Piata Asigurarilor In General Si Produsele Asirom

PIAȚA ASIGURĂRILOR ÎN GENERAL

și PRODUSELE ASIROM

Cuprins

Introducere

Capitolul 1 – Dezvoltarea pieței asigurărilor

Scurt istoric

Despre asigurări, în perioada Evului Mediu

Perioada modernă

Perioada comunistă

Piața asigurărilor după 1990

Noțiunea de risc în asigurările generale

Clasificarea riscurilor

Managementului riscului în asigurări

Capitolul 2 – Asigurarea de răspundere civilă auto

2.1 Conceptul de asigurare RCA

2.2 Asiguratul în cazul RCA

2.3 Asiguratorul în cazul RCA

2.4 Contractul de asigurare

2.5 Primele de asigurare, riscul asigurat și despăgubirea

Capitolul 3 – Studiu de caz. Analiză a performanțelor și produselor oferite de către societatea de asigurare ASIROM.

Capitolul 4 – Producerea evenimentului asigurat. Descriere

Concluzie

Bibliografie

Introducere

În contextul noii economii, asigurările reprezintă o ramură de activitate, o arie a serviciilor cu caracter financiar, cu multiple fațete, datorită faptului că procesul de reforma realizat la nivelul țărilor europene se bazează în primul rând pe nevoia de a proteja bunurile și persoanele împotriva elementelor distructive, împotriva unei gestionări de slabă calitate ce poate avea efecte negative pe termen lung.

Încă din cele mai vechi timpuri, diversii agenți economici de orice formă (bresle meșteșugărești, ateliere, fabrici ) au căutat să descopere și să aplice diverse metode de protecție împotriva diferitelor riscuri la care erau supuse activitățile lor de producție și de comercializare, precum și persoanele care executau asemenea activități.

Diferitele reforme puse în aplicare în ultimii ani au condus la progrese în aria asigurărilor, astfel orice casă se construiește, mașină ce se achiziționează, credit ce se obține implică încheierea cel puțin a unei polițe de asigurare, astfel încât viață în secolul XXI nu se poate imagina în mod real în afară asigurărilor.

Ritmul rapid al dezvoltării tehnologiei informației și comunicațiilor a determinat apariția noii economii, o economie digitală, care tinde să se globalizeze la nivel mondial. În mijlocul ei, individul și micile întreprinderi, alături de marile entități economice, au mai multe oportunități ca niciodată de a juca un rol distinct în societate. Noua economie are la baza crearea de cunoaștere, utilizarea cunoașterii în aria economiei, în special prin inovare. Realizarea de inovații în contextul noii economii este capacitatea de a asimila și de a converti know-how-ul pentru a îmbunătăți productivitatea și pentru a reda noi produse și servicii.

Capitolul I.

Dezvoltarea pieței asigurărilor

1.1 Scurt istoric

Diferitele cercetări efectuate asupra istoriei unor popoare și civilizații, au stabilit faptul că originile contractului de asigurare poate fi depistat încă din antichitate. Deci, instituția asigurării își are rădăcinile în dreptul antichității, omul având ca scop protejarea sa, a familiei și a patrimoniului dobândit.

În sens lingvistic, verbul a asigura înseamnă „a da o garanție îndestulătoare pentru realizarea unui lucru; a garanta; a face ceva să fie sigur”. Prin substantivul asigurare se înțelege: „Acțiunea de a (se) asigura”; „Punere în siguranță; garantare”, precum și „Încredințare, promisiune fermă”. Arheologii au descoperit probe care atestă existența unor societăți de întrajutorare a cioplitorilor de piatră în Egiptul Antic, din anul 4500 î.Hr. Popoarele chinezilor, care transportau marfa pe râurile și fluviile Chinei, o împărțeau (divizau) în mai multe compartimente pentru a elimina riscul de a pierde întreaga cantitate de produse până la destinație. În anul 300 î.Hr., babilonienii organizau transporturile în caravane, iar, în cazul hoțiilor, prejudiciul era suportat în comun de către comercianți. Codul lui Hammurabi cuprindea 282 de clauze ce demonstrează că babilonienii erau buni comercianți și aveau cunoștințe temeinice despre semnificatia unui contract, valoarea reală banilor și multiplicarea lor prin împrumuturi, pe camătă cu dobândă simplă și compusă. Pericle, în sec. al V-lea î.Hr., a întemeiat corporații având ca scop ajutorul acordat membrilor în cazul unor probleme a căror rezolvare depășea posibilitățile individului și, mai cu seamă, în situațiile catastrofale ale existenței lor.

Legile Rhodonului, în sec. al IX-lea î.Hr., au constituit baza teoretică și practică a uzanțelor în ceea ce privește averea comună. Împăratul roman Claudius (10 î.Hr. – 54 d.Hr. ), pentru a încuraja importul de grâu, și-a asumat responsabilitatea unui adevărat asigurator, deoarece a luat asupra sa toate pierderile ori pagubele suferite de persoanele care transportau produse. La Roma, Colegiul funerar din Lanuvium organiza festivitățile funerare membrilor săi, dar cu exigența ca aceștia, de-a lungul vieții, să fi plătit o cotizație pentru a fi utilizată la înmormântare. Împrumutul maritim, cunoscut încă din perioada grecilor și romanilor, avea multe puncte convergente cu asigurările din antichitate. Astfel, agentul economic obținea un împrumut în bani pentru a realiza transportul. În cazul în care nava dispărea, capitalul imprumutat nu era restituit. Dacă nava ajungea însă la destinație, suma împrumutată era restituită, adăugându-se la această sumă o dobândă ridicată, ce era aplicată capitalului ca un preț al indisponibilizării capitalului și ca un risc suportat.

1.2. Despre asigurări, în Europa Evului Mediu

În Europa Evului Mediu, asociațiile de lucrători, vânători sau artiști aveau corporații ce erau organizate pe baza principiului solidarității existent între membri. Aceștia erau despăgubiți în caz de evenimente fortuite cum ar fi incendiul sau moartea. Împrumutul maritim a fost interzis în anul 1234 de către Papa Grigore al IX-lea, deoarece existenta abuzurilor din cauza dobânzilor foarte mari era extraordinar de mare. Prima legislație,” L’uffizzio di Mercanzia”, a apărut în Italia la Geneva (1350) și sancționa uzanțele comerciale insalubre pentru mediul economic. În 1435 a apărut Legislația catalană, considerata a fi cea mai bună legislație din Evul Mediu, care cuprindea ordonanțele din Barcelona, ce erau în număr de cinci. Legislatorul catalan a avut un merit extraordinar deoarece a identificat elementele juridice ale contractului și toate noțiunile necesare definirii. La Geneva s-a încheiat în anul 1347 cel mai vechi cunoscut contract de asigurare și, tot in acest stat, s-a format în anul 1424 prima companie de asigurări maritime. Pactul bilateral de asigurare maritimă a apărut în primii ani ai secolului al XIV-lea, în perioada în care popoarele creștine, în numele și pe seama creștinătății, erau constrânse să realizeze dese expediții pe mare. Conform documentelor arhivei existente în Florența, asigurarea era răspândită între anii 1300 și 1319 în mai toate orașele de pe țărmul Mediteranei. Astfel, între vânzătorul comerciant care dorea să-și vândă marfa încărcată pe o corabie, fără a-și asuma posibilele evenimente fortuite călătoriei, și între achizitorul care dorea să cumpere marfa scăpată de pericol, a intervenit o persoană terță,straină de contractul inițial, asigurătorul, care suporta toate riscurile în schimbul unei sume de bani. În anul 1326 funcționa la Geneva un ”Officium Robariae”, care aduna într-o ladă ferecată (seif), sub denumirea de salvaterra, denunțurile chiar anonime, referitoare la actele de piraterie sau tâlhărie ale comercianților-navigatori genovezi și, după cercetări, vinovatul avea obligația de a restitui prada. Polițele florentine erau asemănătoare polițelor de asigurare de azi, dar nu constituiau un instrument juridic valabil, un instrumentum viabil din dreptul roman. În arhiva din Florența există acte în care pactul de asigurare era accesoriu la contractul de împrumut, contractul de vânzare și contractul de schimb maritim. De-a lungul timpului, contractul de asigurare a devenit contract de sine stătător. In prezent, în dreptul românesc își regăsește reglementarea și printre instituțiile Codului Civil.

La început, asigurătorul era reprezentat de o singură persoană, asigurarea fiind similară jocului. De obicei, proprietarul corabiei își însoțea nava în călătorii, iar prima de asigurare era determinată după legea cererii și ofertei. În Florența asigurătorii erau grupați într-o asociație de tip corporatist, având dreptul de a judeca, iar calitatea de judecător și-o însușeau comercianții cei mai bătrâni. Faimoasă era cafeneaua din Londra, având proprietar pe Eduard Lloyds, care, pentru a-și servi cât mai bine clientela, a împrăștiat în toate porturile majore de pe glob corespondenți pentru a-l informa despre mersul navigației. În 1583, la Londra s-a încheiat cel mai vechi contract privind asigurările de viață. După marele incendiu din data de 2 septembrie 1666, la Londra s-au creat primele asigurări contra incendiilor. La englezi, germani și scandinavi, gildele, care au apărut inițial în Anglia (sec. IX), au practicat pentru prima dată asigurarea contra incendiului. Acestea au fost la început sub formă de confrerii religioase sau de apărare mutuală, iar mai târziu au avut caracter corporativ. La începutul secolului al XII-lea, o clauză a gildei Sf. Eric dispunea: „Dacă unuia dintre convivi i-a ars grânarul, el va primi câte trei parale de la fiecare dintre frați”.

În Franța, în anul 1786 a fost fondată Compania de Asigurări contra Incendiilor, iar, cu un secol mai înainte, în 1687, a luat naștere Compania Regală de Asigurări privind asigurările de viață. Datorită speculei și falimentului asigurătorilor, regii și organele din conducere nu au mai permis înființarea societăților de asigurare, decât în urma unui edict emanat de la suveranul țării. Astfel au apărut societățile de asigurare mutuală, înființate prin edict, din Paris (1686), Londra (1726), Copenhaga (1726), Geneva (1741), Napoli (1751). Aceste societăți aveau obligația de a se conforma clauzelor din decret. Fondatorii strângeau un fond foarte mare pentru ca asigurații să fie garantați.

1.3 Era modernă

La începutul erei moderne, toate elementele juridice ale contractului de asigurare erau determinate în funcție de cerințele comerțului și cele ale navigației. Datorită apariției științelor matematice, mai ales a statisticii, prima era calculată în funcție de anumite norme, asigurarea având la bază calculul probabilității riscurilor. În sec. al XIX-lea s-au constituit diverse ramuri și domenii privind asigurările. Sunt cunoscute, de exemplu, asigurarea de răspundere civilă, asigurarea împotriva accidentelor, asigurarea împotriva furtului.

Unele cercetări documentare atestă că, pe teritoriul țării noastre, au existat forme incipiente de asigurare cu mult înainte de secolul al XIX-lea (cunoscut în istoria Europei ca un veac al ascensiunii capitalismului, al diferențierii națiunilor și al progresului în cunoașterea științifică). Astfel, este dezvăluită o formă rudimentară de asigurare a animalelor, cunoscută sub numele de „hopșă”. În cazul în care o vită suferea o accidentare, aceasta era tăiată, iar carnea rezultată era împărțită între membrii comunității, fiecare plătind o sumă de bani pentru partea ce-i revenea, proprietarul sinistrat putând să-și acopere, integral sau parțial, dauna suferită.

În Transilvania secolului al XVI-lea au apărut asociațiile mutuale, de intrajutorare – breslele. Fiecare membru era obligat să plătească o taxă de înscriere, apoi cotizații periodice, sumele rezultate fiind utilizate pentru a se suporta cheltuielile de înmormântare, pentru ajutorarea văduvei și a copiilor celui decedat. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în anumite localități din Transilvania au fost înființate „asociații de înmormântare”, ai căror membri plăteau o cotizație, acoperindu-se cheltuielile aferente în caz de deces al acestora. În anul 1823, la Sibiu, s-a încercat, dar fără succes, înființarea unei instituții de asigurare pentru incendiu. Prima organizație, care avea în mod explicit ca obiect de activitate asigurarea, a fost întemeiată de Asociația Meseriașilor din Brașov, în anul 1844, cunoscută s – breslele. Fiecare membru era obligat să plătească o taxă de înscriere, apoi cotizații periodice, sumele rezultate fiind utilizate pentru a se suporta cheltuielile de înmormântare, pentru ajutorarea văduvei și a copiilor celui decedat. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în anumite localități din Transilvania au fost înființate „asociații de înmormântare”, ai căror membri plăteau o cotizație, acoperindu-se cheltuielile aferente în caz de deces al acestora. În anul 1823, la Sibiu, s-a încercat, dar fără succes, înființarea unei instituții de asigurare pentru incendiu. Prima organizație, care avea în mod explicit ca obiect de activitate asigurarea, a fost întemeiată de Asociația Meseriașilor din Brașov, în anul 1844, cunoscută sub denumirea de Institutul General de Pensii din Brașov.

Începuturile asigurărilor moderne în România se situează cu peste 140 de ani în urmă, începând cu anul 1871. Atunci prin Înaltul Decret Domnesc nr. 699 din 13 martie, a fost înființată prima societate românească de asigurări “Dacia”, având un capital social de 3 milioane lei. Printre fondatorii și membrii Consiliului de Administrație erau prezente personalități marcante ale vieții politice, sociale și economice ale vremii, cum ar fi: G. Gh. Cantacuzino, B. Boerescu (ministru al afacerilor externe), Fh. Mehedințeanu, V.C. Porumbaru, Alexandru Zissu, T. Negroponte și alții. Până atunci, în România au funcționat reprezentanțe ale unor societăți de asigurare austriece, italiene, engleze și maghiare dintre care reprezentative erau: Anker, Osterreichesher Phoenix, Vatterlanische Wechselseite, Anstal, Versicherung (cu sediul la Viena), Assicurazioni Generali, Azienda Assicuratrice (cu sediul la Trieste), London Insurance Cy, North British & Mercantile (cu sediul la Londra).

Doi ani mai târziu, în 1873, a fost înființată o a doua societate de asigurare “România”, cu un capital social de 2 milioane lei. Si de această dată, printre fondatorii ei se numără persoane cunoscute ale epocii, printre care: Prințul Ghica, Prințul Stirbei, Mihail Kogălniceanu. În 1881 s-a creat societatea “Dacia-România” prin fuzionarea acestor două societăți de asigurare.

La numai la un an după aceasta, în 1882 a fost constituită societatea “Naționala”, iar în 1897, la Brăila a fost întemeiată societatea “Generala” de lumea comercială din Brăila și Galați, cu colaborarea Băncii Marmorosch, Blank & Co. și ,,Assicurazioni Generali” din Trieste, astăzi una dintre cele mai mari societăți de asigurări și reasigurări din lume. Dată fiind dezvoltarea comercială a celor două orașe și activitatea de transport maritim, societatea s-a specializat în asigurarea transporturilor maritime, în special a celor de cereale. Colaborarea cu societățile străine de asigurări era necesară și pentru că acoperirea prin asigurarea pentru mărfuri și nave avea un caracter internațional datorită traseului parcurs de la punctul de încărcare la cel de descărcare. Astfel, era necesară recunoașterea polițelor de asigurare și, în acest fel acceptarea de către alte societăți a unei părți din riscurile sale în reasigurare.

Ulterior “Generala” și-a mutat sediul în București, și-a extins operațiile în toate ramurile de asigurare, și și-a mărit capitalul în 1935 până la 50 milioane lei, rezerve de 26.225 mil lei; prin volumul primelor încasate la 136.938 mii lei s-a plasat în fruntea societăților de asigurare din România.

În 1907 a luat ființă societatea “Agricola“, care în 1930 a fuzionat cu “Fonciera”- Cluj. Alte societăți de asigurare au luat ființă, și anume “Vulturul” din Chișinău, “Prima Ardeleani” (1911).

În 1920, s-a constituit societatea “Steaua României”, care în 1932 a fuzionat cu societatea “Ancora“, iar în 1936 a preluat partea românească a societății “Phoenix” din Viena, aflată în lichidare. În 1923, a luat ființă societatea “Asigurarea Românească“, cu un capital de 4 milioane lei, specializată în asigurări populare (asigurări de viață fără examinare medicală).

Până la începutul Primului Război Mondial, societățile de asigurări din România practicau preponderent asigurări de incendiu și asigurări de viață și mult mai puțin asigurări de transport.

După război au mai luat ființă 22 de societăți, unele noi, altele succesoare ale societăților de asigurare străine, cum ar fi “Munchener”, “Erste Ungarische” și “Adriatica” și mai târziu, după 1927, alte societăți străine recunoscute în Europa și-au înființat reprezentanțe în România cum ar fi: ,,Norwich”, “STANDARD”, “SUN”, “PHOENIX”.

Activitatea de asigurare în România, ca și activitatea economică în general, a cunoscut cea mai mare dezvoltare în anii ’30, practicându-se toate tipurile de asigurare; dar odată cu izbucnirea celui de-al doilea război mondial a intrat în declin. În 1945 în Romania funcționau 13 societăți de asigurare românești și 5 reprezentanțe străine, dintre care cea mai importantă era Adriatica din Italia.

Alături de aceste societăți private sectorul de stat a început să ăși facă apariția în asigurări. După reorganizarea sectorului asigurărilor printr-o lege emisă în 1942 a luat ființă Regia Autonomă a Asigurărilor de Stat (R.A.A.S.), care a început să practice toate categoriile de asigurări. Această regie a rezultat prin reorganizarea Casei de Asigurări a Ministerului de Interne (înființată în 1915 și reorganizată în 1936). În 1943 s-au mai înființat secțiile de transport, răspundere civilă generală, furt etc. Fiind în proprietatea statului, R.A.A.S. nu avea capital social și suporta despăgubirile de asigurare și cheltuielile sale de regie din primele încasate. Rolul său primordial era de a presta un serviciu public și nu de a obține profituri, motiv pentru care nivelul primelor era sub cel practicat de societățile private.

În paralel cu aceste societăți și regia de asigurare, mai existau și alte instituții care primeau bunuri publice în asigurare: “Eforia Bisericii Ortodoxe Romfine” care asigura bisericile proprietate parohială; “Casa Armatei” cu activitate de asigurare a calilor- proprietate de stat- aflată în folosința armatei; “Regia Monopolurilor Statului” (R.M.S.)- pentru asigurarea culturilor de tutun pentru riscul de grindină.

Într-o structură diferită s-au practicat asigurările agricole a căror nevoie s-a simțit permanent. Chiar în forme rudimentare s-a practicat asigurarea animalelor pentru cazuri de accidente, denumite   “hopsa”. Ulterior au început să apară asociațiile mutuale; în 1909 au fost organizate două mari astfel de asociații: “Reuniunea proprietarilor de vite din Orăștie” și alta la Cacova, în Banat. Ele cuprindeau în sfera lor 400 de comune, dar nu au funcționat mai mult de 4 ani, deoarece erau dificultăți în colectarea primelor, iar sfera de acoperire a riscurilor era restrânsă și cheltuielile de achiziție, administrație și control se aflau la un nivel foarte ridicat.

Și mai târziu, în 1914, Societatea Națională de Agricultură a introdus asigurările mutuale de culturi agricole ale obștilor sătești prin intermediul Casei Centrale a Băncilor Populare, prin care au fost asigurate 155 de obști de arendare din întreaga țară, cu tarife de prime reduse cu 25%. Această acțiune de asigurare a culturilor agricole a fost oprită de război, după care nu a mai fost reluată.

În perioada interbelică s-au dezvoltat asociațiile mutuale pentru asigurarea vitelor. Reglementarea asigurărilor s-a făcut printr-un set de acte normative, printre care:

Codul Comercial din 1886;

Legea pentru constituirea și funcționarea întreprinderilor private de asigurare și reglementare a contractului de asigurare din 7 iulie 1930, cu modificările din 9 aprilie 1931, 12 martie 1932 si 10 aprilie 1936;

Articolele 557-621 ale Codului comercial care modifică prevederile articolul 49-96 ale legii asigurărilor (prorogat prin decretul lege din 31 decembrie 1940);

Decretul lege din 1 octombrie 1941 privind acoperirea riscului de război în asigurările de viață;

Decretul lege din 29 martie 1941 privind interzicerea constituirii de noi societăți de asigurare în România.

Dintre toate acestea trebuie în mod deosebit remarcată Legea pentru constituirea si funcționarea întreprinderilor private de asigurare și reglementarea contractului de asigurare care a reprezentat cel mai important act normativ specific pentru domeniul asigurărilor. Prin aceasta se reglementau atât aspecte de organizare, cât și aspecte de fond ale asigurărilor. Astfel, pentru înființarea și funcționarea societăților de asigurare era necesară autorizarea de către Ministerul Industriei și Comerțului care aproba și funcționarea societăților străine în țara noastră; prevedea înființarea unui organ de control al operațiilor și administrării fondurilor societăților; impunea societăților de asigurare să-si constituie unele garanții pentru îndeplinirea tuturor obligațiilor legale, fixându-se în ce anume să se investească și să se plaseze rezervele, stabilirea marjei de solvabilitate.

În privința societăților străine autorizate să funcționeze în țară, li se cerea să investească în țară o cotă de 35% din rezervele tehnice (partea din rezerva neabsorbită de riscul purtat la sfârșitul fiecărui an, dar cel puțin 40% din primele încasate în cursul anului de la asigurarea în vigoare la finele anului); această cotă putea fi majorată de Ministerul Industriei și Comerțului cu avizul Oficiului de Supraveghere, până la 60%.

1.4 Perioada comunistă

O etapă distinctă a asigurărilor poate fi considerată după anul 1948. Odată cu naționalizarea din iunie 1948, a mijloacelor de producție, a băncilor și societăților de asigurare, societățile de asigurare private au trecut în proprietatea statului și instituțiile publice de asigurare s-au încorporat în noile structuri organizatorice și în noul sistem   al economiei naționale planificate. În paralel, și în asigurări a pătruns capitalul sovietic, creându-se societatea SOVROM-ASIGURARE.

În același context, în 1949, conform reglementărilor în vigoare la vremea respectivă, Regia Autonomă a Asigurărilor de Stat R.A.A.S. a fost transformată în societate comercială de stat și asigurări. În 1952, a luat ființă Administrația Asigurărilor de Stat- ADAS, cu capital integral românesc, instituție specializată în operații de asigurare, reasigurări și comisariat de avarie. Administrația Asigurărilor de Stat își desfășura activitatea pe baza unor acte normative specifice și sub conducerea generală a Ministerului Finanțelor.

Existența ADAS se suprapune cu perioada de monopol de stat asupra asigurărilor. Nici o altă societate de asigurări cu capital românesc sau străin nu a mai existat în România în această perioadă. Obiectul său de activitate consta în practicarea tuturor tipurilor de asigurări de bunuri, persoane și răspundere civilă sub două forme, și anume: prin efectul legii (obligatorii) și pe baze contractuale (facultative).

Volumul primelor încasate (ca indicator principal al activității de asigurare) de ADAS a crescut în perioada 1955-1989 de 14,4 ori, perioadă în care venitul național a crescut de 10,2 ori. În același interval de timp, primele de asigurare încasate au provenit din asigurări prin efectul legii în proporție de 78,5% până în anii ’60; în următoarele decenii, respectiv în anii ’70 și ’80 au devenit majoritare încasările din asigurările facultative.

În concluzie, asigurările în România au înregistrat o evoluție lentă având drept cauză condițiile economice, politice și sociale ale fiecărei perioade. Caracterul de piață subasigurată, cu o lipsă de cunoaștere a avantajelor pe care le aduce protecția prin asigurare se menține parțial și în prezent. Asigurările obligatorii, precum și cele de bunuri și persoane pe baze contractuale, au cunoscut o dezvoltare și diversificare limitate, neacoperind nici nevoile si nici posibilitățile economiei naționale. De altfel, prin simplul mecanism al asigurărilor de stat, nu a putut fi vorba de o competiție care să stimuleze dezvoltarea unui sector atât de important pentru orice economie națională.

1.5 După 1990

 După anul 1990, au apărut importante schimbări legislative care au condus la înlăturarea monopolului statului, apariția multor societăți de asigurare și la stabilirea climatului concurențial pe piața asigurărilor din România.

Prin Hotărârea de Guvern nr. 1279 din 8 decembrie 1990 privind înființarea unor societăți comerciale pe acțiuni în domeniul asigurărilor, care prevedea că începând cu data de 1 ianuarie 1991, se pot crea societăți de asigurare ca societăți comerciale pe acțiuni, ADAS și-a încetat activitatea. Activul și pasivul ADAS a fost preluat de către societățile ASIGURAREA ROMÂNEASCĂ S.A., ASTRA S.A., și agenția CAROM S.A., înființate prin prevederile aceleiași Hotărâri.

 Societatea ASIGURAREA ROMÂNEASCĂ S.A. a preluat activele și pasivele aferente: asigurărilor facultative de viață, asigurărilor obligatorii, asigurărilor facultative de autovehicule și altor asigurări. ASIGURAREA ROMÂNEASCĂ S.A. a preluat de la ADAS și bunurile imobile care au fost incluse în capital.

Societatea ASTRA S.A. a preluat activele și pasivele corespunzătoare: societăților mixte (cu participarea ADAS) din străinătate, asigurărilor și operațiunilor de reasigurare în relațiile cu străinătatea.

 Agenția CAROM S.A. a preluat activitatea privind constatarea daunelor, stabilirea și plata despăgubirilor în cazul pagubelor produse în România, atunci cand răspunderea revenea unor asigurați la societățile de asigurare din străinătate și în cazurile de pagube produse în străinătate de automobiliști români asigurați la societățile de asigurare din România.

Aceste trei companii au fost create prin participarea statului de 100%, această situație schimbându-se în anul 1991 când prin Legea nr. 58 din data de 14 august 1991 privind privatizarea societăților comerciale, 30 % din capitalul social al entităților economice a fost privatizat și a trecut în administrarea Fondurilor Proprietății Private (înființate prin aceeași Lege).

 Prin Hotărârea Guvernului Romaniei nr. 1356 din 28 decembrie 1990 a fost înființată BANCA DE EXPORT IMPORT A ROMÂNIEI S.A. – EXIMBANK, bancă cu capital integral de stat, dar care și-a început efectiv activitatea în aprilie 1992. Prin departamentul de asigurări – reasigurări, EXIMBANK practica asigurări pentru credite de export împotriva riscului de neplată la extern.

 În anul 1991, apare Legea nr. 47 din data de 16 iulie 1991 privind constiturea, organizarea și funcționarea societăților comerciale din domeniul asigurărilor. Prevederile Legii stipulau faptul că în România, activitatea de asigurare se desfășoară prin intermediul societăților de asigurare, societăților de asigurare-reasigurare și societăților de reasigurare și de asemenea prin intermediul societăților de intermediere (agenții de intermediere). Legea reglementa faptul că societățile comerciale din domeniul asigurărilor, trebuie să se constituie cu avizul prealabil al Oficiului de supraveghere a activității de asigurare și reasigurare din Ministerul Economiei și Finanțelor. Conform Legii, companiile care activau în domeniul asigurărilor, se puteau constitui ca societăți pe acțiuni sau societăți cu răspundere limitată.

 Prin Hotărârea Guvernului României nr. 574 din data de 23 august 1991 privind atribuțiile OFICIULUI DE SUPRAVEGHERE A ACTIVITĂȚII DE ASIGURARE ȘI REASIGURARE – OSAAR, se înființează organismul de supraveghere al pieței asigurărilor, ca direcție în cadrul Ministerului Finanțelor.

Astfel în luna septembrie 1990 a fost înființată prima societate de asigurări cu capital integral privat din România, S.C. UNITA SRL, cu sediul la Timișoara. Activitatea societății UNITA a debutat în luna ianuarie 1991, prin practicarea asigurărilor mixte de viață cu acumulare de capital. În anul 2000 pachetul majoritar al societății a fost cumpărat de compania Wienner Staedtische din Austria, iar în portofoliul societății se regăsesc în prezent toate tipurile de asigurări.

 Ulterior, apar alte companii cu capital privat, românesc sau/și cu capital străin (ținând cont de faptul că Legea nu permitea înființarea unei societăți cu capital integral străin), marea lor majoritate având sediile în București, așa cum ar fi:

– în anul 1992 se înființează societățile AGRAS, ASIGURARE REASIGURĂRI ARDAF, ROUMANIE ASSURANCE INTERNATIONAL, etc.

– în anul 1993 se înființează societățile ASIGURAREA ANGLO – ROMÂNĂ, GENERALA ASIGURĂRI (care în anul 1999 și-a schimbat numele în GENERALI ASIGURĂRI), etc.

– în anul 1994 se înființează societățile ASITRANS, ASIGURĂRI ION ȚIRIAC – ASIT (care în anul 2000 și-a schimbat numele în ALLIANZ ȚIRIAC ASIGURĂRI, prin cumpărarea pachetului majoritar de acțiuni de către compania ALLIANZ din Germania), ARINCO SOCIETATE DE ASIGURĂRI (care ulterior își schimbă numele în INTERAMERICAN ROMÂNIA ASIGURĂRI), SAR TRANSILVANIA, etc.

– în anul 1995 se înființează societățile ASIGURAREA POPULARĂ ROMÂNĂ (care în anul 2001 și-a schimbat numele în ASIGURARE REASIGURARE AGI – ROMÂNIA, prin cumpărarea pachetului majoritar de acțiuni de compania AGI din Germania), OMNIASIG (prin cumparea portofoliului societății MONDRAGON, înființată în 1992), SARA – ASIG (care în anul 1996 și-a schimbat numele în SARA MERKUR, prin cumpărarea pachetului majoritar de către compania MERKUR VERSICHERUNG din Austria), etc.

– în anul 1996 se înființează societățile ASIBAN SOCIETATE DE ASIGURARE ȘI REASIGURARE, ATLASSIB SOCIETATE DE ASIGURĂRI (cu sediul la Sibiu), etc.

– în anul 1997 se înființează societatea Nationale Nederlaneden Asigurări de Viață (care în 1998 își schimbă numele în Nederlanden Asigurări de Viață, iar în anul 2001 își schimbă numele în ING Nederlanden Asigurări de Viață), GARANTA, etc.

– în anul 1998 se înființează societatea OMNIASIG ASIGURĂRI DE VIAȚĂ, etc.

– în anul 1999 se înființează societatea COMMERCIAL UNION ASIGURĂRI DE VIAȚĂ, (care în anul 2002 își schimbă numele în AVIVA Asigurări de Viață) etc.

 În anul 1994 ia naștere, la inițiativa a treisprezece societăți Uniunea Națională a Societăților de Asigurare și Reasigurare din România – UNSAR. În prezent UNSAR are ca membri, un numar de 21 de societăți de asigurare – reasigurare. După anul 1990, în piața românească a asigurărilor, au apărut foarte multe societăți de intermediere în asigurări (în anul 2000 activând peste 800 de societăți), care jucau rolul de agenți dar și de brokeri de asigurări (în fapt, brokeri de asigurare fiind numai câteva societăți).

 Termenul "broker de asigurare" a fost introdus de Legea 32/2000 privind societățile de asigurare și supravegherea asigurărilor. La începutul anului 2002, erau autorizate să funcționeze 105 societăți de brokeraj în asigurări, printre care și câtiva mari brokeri internaționali ca MARSH, AON, GRAS SAVOYR, etc.

Prin apariția Legii 32/2000, se înființează Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, organism independent, autonom, finanțat de societățile de asigurare, cu rol de reglementare, control și supraveghere a pieței asigurărilor. Comisia de Supraveghere a Asigurărilor este condusă de Consiliul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, format din cinci persoane (un președinte, un vicepreședinte și 3 membri).

 Membrii Consiliul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor sunt numiți de Parlamentul României, la propunerea comisiilor pentru buget, finanțe și bănci ale Senatului și Camerei Deputaților și sunt aleși cu un mandat de 5 ani pentru președinte, de 4 ani pentru vicepreședinte, de 3, 2 și respectiv 1 an pentru membri. Primii membri ai Consiliului Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor au fost numiți în luna iulie a anului 2001.

Funcționarea optimă a pieței asigurărilor în România este dependentă de o multitudine de factori: economici, social-educativi, politici, moral-tradiționali, psihosociali și, nu în ultimul rând, legislativi.

1.6 Noțiunea de risc in asigurarile generale

Trecerea la economia de piață, în fostele țări cu o economie planificată de tip centralizat, a însemnat un proces sinuos care a redat schimbări esențiale asupra exigențelor de desfășurare a activității entităților economice. Intensificarea complexității relațiilor structurate, stimulatoare și perturbatoare ale întregului sistem economico-social, la care se adaugă dezvoltarea științei și tehnologiei, a creat mutații importante în modul de abordare a aspectelor teoretice și practice ale noțiunilor de risc și incertitudine.

Universul economic, social, politic și natural în care trăiesc, acționează și evoluează oamenii este încărcat de incertitudini. În prezent se admite tot mai mult că un sistem care funcționează pentru a genera un rezultat viitor operează, prin definite, într-o arie de incertitudine, chiar dacă situațiile concrete se caracterizează prin grade diferite de risc, de incertitudine sau chiar de nedeterminare. Riscul și incertitudinea nu sunt însă subiecte de opțiune, ele fac parte pur și simplu din condiția umană.

Termenii de risc și incertitudine sunt utilizați de multe ori pentru a redă același element, dar, așa cum se susține în doctrina, între acești termeni există un clivaj specific. Incertitudinea reprezintă faptul de a nu avea reprezentarea viitorului, iar riscul este considerat a fi o caracterizare a gradului de incertitudine. Cu cât este mai mai mare incertitudinea, cu atât este mai pronunțat riscul.

A riscă înseamnă, în fapt, a te expune în mod conștient la posibilitatea producerii unui eveniment fortuit mai mare sau mai mic. Riscul este, deci, posibilitatea realizării unei pierderi că rezultat al producerii unor evenimente și fenomene imprevizibile. Noțiunea de risc a fost și este încă folosită cu predilecție în domeniul asigurărilor, dar, în ultimul timp și-a găsit aplicabilitate în tot mai multe domenii ale activității umane, fiecare încercând să obțină cele mai bune performanțe prin gestionarea să corectă.

Pornind de la variatele definiții prezente în doctrina, se exprimă opinia, pe deplin justificată, că riscul întocmește o serie de caracteristici, ce pot fi considerate însă și accepțiuni care i se pot asocia. Reprezintă o gama de incertitudini, constituie o remunerare acapitalului investit, exprimă o incapacitate de adaptare a firmei la condițiile de mediu, înseamnă probabilitatea apariției unui eveniment nedorit, exprimă variabilitatea rezultatului sub presiunea mediului.

Că atare riscul implică următoarele:

strategia de adoptat – selectarea unei alternative din mai multe date

starea naturii – condițiile minime de care depind adoptarea unor strategii

rezultatul acțiunii – câștigul sau pierderea, evaluate în unități monetare

matricea încasărilor – rezultatele acțiunii asociate mulțimii de combinații dintre strategiile de adoptat și starea naturii

Riscul reprezintă condiția de baza a asigurării. Dacă nu ar există riscuri, nu ar există nici asigurări. De aceea, riscul reprezintă un element specific asigurării, fiind obiectul oricărui contract de asigurare, încercând o definire a riscului, se poate spune că "riscul este un pericol, o primejdie la care sunt supuse bunurile, oamenii, afacerile și pentru care societățile de asigurări pot oferi protecție".

Apariția distribuției sau transferului riscului a fost determinată de anumite circumstanțe existente la un moment dat în cadrul societății. Astfel, domeniile în care s-a impus distribuția riscului că o necesitate au fost următoarele:

Navigația;

Agricultură;

Protecția membrilor unei comunități;

Asociații de înmormântare pentru acoperirea cheltuielilor de înmormântare

Riscul apare în asigurări că un element obligatoriu, esențial, deoarece:

este un eveniment viitor, posibil, dar incert, la care sunt supuse bunurile, patrimoniul, viață sau sănătatea unei persoane;

producerea lui nu se realizează prin fapta intenționată a asiguratului;

fără acest element nu poate există un raport de asigurare valabil.

Prin risc asigurat se înțelege evenimentul la producerea căruia societatea de asigurări este obligată prin lege sau contract să achite asiguratului sau beneficiarului asigurării despăgubirea de asigurare (suma asigurată).

Pentru că un eveniment să poată fi considerat risc asigurabil, acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

să existe posibilitatea producerii lui, cu o probabilitate cuprinsă între 0 și 1;

să prezinte un anumit grad de periculozitate pentru asigurat;

să nu fie legat de voință asiguratului sau a celor care trăiesc și conviețuiesc împreună cu acesta;

să fie suportabil, că mărime și frecvența, din punct de vedere financiar de către asigurător;

să fie incert, adică asupra momentului și intensității lui să planeze incertitudinea.

1.7 Clasificarea riscurilor

Diversitatea riscurilor la care sunt supuse viețile omenești, proprietățile de orice fel și activitățile desfășurate obligă la o sistematizare a lor. Mai important este acest lucru, din punctul de vedere al asigurătorilor, pentru a determina asigurabilitatea și prețul protecției în funcție de natura și posibilele daune ce pot fi provocate. Există, astfel, mai multe criterii de clasificare, cele mai importante fiind următoarele:

După asigurabilitate acestea pot fi:

riscuri pure;

riscuri speculative.

Riscurile pure sunt cele care prin producerea lor produc numai pierderi, și niciodată câștig. Sunt riscurile asigurabile pentru care, în cele mai multe cazuri, asigurătorii oferă protecție. Cele mai tipice riscuri pure sunt incendiu, explozie, accidente, naufragiu, deces, furtună, furt.

De exemplu, în cazul unei furtuni pe mare, nava naufragiază, deci apare o pierdere; dacă nu se scufundă, atunci nu apare nici o pierdere, dar asiguratul nici nu câștigă, ci își menține proprietatea și, implicit, situația financiară.

Riscurile speculative sunt numite și riscuri de afaceri deoarece, prin producerea lor se poate înregistra o pierdere sau obține un câștig. Ele au un element de atractivitate. În această categorie sunt incluse riscurile comerciale, pariurile, jocurile de noroc. Aceste riscuri nu sunt asigurabile. În cazul acestor riscuri, de multe ori, chiar dacă individul pierde, societatea poate să câștige. De exemplu, în cazul în care un întreprinzător decide să-și extindă fabrica – această decizie nu comportă un risc pur, întrucât nu se știe dacă va câștiga sau va pierde.

Asemănările dintre cele două categorii de riscuri constau în faptul că sunt repetabile în condiții esențial similare.

După implicațiile și matura riscurilor:

riscuri fundamentale;

riscuri particulare.

Riscurile fundamentale sunt acele riscuri care, prin efectele producerii lor, afectează o mare parte a societății sau a lumii și nu numai anumite persoane. Astfel, un risc fundamental presupune elementul de catastrofa. De exemplu: războiul, foametea, cutremurul, poluarea etc. Atunci când riscurile fundamentale au un potențial de dezastru foarte mare, ele apar ca fiind neasigurabile din punct de vedere al asigurătorilor. Dat fiind extinderea foarte mare a efectelor în spațiu și, de cele mai multe ori, în timp, se consideră că ele sunt probleme ale societății întregi care trebuie rezolvate la nivelul guvernelor sau chiar la nivel internațional. Este esențial de menționat că asigurătorii sunt constituiți pentru a obține profituri pe termen lung și de aceea nu pot fi obligați să accepte preluarea unor riscuri care, din punct de vedere strict al afacerilor, nu pot să genereze câștiguri.

Riscurile particulare sunt riscurile ale căror consecințe sunt relativ limitate sub aspectul întinderii efectelor. Cele mai multe riscuri asigurabile sunt riscuri particulare, rezultând o pierdere pentru un număr relativ mai mic de persoane.

Reacția la risc depinde de modul în care fiecare persoană percepe, se comportă și răspunde într-o situație de nesiguranță. Unul dintre factorii care afectează această reacție este siguranța sau nesiguranța persoanei respective. Reacția la risc a fost studiată de mulți cercetători, investigându-se caracteristicile demografice, personalitatea, condițiile mediului. Rezultatele acestor cercetări au dus la înțelegerea comportamentului individual în cazul producerii unui anumit eveniment. Se consideră că în situațiile date, comportamentul este foarte complex și este determinat de factori diverși care se modifică în timp. Reacțiile sunt foarte diferite în funcție de natura riscului: riscuri financiare, sociale sau naturale. Totodată s-a constatat că femeile sunt mai agresive decât bărbații. Diferențe de comportament au fost constatate și după alte criterii cum ar fi și faptul că persoanele mai tinere, mai educate și mai inteligente acceptă mai ușor consecințele producerii unui risc.

Din punct de vedere al teoriei managementului riscului, riscurile sunt de două tipuri:

riscuri statice, considerate drept riscuri asigurabile deoarece producerea lor generează numai pierdere sau menținerea status-ului;

riscuri dinamice, identificate cu riscurile comerciale tipice care pot genera profituri sau pierderi, fiind deci neasigurabile.

Ca abordare specifică, avînd impact asupra asigurabilității, riscurile se pot clasifica în două mari categorii:

riscuri asigurabile, adică acelea pe care asigurătorii le preiau și pentru care oferă protecție asiguraților.

Ele se subdivid în:

riscuri generale, cum ar fi: incendiu, explozie, naufragiu, eșuare, răsturnare a navei sau a ambarcațiunii, coliziune, răsturnare sau deraiere a mijlocului de transport terestru, prăbușire a aeronavei, descărcare a mărfii într-un port de refugiu, cutremur de pământ, erupție vulcanică, sacrificul în avaria comună etc. De regulă, aceste riscuri sunt incluse în așa-numitele condiții generale de asigurare;

riscuri speciale: ce se pot produce ca urmare a acțiunii oamenilor (război, grevă, închidere de fabrici, revoluție, revoltă, răscoală, insurecție, stare de război declarat sau nedeclarat etc.) sau cele ce țin de natura mărfii (ruginire, codire, zgâriere, spargere, alterare, mucegăire etc). Aceste riscuri se asigură separat, la solicitarea expresă a asiguraților, contra unei prime de asigurare suplimentară, de regulă, individual, pentru fiecare risc. Ele nu sunt deci incluse în condițiile generale prezentate mai sus.

riscuri neasigurabile (excluse): reprezintă acele riscuri pe care asigurătorii nu le acceptă; aici sunt incluse acele evenimente a căror producere este sigură sau se apropie de certitudine, sau cele care sunt cauzate de către asigurat, cunoscute de către acesta și ascunse asigurătorului, cum ar fi: viciile ascunse ale bunului asigurat, ambalarea necorespunzătoare a mărfii asigurate, consecințele energiei atomice, faptele săvârșite cu intenție, starea de nenavigabilitate a navei sau de funcționare defectuoasă a mijlocului de transport, comportarea necorespunzătoare voită a asiguratului, evaporarea lichidelor, moartea naturală a animalelor vii, uzura normală a bunului asigurat, utilizarea oricărei arme de război care folosește fisiunea sau fuziunea nucleară, pagubele indirecte (pagube survenite ca urmare a întârzierii transportului, cheltuieli pentru plata salariilor și întreținerea personalului navigant în timpul staționării mjiocului de transport pentru reparații etc), vătămarea corporală sau decesul persoanelor care lucrează pentru asigurat etc.

Riscurile sunt grupate și sunt oferite de cele mai multe ori în "pachet" sub forma "condițiilor de asigurare" care poartă diferite denumiri, în funcție de natura bunurilor asigurate și de riscurile incluse în asigurare.

Este foarte important de menționat făptul că fiecare societate de asigurări are libertatea de a-și grupa riscurile după cum consideră că este optim pentru asigurați și pentru ea însăși. Totodată, includerea unui anumit risc într-una din categoriile menționate (general, special, exclus) nu are neapărat un caracter permanent. În funcție de criteriile de asigurabilitate menționate, de dimensiunea posibilă a daunei și de politica de subscriere a asigurătorului, este posibilă trecerea acestuia dintr-o categorie în alta.

De exemplu, pe piața asigurărilor din Marea Britanie, riscul de terorism a fost considerat un risc special, deci asigurabil, până în anul 1993, când a fost exclus din asigurare datorită frecvenței acestor acte din acea perioadă. S-a considerat că nu mai este un risc pentru care se poate oferi protecție prin asigurare deoarece nu mai îndeplinea condițiile de asigurabilitate, devenind, în optica asigurătorilor, un risc fundamental. Acest lucru duce la concluzia că evitarea terorismului și protecția bunurilor și persoanelor expuse revenea guvernului britanic, și nu asigurătorilor.

Oferta de asigurări apare diversificată în interiorul pieței, dar în același timp cu o serie de trăsături comune determinate de practicile internaționale în materie. Deși unele societăți de asigurare din România țin oarecum "secret" condițiile de asigurare pe care le practică, în cele mai multe țări cu experiență în asigurări acestea se publică, sunt la îndemâna oricui și pot fi folosite ca referință de alte societăți. Astfel, pe piața londoneză, una dintre cele mai mari și mai reprezentative piețe de asigurări din lume, sub egida Institutului Asigurătorilor din Londra și a Lloyd's, se publică anual "Condițiile de asigurare pentru marfa și navă". Ele servesc drept model și sursă de inspirație pentru multe societăți de asigurare din lume, dar și pentru societățiie din România. Acest lucru apare necesar deoarece piața londoneză absoarbe o mare parte a reasigurărilor și, de aceea, uniformitatea condițiilor apare firească.

De asemenea, plecând de la premisa că asigurarea este o reacție socială la riscurile individuale se pot distinge mai multe categorii de riscuri și anume:

riscuri obiective și exogene – în cazul acestui tip de riscuri probabilitatea poate fi calculată cu un înalt grad de precizie și sunt situate în afara influientei individului, fiind independente de acțiunile sale.

În fața unei anumite situații de risc poziția fiecărui individ este diferită, fiecare fiind mai mult, mai putin și respectiv, deloc afectat de producerea acestuia. Societatea de asigurări realizează mutualizarea acestor riscuri contra unei prime de risc corespunzătoare riscului mediu, acoperind riscul, cu costuri minime din punct de vedere social, în comparație cu alte tipuri de protecție.

Totuși există o atitudine de rezervă și chiar de suspiciune față de activitatea de asigurare. Această atitudine poate fi motivată astfel:

toți asigurații plătesc prime ex-ante, dar cea mai mare parte dintre ei și anume la cei care nu s-a produs riscul, nu primesc nimic ex-post;

imperfecțiunile practice ale activității asigurărilor în comparație cu situația ideală, cea a asigurărilor care permite mutualizare riscurilor tuturor cu costuri sociale minime. Deasemenea, există cazuri, ex-post, în care asiguratorii se sustrag de la plata indemnizațiilor cuvenite asiguraților pe baza acelor prevederi din contractele de asigurare care nu sunt cunoscute sau greșit interpretate de către asigurat. În consecință, asiguratul află ex-post că se găsește într-o situație echivalentă cu cei care nu erau asigurați. El poate învinovăți societatea de asigurări de rea credință sau de servicii de proastă calitate pentru că nu i-a atras atentia în mod special asupra unor asemenea clauze;

în situatia în care concurența între asigurători nu este suficient de intensă se poate întâmpla ca primele practicate sa fie prea ridicate în raport cu riscul acoperit.

Un caz excepțional a acestui tip de risc îl constituie riscurile obiective, dar cu informație privată. În acest caz riscurile sunt de asemenea obiective, dar șansele respective constituie în mare parte informații private ale individului. Într-o asemenea stare asigurătorul nu poate cunoaște gradul de risc plecând de la caracteristicile observate din afară ale riscului pentru fiecare individ.

obiective endogene, a căror manifestare este consecința unor variabile controlate de fiecare individ și cunoscute numai de el. Există numeroase situații în care asigurații pot influiența probabilitatea producerii unor riscuri agravând astfel riscul obiectiv, riscul mediu luat în considerare la stabilirea primei, situație caracteristică riscului moral. Riscul moral este riscul suplimentar creat de însuși asiguratul care își slăbește preocuparea pentru prevenirea riscurilor aleatorii tocmai datorită faptului că este deja asigurat împotriva acelui risc. Deasemenea, riscul moral este privit drept o circumstantă care mărește probabilitatea unei daune din cauza comportamentului personal sau al moralității solicitantului unei asigurări.

1.8 Managementul riscului in asigurari

Managementul riscului este un proces prin care sunt definite , cuantificarea și reacția la expunerea la riscuri pure, la pierderi accidentale posibile cu care se poate confrunta o persoană juridică sau fizică și prin care se aleg tehnicile cele mai potrivite în înlăturarea acestor expuneri. În trecut, managerii de risc considerau că organizațiile se confruntă doar cu riscuri pure. Noile forme de management ale riscului iau în considerare și anumite riscuri speculative.

Managementul riscului oferă mijloacele necesare pentru înțelegerea și este punctul de pornire pentru definirea conținutului, direcționării și chiar administrării riscurilor.

Managementul riscului este un domeniu relativ nou în asigurări, dar de mare interes și mai ales utilitate practică. Apărut în Statele Unite ale Americii, managementul riscului s-a extins rapid în toată lumea. El constă în adoptarea tuturor măsurilor de prevenire a pagubelor și de limitare a acestora în vederea asigurării. Importanța sa este foarte mare atât pentru asigurat, cât și pentru asigurător, astfel:

asigurații pot beneficia de prime de asigurare reduse;

asigurătorul își ia toate măsurile necesare pentru limitarea pierderilor financiare care ar putea să apară pe parcusul timpului.

Managementul riscului este un proces care urmărește două tipuri de obiective. Un tip de obiective se referă la obiectivele ante-pierdere. Organizația trebuie să se pregătească pentru pierderi potențiale în cel mai economic mod, printr-o analiză de cost a programelor de siguranță, a primelor de asigurare plătite și a costurilor determinate de alte metode de tratare a pierderilor.

Cel de-al doilea tip de obiectiv al procesului de management al riscului se referă la obiectivele post-pierdere. Supraviețuirea organizației după apariția unei pierderi este un exemplu de astfel de obiectiv, impunând reluarea, cel puțin parțială, a activităților într-o perioadă de timp rezonabilă. Menținerea veniturilor după apariția pierderii este un alt prerogativ al conducerii superioare a oricărei organizații chiar dacă nu se poate realiza o stabilitate perfectă a acestora.

Astfel, managementul riscului și asigurările din zilele noastre sunt esențiale pentru înțelegerea schimbărilor fundamentale care se petrec în economia modernă și pentru dezvoltarea oportunităților economice strategice în întreaga lume.

Particularități ale managementului în asigurări

În aria asigurărilor, ca în toate segmentele de activitate, managementul are ca scop crearea unor condiții favorabile pentru desfășurarea unei activități cât mai eficiente. Concomitent cu influența factorilor comuni tuturor domeniilor de activitate, în asigurări, acționează și factori specifici care determină sistemul de organizare și de conducere a activității de asigurări, generând anumite particularități. Particularitățile constau în faptul că asigurările de persoane, de bunuri, de răspundere civilă, sunt relații bănești de repartiție a unei părți din produsul național brut, proces în care se constituie și se folosesc fondurile societăților de asigurări din care se finanțează măsuri de prevenire, de limitare și combatere a daunelor, se acordă despăgubiri sau sume asigurate și se compensează prejudiciile provocate de asigurați terțelor persoane.

În asigurări riscul este prezent mai mult decât în alte domenii de activitate. Ca urmare este necesar ca organizarea și conducerea asigurărilor să țină seama de influența riscurilor asigurate și a celor globale, atât pentru asigurați, cât și pentru societățile de asigurări.

Situația financiară a societăților de asigurări poate fi influențată numai dacă riscurile preluate în asigurări se produc. Atunci când aceste condiții de bază sunt îndeplinite, există posibilitățile concrete ca în cazul survenirii calamităților naturii, accidentelor sau a producerii unor evenimente în viața persoanelor asigurate să se acorde despăgubirile și sumele asigurate, realizându-se astfel reluarea și continuarea normală a activității umane.

În toate ramurile asigurărilor, managementul este influențat și, prin urmare, trebuie să se țină seama de următorii factori:

caracterul aleatoriu al riscurilor;

forma juridică a asigurării (asigurări prin efectul legii sau/și asigurări facultative);

ramura de asigurare (asigurări de persoane, asigurări de bunuri, asigurări de răspundere civilă);

sfera de cuprindere în profil teritorial a asigurărilor (asigurări interne, asigurări externe și diferite forme de reasigurări);

cuantumul fondurilor de asigurare pe care și le pot constitui societățile de asigurări.

Prin acte normative sau prin contracte de asigurare, societățile de asigurări își asumă răspunderi privind acoperirea daunelor a căror producere are un caracter aleatoriu, întâmplător, nesigur. Mărimea acestor daune nu se poate cunoaște, ci se poate doar aproxima prin calcule care se bazează pe teoria probabilităților. Pentru efectuarea fundamentată științific a acestor calcule trebuie să existe și să se folosească un sistem informațional modern, care să cuprindă și datele privind frecvența și intensitatea riscurilor pe perioade de timp cât mai îndelungate. Pe baza acestor date, societatea de asigurări stabilește nivelul primelor de asigurare. În acest scop se apelează și la diferite calcule statistico-matematice.

Sistemul informatic modern face posibilă, în același timp, reprezentarea fundamentată a cheltuielilor pe care societatea de asigurări le va efectua pentru plata despăgubirilor, a sumelor asigurate și pentru compensarea prejudiciilor provocate de asigurați terțelor persoane. în acest mod se poate menține echilibrul financiar și valutar al societății de asigurări.

Organizarea și conducerea activității de asigurări sunt determinate de formele asigurărilor (obligatorii sau facultative). Astfel, în ce privește asigurările în efectul legii, care cuprind totalitatea bunurilor de același fel sau toate persoanele prevăzute de lege, nu mai sunt necesare măsuri pentru dezvoltarea și perfecționarea activității de asigurare. Pentru aceste asigurări este necesar să se întreprindă măsurile corespunzătoare în vederea încasării integrale și la termenele stabilite a primelor de asigurare, pentru constatarea, evaluarea, stabilirea și plata despăgubirilor.

Pentru asigurările facultative, managementul riscului urmărește:

cuprinderea într-o măsură cât mai mare în asigurări a bunurilor, a persoanelor, a riscurilor, realizându-se astfel o dispersare a riscurilor;

perfecționarea și eficientizarea activității de contractare a asigurărilor și de încasare a primelor de asigurare;

efectuarea cu promptitudine și corectitudine a operațiunilor de constatare, de evaluare a daunelor, de stabilire și de plată a despăgubirilor și a sumelor asigurate care se cuvin asiguraților.

Managementul riscului în asigurări este determinat și de ramura de asigurare: de persoane, de bunuri, de răspundere civilă.

În cazul asigurărilor de persoane nu este necesară existența unui compartiment care să se ocupe cu constatarea și evaluarea daunelor, deoarece nu se pune problema evaluării persoanelor. Cu privire la persoane este necesar să existe un sistem eficient de ținere a evidenței la zi privind situația fiecărui asigurat. Pe baza acestei evidențe se poate cunoaște cuantumul primelor de asigurare încasate până la un moment dat, eventualele sume răscumpărate, sumele asigurate reduse, împrumuturile acordate de societatea de asigurări. Volumul mare de operațiuni al asigurărilor de persoane a necesitat informatizarea lor. Societățile de asigurări care se ocupă cu asigurările de viață au obligația să conducă conturi separate pentru aceste asigurări, să gestioneze separat fondurile respective și rezultatele finale să le evidențieze separat de celelalte categorii și feluri de asigurări.

Pentru asigurările de bunuri este necesară o grupare pe categorii și feluri de bunuri, deoarece există particularități ale fiecărei categorii în ceea ce privește constatarea, evaluarea daunelor, stabilirea și plata despăgubirilor. Ca urmare, asigurările de bunuri impun prezența nu numai a economiștilor, ci și a unor cadre de specialitate tehnică, a inginerilor agronomi, constructori, mecanici, electroniști etc.

2.3.2 Managementul riscului la nivel macroeconomic și microeconomic

La nivel macroeconomic, se poate afirma că trăim, în prezent, într-o „societate a riscului”, cu alte cuvinte, într-un cadru extraordinar de sensibil la risc și care, în consecință, are un accentuat caracter riscofob. Din punctul de vedere al raporturilor societare cu riscurile care trebuie să fie gestionate și stăpânite, riscurile pot fi clasate în trei categorii, pornind de la particular către general:

riscuri gestionate de fiecare individ sau la nivel familial;

riscuri gestionate de managerul de risc, la nivel microeconomică;

riscuri gestionate de stat, în interesul comun al tuturor cetățenilor, la nivel macroeconomic.

Evoluția societății a condus, pe linia gestiunii, respectiv a prevenirii riscului la nivel macroeconomic, la o adevărată abundență de legi în asigurări, proceduri de autorizare, reglementări și norme de securitate, forme de control, fenomen vizibil pe plan mondial. Gestiunea riscului la nivel macroeconomic nu se poate limita la evitarea accidentelor, ci trebuie să includă și gestiunea post accidentală, având ca obiectiv principal ameliorarea eficacității măsurilor și proiectelor din acest domeniu.

La nivel microeconomic, agenții economici sunt supuși unor riscuri diverse, care împiedică realizarea normală a obiectivelor acestora. Protecția împotriva daunelor provocate de aceste riscuri constituie obiectivul gestiunii riscului, mergând de la prevenirea riscului, până la limitarea consecițelor riscurilor deja produse.

Răspunzând nevoilor practice, cercetările privind gestiune riscului s-au dezvoltat rapid. În acest fel s-a precizat, de exemplu, că domeniul de aplicare a gestiunii riscului este cel al riscurilor pure, diferențiind riscurile pure de cele speculative. S-a conturat de asemenea, un concept fundemental al domeniului și anume cel de cost global al riscului. Fiecărui risc asigurabil la un agent economic îi corespund patru tipuri de costuri:

costuri de prevenire;

prime de asigurare;

pierderi survenite și neacoperite prin asigurare;

costuri de gestiune.

Obiectivul central al managementului de risc este tocmai eficientizarea costului global al riscului, constând în deciziile cele mai potrivite cum ar fi investițiile pentru prevenirea riscului, autoasigurare, transferul riscului inclusiv asupra entităților de asigurare, astfel încât costul global să fie cât mai mic, comparativ cu nivelul producției oferite.

Managementul riscului se poate defini ca fiind o procedură utilizată pentru a minimiza efectul unei posibile pierderi financiare prin:

identificarea surselor potențiale ale pierderilor;

măsurarea consecințelor financiare ale acestor pierderi;

folosirea mijloacelor de a controla riscurile pentru a minimiza pierderile produse și consecințele financiare.

Modul de abordare a problemelor gestiunii riscului a conturat două orientări și anume abordarea americană și abordarea europeană. Abordarea americană e orientată mai ales asupra problemei finanțării riscului, pe când abordarea europeana, mai ales din Franța, e preocupată în special de metodele de identificare, percepție și cuantificare a riscului.

În cadrul procesului de management al riscului se pot identifica cinci etape principale:

Identificarea riscului;

Cuantificarea riscului;

Elaborarea celor mai adecvate tehnici de management al riscului;

Implementarea deciziei;

Monitorizarea și interpretarea rezultatelor.

Obiectivul principal al gestiunii riscului este acela de a da organizației posibilitatea de a-și atinge obiectivele chiar în condițiile în care există riscul producerii unor daune accidentale. Astfel, pentru ca managementul riscului să poată interveni cu succes, este necesar ca organizația să-și definească mai întâi obiectivele. Presupunând că obiectivele sunt bine înțelese, procesul de management al riscului încearcă să determine care este cea mai adecvată metodă pentru tratarea unei expuneri la daună. După cum rezultă și din etapele procesului de management prezentate anterior, un bun decident trebuie să fie familiarizat cu tipul de expunere la risc și respectiv cu diferitele tehnici ce pot fi folosite. Aceste tehnici includ, pe lângă asigurare, evitarea producerii daunelor, controlul daunelor, transferul riscului fără asigurare, limitarea daunelor etc.

Identificarea riscului

Identificarea riscului este o etapă foarte dificilă, dar de care depind toate etapele ulterioare. Ea se face pe baza cunoașterii situației reale, a cercetărilor statistice, experienței, cunoștințelor, inspecției de risc, interviurilor cu diferite persoane reprezentative, a aprecierilor obiective și subiective ale asigurătorului sau experților desemnați de el.

Această etapă presupune următoarele:

Identificarea obiectelor din patrimoniu care sunt expuse la riscuri. În acest caz poate fi vorba atât de active corporale, cât și de active necorporale, cu ar fi exemplu softurile informatice, bazele de date, etc. Dintre cele mai importante metode de identificare a expunerilor la risc se numără: Inspecția de risc (identificarea și evaluarea la fața locului a expunerilor la daune), Interviul, Chestionarul, Analiza documentelor financiare (pierderea potențială pe bază de bilanț), Analiza diagramelor de fluxuri (identificarea expunerii la riscul de întrerupere a activității), Evaluarea portofoliului daunelor (daunele anterioare sunt utile în determinarea riscurilor și a probabilității lor de producere)

Identificarea riscurilor ce pot cauza pagube;

Evaluarea consecințelor producerii riscurilor, care pot fi:

fizice – datorate unor modificări fizice și structurale ale bunurilor;

funcționale – prin pierderea parțială sau totală a capacității de producție;

financiare – datorită faptului că producerea riscului necesită fonduri bănești pentru acoperirea daunelor.

Cuantificarea riscului

Această etapă este esențială pentru definirea impactului financiar al riscului, pentru a face recomandări "inteligente". Trebuie înțeles că impactul financiar este un termen relativ, deoarece organizațiile puternice sub aspect financiar pot absorbi mai ușor pierderile decât firmele mai mici. Dimensionarea riscului se face prin determinarea probabilității de producere a riscului, a impactului financiar asupra asiguratului, a abilității de a prevedea volumul daunelor care vor apărea în timpul perioadei de asigurare.

Elaborarea de recomandări

Odată ce riscul a fost identificat și măsurat, "managerii de risc" vor căuta să aleagă combinația aproape perfectă de instrumente care vor permite organizației să înlăture efectele riscurilor identificate fără costuri ridicate. Ele au ca scop selectarea celor mai bune tehnici de administrare a riscului: evitarea riscului, reducerea probabilității de a se produce sau reducerea magnitudinii dacă apare, transferul riscului unei alte părți (prin asigurare) și reținerea sau păstrarea riscului. Decizia privind oricare dintre aceste măsuri trebuie să se bazeze pe situația financiară în momentul respectiv, politica generală privind managementul riscului și obiectivele specifice.

Implementarea deciziei

Managerul de risc nu va lua decizia finală fără a cere sfatul și sprijinul altor persoane interesate. Totuși, fără a fi implementat, programul, cât ar fi el de bun, nu va aduce nici un beneficiu organizației. Implementarea programului înseamnă comunicarea declarației de management al riscului tuturor departamentelor din cadrul organizației în care sunt prevăzute obiectivele programului. Pe lângă declarație, managerul de risc va elabora și un manual de management al riscului pentru a fi utilizat în aplicarea programului.

Pe lângă managerul de risc, la elaborarea și comunicarea programului, a manualului și a declarației de management de risc vor participa și alte departamente interesate în tratarea diferitelor expuneri ale organizației, cum ar fi: contabilitatea, financiarul, marketingul, producția.

Este o etapă foarte importantă bazată pe rezultatele anterioare. De exemplu, în cazul în care s-a hotărât reținerea riscului în întreprindere trebuie sa se decidă dacă se aplează la autoasigurare sau dacă riscul rămâne neacoperit, eventualele pagube fiind trecute pe cheltuielile de exploatare curente. Iar, în cazul apelării la asigurare, componentele procesului de implementare se referă la găsirea celei mai bune acoperiri, obținerea unor rate de primă avantajoase, alegerea asigurătorului.

Monitorizarea și interpretarea rezultatelor

După ce soluția a fost implementată, este esențială obținerea unui feed-back asupra succesului programului. Pentru aceasta, managerul va utiliza sisteme de informare din managementul riscului, baze de date care permit managerului să stocheze și să analizeze date legate de managementul riscului și să utilizeze aceste date în previziunea pierderii viitoare.

Programul trebuie realizat periodic pentru a reliefa în ce măsură obiectivele acestuia sunt atinse, în special secțiunile referitoare la costuri, poceduri de siguranță, proceduri de prevenire a pierderilor. În final, managerul trebuie să determine dacă politicile de management al riscului corespund obiectivelor și strategiilor generale ale organizației. Implementarea necorespunzătoare a programelor de management al riscului sau ignorarea acestora stau la baza recentelor dezastre financiare. Astăzi, investitori din lumea întreagă încep să impună ca obligatorie, la nivelul managementului de nivel superior al marilor corporații, aplicarea unor concepte precum managementul riscului pentru a se putea astfel calcula riscurile în ansamblul lor. În ciuda costurilor ridicate ale implementării sistemului de managementul riscului, companiile au înțeles marile oportunități pe care le determină implementarea acestuia.

Protecția împotriva riscului

Deoarece momentele producerii unor calamități naturale sau accidente nu pot fi prevăzute și cunoscute cu exactitate este necesar sa existe la dispoziția societății unele fonduri cu caracter de rezervă prin care sa poată fi acoperite pagubele provocate de acestea.

Sub denumirea generică de rezervă sunt cuprinse de fapt mai multe categorii de fonduri ce reflectă forme diferite de protecție și care compun sistemul rezervelor din România, și anume:

fonduri financiare de rezervă descentralizate;

fonduri financiare de rezervă centralizate;

fonduri de asigurare.

În principiu, întreprinderele ar putea constitui la nivelul lor un fond de rezervă descentarlizat destinat în mod distinct prevenirii și limitării consecințelor datorate producerii evenimente nefavorabile. Deși prezintă unele avantaje, dezavantajul constituirii unor asemenea fonduri sunt evidente. Prin această metodă nu este posibilă decât o acoperire părțială a pagubelor, deoarece constituirea unui fond de autoprotecție la un nivel egal sau apropiat de valoare patrimoniului reprezintă o imobilizare de fonduri, care va afecta bunul mers al întreprinderii.

Constituirea unui fond de rezervă centralizat, are loc din resursele centralizate ale societății. Acest fond este utilizat, de regulă, pentru acoperirea pagubelor cauzate de calamități naturale și accidente, care afectează bunurile proprii de stat. Din aceste fonduri se finanțau și se finanțează și în prezent acțiuni de natura celor care nu au putut fi prevăzute inițial. Aceste fonduri se constituie atât în formă materială, cât și în formă valorică la dispoziția statului.

Fondul de asigurare se constituie la dispoziția organismelor specializate în mod descentralizat prin contribuții bănești de la asigurați către asigurători. Aceste resurse se utilizează în cadrul societăților de asiguare pentru acoperirea pagubelor la asigurările de bunuri, respectiv pentru plata sumelor asigurate, la asigurările de persoane. La baza constituirii și utilizării unui asemenea tip de fond stă principiul mutualității. Fondurile de asigurare au o serie de trăsături distincive față de celelalte categorii de rezerve și anume:

se constituie și se utilizează numai în formă banească;

se formează prin contribuția asigurătorilor pe baza mutualității, în timp ce celelalte tipuri de fonduri se formează prin prelevări fiscale din profit sau pe cale bugetară;

fondurile de asigurare au o destinație specifică și anume, cea de a reface bunurile distruse, de a acoperi pagubele provocate de producerea riscului.

De asemenea, oamenii au fost preocupați, încă din cele mai vechi timpuri, de prevenirea și evitarea unor evenimente nedorite care pot genera pagube substanțiale, unele dintre acestea putând implica traume psihice și pierderi financiare semnificative. Principalele mijloace de protecție împotriva riscului sunt: asigurarea, coasigurarea, autoasigurarea și resigurarea.

Asigurarea constă în protecția financiară pentru pierderi cauzate de o gamă largă și variată de riscuri.

Asigurarea este un mijloc de a acoperi o parte a riscurilor cu care se confruntă persoanele sau firmele în activitatea lor de zi cu zi sau în cea de afaceri. Astfel, rolul asigurării este de a oferi oamenilor securitate, de a oferi ajutor celor care suferă o pagubă sau sunt implicați într-un accident.

Asigurarea are la bază un acord de voință încheiat între asigurător și asigurat, prin care asigurătorul oferă asiguratului protecție pentru riscurile pe care și le-a asumat. Asigurătorul își asumă obligația de a acoperi asiguratului contravaloarea daunelor în caz de producere a evenimentelor. Asiguratul plătește asigurătorului o primă de asigurare, calculată prin aplicarea unui procent mic la valoarea asigurabilă, și primește în schimb garanția de despăgubire împotriva pierderii posiblie și viitoare pentru oricare din riscurile prevăzute în contractul de asigurare.

Pe de altă parte, asigurătorii nu acoperă riscurile speculative care pot conduce la câștiguri financiare. Riscurile asigurabile caracterizează pe acei asigurați care pot suferi pierderi. Asigurarea compensează financiar efectele unui eveniment nefavorabil. Fondurile pentru compensarea financiară a asiguratului sunt create de asigurător din primele plătite de persoanele sau organizațiile care au cumpărat asigurări. Fiecare deținător de poliță de asigurare trebuie să contribuie la fondul de risc în mod proporțional cu pobabilitatea de risc.

Asigurarea are la bază principiul mutualității, conform căruia fiecare asigurat contribuie cu primele de asigurare la crearea fondului de asigurare din care se suportă contravaloarea daunelor sufeite de asigurați.

Scopul asigurării îl constituie protecția financiară, punerea asiguratului în situația patrimonială existentă de producerea evenimentului, și nu obținerea de profit sau îmbogățirea asiguratului.

Este foarte important de precizat faptul că banii colectați de societățile de asigurare din primele de asigurare nu aparțin acestora decât după ce a expirat termenul contractual.

Coasigurarea reprezintă o modalitate de tranfer al riscului de la un asigurat către mai mulți asigurători pentru părți din valoarea bunului asigurat.

Prin coasigurare, asiguratul cedează cote părți din riscul asigurat mai multor asigurători în proporție de până la 100% din valoarea riscului. Coasigurarea reprezintă o formă de protecție cu aceeași esență economică pe care o are și asigurarea. Această metodă se practică atunci când valoarea bunului asigurat este foarte mare, implicând un risc pe măsură al asigurătorului. Așadar, riscul inițial este preluat de mai mulți asigurători. În cazul în care riscul asigurat se produce, atunci fiecare dintre cei implicați vor participa în aceeași măsură la acoperirea daunelor.

Fig. 1. Coasigurarea

Sursa: Ciurel, Violeta, Asigurări și reasigurări- abordări teoretice și practici internaționale, Editura All Beck, București 2000, p. 21.

Autoasigurarea constă în crearea de către o persoană fizică sau juridică a unui fond sau a unor rezerve proprii având ca destinație numai acoperirea pagubelor create din orice motiv ( calamități, incendii furt etc.).

Avantajele utilizării autoasigurării sunt:

Nivelul scăzut al primelor de asigurare, datorită faptului că va fi acoperit numai riscul efectiv, nu și alte costuri;

Veniturile rezultate din investirea în aceste fonduri se află la dispoziția asiguratului. El poate folosi aceste fonduri pentru majorarea propriului său fond de protecție;

Prin autoasigurare se stimulează reducerea și controlul riscurilor;

Nu există posibilitatea de producere a unor conflicte între asigurat și asigurător în ceea ce privește daunele produse;

Profiturile ce rezultă din autoasigurare vor crește și se vor acumula la fondurile asiguratului.

Autoasigurarea este practicată de firmele foarte mari care au avut de-a lungul anilor un istoric al daunelor foarte bun.

Dezavantaje ale autoasigurării:

În cazul unei catastrofe, fondul va fi folosit integral pentru acoperirea pierderilor. Se poate întâmpla ca fondurile să nu fie suficiente și să se ajungă chiar la falimentul societății;

Efectul mai multor pierderi dintr-un an poate avea efectul unei catastrofe;

Este necesară angajarea de personal pentru administrarea autoasigurării, ceea ce implică și costuri ridicate;

Există posibilitatea apariției unor nemulțumiri din partea acționarilor care nu mai pot intra în posesia integrală a dividendelor datorită creșterii fondului de autoasigurare;

În perioadele dificile din punct de vedere financiar, există tentația de a se face împrumuturi de fonduri din cel destinat asigurării pentru desfășurarea activității, reducând asfel capacitatea de autoprotecție;

Managerii companiei sunt tentați să acopere pierderile din alte cauze din aceste fonduri;

Contribuțiile la fond nu sunt mereu nedeductibile, în timp ce primele de asigurare plătite sunt deductibile.

Reasigurarea reprezintă o asigurare nouă, efectuată printr-o nouă poliță, pentru același risc inițial asigurat, în scopul despăgubirii asigurătorilor pentru asigurările anterior încheiate; ambele polițe de asigurare există în același timp.

Reasigurarea este un acord încheiat între două părți: reasigurat (compania cedentă) și reasigurător. Reasiguratul cedează, iar reasigurătorul acceptă să preia o anumită parte a riscului ( uneori întregul risc), conform condițiilor stabilite în acord. Compania cedentă este compania care acceptă de la asiguratul său și cedează o parte din acest risc în reasigurare unei alte companii de asigurare sau reasigurare. Reasigurătorul este asigurătorul care acceptă o reasigurare de la un reasigurat. El poate fi o companie de asigurări sau o companie specializată de reasigurări.

Fig..2. Mecanismul asigurării și al reasigurării

Sursa: Ciurel, Violeta, Asigurări și reasigurări- abordări teoretice și practici internaționale, Editura All Beck, București, 2000, p.23.

În cazul producerii daunelor, asiguratul solicită și primește despăgubiri de la asigurătorul său, iar acesta la rândul său preia, conform contractului de reasigurare, sumele respective de la reasigurătorul său.

Rolul principal al reasigurătorului este de a oferi protecție reasiguratului împotriva uneia sau mai multor daune rezultate ca urmare a producerii unui eveniment. Practic, reasigurarea este asigurarea asigurării, ca urmare a încheierii unui contract de asigurare între reasigurător și reasigurat. La rândul său, reasigurătorul își protejează portofoliul prin încheierea altor contracte de cedare a unei părți din reasigurările acceptate de el, operațiunea fiind cunoscută sub denumirea de retrocedare.

Cea mai mare parte a activității de reasigurare se desfășoară în afara frontierelor, pe piețele internaționale. Reasigurarea este considerată de mulți un mister, însă fără reasigurare multe categorii de asigurări nu ar putea avea loc, asigurătorii fiind lipsiți de protecția pe care o oferă reasigurarea.

Asigurarea este doar o metodă de management al riscului care, folosită corect, aduce beneficii importante tuturor celor implicați în acest proces. Evoluția managementului riscului a fost foarte rapidă și a fost influențată puternic de schimbările tehnologice și sociale din ultimele decenii.

Capitolul II

Asigurarea de raspundere civila auto

2.1 CONCEPTUL DE ASIGURARE RCA

Asigurările de răspundere civilă reprezintă o componentă de mare importanță și actualitate a activității de asigurare. Prin asigurările de răspundere civilă se acoperă prejudiciul produs de asigurat – persoana fizică sau persoana juridică – unor terțe persoane. În toate cazurile este vorba de prejudiciile ce pot fi produse în anumite împrejurări și pentru care o persoana fizică sau juridică răspunde potrivit legii.

Existența acestui tip de asigurare permite pe de o parte ca persoana păgubită să primească despăgubirea cuvenită, iar pe de alta, ca patrimoniul asiguratului să rămână neatins, deoarece în schimbul primelor de asigurare plătite, el nu mai poate fi plătit, pe cale judiciară pentru prejudiciul produs. Este necesar de subliniat că prin asigurările de răspundere civilă pot fi acoperite numai pagubele produse de asigurat unor terțe persoane în anumite condiții, care se cer a fi îndeplinite în mod cumulativ.

Asigurarea de răspundere civilă auto, cunoscută sub numele de RCA, reprezintă în momentul de față una din puținele tipuri de asigurare a căror încheiere este obligatorie în România.

Asigurarea de răspundere civilă auto (RCA) este o asigurare prin care terții prejudiciați în urma unui accident auto, produs din vina conducătorului auto asigurat, primesc despăgubiri pentru daunele materiale și/sau vătămarile corporale suferite.

În asigurările de răspundere civilă spre deosebire de celelalte asigurări (de bunuri și persoane), pe lânga asigurător si asigurat, dacâ se produce riscul acoperit prin asigurare, mai intervine și o a treia persoană – terțul păgubit.

Asigurările de răspundere civilă auto compensează, de regulă, numai prejudiciile care sunt consecința unor accidente. Cuprinderea în asigurarea de răspundere civilă auto a prejudiciului, reclamă ca acesta să aibă un conținut, să fie cert, actual și personal, adică repararea prejudiciului să fie solicitată numai de către persoana păgubită și, de asemenea, să fie direct.

În asigurările de răspundere civilă auto, culpa asiguratului reprezintă o condiție de bază care trebuie îndeplinită pentru a se acorda despăgubirea de către societatea de asigurări. Între prejudiciul cauzat terțelor persoane și culpa asiguratului trebuie să existe întotdeauna un raport nemijlocit de cauzalitate. Astfel, prin aceste asigurări, se compensează prejudiciul creat, ceea ce înseamnă că volumul despăgubirii se stabilește pe baza valorii pagubei și nu în funcție de gravitatea culpei. Compensarea pagubei se face în natură prin restituirea bunului distrus sau prin restabilirea situației care a existat anterior, ori prin plata de despăgubiri bănești atât pentru valoarea bunului distrus, cât și pentru serviciul de care a fost lipsită terța persoană prin imposibilitatea funcționării sau folosirii persoanelor și bunurilor prejudiciate.

2.2. ASIGURATUL ÎN CAZUL ASIGURǍRII RCA

Asiguratul este o persoană fizică sau juridică care în baza unor clauze dinainte stabilite și de comun acceptate intră în relații juridice de asigurare cu asigurătorul. În cele mai dese cazuri asiguratul este persoana fizică sau juridică ce perfectează relația de asigurare în calitate de contractant, efectuează plata primelor de asigurare în vederea constituirii fondului de asigurare și este îndreptățită să solicite asigurătorului despăgubiri pentru pagubele suferite ori suma asigurată în cazul întâmplării evenimentului asigurat, având, deci, calitatea de beneficiar de asigurare.

Persoanele fizice sau juridice deținătoare de autovehicule supuse înmatriculării (tipuri de autovehicule care nu sunt supuse înmatricularii pot fi asigurate RCA- opțional), sunt obligate să le asigure pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a pagubelor produse prin accidente de autovehicule pe teritoriul României. Sancțiunea neîncheierii acestei asigurări obligatorii este destul de drastică, constituie contravenție și se sancționează cu amendă și reținerea certificatului de înmatriculare a autovehiculului până la prezentarea documentului privind încheierea asigurării.

Legislația în vigoare prevede și posibilitatea ca, în cazul persoanelor fizice, acordul să fie dat de soția sau soțul asiguratului. În cazul în care nici un soț nu poate fi disponibil, acordul poate fi dat de copiii, părinții, surorile sau frații asiguratului, cu condiția să fie majori.

2.3. ASIGURǍTORUL ÎN CAZUL ASIGURǍRII RCA

Asigurătorul în cazul asigurării RCA este persoana juridică (societatea de asigurări) care are ca obiect de activitate realizarea de operațiuni de asigurare și constituirea fondului de asigurare, contractarea asigurării, plata unor despăgubiri. Asigurătorul acordă despăgubiri pentru prejudiciile de care asigurații răspund, în baza legii, față de terțe persoane păgubite prin accidente de autovehicule, precum și pentru cheltuielile făcute de asigurați în procesul civil.

Asigurătorii care pot subscrie asigurarea obligatorie RCA trebuie să îndeplinească cumulativ o serie de condiții: să fie autorizați, să dispună de o rețea teritorială formată din cel puțin o sucursală sau agenție, înregistrată la Oficiul Registrului Comerțului, în fiecare județ și în municipiul București, să dispună de personal specializat în activitatea de constatare și de lichidare a daunelor auto și să efectueze plăți de despăgubire la cel puțin una dintre unitățile teritoriale din fiecare județ și în municipiul București.. În plus, asigurătorii de RCA trebuie să dispună de o dotare cu tehnică de calcul și software adecvate și de personal capabil să țină evidențe detaliate privind documentele de asigurare și centralizarea informațiilor și datelor colectate de la unitățile teritoriale. Totodată, asigurătorii trebuie să poată comunica în mod electronic aceste informații.
Asigurătorii RCA sunt obligați să transmită către baza de date, prin sistem electronic, toate informațiile privind încheierea asigurării obligatorii RCA, data de încetare a valabilității sau de reziliere a documentelor de asigurare. În această bază de date vor fi stocate: numerele de înregistrare a autovehiculelor pe teritoriul României, inclusiv datele tehnice ale acestora, datele personale ale proprietarului sau conducătorilor auto care au provocat accidente; numerele documentelor de asigurare RCA, inclusiv data de expirare a acoperirii asigurării; denumirea și sediul asigurătorilor RCA emitenți de documente de asigurare.

Plata despăgubirilor se face în maximum 20 zile. Asigurătorul RCA este obligat să efectueze plata despăgubirilor în termen de cel mult 20 de zile calendaristice de la data depunerii de către persoana păgubită a ultimului document necesar finalizării dosarului de daune. O altă prevedere în favoarea asiguraților se referă la modalitatea de plată, persoana păgubită având posibilitatea de a alege: numerar sau prin ordin de plată, în cont bancar personal sau în contul bancar al unității de specialitate care a efectuat reparația. Asigurătorul RCA va reactualiza cuantumul despăgubirii cu o cotă procentuală de 0,1% pentru fiecare zi de întârziere în efectuarea plăților.

Tot din 2005 începe procesul de liberalizare treptată a tarifelor RCA. CSA propune un tarif orientativ, iar asigurătorii pot adăuga 10% sau, dimpotrivă, pot ieftini polițele RCA cu 10 procente. Tarifele de prime prezentate de asigurători trebuie publicate pe site-ul asigurătorului RCA și în două publicații de largă circulație. Din 2006, nivelul maxim și cel minim al primelor de asigurare pentru asigurările obligatorii RCA se vor stabili avându-se în vedere o primă de referință, la care se aplică 20% în plus și 10% în minus.

2.4. CONTRACTUL DE ASIGURARE

Încheierea contractului de asigurare RCA

Datoritǎ caracterului obligatoriu, unicitǎții condițiilor de asigurare și primelor de asigurare practicate, în cazul asigurǎrii obligatorii RCA nu se încheie contract de asigurare, ci se elibereazǎ numai un certificat prin care se confirmǎ plata primei de asigurare. La încheierea unui contract de asigurare obligatorie RCA pentru un autovehicul aflat în evidența autorității de înmatriculare sau, după caz, de înregistrare din România, asigurătorul este obligat să emită asiguratului polița de asigurare obligatorie de răspundere civilă a autovehiculelor împreună cu vigneta și Cartea Verde.

Conținutul contractului de asigurare:

În contractul de asigurare se vor specifica cel puțin datele de identificare a pǎrților contractante și numele beneficiarului asigurǎrii, dacǎ acesta nu este parte la contract. Contractul de asigurare va cuprinde:

►numele sau denumirea, domiciliul sau sediul pǎrților contractante;

►obiectul asigurǎrii;

►riscurile ce se asigurǎ;

►momentul începerii și cel al încetǎrii rǎspunderii asigurǎtorului;

►primele de asigurare;

►sumele asigurate.

Se precizeazǎ cǎ, prin norme adoptate în baza legii de Comisia de Supraveghere a Asigurǎrilor se stabilesc și alte elemente pe care trebuie sǎ le cuprindǎ contractul de asigurare. Prevederea se aplicǎ însǎ numai în cazul asigurǎrilor obligatorii, chiar dacǎ nu se precizeazǎ expres, deoarece raporturile dintre asigurat și asigurǎtor se stabilesc în mod diferit în asigurǎrile facultative fațǎ de cele obligatorii, respectiv prin lege și norme adoptate în baza legii de Comisia de Supraveghere a Asigurǎrilor, pentru asigurǎrile obligatorii și prin contractul de asigurare, în cazul asigurǎrilor facultative.

Polița de asigurare obligatorie de rǎspundere civilǎ auto cuprinde: numǎrul, seria, data acesteia, seria și numǎrul contractului de asigurare, felul, marca, tipul, numǎrul de înmatriculare al autovehiculului, capacitatea cilindricǎ și puterea motorului, datele de identificare ale asiguratului (nume, prenume, cod numeric personal), datele de identificare ale utilizatorului, dacǎ este o altǎ persoanǎ decât asiguratul (nume, prenume, cod numeric personal) precum și denumirea și sediul asigurǎtorului (și al brokerului, agentului de asigurare). Polița mai cuprinde și valabilitatea asigurǎrii și cuantumul primei de asigurare (numǎrul chitanței). Polița de asigurare RCA cuprinde cel puțin informații despre părțile implicate în contract și despre autovehicul, perioada de valabilitate a asigurării, limitele de despăgubire și prima de asigurare.

În baza unui act adițional, contractul de asigurare RCA poate cuprinde clauze suplimentare, în conditiile în care acestea nu reduc sau nu restricționează drepturile unei părți prejudiciate, ce recurg din asigurarea obligatorie RCA sau nu contravin prevederilor legale.

Un vehicul este asigurat în momentul în care proprietarul sau utilizatorul acestuia are încheiat un contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule.

RCA pentru un vehicul aflat în evidența autorității de înmatriculare sau, după caz, de înregistrare din România, asigurătorul este obligat să emită asiguratului polița de asigurare obligatorie de răspundere civilă a vehiculelor, denumită poliță de asigurare RCA, împreună cu vigneta și documentul internațional de asigurare.

Polița de asigurare RCA trebuie sa conțină în mod obligatoriu informații despre: părțile implicate în contract, perioada de valabilitate a asigurării, limitele de despăgubire, prima de asigurare și numărul de înmatriculare/înregistrare ori numărul de identificare al vehiculului, precum și statele în care acest document are valabilitate.

Dovada existenței asigurării obligatorii RCA, în cazul controalelor efectuate de autoritățile abilitate, o constituie:

– polița de asigurare RCA emisă de asigurătorul RCA, pentru perioada de valabilitate înscrisă, precum și vigneta aplicată pe parbrizul vehiculului în loc vizibil din exterior pentru vehiculele înmatriculate sau înregistrate în România;

– documentul internațional de asigurare;

– documentele internaționale de asigurare de răspundere civilă a vehiculelor, eliberate de asigurătorii RCA din străinătate, cu valabilitate pe teritoriul României și numai pentru perioada menționată în acestea, sau polița de asigurare de frontieră pentru vehiculele înmatriculate/înregistrate în afara Spațiului Economic European și a Confederației Elvețiene.

Durata contractului reprezintǎ perioada de timp la care se referǎ drepturile și obligațiile pǎrților.

În privința duratei asigurǎrii, asigurarea obligatorie RCA se încheie pe perioadă determinată:

– anual sau semestrial pentru autovehiculele înmatriculate sau înregistrate, după caz;

– pe perioada de valabilitate a autorizației provizorii de circulație, pentru autovehiculele care se înmatriculează sau se înregistrează provizoriu;

– pe perioada înmatriculării temporare, dar nu mai mult de 12 luni.

Rǎspunderea asigurǎtorului începe:

► din momentul eliberării documentului de asigurare.

► dupa 48 de ore de la data emiterii poliței RCA pentru persoanele care nu au polița RCA valabilă la momentul încheierii asigurării.

► din momentul emiterii documentului de asigurare, dar nu mai devreme de data intrării în vigoare a autorizației provizorii de circulație sau a înmatricularii/ înregistrării vehiculului pentru vehiculele comercializate care urmează a fi înmatriculate sau înregistrate.

În cazul înstrăinării unui vehicul în baza unor acte civile sub semnătură privată, pentru care există o asigurare obligatorie RCA valabilă, această asigurare rămâne în vigoare până la data dobândirii calității de titular al înmatriculării/înregistrării vehiculului. În cazul în care noul proprietar deține o asigurare obligatorie RCA pe numele său, aceasta va fi considerată valabilă chiar dacă nu s-a efectuat procedura de înmatriculare/ înregistrare pe numele său.

Una dintre cele mai importante modificări se referă la momentul începerii răspunderii asigurătorului RCA. Astfel, conform noilor reglementări, răspunderea asigurătorului RCA începe din momentul eliberării documentului de asigurare (spre deosebire de norma anterioară care prevede că răspunderea începe din momentul plății primei de asigurare și al eliberării documentului), dar nu mai devreme de data intrării în vigoare a asigurării, înscrisă în document, pentru asiguratul care îsi îndeplinește obligația încheierii asigurării cel mai târziu în ultima zi de valabilitate a perioadei de asigurare anterioare.

Pentru persoanele care nu au o asigurare obligatorie RCA valabilă la momentul încheierii asigurării, răspunderea asigurătorului începe după 48 de ore de la expirarea zilei în care s-a eliberat documentul de asigurare.

Totodată, pentru vehiculele comercializate care urmează a fi înmatriculate sau înregistrate, răspunderea asigurătorului începe din momentul eliberării documentului de asigurare, dar nu mai devreme de data intrării în vigoare a autorizației provizorii de circulație sau a înmatriculării/ înregistrării vehiculului.

2.5. PRIMELE DE ASIGURARE, RISCURILE ASIGURATE ȘI DESPǍGUBIREA

Nivelul primelor de asigurare este diferit, după cum este vorba de persoane care dețin autovehicule înmatriculate în România și de persoane care intră pe teritoriul României cu autovehicule înmatriculate în strainătate, dar care nu au încheiată o asigurare valabilă pe teritoriul țării sau asigurarea expiră în timpul cât acestea se află pe teritoriul nostru.

În cazul persoanelor care posedă autovehicule înmatriculate în România, primele de asigurare sunt stabilite pentru 1 an, iar nivelul este diferențiat pe feluri de autovehicule si pe categorii de persoane.

Prima de asigurare are un nivel mai redus dacă autovehiculul este deținut de o persoană fizică, comparativ cu situația în care proprietarul este o persoană juridică. Neachitarea la scadență a primelor de asigurare face ca deținătorul autovehiculului să fie neasigurat. Aceasta înseamnă că, în eventualitatea producerii unui accident de circulație în intervalul de timp cât este neasigurat, deținătorul autovehiculului respectiv va acoperi singur prejudiciul cauzat unei terțe persoane. În practica societăților de asigurare, pentru stabilirea primelor de asigurare se au în vedere următorii factori: statistici privind accidentele de circulație și furturi; tipul autovehiculului și marca; valoarea autovehiculului; capacitatea cilindrică; ușurința reparațiilor, disponibilitatea și accesibilitatea pieselor de schimb; vechimea mașinii; riscurile asigurate; istoricul daunelor solicitantului; atracția pentru hoți etc.

Potrivit noilor norme de asigurare RCA pot fi acordate comisioane pentru contractarea asigurării RCA de maxim 15 la sută din valoarea primelor de asigurare încasate.

De asemenea, asigurătorii pot modifica limitele de despăgubire și tarifele de primă notificate Comisiei după minimum trei luni de la ultima modificare și își pot stabili tarifele ca și până în prezent, respectiv pe baze actuariale, astfel încât să garanteze permanent îndeplinirea obligațiilor ce decurg din asigurările RCA încheiate, constituirea rezervelor tehnice, plata contribuțiilor legale, precum și acoperirea cheltuielilor de achiziție și de administrare.

Un alt amendament prevede că sistemul de corectare a primei de asigurare de bază, folosit de societatea de asigurare, poate permite acordarea unor reduceri totale până la un nivel de maxim 25 la sută, cu excepția reducerilor acordate pensionarilor și persoanelor cu deficiențe locomotorii.

Ca urmare a acestor amendamente, asigurătorii vor putea să aloce, din tariful de primă existent, o valoare mai mare pentru acoperirea primei de risc, astfel încât să poată contracara mai ușor daunalitatea în crestere.

Suma asigurată reprezintă limita maximă de despăgubire ce poate fi acordată de asigurător în cazul producerii riscului asigurat. Suma asigurată se stabilește la valoarea solicitată de asigurat si agreată de societatea de asigurare, separat pentru daune materiale și separat pentru vătămari corporale sau deces. În cazul persoanelor juridice, cuantumul acestei sume se determină în funcție de cifra de afaceri anuală, estimată la încheierea contractului. În cazul persoanelor fizice aceasta se poate determina în funcție de averea personală prezentă și viitoare sau în funcție de estimarea sentinței judecătorești maxime pentru vătămare corporală și deces. O caracteristică a asigurărilor de răspundere civilă constă în stabilirea unei sume asigurate pe perioadă și a unei sume asigurate pe eveniment.

Deși fiecare societate de asigurări își stabilește singură politica privind riscurile pentru care oferă protecție, există totuși anumite riscuri pentru care se acordă protecție la majoritatea societăților de asigurări. Printre acestea se numără:

• avarii accidentale produse ca urmare a impactului cu alte vehicule sau corpuri, răsturnări, derapări, căderi etc.;

• incendiu, trăsnet, explozie;

• ploaie torențială, grindină, inundație, furtună, uragan, cutremur de pământ, prăbușire sau alunecare de teren, greutatea stratului de zăpada sau gheață, avalanșe etc.

Riscurile asigurate

Polița de asigurare RCA oferă protecție pentru prejudiciile de care asiguratul sau persoanele cuprinse în asigurare răspund, în baza legii, față de terțe persoane păgubite prin accidente de autovehicule pe teritoriul României, și anume:

– deces sau vătămare corporală

– avarii sau distrugeri ale unor bunuri (inclusiv autovehicule).

Cu începere de la 1 ianuarie 2007, limitele de răspundere se aliniază la cele prevăzute în legislația Uniunii Europene, neputând fi mai mici de:

– echivalentul a 100.000 euro pentru daune materiale;

– echivalentul a 350.000 euro/persoană pentru vătămari corporale.

Despăgubirile în asigurarea obligatorie de rǎspundere civilǎ auto

Despăgubirile se acordă indiferent de locul în care au fost produse accidentele de autovehicule, atât în timpul mersului, cât și în timpul staționării. Acestea se plătesc și pentru pagubele produse de existența sau funcționarea instalațiilor montate pe autovehicule, precum și pentru pagubele produse de remorci ori atașe. Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuieli de judecat persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum și prin avarierea sau distrugerea de bunuri.

În caz de vătămare corporală sau deces, despăgubirile se acordă pentru persoanele aflate în afara autovehiculului care a produs accidentul, iar pentru persoanele aflate în acel autovehicul, numai dacă acestea nu erau transportate în baza unui raport contractual existent cu deținătorul autovehiculului respectiv.

Despăgubirile se acordă și în cazul în care cel care conducea autovehiculul, răspunzator de producerea accidentului, este o altă persoană decât asiguratul. Totodată, acestea se plătesc și atunci când persoanele păgubite nu au domiciliul, reședința sau sediul în România.

În caz de vătămare corporală sau deces al unei persoane ori de avariere sau distrugere de bunuri, se acordă despăgubiri dacă autovehiculul care a produs accidentul este identificat și asigurat, chiar dacă autorul accidentului a ramas neidentificat.

Prin asigurarea de rǎspundere civilǎ pentru pagube produse terților prin accidente de autovehicule pot fi acoperite numai pagubele produse de asigurat unor terțe persoane în anumite condiții, care se cer a fi îndeplinite în mod cumulativ:

a) este necesarǎ sǎvârșirea de cǎtre asigurat a unei fapte ilicite, care contravine unei norme legale – producerea unui accident de cǎtre conducǎtorul unui autovehicul asigurat prin nerespectarea regulilor de circulație;

b) trebuie sǎ se poatǎ dovedi existența unui prejudiciu, deci a unei pagube produse de asigurat terței persoane accidentate;

c) existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicitǎ a asiguratului, care a produs accidentul, și prejudiciul adus terței persoane pǎgubite;

d) este necesar sǎ se constate vinovǎția asiguratului care a sǎvârșit fapta ilicitǎ ce a condus la producerea accidentului.Vinovǎția asiguratului constituie una din condițiile de bazǎ care se cere a fi îndeplinitǎ pentru ca asigurǎtorul sǎ plǎteascǎ despǎgubirea cuvenitǎ terților pǎgubiți.

Fiecare document de asigurare obligatorie RCA încheiat cu un asigurǎtor RCA, în schimbul unei prime unice plǎtite de asigurat, garanteazǎ despǎgubirea prejudiciilor provocate prin accidente de autovehicule produse în limitele teritoriale de acoperire în conformitate cu prevederile legale în vigoare la data accidentului, în statul în care acesta s-a produs, precum și a cheltuielilor pe care asiguratul le realizeazǎ cu procesul civil. Amenzile și alte sume plǎtite de asigurat în procesul penal nu sunt acoperite de cǎtre asigurǎtor.

Despăgubirile care se cuvin terților pentru pagubele produse de asigurați la autovehicule nu pot depăși cuantumul pagubelor și nici valoarea autovehiculului la data producerii accidentului. Prin cuantumul pagubei la autovehicule se înțelege costul reparațiilor părților componente sau a pieselor avariate ori costul de înlocuire a acestora inclusiv cheltuielile pentru materiale și cele de demontare și montare efectuate cu prilejul reparațiilor și înlocuirilor determinate de accidentul suferit de autovehiculul respectiv.

Prin valoarea autovehiculului la data producerii accidentului valoarea de nou (în cazul autovehiculelor înmatriculate în România, aflate în proprietatea persoanelor fizice și juridice, române sau străine, prețurile de vânzare practicate de unitățile de specialitate la data producerii accidentului) diminuată cu uzura corespunzătoare (se stabilelește în funcție de vechime, gradul de întrebuințare și starea de întreținere a acestuia la data producerii accidentului).

În unele situații, asigurătorii au dreptul să recupereze sumele plătite drept despăgubiri de la persoanele răspunzatoare de producerea prejudiciilor. Cazurile în care se pot face astfel de recuperări sunt:

a) producerea de accidente cu intenție;

b) când accidentele au fost produse în timpul comiterii unor fapte care sunt încriminate de lege privind circulația pe drumurile publice. Este vorba de infracțiuni săvârsite cu intenție, chiar dacă asemenea fapte nu s-au produs pe drumurile publice;

c) comiterea accidentului a avut loc în timpul când autorul infracțunii săvârsite cu intenție încearcă să se retragă de la urmărire;

d) persoana care răspunde de producerea prejudiciului a condus autovehiculul fără să aibă consimțământul asiguratului.

În cazul radierii unor autovehicule din evidența circulației, primele de asigurare

aferente asigurării obligatorii de răspundere civilă auto nu se mai plătesc începând cu anul următor celui în care s-a făcut radierea. În situația în care un autovehicul se radiază din evidența circulației de un deținător și se înmatriculează de altul, în același an, primele de asigurare privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru tot anul respectiv se plătesc separat de fiecare deținator. Pentru autovehiculele care într-un an sunt radiate și înmatriculate în evidența circulației de același dținător, primele de asigurare, aferente asigurării obligatorii de răspundere civilă auto, se plătesc o singură dată.

Asigurătorii, în situația în care manifestă suspiciuni în legatură cu unele dosare de daună auto RCA, de regulă iau urmatoarele măsuri :

– vizionează autovehiculul al cărui conducător auto este vinovat de producerea accidentului;

– investighează locul și data declarată a accidentului;

– solicită declarații conducătorilor auto implicații în evenimentul rutier, precum și martorilor.

În scopul de a investiga pe baze stiințifice unele cazuri de accidente auto, unele țări dezvoltate economic au luat măsura înființării unor adevărate centre de cercetare. Față de toate acestea este de remarcat încercarea asigurătorilor de a adapta metodele de lucru și de investigare a daunelor la realitățile și metodele tot mai sofisticate din sfera infracționalități.

Limitele minime de despăgubire sunt stabilite de catre Comisia de Supraveghere a Asigurărilor. Ordinul CSA nr. 8/2008 prevede, pentru anul 2008, același nivel pentru limitele de despăgubire stabilit de normele de aplicare ale ordinului CSA nr. 11/2007. Totodată, Ordinul nr. 8/2008 a stabilit limitele minime de despăgubire pentru anii 2009 și 2010.

Pentru pagubele materiale produse în unul și același accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate, limita de despăgubire se stabilește astfel :

– pentru anul 2008 la un nivel maxim de 150.000 euro;

– pentru anul 2009 la un nivel maxim de 300.000 euro;

– pentru anul 2010 la un nivel maxim de 500.000 euro;

– pentru anul 2011 la un nivel maxim de 750.000 euro.

Pentru vătămări corporale și decese, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial produse în unul și același accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate, limita de despăgubire se stabilește astfel :

– pentru anul 2008, la un nivel maxim de 750.000 euro;

– pentru anul 2009, la un nivel maxim de 1.500.000 euro;

– pentru anul 2010, la un nivel maxim de 2.500.000 euro;

– pentru anul 2011, la un nivel maxim de 3.500.000 euro.

În cazul în care în unul și acelasi eveniment au fost prejudiciate mai multe persoane și valoarea totală a prejudiciilor depășește limitele de despăgubire specificate în polița RCA, despăgubirea va fi stabilită în funcție de cota-parte din valoarea prejudiciului ce revine fiecărei persoane îndreptățite la despăgubire pentru prejudiciile suferite în același accident.

Din anul 2009 politele RCA vor putea fi completate si in format electronic, urmand ca din anul 2010 completarea lor facandu-se exclusiv in acest format.

Capitolul III

Studiu de caz. Analiză a performanțelor și produselor oferite de către societatea de asigurare ASIROM.

Producerea evenimentului asigurat.

Prezentarea generală a companiei ASIROM

Firmă cu o traditie de aproape 200 de ani în Austria, Vienna Insurance Group este liderul grupurilor de asigurări din Europa Centrală și de Est și unul din liderii grupurilor internaționale de asigurări operaționale în zonă.

VIENNA INSURANCE GROUP (VIG) dispune de o putere financiară considerabilă, care îi permite să-și mențină independența și să-și continue creșterea sustenabilă în țările Europei Centrale și de Est. În martie 2008, Bursa de Valori din Viena a lansat indicele VONIX, în calculul căruia au intrat primele 29 de companii din Austria, între care VIENNA INSURANCE GROUP (VIG) își aduce o contribuție importantă. Cu sediul în Viena, grupul este activ prin filialele și holdingurile de companii de asigurări în țări precum: Albania, Bulgaria, Germania, Estonia, Georgia, Croația, Letonia, Liechtenstein, Lituania, Macedonia, Polonia, Rusia, Serbia, Slovacia, Republica Ceha, Turcia,Ungaria,Ucraina.
Vienna Insurance Group este unul din liderii pieței în România, prin cele  5 companii de asigurare pe care le deține: Omniasig Asigurare – Reasigurare, Omniasig Asigurări de Viață, Asirom, Unita și Agras.

De peste 17 ani, ASIROM este compania de asigurări tradițională a românilor, oferindu-le acestora siguranța și confortul de care au nevoie, definind permanent tendințele pieței locale a asigurărilor. Este în primul rând o companie care oferă soluții viabile clienților săi, adaptându-și permanent produsele și tarifele la tendințele pieței, respectându-și totodată obligațiile asumate prin contractele de asigurare.

Atuurile ASIROM sunt consolidate cu perseverență an de an, compania construindu-și cu profesionalism:

– cel mai mare număr de clienți;

– cea mai puternică rețea teritorială;

– cel mai mare număr de specialiști în domeniu;

– cel mai mare portofoliu de asigurări.

Extinderea și diversificarea continuă a portofoliului de asigurări, sistemul flexibil de contractare, cotațiile negociabile și permanenta adaptare la dinamica pieței asigurărilor și la condițiile specifice economiei românești, vasta rețea de unități teritoriale și de specialiști sunt elementele esențiale ale strategiei ASIROM pentru a stabili cu partenerii de afaceri relații pe termen lung bazate pe încredere și respect reciproc.

Astfel, descoperim rețeta succesului companiei și setul propriu de valori – siguranță – profesionalism – promptitudine – experiență – tradiție, care reprezintă fundamentele unui nume cu renume.

Evoluția financiară a Asirom

Din anul 2008 și până în prezent, compania de asigurări Asirom a suferit modificări structurale în sensul că Asirom a trecut de la perioada de emergență economică aferentă perioadei de boom economic pe care România a cunoscut-o în perioada 2004-2008 la perioada pierderilor suferite în mare parte, datorită crizei economice ce și-a lăsat amprenta asupra României.

Tabel 4.1 – Dinamica asigurărilor din România 2008-2012

Sursa – Raport anual 2012 – Comisia de Supraveghere a Asigurărilor

După cum se poate observa pe baza graficului prezent, Asirom a suferit pe perioada 2008-2010 pierderi semnificative. Politica guvernamentală deficitară, neîncrederea populației în economie alături de retractul financiar promovat de opinia internațională au fost factori ce au contribuit la căderea pieței în anul 2008, astfel generând o serie de consecințe nefaste pentru toate companiile care au activat pe sectorul de piață al asigurărilor din România.

Tabel 4.2 – Structura primelor brute subscrise în perioada 2008-2012

Sursa – Raport anual 2012 – Comisia de Supraveghere a Asigurărilor

Dacă pe piața românească totalul primelor brute subscrise în anul 2008 era de 8.936.286.505 lei, se poate observa cu lejeritate faptul că în perioada aferentă anilor 2010-2011 a fost înregistrată o scădere de 15 procente, scădere ce a fost remediată abia spre finele anului 2012 printr-o serie de măsuri întreprinse de Guvernul României cu scopul de a redresa piața asigurărilor din România.

Tabel 4.3 – Dinamica primelor brute subscrise în perioada 2008-2012

Sursa – Raport anual 2012 – Comisia de Supraveghere a Asigurărilor

Tabel 4.4 – Cota de piață ASIROM 2012 de Supraveghere a Asigurărilor

Sursa – Raport anual 2012 – Comisia

După cum se poate remarca din tabelul 4.4 ASIROM România deține o cotă de piață semnificativă pe piața asigurărilor din România (7,94%) fiind una din primele 10 companii de asigurări din România ce își impart majoritatea primelor brute subscrise.

Fiind o firmă de renume și cu tradiție in Europa, Vienna Insurance Group a realizat o performanță prin transformarea ASIROM în una din companiile de top din România. Deși în perioada 2008-2011 s-au înregistrat pierderi semnficative după cum reiese din tabelul 4.3, pierderi de aproape 15% față de anul anterior înregistrat, anul 2012 precum și anul 2013 au însemnat o revenire la nivel pentru ASIROM.

Anul 2014 reprezintă atât o șansă pentru dezvoltare cât și un posibil impediment în fața dezvoltării, deoarece criza financiară a însemnat în primul rând o revenire la realitate a cerințelor și standardelor economice, astfel, din anul 2014 companiile trebuind să depună un efort consistent și susținut pentru a putea convinge publicul țintă ca reprezintă o companie de încredere, în care își pot plasa capitalul cu ușurință și certitudine.

Domeniul asigurărilor fiind un domeniu de management al riscului, va trebui sa dicteze politica ASIROM în anii ulteriori crizei prin care România tocmai a trecut, deoarece atât noile cerințe ale Uniunii Europene în materie de executare cu bună-credință a obligațiilor asumate cât și rigorile de drept impuse de apariția în cadrul lumii juridice a Noului Cod Civil obligă companiile de asigurare la o mai mare prudență în asumarea și executarea obligațiilor. Nu este puțină jurisprudența europeană prin care marile companii de asigurări au fost obligate la plata unor despăgubiri usturătoare pentru neexcutarea culpabilă a obligațiilor asumate prin intermediul contractului de asigurare încheiat cu consumatorii.

Oferta de produse Asirom

Societatea de asigurare/reasigurare ASIGURAREA ROMÂNEASCĂ – ASIROM, practică atât asigurări generale cât și asigurări de viață. Portofoliul ASIROM este unul foarte bogat, cuprinzând o gamă largă de produse de asigurare.

1 Asigurări generale

Asigurări de bunuri

Asigurări auto

Asigurarea de raspundere civila auto – RCA

Asigurarea facultativă pentru avarii și furt a autovehiculelor – CASCO;

Asigurarea facultativă a bunurilor pe timpul trasportului – CARGO;

Convenția de asigurare TRANSEURO;

Asigurarea facultativă a numerarului pe timpul transportului;

Asigurarea valorilor pe timpul transportului prin curieri;

Asigurarea autovehiculelor noi pe timpul transportului.

Asigurări de credite și garanții

Asigurări de răspundere civilă

Asigurări agricole

Asigurări de asistență turistică

Asigurări de pierderi financiare

Asigurări de accidente și boală

Asigurări de sănătate

2. Asigurări de viață

ASIGURAREA AUTO OBLIGATORIE RCA OFERITǍ DE ASIROM

RCA – este o asigurare care trebuie încheiată pentru a putea circula în legalitate.

Aceasta este destinată persoanelor fizice sau juridice și are ce obiect acoperirea prejudiciilor provocate terților ca urmare a producerii evenimentului asigurat prin accidente de autovehicule.

Încheierea asigurării:

Orice persoană fizică și juridică titulară a dreptului de proprietate asupra unui autovehicul înmatriculat în România, pentru cazurile de răspundere civilă față de terțe persoane păgubite prin accidente de autovehicule produse numai pe teritoriului României.

Asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse terților prin accidente de autovehicule, denumită în continuare asigurare obligatorie RCA (răspundere civilă auto) este contractul de asigurare probat prin documentul de asigurare, prin care un asigurător autorizat, în baza unei prime plătite de asigurat, se obligă să despăgubească prejudiciile cauzate terților în perioada de valabilitate a documentului de asigurare ca urmare a producerii unui accident de autovehicul, în condițiile legii.

Riscurile acoperite :

pagube materiale ;

vătămari corporale sau deces ;

pagube ca urmare a lipsei de folosință a autovehiculului avariat, produse terților din culpa asiguratului ;

cheltuielile făcute de asigurat în procesul civil, dacă a fost obligat la despăgubire, cheltuielile pentru onorariul de avocat, taxele judiciare, cheltuielile de expertiză.

Perioada de valabilitate a asigurării:

Asigurarea obligatorie RCA se incheie pe perioadă determinată :

anual ori semestrial pentru vehiculele înmatriculate sau înregistrate după caz ;

pe perioada de valabilitate a autorizației provizorii de circulație, pentru vehiculele care se înmatriculează sau înregistrează provizoriu, dupa caz dar nu mai mult de 90 de zile ;

pe vehiculele înmatriculate/înregistrate temporar dar nu mai mult de 12 luni.

Asigurarea acoperă și pagubele produse din culpa conducătorului autovehiculului, inclusiv în cazurile în care conducătorul autovehiculului, la data accidentului :

a condus autovehiculul fără consimțământul asiguratului ;

nu este titularul unui permis care să îi dea dreptul să conducă autovehiculul respectiv ;

nu a respectat obligațiile legale de ordin tehnic cu privire la starea și siguranța autovehiculului respectiv.

Plata primelor de asigurare

Primele de asigurare se plătesc integral, anticipat, la încheierea poliței de asigurare pentru perioada dorită de asigurat și în funcție de situația în care se găsește autovehiculul (este înmatriculat, este nou, face obiectul unui contract de vânzare-cumpărare, etc).

Avantajele oferite :

A . În caz de vătămare corporală:

salariul de bază minim brut pe economie, în cazul persoanelor păgubite aflate la data producerii accidentului în ultimul an de studii sau de calificare ;

diferențe dintre veniturile nete ale persoanelor vătămate și indemnizația primită din fondurile persoanei juridice sau fizice la care salariatul își desfășoară activitatea sau, dupa caz, din fondurile bugetului asigurărilor sociale de stat, pe perioada spitalizării și a concediului medical ;

venitul mediu lunar net realizat din activități desfășurate de către persoana vătămată, probat cu documente justificative, în cazul persoanelor care nu au calitatea de salariat ;

eventualele cheltuieli prilejuite de accident (cheltuieli cu transportul persoanei accidentate, de tratament, de spitalizare, pentru recuperare, pentru proteze, pentru alimentație suplimentară, conform prescripțiilor medicale), probate cu documente justificative și care nu sunt suportate din fondurile asigurării sociale prevăzute de reglementări în vigoare ;

cheltuieli cu îngrijitori pe perioada incapacitătii de muncă, dacă prin certificatul medical se recomandă acest lucru, însă nu mai mult de salariul de bază minim brut pe economie ;

Daune morale : în conformitate cu jurisprudența din România.

B . În caz de deces :

cheltuieli cu înmormantarea, inclusiv piatra funerară, precum și cele efectuate cu îndeplinirea ritualurilor religioase, probate cu documente justificative ;

cheltuieli de transport al cadavrului, inclusiv cele de îmbălsămare, probate cu documente justificative, de la localitatea unde a avut loc decesulă la localitatea unde se face înmormantarea ;

veniturile nete nerealizate și eventuale alte cheltuieli rezultate în perioada de la data producerii accidentului șiă la data decesului, dacă acestea au fost cauzate de producerea accidentului ;

Daune morale : în conformitate cu legislația și jurisprudența din România.

C. În cazul avarierii sau distrugerii vehiculelor :

despăgubirile nu pot depăși cuantumul pagubei, valoarea vehiculului la data producerii accidentului și nici limita de despăgubire prevăzută în polița de asigurare RCA ;

prin valoarea rămasă se înțelege valoarea acelor părți din vehicul rămase neavariate, demontate și valorificate, cuprinsă între 0,1% și 25% din valoarea vehiculului la data producerii accidentului ;

prețul părților componente, ale pieselor înlocuitoare noi și ale materialelor sunt cele practicate de unitățile de specialitate ;

costul reparatiilor efectuate la vehicule se stabilește pe baza documentelor eliberate de unitățile de specialitate .

Despăgubirile nu pot depăși :

cuantumul despăgubirii, diferența dintre valoarea vehiculului la data producerii accidentului și valoarea rămasă, și nici limita de despăgubire prevăzută în polița de asigurare RCA, în cazul unei daune totale în situația în care păgubitul nu face dovada reparării vehiculului și în cazul daunelor parțiale ;

se definește dauna totală ca fiind situația în care cuantumul daunei, nu depășește 75% din valoarea vehiculului la data producerii evenimentului.

Despăgubirile se plătesc rapid, în termen de cel mult de 20 zile calendaristice de la data depunerii de către persoanaă a ultimului document necesar finalizării dosarului de daune.

Încheierea contractului de asigurare:

– completarea declarației de asigurare (cerere) ;

formular special al asigurătorului prin care se manifestă voința de a încheia contractul de asigurare. Se întocmește concomitent cu contractul de asigurare.

se completează categoria autovehiculului în funcție de perioadă, capacitate cilindrică și tonaj, teritoriul statului pe care se face asigurarea;

se încheie contractul și se aduc la cunoștință asiguratului drepturile și obligațiile contractuale ;

– se achită prima de asigurare de către asigurat (în tranșe sau integral, cash, prin ordin de plată etc.), iar asigurătorul emite contractul și polița de asigurare.

Prin contractul de asigurare, asiguratul se obligă ca, la producerea unui anume risc, să platească asiguratului sau beneficiarului despagubirea sau suma asigurată.

Contractul de asigurare se încheie în formăă și cuprinde :

numele, domiciliul ;

obiectul asigurării : bunuri și răspunderea civilă ;

riscurile ce se asigură ;

momentul începerii și cel al încetării răspunderii asiguratorului ;

prima de asigurare;

suma asigurată;

alte elemente care stabilesc drepturile și obligațiile părților.

Polița de asigurare RCA conține informații despre :

părțile implicate în contract ;

perioada de valabilitate a asigurării ;

limitele de despăgubire ;

prima de asigurare și numărul de înmatriculare al vehiculului ;

statele în care are valabilitate acest document.

ASIGURAREA FACULTATIVĂ DE RĂSPUNDERE CIVILĂ AUTO,

CU VALABILITATE NUMAI ÎN AFARA TERITORIULUI ROMÂNIEI

– "CARTE VERDE" –

Încheierea asigurarii

Orice persoană fizică și juridică care este proprietarul autovehiculului sau este împuternicit să conducă un autovehicul în afara teritoriului României și care se asigură pentru cazurile de răspundere civilă față de terțe persoane păgubite prin accidente de autovehicule produse numai în afara teritoriului României.

Riscurile acoperite

cheltuielile generate de vătămări corporale, decesul, avarierea sau distrugerea de bunuri printr-un accident produs de autovehiculul asigurat, în conformitate cu legislația din țara în care s-a produs evenimentul asigurat;

cheltuielile făcute de asigurat în procesul civil, dacă a fost obligat la despăgubire, cheltuielile pentru onorariul de avocat, taxele judiciare, cheltuielile de expertiză.

Perioada de valabilitate a asigurării

Asigurarea nu se poate încheia pentru o perioadă mai mică de 15 zile. Pe perioada pentru care s-au plătit primele de asigurare, asigurarea validează inclusiv în cazul mai multor deplasări ale autovehiculului asigurat, în afara teritoriului României. Asigurarea validează numai în afara teritoriului României, pe teritoriul țării validând asigurarea de răspundere civilă obligatorie.

Suma asigurată

La această asigurare nu se stabilesc sume asigurate. În caz de pagube produse terților prin accidente de autovehicule, ASIROM acordă despăgubiri în strictă conformitate cu limitele și legislația din țara în care s-a produs evenimentul asigurat.

Plata primelor de asigurare

Primele de asigurare se plătesc în lei sau valută, integral, anticipat, la încheierea poliței de asigurare.

Avantajele încheierii acestei asigurări

Protecție totală față de orice terț prejudiciat, prin acordarea de despăgubiri în cazul unor evenimente rutiere produse din vina asiguratului în afara teritoriului României.

Despăgubiri bănești pentru:

avarierea sau distrugerea de bunuri, în limita sumelor maxime acordate prin legislația țării în care s-a produs evenimentul, dar nu mai puțin decât limita minimă acordată prin legislația românească;

vătămările corporale produse terțelor persoane în urma accidentului produs de autovehiculului asigurat, în limita sumelor maxime acordate prin legislația țării în care s-a produs evenimentul, dar nu mai puțin decât limita minimă acordată prin legislația românească;

decesul terțelor persoane în urma accidentului produs de autovehiculului asigurat, în limita sumelor maxime acordate prin legislația țării în care s-a produs evenimentul, dar nu mai puțin decât limita minimă acordată prin legislația românească.

Beneficiarul despăgubirii

Despăgubirile bănești sunt încasate de persoana prejudiciată petru avarierea sau distrugerea de bunuri aparținând acesteia precum și pentru vătămările corporale suferite.

În cazul decesului, despăgubirile vor fi încasate de moștenitorii legali ai persoanei prejudiciate în conformitate cu legislația țării în care s-a produs evenimentul asigurat.

PRODUCEREA EVENIMENTULUI ASIGURAT

-DESCRIERE-

Etapele parcurse după accident și până la plata efectivă a despăgubirii

În cazul unui eveniment rutier:

există obligația de a anunț organele de poliție pe raza cărora s-a realizat accidentul iar la sosirea acestora se păstrează probele;

există obligația de a se solicită o copie a procesului verbal de accident întocmit de poliție

persoana prejudiciată solicită o copie după asigurarea RCA a celui vinovat de producerea accidentului (asiguratul este obligat, în cel mai scurt timp, să ofere părții prejudiciate informațiile necesare pentru formularea cererii de despăgubire-nume, prenume și locul de rezidență al persoanei care a condus vehiculul asigurat în momentul producerii daunei, denumirea, sediul asigurătorului care a emis polița RCA, seria și nr poliței de asigurare RCA, precum și nr de înmatriculare al vehiculului asigurat); dacă cel vinovat de producerea accidentului nu face dovada asigurării RCA, se solicita șoferului respectiv să dea copii xerox după permisul de conducere, buletinul de identitate și certificatul de înmatriculare al vehiculului, în fața polițistului, deoarece în aceste cazuri trebuie să se faciliteze regresul daunei;

asiguratul informează, în cel mai scurt timp, asigurătorul RCA cu privire la producerea evenimentului și pagubele produse ca urmare a acestuia;

asigurătorul RCA este obligat să depună dosar de daună și să efectueze constatarea pagubelor (este obligată elibereze persoanei prejudiciate o copie a procesului verbal de constatare a pagubelor în careă indice: nr dosarului deschis, piesele constatate ca avariate în urma accidentului și soluțiile tehnice adoptate: înlocuire sau reparație precum și lista documentelor necesare a fi depuse de către păgubit pentru finalizarea dosarului deă); Asigurătorul RCA poate acorda despăgubiri și în cazul în care persoana pagubită a procedat la repararea autovehiculului avariat înainte ca asigurătorii să efectueze constatarea prejudiciului, dacă împrejurările și cauzele producerii evenimentului asigurat, precum și cuantumul pagubei rezultă din actele aflate la dosar; Dacă pentru recuperarea pagubei materiale, persoana pagubită se adresează asigurătorului său de bunuri, constatarea avariilor și stabilirea despăgubirilor sunt opozabile asigurătorului RCA al persoanei vinovate – asigurătorul de bunuri al persoanei păgubite recuperează despăgubirea plătită de la asigurătorul RCA al persoanei vinovate fără ca asigurătorul RCA să fie îndreptățit să respingă o astfel de cerere;

asigurătorul RCA trebuie să soluționeze cererea de despăgubire în termenul legal – maximum 15 zile de la data la care a definitivat investigația necesară evaluării sumei pe care este obligat să o plătească – și să efectueze plata (în general, în cazul în care reparația autovehiculelor se face în service-urile cu care asigurătorul are contract, iar banii sunt livrați acestora și nu persoanelor prejudiciate).

a) Ghimfus Paul Marius, proprietarul autovehiculului Dacia 1310 TR03NDO , încheie la data de 20.03.2008 o asigurare obligatorie auto RCA la SA ASIROM SA. Autovehiculul are o capacitate de 1 600 cmc. și va plăti o Pa = 384RON, pt. limita de răspundere de 150 000 EUR pt. daune materiale și 750 000 EUR pt. vătămari corporale.

În data de 25.08.2008 în comuna Peretu str. Salcâmilor 23 A, județul Teleorman , la ora 14.00, s-a produs tamponarea autoturismului cu un alt autoturism Dacia 1310 OT13YMG (înmatriculată în anul 2004, stare de întreținere satisfăcătoare, valoarea de nou 8000 RON), numele proprietarului DH LEASING SRL. S-au produs numai daune materiale.

De comun acord au mers la secția de politie din comuna Peretu pentru a declara accidentul produs, completând un formular tip pe baza căruia s-a întocmit procesul verbal. În data de 27.08.2008 pt. constatarea daunei și deschiderea dosarului de daună, Ghincea Adrian Dumitru, reprezentantul firmei DH LEASING SRL s-a prezentat la Serviciul de daune ale sucursalei ASIROM cu documentele eliberate de poliție.

În urma analizei documentelor s-au constatat următoarele daune: flaps stânga spate ce necesită înlocuire, aripa stangă spate și traversă spate ce necesită reparație.

Valoarea de nou = 8000 RON

Coeficient de uzură = 50% ( 4 ani, stare de întreținere satisfăcătoare)

Valoarea vehiculului la data producerii accidentului = Valoarea de nou–Uzura valorică

= Valoarea de nou – 50%*Valoarea de nou = 8000-50%*8000 = 4000RON

Conform facturii întocmite de service-ul autorizat:

piesele au costat 483 RON (283 RON flaps stanga spate,150 RON aripa stângă spate și 50 RON traversă spate)

manopera 246 RON,

deșeuri recuperabile 4 RON (0,1%*4000 RON )

= > Total reparație = 483 + 246 – 4 = 725 RON.

Conform Principiului Primului Risc Despagubirea = Paguba = 725RON

Valoarea rămasă = 25%* valoarea vehiculului la data producerii accidentului

= 25% * 4000 = 1000 RON

Despăgubirea proprietarului autoturismului Dacia s-a efectuat la 5 zile de la depunerea dosarului de daune prin repararea autoturismului la Ovidiu Serv Com.

b) Ghimfus Paul Marius, proprietarul autovehicul Dacia 1310 TR03NDO, încheie la data de 20.03.2008 o asigurare obligatorie auto RCA la SA ASIROM SA. Autovehiculul are o capacitate de 1 600 cmc. și va plăti o Pa = 384RON, pt. limita de răspundere de 150 000 EUR pt. daune materiale și 750 000 EUR pt. vătămări corporale.

În data de 25.08.2008 în comuna Peretu str. Salcamilor 23 A judetul Teleorman , la ora 14.00, s-a produs un accident în care a fost avariat un Maybach cu nr B01EUR (înmatriculat în 2006, stare de întreținere bună, valoare de nou 300.000 EURO), numele proprietarului Popescu Ion, vinovat de producerea accidentului fiind conducătorul Daciei. S-au produs numai daune materiale.

În urma analizei documentelor s-au constatat următoarele daune: aripa stângă spate, lunetă, parbriz, geam lateral stânga față, oglinda și disc de frână ce necesită înlocuire, jante, aripa dreaptă spate și traversă spate ce necesită reparație.

Păgubitul apelează la asigurătorul său de bunuri, care în urma analizei constată daunele.

Valoarea de nou = 300.000 EURO = 1.200.000 RON

Coeficient de uzură = 10% ( 2 ani, stare de întreținere bună)

Valoarea vehiculului la data producerii accidentului = Valoarea de nou – Uzura valorică

= Valoarea de nou – 10%*Valoarea de nou = 12.000.000.000*(1-10%)=1.080.000RON

Conform facturii întocmite de service-ul autorizat:

piesele au costat 400.000 RON (aripa stangă spate 90.000 RON, 50.000 luneta, parbriz 55.000RON, geam lateral stanga față 35.000 RON, oglinda 10.000 RON, disc de frână 55.000 RON, jante 45.000 RON, aripa dreaptă spate 45.000 RON, traversă spate 15.000RON)

manopera 250.000 RON,

deșeuri recuperabile 43.200 RON (0,1%*1.080.000 RON )

= > Total reparație = 400.000 + 250.000 – 43.200 = 606.800 RON.

Păgubitul își va repara autovehivulul pe baza contractului încheiat cu asigurătorul său. Asigurătorul își va recupera la rândul său banii de la asigurătorul vinovatului de accident și de la vinovat. De la asigurător va recupera suma de 150.000EURO (600.000) -limita de despăgubire pentru pagubele materiale, iar de la vinovatul accidentului suma de 1.700 EURO (6.800 RON). Curs RON / EURO = 4 lei

Valoarea rămasă = 0.9% * valoarea vehiculului la data producerii accidentului

= 0,9% * 1.080.000 = 9.720 RON

c) Ghimfus Paul Marius, proprietarul autovehiculului Dacia Logan TR58PWP (în stare foarte bună de funcționare, prima înmatriculare a autovehiculului fiind în 2005, valoarea de nou 24000 RON), încheie la data de 20.03.2008 o asigurare obligatorie auto RCA la SA ASIROM SA. Autovehiculul are o capacitate de 1 600 cmc. și va plăti o Pa = 384RON, pt. limita de răspundere de 150 000 EUR pt. daune materiale și 750 000 EUR pt. vătămări corporale.

În data de 25.08.2008 în comuna Peretu str. Salcâmilor 23 A judetul Teleorman , la ora 14.00, s-a produs tamponarea autoturismului cu un alt autoturism Dacia 1310 OT13YMG, numele proprietarului DH LEASING SRL.

În urma analizei documentelor s-au constatat următoarele daune: flaps stanga spate ce necesită înlocuire, aripa stângă spate și traversă spate ce necesită reparație.

Valoarea de nou = 8000 RON

Coeficient de uzură = 50% ( 4 ani, stare de întreținere satisfăcătoare)

Valoarea vehiculului la data producerii accidentului = Valoarea de nou – Uzura valorică

= Valoarea de nou – 50%*Valoarea de nou = 8000-50%*8000 = 4000RON

Conform facturii întocmite de service-ul autorizat:

piesele au costat 483 RON (283 RON flaps stanga spate,150 RON aripa stângă spate și 50 RON traversă spate)

manopera 246 RON,

deșeuri recuperabile 4 RON (0,1%*4000 RON )

= > Total reparatie = 483 + 246 – 4 = 725 RON.

Proprietarul autoturismului vinovat de producerea accidentului, Ghimfus Paul Marius, se afla în stare de ebrietate. În aceste condiții, societatea de asigurări Asirom nu va suporta daunele, ele fiind suportate de către persoana vinovată de producerea accidentului.

d) Ghimfus Paul Marius, proprietarul autovehiculului Dacia Logan BC58PWP (în stare foarte bună de funcționare, prima înmatriculare a autovehiculului fiind în 2005, valoarea de nou 24000 RON), încheie la data de 20.03.2008 o asigurare obligatorie auto RCA la SA ASIROM SA. Autovehiculul are o capacitate de 1 600 cmc. și va plăti o Pa = 384RON, pt. limita de răspundere de 150 000 EUR pt. daune materiale și 750 000 EUR pt. vătămări corporale.

În data de 25.08.2008 în comuna Peretu str. Salcâmilor 23 A judetul Teleorman , la ora 14.00, s-a produs tamponarea autoturismului cu un alt autoturism Dacia 1310 OT13YMG, numele proprietarului DH LEASING SRL.

S-au produs atât daune materiale, cât și rănirea unei persoane, decesul alteia și decesul unui animal de companie.

În data de 27.08.2008 pt. constatarea daunei și deschiderea dosarului de daună, Ghincea Adrian Dumitru, reprezentantul firmei DH LEASING SRL s-a prezentat la Serviciul de daune ale sucursalei ASIROM cu documentele eliberate de poliție.

În urma analizei documentelor s-au constatat următoarele daune: flaps stanga spate ce necesită înlocuire, aripa stangă spate și traversă spate ce necesită reparație.

Valoarea de nou = 8000 RON

Coeficient de uzură = 50% ( 4 ani, stare de întreținere satisfăcătoare)

Valoarea vehiculului la data producerii accidentului = Valoarea de nou – Uzura valorică

= Valoarea de nou – 50%*Valoarea de nou = 8000-50%*8000 = 4000RON

Conform facturii întocmită de service-ul autorizat:

piesele au costat 483 RON (283 RON flaps stanga spate,150 RON aripa stangă spate și 50 RON traversă spate)

manopera 246 RON,

deșeuri recuperabile 4 RON (0,1%*4000 RON )

= > Total reparatie = 483 + 246 – 4 = 725 RON.

Persoana vătămată:

Venituri nete 2.000 RON

Indemnizația primită din fondul persoanei juridice la care își desfășura activitatea înainte de accident 900 RON

Cheltuieli cu tratamentul, spitalizarea și recuperarea persoanei accidentate 1.100 RON

Total cheltuieli persoana vătămată = 2.000-900+1.100 = 2.200 RON

Persoana decedată:

– Cheltuieli înmormântare 10.000 RON

– Daune morale 30.000 RON

Total cheltuieli persoană decedată = 10.000 + 30.000 = 40.000 RON

Animal companie:

– Caine Pekignese, vârsta 2 ani – preț pe piața 950 RON

Total cheltuieli animal de companie = 950 RON

Despăgubirea = Paguba = 725 + 2.200 + 40.000 + 950 = 43.875 RON

Valoarea rămasă = 25%* valoarea vehiculului la data producerii accidentului

= 25% * 4000 = 1000 RON

Concluzie

În prezent, România se afla pe o punte de trecere între lumea trecutului reprezentat de injustețea prețurilor, injustețe ce s-a arătat a fi nemiloasă prin criza pe care tocmai am traversat-o și lumea viitorului, o lume în care economia va trebui atent echilibrată prin măsuri guvernamentale corecte, care să asigure un bun traseu al tuturor agenților economici implicați în jocul riscului.

Domeniul asigurărilor reprezintă terenul contractelor aleatorii, contractelor prin care fiecare parte se angajează la a câstiga ceva, câștigul fiind determinat de elementul alea (latina – întamplător). În prezent, dupa cum criza a modificat standardele europene în materie, profesioniștii în calitatea lor de asiguratori vor trebui sa acorde o mult mai mare atenție consumatorilor în calitatea lor de asigurați cât și relației contractuale ce se desfășoară între aceștia. În urma acestor schimbări de fond cât și în urma modernizării continue pe care societatea ca ansamblu o suportă, asiguratorii trebuie sa dea dovada de experiență economica pe care au acumulat-o în timpul crizei economice pentru a face față cât mai bine noi rigori.

Deși este un domeniu în care câstigul este determinat de risc, consider domeniul asigurărilor ca fiind un domeniu al riscului calculat, un domeniu prin care se asigură însăși fundamentul economiei libere – proprietatea.

Asigurare, în lumea secolului XXI reprezintă un must-have deoarece prin intermediul instituțiilor ei, consumatorului, în calitatea sa de asigurat, îi este asigurată continuitatea activității pe care o asigură chiar și în cazul producerii unui eveniment fortuit, ce în alte circumstanțe ar crea pagube vădite.

Asigurarea, este unul din mecanismele ce pune și ține în mișcare economia ca ansamblu, fiind necesară dintr-o multitudine de puncte de vedere, cel mai important dintre ele fiind certitudinea.

Viitorul economic este unul nesigur, dar prin intermediul asigurării acea nesiguranță este redusă cel puțin din punctul de vedere al forței majore. Certitudinea în afaceri este un punct forte, care folosit în mod corect și eficient aduce beneficii majore.

Pe viitor domeniul asigurărilor cu siguranță va avea aceeași imporanță, poate chiar și mai mare, iar cu cât activitatea economică se diversifică cu atât se vor diversifica și tipurile de asigurări care vor avea rolul unor piloni susținători de fundație pentru buna desfășurare a activității diverselor entități economice.