Ph.D., Assistant , Professor Renate Bratu [617389]

UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU
FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE
SPECIALIZAREA: MANAGEMENT

LUCRARE DE LICENȚĂ

COORDONATOR ȘTINȚIFIC:
Ph.D., Assistant , Professor Renate Bratu
ABSOLVENT: [anonimizat]
2018

UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU
FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE
SPECIALIZAREA: MANAGEMENT

„INVESTIȚIE ȘI FINANȚARE ÎN CADRUL SC. MARQUARDT S.C.S
SUCURSALA SIBIU”

COORDONATOR ȘTINȚIFIC:
Ph.D., Assistant Professor , Renate Bratu
ABSOLVENT: [anonimizat]
2018

CAPITOLUL I. Finanțele firmei – investiții și surse de finanțare

Orice întreprindere, indiferent de profilul și forma de proprietate,
abordează problemele de natură financiară atunci când efectuează operațiuni
care solicită achiziționarea, deținerea sau cedarea de monedă și titluri. Astfel,
toate întreprinderile din mediul de afaceri specific economiei de piață se
confruntă cu oportunitățile și constrângerile finanțelor.
În consecintă la nivelul întreprinderii, finanțele dobândesc o necesitate
obiecti vă, determinată de menținerea condițiilor care au impus apariția pe șcena
istoriei a finanțelor și anume: existența producției de mărfuri, acțiunea legilor
economiei de piaț ă, existența banilor și existenț a statului, care are de îndeplinit
funcții importan te.

1.1.Obiectivul finanțelor (firmei) corporative
Finanțele firmei reprezintă veriga primară, de bază a întregului sistem
financiar și de credit întrucât majoritatea fondurilor bănești care se formează la
diferite niveluri, își au izvorul în veniturile create în celulele de bază ale
economiei naționale – firmele.
Prin comportamentul lor specific economiei concurențiale, firmele
exercită un rol active în transformarea mediului, rezultatele pe care le obține
influențând într -o manieră pozitivă sau ne gativă ansamblul activității
economice. În calitate de entitate economică, firma este combinarea unui
ansamblu de factori în scopul de a produce și de a schimba bunuri și servicii
altor agenți economici. Astfel, scopul său este de a transforma bunurile și
serviciile dobândite în vederea furnizării de bunuri și servicii altor agenți
economici. Activitatea firmei este fondată pe activitatea de producție și pe cea
de schimb.
Viața economico -financiară a unei firme nu poate fi concepută în afara
mediu lui în care funcționează și evoluează. Din acest mediu, firma își
colectează resursele și tot în cadrul acestuia efectuează plăți, restituiri de
fonduri, etc. Fenomenul financiar se naște din relațiile pe care firma le întreține
cu toți agenții economici ș i financiari, cu statul și alte organisme.
De asemenea, finanțele firmei se prezintă ca o ramură a științei
financiare, care analizează mecanismele și metodele de procurare și gestionare a
resurselor financiare, izvoarele și destinația acestor resurse, î n vederea
satisfacerii diferitelor nevoi și obțineri de profituri cât mai mari.

1.2. Funcțiile finanțelor firmei
Ca orice subsistem financiar finanțele firmei îndeplinesc doua funcții:
funcția de repartiț ie și funcția de control.
În condițiile eco nomiei de piață, funcția de repartiție este infulențată de
formele de proprietate, autonomia întreprinderii, strategiile de dezvoltare,
management etc., care își pun amprenta asupra formării, creșterii și repartizării
fondurilor, raționalității cheltuieli lor și plăților asupra întregii activități.
Funcția de repartiție reflectă formarea capitalurilor, alocarea și utilizarea
acestora în scopl realizării obiectivelor întreprinderii. Din pu nct de vedere
analitic, funcția de repartiție reflectă colectarea cap italurilor inițiale din diferite
izvoare, circuitul și repartizarea pe destinații, utilizarea și reconstituirea lor,
modificarea proporțiilor fondurilor prin reținerea de resurse financiare ce se
degajă din capacitatea de autofinanțare, atragerea unor resu rse externe precum și
obligațiile bănești.
Dondurile bănești proprii sau împrumutate se încorporează în active
patrimoniale impobilizate sau circulante și trec ulterior prin fazele ciclului de
exploatare creând reserve sau fluxuri monetare. Astfel, ciclul de exploatare al
întreprinderii stă la baza funcției de repartiție și este în strânsă legatură cu
gestiunea financiară a fir mei.
În esență, funcția de repartiție se concretizeazp în: constituirea
capitalurilor proprii și împrumutate, alocar ea și utilizarea capitalurilor potrivit
necesităților ciclului de exploatare și de investiții, formarea și repartizarea
profitului, restituirea împrumuturilor și achitarea diferitelor obligații ale firmei,
formarea și utilizarea unei multitudini de fonduri pentru satisfacerea nevoilor
proprii ale firmei, asociaților sau acționarilor, ale salariaților, precum și a unor
nevoi generale ale societății.
Într-o firmă se pot cre ea numeroase fonduri, cum ar fi: fondul pentru
investiții în active fixe, fondu l de rulment, fondul de rezervă, fondul de
cercetare științifică, fonduri pentru acțiuni sociale, culturale ți sportive, fonduri
pentru recalificarea, premierea ți participarea salariaților la profit, etc. Izvoarele
acestor fonduri diferă de la caz la caz, cu mențunea că pentru anumite activități,
firma poate apela și la resursele împrumutate.
Principalele metode utilizate în colectarea fondurilor sunt: autofinanțarea,
aportul asociaților sau acționarilor, creditarea de la instituții și organisme
finan ciare și/sau bancare, finanțarea prin leasing și finanțarea bugetară din surse
interne sau externe. Aceste metode și izvoare de constituire a resurselor diferă
într-o anumită măsură, în funcție de formele pe care îmbracă firmele și
proprietatea asupra lor, respective regii autonome, societăți comerciale,
cooperative și asociații cooperatiste, societăți mixte etc.

Funcția de control se manifestă atât prin constatarea disfuncțiilor
economice și financiare ale firmei dar și în corectarea acestora. Mai mult
controlul în domeniul finanțelor firmei are caracter preventiv. Funcția de control
nu trebuie să se rezume doar la latura constatativă a fenomenelor, rolul acesteia
fiind mai ales acela de a interveni cu acțiuni coretive, care să optimize întreaga
activit ate. Controlul prin intermediul finanțelor firmei asigură un anumit cadru
organizatoric și aplicarea integrității și utilizării raționale a capitalului ,
respectarea legislației economico -financiare, a regulilor și oracticii
jurisprudenței financiare1 .
Funcția de control al finanțelor firmei are o sferă mai largă de acțiune
decât funcția de repartiție, cuprinzând toate fazele ciclului economic și
ansamblul indicatorilor prevăzuți în bugetele firmei. Aceasta necesită
organizarea unei evidențe corecte și sistematice, precum și a unei previziuni
fundamentale. Controlul se exercită prin diferite pârghii economico -financiare
cum ar fii costurile, prețurile, profitul, impozite și taxe, credite, etc. și poate fi,
din punct de vedere al timpului de efectuare : control preventiv, operativ -curent
sau concomitent și postoperativ .
De asemenea, în cadrul întreprinderii exista doua tipuri de control:
control financiar intern și control financiar extern.
Controlul financiar intern este efectuat de către m anagerul financiar sau
de conducătorul departamentului financiar -contabil, revizorii de gestiune sau
comisiile de cenzori numite de Adunarea Generală a Acționarilor sau alte
organe autorizate prin statutele de organizare.
Controlul financiar extern po ate fi efectuat de către instituțiile
finanțatoare (de exemplu, bancile care acordă împrumuturi numai dupace
studiază bonitatea clientului) sau de către administrațiile financiare. În general,
băncile analizează: gradul de lichiditate, solvabilitate și ren tabilitate în
acordarea creditelor, respectarea regimului decontărilor, a formelor și
instrumentelor de plată, volumul creditelor solicitate, destinația și garanția
acestora, plata dobânzilor și rambursarea la timp a resurselor împrumutate.
Controlul fisc al urmărește stabilirea corectă și plata în termen a
impozitelor, taxelor și contribuțiilor datorate de întreprindere către stat,
respectarea normelor de întocmire a situațiilor financiare și a situațiilor
periodice de raportare financiar -contabile, precum și modul de aplicare a
prețurilor și tarifelor.

1 Onofrei, M. – Finanțele întreprinderii, Editura Economică, București, 2004, pag. 43

1.3. Circuitul financiar și fluxurile firmei
2Circuitul financiar al întreprinderi reprezintă fluxul de lichidități
determinat de anumite decizii financiare în interacțiune cu relațiile dintre diferiți
operatori economici cum ar fi: acționari, conducători, creditori și statul.
Circuitele financiare se constituie prin interacțiunea fluxurilor născute din
operațiuni în care intervin resursele bănești aferente nevoilor pe orice perioada .
Circuitele financiar e la care participă firmele reprezintă suportul
dezvoltării oricărei economii. Ele contribuie la asigurarea autonomiei cu o
cantitate optimă de monedă, necesară echilibrului real. În același timp, urmăresc
realizarea unei repartiții optime a cantității de monedă între diferiți agenți
economici și o creștere a gradului de stabilitate economică .
Capitalul firmei este constituit la un moment dat dintr -un ansamblu de
bunuri sau active (clădiri, mașini, materi prime, etc.) a căror evalueare
generează activul bilanțului firmei. O firmă se caracterizează în special prin
deținerea de capital, punerea în mișcare a unei funcții de producție și
participarea la procese de schimburi. Dacă bunurile deținute, cantitativ și
valoric, pot fi sesizate în orice moment, mișcă rile bunurilor și serviciilor
rezultate din procesele de schimb nu pot fi sesizate decât pe o perioadă
determinate. Mișcarea bunurilor și serviciilor într -o firmă, intermediate de
procesele de transformare, respectiv producție, poate fi prezentată sub form ă de
fluxuri.
Schimburile dintre agenții economici se fac pe bază de monedă, dând
naștere vieții financiare a firmei. De aceste schimburi depend funcționarea
procesului de producție și compoziția capitalului. Orice schimb implică doua
mișcări de sens contrar: una generate de transferal de bunuri și servicii, iar alta
de transferal de monedă. Cantitatea de bunuri sau monedă transferată într -o
anumită perioadă de timp între agenții economici poartă denumirea de flux.
Măsurarea fluxurilor reale este efectuată pe baza unei evaluări în termini
monetari. Constituirea unui flux are la bază procesul de acumulare prealabilă de
bunuri, servicii sau monedă la nivelul unui agent economic. Fiecare flux
contribuie la modificarea volumului bunurilor economice ac cumulate.
Cantitatea de bunuri sau monedă existentă la un moment dat reprezintă un
stoc (de bunuri sau monedă). Stocul de monedă permite achiziționarea bunurilor
și serviciilor necesare producției, precum și furnizarea bunurilor roduse și
serviciilor cre ate. Ansamblul stocurilor deținute de firmă la un moment dat
reprezintă capita lul economic al acesteia. Un st oc nu este relevant decât la un
moment dat, în timp ce fluxurile nu pot fi appreciate decât de -a lungul unei
perioade de timp.

2 Nicoleta Bărbuță Mișu, Finanțele întreprinderi, Editura București 2009, pag.18

Fluxurile pot fi de mai multe feluri:
– fluxuri reale sau fizice: de bunusi și/sau servicii care reprezintă în fapt,
treacerea acestora în forma lor concretă, din proprietatea unei personae în
proprietatea altei persoane.
-fluxuri financiare: de monedă sau înlocuitor care reprezintă plățile
effectuate cu numerar sau monedă de cont, respective prin transferuri bancare
din contul plătitorului în contul contul beneficiarului. Acestea din urmă îmbracă
mai multe forme: fluxuri financiare de contrapartidă, de calate sau întârziate,
multiple și autonome.
Fluxurile financiare de contrapartidă se caracterizează prin înlocuirea
imediată a unui active real (fizic) cu monedă sau invers. Aceste fluxuri apar în
cazul achiziționării unui bun cu plata imediată î n numerar.
Fluxurile financiare decalate presupun întârzierea plății, respective plata
se face ulterior primirii efective a activului fizic. Astfel, fluxurilor fizice nu le
corespund imediat niște fluxuri financiare, producandu -se înlocuirea unui active
fizic, concret, cu un active financiar (creanță) ce urmează a fi ulterior lichidat
prin încasarea monedei de egală valoare. Echilibrul stocurilor este rupt atât de
furnizor cât și de beneficiar. La furnizor, în locul unui active real apare un
active finan ciar, materializat într -o creanță, iar la beneficiar, activului real îi
corespunde un post de pasiv (datorie) ca obligație de plată. Aceste fluxuri apar
în cazurile operațiunilor comerciale însoțite de credite. Creanța și respective
datoria se vor stinge l a o dată ulterioară când se efectuează plata.
Fluxurile financiare multiple sunt utilizate pentru a compensa efectele
decalajelor dintre fluxurile fizice și cele financiare de mai sus, întrucât firma își
poate schimba creanța în monedă, apelând la un ter ț care, de obicei, este n
intermediar financiar. Astfel, activele financiare pot constitui obiectul unor
tranzacții.
Fluxurile financiare autonome se degajă din operațiuni financiare privind
acordarea sau primirea de împrumuturi, când are loc tr ansferal de monedă de la
o persoană la alta (juridică sau fizică). Aceste fluxuri dau naștere la active
financiare – creanțe (dreptul unei persoane fizice sau juridice asupra altei
persoane fizice sau juridice) și datorii (obligațiile de plată pe care o pe rsoană
fizică sau juridică le are față de altă persoană fizică sau juridică). Aceste fluxuri
financiare autosome generează fluxuri financiare de ieșire de la debitor către
creditor mai mari decât fluxul financiar initial de la creditor la debitor, datorită
dobânzii și a diverselor comisioane practicate.

2.1.Conceptul de investiție
În primul rând vreau să pun în valoare două opinii ale unor mari economiști:
Pierre Mosse3: „Investițiile reprezintă o renunțare la o satisfacie imediată
și sigură, în schimbul unei speranțe al carui suport sunt tocmai resursele
investite. Pe scurt, investiția trebuie privită ca o cheltuială certă pentru viitor
incert.”
Margerin I. Și Ausset G.4: „ Noțiunea de investiții implică trei elemente
definitorii: durat ă, risc, eficiență. Pentru a avea o imagine completă trebuie
studiată imaginea ei tridimensională: contabilă, economică, financiară.”
Imaginea contabilă, reduce dimensiunea investiției la caracterul ei de
imobilizare, pornind de la faptul ca toate valoril e care se creează sunt destinate
să rămână constant sub aceeași formă.
Imaginea economică este dată de faptul că veniturile viitoare trebuie să
fie superioare cheltuielilor inițiale actualizate.
Imaginea financiară provine din faptul că venituri le viitoare trebuie să fie
superioare cheltuielilor inițiale actualizate.
Din definițiile formulate mai sus, se degajă o serie de concluzii în plan
managerial, din care punem în valoare urmatoarele:
Investiția este un efort actual, care, ca orice e fort, trebuie dimensionat,
previzionat și argumentat pentru a fi susținut de către cei care trebuie să -l facă.
Investiția vizează un viitor mai bun, care trebuie conturat științific și realist, prin
studii complexe, pertinente. Sursa de finanțare a investițiilor o reprezintă
renunțarea la consumuri actuale posibile și sigure, în favoarea unor consumuri
viitoare, mai mari, mai performante, dar probabile.
În sensul cel mai larg, prin investiție se înțelege totalitatea resurselor
financiare alocate pentru a obține venituri (de regula profituri) viitoare mari.
În sens mai restrâns, prin investiție se înțeleg resursele financiare utilizate
pentru achiziționarea de noi active fixe sau pentru modernizarea celor existente.
În sens monetar, prin investiț ie se înțelege blocarea, decizia de a
imobiliza un capital și a -l utiliza pentru o rentabilitate mai bună în viitor. Privită
din alt unghi, investiția reprezintă schimbarea unui capital disponibil în prezent,
pe speranța de a obține un avantaj, un capital mai mare în viitor (de aici și
noțiunea de „cheltuieli de capital”)
În sens psihologic, investiția evidențiază intenția individului sau a firmei
de a investi, care conduce la decalarea consumului în timp. Din această
perspectivă, investitorul renunț ă la bunurile imediate în favoarea celor viitoare,

3 Pierre Mosse, Lechois des Investissment Chriteres et Methodes, Paris, Dunod 1964
4 Margerit I, Ausset G., Investissment et Financiment, Multimedia, Colection Pedagogique ESA.

asumandu -și unele riscuri. El acceptă schimbul unei satisfacții imediate și certe
(la care renunță) cu speranța obținerii unei satisfacții viitoare superioare dar
incerte. Astfel investiția joacă un rol ce ntral, multiplicator în creșterea
economică, influențând atât cererea, cât și oferta pe piață.
Scopul fundamental al investițiilor este acela de a spori bogăția
proprietarilor, respectiv a acționarilor și implicit, a valorii firmei. Pe termen
scurt, in vestițiile vizează creșterea productivității, diversificarea activitățiilor,
îmbunătățirea condițiilor de mucă, cu impact f avorabil la nivel macroeconomic
Pentru managerul financiar, investiția este o decizie de a imobiliza un
capital în vederea obținerii în viitor a unei rentabilități mai bune. Rolul principal
al acestuia este de a găsi sursele de finanțare necesare investițiilor, de a evalua și
obține o rentabilitate corespunzătoare. Din punct de vedere financiar, investițiile
se caracterizează prin chelt uieli foarte mari și prin intrări de fonduri pe toată
perioada de exploatare a acesteia.
Managerul financiar trebuie să compare investiția inițială cu încasările pe
care le generează și s -o accepte pe aceea a cărei rentabilitate este superioară
costului finanțării. Rentabilitatea nu este, însă, singurul criteriu de acceptare și
selecționare a investițiilor dar constrângerea bugetară este atât de puternică
uneori, încât managerul financiar trebuie să fie preocupat pentru reintrarea cât
mai rapidă în p osesia fondurilor cheltuite, ceea ce înseamnă să aducă cash -flow-
uri corespunzătoare într -o perioadă cât mai scurtă. Cu alte cuvinte, în efectuarea
investițiilor și selecționarea lor este necesar să se țină seama și de criteriul
lichidității.