comerciale de primit se caracterizează prin faptul că cel care oferă creditul nu are numai dreptul asupra acestor efecte comerciale de primit, dar, dispune și de drept de recurs la adresa celui care se împrumută. Dacă persoana (firma) care a cumpărat bunurile nu plătește, firma vânzătoare trebuie să suporte pierderea. Cu alte cuvinte, riscul de neplată a efectelor comerciale gajate trebuie să fie suportat de către firma care face împrumutul, și nu de către ofertantul de credit. Dacă contabilizarea și încasarea efectelor comerciale de primit rămâne în grija firmei care se împrumută, procedeul poartă numele de „finanțare nenotificată” (cumpărătorul bunurilor nu are cunoștință despre gajarea efectelor comerciale de primit ale firmei vânzătoare), pe când „finanțarea notificată” presupune că ofertantul de credit preia și responsabilitățile de contabilizare și de încasare a efectelor comerciale de primit, iar cumpărătorul bunurilor trebuie să fie informat despre gajarea efectelor comerciale de primit ale firmei vânzătoare.

Vânzarea efectelor comerciale de primit sau procedeul de „factoring” implică achiziționarea acestor efecte comerciale de primit de către ofertantul de credit fără ca acesta să aibă drept de recurs asupra celui care se împrumută (firma vânzătoare). Cumpărătorul bunurilor este informat asupra transferului și efectuează plata direct la ofertantul de credit. Deoarece firma de factoring ia asupra sa riscul de neplată al clienților rău platnici și ca urmare are dreptul să efectueze un control asupra termenelor și standardelor de credit comercial acordat și asupra încasărilor de la cei care întârzie plățile.

La baza alegerii surselor de finanțare pe termen scurt stau mai multe criterii, printre care armonizarea, costul, disponibilitatea și flexibilitatea. Conform principiului armonizării, întreprinderea trebuie să decidă cât de mult poate să riște dacă dorește ca finanțarea activelor circulante să se facă cu resurse temporare. Costul creditului reprezintă, de asemenea, un criteriu esențial în selectarea finanțării pe termen scurt. De aceea, trebuie determinate costurile pentru surse alternative ale diferitelor surse de finanțare și alegerea celei mai eficiente. Trebuie ținut seama, de asemenea, de costurile de oportunitate. Disponibilitatea creditului se referă atât la mărime, cât și la condițiile impuse de finanțarea pe termen scurt. Flexibilitatea creditului se referă la capacitatea firmei de a achita datoriile legate de un credit, de a păstra capacitatea de a reînnoi și a crește acest credit, precum și la ușurința cu care societatea poate garanta sau crește finanțarea pe termen scurt.

1.2. STRUCTURA FINANCIARĂ, CAPACITATEA

ȘI EFECTUL DE ÎNDATORARE

Structura financiară a firmei este dată de compoziția capitalurilor acesteia. Aceasta se definește în două modalități:

prin luarea în considerare a duratei imobilizării capitalurilor (SF);

avându-se în vedere proveniența capitalului (SF').

Relațiile de calcul sunt:

în care:

FTS – finanțările pe termen scurt, care se realizează pe seama resurselor stabile (credite comerciale și credite bancare pe termen scurt);

FTML – finanțările pe termen mediu și lung, se referă la acoperirea activelor imobilizate și a unei părți din activele circulante);

DT – datorii totale;

Cpr – capitalul propriu.

Alegerea structurii financiare presupune rezolvarea a două probleme esențiale, și anume:

a) stabilirea raportului între capitalul permanent și capitalurile pe termen scurt;

b) stabilirea proporțiilor fiecărei surse de capital permanent în totalul pasivului bilanțului. Sursele de finanțare trebuie astfel combinate încât să asigure maximizarea valorii firmei.

Decizia de structură financiară va trebui să stabilească un asemenea raport între finanțările prin credite și prin resurse proprii, astfel încât costurile de finanțare să fie cât mai mici. Această decizie depinde de obiectivele de creștere economică a societății, de nivelul rentabilității scontate și de riscurile pe care consimte să și le asume, dar și de terți (acționari), bănci și alți împrumutători, de stat ca și de conjunctura economică. Din practica bancară, se consideră că ponderea creditelor nu trebuie să depășească 60% din sursele de finanțare.

La baza optimizării structurii financiare stau mai multe teorii, printre care teoria clasică, teoria MM și teoria modernă. Teoria optimizării structurii capitalului este legată de relația costul capitalului – structura capitalului.

Teoria clasică arată că indicele datoriei [D/Cp+D] poate fi corelat ca proporție a datoriei în totalul capitalului (capital propriu+datorii). Acest indice este măsurat de-a lungul axei orizontale. Costurile specifice ale capitalului unei firme, în funcție de acest indice sunt măsurate pe axa verticală. Cu cât indicele datoriei crește, costul datoriei (costul capitalului, Kd) rămâne constant atâta timp cât creditorii nu percep nici o expunere semnificativă la creșterea riscului de neonorare a obligațiilor firmei față de aceștia. Într-un anumit punct “C”, creditorii vor crede că datoria a atins o proporție critică, după care un împrumut în plus va crește indicele datoriei dincolo de punctul “C”, crescând semnificativ riscul neonorării obligațiilor de plată ale firmei. Creditorii vor cere o compensare mai mare pentru asumarea acestui risc ridicat și deci, costul unei datorii suplimentare va crește.

Costul specific al capitalului propriu este reprezentat în graficul din figura 2.1.a) de linia KCp, situată deasupra liniei costului datoriilor în toate cazurile, deoarece capitalul propriu (acțiunile) este întotdeauna mai scump decât datoriile. Acționarii cer compensații mai mari decât creditorii deoarece ei suportă un risc mai mare. Teoria clasică a structurii capitalului susține că atât acționarii cât și creditorii se tem de o îndatorare prea mare.

Curba costului mediu ponderat al capitalului (Kp) este obținută din liniile celor două costuri specifice. În punctul “H” de pe axa verticală, firma nu are datorii, astfel costul mediu ponderat este 100% costul propriu. În punctul “B” firma folosește mai multe datorii decât capitalul propriu. Costul mediu ponderat compus dintr-o proporție mare de fonduri ieftine (credite) și o proporție mică de fonduri scumpe (proprii), scade și este mai mic decât cel din punctul “A”. Scăderea costului mediu ponderat continuă până în punctul “C”, dar începând de la acest punct costurile ambelor tipuri de finanțare încep să crească, ca de altfel și costul mediu ponderat. Deci în punctul “C” avem următoare situație: costul mediu ponderat al capitalului este minim; structura capitalului firmei este la un punct optim; indicele datoriei are cel mai bun nivel.

Întrucât teoria clasică nu-l ajută pe managerul financiar să găsească acest punct optim ușor, necesitând un proces de încercări repetate, ea nu-și găsește reflectare în practica financiară.

Kd (%) KCp Kd (%) KCp

Kp

H Kp

Kd Kd

A B C D/(Cp+D) A B C D/(Cp+D)

(a) (b)

Fig. 2.1. Structura capitalului firmei în teoria clasică (a) și teoria MM (b)

Teoria M.M. are în vedere faptul că Kd (costul capitalului sau al datoriei) se comportă ca în teoria clasică, iar KCp (costul capitalului propriu) este întotdeauna mai ridicat decât cel al datoriei. MM afirmă, totuși, că evidența statistică pe care își bazează teoria, arată Kp (costul mediu ponderat al capitalului) este o linie dreaptă. (figura 2.1.b)).

Pentru a rămâne constant Kp, KCp trebuie să crească. Prin urmare, cu cât crește proporția datoriei, mai puțin scumpă și scade proporția capitalului propriu, mai scumpă, cu atât costul mediu scade, dacă nu crește costul capitalului propriu. Cercetările ulterioare au arătat că modelul MM ia forma graficului din figura 2.2.a). Dacă Kp rămâne constant când Kd crește, atunci KCp trebuie să scadă când firma împrumută peste punctul C. Aceasta înseamnă că atunci când creditorii, primii satisfăcuți în caz de faliment, se îngrijorează în legătură cu creșterea riscului de neplată a obligațiilor, acționarii, ultimii satisfăcuți în caz de faliment sunt mulțumiți dacă sunt satisfăcuți cu venitul rămas din investițiile lor la firmă.

Teoria MM consideră că valoarea unei firme depinde de profitul său din exploatare și nu de profitul net. Deci indicele datoriei nu are efect asupra valorii firmei deoarece nu afectează costul mediu al capitalului.

Deși în mod teoretic, modelul MM este valabil, în realitate condițiile (prezumțiile) modelului nu au în general loc.

KCp

Kd (%) Kd (%)

KCp

(a) (b)

Fig.2.2. Structura capitalului financiar în teoria MM (a) și teoria modernă (b)

Teoria modernă a structurii financiare a capitalului firmei se bazează pe următoarele ipoteze: comportamentul costului datoriei (Kd) rămâne neschimbat; curba costului acțiunilor ilustrează că acționarii acceptă o sumă mai mică a datoriei fără ca să se îngrijoreze în legătură cu creșterea semnificativă a riscului de neonorare a obligațiilor de plată, aspect reflectat de segmentul OB din figura 2.2.b).

Atât timp cât acționarii nu cer o compensație suplimentară, costul schimburilor rămâne constant (segmentul BC) și Kp scade. Totuși acționarii încep să se îngrijoreze că firma are o prea mare datorie când indicele datoriei crește dincolo de punctul B. Prin urmare ei cer o compensație suplimentară de la acest punct și Kp se aplatizează. Când creditorii încep să se îngrijoreze și Kd începe să crească Kp crește în aceeași măsură.

Indicii datoriei cuprinși între segmentul BC, unde Kp este minim, definesc o zonă optimă. Sarcina managerului financiar este să se păstreze structura capitalului firmei în interiorul acestei zone.

Teoria modernă rezolvă problemele practice cu care se confruntă teoria clasică și evită, în același timp, necesitatea unor prezumții nerealiste ca în teoria MM. Implicațiile teoriei moderne sunt comparabile cu practicile actuale ale firmelor. Firmele cu indicii datoriei în/sau aproape de punctul C trebuie să crească fondurile prin vânzarea de acțiuni comune. Firmele cu indicii datoriei aflați în zona BC pot emite atât obligațiuni cât și acțiuni comune.

Pentru a se proteja împotriva riscului financiar, creditorii acționează, cerând garanții asiguratorii și, în același timp, participarea debitorului la finanțare cu capital propriu. Dacă rentabilitatea este scăzută, debitorul trebuie să aibă o participare mai mare cu capital propriu pentru a asigura pe creditor și invers. În cazul unei rentabilități nesatisfăcătoare, finanțarea prin îndatorare accentuează riscul de insolvabilitate și de lichiditate.

Analiza bonității firmei presupune și stabilirea capacității de îndatorare a acesteia. Această sarcină revine, în primul rând, debitorului, iar în al doilea rând creditorului, care, acordând împrumutul, își asumă anumite riscuri (de nerambursare, de neplată a dobânzilor, de imobilizare, etc.).

Capacitatea de îndatorare exprimă posibilitatea firmei de a angaja credite, care să fie garantate și pentru care plata dobânzilor aferente și rambursarea la scadență a împrumutului nu creează probleme economico-financiare. Ea se apreciază cu următorii indicatori:

a) Coeficientul îndatorării globale (Kîg), care se determină prin raportarea datoriilor totale (Dt) la pasivul bilanțului (P), sau capitalul propriu (Cpr):

b) Coeficientul îndatorării la termen (Kît), determinat prin raportarea datoriilor la termen (Dtml) la capitalul permanent (Cpe), capitalul propriu (Cpr) și capacitatea de autofinanțare (Caf = profit net – amortizarea – dividend – participarea salariaților la profit).

Dacă firma atinge valorile maxime ale indicatorilor menționați, înseamnă că are o capacitate de îndatorare saturată și nu mai poate primi noi credite. Este suficient ca un singur indicator să fie depășit pentru ca operațiunea de creditare să nu se realizeze.

Pentru o mai profundă analiză a bonității ratele de mai sus (coeficienții îndatorării) se mai completează cu alți indicatori, care să releve solvabilitatea, lichiditate și profitabilitatea firmei, dar și viteza de rotație a elementelor de activ și de pasiv din patrimoniul acesteia.

Efectul de îndatorare (Eî) reflectă rezultatul financiar pozitiv sau negativ pe care-l obține firma, ca urmare a folosirii creditului în calitate de capital. Gradul de îndatorare al firmei (nivelul împrumuturilor pe termen mediu și lung) depinde de corelația dintre rentabilitatea economică (re) și rata dobânzii (rd), și anume:

Dacă re > rd Eî pozitiv și rf>re

Dacă re < rd  Eî negativ și rf<re

Dacă re = rd Eî =0 și rf =re

Politica de îndatorare pe termen scurt se bazează pe decizia firmei în legătură cu alegerea raportului dintre datoriile totale și capitalurile proprii.

Dacă, aparent, îndatorarea influențează negativ rentabilitatea firmei prin costul capitalului împrumutat (dobânzile), care mărește costurile și diminuează profitul, în realitate îndatorarea are o influență pozitivă asupra rentabilității dacă rata rentabilității economice este superioară ratei dobânzii bancare.

Între rentabilitatea economică și rentabilitatea financiară există legături strânse, care se exprimă astfel: dacă nu există împrumut, cele două rentabilități (re, rf) sunt egale; dacă există împrumut, diferența dintre cele două rate este în funcție de coeficientul structurii financiare a întreprinderii (datorii/capital propriu) și de diferența dintre re și rf.

Îndatorarea permite creșterea rentabilității financiare în raport cu rentabilitatea economică, în sensul că rata rentabilității este mai mare decât rata dobânzii. Când re este mai mi că decât rd, efortul de îndatorare este negativ, micșorând rentabilitatea financiară în raport cu cea economică.

1.3. CONSIDERAȚII PRIVIND CREDITUL BANCAR

Relațiile bănești ce iau naștere în legătură cu acordarea de împrumuturi monetare sau sub formă de bunuri materiale și servicii, unor persoane fizice și/sau juridice, ce urmează a se rambursa ulterior, la o dată numită scadență și la un preț numit dobândă reprezintă creditul.

Creditul reprezintă schimbul unei valori monetare prezente contra unei valori monetare viitoare. Etimologic, cuvântul “credit” este de origine latină, “creditum-creditare” însemnând “a crede”, “a avea încredere”. Prin această origine a noțiunii de credit, este scos în evidență un element psihologic al existenței unei operațiuni de credit: încrederea.

Termenul de credit are numeroase sensuri economice, fiind utilizat deopotrivă în activitatea comercială, bancară, în contabilitate, dar și în relațiile cotidiene, între oameni; dar cea mai largă utilizare a creditului aparține domeniului financiar-bancar și comercial.

Creditul a cunoscut și cunoaște numeroase forme, tocmai pentru a răspunde necesităților resimțite de agenții economici, în diferite împrejurări. Astfel, după forma în care se acordă, creditul îmbracă două expresii:

a) Creditul comercial este un credit pe termen scurt (până la 90 zile) acordat de furnizor cumpărătorilor, sub formă de livrări de mărfuri, executări de lucrări sau prestări de servicii, cu plata la o dată ulterioară. Operațiunile de acordare-rambursare a creditului comercial, de regulă, se consemnează într-un instrument de credit specific de natura cambiei, tratei, biletului la ordin16. Deținătorul cambiei nu trebuie să aștepte până la expirarea scadenței de plată, el poate s-o vândă oricând la o bancă prin operațiunea scontare a cambiilor17 sau chiar a altor efecte de comerț, în scopul obținerii disponibilităților bănești cuvenite.

b) Creditul bancar reprezintă creditul acordat în bani de către bănci, agenților economici, pe o perioadă determinată numită scadență, în schimbul unei plăți numită dobândă. Obiectul creditului bancar îl constituie capitalul de împrumut, iar la acordarea sa se are în vedere și riscul insolvabilității debitorului, fiind garantat de mărfuri, efecte publice, acțiuni etc. Acest tip de credit îmbracă mai multe forme: de scont; în cont curent; lombard (pe gaj de efecte publice, pe efecte de comerț și de mărfuri); ipotecar (destinat activității imobiliare); obligatoriu; de consum ș.a.

Există și alte criterii de clasificare a creditului: subiectul juridic care angajează creditul, destinația creditului, durata acordării, aria geografică, etc.

Creditul acordat de bănci servește, în general, la crearea sau dezvoltarea unei activități economice. El este utilizat de către cel care împrumută (firmă) pentru plata factorilor de producție și care, la rândul său, recuperează acești bani din vânzările de bunuri și servicii realizate și rambursează datoria (credit + dobândă) către banca creditoare, la un termen numit scadență.

Elementele creditului sunt:

schimbul în timp,

subiecții raportului de credit: debitorul și creditorul,

promisiunea de rambursare,

scadența – momentul rambursării creditului,

dobânda – prețul creditului.

Creditul bancar este operațiunea prin care cel împrumutat (debitorul) ia în stăpânire imediată resurse (bani) în schimbul unei promisiuni – angajament de rambursare viitoare, însoțită de plata unei dobânzi ce remunerează banca. Creditul băncii este un credit de bani. El permite agenților economici, ca folosind capitalul altora, să-și acopere în mod operativ și la momentul oportun necesitățile temporare care le depășesc resursele proprii.

Esențial, în cadrul acestor raporturi, este faptul că unul dintre parteneri este banca iar relațiile dintre bancă și parteneri se desfășoară pe terenul valorificării capitalurilor disponibile și realizarea de profituri, în principal sub formă de dobânzi.

Pentru a putea contura trăsăturile creditului bancar vom porni de la trăsăturile creditului în general, având în vedere faptul că de fiecare dată banca este creditorul iar obiectul creditului îl constituie banul, iar operațiunea de acordare a creditului – “comerț de bancă”:

subiecții raportului de credit sunt creditorul (banca) și debitorul, care poate fi: statul, o întreprindere (persoană juridică), populația (persoană fizică);

promisiunea de rambursare – constituie elementul esențial al raportului de creditare și necesită în consecință angajarea unei garanții;

Raporturile de credit implică, în mod obiectiv, anumite riscuri posibile, care îmbracă următoarele forme:

Riscul de rambursare, care constă în probabilitatea întârzierii plății sau a incapacității de plată, datorită conjuncturii, dificultăților sectoriale sau a deficiențelor debitorului. Acest risc este diminuat de existența garanțiilor, dar nu întotdeauna garanțiile pot fi valorificate rapid și la valoarea estimată. De cele mai multe ori valorificarea garanțiilor este un proces lung, complicat și costisitor, și de aceea banca nu se mulțumește cu garanțiile oferite, ci analizează situația economico-financiară a clienților săi, pentru a se convinge că aceștia au capacitatea de a rambursa creditul. Pentru evaluarea acestui risc banca trebuie să se analizeze temeinic debitorul prin prisma mai multor aspecte: umane (competență, moralitate), economice (situația conjuncturii internaționale și naționale), financiar (situația financiară, îndatorarea existentă, capacitatea de rambursare), juridice (forma juridică, legăturile juridice cu alte întreprinderi) ș.a. În situațiile în care se dorește diminuarea riscului, se poate acționa pentru divizarea sa prin colaborarea cu alte instituții de credit. Prevenirea riscului este strict legată de procedura de garantare a împrumutului;

Riscul de imobilizare (riscul lipsei de lichiditate), care survine la bancă sau la deținătorul de depozite ce nu este în măsură să satisfacă cererile titularilor de depozite, din cauza unei gestiuni nereușite a creditelor acordate. Constă în imposibilitatea de a face față plăților exigibile, atunci când se acordă credite pe termen mediu și lung din disponibilități pe termen scurt sau chiar la vedere și este mai degrabă un risc de refinanțare în condiții dezavantajoase. Apare necesitatea unei administrări judicioase a depozitelor și creditelor de către bănci.

Riscul valutar, risc cu care se confruntă orice agent economic care deține sume în valută. Nu este legat în mod direct de creditare, ci de modificarea cursului valutei respective pe piață – este mai important în cazul creditelor în valută.

Riscul variațiilor dobânzii, unul dintre cele mai importante riscuri cu care se confruntă o instituție bancară. Pentru diminuarea acestui risc, banca își rezervă de cele mai multe ori dreptul de a modifica unilateral rata dobânzii, atât pentru depozite cât și pentru creditele acordate – în special atunci când clienții nu sunt foarte importanți ca mărime (cazul agenților mici și mijlocii) – însă băncile trebuie să se alinieze ratelor dobânzilor stabilite pe piață dacă nu vor să-și piardă clienții, și prin urmare nici în condițiile acestei clauze de modificare unilaterală a ratei dobânzii riscul variației dobânzii nu poate fi eliminat

Elementele definitorii (trăsăturile) creditului bancar sunt, în general, următoarele:

a) Termenul de rambursare reprezintă o trăsătură caracteristică a creditului. Aceasta are o mare varietate: de la termene foarte scurte (24 ore – între bănci, pe piețe monetare) și până la termene de 30-50 de ani pentru împrumuturi privind construcții de locuințe. Termenul de rambursare poate fi: scurt, mijlociu, lung.

b) Dobânda reprezintă prețul creditului și este o caracteristică esențială a acestuia. Ea se stabilește în convenția de credit, fiind negociabilă. În condițiile actuale, datorită inflației care exercită o influență puternică asupra sa, dobânda variază foarte mult.

c) Tranzacția și acordarea creditului reprezintă o altă trăsătură caracteristică a creditului. Acesta poate fi consimțit în cadrul unei tranzacții unice, acordarea unui împrumut, vânzarea unei obligațiuni, angajarea unui depozit la altă bancă.

d) Consumarea și transferabilitatea creditelor acordurile de credit sunt consemnate în marea lor majoritate prin înscrisuri, instrumente de credit a căror formă de prezentare implică aspecte multiple și diferențiate. Esențial în aceste instrumente este obligație fermă a debitorului privind rambursarea împrumutului, respectiv dreptul băncii de a i se plăti suma angajată. Prin intermediul transferului instrumentului de credit se realizează cesiunea creanței, respectiv dreptul de a încasa suma înscrisă în documentul de creditare, precum și veniturile accesorii. Aceasta permite asigurarea utilizării fluxurilor firești de constituire și utilizare a capacităților disponibile.

Economiile moderne antrenează fluxuri monetare, al căror conținut îl reprezintă moneda, (banii)18. Ca marfă de sine stătătoare, banii cunosc o mișcare proprie pe o piață distinctă, numită piața capitalului, sau în sens mai larg, piață financiară.

Importanța creditului în economia contemporană, derivă din aceea că, apărând, în economia de piață, ca o formă de mișcare a capitalului dat cu împrumut, și în același timp, ca forță ce dirijează resursele, capacitățile de producție și eforturile umane spre anumite obiective. Rolul și importanța creditului derivă din funcțiile acestuia, realizate în concordanță cu interesele fiecărei țări, generând deopotrivă avantaje pentru creditor și debitor, dar și pentru evoluția de ansamblu a economiei naționale respective. Principalele funcții ale creditului sunt:

a) Funcția distributivă, mijlocind procesul de mobilizare a resurselor bănești temporar disponibile în economie, redistribuindu-le apoi prin acordarea de împrumuturi persoanelor fizice și/sau juridice ale căror nevoi sunt mai mari decât posibilitățile proprii de acoperire;

b) Factor al curbei economice;

c) Funcția de stimulare a desfacerii mărfurilor;

d) Funcția de reglare a masei monetare prin punerea în circulație a banilor de credit, ceea ce sporește capacitatea de plată a economiei naționale;

e) Funcția de promovare și desfășurare a relațiilor economice internaționale.

Prin utilizarea noilor tehnici și instrumente de plată oferite de existența creditului s-a realizat susținerea monetară necesară creșterii exponențiale a volumului tranzacțiilor economice. Creditul contribuie la asigurarea stabilității prețurilor prin reglarea consumului pe de o parte și a stocurilor pe de altă parte. Prin însăși natura sa creditul mai contribuie la creșterea vitezei de rotație a banilor, la multiplicarea monedei scripturale, la rularea permanentă a fondurilor. El mai contribuie la stăvilirea inflației prin reglarea ratei dobânzii.

Condițiile funcționării creditului în economie sunt cerute de necesitatea îndeplinirii funcțiilor acestuia. Aceste condiții, obiective și subiective, se pot grupa în următoarele categorii:

a) Condiții de ordin juridic, referitoare la existența unui cadru juridic a unor legi care să reglementeze cu precizie, fără echivoc, măsurile de protecție acordate contractelor încheiate între debitor și creditor, procedurile de coercițiune față de debitorii recalcitranți, etc. astfel încât să crească încrederea agenților economici și să limiteze riscurile;

b) Condiții de ordin instituțional, infrastructural, constând în existența unui sistem de instituții și organisme solide, bine concepute, cu atribuții clare în efectuarea operațiunilor de credit, dar și în exercitarea controlului asupra modului în care sunt respectate aceste atribuții;

c) Condiții de ordin social – politic referitoare la existența cadrului general de stabilitate și continuitate a operațiunilor generale ale factorilor de decizie macroeconomică, cât și la regimul politic existent și atitudinea lui față de economie, de libera inițiativă față de piață;

d) Condiții de ordin economic legate de situația de ansamblu a economiei naționale, de perspectivele ei, dar și de conjunctura economică a momentului pe plan intern și internațional. Are importanță situația resurselor existente în economie la dispoziția agenților economici, accesul la acestea, structura economiei naționale, situația pieței de mărfuri, a capitalurilor etc.;

e) Condiții de ordin psihologic referitoare nu numai la încredere ca suport hotărâtor al creditului, ci și la comportamentul agenților economici, al întreprinzătorilor, dar și al populației în ansamblul ei. Nu putem face abstracție de înclinațiile diferitelor grupuri sociale spre economisire sau consum, spre investiții sau capitalizare, care țin de tradiție, religie, nivel de cultură și civilizație, educație, profesiune și poziție socială.

CAPITOLUL III

PARTICULARITĂȚI, TEHNICI ȘI PRACTICI

DE CREDITARE

Principiul fundamental ce caracterizează activitatea bancară din România, și nu numai, este cel al prudenței bancare. Creditarea bancară se impune ca o necesitate în situația în care nevoile de finanțare sunt superioare surselor proprii de finanțare și a celor atrase.

3.1. PARTICULARITĂȚILE ACTIVITĂȚII

DE CREDITARE

Activitatea de acordare a creditelor de către instituțiile financiar – bancare se supune unor principii cu caracter general, dintre care menționăm:

a) Credibilitatea, care reprezintă suportul moral, element psihologic esențial, fără de care creditul nu poate exista. Acest lucru este specificat în articolul 19 din Legea 33/1991 privind activitatea bancară: “la acordarea creditelor, societățile bancare vor urmări ca solicitanții să prezinte credibilitate”.

b) Forma contractuală, care, conform prevederilor art. 21 din Legea 33/1991 privind activitatea bancară, “toate operațiunile de credit și garanție ale societăților bancare, vor trebui consemnate în documente contractuale din care să rezulte clar toți termenii și toate condițiile respectivelor tranzacții”. Modificarea sau completarea clauzelor inițiale presupune întocmirea unor acte adiționale la contractul de împrumut.

c) Destinația creditului, care, conform acestui principiu, clientul băncii este obligat să utilizeze creditul în concordanță cu scopul pentru care a fost acordat și totodată dă dreptul băncii de a urmării modul de utilizare. În conformitate cu art. 20 din Legea 33/1991, dacă împrumutatul încalcă condițiile contractului de credit, banca va putea “întrerupe imediat, fără preaviz, utilizarea creditului acordat”.

d) Garantarea creditului, care, potrivit acestui principiu, orice credit trebuie garantat. Aceste garanții pot fi constituite din bunuri mobile și imobile sau titluri de valoare aflate în patrimoniul societății. Garanțiile asiguratorii reprezintă principalul mijloc preventiv prin care se diminuează riscul insolvabilității.

e) Rambursarea la termen a creditului, care are rolul de a conferi echilibru întregului proces de creditare și asigură condițiile pentru reluarea continuă a acestui proces de acordare, utilizare, rambursare. Nerambursarea la termen a ratelor prevăzute în contract atrage după sine plata de dobânzi penalizatoare și executarea procedurii de execuție silită.

f) Dobânda, care constituie prețul creditului utilizat. Dobânda constituie obiectul unor negocieri cu luarea în considerare a dobânzii practicate de alte instituții bancare pe piață.

g) Garanțiile creditului, care sunt solicitate de către bancă pentru reducerea la minim a riscului de nerambursare. Tipurile de garanții admise de băncile comerciale sunt:

g1) Gajul cu depozitare ce se poate constitui asupra depozitelor în valută aflate în conturile personale ale membrilor asociați sau giranților societății – se admit ca și garanție doar principalele valute convertibile (dolari SUA, euro, lire sterline, franci elivețieni, etc.); asupra obiectelor din metale prețioase, expertizate și evaluate de organele specializate; asupra titlurilor de valoare, respectiv asupra acțiunilor și obligațiunilor ce se cotează la bursă, precum și asupra cambiilor și biletelor la ordin care se iau în garanție la 90% din valoarea lor.

g2) Gajul fără depozitare, ce se poate constitui asupra bunurilor mobile existente în proprietatea întreprinderii (materii prime, materiale, semifabricate, produse finite sau mărfuri), dacă pe întreaga perioadă de creditare se vor regăsi sub aceeași formă, vor putea fi numărate și depozitate separat într-un loc bine determinat; valoarea la care se admit aceste bunuri ca și garanție este prețul de achiziție din care se scade o marjă de risc de 20%. Gajul fără depozitare poate fi constituit și asupra unor bunuri mobile ce urmează a se procura din credite, (materii prime, materiale, semifabricate, mărfuri) din momentul înregistrării lor în patrimoniul societății, dacă pe perioada creditării vor putea fi păstrate în aceeași formă, măsurate și depozitate separat.

h) Volumul creditului solicitat, inclusiv dobânda corespunzătoare intervalului de timp până la prima scadență să fie acoperit integral cu garant asigurator. În cazul creditelor pentru investiții se ia în calcul dobânda corespunzătoare numai primului an de creditare.

i) Raporturile juridice între bancă și împrumutat asupra garanțiilor constituite se sting, de regulă, după rambursarea integrală a creditelor și dobânzilor.

3.2. TEHNICA CONSTITUIRII RESURSELOR

DE CREDITARE

Băncile comerciale se sprijină, în activitatea de creditare, nu atât pe capitalul propriu (care are o pondere mică), cât mai ales pe capitalurile de pe piața financiar – monetară. Sub acest raport se poate afirma că banca este o instituție ce lucrează cu banii altora. Cererile de credite sunt așa de mari, încât capitalul propriu și fondul de rezervă nu pot face față. Capitalul și fondurile proprii sunt numai “plămădeala” în care au loc complexele operațiuni bancare. Acestea folosesc și ca o primă de asigurare pentru acoperirea riscurilor ce le implică plasamentele fiecărei bănci.

Prin urmare banca este nu numai o instituție care împrumută, ci ea trebuie mai întâi să-și asigure resursele de alimentare cu fonduri, care, ulterior, să fie utilizate drept credite. Preocuparea de a constitui resurse este tot atât de importantă ca și aceea de a plasa, deci de a acorda credite.

În raport cu băncile, agenții economici pot fi:

a) creditori ai băncii, dacă au capital disponibil care caută plasament și fructificare;

b) debitori ai băncii, dacă au nevoie de capital pentru activitatea curentă sau pentru investiții, pe care îl caută oferind o anumită remunerație în schimb.

Banca are menirea și de a intermedia legătura dintre agenții economici sau persoanele fizice cu spirit întreprinzător (care au nevoi de finanțare mai mari decât resursele) și persoanele fizice sau juridice care dispun de mijloace bănești excedentare în raport cu nevoile proprii de finanțare.

Resursele băncii pot fi diferite, în funcție de proveniență, scop, condiții, termen, etc.

Resursele băncii constituie obligații, de aceea sunt înscrise în partea dreaptă a bilanțului, deci în pasiv. Operațiunile bancare legate de constituirea resurselor se mai numesc, din această cauză, operațiuni pasive. Prin faptul că lucrează cu resurse străine, răspunderea băncilor este mult mai mare. Aceasta se răsfrânge și asupra celor care au dat capital spre plasare, pentru că riscul aparține și acestora.

După modul de constituire a resurselor, în economia de piață, băncile pot fi depozit, de rescont, bănci de emisiune de înscrisuri funciare, obligațiuni, înscrisuri ipotecare, bănci de emisiune (banca centrală).

Actualmente, băncile comerciale din țara noastră au caracter universal și resursele lor de creditare sunt formate din:

Pasive interne, compuse din:

disponibilitățile și depozitele în lei ale clienților băncilor;

depozite ale persoanelor fizice române; sume în tranzit între unitățile băncilor;

depozite publice guvernamentale și asimilate acestora (depozitele și disponibilitățile persoanelor juridice române, care sunt unități bugetare);

pasivele interbancare care cuprind disponibilitățile și creditele interbancare (finanțarea interbancară și refinanțarea BNR);

fondurile proprii ale băncii (capital social, fondul de rezervă, de risc, alte fonduri);

Pasivele externe, concretizate în:

disponibilitățile la vedere și depozitele în valută ale persoanelor fizice și juridice, nerezidente, reflectate în conturile: împrumuturi de la bănci externe;

depozite ale băncilor externe;

disponibilitățile (inclusiv în lei) nerezidenților;

Alte pasive, inclusiv disponibilitățile și depozitele în valută ale rezidenților – persoane fizice și juridice.

În principal, constituirea resurselor unei bănci se face prin centrală apoi se repartizează pe unități operative ale băncii.

Planul de credite este un plan operativ ce se întocmește trimestrial de către unitățile teritoriale ale băncilor comerciale și de către departamentele de creditare din centralele acestor bănci. Programul se întocmește pe categorii (tipuri) de credite și sectoare de activitate. Se ține seama de graficele de acordare și rambursare, care sunt anexă la contractul de credite. Aceste grafice se întocmesc în funcție de cererile agenților economici și previziunile fiecărei bănci. Elaborarea programului de credite se face în funcție de echilibrul financiar al agentului economic (lichiditate, solvabilitate, nivelul datoriilor), capacitatea managerială, profitabilitatea afacerii, asigurarea realizării producției și valorificării rentabile a acesteia.

Necesarul de credite se stabilește pe agenții, filiale, sucursale, centralizându-se de fiecare dată. Programul de credite pe centrala băncii comerciale reprezintă, de fapt, suma corectată a necesarului de credite a programelor unităților operative. După ce analizează necesarul din teritoriu, departamentul (de creditare) din centrală stabilește plafoane care sunt aprobate de Comitetul de Credite al băncii. Aceste plafoane sunt apoi repartizate unităților teritoriale.

3.3. TEHNICA FORMĂRII DOBÂNZII

PE PIAȚA CREDITULUI

Unul din factorul cheie în activitatea bancară este realizarea unei relații optime între dobânzile primite și cele plătite, având în vedere că această diferență va reprezenta în final câștigul băncii (profitul). Din analiza activelor și pasivelor se deduce că fiecare din acestea are costul sau câștigul propriu pentru bancă. Modificarea ratei dobânzii are un impact serios asupra volumului produselor de creditare, de exemplu: datorită dobânzilor reduse (din punct de vedere al băncii) produsele de economisire au început să devină baza resurselor de creditare ale băncilor comerciale.

Dobânda apare în procesul creditării ca fiind o parte a costului creditului. Costul creditului apare – alături de risc – ca o componentă de bază a prețului produsului bancar numit credit.

Din punct de vedere al băncii creditoare sau debitoare, contează foarte mult, la calculul dobânzii, dacă aceasta este fixă sau variabilă.

Uneori, la dobânda practicată de bancă se adaugă o marjă, în funcție de coeficientul de risc. Marja de risc se adaugă la dobânda de bază care se formează în funcție de dobânzile de pe piața interbancară, iar câteodată, în funcție de dobânzile practicate chiar pe piața monetară (exemplu: piața hârtiilor de valoare).

Dobânzile pot fi calculate și plătite lunar, trimestrial, semestrial, anual. Clienții vor să știe cât îi costă împrumutul, motiv pentru care acordă o mare atenție calculului dobânzii și nivelul acesteia este specificat în contractul de împrumut.

Calculul dobânzii are în vedere, în primul rând, costul fondurilor colectate de bancă și dobânda interbancară. De asemenea, se are în vedere varietatea foarte mare a dobânzii (la credite, depozite, la disponibilitate la vedere, pentru bonuri de tezaur, pentru obligațiuni, pe obiecte de creditare, la certificate de depozit, la carnete de economii, etc.).

Dobânda este suma de bani plătită de debitor creditorului său pentru dreptul de utilizare a împrumutului acordat pe un anumit termen. Ea reprezintă venitul capitalului de împrumut care participă la activități economice și se determină cu ajutorul a doi indicatori: masa dobânzii (D) și rata dobânzii (d').

Masa dobânzii (D) se determină, în cazul dobânzii simple, adică în situația în care dobânda nu este capitalizată, ca un produs între suma împrumutată (C), rata dobânzii (d') și durata creditului în ani, după relația:

iar d' = D/C ∙100.

Suma Cns datorată de creditor (capital plus dobândă simplă) după “n” ani este:

Cns = C + Dns

în care :

Dns = dobânda nominală simplă;

Cns = capital plus dobânda simplă;

K = 1, dacă n = aniș K = 12, dacă n = luni; K = 365, dacă n = zile.

Rata dobânzii se determină cu relația:

Rata dobânzii (d') variază atât în timp cât și în spațiul geografic, fiind influențată de raportul dintre cererea și oferta de credit și starea economiei. Dacă rata nominală a dobânzii (d') este ridicată, masa capitalurilor care se vor elibera va crește. Rata nominală a dobânzii crește cu inflația, fiind egală cu rata inflației (i') plus rata reală a dobânzii (d).

Rata nominală a dobânzii exprimă creșterea valorii monetare a unei investiții. Ea arată câte unități monetare adiționale vom dobândi în viitor dacă investim astăzi o unitate bănească.

Rata reală a dobânzii exprimă randamentul unei investiții ca fiind creșterea cantității de bunuri și servicii ce se pot procura într-o anumită perioadă de timp.

Câștigul băncii (Cb) se calculează scăzând din dobânda încasată de bancă pentru creditele acordate (Dî) dobânda plătită de bancă deponenților (Dp):

Profitul băncii (p) se obține scăzând din câștigul băncii (Cb) cheltuielile anuale de administrație și funcționare ale băncii (c):

p = Cb – c

p + c = Cb

p + c = Dî – Dp

Decizia unui întreprinzător de a investi, apelând la folosirea capitalului de împrumut, are la bază analiza relației rata dobânzii – rata de randament a capitalului.

Rata de randament obținută de investitori reprezintă randamentul net anual pe unitatea monetară investită [(rezultate – cheltuieli) / cheltuieli]. În acest scop se folosește metoda “valorii actualizate nete (VAN)”, care ia în considerare drept cost al capitalului investit rata dobânzii (i). Dacă rata randamentului sperat al capitalului este superioară ratei dobânzii bancare, se va face investiția, în caz contrar se va renunța la ea. Valoarea actualizată netă a unei investiții se calculează cu relația:

în care :

Ri – rezultatele (veniturile) obținute prin vânzarea bunurilor în perioada n-1 ani;

Ci – cheltuielile ocazionale în perioada respectivă, inclusiv amortizarea, în cazul unui utilaj;

Vr – valoarea recuperată, prin vânzarea utilajului respectiv, la sfârșitul duratei normale de funcționare.

Rata dobânzii îndeplinește, în economie, două funcții importante, și anume:

a) Constituie un stimulent pentru economisire și acumulare de bogăție, atât pentru individ cât și pentru societate;

b) Este un instrument de raționament cu ajutorul căruia societatea poate selecționa, din multiplele proiecte de investiții, pe cele mai rentabile, care prezintă rate de randament superioare ratei dobânzii.

Determinarea ratei dobânzii se poate realiza prin folosirea curbei cererii și a ofertei de capital. Cerea de capital (K) provine de la firme care au proiecte de investiții, iar curba acesteia derivă din valoarea bunurilor și serviciilor de consum care sunt produse cu bunurile capital. Curba ofertei de capital, într-o perioadă scurtă de timp, este perfect inelastică, rigidă. Pe termen lung, rata dobânzii este determinată de următorii factori : a) productivitatea netă a capitalului; b) gradul în care gospodăriile familiale sunt dispuse să sacrifice consumul actual în favoarea consumului viitor.

În economia de piață, mărimea dobânzii poate fi privită și ca un rezultat al negocierii între bancă și agentul economic. Dar mult mai mulți factori influențează dobânda, nivelul acesteia, scăderea sau creșterea ei. Printre factorii ce determină nivelul dobânzii subliniem:

a) Activitate rentabilă desfășurată de către bănci. Din acest punct de vedere, rata profitului bancar influențează direct mărimea dobânzii, rata ei. În condițiile de stabilitate economică și de echilibru între cererea și oferta de credite se poate afirma că rata profitului bancar influențează hotărâtor mărimea dobânzii.

b) Inflația este un factor care poate avea influențe majore asupra mărimii și ratei dobânzii. Dacă inflația este galopantă, efectele asupra dobânzii sunt catastrofale. Este vorba nu numai că se stabilesc rate ale dobânzii care depășesc orice rată a rentabilității, orice ritm al creșterii economice, ci de o situație și mai periculoasă, și anume să existe o dobândă real negativă, ceea ce este contrar teoriei economice. Cu toate că rata dobânzii este foarte mare, ea nu poate ține pasul cu rata inflației și asistăm la existența unor pierderi pentru bănci, la o reducere a capitalului lor social. A fost cazul anilor 1992 și 1993, când ratele dobânzilor au ajuns la 160 – 180%, dar rata inflației se situa peste 300%.

c) Cererea și oferta de credit, raportul dintre ele nu poate rămâne în afara factorilor ce influențează mărimea dobânzii. În perioada de criză economică, în primii ani de tranziție, raportul dintre cererea și oferta de capitaluri pentru credite este mult în favoarea primei. Ca urmare a penuriei generale de fonduri, de resurse, rata dobânzii crește foarte mult și declanșează o concurență acerbă între băncile comerciale. Această cerere mare de credite a determinat băncile comerciale să împrumute de la Banca Națională. Este vorba despre utilizarea unor credite de refinanțare și luarea în calculul dobânzii și a celei cerute de către banca centrală. Din contră, într-o economie de piață consolidată, există surplus de capital și masa dobânzii scade, întrucât există multe bănci iar acestea nu pot să-și plaseze capitalul altfel. Când economiile bănești vor putea deveni o resursă principală de creditare și capitalul pentru credite va exista într-un volum mare, oferta va depăși cererea și dobânda la credite va fi mică.

d) Lichiditatea debitorilor (solicitanților de credite) este un factor al mărimii dobânzii. Băncile preferă să acorde credite pe termen scurt pentru că lichiditatea este mare. O angajare pe o perioadă lungă, înseamnă, automat, reducerea lichidităților și deci dobânzi mai mari.

e) Riscul de nerambursare influențează direct proporțional mărimea dobânzii. Cu cât riscul este mai mare, majorarea ratei dobânzii apare ca o măsură justificată, luată de bănci pentru a-și recupera mai repede fondurile. Legat de aceasta, apare și necesitatea separării a două elemente ale dobânzii, și anume: o dobândă propriu-zisă (pură) și o parte fixată pentru acoperirea riscului de nerambursare (acoperirea creditelor sau părți din credite imposibil de rambursat).

f) Durata de creditare. Cu cât durata este mai mare cu atât și dobânda este mai mare. Aici trebuie să facem distincție clară între masa dobânzii, care crește cu perioada de creditare, și rata dobânzii, care poate rămâne constantă.

g) Mărimea creditului. La un volum foarte mare de credite, dobânda este, evident, mai mare.

h) Stabilitatea economică. Instabilitatea economică înseamnă dobânzi mari pentru ca băncile să facă față unor situații conjuncturale negative.

i) Dobânda de pe piața financiară (și chiar de pe piețele externe). De exemplu: dacă dobânda plătită de către bănci la depozitele persoanelor fizice și juridice este mare, dobânda la creditele agenților economici va fi mai mare decât în cazul în care aceste bănci ar folosi fonduri proprii pentru creditare.

CAPITOLUL IV

CREDITAREA AGENȚILOR ECONOMICI

În general, nevoia de creditare apare în condițiile insuficienței fondurilor proprii, pentru a face față în ansamblului cheltuielilor ocazionale de desfășurare normală a activității complexe a fiecărui agent economic (producție, investiții, comercială etc.).

La orice agent economic apar dezechilibre, disfuncționalități în cazul trezoreriei, al gestiunii întreprinderii. De aceea, creditul de trezorerie ocupă o pondere însemnată în totalul creditelor bancare. Creditul de trezorerie este necesar când activul circulant din bilanț nu poate fi acoperit integral din încasări și din fondul de rulment. Se poate afirma că în cadrul creditelor de exploatare, creditul de trezorerie deține primul loc.

Orice agent economic deține active circulante determinate, în primul rând, de activitatea de producție, și în al doilea rând, de creanțele asupra clientelei. La orice agent economic, sursele de finanțare trebuie să fie suficiente pentru a face față nevoilor de acoperire a activului circulant.

Așa cum s-a prezentat în prima parte a acestei lucrări, există mai multe clasificări ale creditelor bancare acordate agenților economici, în funcție de varietatea și complexitatea raporturilor de creditare și de gruparea operațiunilor de credit. Astfel, în economiile de piață, există cinci mari feluri de credite și anume: creditul bancar; creditul comercial; creditul obligatar; creditul ipotecar; creditul de consum precum și credite pe termen lung.

4.1. ACORDAREA, DOCUMENTAREA ȘI

EVALUAREA CREDITELOR

Acordarea creditelor este scopul constituirii resurselor unei bănci comerciale, și înseamnă efectuarea de plasamente, atât din fondurile proprii cât și din cele atrase.

Operațiunile de plasament sunt cele prin care se distribuie fondurile de care dispune banca sub diverse forme, în scopul obținerii unei dobânzi. Ele sunt operațiuni active. Plasamentele pot fi în numerar sau în bani de credit. În acest din urmă caz, banca pune la dispoziția clientului doar creditul prin semnătura dată sau prin garanția ce o preia.

Acordarea creditelor pe termen scurt, (a creditelor de exploatare). La noi se recurge la aceste credite în foarte mare măsură, datorită următorilor factori:

rentabilitatea multor agenți economici nu se ameliorează;

puterea pieței financiare este încă mică; prețul bunurilor nu este ridicat;

volumul afacerilor nu crește rapid;

concurența bancară face să se diminueze prețul creditului prin reducerea marjelor de dobândă;

agenții economici nu mențin îndatorarea lor la niveluri rezonabile; prețul real al capitalului este foarte mare.

Condițiile impuse agenților economici de către băncile comerciale, pentru acordarea de credite pe termen scurt, sunt următoarele:

să desfășoare o activitate potrivit legii;

să aibă deschise conturi la banca de la care solicită credite;

să prezinte documentația solicitată pentru operațiunea de creditare;

să își asuma obligații în nume propriu sau în numele societății;

creditul să fie utilizat pentru realizarea de acțiuni specifice profilului de activitate al agentului economic;

activitatea pe care o desfășoară să fie rentabilă, caracterizată printr-un nivel optim al indicatorilor înscriși în analiza financiară;

să facă dovada posibilității de rambursare a creditului;

să prezinte situația garanțiilor materiale solicitate de bancă;

să organizeze corect contabilitatea și să o țină “la zi”.

Acordarea creditelor pe termen scurt se face pe obiecte, adică pentru aprovizionare, salarii, reparații, produse în curs de încasare, depozitarea, prelucrarea și desfacerea produselor, stocuri sezoniere.

Activitățile agenților economici sunt creditate în mod diferențiat, în funcție de bănci, sector de activitate, termene, factori de risc etc. Majoritatea băncilor comerciale din România practică următoarele limite maxime de creditare:

până la 70% din valoarea cheltuielilor pentru credite necesare acoperirii cheltuielilor de producție ale agenților economici din industrie, agricultură și prestări servicii;

până la 70% din vânzările agenților economici cu activitate de transport;

până la 90% din valoarea stocurilor de produse constituite temporar și care au asigurată desfacerea pe bază de contracte ferme.

Procentele (limitele) de creditare pot fi modificate în cazuri justificate, cu aprobarea Comitetului de Credite din centrală.

Pentru a fixa ponderea participării cu fonduri proprii, băncile au în vedere disponibilitățile la vedere ale agenților economici, depozitele, alte surse proprii, valorile materiale realizate din producție proprie, valorile unor lucrări executate cu forțe proprii.

Acordarea efectivă a creditului, se face numai după semnarea contractului de creditare și depunerea la bancă, de către agentul economic, a întregii documentații de credite. În favoarea plății creditului, serviciul creditare predă la serviciul contabilitate un exemplar din contractul de credite la care anexează un grafic al acordării și rambursării creditului.

Eliberarea sumelor se face o singură dată sau eșalonat, după cum este specificat în contractul de credite. Acordarea creditului (plata efectivă a sumelor) se face prin conturi simple de împrumut, astfel: credite pentru activitatea curentă; credite pentru stocuri sezoniere; credite pentru aprovizionarea cantinelor; credite pentru investiții.

Plățile din credite pot fi făcute în numerar (împrumutatului) sau prin virament către furnizorii de credite. Plățile în numerar se fac pe baza ordinului de plată sau cecului, pentru salarii și cheltuieli de deplasare, plata produselor agricole achiziționate de la persoane fizice; plata animalelor cumpărate de pe piața liberă, efectuarea altor plăți acceptate de bancă.

Plățile prin virament se operează în conturi numai cu consimțământul beneficiarilor de credite, și anume, numai pe măsura cheltuielilor prevăzute în devizele obiectivelor creditate. Plata se face prin dispoziție de plată, carnete de cecuri cu valoare limitată, acreditive deschise, dispoziții de încasare.

Documentația de credite stă la baza aprobării și acordării creditelor pe termen scurt. Aceste credite se aprobă și se acordă numai după prezentarea și analiza documentației de credite. Pentru acordarea unui credit, agentul economic trebuie să se adreseze băncii comerciale printr-o cerere de credit, care trebuie să fie însoțită de următoarele documente:

Ultimul bilanț contabil;

Balanța de verificare pe luna precedentă solicitării creditului;

Bugetul de venituri și cheltuieli pe anul curent;

Fluxul de încasări și plăți pe perioada de creditare;

Centralizator al devizelor pe baza cărora au fost fundamentate veniturile și cheltuielile din buget;

Situația împrumuturilor și disponibilităților la alte bănci sau creditori și debitori;

Situația cantitativă și valorică a stocurilor;

Graficul de utilizare a stocurilor sau de vânzare a lor;

Hotărârea Adunării Generale sau Aprobarea Consiliului de Administrație pentru contractarea creditului;

Copie de pe Statutul agentului economic și de pe certificatul de înmatriculare la Registrul Comerțului (pentru clienții noi ai băncii).

Cererea de credite prezintă importanță pentru bancă, deoarece furnizează multe informații necesare băncii, cuprinzând următoarele capitole :

I. Date informative (sediul, reprezentare, adresă, coduri, telefon);

II. Capacitățile de producție în funcțiune;

III. Producția și destinația ei;

IV. Surse de venituri, cheltuieli și profituri (pe sectoare, impozit pe profit, profit net)ș

V. Destinația creditelor solicitate (pe sectoare, pentru producție și investiții, surse de finanțare a proiectului);

VI. Garanții propuse;

VII. Declarația solicitantului privind verificarea datelor.

Bugetul de venituri și cheltuieli al agentului economic prezintă următoarele :

Venituri;

Cheltuieli;

Profit brut;

Profit impozabil;

Impozit pe profit;

Profit net;

Repartizarea profitului net: participare la profit, dividende, fond de dezvoltare.

Contractul de credit este actul cel mai important încheiat între bancă și agentul economic împrumutat. El este un înscris autentic și constituie titlu executoriu. Contractul se încheie la bancă, după aprobarea acordării creditului de către comitetul de credite. Contractul este de drept încheiat numai după ce a fost înregistrat în registrul de evidență a cererilor și contractelor de credite.

Principalele prevederi ale contractului de credite se referă la: adresele celor două părți; obiectul contractului; destinația și plata creditului; durata creditului; dobânda; comisioanele (pentru sumele neutilizate); garanții; asigurare; obligații și drepturi; litigii; alte cauze.

Acordarea creditului pe termen lung și mediu are drept conținut criteriul datoriei. Din punct de vedere al obiectului creditării este un credit pentru investiții.

Scopul agentului economic de a contracta astfel de credite este punerea în funcțiune a activelor imobilizate. Creditele pe termen lung și mediu finanțează deci, partea superioară a bilanțului, imobilizările, instrumentele de muncă, de aceea, între bancă și agentul economic care împrumută se încheie un contract pe termen lung. Cu cât durata creditului este mai mare, cu atât asocierea băncii cu agentul economic va fi mai lungă și mai dificilă.

Creditele pentru investiții presupun studiul autofinanțării. Pentru cunoașterea gradului de autofinanțare, banca analizează cifra de afaceri a agentului economic, costurile, profiturile, toate în evoluția lor viitoare. Este, de asemenea, necesară cunoașterea elementelor de autofinanțare, și anume: amortizarea; rezervele; provizioanele; profitul net după impozitare.

Spre deosebire de creditele pe termen lung, creditele pe o durată medie au o sferă mai mică de cuprindere, obiectul lor putând fi concretizat în materiale pentru investiții, construcții ușoare, programe de investiții, consolidarea creditelor de exploatare.

Creditele pe termen lung contribuie la consolidarea capitalurilor permanente ale agenților economici. Ele constau în finanțarea imobilizărilor a căror durată de amortizare depășește 5 ani. Față de creditul pe termen mediu, creditul pe termen lung se deosebește, în esență, prin durată (peste 5 ani față de 2-3 ani) și prin dispariția fenomenului conjunctural (prezent uneori în primul caz). Resursele de creditare pe termen lung și mediu sunt aceleași ca și în cazul creditelor pe termen scurt.

Acordarea creditelor la termen se face în scopul completării fondurilor proprii pentru investiții. În mod obișnuit, acordarea creditelor pe termen lung și mediu are în vedere limita de 60% din necesarul total de investiție, diferența de 40% fiind acoperită din fonduri proprii. Ponderea creditelor poate merge până la 80-90%, doar cu aprobarea comitetelor de credite sau chiar a consiliilor de administrație ale băncilor. De regulă, aceste credite sunt de competența de aprobare a centralei băncii.

Aprobarea sau respingerea cererii de creditare se face după efectuarea analizei îndeplinirii condițiilor de creditare. Se au în vedere în primul rând bonitatea și garanțiile asiguratorii ale agentului economic. Creditele aprobate unui singur agent economic nu pot depăși 20% din capitalul social plus rezervele băncii. După aprobarea cererii de credite se întocmește fișa dosarului de credite care se atașează la documentația de creditare. După aprobare, se trece la semnarea contractului de credite.

Acordarea, deci plata efectivă a creditelor , se face numai după semnarea contractului de credite. Mai este necesar și un grafic de acordare și rambursare a împrumutului. Plata creditului se face în mod eșalonat. Mai rar, eliberarea fondurilor se poate face o singură dată. Plățile trebuie să se încadreze în limita de creditare. Plata creditelor se face prin contul de împrumut “credite pentru investiții”. Plățile se fac, cu mici excepții, prin virament, pe măsura efectuării cheltuielilor, prin dispoziție de plată, dispozitive de încasare, acreditive, scrisoare de garanție în favoarea furnizorilor.

În cursul realizării proiectului de investiție, compartimentul de finanțare-creditare al băncii supervizează și controlează ca plățile din credite să se facă în concordanță cu stadiul execuției. Pentru aceasta, trimestrial, beneficiarul de credit depune la bancă următoarele documente: situația lucrărilor de construcții-montaj executate în cursul trimestrului; situația utilajelor, echipamentelor, achiziționate independent. Aceste documente se compară cu graficele de eșalonare a investițiilor, volumul creditelor acordate și costurile realizate.

Documentația de credite pentru acordarea creditelor pe termen mediu și lung este următoarea:

Cerea de credite;

Ultimul bilanț contabil;

Balanța de verificare pe luna precedentă solicitării creditului;

Bugetul de venituri și cheltuieli pe anul curent;

Situația împrumuturilor și disponibilităților la alte bănci sau creditori și debitori;

Situația cantitativă și valorică a stocurilor;

Hotărârea AGA de împuternicire a reprezentanților societății pentru contractarea de credite;

Copie de pe Statutul agentului economic și de pe certificatul de înmatriculare la Registrul Comerțului (pentru clienții noi ai băncii).

Devizul general de lucrări și devizele pe obiecte;

Autorizația de construcții avizată ce către Ministerul Mediului;

Studiu de fezabilitate;

Fișa de date (completată de bancă) pentru cunoașterea în timp a activității și rezultatelor agentului economic;

Contractul de credite.

Analiza documentației de credite este de maximă importanță pentru bancă deoarece pe baza ei se evaluează și se acordă credite. Condițiile de creditare trebuie îndeplinite, și în primul rând acestea se analizează. Analiza constă din:

a) Analiza formală cuprinde verificarea documentelor, avizelor, aprobărilor, cât și corelarea dintre anumiți indicatori; mai cuprinde și discuția pe care o are ofițerul de credite al băncii cu reprezentantul economic al solicitantului de credit, discuție ce urmărește depistarea factorilor de risc. Analiza formală mai presupune și o vizită de documentare la sediul agentului economic, în cazul unui client nou al băncii.

b) Analiza tehnică a proiectului de investiții se face pe baza întregii documentații. Se urmărește: dimensionarea obiectivului în raport cu limita minimă de la care o investiție devine fezabilă; soluțiile constructive adoptate de proiectant și oportunitatea lor; costul estimativ al proiectului; dacă există condiții de începere și realizare a lucrărilor; existența fondurilor proprii cu care agentul economic participă la investiție; asigurarea punerii în funcțiune la termen; dacă există piețe de desfacere a producției realizate (se precizează și modalitățile de desfacere, prețul, date despre concurență); garanțiile să corespundă volumului creditelor și dobânzilor aferente.

c) Analiza financiară statică și dinamică. Aceasta are rolul hotărâtor în stabilirea capacității de rambursare a creditelor acordate unui agent economic. Ea cuprinde laturi și indicatori ai activității financiare a agentului economic ce solicită împrumutul. În acest sens, banca va urmări, la analiza proiectelor de investiții creditate, următorii indicatori economico – financiari:

veniturile totale, anuale, pe toată perioada de funcționare a proiectului, în prețuri constante;

cheltuieli totale anuale pe toată perioada de funcționare a proiectului în prețuri constante;

fluxul de numerar (cash-flow) se va determina pe total proiect cât și pentru stabilirea ratei interne de rentabilitate și a ratei economice de rentabilitate;

rata internă de rentabilitate să fie mai mare decât dobânda reală ce trebuie rambursată băncii;

influența unor factori de risc asupra veniturilor și cheltuielilor – dacă riscul devine mai mare creditarea se respinge.

d) Analiza economică a obiectivului are în vedere rentabilitatea obiectivelor creditate la nivelul economiei naționale. Banca urmărește:

să se aibă în vedere și alte avantaje și profituri ale obiectivului, în afara de cele financiare;

prețurile produselor exportabile să fie la nivelul celor internaționale;

încadrarea corectă a elementelor de venituri și costuri;

rata economică de rentabilitate a proiectului de investiție să fie cel puțin la nivelul rentabilității medii pe economie;

cursul intern de revenire al obiectivului creditat (testul Bruno) să fie mai mic decât cursul de schimb oficial.

Evaluarea creditelor are în vedere, de fapt, evaluarea împrumuturilor solicitate de agenții economici pentru stabilirea posibilităților de rambursare și garanțiile depuse de client și acceptate de bancă. De asemenea, se ține seamă de procentele maxime de creditare fixate de fiecare bancă comercială. Pentru analiza financiară a obiectivelor de investiții creditate, banca ține seamă, îndeosebi, de nivelul următorilor indicatori:

a) Indicatori de ansamblu, dintre care menționăm:

a1) Lichiditatea, care reprezintă capacitatea agentului economic de a satisface obligațiile de plată pe termen scurt, cu elementele circulante din activul bilanțului. Ea se exprimă în două feluri, și anume:

Rata curentă = active curente / pasive curente

Rata rapidă = (active curente – stocuri) / pasivele curente.

În primul caz, coeficientul trebuie să fie de cel puțin 1,5 la 1 pentru a fi admis la dosarul de credite, iar în al doilea caz, raportul optim este de 1 la 1.

a2) Solvabilitatea este capacitatea agentului economic de a-și achita toate datoriile prin valorificarea activelor sale:

S = active totale / datorii totale

Raportul optim este de 1,5 la 1.

a3) Rentabilitatea întreprinderii, determinată ca rată a rentabilității generale

– rata rentabilității generale = (profit net / costuri de producție)*100.

b) Indicatori pentru analiza proiectelor, dintre care menționăm:

b1) Fluxul de numerar (FN);

b2) Costuri de oportunitate ale capitalului (CO) sau rata de profit ce se poate obține reprezintă raportul dintre veniturile și costurile actualizate (= valoarea actualizată a fluxului de venituri / valoarea actualizată a fluxului de cheltuieli);

b3) Rata de actualizare reprezintă un proces de ajustare a veniturilor și cheltuielilor astfel, încât să se poată realiza comparabilitatea lor în timp;

b4) Valoarea actualizată netă (VAN) este actualizarea fluxului de numerar pe durata de funcționare a obiectivului se determină aplicând coeficienții de actualizare la fluxul de numerar;

b5) Rata internă de rentabilitate (RIR) trebuie să reprezinte, să demonstreze capacitatea proiectului de a obține profit. Această rată trebuie să acopere nu numai ratele scadente și dobânzile aferente, ci și influența unor factori de risc a deprecierii monedei naționale.

Studiul de fezabilitate rămâne documentul de bază al aprobării creditelor. Acesta joacă, de fapt, rolul de cadru general al proiectului de investiție. El prezintă următoarea structură de bază, pe capitole:

I. Introducere. Prezintă pe investitor, descrierea pe scurt a proiectului propus, scopul investiției, costul total estimat în lei și valută, surse de finanțare (proprii, subvenții, împrumuturi) și volumul lor.

II. Caracterizarea agentului economic.

A. Descriere:data înființării (înregistrării), statutul juridic, structura personalului de conducere, numărul de angajați, scurtă descriere tehnică a procesului de producție (capacități de producție, folosirea lor, etc.), produse principale și mod de valorificare (intern-export), date privind exportul, surse de materii prime, energie și combustibili, relații cu alți agenți economici din țară și străinătate.

B. Informații financiare:

a) analiza activității financiare curente;

b) stabilirea situației financiare evaluată în conformitate cu indicatorii cheie: lichiditate, solvabilitate, rentabilitate, profit.

III. Piețe.

a) piețe posibile pentru valorificarea produselor din proiect;

b) informații despre concurență – avantaje competitive privind: aprovizionarea, producția, desfacerea, calitatea, etc.;

c) prețuri – date privind actualul preț intern și estimări în viitor, estimări privind prețul de export, cu referire la prețul mondial și prețul specific pieței;

d) comercializarea produselor pe piața internă – magazine proprii, unități comerciale, piață etc. și respectiv și la export;

e) costuri și plan de finanțare;

f) costurile proiectului: rezumarea costului proiectului (estimare, deviz, etc.), date de bază și calculații privind estimarea costului, necesitatea și estimarea capitalului circulant, calculul pentru cheltuieli diverse și neprevăzute.

IV. Plan de finanțare.

a) plan de finanțare pentru valoarea totală a proiectului (surse pe feluri de plăți);

b) programul de efectuare a plăților pentru realizarea proiectului;

c) condițiile și volumul participării investitorilor la finanțarea costului proiectului;

d) termen și condiții de folosire a resurselor de finanțare.

V. Analiza financiară și economică.

a) estimări de venituri, costuri de investiții și de producție pe toată durata proiectului, înainte și după aplicarea proiectului;

b) rata internă de rentabilitate calculată pe baza costului financiar și al beneficiului obținut înainte și după aplicarea proiectului;

c) analiza realizărilor estimative;

d) rata de rentabilitate economică, analiza cost – beneficiu și analiza senzitivității, în funcție de factorii de risc ce pot apare;

e) riscuri de orice fel, riscuri neobișnuite care pot interveni în derularea proiectului propus și măsuri care se iau pentru eliminarea sau minimalizarea impactului potențial al acestora.

VI. Concluzii. Capitolul prezintă concluziile studiului de fezabilitate în funcție de spectrul activității, cu fundamentarea și justificarea variantei propuse.

4.2. EVALUAREA RISCULUI DE CREDITARE.

GARANȚIA ȘI RAMBURSAREA CREDITULUI

Evaluarea riscurilor în activitatea de creditare este necesară și ea trebuie să fie făcută înainte de acordarea creditului. Vorbind despre riscul de creditare se are în vedere, în primul rând, riscul nerambursării la scadență sau al nerambursării la nici un termen. Pentru diminuarea riscului, băncile comerciale constituie comitete de credite care analizează și aprobă documentația de credite. Băncile trebuie să identifice riscurile fiecărei cereri și propuneri de creditare, să le recunoască și să contribuie la reducerea sau chiar la eliminarea lor. Pentru aceasta este necesar și un studiu de senzitivitate la risc, pentru că numai în acest fel se poate reduce sau elimina. În funcție de acest studiu se aprobă sau se refuză cererile de creditare.

Reducerea riscului se poate realiza numai pe baza cunoașterii aprofundate a clienților băncii, a tuturor factorilor de decizie controlabili și necontrolabili, a tuturor rezultatelor obișnuite ca urmare a aprobării liniei de credit respective. Băncile trebuie să cunoască bine și factorii care conduc la nereușita sau eșecul afacerii. Riscul creditării poate fi privit ca inerent și se poate regăsi în documentele, rapoartele, sintezele realizate la nivelul agentului economic care se împrumută de la bancă.

Acordarea creditelor este mai puțin riscantă dacă perioada de rambursare este mai scurtă, de aceea, specialiștii băncii trebuie să facă estimări cantitative cu privire la perioada de rotație a capitalului circulant. În acest sens, se au în vedere :

durata stocurilor de materii prime;

durata stocurilor producției neterminate;

durata stocării produselor finite;

durata încasărilor de la debitori;

durata plăților către furnizori.

În evaluarea riscului creditării, specialiștii băncii au în vedere și problemele pe care le poate avea agentul economic la încheierea ciclului de fabricație, comercializarea și transformarea activelor în numerar.

Riscul de creditare se include în tipul de risc financiar care privește, în principal, structura finanțării afacerii. Acest risc financiar are un mare grad de dependență de capacitatea clientului de a realiza performanțe și îndeosebi profit, întrucât acesta este cel din care se rambursează datoria.

Băncile realizează evaluarea riscului în cadrul unui program complex de analiză a documentației de credit și de stabilire a garanțiilor. Această evaluare a riscurilor este o componentă a strategiilor băncilor comerciale, întrucât, în analiza complexă se determină resursele, limitele, politica economică a clientului, se fac aprecieri cu privire la legislația economico – financiară, piața produsului și strategiile împărțirii pieței.

Indicatorii cei mai utilizați în analiza riscului de creditare sunt:

a) raportul lichiditate / datorie totală;

b) raportul profit brut / datorie totală;

c) raportul datorii totale / active totale.

Determinarea acestor indicatori se face pe perioade comparative și prin evaluarea tendințelor. Pentru apreciere financiar – generală asupra afacerii (creditării) se mai folosește analiza multivariabilă, bazată pe modelul “Z” dezvoltat de J. Altman. Acest model se prezintă astfel:

1,2×1 + 1,4×2 + 3,3×3 + 0,6×4 + 1,0×5

în care:

x1 = capital circulant / active totale;

x2 = profit net capitalizat / active totale;

x3 = datorii totale / active totale;

x4 = valoarea totală a capitalului acționarilor / datorii totale;

x5 = cifra de afaceri / active totale.

J. Altman consideră că, la un punctaj de 1,8, agentul economic în cauză are mari “șanse” să dea faliment. Un punctaj mai mare de 2,7 dă garanția că agentul economic ce solicită împrumutul nu va da faliment.

Metodele bancare de evaluare a riscului au în vedere următorii factori:

depășiri ale limitelor de creditare;

creșterea inexplicabilă a limitelor facilităților de finanțare;

furnizarea de informații cu întârziere;

un raport defavorabil între datorii și fonduri proprii;

modificări în conducere;

dezacorduri între datele contabile și cele de buget, pe de o parte, și datele de control.

Banca ce acordă împrumutul întocmește o listă mai cuprinzătoare decât cea expusă mai sus. Ea trebuie să cuprindă toți factorii de risc micro și macroeconomici. Se consideră că există următoarele riscuri de creditare:

riscul neîndeplinirii obligațiilor agentului economic stipulate în contractul de credit;

riscul modificării ratei dobânzii în perioada de creditare;

riscul modificării puterii de cumpărare a monedei naționale.

Pentru a reduce și chiar elimina riscul de creditare, băncile folosesc mai multe metode, dintre care:

a) clauze suplimentare de garantare și protecție a capitalului împrumutat;

b) diversificarea produselor și serviciilor bancare;

c) introducerea primei de risc în rata dobânzii practicate.

Prima de risc se determină având în vedere următoarele repere:

a) tendința băncii de a valorifica capitalul împrumutat, pe care o notăm cu (1 + v);

b) tendința de diminuare a capitalului împrumutat, notat cu (1 – d).

Ținând seama de prima de risc, rata dobânzii devine:

d’ = [(1 + v) / (1 – d)] –1

în care: d’ – rata dobânzii cu prima de risc.

Factorii de risc pot fi considerați următorii:

a) supradimensionarea volumului afacerii față de posibilitățile existente;

b) structura necorespunzătoare a capitalului;

c) capitalizarea necorespunzătoare.

Simptome de risc pot fi considerate următoarele semnale economico – financiare:

a) semnale financiare – creșterea stocurilor, întârzierea plăților;

b) contabilitate “creativă”, “aranjarea” unor indicatori;

c) semnale nefinanciare – refuz pentru lipsa de calitate a produselor, depășirea termenelor din contracte;

alte semnale – plecări de personal, acțiuni în tribunal, zvonuri etc.

Garantarea creditelor decurge din existența riscului împrumutului. Se poate afirma că garanțiile reprezintă acoperirea materială a datoriilor legate de creditele solicitate sau acordate. În practica internațională și cea română, există trei tipuri principale de garanții pentru credite, și anume:

a) Garanții reale, care reprezintă un activ acordat de către un debitor unui creditor, astfel încât datoria să fie însoțită de o anumită siguranță. Deci, o garanție reală este întotdeauna un element de activ mobiliar sau imobiliar. Garanția reală constă în rezervarea unor bunuri individualizate în scopul garantării creditului și cuprinde gajurile.

b) Garanții personale reprezintă angajamente ale agenților economici și persoane fizice prin care aceștia se obligă să suporte datoriile debitorilor către bancă pentru creditele acordate. Acest tip de garanții poartă denumirea de cauțiune dau fidejusiune, și poate fi materializată și prin scrisoare de garanție bancară.

Rambursarea creditelor reprezintă un alt aspect esențial pe care-l ridică problematica creditelor.

a) Rambursarea creditelor pe termen scurt se face în mod eșalonat, pe o perioadă de până la 12 luni iar uneori până la 2 ani. Rambursarea se face în cadrul termenelor maxime aprobate pentru rambursare. Banca ține seama de posibilitățile reale ale beneficiarilor de a rambursa creditele. Deci, sumele de rambursat, și termenele de rambursare se stabilesc cu ocazia negocierilor dintre bancă și agentul economic, aceste sume se trec în graficul de rambursare a creditelor.

Încasarea ratelor scadente se face prin:

înregistrarea directă în conturile de credite a încasărilor realizate de împrumutat;

depunerea în numerar la casieriile băncii a sumelor datorate;

virarea din conturile de disponibilități, pe bază de dispoziție de plată întocmită de către împrumutat, a sumelor pe care acesta le rambursează anticipat;

încasarea ratelor neachitate din orice disponibilități existente în conturile agenților economici împrumutați sau din orice încasări ale acestora.

Ratele rămase nerambursate se trec la restanță în ziua următoare datei scadenței. Trecerea la restanță înseamnă și diminuarea limitei de creditare, cât și înștiințarea clientului. În termen de 30 de zile pot începe procedurile de valorificare a garanțiilor prin executări silite. Dacă apar restanțe noi, se suspendă creditarea. Se poate prelungi termenul de rambursare cu maxim 60 de zile, caz în care se procedează la reeșalonarea rambursării.

La creditele restante, banca percepe o dobândă majorată până la recuperarea lor. Recuperarea creditelor se face prin debitarea automată a contului agentului economic împrumutat. Recuperarea creditelor și a dobânzilor se face și prin poprire. Poprirea este o modalitate de executare silită și se aplică atunci când agentul economic realizează venituri sau are disponibilități bănești.

Executarea silită mobiliară și imobiliară constituie o altă modalitate de recuperare a creditelor și dobânzilor restante. Executarea silită are ca obiect bunurile mobile proprietate ale agenților economici, cât și garanțiile imobile. Executarea silită se face prin faliment sau prin procedura juridică de faliment.

b) Rambursarea creditelor pe termen lung și mediu, ca și în cazul creditelor pe termen scurt, se face pe baza unui grafic de eșalonare a ratelor scadente și a dobânzilor aferente. Termenele pot fi negociate și obligatoriu se ține seama și de posibilitățile agentului economic. Se iau în considerare și profiturile realizate de obiectivul de investiții dat în funcțiune, întrucât, practic, din acest profit trebuie rambursat creditul. Operațiunile de recuperare a ratelor și de contabilitate sunt asemănătoare situației creditării pe termen scurtș evident că diferă conturile și termenele scadente.

În cazul creditelor pe termen lung și mediu nu se are în vedere recuperarea din disponibilitățile ce reprezintă participarea cu fonduri proprii a agentului economic la realizarea obiectivului de investiții. Și în cazul creditelor pe termen lung și mediu pot avea loc reeșalonări la rambursare, se plătește dobândă majorată la restanțe, poate fi folosită procedura de executare silită sau faliment.

4.3 GESTIUNEA ȘI CONTROLUL CREDITULUI

Gestiunea creditelor se impune ca o necesitate prezentă și viitoare pentru că acestea constituie, actualmente, în România, de departe, cel mai important produs bancar. De aceea, urmărirea creditelor, încă de la aprobare, face parte din gestiunea creditelor acordate de către băncile comerciale.

Cererile de credite se înregistrează separat de alte documente în “Registrul de evidență a cererilor și contractelor de credite”. În acest registru se înscriu: data, solicitanții de credite, felul creditului solicitat, scopul creditului, felul creditelor aprobate și data încheierii contractului de credite. Toate celelalte documente legate de credite se înscriu în registrul obișnuit de intrări și ieșiri. Un loc aparte, în gestionarea creditelor, îl constituie identificarea creditelor acordate efectiv. Această identificare se realizează în primul rând de ordine al contractului de credite, a unui cod (simbol) al contului analitic deschis beneficiarului de credit.

Gestiunea creditelor acordate de către băncile comerciale presupune însă, mai ales, urmărirea permanentă a modului de utilizare a fondurilor eliberate agenților economici. Această urmărire se face atât de către conducerea băncii, dar mai ales de către ofițerii de credite.

Agenții economici prezintă băncii următoarele documente pentru credite pe termen scurt:

Lunar: balanța de verificare pe luna expirată, situația garanției creditelor, rezultatele financiare;

Trimestrial: situația patrimoniului, iar uneori și bilanțul trimestrial;

Anual: bilanțul contabil și situația stocurilor.

Pentru creditele pe termen lung și mediu se prezintă băncii următoarele documente:

Lunar: aceleași documente ca și în cazul creditelor pe termen scurt;

Trimestrial: situația patrimoniului și situația principalilor indicatori economico financiari privind investițiile puse în funcțiune.

Gestionarea eficientă a creditelor presupune și clasificarea lor în funcție de gradul de lichiditate al agentului economic: (Ge = total active / total pasive curente). Din punct de vedere al gradului de lichiditate, creditele acordate se pot încadra într-una din următoarele categorii:

bune dacă: Ge > 2;

satisfăcătoare dacă: 1,5 < Ge < 1,9;

în atenție dacă : 1 < Ge < 1,4;

sub standard dacă: Ge < 1.

De asemenea, în funcție de ponderea creditelor restante, agenții economici se pot clasifica și ei în următoarele categorii:

buni fără credite restante;

satisfăcători credite restante cuprinse între 0,1% și 5% din total credite;

în atenție credite restante cuprinse între 5,1% și 10% din total credite;

sub standard credite restante peste 10% din total credite.

Controlul creditelor bancare se impune ca o necesitate datorită ponderii mari a creditelor utilizate de către agenții economici. Băncile comerciale au dreptul să controleze utilizarea împrumuturilor precum și principalele laturi ale activității desfășurate, inclusiv gradul de îndeplinire a principalilor indicatori economico – financiari. Un loc aparte îl constituie verificarea existenței și păstrării activelor ce constituie garanția împrumuturilor. Controlul bancar privind creditele acordate se exercită, atât scriptic cât și faptic, prin verificarea concretă a situațiilor agenților economici împrumutați. Controlul se efectuează diferențiat, pe cele două mari tipuri de credite, și anume: pentru credite pe termen scurt și separat, pentru cele pe termen lung și mediu.

Controlul bancar al creditelor pe termen scurt impune o verificare scriptică și una faptică.

Verificarea scriptică se face lunar pe baza datelor din balanța de verificare și a datelor patrimoniale. Pentru agenții economici care nu au credite, dobânzi sau plăți restante, controlul se poate face trimestrial.

Controlul creditelor pune mare accent pe urmărirea creditelor negarantate, deci a minusului de garanție. Se prezintă conducerii băncii situații care cuprind analiza faptică a agentului economic împrumutat, propuneri de sistare a creditării, soluții de recuperare a creditelor restante. Plusurile de garanție sunt luate în considerație pentru acordarea unor eventuale credite viitoare, suplimentare.

Controlul faptic se efectuează de către inspectorii băncii, trimestrial sau la termene scurte, după un grafic elaborat de comitetele de direcție ale băncilor comerciale. Dacă agentul economic prezintă o bonitate ridicată, controlul faptic poate fi efectuat doar o dată la trimestru. Controlul faptic are ca obiect următoarele elemente:

urmărirea și analiza gradului de realizare a principalilor indicatori ai agentului economic împrumutat;

numărarea, cântărirea, evaluarea garanțiilor;

constatările;

măsurile luate;

întocmirea actelor de control și înregistrarea lor la bancă.

Controlul creditelor pe termen lung și mediu se pot face atât scriptic cât și faptic.

Controlul scriptic se execută atât în cursul executării proiectului de investiții, cât și după punerea în funcțiune a obiectivului realizat, până la rambursarea creditului. Controlul se face prin documentele de plăți, de constituire a resurselor proprii, alte documente prezentate de către agentul economic în timpul execuției proiectului, balanța de verificare a rezultatelor financiare, situația obligațiilor fiscale, situația patrimoniului și a principalilor indicatori economico – financiari (după punerea în funcțiune a obiectivelor).

Controlul faptic se execută, semestrial sau chiar trimestrial, după un grafic, ce urmărește: respectarea soluțiilor tehnice din documentație; stadiul fizic al lucrării; calitatea lucrărilor executate; încadrarea lucrărilor executate și a plăților făcute pentru aceste lucrări în cele prevăzute în documentația de credite; modul în care se face depozitarea, întreținerea și conservarea utilajelor și materialelor pentru obiectivul creditat; analiza fluxului de numerar comparativ cu cel din documentația de credite; situația bunurilor ce constituie garanția creditelor; gradul de realizare a indicatorilor aferenți obiectivului pus în funcțiune.

Controlul creditelor se mai efectuează și la admiterea la finanțare a obiectivelor de investiții. Acest control este exercitat, în primul rând cu ajutorul analizei tehnice privind conținutul documentației. Se urmărește necesitatea, oportunitatea și eficiența economică a investiției.

CAPITOLUL V

STUDIU DE CAZ: SC „ZAHĂR” SA

TIMIȘOARA

Studiul de caz a fost realizat în cadrul SC „ZAHAR” SA și la Banca Transilvania. Datorită necesității respectării secretului bancar, acest studiu care se referă la creditarea unui agent economic mijlociu, nu poate fi prezentat ca un dosar de credite complet pe baza căruia a avut loc analiza activității de creditare. Din documentele necesare unui dosar de credit multe nu se regăsesc în cadrul lucrării și, de asemenea, datele nu pot apărea sau sunt fictive dar se bazează pe un caz real. În realizarea studiului de caz s-au parcurs mai multe etape.

a) Calculul necesarul de credite pe baza fondului de rulment, a necesarului de fond de rulment si prin diferența a trezoreriei. Din calcule, rezultă o trezorerie negativă, ceea ce înseamnă că firma are nevoie de lichidități, drept pentru care apelează la un credit bancar pe care îl solicită Băncii Transilvania SA.

b) Întocmirea dosarului de creditare. În cadrul acestuia, în lucrare au fost omise câteva elemente, cum ar fi spre exemplu: copie a statutului agentului economic și de certificatul de înmatriculare, situația cantitativă și valorică a stocurilor etc., datorită spațiului pe care îl ocupă aceste documente. De menționat că aceste elemente sunt indispensabile în cadrul unui dosar autentic de creditare.

c) Contractarea creditului. În această fază s-a realizat referatul de credit de către bancă, în urma analizei dosarului de credit. Deoarece referatul de credit a fost favorabil, s-a decis acordarea creditului solicitat. Au fost stabilite toate elementele creditului (valoare, durată, mod der ambursare, a fost calculată dobânda aferentă creditului) și în final au fost încheiate contractele necesare – contractul decredit, și contractele de garantare a creditului.

5.1. DETERMINAREA NECESARULUI DE CREDITE

Pentru a determina necesarul de credite trebuie să calculăm trezoreria, prin diferența dintre fondul de rulment și necesarul de fond de rulment.

Pentru calcularea acestor indicatori s-a pornit de la informațiile furnizate de bilanțul financiar și funcțional al S.C. Zahăr S.A. Timișoara.

În tabelul 5.1. este prezentat bilanțul contabil (simplificat) al S.C. Zahăr S.A. Timișoara.

Prin prelucrarea datelor din acest bilanț, prin corectarea și reclasificarea unor elemente de activ și de pasiv și reordonarea lor, s-au obținut bilanțul financiar și bilanțul funcțional, prezentate (într-o formă simplificată) în tabelele 5.4. și 5.5.

În tabelele 5.2 și 5.3 sunt prezentate corecțiile făcute, pentru elementele de activ (tabelul 5.2) și pentru elementele de pasiv (tabelul 5.3.).

Pe baza datelor astfel obținute s-au calculat principalii indicatori ai echilibrului financiar: fondul de rulment, necesarul de fond de rulment și trezoreria netă.

Bilanțul contabil (simplificat) Tabelul 5.1.

Corectarea elementelor de activ Tabelul 5.2.

Corectarea elementelor de pasiv Tabelul 5.3.

În baza datelor din bilanțul contabil și a corecțiilor impuse în cadrul elementelor de activ și pasiv prezentate mai sus se va întocmi bilanțul financiar și bilanțul funcțional, conform datelor din tabelele 5.4. și 5.5.

Bilanțul financiar grupează elementele din patrimoniul firmei în funcție de durata lor în timp, referitoare la consumul lor (pentru active) sau la stingerea lor (pentru pasive). Astfel elementele de activ se trec în ordine crescătoare a lichidității lor, iar elementele de pasiv în ordine crescătoare a exigibilității lor.

Bilanțul financiar (simplificat) Tabelul 5.4.

În bilanțul funcțional elementele patrimoniale de activ și de pasiv sunt grupate în funcție de rolul lor în ciclurile de exploatare.

Bilanțul funcțional (corectat) Tabelul 5.5.

Fondul de rulment este o mărime ce caracterizează stabilirea echilibrul financiar pe termen scurt a întreprinderii. Este un surplus de surse permanente, degajat de ciclul de finanțare al investițiilor, poate fi „rulat“ pentru reînnoirea stocurilor și creanțelor. Această utilizare potențială a marcat și denumirea lui, și anume: aceea de fond de rulment. El este expresia realizării echilibrului financiar pe termen lung și a contribuției acestuia la înfăptuirea echilibrului finanțării pe termen scurt.

FR = SP – AP

FR = (Cpr + DF) – IN

în care: FR – fond de rulment;

AP – alocări permanente;

Cpr – capitaluri proprii;

DF – datorii financiare;

IN – imobilizări nete (fără amortizare).

În cazul SC „ZAHĂR“ SA, fondul de rulment se prezintă ca în tabelul 5.6.

În anul 2000, mărimea fondului de rulment este pozitivă, ceea ce indică o situație favorabilă. Se înregistrează un excedent de lichidități potențiale asupra exigibilităților potențiale.

În anul 2001, mărimea fondului de rulment este negativă. Aceasta reflectă absorbirea unei părți din resursele temporare pentru finanțarea unor nevoi permanente, contrar principiului de finanțare. Aceasta reprezintă o situație de dezechilibru financiar, caz în care fondul de rulment apare ca o nevoie de capital, ce trebuie finanțată de datoriile pe termen scurt și nu ca o resursă permanentă.

Fondul de rulment Tabelul 5.6.

Nevoia de fond de rulment este al doilea indicator ce stă la baza determinării necesarului de creditare. Necesitățile de finanțare ale producției, respectiv ale ciclului de exploatare sunt acoperite, în cea mai mare parte, din surse temporare corespunzătoare (datorii de exploatare: furnizori, salariați etc.). Diferența dintre necesitățile de finanțare ale ciclului de exploatare și datoriile de exploatare este numită nevoia de fond de rulment. Ea este expresia realizării echilibrului financiar pe termen scurt a echilibrului dintre necesarul și resursele de capitaluri circulante (ale exploatării).

NFR = AC – SC

NFR = (S + C) – DE

în care:

NFR – nevoia de fond de rulment;

AC – active circulante;

SC – surse ciclice;

DE – datorii de exploatare.

În baza datelor prezentate anterior se calculează nevoia de fond de rulment pentru perioada luată în studiu, conform tabelului 5.7.

Nevoia de fond de rulment Tabelul 5.7.

NFR = TOTAL 1 – TOTAL2

2000: NFR = 20.779.434 –17.840.172 = 2.939.262

2001: NFR = 28.164:765 – 27.730.320 = 434.445

Acesta evoluție a NFR se explică prin creșterea stocului de produse finite cu 11,12% în 2000 și cu 87,57% în 2001, precum și prin creșterea celorlaltor elemente ale activelor ciclice, în timp ce sursele ciclice nu au crescut în aceeași proporție.

Dacă NFR este pozitivă, atunci ea semnifică un surplus de nevoi temporare (ciclice) posibile de mobilizat. O atare situație poate fi judecată ca fiind normală, dacă este rezultatul unei politici de investiții privind creșterea stocurilor și creanțelor. Astfel, nevoia de fond de rulment poate evidenția un decalaj nefavorabil între lichiditatea stocurilor și a creanțelor și exigibilitatea datoriilor de exploatare (s-au încetinit încasările și s-au urgentat plățile).

Dacă nevoia de fond de rulment este negativă, atunci ea semnifică un surplus de surse temporare (ciclice) în raport cu nevoile corespunzătoare de capitaluri circulante. Ea poate fi apreciată pozitiv, dacă este rezultatul accelerării rotației activelor circulante și al angajării de datorii cu scadențe mai relaxate. În caz contrar, aceasta nu poate fi decât consecința unor întreruperi temporare în aprovizionarea și reînnoirea stocurilor.

Dacă fondul de rulment, la un moment dat (al încheierii exercițiului contabil), este superior nevoii de fond de rulment, atunci excedentul de finanțare se regăsește sub forma unei trezorerii nete, concretizată în disponibilități bănești, în conturi bancare și în casă. Deci, trezoreria netă se determină cu relația:

TN = FR – NFR

în care:

TN – trezoreria netă

FR – fond de rulment

NFR – nevoia de fond de rulment

Trezoreria netă este expresia cea mai concludentă a desfășurării unei activități echilibrate și eficiente. Ea relevă calitatea echilibrului financiar general al întreprinderii, atât pe termen lung, cât și pe termen scurt. Înregistrarea unei trezorerii nete, în cadrul mai multor exerciții succesive, demonstrează succesul întreprinderii în viața economică și posibilitatea plasării rentabile a disponibilităților bănești pentru întărirea poziției ei pe piață.

Trezoreria netă pozitivă evidențiază faptul că exercițiul financiar s-a încheiat cu un surplus monetar, expresie concretă a profitului net din pasivul bilanțului și a altor acumulări bănești. Acest excedent de trezorerie urmează să fie plasat eficient și în deplină siguranță pe piața monetară și/sau financiară.

Trezoreria netă negativă evidențiază un dezechilibru financiar la încheierea exercițiului. Deficitul monetar astfel constatat a fost acoperit prin angajarea de noi credite (de trezorerie sau de scont). În această situație, trezorierul urmărește obținerea de noi credite la cel mai mic cost posibil, prin negocierea mai multor surse de astfel de capital.

Creșterea trezoreriei nete, pe perioada exercițiului financiar, reprezintă „cash-flow“-ul (CF) ce revine acționarilor sub formă de dividende de încasat și/sau profit de reinvestit în întreprinderea lor.

CF = TN1 – TN0

În condițiile constantei nevoii de fond de rulment, cash-flow-ul ar fi egal cu profiturile nete și amortizările acumulate și ar exprima disponibilitatea monetară efectivă pentru dezvoltarea și prosperitatea întreprinderii. Un cash-flow pozitiv se interpretează ca o creștere a capacității reale de autofinanțare a investițiilor. În consecință, aceasta semnifică o sărăcire a activului net real, o reducere a valorii proprietății.

Totodată, se remarcă dependența trezoreriei și față de variația nevoii de fond de rulment, respectiv a decalajelor între creanțele și plățile datoriilor scadente. În aceste condiții, o întreprindere rentabilă nu are în mod automat și o trezorerie netă pozitivă, aceasta din urmă depinzând de variațiile necesităților de finanțare și, mai departe, de variațiile termenelor de scadență a încasărilor și plăților.

În cazul SC „ZAHĂR“ SA se prezintă astfel:

2000: TN = 385.186 – (2.939.262) = -2.554.076 mii lei

2001: TN = -1.647.608 – 434.445 = -2.082.053 mii lei

Se observă că în anul 2000, SC „ZAHĂR“ SA a înregistrat o trezorerie negativă de aproximativ 2 miliarde de lei, fapt pentru care se va recurge la solicitarea unui credit de la Banca Transilvania SA.

5.2. ÎNTOCMIREA DOSARULUI DE CREDITARE

Analizând situația trezoreriei nete și având în vedere decizia firmei de a cumpăra noi mijloace fixe (6 camioane destinate transportului de mărfuri și materii prime), S.C. Zahăr S.A. Timișoara solicită Băncii Transilvania un credit în valoare de 2 miliarde lei, pe o perioadă de 2 ani.

CERERE DE CREDIT

Nr. 1489 din 25/O1/2001

CĂTRE,

BANCA TRANSILVANIA Sucursala Timișoara

1. Denumirea, obiectul de activitate, forma juridică: SC ZAHĂR SA

Producerea si comercializarea zaharului și a derivaților acestuia.

2. Sediul Timișoara, str. Polonă nr. 2, cod poștal 1900, telefon 056/211542, fax 056/211543.

3. Număr de înregistrare la Registrul Comerțului J35/502 din 29.04.91 locul de înregistrare Timișoara , cod fiscal R1186523 .

4. Reprezentanții legali ai societății Popescu Florin .

5. În calitate de administrator domiciliat în Timișoara , str. Popa Laurentiu nr. 35 , ap. – jud. Timiș telefon 056/143365 .

6. Vă rugăm să aprobați un credit în valoare de 2.000.000.000 lei, pe un termen de 24 luni, necesar pentru achiziționarea a 6 camioane destinate transportului de mărfuri și materii prime.

7. Rambursarea creditului dorim să o facem astfel:

8. Garanțiile asiguratorii propuse sunt: .

8.1. Tipul de garanție (denumirea bunului propus):

Imobil str. Polonă nr.2, instalatie pentru producerea și comercializarea băuturilor răcoritoare

8.2. Date de identificare extr. CF nr. 234/20.01.98; Fișa mijloc fix și factura nr. 545321/16/04/94, ce reprezintă achiziționarea instalației industriale .

8. 3. Valoarea contabilă sau cea rezultată din actele de proprietate (mii lei): 240.000.000 mii lei .

8.4. Valoarea actuală estimată (mii lei): 240.000.000 mii lei .

9. La prezenta cerere se anexează următoarele:

9.1. Actul legal de constituire a societății

9.2. Situația veniturilor și cheltuielilor

9.3. Situația resurselor financiare

9.4. Situația garanțiilor asiguratorii

9.5. Ultimul bilanț contabil

10. Declarăm pe propria răspundere că toate datele din prezenta cerere, precum și din documentele anexate sunt reale și corespund cu cele din evidențele noastre și ne angajăm să respectăm toate obligațiile ce ne revin din contractul de împrumut, precum și normele băncii.

Semnătura reprezentanților

societății

Întocmirea dosarului de creditare a presupus parcurgerea mai multor etape de lucru pentru S.C. Zahăr S.A. Timișoara, în vederea prezentării tuturor aspectelor pe care le solicita banca: elaborarea unui memoriu justificativ privind acordarea creditului; definirea rețelei de distribuție și justificarea necesarului de creditare; determinarea valorii cash-flow-lui prin estimarea veniturilor cheltuielilor și profitului;

În memoriul justificativ s-a prezentat istoricul societății, modul de constituire, baza legală de funcționare și alte aspecte.

Istoric: Întreprinderea de Industrializare a Sfeclei de Zahăr din Timișoara, a fost înființată în anul 1936, pe platforma alimentară din vestul orașului. Timp de 40 de ani, aceasta a asigurat necesarul de producție de zahăr pentru zona de vest a țării. În anul 1976 pe amplasamentul vechii fabrici de zahăr a început construcția unei fabrici noi, a unei centrale termice, a unei stații de epurare și tratare a apelor, a unei stații de producere a băuturilor răcoritoare, precum și a altor infrastructuri. În anul 1980 au fost date în folosință toate cele enumerate mai sus, funcționând și astăzi în condiții bune. Din anul 1990, întreprinderea s-a transformat în societate comercială pe acțiuni.

Modul de constituire: societatea comercială pe acțiuni „ZAHĂR” S.A. Timișoara, s-a constituit prin preluarea integrală a patrimoniului fostei Întreprinderi de Industrializare a Sfeclei de Zahăr (IISZ) din Timișoara. S.C. „ZAHAR” S.A. este persoană juridică română, societate pe acțiuni, având durată nelimitată de funcționare cu începere de la data înregistrării la Camera de Comerț și Industrie Timișoara.

Capitalul social inițial era la 27.12.1990 de 746,1 milioane lei, împărțit în 149211 acțiuni cu valoare nominală de 5000 de lei pe acțiune. A fost subscris în întregime de Statul Român în calitate de acționar unic și vărsat în întregime la data constituirii, cu posibilitatea transmiterii acțiunilor către terțe persoane fizice sau juridice, române sau străine, în condițiile legii. Capitalul social poate fi redus sau mărit, în condițiile legii, pe baza hotărârii Adunării Generale Extraordinare a Acționarilor. Acțiunile sunt indivizibile cu privire la societate, existând un proprietar pentru fiecare acțiune. La data de 31.12.1992, capitalul social era de 4,1 miliarde lei printr-o mărire a acestuia conform H.G. nr. 26/1992, iar în prezent capitalul social subscris și vărsat integral este de 17,7 miliarde lei.

Organizarea activității S.C. ZAHĂR S.A., este influențată de caracterul sezonier al producției și de particularitățile procesului tehnologic, care în principal este legată de activitatea de remont, necesară a fi efectuată după fiecare perioadă de fabricație.

Baza legală de funcționare: S.C. „ZAHĂR” S.A. cu sediul în Timișoara, str. Polonă nr. 2, a fost înmatriculată la Oficiul Registrului Comerțului, județul Timiș, în Registrul pentru înregistrarea comercianților persoane juridice, sub numărul 35/502 din 29.04.1991, vol. IV.

S.C. „ZAHĂR” S.A., prin cererea nr 204 din 17.01.1995, a solicitat înscrierea de mențiuni în Registrul Comerțului. În temeiul art. 6 din Legea nr. 26/1990, mențiunile solicitate au fost înscrise la O.R.C. Timiș.

În temeiul Legii nr. IS/1990 și Legii nr. 58/1991, capitalul social al S.C. „ZAHĂR” S.A. se transmite către:

Fondul Proprietății de Stat – persoană juridică română înființată prin H.G. nr. 254/1992, 70% din valoarea capitalului social reprezentând 582305 acțiuni, în valoare nominală de 5000 de lei pe acțiune.

Fondul Proprietății Private nr. l Banat-Crișana, cu sediul în Arad, 30% din valoarea capitalului social, reprezentând 249560 acțiuni, cu valoare nominală de 5000 de lei pe acțiune.

Profilul activității și obiective: activitatea de producție și comercializare a S.C. „ZAHĂR” S.A. cuprinde următoarele obiective: asigurarea materiei prime; industrializarea sfeclei de zahăr; producerea și comercializarea zahărului, a produselor zaharoase și a derivatelor; prestări de servicii și operațiuni de import-export.

Din data de 21.06.1995, societatea își extinde sfera de cuprindere a obiectului ei de activitate, astfel: procesarea zahărului brut; producerea băuturilor răcoritoare și a siropurilor concentrate; producerea băuturilor alcoolice; comerț cu ridicata a produselor alimentare, băuturilor și tutunului; comerț cu amănuntul în magazine specializate; transporturi rutiere de mărfuri; manipulări și depozitări; închirierea și subînchirierea bunurilor imobiliare proprii, sau închiriate; închirierea altor mijloace de transport terestre; închirierea mașinilor si echipamentelor; tratarea, epurarea și distribuția apei.

Structura administrativ-teritorială: din punct de vedere al așezării în teritoriu, SC „ZAHĂR” SA este amplasată în partea de vest a municipiului Timișoara, toate obiectivele fabricii aflându-se pe aceeași platformă. Societatea nu are filiale sau sucursale în afara județului sau în străinătate, dar deține, exclusiv în județ, locuri de preluare a materiei prime de la cultivatori (baze de recepție).

Obiectivele de producție sunt: fabrica de zahăr (FZ 4000); centrală termică; stație de epurare a apelor; stație de tratare a apelor; bandă de producere a băuturilor răcoritoare; cale ferată uzinală ș.a.

Societatea a dobândit, în cursul anului 1996, dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 714961 mp, care era până atunci în proprietatea statului.

Societatea este administrată de către Consiliul de Administrație (C.A.) și condusă de către Adunarea Generală a Acționarilor (A.G.A.). A.G.A. este organul de conducere al societății, care decide asupra activității, asigurând politica ei economică și comercială. A.G.A. se convoacă de președintele Consiliului de Administrație sau de către vicepreședinți, dar poate fi convocată și de administratori, ori de câte ori este nevoie.

Principalele atribuții ale A.G.A. sunt, în principiu, următoarele:

aprobă structura organizatorică a societății, alege membrii C.A. ai comisiei de cenzori, alege directorul general sau îl revocă, stabilește nivelul de salarizare, stabilește bugetul de venituri și cheltuieli, examinează, aprobă sau modifică bilanțul și contul de profit și pierdere, contractează împrumuturi bancare pe termen lung, aprobă orice fel de credit financiar, înființează sau desființează sucursale și filiale, mărește sau reduce capitalul social, modifică statutul și forma juridică a societății comerciale etc.;

Analizează rapoartele C.A. privind perspectivele societății, poziția pe piața internă si externă, nivelul tehnic, calitatea, forța de muncă, protecția mediului, relațiile cu clienții;

Acționează în justiție pe membrii C.A., directorul general, cenzori, pentru pagubele produse.

Consiliul de Administrație este compus din 7-15 administratori aleși de A.G.A. pe o perioada de patru ani, care pot avea și calitatea de acționari. Directorul general este președintele Consiliului de Administrație.

Gestiunea societății este controlată de acționari și de comisia de cenzori, formată din trei membrii. Cenzorii se aleg de către A.G.A. Aceștia verifică gospodărirea mijloacelor fixe și circulante, a portofoliului de efecte, casa și registrele de evidența contabilă, controlează la închiderea exercițiului financiar exactitatea inventarului, a documentelor și informațiilor prezentate de C.A. asupra conturilor societății, a bilanțului și a contului de profit și pierdere, controlează operațiile de lichidare ale societății. Cenzorii se numesc pe o perioadă de maximum trei ani și pot fi realeși.

Locul întreprinderii în economia națională: S.C. „ZAHĂR” S.A. deține o poziție dominantă în cadrul economiei naționale. La nivelul anului 1992, societatea a obținut cea mai mare producție de zahăr din țară, (25.584 tone).

Dacă în trecut existau aproximativ 40 de capacități de producție a sfeclei în țară, în prezent funcționează numai 22 dintre acestea, S.C. ZAHĂR S.A., a ocupat și ocupă și astăzi un loc important în ramura industriei alimentare, fiind una din unitățile cu cea mai mare capacitate de prelucrare a sfeclei de zahăr.

Inițial, când a fost dată în folosință, capacitatea de prelucrare a fabricii în 24 de ore, a fost de 6000 t sfeclă, dar din lipsă de materie primă, vechea fabrică de zahăr (2000 t), nu mai funcționează și ca urmare acum capacitatea este de 4000 t/24 h. În acest an s-au prelucrat 13000 t zahăr brut import, (lunile iulie-august), pentru a completa necesarul de zahăr, producția de sfeclă de zahăr din județ fiind sub cea estimată.

Pe lângă fabrica de zahăr propriu – zisă, societatea mai deține o centrală termică și o stație de epurare a apelor, care deservesc întreaga platformă alimentară din zonă (S.C. „COMTIM”S.A., S.C. „OLEATIM” S.A., S.C. „UNTIM” S.A., S.C. „ZAHĂR” S.A.). Un element de perspectivă îl constituie atragerea investitorilor străini.

Structura mijloacelor fixe pe categorii de folosință: este corespunzătoare, și anume: clădiri: 40,7% – asigură desfășurarea procesului de fabricație; construcții speciale: 23%; mijloace fixe active: 23,4%, iar împreună cu clădirile mai mult de 87% din totalul mijloacelor fixe; mijloace de transport: 8,3%.

Gradul de uzură pe ansamblul mijloacelor fixe este de 50,28%, nivel considerat corespunzător pentru desfășurarea procesului de fabricație. Gradul de uzură cu cele mai mari valori se înregistrează la categoriile de mașini de forță și utilaje energetice (63%) și la mijloacele de măsură, reglare și control (63%). Atrage însa atenția și gradul de uzură pe care îl înregistrează categoria de mașini unelte și utilaje de lucru (58%). Nivelul cel mai scăzut al uzurii îl au mijloacele de transport (30%).

Nivelul tehnic al mijloacelor fixe se situează peste nivelul mediu din economia națională dar sub cel mondial. Argumentul pornește de la faptul că S.C. „ZAHĂR” S.A. a fost pusă relativ recent în funcțiune (16 ani) și este una din cele mai mari capacități de realizare a zahărului din țară. Nivelul coeficientului sintetic de 0,70 indică un nivel bun al stării potențialului mijloacelor fixe și o utilizare rațională a acestora.

Piața și comercializarea: coeficientul sintetic de 0,52 indică o stare a pieței care plasează agentul economic într-o stare de viabilitate, cu condiția consolidării pieței de aprovizionare cu materie primă și menținerea poziției dominante pe piața de desfacere.

Rețeaua de distribuție cuprinde: livrări directe către beneficiari: 42%; livrări către unități specializate ale comerțului cu ridicata: 50,7%; alte canale de distribuție: 7,1%.

Capacități de producție: capacitate nominală din proiect: 4.000 t sfeclă/24 h; capacitate nominală efectivă: 2.400 t sfeclă/24 h.

Pentru băuturi răcoritoare, capacitatea nominală din proiect este de 3.000 butelii/24 h, dar capacitatea efectivă este de 1.438 butelii/24 h.

Principalii furnizori: principala materie primă utilizată de SC Zahăr SA este sfecla de zahăr. Sursele de aprovizionare și participarea acestora la asigurarea cu materii prime (sfeclă de zahăr) sunt fostele IAS-uri, asociațiile agricole și producătorii individuali din județul Timiș și județele limitrofe.

Beneficiarii produselor realizate de SC „Zahăr” SA (zahăr, melasă, borhot uscat și energie termică) sunt „Alcom”, „Kandia”, „Bega Pam”, alte unități economice (pentru zahăr), „Cesena”, „Ciucaș”, alți beneficiari (pentru melasă), „Agrotim”, alți beneficiari (pentru borhot uscat), „Untim”, „Oleatim” (pentru energie termică).

Prin dezvoltarea sectorului particular, numărul beneficiarilor a crescut, ceea ce permite societății să nu depindă de un număr restrâns de beneficiari, care de multe ori pot fi insolvabili.

Rețeaua de distribuție reprezintă un alt element ce trebui analizat în cadrul studiului privind justificarea necesarului de creditare a SC „Zahăr” SA.

Dacă, în general, aprovizionarea nu ridică probleme majore, totuși excepția o constituie sfecla de zahăr. Datorită suprafețelor construite pentru depozitul de sfeclă, pot fi depozitate simultan 9.000 tone sfecla de zahăr. Transportul sfeclei se face atât pe cale ferată, cât și auto. O problemă importantă care apare în această situație o constituie mijloacele de transport pe care S.C. Zahăr SA le deține (acestea fiind insuficiente și uzate, după cum se poate observa și din capitolul privind situația mijloacelor fixe).

Cheltuielile pe care firma le efectuează cu transportul sunt deosebit de mari în anul 2000, acestea ridicându-se la aproximativ 1.995.797 mii lei, o parte importantă din aceste sume fiind constituită din închirierile de mijloace de transport pe care SC „Zahăr” SA este nevoită să le efectueze atât pentru transportul materiilor prime de la furnizori (știut fiind faptul ca 62.5% sunt producători individuali, care nu au în dotare mijloace de transport proprii), cât și pentru transportul produselor finite către beneficiari (în special a zahărului).

Pentru a-și putea diversifica rețeaua de distribuție, SC „Zahăr” SA solicită un credit în valoare de 2.000.000 mii lei, cu ajutorul căruia intenționează să achiziționeze de la SC Roman SA 6 camioane cu o capacitate max. de 8 t. Valoarea unui automobil este de 320.000 mii lei. Investiția este deosebit de necesară, deoarece tarifele la transport pe care firmele de specialitate le practică sunt deosebit de ridicate.

Având în vedere faptul că SC Zahar SA va efectua transporturi cu caracter sezonier, pentru perioadele în care fabrica nu se va folosi de acestea, se intenționează închirierea mijloacelor de transport. Camioanele au un consum de 18 1 motorină/100km, ceea ce înseamnă 630 lei/km, de patru ori mai puțin decât tariful practicat de firmele specializate în transportul de mărfuri.

De asemenea, firma solicită suma de 40.000 mii lei pentru activități de reclamă-publicitate, în promovarea activității de transport mărfuri.

Întreprinderea are nevoie de aceste mijloace de transport pentru a putea face față concurenței în contractele pe care le realizează, aceasta putând stipula clauza franco-depozit beneficiar. În aceste cazuri, prețul zahărului realizează o creștere medie de numai 3-5%, în comparație cu creșterea realizată în perioada curentă, de 10-15% din prețul franco-depozit furnizor, în condițiile în care firma este nevoită să apeleze la firme specializate în transportul mărfurilor.

Pe piața națională de desfacere a zahărului, SC Zahăr SA Timișoara deține o poziție importantă, realizând 5% din producția de zahăr la nivel național. Concurenții săi direcți sunt fabricile de zahăr din vestul țării și anume: SC Zahăr SA Oradea; SC Zahar SA Arad.

Estimarea veniturilor se fundamentează pe următoarele elemente:

principalele activități generatoare de venituri: producția și comercializarea zahărului din sfecla de zahăr; livrarea de energie termică; livrarea de apă epurată;

capacitățile de producție existente pe activități;

gradul de utilizare a capacităților pe activități;

producțiile fizice obținute pe activități;

preturile de vânzare a produselor sau tarifelor de prestare a serviciilor.

Estimarea veniturilor obținute se face prin însumarea veniturilor din producția de sfecla de zahăr cu cele obținute din livrările de energie termică și apă epurată ș.a.

Estimarea cheltuielilor totale s-a făcut având în vedere cheltuielile aferente activităților de exploatare și cheltuielile de exploatare.

Estimarea profitului net s-a făcut pe baza fluxurilor de venituri și cheltuieli, ținând cont de cota de impozit pe profit.

Fluxul de numerar (cash-flow) înseamnă fluxul de trezorerie disponibilă pe care-l degajă activitatea de exploatare și comercializare. Determinarea cash-flowului are la bază capacitatea beneficiară exprimată prin profitul net la care se adaugă celelalte disponibilități bănești create de agentul economic, din care se scot nevoile de finanțare curentă.

Calculul mărimii cash-flowului presupune evaluarea fluxurilor de intrări (profit net, amortizare anuală, credite contractate) și a fluxurilor de ieșiri (investiții, variația necesarului de fond de rulment, rambursări de credite). Fluxul de numerar de calculează ca diferență între fluxul intrărilor și fluxul ieșirilor.

5.3. CONTRACTAREA CREDITULUI

În urma analizei dosarului de credit depus de S.C. Zahăr S.A. Timișoara, Banca Transilvania a întocmit un referat de credit favorabil acordării creditului solicitat.

REFERAT PRIVIND ACORDAREA CREDITULUI

S.C. „ZAHĂR” S.A., cu sediul în Timișoara str. Polonă nr. 2, înmatriculată la Oficiul Registrului Comerțului, județul Timiș, în Registrul pentru înregistrarea comercianților persoane juridice, sub numărul 35/502 din 29.04.1991, vol. IV.

S.C. „ZAHĂR” S.A. are ca principal obiect de activitate industrializarea sfeclei de zahăr, producerea și comercializarea zahărului, a produselor zaharoase și a derivatelor.

Prin cererea nr. 1489/25.01.98, firma solicită un credit în valoare de 2.000.000.000 lei pe o perioadă de doi ani, rambursarea efectuându-se anual, în tranșe egale a câte 500.000.000 lei în data de 1.09.2001, 1.03.2002, 1.09.2002 respectiv 1.03.2003.

Garanțiile pe care S.C. „ZAHĂR” S.A. le propune sunt clădirea în care își desfășoară activitatea din strada Polona nr. 2, respectiv utilajul de producere și îmbuteliere a băuturilor răcoritoare.

Creditul pe care firma îl solicită este destinat achiziționării a 6 camioane cu o capacitate de 8 t de la SC „ROMAN” SA, cu care S.C. „ZAHĂR” S.A. intenționează să efectueze transportul materiilor prime și al mărfurilor de la furnizori, respectiv la beneficiari, prin implementarea unor noi strategii de marketing, de cucerire a pieței.

După o minuțioasă analiză a posturilor din balanță, firma a prezentat și a justificat principalele conturi care prezentau probleme: furnizorii – soldul creditor al contului reprezentând sumele ce urmau să fie plătite conform contractelor încheiate cu producătorii agricoli până la jumătatea anului 2000, clienții beneficiind și ei de termene de plată de 90-120 de zile de la livrarea mărfii, centralizatorul acestor contracte este prezent la anexe în dosarul de creditare. De asemenea, este prezentată în aceeași anexă structura stocurilor, datoriile față de buget, structura cheltuielilor și a veniturilor.

Se propune astfel acordarea creditului pe o perioada de doi ani, rambursarea efectuându-se semestrial, la datele precizate în contract.

Indicatorii economici calculați de Banca Transilvania sunt prezentați în tabelul 5.12.

Situația principalilor indicatori financiari Tabelul 5.12.

Analiza indicatorilor financiar prezentați în tabelul 5.12 justifică posibilitățile firmei de a contracta credite pe perioada 2001-2003. Evoluția indicatorilor de lichiditate, de activitate, de profitabilitate și de solvabilitate demonstrează că SC „Zahăr” SA nu are o capacitate de îndatorare saturată și, ca urmare, Banca Transilvania este dispusă să acorde creditul solicitat.

Pentru activitățile productive, Banca Transilvania calculează nivelul dobânzii pentru creditele acordate pe baza nivelului indicatorilor financiari și a valorii ce le iau aceștia, așa cum se prezintă în tabelul 5.13.

Determinarea nivelului dobânzii Tabelul 5.13.

unde f.b.= foarte bine; b.= bine; cr.= critic; sl.= slab.

S-au considerat indicatorii aferenți ultimului exercițiu financiar: 2001. Pentru ultimele două categorii – aprecierea trezoreriei și coeficientul de risc nu s-au putut obține valorile, ci doar aprecierea, includerea într-o anumită stare.

Se poate observa că pentru o firmă cu o situație financiară foarte bună (pentru care toți indicatorii financiari calculați se încadrează în limitele aferente stării „foarte bine” și coeficientul de risc aferent este sub 0,5), rata dobânzii precticată de Banca Transilvania la momentul analizei era de 43% (6+7+5+5+5+4+4+4+3)

În cazul S.C. Zahăr S.A. Timișoara rata dobânzii calculată de Banca Transilvania este de 53,78%, diferența de 10,78% (53,78 – 43) reprezentând prima de risc stabilită de bancă. (6×1,33 + 7×1,22 + 5×1,11 + 5×1,11 + 5×1,33 + 4×1,33 + 4×1,33 + 4×1,22 + 3×1,33 = 53,78).

După ce au fost stabilite toate elementele creditului, între bancă și S.C. Zahăr S.A. Timișoara a fost încheiat contractul de credit.

CONTRACT DE CREDIT

BANCA „TRANSILVANIA” S.A. CLUJ

SUCURSALA TIMIȘOARA

1900, Timișoara, str. A. Pacha nr. 1, România

Tel.: 00-40-56-201046, 201048, 201049; Fax: 201047

CONTRACT DE CREDIT NR. ….81………..

Încheiat astăzi 25/O1/2001 .

între Banca Transilvania SA Cluj, sucursala Timișoara, cu sediul în Timișoara, str. Rodnei nr. l, denumită în prezentul contract BANCA, înregistrată la Registrul Comerțului cu nr. J35 / 77 / 1996, reprezentată prin Pomac Florin, în calitate de director, și Vistarici Velimir, în calitate de contabil șef, pe de o parte și

SC ZAHĂR SA, înmatriculată în Registrul Comerțului cu nr. J35/502, din 29.04.1991, cu sediul în str. nr. , județul Timiș , denumită ÎMPRUMUTAT, reprezentată prin POPESCU FLORIN , legitimat cu BI DV 318076 , în calitate de ADMINISTRATOR, s-a întocmit următorul contract de împrumut:

VALOAREA ȘI OBIECTUL CREDITULUI

A.1. Banca acordă ÎMPRUMUTATULUI un credit/linie de credit în sumă de 2.000.000.000 lei , începând cu data de 01.03.2001 până la data de 01.03.2003 .

A.2. Creditul va fi utilizat pentru următoarele obiective:

Achiziționare camioane în vederea efectuării transportului de mărfuri .

B. ACORDAREA CREDITULUI

Creditul se va acorda după cum urmează:

– integral la data de ;

– eșalonat în tranșele și termenele menționate mai jos: .

– eșalonat pe măsura efectuării plăților care se referă la obiectul/activitatea creditat(ă):

achiziționare camioane de la SC ROMAN SA ;

– creditul (linia de credit) se acordă prin contul 22729922 .

C. DOBÂNDA CREDITULUI

C1. La creditul (linia de credit) contractat(ă), ÎMPRUMUTATUL plătește o dobândă de

53,78% pe an. Procentul de dobândă se modifică periodic, în raport cu evoluția nivelului dobânzilor pe piața bancară. Modificările vor fi comunicate ÎMPRUMUTATULUI în termen de 5 zile.

În condițiile în care ÎMPRUMUTATUL nu acceptă dobânda modificată va notifica acest lucru băncii. În aceste condiții el este obligat să ramburseze creditul cu dobânzile aferente în 30 de zile de la comunicarea primită de la bancă.

C2. Dobânda se va calcula pe zile calendaristice ale perioadei de acordare a creditului raportate la 365 de zile.

C3. Dobânda se calculează lunar, începând cu ziua acordării creditului (liniei de credit) și se percepe la data de 25 a fiecărei luni. Dacă ziua de percepere a dobânzii este o zi nelucrătoare, aceasta va fi percepută în prima zi lucrătoare care urmează zilei de scadență. ÎMPRUMUTATUL își va alimenta contul de disponibil la un nivel care să asigure încasarea dobânzilor calculate, BANCA rezervându-și dreptul de a efectua automat această operațiune.

C4. Dacă pe parcursul utilizării creditului apar întârzieri de plată a dobânzilor, BANCA va percepe o dobândă majorată cu 30% (pe an), cu titlu de penalități de întârziere. Majorarea se aplică începând cu ziua următoare celei pentru care s-a făcut calculul de dobândă.

D. RAMBURSAREA CREDITULUI

Dl. ÎMPRUMUTATUL se obligă să ramburseze creditul la termenele și în sumele stabilite mai jos:

D2. Dacă pe parcursul utilizării creditului apar întârzieri de rambursare a ratelor, BANCA va percepe o dobândă penalizatoare de 10% pe an peste dobânda negociată sau peste nivelul dobânzii modificate conform pct. Cl., începând cu ziua imediat următoare scadenței.

D3. Rambursarea înainte de termen a creditului se poate efectua de comun acord cu BANCA.

D4. Pe durata acordării creditului pot fi făcute cel mult două amânări, prelungiri, reeșalonări sau rescadențări, fiecare operațiune de acest gen comisionându-se cu 0,1% din valoarea creditului.

D5. În cazul încetării raporturilor contractuale din vina clientului (intrarea creditului la restanță), dobânda percepută de bancă va fi cea rezultată din aplicarea clauzelor contractuale nivelului de dobânda maxim stabilit prin Decizia C.D. pentru creditele curente, corectată cu coeficientul de inflație confirmat oficial pentru perioada respectivă. Prezenta clauză, prin acordul părților, are caracter de clauză penală.

E. COMISIOANE ȘI TAXE BANCARE

El. ÎMPRUMUTATUL va plăti un comision pentru analiza și instrumentarea creditului (liniei de credit) de 0,2% asupra valorii creditului (liniei de credit).

E2. Pentru creditul (linia de credit) acordat(ă) se percepe o marjă de risc de 0,6% , care se aplică la valoarea creditului (liniei de credit), în momentul acordării.

E3. În cazul liniilor de credit, pentru neutilizarea acestora, se va plăti un comision de 10% pe an, calculat lunar asupra soldului neutilizat zilnic, calcularea și încasarea se va face în condițiile punctelor C3 si C4.

F. GARANTAREA ȘI ASIGURAREA CREDITULUI

Fl. ÎMPRUMUTATUL se obligă sa garanteze creditul (linia de credit) în sumă de 2.000.000.0000 lei cu următoarele garanții constituite în favoarea BĂNCII, astfel: Imobilul din strada Polonă nr. 2, în valoare de 1.820.000.000 lei și instalația de producere și îmbuteliere a băuturilor răcoritoare în valoare de 580.000.000 lei. Total garanții 2.400.000.000 lei.

Bunurile cumpărate din prezentul credit vor fi cuprinse în garanția creditului; în acest sens se vor încheia, în cel mai scurt timp de la dobândire, contractele de garanție corespunzătoare care să conserve privilegiul băncii.

F2. Bunurile admise în garanție sunt asigurate astfel:

Contr. 2358/23.01.91 și 6524/03.04.94 la ARDAF SA .

Drepturile de despăgubire ce vor rezulta din contractele de asigurare, încheiate pentru bunurile aduse în garanție, sunt cesionate în favoarea BĂNCII. Originalul contractelor de asigurare se păstrează la bancă.

F3. Giranții se obligă în mod solitar cu ÎMPRUMUTATUL la rambursarea la scadență a creditului contractat în sumă de și a dobânzii datorate, prin semnarea contractului aceștia renunțând în mod expres la beneficiul de diviziune și discuțiune prevăzut de articolul 1662 Cod Civil.

G. OBLIGAȚIILE BĂNCII

G1. BANCA va pune la dispoziția ÎMPRUMUTATULUI, integral sau în tranșe, creditul convenit prin prezentul contract.

G2. BANCA se obligă, și în cazul operațiunilor care decurg din acest contract, să păstreze secretul acestora și să nu furnizeze informații asupra lor decât cu acordul ÎMPRUMUTATULUI sau în condițiile prevăzute de lege.

H. OBLIGAȚIILE ÎMPRUMUTATULUI

H1. ÎMPRUMUTATUL are obligația de a utiliza creditul (linia de credit) în conformitate cu prevederile art. A al prezentului contract.

H2. ÎMPRUMUTATUL are obligația să restituie BĂNCII creditul (linia de credit) primit(ă), potrivit termenelor trecute în contract, și să plătească dobânda și comisioanele aferente.

H3. ÎMPRUMUTATUL are obligația de a păstra în bune condiții și de a nu înstrăina garanțiile care au stat la baza acordării creditului.

H4. În termen de 30 de zile, ÎMPRUMUTATUL are obligația să-și deruleze încasările și plățile prin contul curent deschis la BANCA TRANSILVANIA și să folosească instrumentele de decontare legale. În caz contrar, BANCA poate suspenda fără preaviz acordarea creditului.

H5. ÎMPRUMUTATUL are obligația de a depune la bancă balanța de verificare lunar, iar bilanțul contabil, contul de profit și pierderi, în termenele prevăzute de reglementările legale pentru depunere la organele fiscale. Aceste acte vor fi înregistrate la împrumutat și vor purta semnătura autorizată și ștampila societății, iar bilanțul contabil va purta și viza organului fiscal competent.

H6. ÎMPRUMUTATUL trebuie să comunice BĂNCII cu 30 de zile înainte împrejurările în care au intervenit reprofilarea, reorganizarea sau restructurarea.

H7. ÎMPRUMUTATUL se obligă să asigure bunurile aduse în garanție și cele realizate din creditul acordat și să reînnoiască la timp asigurările până la plata integrală a tuturor sumelor datorate.

I. DREPTURILE BĂNCII

I1. BANCA are dreptul să verifice și să analizeze pe parcursul utilizării creditului (liniei de credit) respectarea condițiilor în care acesta s-a acordat, existența faptică, permanentă și integrală a garanțiilor creditului.

Pentru clienții care au aprobată linie de credit această analiză se va face trimestrial și presupune redimensionarea nivelului acesteia și a condițiilor de derulare în funcție de rezultatul analizei și necesarul de resurse al clientului.

Eventualele modificări ale nivelului liniei de credit sau ale condițiilor de derulare, vor face obiectul unui act adițional care va face parte integrantă din prezentul contract.

I2. În cazul în care ÎMPRUMUTATUL nu și-a respectat obligațiile asumate în contract, BANCA va putea lua măsurile de mai jos:

I2.1. Sistarea fără preaviz a creditării. Aceasta va fi temporară sau definitivă.

I.2.2. Reducerea liniei de credite.

I.2.3. Declararea creditului (liniei de credit) scadent(ă) anticipat și rambursarea lui integrală cu plata dobânzilor, comisioanelor și cheltuielilor ocazionate.

I.2.4. Recuperarea creditului (liniei de credit) din conturile de disponibilități ale ÎMPRUMUTATULUI, a dobânzilor, comisioanelor și altor cheltuieli ocazionate.

I.2.5. Valorificarea garanțiilor pe baza cărora s-a acordat creditul.

I.2.6. Executarea silită a altor bunuri ale ÎMPRUMUTATULUI.

I.2.7. Recuperarea prejudiciilor cauzate băncii se face și prin urmărirea profiturilor realizate.

J. LITIGII

J.l. Orice neînțelegere izvorâta din prezentul contract de credite va putea fi soluționată de părțile contractate pe cale amiabilă, în termen de maximum 9 zile.

J.2. Dacă din discuțiile avute nu se ajunge la un consens, neînțelegerile se vor soluționa de instanțele judecătorești din municipiul Timișoara.

J.3. Dacă ÎMPRUMUTATUL își modifică patrimoniul prin reprofilare, reorganizare sau restructurare, creditul acordat prin prezentul contract poate deveni exigibil.

J.4. BANCA nu preia riscul politic sau cel privat produs de calamități naturale și nu răspunde de autenticitatea și realitatea documentelor prezentate de ÎMPRUMUTAT.

K. ALTE CLAUZE

K.l. Părțile convin că în cazul nerambursării ratei și/sau dobânzii lunare la termenul convenit (scadență) întregul credit/linie de credit devine scadent de plin drept și fără punerea în întârziere a debitorului, după trecerea a 30 de zile de la scadență, debitorul având obligația de a restitui creditul acordat și dobânzile aferente, în caz contrar banca procedând la executarea silită.

K.2. În cazul în care data de rambursare a creditului sau ratei este o zi nelucrătoare, rambursarea se va face în prima zi lucrătoare următoare.

K.3. În cazul în care împrumutatul dorește amânarea rambursării creditului sau ratei scadente, acesta va depune în acest sens o cerere către bancă cu 5 zile lucrătoare anterioare datei scadentei la care va anexa actele care motivează cererea sa. Nerespectarea acestui termen se sancționează prin perceperea unui comision de 0,5% din suma care face obiectul cererii de amânare.

K.4. În conformitate cu art. 56, alin. 2 a Legii 58/1998, contractul de credit împreună cu contractele de garanție reală și personală constituite în scopul garantării creditului constituie titluri executorii.

K.5. Acest contract intră în vigoare la data semnării lui.

K.6. Contractul a fost încheiat în număr de 3 exemplare, din care 2 rămân la BANCĂ și 1 exemplar la ÎMPRUMUTAT.

BANCA TRANSILVANIA S.A.

Director, Contabil șef,

Consilier juridic, Întocmit

Moderator credite

CONCLUZII

Din prezentarea teoretică, pe parcursul a patru capitole, a problemei creditului și creditării bancare a agenților economici, precum și din studiul de caz efectuat pe S.C. „Zahăr” S.A. se desprind o serie de concluzii utile, ce merită a fi reținute în această parte finală a lucrării.

Creditarea agenților economici apare ca o necesitate, deoarece de evoluția acestei activități depinde, în mare măsură, evoluția de ansamblu a economiei naționale, în condițiile caracterului limitat al fondurilor (resurselor financiare) proprii ale agenților economici. Prin urmare, o bună funcționare a segmentului economiei naționale definit de întreprinderile mici și mijlocii, este determinat de implicarea sistemului bancar în viața economică prin activitatea de creditare.

Prin intermediul creditului se poate acoperi deficitul de resurse bănești a agenților economici, într-o anumită perioadă. Acest lucru se poate simți mai puternic, în prezent, când economia națională românească se restructurează, se diversifică piețele de desfacere, se simte lipsa acută de capitaluri. În opoziție cu aspectele menționate de la nivelul firmelor, în cadrul sistemului bancar, portofoliul creditelor pentru investiții este slab. Acest lucru se datorează faptului că instituțiile bancare nu au, deocamdată, puterea financiară de a imobiliza sume mari de bani pe termen lung, așa cum o cere creditarea pentru nevoi permanente (investiții).

Problemele ce constituie obiect de dezbatere a prezentei lucrări sunt tratate într-o succesiune logică, vizând fenomenul financiar – creditarea bancară a agenților economici, încercând astfel să justificăm necesitatea și oportunitatea creditului în cadrul economiei de piață. Aceste probleme constituie obiect de dezbatere a capitolelor respective, și anume:

1) În cadrul pieței financiare funcționează, ca o componentă distinctă, piața creditului, care este prezentată vizavi de raportul dintre oferta și cererea de capital, prezentându-se în același timp principalele categorii de credite din sistemul financiar-bancar românesc.

2)Politica de finanțare a firmei prin creditare bancară generează costuri mai reduse, în raport cu atragerea de capitaluri de la acționari, cu toate că aceasta din urmă prezintă avantajul îmbunătățirii structurii financiare a societății respective.

3) Structura financiară, capacitatea și efectul de îndatorare sunt elemente care stau la baza justificării necesității și oportunității creditului bancar pentru acoperirea nevoilor permanente și ciclice de resurse financiare.

4) Importanța creditului bancar în economia contemporană derivă din aceea că apare în economia de piață ca formă de mișcare a capitalului dat cu împrumut și, în același timp, ca forță ce dirijează resursele, capacitățile de producție și eforturile umane spre anumite obiective.

5) Prudența bancară, principiul fundamental ce caracterizează activitatea bancară din România și nu numai, impune reliefarea aspectelor privitoare la particularitățile activității de creditare, tehnicile constituirii resurselor de creditare și ale formării dobânzilor pe piața creditului, probleme prezentate succint în capitolul al treilea al lucrării.

6) Creditarea agenților economici, acordarea, documentarea și evaluarea creditelor, evaluarea riscului de creditare, precum și garanțiile și rambursarea creditului constituie subiecte de reflecție în capitolul al patrulea al lucrării de față;

7) Studiul de caz realizat în cadrul SC „Zahăr” SA și Banca Transilvania a prezintă parcurgerea a trei etape importante ale creditării, și anume:

a) determinarea necesarului de credite pe baza analizei lichiditate-exigibilitate, cu ajutorul indicatorilor echilibrului financiar – fondul de rulment, nevoia de fond de rulment și trezoreria netă;

b) întocmirea dosarului de creditare, care presupune la rându-i parcurgerea mai multor etape de lucru, și anume: elaborarea unui memoriu justificativ privind acordarea creditului; definirea rețelei de distribuție și justificarea necesarului de creditare; determinarea valorii fluxului de numerar prin estimarea veniturilor și cheltuielilor ocazionate;

c) contractarea creditului – în urma analizei dosrului depus de S.C. Zahăr S.A. Timișoara, Banca transilvania a procedat la întocmirea referatului privind acordarea creditului de către bancă; cum referatul a fost favorabil, banca a calculat dobânda aferentă creditului și a fost încheiat contractul de credit.

8) Calculul trezoreriei nete prin diferența dintre fondul de rulment și nevoia de fond de rulment a necesitat în prealabil corectarea posturilor bilanțiere de activ și pasiv.

9) Dacă în anul 2000, mărimea fondului de rulment este pozitivă, ceea ce indică o situație favorabilă, înregistrându-se un excedent de lichidități potențiale asupra exigibilităților potențiale, în anul 2001, mărimea fondului de rulment este negativă. Fondul de rulment negativ reflectă absorbirea unei părți din resursele temporare, pentru finanțarea unor nevoi permanente, contrar principiului de finanțare. Aceasta reprezintă o situație de dezechilibru financiar, caz în care fondul de rulment apare ca o nevoie de capital, ce trebuie finanțată de datoriile pe termen scurt și nu ca o resursă permanentă.

10) Pe baza datelor din bilanțul financiar s-a determinat nevoia de fond de rulment, alt indicator ce stă la baza determinării necesarului de credite. Valorile acestui indicator se regăsesc în tabelul 5.7. din lucrare.

11) Trezoreria netă este expresia cea mai concludentă a desfășurării unei activități echilibrate și eficiente. Ea relevă calitatea echilibrului financiar general al firmei., atât pe termen lung, cât și pe termen scurt. Valoarea pozitivă evidențiază faptul că exercițiul financiar s-a încheiat cu un surplus monetar, expresia concretă a profitului net din pasivul bilanțului și a altor acumulări bănești, iar valoarea negativă evidențiază un dezechilibru financiar (deficit monetar) la încheierea exercițiului financiar. Deficitul monetar determinat ca diferența dintre fondul de rulment și nevoia de fond de rulment se impune a fi acoperit prin angajamente de noi credite, fapt pentru care SC „Zahăr” SA apelează la Banca Transilvania, la un credit de circa 2 miliarde de lei.

12) Întocmirea dosarului de creditare presupune, printre altele, estimarea veniturilor, cheltuielilor, a profitului net și a fluxului de lichidități (cash-flow) pentru perioada 2000-2004, elemente ce stau la baza justificării creditului de 2 miliarde de lei. De asemenea, evoluția indicatorilor financiari, prezentați în tabelul 5.12., pentru anii 2000 și 2002, vin să susțină cererea de creditare din partea SC „Zahăr” SA Timișoara. Astfel, creditul de 2 miliarde de lei a fost acordat, stabilindu-se termenul final de rambursare 1.03.2003.

BIBLIOGRAFIE

Baron, M. – Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura D.P.R.A., București, 199

Bran, P. – Finanțele întreprinderii, Editura Economică, București, 1997

Cătineanu, F., și colab. – Finanțe publice, Editura Mirton, Timișoara, 1997

Condor, I. – Drept fiscal și financiar, Editura Tribuna economică, București, 1996

Corduneanu, C. – Sistemul fiscal în știința finanțelor, Editura Codecs, București, 1998

Cristea, H., și colab., – Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Mirton, Timișoara, 1996

Cristea, H. și colab. – Evaluarea întreprinderii, Editura Marineasa, Timișoara, 2000

Cristea, H. și colab. – Finanțele întreprinderii, Editura Mirton, Timișoara, 1999

Duran, V. – Finanțe. Teorie și practică financiară, Editura Mirton, Timișoara, 2000

Halpern, P. și colab. – Finanțe manageriale, Editura Economică, București, 1998

Hoanță, N. – Finanțele firmei, Editura Continent, Sibiu, 1996

Talpoș, I. – Finanțele României, Editura Sedona , Timișoara, 1996

Toma, M., și colab. – Finanțe și gestiune financiară, Editura Economică, București, 1994.

Vasile, I.. – Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura D.P.R.A., București, 1997