Perspectivele Ue Si ale Monedei Euro

INTRODUCERE

Unii oameni văd Uniunea Europeană ca fiind esențială, în eforturile depuse de către aceasta în ultimii 50 de ani, în a păstra pacea într-un continent care adesea a fost inundat de rivalitate și suspiciune. Pentru mulți dintre ei Uniunea reprezintă, înainte de toate piața unică, oportunitățile și avantajele oamenilor de afaceri, studenților, pensionarilor și persoanelor în concediu.

Uitându-se înapoi ei se întreabă dacă activitățile curente ale Uniunii corespund visurilor fondatorilor sau dacă această imagine s-a pierdut undeva în amestecul fostului război rece al Europei.

În final Uniunea reprezintă mai mult decât suma părților sale. Statele membre au creat-o pentru a rezolva problemele care nu mai pot fi realizate cu eficiență de fiecare stat în parte.

Lucrarea de față analizează un proces de o importanță deosebită în realizarea Uniunii Europene, și anume cel de integrare monetară Europeană.

Motivația alegerii acestei teme o reprezintă faptul că este un subiect de strictă actualitate, având implicații puternice în viața “cetățenilor Europei”, dar și în a celor care vor să dobândească această calitate într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat.

Lucrarea este structurată pe trei capitole, fiecare capitol fiind structurat pe mai multe secțiuni. În cadrul primului capitol este realizată o prezentare generală a procesului de integrare europeană, pornind de la primele idei referitoare la acesta și până în zilele noastre. În cadrul celui de-al doilea capitol este descrisă evoluția procesului de integrare monetară europeană, o componentă esențială a procesului de integrare europeană, pentru ca în cadrul ultimului capitol să fie prezentate principalele elemente și trăsături caracteristice ale Uniunii Economice și Monetare.

La elaborarea acestei lucrări au fost folosite o serie de documente ale Comunității și Uniunii Europene, tratatele unor autori de notorietate în domeniu, precum și o serie de documente originale, toate acestea având drept scop crearea unei imagini cât mai exacte și cât mai ample asupra procesului de integrare monetară europeană.

PARTEA I- CONSIDERAȚII TEORETICE

CAPITOLUL 1- INTEGRARE EUROPEANĂ

1.1. Apariția și evoluția conceptului

1.1.1. Primele considerații privind crearea unei Europe Unite

Conceptul de „ Statelor Unite ale Europei” a apărut incă din secolul al XIX-lea când scriitorul francez Victor Hugo, lansează la Congresul amicilor păcii din anul 1849 ideea de a creea o Europa Unita.

Cu toate ca s-au făcut eforturi necesare pentru a avea o Europa unita aceasta a rămas pentru mult timp divizata, astfel in prima jumătate a secolului al XX-lea este afectata de cele doua războaie mondiale. Abia după primul război mondial, imaginea unei Europe unite a fost evocata mai des, astfel in Adunarea Națiunilor Unite ce a avut loc la data de 17 septembrie 1930 s-a adoptat o rezoluție care viza crearea “Comisiei de studiu pentru Uniunea europeană”, aceasta inițiativă a aparținut lui Aristide Briand, ministru de externe al Franței, care a fost desemnat președinte al Comisiei.

Scopul era de a creea o entitate Europeana cu un caracter politic si economic. Ideea de a creea o Uniune Europeana întâmpina greutăți din pricina crizei internaționale , ajungandu-se astfel la concluzia de a renunța la ea.

După cel de-al doilea război mondial majoritatea economiilor tarilor Uniunii Europe sunt distruse, ideea de a creea Uniunea revine, iar ,Winston Churchill, primul ministru al Marii Britanii susține într-un discurs ținut la Zurich in anul 1946 , aceasta ideea si necesitatea aplicării ei pentru a se forma Statelor Unite ale Europei.

Statele Unite ale Americii își oferă ajutorul lor atunci când se lansează Planul Marshall, in anul 1947 , plan care este folosit la reconstruirea Europei. Cu toate ca Statele Unite ale Americii oferă ajutorul tuturor țărilor continentului, acest ajutor este acceptat doar de țările care urmau să constituie Europa Occidentală.

Determinarea europenilor de a se gândi la o unitate formata pe o cale amiabila a venit după cele două războaie mondiale ,astfel au decis să nu mai repete greșelile trecutului si țările Europei Occidentale au ales calea integrării lor economice și politice.

Pentru a putea admistra ajutorul primit de la Statele Unite ale Americii, Tarile Occidentale creaza in anul 1948 Organizația de Cooperare Economică europeană, organizatie care mai apoi se va numi Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (O.C.D.E.). Aceasta organizație există și în prezent, însă are alte obiective fata de cele ale organizatiei initiale.Consilul Europei a luat fiinta in anul 1949. Un model pentru începutul cooperării economice a servit Uniunea vamală a Beneluxului, formata din Belgia, Olanda și Luxemburg si a luat fiinta in anul 1948.

Seful Organizatiei Nationale a Planificarii , Jean Monnet , face primii pasi pentru a realiza o noua unitate europeana, propunand ca productia de carbune si otel a Frantei si Germaniei sa fie administrate de un organism comun.Dupa demersul facut de Jean Monnet, ministrul de externe al Frantei, Robert Schuman,vine cu o propunere de creere a unei Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (C.E.S.C.), fiind sprijinit si agreat in propunerea sa de Italia și țările Beneluxului. Astfel la 18 aprilie 1951 este semnat Tratatul de la Paris, iar Comunitatea Economica a Carbunelui ia fiinta la 10 august 1952, avandu-l ca presedinte pe Jean Monnet.

Paul Spaak , politic belgian si un adept al Uniunii Europene prezinta un raport in 1956, in care cele șase țări membre ale Comunității Economice a Cărbunelui și Oțelului fac un pas important în direcția unei uniuni economice generale în domeniul utilizării pașnice a energiei nucleare , intelegrea aceasta ducand la semnarea Tratatului de la Roma la 25 martie 1957.

1.1.2. Tratatul de la Roma

Scopurile celor sase tari care formeaza o Comunitate Europeana au fost :

dezvoltarea armonioasă și echilibrată a activităților economice în întreaga Comunitate;

creștere durabilă și neinflaționistă care să respecte mediul înconjurător;

un grad înalt de convergență a performanțelor economice;

un nivel înalt al ocupării forței de muncă și al protecției sociale;

creșterea nivelului de trai și a calității vieții;

coeziunea economică și socială, solidaritatea între statele membre.

Pentru atingerea acestor scopuri, cele șase state semnatare au convenit că era necesară luarea unor numeroase măsuri cu caracter economic, social și politic, astfel in plan monetar, au fost prevăzute o serie de activități ce cuprindeau fixarea irevocabilă a ratelor de schimb (fapt care va conduce la introducerea unei monede unice, ECU, al cărei loc a fost luat începând cu 1 ianuarie 1999 de EURO). A fost definită și promovată, de asemenea, o politică monetară și o politică de schimb unice, al căror obiectiv principal este menținerea stabilității prețurilor și, fără a aduce atingere acestui obiectiv, a fost promovată ideea susținerii politicilor economice generale în Comunitate, în conformitate cu principiul unei economii de piață deschise, în care concurența este liberă. S-au creat astfel premisele introducerii, în etape diferite, a unui unic sistem monetar european, care să cuprindă, în viitor, toate statele europene.

Pentru a putea realiza scopurile in baza acestui tratat au fost înființate :

Banca europeană de Investiții,

Banca Central europeană,

Sistemul European al Băncilor Centrale,

La nivel instituțional, au fost înființate, pentru realizarea misiunilor încredințate Comunității Europene, următoarele organisme :

un Parlament european,

un Consiliu,

Comisie,

Curte de Justiție,

Curte de Conturi.

Consiliul și Comisia erau asistate de un Comitet Economic și Social și de un Comitet al Regiunilor, care exercită funcții consultative. Atribuțiile tuturor acestor instituții au fost, de asemenea, statuate în cuprinsul Tratatului de la Roma.

Un alt principiu important în vederea realizării integrării europene a fost introducerea statutului de “cetățean al Uniunii”, pentru orice persoană care avea cetățenia unui stat membru (drepturile și obligațiile “cetățenilor Uniunii” fiind, de asemenea, prevăzute în cuprinsul tratatului).

A fost prevăzută, de asemenea, adoptarea unei politici economice bazate pe strânsa coordonare a politicilor statelor membre, pe piața internă și pe definirea obiectivelor comune, și dirijate conform principiului unei economii de piață deschise, în care concurența este liber. Apare astfel conturat conceptul de piață comună internă, bazată pe existența a patru libertății :

libertatea de circulație a bunurilor,

libertatea de circulație a persoanelor,

libertatea de circulație a serviciilor,

libertatea de circulație a capitalurilor.

Acest concept a constituit o bază pentru realizarea pieței unice a Uniunii Europene. Piața comună urma să se instituie progresiv, în cursul unei perioade de tranziție de 12 ani. Aceasta a fost împărțită în trei etape a câte patru ani fiecare, iar prelungirea ei nu se putea realiza pentru o perioadă mai mare de 15 ani de la data intrării în vigoare a tratatului.

Un pas important în realizarea liberei circulații a bunurilor la constituit uniunea vamală (care presupunea eliminarea progresivă, în cursul perioadei de tranziție, a drepturilor de import între statele membre, precum și instituirea unui tarif vamal comun) și eliminarea restricțiilor cantitative între statele membre.

Un loc important în cuprinsul tratatului l-au ocupat, de asemenea, dispozițiile privind:

agricultura,

transportul,

concurența, fiscalitatea și apropierea legislațiilor,

politica comercială comună,

politica economica și monetară.

În 1967, cele trei comunități europene (care aveau instituții proprii – Comunitatea Economică a Cărbunelui și Oțelului, pe de o parte și Comunitatea Economică europeană și Comunitatea europeană a Energiei Atomice, pe de altă parte) s-au unit, funcționând sub denumirea de Comunitățile Europene sau Comunitatea europeană, cu instituții comune, unice. În mod curent, s-a folosit denumirea de Comunitatea Economică europeană (C.E.E.) și adesea “Cei sase”.

1.1.3. Evoluția Comunității Economice Europene după Tratatul de la Roma

Treptat, în următoarele decenii, Comunitatea Economică europeană s-a extins prin aderarea, în ianuarie 1973, a Danemarcei, Irlandei și Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord. S-au constituit astfel “Cei 9”. În ianuarie 1981 a aderat Grecia, iar în ianuarie 1986, Spania și Portugalia. Comunitatea Economică europeană devenea “Cei 12”. În ianuarie 1995 au aderat încă trei țări – Australia, Finlanda și Suedia – constituindu-se “Cei 15”.

La 1 mai 2004 a avut loc cel mai mare proces de extindere a Uniunii Europene de până acum, în care au fost implicate 15 state : Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Slovenia, Letonia, Lituania, Estonia, Malta și Cipru.Așa cum am arătat deja, bazele juridice ale Comunității Economice Europene au fost puse de Tratatul de la Roma din 1957.Până la sfârșitul anilor 1960, statele membre ale Comunității Economice Europene au desființat taxele vamale și restricțiile cantitative.

Realizarea uniunii vamale a reprezentat a reprezentat primul pas major spre piața comună. Dar mult timp după realizarea acestui prim pas, crearea pieței unice europene a rămas doar un obiectiv destul de greu de realizat. Standardele naționale diferite, precum și reglementările interne, împiedicau încă realizarea unui comerț liber. Cu toate acestea, procesul integrării a progresat, iar prevederile Tratatului de la Roma nu mai răspundeau în mod corespunzător evoluțiilor lui.

Din acest motiv, șefii de state și de guverne ai celor 12 state membre (de atunci) ale Uniunii Europene au semnat, în februarie 1986, un nou document juridic intitulat Actul Unic European, care a intrat în vigoare la 01 iulie 1987.

Actul Unic European a reprezentat prima reformă importantă în cadrul tratatelor Uniunii Europene care viza :

Comunitatea Economică a Cărbunelui și Comunitatea Economică europeană (C.E.E.) și adesea “Cei sase”.

1.1.3. Evoluția Comunității Economice Europene după Tratatul de la Roma

Treptat, în următoarele decenii, Comunitatea Economică europeană s-a extins prin aderarea, în ianuarie 1973, a Danemarcei, Irlandei și Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord. S-au constituit astfel “Cei 9”. În ianuarie 1981 a aderat Grecia, iar în ianuarie 1986, Spania și Portugalia. Comunitatea Economică europeană devenea “Cei 12”. În ianuarie 1995 au aderat încă trei țări – Australia, Finlanda și Suedia – constituindu-se “Cei 15”.

La 1 mai 2004 a avut loc cel mai mare proces de extindere a Uniunii Europene de până acum, în care au fost implicate 15 state : Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Slovenia, Letonia, Lituania, Estonia, Malta și Cipru.Așa cum am arătat deja, bazele juridice ale Comunității Economice Europene au fost puse de Tratatul de la Roma din 1957.Până la sfârșitul anilor 1960, statele membre ale Comunității Economice Europene au desființat taxele vamale și restricțiile cantitative.

Realizarea uniunii vamale a reprezentat a reprezentat primul pas major spre piața comună. Dar mult timp după realizarea acestui prim pas, crearea pieței unice europene a rămas doar un obiectiv destul de greu de realizat. Standardele naționale diferite, precum și reglementările interne, împiedicau încă realizarea unui comerț liber. Cu toate acestea, procesul integrării a progresat, iar prevederile Tratatului de la Roma nu mai răspundeau în mod corespunzător evoluțiilor lui.

Din acest motiv, șefii de state și de guverne ai celor 12 state membre (de atunci) ale Uniunii Europene au semnat, în februarie 1986, un nou document juridic intitulat Actul Unic European, care a intrat în vigoare la 01 iulie 1987.

Actul Unic European a reprezentat prima reformă importantă în cadrul tratatelor Uniunii Europene care viza :

Comunitatea Economică a Cărbunelui și Oțelului (C.E.S.C.),

Comunitatea Economică europeană (C.E.E.),

Comunitatea europeană a Energiei Atomice (Euratom).

În scopul accelerării armonizării legislațiilor naționale, lucru care era extrem de necesar, Actul Unic European a schimbat procedura luării deciziei cu privire la piața unică. De atunci, cu unele excepții (de ex., legea fiscală), pentru luarea deciziilor privind piața unică, era suficientă o majoritate relativă în Consiliul Uniunii Europene. Până atunci funcționase sistemul unanimității votului tuturor statelor membre. A fost stabilită, de asemenea, o dată limită – 01 ianuarie 1993 – pentru introducerea celor patru libertăți fundamentale pe tot cuprinsul comunității.

Introducerea pieței unice s-a dorit a fi controlată în mod democratic. În acest scop, Parlamentul European a dobândit prin intermediul Actului Unic European puteri sporite. Întrucât procesul de cooperare reprezenta o noutate ce urma să fie introdusă în tratate, Parlamentul European urma să lucreze în ceea ce privește procesul legislativ alături de Consiliul europei. Parlamentul a obținut de asemenea dreptul de a fi reprezentat în luarea deciziilor în cazul aderării sau asocierii cu țări ce nu erau membre la momentul respectiv.

Actul Unic European a creat de asemenea bazele formale ale cooperării politice europene urmărindu-se sprijinirea Uniunii Europene în a adopta o poziție unită în cadrul politicii internaționale. Actul Unic European a mărit puterile Uniunii Europene în multe domenii, inclusiv în cadrul politicii structurale, cercetare și dezvoltare tehnologică, politica mediului și cooperare în politice economică și monetară.

În 1993, țările membre ale Comunității Economice Europene au considerat că sunt pregătite condițiile pentru efectuarea pasului hotărâtor al integrării. Ele au semnat un nou tratat – Tratatul de la Maastricht (07.02.1992-Olanda) – care a intrat în vigoare la 01 noiembrie 1993. Tratatul de la Maastricht a modificat și a extins tratatul pe baza căruia s-a stabilit Comunitatea Economică europeană. Tratatul a prevăzut, de asemenea, și schimbarea denumirii din Comunitatea Economică europeană în Uniunea Europeană (U.E.).

În iunie 1997, Consiliul European s-a întrunit la Amsterdam și a convenit înțelegeri pentru adaptarea Uniunii Europene la noile condiții determinate de adâncirea integrării și de primirea în perspectivă a unor noi membri. În final, șefii de stat sau guvern au adoptat Tratatul de la Amsterdam, care a devenit astfel cel mai modern act constituțional al Uniunii Europene.

1.2. Componența Uniunii Europene

În prezent, Uniunea europeană prezintă țări ce au în cadrul ei statute diferite :

membri cu drepturi depline ;

membri cu statut de asociat la Uniunea europeană.

1.2.1.Membri cu drepturi depline

Începând cu data de 01 ianuarie 1995, Uniunea europeană are în componență 25 membri cu drepturi depline, și anume : Austria, Belgia, Danemarca, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, Spania, Suedia, Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Slovenia, Letonia, Lituania, Estonia, Malta și Cipru.

Principalii indicatori economico-sociali (care arată locul fiecărei țări membre în Uniunea europeană) au scos în evidență discrepanțele existente între toate aceste țări. Acestea au determinat și deosebirile privind numărul de deputați în Parlamentul europei, valoarea votului, ponderea monedei naționale și stabilirea valorii ECU (până în 1999), politica de compensații etc.

Principalii indicatori economico-sociali ai țărilor membre ale Uniunii Europene înainte de 1 mai 2004

Atât în politică, cât și în adoptarea măsurilor practice, membrii Uniunii Europene se clasifică în două categorii :

într-o primă categorie, intră cele patru state mari ale Uniunii Europene, și anume : Germania, Franța, Marea Britanie și Italia ;

în cea de-a doua categorie, sunt celelalte 21 state membre (considerate țări mici și mijlocii).

Analizând datele din tabelele de mai sus se poate desprinde că, în ceea ce privește P.N.B. pe locuitor, Grecia și Portugalia, de exemplu, se aflau la mai puțin de jumătate din media Uniunii Europene și la mai mult de a treia parte din P.N.B. al țărilor cele mai dezvoltate. Altul era însă rangul țărilor în raport de indexul dezvoltării umane (fapt ce rezultă din cel de-al doilea tabel). Astfel, Luxemburg, care era pe primul loc după P.N.B., era de-abia pe locul al 14-lea după indexul dezvoltării umane.

Indiferent de criteriile în funcție de care s-ar realiza comparațiile între cele foste 15 state membre ale Uniunii Europene, un lucru cert care rezultă este acela că existau deosebiri importante între ele la nivel economic. Din această cauză, în Uniunea europeană s-a stabilit un principiu de bază conform căruia țările mai bogate trebuia să le ajute pe cele ale căror P.N.B. pe locuitor este mai mic de 75 % din media pe întreaga Uniune.

O bună parte din bugetul Uniunii Europene a fost destinat “fondurilor structurale” pentru sprijinirea economiei țărilor din sudul europei mai slab dezvoltate (Portugalia, Spania și Grecia), precum și a Irlandei.

Țările membre sunt de două categori :

net contribuitori la bugetul Uniunii Europene (ECU pe locuitor): Germania 146, Olanda 92, Marea Britanie 55, Italia 39, Franța 14, Belgia O ;

net beneficiari din bugetul Uniunii Europene (ECU pe locuitor ): Irlanda 681, Luxemburg 554, Grecia 415, Danemarca 79, Spania 73.

1.2.2.Membri cu statut de asociat la Uniunea Europeană

Alături de cei 25 membri cu drepturi depline, Uniunea europeană are și țări cu statut de asociat, care doresc să devină la rândul lor membri cu drepturi depline. Aceste țări sunt : Turcia (din 1987),, Elveția (din 1992), Bulgaria și România (din 1995).Guvernul Elveției, ai cărei cetățeni au votat împotriva aderării la Aria Economică europeană în cadrul unui referendum organizat în 1992, nu și-a retras încă cererea oficială de aderare la Uniunea europeană.

Acordurile Europa (acordurile de asociere cu Bulgaria și România) sunt mai mult decât acorduri de comerț și cooperare. Ele prevăd și cadrul instituțional necesar dialogului politic.

Acordurile prevăd orientarea graduală către un comerț reciproc liber. Înfăptuirea acestui obiectiv este "asimetrică” în sensul că piața Uniunii Europene va fi deschisă comerțului liber înaintea piețelor din țările asociate.

Acordurile Europa deschid calea țărilor asociate către obținerea calității de membru al Uniunii Europene.

Pentru a deveni membră a Uniunii Europene, o țară candidată la aderare trebuie să îndeplinească trei condiții, stabilite pe baza criteriilor definite de Consiliul European de la Copenhaga, din iunie 1993, respectiv :

instituții stabile care să garanteze democrația, supremația legii, drepturile omului, respectul față de minorități și protejarea lor ;

existența unei economii de piață viabile, precum și a capacității de a face față presiunii concurențiale și forțelor pieței din interiorul Uniunii Europene;

capacitatea de a-și asuma obligațiile pe care le presupune calitatea de membru, inclusiv aderarea la obiectivele uniunii politice, economice și monetare.

În 1994, la reuniunea de la Essen, șefii de stat și de guvern ai țărilor membre ale Uniunii Europene au adoptat o strategie de pregătire a țărilor asociate în vederea accesului lor la statutul de membru al Uniunii Europene.

La reuniunea sa de la Luxemburg, din decembrie 1997, Consiliul European a decis lansarea procesului de aderare înglobând cele zece state candidate din Europa Centrală și de Est, precum și Ciprul, la 30 martie 1998, printr-o reuniune a miniștrilor de externe.

Consiliul European a mai decis însă ca să convoace conferințe interguvernamentale bilaterale, în primăvara anului 1998, pentru începerea negocierilor cu Cipru, Ungaria, Polonia, Estonia, Republica Cehă și Slovenia.

De asemenea, la Bruxeles, la 15 februarie 2000, Uniunea europeană a decis începerea negocierilor de aderare și cu alte state, printre care și România și Bulgaria.

Aceste negocieri de aderare vor continua, separat, pentru fiecare stat în parte, urmând ca ele să se încheie o dată cu îndeplinirea de către statul respectiv a tuturor cerințelor Uniunii Europene.

1.3. Etapele integrării Uniunii Europene

Privită în timp, integrarea economică în cadrul Uniunii Europene poate fi stabilită ca un proces istoric desfășurat în perioada 1958 – 2000 (2002). Acest proces a parcurs trei etape fundamentale, și anume :

uniunea vamală ;

uniunea economică ;

uniunea monetară.

1.3.1.Uniunea vamală

Constituirea Comunității Economice Europene în 1957 a avut ca obiectiv inițial crearea unei uniuni vamale între țările membre. Conținutul esențial al acesteia a fost : liberalizarea schimburilor comerciale prin desființarea taxelor vamale între țările membre și instituirea unui tarif vamal comun față de țările terțe, adică cele care nu erau membre ale Comunității. Această fază, respectiv cea a uniunii vamale, s-a încheiat la 01 iulie 1968.

“Comunitatea va avea la bază o uniune vamală, ce va acoperi întregul comerț cu bunuri și care va implica interzicerea tarifelor la importul și exportul de produse între Statele Membre, ca și a altor taxe cu efect echivalent.” În iulie 1968, toate barierele tarifare și restricțiile cantitative la comerțul dintre statele Comunității erau eliminate.

1.3.2.Uniunea Economică

Ulterior acestei faze a uniunii vamale, noi și noi domenii ce nu fuseseră prevăzute ca fiind direct legate de realizarea pieței unice, au fost încorporate ca părți componente ale acesteia : achizițiile publice, proprietatea intelectuală și industrială, legea firmelor, energia, politica fiscală, sistemul de plăți, protecția consumatorului, politica concurențială etc.

În 1958, Comunitatea europeană se angaja într-un proiect extrem de ambițios : definitivarea pieței unice europene. “Cartea Albă pentru desăvârșirea pieței interne” prevedea 282 de măsuri legislative necesare creării unei piețe interne a tuturor țărilor membre, în care, începând cu 01 ianuarie 1993, să nu mai existe control la frontiere. Era poate cel mai mare pas pe calea integrării economice pe care cele 12 state membre îl făceau. Acestea au reușit să transforme 15 piețe naționale separate într-una singură.

1.3.3.Uniunea Monetară

În 1997, Comisia europeană a prezentat Consiliului European de la Amsterdam un “Plan de acțiune pentru Piața Unică” cu măsurile prioritare necesare îmbunătățirii funcționării pieței unice a “Celor 15” în pregătirea introducerii monedei unice europene. Realizarea Uniunii Economice și Monetare va elimina costurile tranzacțiilor (aproximativ 1 % din PNB), precum și riscurile legate de cursurile de schimb.

Piața Unică a devenit cea mai mare zonă de liber schimb a lumii, în care locuiesc 370 de milioane de oameni. Pe lângă membrii Uniunii Europene, mai include și Norvegia, Irlanda și Liechtenstein, iar din secolul următor, ea va include și viitoarele state membre din centrul și estul europei.

La baza creării Pieței Unice stau cele patru libertăți care au fost prevăzute, încă din 1957, în cadrul Tratatului de la Roma :

libera circulație a bunurilor ;

libera circulație a persoanelor ;

libera circulație a serviciilor ;

libera circulație a capitalului.

Libera circulație a bunurilor

Libera circulație a bunurilor înseamnă eliminarea controlului la frontierele intra-comunitare. Alte bariere netarifare au fost cu timpul identificate, impunând acțiuni comunitare în noi domenii. În momentul de față nu mai există personal vamal la frontierele intra-comunitare. Singurele produse care mai sunt verificate ad-hoc, în diverse puncte, sunt drogurile și armele de foc. Noi bariere apar însă prin nerecunoașterea de către unele state a normelor naționale în anumite domenii. Comisia europeană trebuie să rezolve anual aproximativ 300 de plângeri în acest sens. Din 1997, statele membre ale Uniunii Europene trebuie să informeze Comisia de fiecare dată când refuză să recunoască o normă acceptată într-un alt stat membru.

Piața Unică le oferă cetățenilor, în calitatea lor de cumpărători, Piața Unică le oferă posibilitatea de a se aproviziona cu bunurile necesare consumului propriu în oricare din statele membre ale Uniunii Europene, fără a plăti taxe de import sau fără a trebui să îndeplinească formalități la frontieră. Pentru a se evita frauda, în cazul produselor supuse accizelor, există o serie de limite în ceea ce privește “consumul propriu” : 800 țigări, 90 de litri de vin, 110 litri de bere, 20 litri de băuturi aperitive și 10 litri de băuturi tari. Aceste limite pot fi depășite dacă există dovada că ele vor face obiectul consumului propriu.

Firmelor, Piața Unică le oferă 370 de milioane de potențiali cumpărători, odată cu desființarea conceptelor de import – export în comerțul intra-comunitar.

Marea reformă din 1989 cu privire la T.V.A. a constat în scutirea de obligația de a plăti T.V.A. la vama fiecărui stat prin care trecea produsul, regula fiind că T.V.A.-ul se plătește o singură dată, către autoritatea fiscală din statul în care este importat produsul. Pentru firme, aceasta a însemnat desființarea celor aproximativ 60 de milioane de documente vamale ce trebuia întocmite într-un an pentru astfel de operațiuni. Mai există încă probleme privind deducerea taxelor în cadrul asigurărilor sau al ipotecilor oferite de un alt stat membru.

În Piața Unică, controlul calității se bazează pe principiul recunoașterii reciproce : dacă un produs este recunoscut ca răspunzând calitativ exigențelor unei țări membre în Uniunea europeană, el este automat acceptat în orice alt stat membru. Acest principiu asigură conservarea diversității europene, tradițiilor și cutumelor diverselor țări, ducând totodată la creșterea ofertei aflate la dispoziția cumpărătorilor.

Libera circulație a persoanelor

Articolul 48 al Tratatului de la Roma prevedea crearea condițiilor pentru realizarea liberei circulații a persoanelor pe teritoriul comunității. Aceasta însemna abolirea oricărei discriminări bazate pe naționalitate în privința angajării, a stabilirii salariilor și a condițiilor de muncă. Erau prevăzute excepții doar în cazul funcționarilor publici sau în cazuri justificate de argumentul securității sau sănătății publice. În momentul de față nu mai există un control al identității la frontierele intra-comunitare. Se mai depun încă eforturi pentru armonizarea politicilor sociale, recunoașterea diplomelor, repatrierea drepturilor la asistență socială, a pensiilor etc.

Progresul cel mai mare s-a înregistrat în domeniul sănătății și al siguranței la locul de muncă. Din 1993 a fost introdusă o directivă generală pentru a stabili un set de principii obligatorii pentru toate statele membre. De asemenea, au fost adoptate directive specifice, privind durata săptămânii de lucru, folosirea echipamentului de protecție etc. Toate statele membre, cu excepția Marii Britanii, au adoptat în 1989 Carta Socială a drepturilor fundamentale ale lucrătorilor și au subscris la Capitolul Social din Tratatul de la Maastricht, adoptând în 1994, Directiva privind crearea Consiliilor Muncii în firmele transnaționale. Acestea au obligația de a informa și consulta lucrătorii firmei în legătură cu deciziile care le-ar putea afecta viitorul. În 1997, Carta Socială a fost semnată și de Marea Britanie.

Carta Socială reprezintă o declarație solemnă adoptată de șefii de stat și de guverne din 11 țări membre ale Comunității Europene la Consiliul European de la Strasbourg din decembrie 1989.

Ea proclamă drepturi fundamentale în următoarele domenii :

libertatea de deplasare a forței de muncă ;

locuri de muncă și salarizare ;

condiții de viață și muncă ;

drepturile persoanelor cu infirmități;

libertatea de asociere și de negociere colectivă ;

pregătirea profesională ;

tratament egal al femeilor și bărbaților ;

informarea, consultarea și participarea lucrătorilor ;

protejarea sănătății și siguranța la locul de muncă ;

protejarea copiilor și adolescenților ;

drepturile persoanelor în vârstă ;

protecție socială.

Libera circulație a serviciilor

Prevăzută în articolele 52 și 54 ale Tratatului de la Roma, această a treia libertate a însemnat faptul că firmelor dintr-o țară comunitară le este suficientă licența de funcționare din țara de origine, pentru a putea opera pe întreg teritoriul.

Deși sectorul serviciilor este cel ce ocupă cea mai mare parte a forței de muncă din Uniunea europeană (60 %), progresele în liberalizarea acestui sector sunt mai mici decât cele înregistrate în cazul circulației bunurilor. În domeniul serviciilor financiare, de exemplu, numai serviciile bancare erau pe deplin liberalizate la 01 ianuarie 1993. Serviciile de asigurări au intrat pe deplin în Piața Unică la 01 iulie 1994, iar cele privind investițiile la 01 ianuarie 1996. În momentul de față se lucrează la liberalizarea a două sectoare esențiale ale serviciilor : telecomunicațiile și transporturile. Liberalizarea telecomunicațiilor s-a realizat la sfârșitul anului 1998, cu excepția telefoniei vocale care urmează a se liberaliza până la 01 ianuarie 2003. Noi domenii ale serviciilor, precum electricitatea, serviciile audio-vizuale și explozia serviciilor de informare on-line fac acum obiectul preocupărilor Comisiei.

Libera circulație a capitalului

Implică abolirea controlului asupra tranzacțiilor de capital. Ea trebuie să meargă mână în mână cu armonizarea taxelor naționale pe capital, pentru a asigura o concurență corectă între țări cu fiscalitate redusă și cele cu fiscalitate ridicată.

Liberalizarea mișcării de capital a fost prima dintre cele patru care s-a realizat. O directivă de desființare a controlului pe capital a fost adoptată în 1988. Ea a fost urmată de alte directive pentru liberalizarea serviciilor bancare și financiare. Un element esențial, încă nefinalizat datorită divergenței de opinii între statele membre, se referă la modul de impozitare a economiilor.

Libera circulație a capitalului este acum o realitate a Pieței Unice. Cetățenii Uniunii sunt liberi să-și deruleze operațiunile bancare în oricare din statele membre ale Uniunii Europene. Există încă probleme legate de transferurile inter-statale de capital. Acestea durează și costă încă prea mult.

Crearea Pieței Unice a produs numeroase efecte importante în cadrul Uniunii Europene dintre acestea, putem aminti :

crearea a 300.000 până la 900.000 de locuri de muncă suplimentare față de cele care se anticipau în lipsa Pieței Unice;

o inflație cu 1 – 1,5 % mai mică decât în lipsa Pieței Unice ;

creșterea investițiilor cu 2,7 % ;

creșterea investițiilor străine directe în Uniunea europeană (44 % în anii 1990, față de 28,2 % în perioada 1982 – 1987) ;

reducerea decalajelor economice între diferitele state membre ale Uniunii Europene ;

reducerea cheltuielilor comercianților și transportatorilor europeni cu peste 5 miliarde de EURO, datorită desființării verificărilor la graniță.

Piața Unică reprezintă astfel unul din succesele incontestabile ale Uniunii Europene, ea nu este nicidecum un capitol încheiat. Adâncirea continuă a integrării statelor membre ale Uniunii Europene face ca noi și noi domenii să fie integrate în Piața Unică. Integrarea spectaculoasă a Societății Informaționale pe agenda tuturor economiilor avansate necesită dezvoltarea unei legislații coerente în Uniunea europeană, astfel încât să se poată mobiliza în mod eficient investițiile masive în infrastructura și serviciile cerute de acest sector în plină expansiune. Întrucât Piața Unică are tot mai mult o vocație pan-europeană, ea are nevoie și de rețetele transeuropene pentru transport, energie și telecomunicații.

Pentru desăvârșirea Pieței Unice, Comisia europeană are în vedere șase acțiuni prioritare :

pregătirea Pieței Unice pentru lărgirea Uniunii Europene cu noi membri din Europa Centrală și Orientală, Cipru (și probabil Malta) ;

finalizarea cadrului legislativ și eficientizarea lui, astfel încât puținele propuneri legislative din Cartea Albă din 1985 care au rămas neadoptate de către statele membre să fie preluate în legislația lor națională ;

urmărirea mai strictă a modului în care legislația comunitară în domeniu este aplicată în statele membre ; Comisia poate penaliza statele care nu aplică această legislație în mod corespunzător ;

confirmarea importanței Pieței Unice ca piatră de temelie a Uniunii Economice și Monetare ;

consolidarea avantajelor Pieței Unice la nivelul cetățeanului, prin ridicarea standardelor de protecție a consumatorului, îmbunătățirea dimensiunii sociale și ecologice etc. ;

adaptarea Pieței Unice la schimbările tehnologice (Societatea Informațională, Rețelele Transeuropene).

1.3.4. Perspectivele Uniunii Europene

În cele peste patru decenii de existența, UE a întreprins pași însemnați în realizarea prevederilor Tratatului de la Roma, care a pus bazele asocierii, și a înscris ca obiective esențiale armonizarea politicii economice a statelor, realizarea de politici comerciale comune, de politici agrare și crearea unității economice și monetare. Pe parcursul funcționarii sale, piața comună concepută la Roma în 1957 a sprijinit cooperarea dintre statele membre, a contribuit la o anumită stabilitate a pieței muncii și la realizarea unor progrese notabile în domeniul politicii agrare, sociale și de securitate.

Un moment deosebit în evoluția UE îl constituie crearea, la 1 ianuarie 1993, a Pieței unice, prevazută în Actul Unic European din 1987. În urma punerii în aplicare a acestui act, UE devine piața cea mai unificată din lume, cu efecte benefice asupra performanțelor piețelor integrate și a sistemului de adoptare a deciziilor.

Odata cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht (noiembrie 1993), Comunitatea Europeană devine Uniunea Europeană, noua denumire fiind motivată de orientarea ei spre integrarea domeniilor politic și social.

Tratatul are în vedere crearea unui spațiu fără frontiere interioare, prin accentuarea coeziunii economice și sociale și crearea unei uniuni economice și monetare care să dispună de o monedă unică.

Uniunea Europeană se sprijină pe trei piloni:

Dimensiunea economică a integrarii (piața unică și uniune economică – monetară);

Dimensiunea socială (politică de securitate socială și externă comună);

Dimensiunea politciă (acțiuni comune în domeniile justiției și al politicii interne – imigrație, vize, azil etc.)

Consecintele economice ale realizarii pietei unice sunt apreciate de analiști prin efectele ei directe și indirecte, care reprezintă tot atâtea pierderi dacă nu s-ar realiza. Vor apare astfel beneficii directe rezultate din înlăturarea barierelor vamale, benficii indirecte prin integrarea completă a pieței (efecte de scară, ale adâncirii concurenței etc.) și efecte generale asupra bunăstării (creșterea ocupării, diminuări de prețuri).

La capitolul realizări pot fi înscrise și acțiunile avansate pe linia creerii Uniunii Economice și Monetare prin inființarea Băncii Centrale Europene și angajarea statelor de a răspunde criteriilor de aderare la monedă unică.

Uniunea Europeană în perspectivă. Acțiunile în perspectivă ale Uniunii Europene vizează două planuri: pe de o parte realizarea prevederilor Tratatului de la Maastricht, iar pe de altă parte, extinderea Uniunii spre est.

Organizația care se ocupă cu realizarea obiectivelor Tratatului de la Maastricht este Uniunea Monetara și Economică (UME) care are două componente:

Creșterea funcționalității pieței unice;

Înfăptuirea unității monetare, trecerea la monedă unică – EURO – în statele în care s-au îndeplinit criteriile de intrare în Uniune (rata inflației, deficitul bugetar, rata dobânzii, datoria publică) moneda unică europeană a intrat în vigoare de la 1 ianuarie 2002.

Extinderea spre estul Europei reprezintă una din direcțiile importante ale evoluției UE în următorii 10 – 15 ani. O asemenea orientare își are premisele într-o serie de deschideri și acorduri încheiate de UE cu aceste țări, înainte de 1990. Pe lângă acordurile comerciale bilaterale încheiate cu unele țări din zonă, UE a instituit și așa – numitul sistem generalizat de preferințe comerciale unilaterale pentru produsele importate din aceste țări, care au facilitat accesul unor anumite categorii de produse (textile, siderurgie) pe piața comunitară.

Pentru a veni în sprijinul statelor din centrul Europei, a fost conceput și pus în aplicare Programul PHARE (Asociația pentru Reconstrucție economică). Accesul la acest program, limitat inițial la Polonia și Ungaria, s-a extins ulterior și pentru alte țări, între care și România.

Relațiile comerciale între UE și țările din centrul și estul Europei s-au dezvoltat sistematic, lor revenindu-le în anii 1993 – 1994 4,5% din importul Uniunii și 5,6% din exportul acesteia. În același timp, UE deține în comerțul exterior ale acestor țări peste 50%, iar unele din ele chiar peste 60%.

Interesul pentru extinderea relațiilor către est este reciproc. Pentur UE el este motivat de importanța economică și politică a zonei: marile nevoi de modernizare a capacităților de producție și a tehnologiilor, cererea de consum dinamică, atractivitatea piețelor pentru producatori și investotorii din Uniune, resursele naturale și de forța de muncă de care dispun aceste țări.

La rândul lor, țările din centrul și estul Europei se simt atrase de UE din considerente politice (ca foste partenere ale țărilor din Uniune în anii antebelici), dar și economice: tratamentul comercial preferențial de care ar beneficia ca membre și accesul liber pe piața UE, posibilitatea obținerii de subvenții și acces la fondul de dezvoltare regională, fondul pentru agricultura și alte forme de sprijin și atragerea de investiții străine.

Extinderea spre est a UE comporta realizarea prealabilă a unor ajustări structurale menite să pregătească lărgirea Uniunii de la 15 membrii la 20 sau chiar mai mulți. Schimbările pe care ar trebui să le opereze UE în interiorul sau vizează:

Restructurarea instituțională si a sistemului de adoptare a deciziilor;

Simplificarea procesului legislativ;

Ajustarea politicii agricole comune și a politicii externe și de securitate comună pentru a putea funcționa cu un număr mai mare de membri.

In același timp, extensia UE implică cheltuieli de ajustare, cele mai ridicate costuri de integrare solicitând Polonia și Romania.

În vederea integrării spațiului central si est european UE a incheiat in anii ‘90 o serie de acorduri de asociere cu majoritatea tarilor din zona. Statutul de asociere permite atat acestor tari, cat si Uniunii sa pregateasca conditiile aderarii si integrarii depline.

Pornind de la nivelul precar al indicatorilor ce marchează situația economico – socială a țărilor din zonă (PIB pe locuitor, ponderea agriculturii în populația activă și în PIB, deficitele bugetare ale balanței de plăți ), UE a elaborat o strategie (adoptata de Consiliul European) de pregătire a țărilor asociate pentru a accede la statutul de membru deplin, care prevede și măsuri de sprijinire ca țările candidate la aderare să-și perfecționeze infrastructura, transporturile, sistemul enrgetic, cercetarea științifică și protecția mediului, să realizeze armonizarea legislației și a politicilor de securitate internă.

Perioada de preaderare este pentru țările asociate o perioadă consacrata infăptuirii unor reforme de anvergura în domeniul piețelor, al politicii monetare, de prețuri, de comerț exterior și al renunțării la toate vestigiile politicii de comandă: subvenții, susținerea de agenți neperformanți etc. Ele trebuie să facă dovada îndeplinirii condițiilor privitoare la:

Garantarea stabilitatii instituțiilor și a democrației;

Existența unei economii de piață funcționale;

Capacitatea de a rezista concurenței din interiorul UE;

Indeplinirea obligațiilor rezultând din calitatea de membru al UE.

Condițiile de aderare sunt sintetizate în Cartea Alba adoptată de Consiliul European în 1995, la Cannes, care conține o lista detaliată a măsurilor și etapelor ce trebuie parcurse în vederea aderării

CAPITOLUL 2 – INTEGRARE MONETARĂ EUROPEANĂ
2.1. Evoluția conceptului

Concomitent cu participarea în cadrul Sistemului Monetar de la Bretton-Woods (ale cărui baze au fost puse încă din 1944) și în organismele acestuia (de exemplu, F.M.I.), țările vest-europene au întreprins la rândul lor acțiuni proprii în vederea cooperării lor monetare și a reglementării relațiilor monetare și de credit dintre ele.

Astfel, în 1950 a fost creată Uniunea Europeana de Plăți – regrupând țările membre ale Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică – care prin intermediul Băncii Reglementelor Internaționale asigura compensarea soldurilor care rezultau din decontările bilaterale reciproce ale țărilor participante. Diferențele care apăreau în urma compensațiilor între țările membre, păstrate la Banca Reglementelor Internaționale, erau acoperite, fie prin transfer de aur sau dolari, fie pe bază de credite din partea Băncii.

Uniunea europeană de Plăți și-a creat un instrument monetar propriu – o unitate de cont – ce avea o definire în aur egală cu cea a dolarului de atunci, și anume 0,888671 grame de aur fin. Prin introducerea compensației între conturile participanților, Uniunea europeană de Plăți a diminuat nevoile de lichiditate internațională, reducând la minim transferurile de aur sau dolari.

Uniunea europeană de Plăți a jucat un rol important în asigurarea condițiilor pentru trecerea la convertibilitate a monedelor țărilor vest-europene (acesta fiind chiar scopul creării ei). Odată cu atingerea acestui scop în 1958, Uniunea europeană de Plăți și-a încetat existenta.

Activitatea Uniunii Europene de Plăți a fost preluată și continuată de Acordul Monetar European (în baza căruia a fost creat Fondul Monetar European), care a intrat în vigoare la 28 decembrie 1955 (odată cu introducerea convertibilității principalelor monede vest-europene) și a funcționat până în 1972. Scopul Acordului l-a constituit organizarea cooperării monetare între statele membre în vederea consolidării convertibilității monedelor proprii și a restabilirii rolului dolarului S.U.A. ca monedă internațională.

Astfel, Acordul prevedea :

realizarea unui mecanism de compensare multilaterală a soldurilor de plăți pentru țările a căror monedă era încă neconvertibilă până la momentul realizării convertibilității (1958) ;

stabilirea cursurilor reciproce dintre monedele europene pe bază cursurilor de vânzare – cumpărare față de dolar ;

reducerea marjei de fluctuație a cursurilor monedelor țărilor participante la Acord la +/- 0.75 % între ele (față de paritatea aur), inferioare deci celei stabilite de F.M.I.( +/- 1 % și care se păstra pentru raporturile cu dolarul) ;

instituirea unor mecanisme speciale de credite reciproce ( pe termen foarte scurt și lung ) între băncile centrale ale participanților , pentru funcționarea cărora a fost creat un fond european (având resurse limitate, și anume de 600 de miliarde de dolari.

În anul 1970 a fost pus în aplicare Planul Barre (care a fost adoptat la Conferința de la Haga din 1969) care avea ca obiectiv final realizarea Uniunii Economice și Monetare. Accentul era pus pe crearea progresivă a unui ansamblu monetar organizat, caracterizat prin raporturi fixe între monedele comunitare și prin reducerea treptată a ecartului cursurilor de schimb dintre acestea. Pentru atingerea acestui obiectiv au fost prevăzute trei etape :

etapa preliminară instaurării (1970-1971) ;

etapa pregătitoare creării (1972-1975) ;

etapa de punere definitivă în funcțiune (1976-1978).

Căile concrete de realizare în trepte a integrării monetare, de aplicare a opțiunilor fundamentale specifice fiecărei etape, au fost prevăzute în Raportul Pierre Werner. Conform acestuia, se urmăreau :

coordonarea politicii monetare a țărilor Comunității Economice Europene și reducerea marjelor de fluctuație între monedele lor ;

convertibilitatea reciprocă a monedelor lor la parități și, în perspectivă, înlocuirea monedelor naționale cu una internațională ;

constituirea unei “rezerve” comunitare prin centralizarea rezervelor internaționale ale țărilor membre ;

acoperirea prin măsuri comune a excedentelor și a deficitelor bugetare ;

completa libertate a circulației capitalurilor.

Prin toate aceste obiective se urmăreau: reducerea rolului dolarului ca monedă de rezervă, crearea unui nou pol monetar în lume, capabil să concureze F.M.I. și dolarul american, precum și creșterea influenței Comunității Economice Europene în cadrul F.M.I.

Suspendarea convertibilității în aur a dolarului american (în 1971) a dat naștere la o mare libertate de fluctuație a cursurilor de schimb. În acest context, țările Benelux-ului, neputând obține adeziunea celorlalte state europene, au adoptat singure ceea ce de fapt a fost prima versiune a șarpelui monetar european . Ca urmare a unor marje de fluctuație excesive, țările membre ale Comunității Economice Europene au adoptat o politică concertată, fapt care s-a concretizat în Acordul de la Bale (din decembrie 1971) și au instituit șarpele monetar , un real precursor al Sistemului Monetar European și un prim pas spre Uniunea Economică și Monetară a Comunității Economice Europene (proiectată prin Raportul Werner și Planul Barre).

“Șarpele monetar” a fost conceput ca o replică la dezordinile monetare apărute și la abandonarea principiilor Sistemului Monetar Internațional. El reprezenta un sistem de cursuri de schimb care nu admitea fluctuații mai mari de +/- 2.25 % ale cursurilor valutare reciproce, iar față de monedele celorlalte țări – până la urmă și față de dolar – cursul monetar trebuia să floteze liber. Pentru menținerea cursurilor reciproce între limitele stabilite, băncile centrale se obligau să intervină (prin cumpărări și vânzări de valute) până la restabilirea echilibrului, folosind rezervele proprii sau împrumuturile.

În vederea asigurării finanțării intervențiilor băncilor centrale pe piața valutară și organizarea cooperării interbancare, a fost creat Fondul European de Cooperare Monetară, care a început să funcționeze în anul 1973. După trecerea la flotarea cursurilor de schimb în cadrul F.M.I., “șarpele monetar european” a rămas un punct de stabilitate, fiind mereu supus unor presiuni speculative.

În perioada cuprinsă între anii 1972 și 1979, cât timp a durat “șarpele monetar”, au fost puse în aplicare două tipuri de “șarpe monetar”:

“șarpele în tunel” (între 24 aprilie 1972 și 11 martie 1973), caracterizat printr-o dublă limitare a fluctuațiilor cursurilor de schimb ale monedelor europene, atât în raport cu dolarul, cât și între ele. Acest tip de șarpe reprezenta un model bidimensional , în cadrul căruia cursurile monedelor europene erau cuprinse în interiorul unui tunel delimitat prin marjele de fluctuație de +/- 2.25 % în raport cu dolarul american și erau legate între ele prin marjele de fluctuație a cursurilor reciproce tot de +/- 2.25 %. În cazul atingerii ori depășirii limitelor benzii de fluctuație (reprezentate de cursurile plafon, respectiv planșee), băncile centrale trebuia să intervină, realizând astfel o fluctuație concertată.

“șarpele fără tunel” (între anii 1973 și 1979). ”Șarpele în tunel” a fost serios afectat de practica speculațiilor, deținătorii de dolari căutând să se debaraseze de moneda americană pentru a cumpăra aur de pe piața liberă de la Londra. În aceste condiții, țările europene au decis să mențină în continuare, la același nivel, marjele de fluctuație ale monedelor lor între ele, eliminând obligația de a susține condiționat cursul dolarului american pe piețele de schimb, fapt care a determinat dispariția tunelului în interiorul căruia era îngrădit.

2.2. Sistemul Monetar European

Pentru a pune capăt instabilității monetare de pe piețele de schimb, generalizată după 1971, Comunitatea Economică europeană a demarat intense negocieri în vederea realizării unui sistem monetar mai performant.

Drept urmare, la 13 martie 1979, Comunitatea Economică europeană (cu excepția Angliei care a declarat că va participa mai târziu) a creat un “spațiu monetar comun”.

Sistemul Monetar European, care a înlocuit “șarpele monetar” continuându-i principiile, avea ca obiectiv crearea unei zone de stabilitate în Europa de vest și realizarea unei convergențe a politicilor financiare și economice ale țărilor membre, folosind un sistem complex de cursuri valutare, de forme de intervenție și de noi facilități de credit.

Sistemul Monetar European (S.M.E.) a fost gândit cu scopul de a stabiliza cursurile de schimb ale monedelor naționale și de a contracara inflația. Sistemul aparține categoriei sistemelor monetare cu flexibilitate limitată, fiind o combinație între cursurile fixe și fluctuante.,

Sistemul Monetar European a fost conceput astfel încât să reziste presiunilor speculative exercitate pe piețele de schimb asupra monedelor comunitare, sistemul de intervenții susținut prin mecanismele de credit vizând, în special, evitarea așa numitelor “mișcări greșite” ale cursurilor de schimb. Deci, Sistemul Monetar European a fost fondat pe două piloane : un sistem de intervenții pe piețele de schimb și un acord asupra manierei de finanțare a acestor intervenții.

Conform înțelegerilor stabilite (Bremen – 1978), fiecare țară declară – cu asentimentul partenerilor – un curs pivot al monedei proprii, în ECU, și acesta reprezintă cursul oficial (central) sau paritatea în ECU a monedei respective.

Pe baza acestui curs pivot se declară apoi cursuri bilaterale între valutele țărilor Sistemului Monetar European, denumite cursuri – pivot bilaterale (cursuri centrale bilaterale) a căror mișcare trebuie să se înscrie în limitele marjelor de fluctuație prezentate, fiind asigurată prin intervențiile băncilor centrale.

S-au creat astfel două mecanisme de intervenție :

unul, prin care fiecare bancă centrală este obligată să intervină pe piețele externe, atunci când propria monedă atinge una din marginile de fluctuație ;

Țările membre ale Sistemului Monetar European au declarat paritățile bilaterale ale monedelor lor, în jurul cărora cursurile de schimb pot oscila cu ± 2,25 %, iar ca excepție temporară, pentru unele monede (care nu au participat la “șarpe”), s-a admis o marjă de fluctuație de ± 6 % (au beneficiat sau beneficiază de aceasta : lira italiană, pesetas spaniolă, escudo portughez).

altul, care se referă la definirea unui coș de monede, cu ajutorul căruia să se determine cursurile centrale (paritățile) monedelor individuale și limitele de fluctuație, ca și obligativitatea acțiunilor de corecție în caz de divergențe. Dacă o singură monedă (de exemplu, marca germană) deviază prea mult față de cursul central, cel de-al doilea mecanism intră în funcțiune și necesită o acțiune corectivă solitară a Bundesbank-ului, în timp ce primul mecanism presupune o intervenție a tuturor băncilor centrale.

În vederea stabilirii cursurilor reciproce ale monedelor și a determinării condițiilor optime de intervenție, s-a avut în vedere un număr de criterii de referință care să permită autorităților monetare naționale să se implice pe piețele de schimb pentru a menține o ordine minimă.

Problema esențială în legătură cu acest sistem este aceea a credibilității lui. Există însă factori care ajută sistemul să definească această problemă și anume :

existența benzilor de fluctuație ;

costurile devalorizării.

Benzile de fluctuație au fost fixate la ± 2,25 % față de paritatea oficială (curs central), permițând o variație a cursurilor de schimb cu 4,5 %. Pentru unele țări (Italia, Spania etc.) benzile de fluctuație au fost fixate la ± 6 %, deci cu o variație a cursurilor de schimb de 12 %. Existența acestor marje largi face posibilă pentru țările respective modificarea cu regularitate a cursurilor de schimb în proporții mici, fără a trebui să înfrunte marile crize speculative. Aceste marje largi de fluctuație nu împiedică rate mai mari ale inflației din unele țări comparativ cu altele, dar elimină mișcările speculative, destructive, care pot apărea în cazul în care benzile ar fi mai mici.

În ceea ce privește costurile devalorizării, acestea sunt, de regulă, mai mari decât costul modificării ratei inflației. O țară care a anunțat un curs de schimb fix are mai puține stimulente să devalorizeze moneda decât alta care a anunțat o anumită rată a inflației. Două sunt motivele pentru care costurile devalorizării sunt mai mari și anume :

modificarea cursului de schimb are diferite implicații în alte spații economice (de exemplu , dacă o țară comunitară își devalorizează moneda apar implicații pentru politica agricolă comună; acea țară trebuie să crească prețul extern al produselor sale agricole sau să introducă taxe la exportul lor; acestea sunt costuri pe care țara respectivă dorește să le evite) ;

există și un motiv politic; cursul de schimb oficial (central) este o variabilă foarte transparentă și el nu poate fi modificat fără consultări cu alte țări membre ale Sistemului Monetar European; autoritățile monetare ale unei țări care își devalorizează frecvent moneda sunt considerate, deseori, eșuante în managementul macroeconomic.

Aceste două motive se constituie în factori care contribuie la creșterea costurilor politice ale devalorizării. Scad astfel stimulentele pentru devalorizare, fapt ce determină creșterea credibilității în sistemul cursurilor de schimb fixe.

2.2 AVANTAJE ȘI DEZAVANTAJE. CONTROVERSE PRIVIND INTRODUCEREA EURO
2.2.1 Ce este EURO?

Euro este moneda comunǎ unicǎ a Uniunii Europene, care a intrat în funcțiune dupǎ ani de negocieri și pregǎtiri, la data de 1 ianuarie 1999, atunci când 11 state membre Uniunii Europene au format Uniunea Monetarǎ și irevocabil acestea au renunțat la monedele naționale în favoarea EURO.

Semnul pentru moneda unicǎ aratǎ ca un E cu douǎ linii orizontale, clar marcate. A fost inspirat de litera greacǎ Epsilon, ca referințǎ la leagǎnul civilizației europene și la prima literǎ din cuvântul Europa. Liniile paralele reprezintǎ stabilitatea Euro. Semnul este ușor de recunoscut, iar în câțiva ani va fi la fel de bine cunoscut ca și cel pentru dolar ($).Scenariul adoptat de șefii de stat și de guvern la Madrid în 1995, la propunerea miniștrilor de finanțe și a guvernatorilor bǎncilor centrale, a prevǎzut urmǎtorul calendar al trecerii la EURO:

La 01.01.1999 – trecere la EURO a piețelor financiare și valutare, pentru tranzacțiile interbancare de mare valoare;

La 31.12.2001 – perioadǎ de tranziție care trebuie sǎ permitǎ tuturor persoanelor fizice și juridice trecerea, în ritm propriu, la euro. Aceastǎ perioadǎ este guvernatǎ de pricipiul “fǎrǎ interdicții și fǎrǎ obligații” în utilizarea monedei unice.

La 01.01.2002 – punerea în circulație a bancnotelor și monedelor EURO.

Grecia a devenit al doisprezecelea membru UE care a preluat EURO, la data de 1 ianuarie 2001.

De la 1 ianuarie 2002, bancnotele și monedele EURO au intrat în circulație, înlocuind monedele naționale ale celor 12 țǎri participante la EUROzonǎ. S-au fixat valori irevocabile pentru transformarea în EURO a tuturor monedelor naționale la care s-a renunțat, dupǎ cum se observǎ din tabelul următor.

Coeficienții de conversie în euro a monedelor naționale ale țǎrilor din Euro zonǎ

1 euro conține 100 de cenți, numiți si eurocenți.

Activitatea de introducere fizicǎ a monedei unice a fost uriașǎ, reprezentând și o provocare pentru sistemul logistic european. Au fost emise 14,25 miliarde de bancnote noi EURO, valorând 642 miliarde EURO și 56 de miliarde de monede, cântǎrind mii de tone.

Numǎrul bancnotelor și mondelor introduse de fiecare țarǎ din Euro zonǎ

Bǎncile efectuau deja tranzacții în euro; cecurile, tranferurile bancare și creditele pot fi efectuate în euro; acțiunile sunt în euro, iar activitǎțile comerciale sunt deasemenea exprimate în euro.

Au fost emise 7(șapte) euro bancnote și 8(opt) euro monede. Bancnotele au valori de: 500, 200, 100, 50, 20, 10, 5 euro. Monedele sunt: 2 euro, 1 euro, 50 eurocenți, 20 eurocenți, 10 eurocenți, 5 eurocenți, 2 eurocenți, 1 eurocent.

Pentru noile bancnote europene au fost propuse mai multe teme: oameni de stat celebri, muzicieni, pictori, iar în final a fost adoptatǎ o temǎ care pune în valoare moștenirea culturalǎ europeanǎ: elemente arhitecturale din diferite perioade ale istoriei europene. Bancnotele vor arǎta la fel pentru întreaga zonǎ euro.

Noile monede vor avea o fațǎ comunǎ pentru toate cele 12 țǎri membre și un revers cu specific național pentru fiecare țarǎ.

Toate monedele emise de statele membre vor avea putere circulatorie deplinǎ în întreaga zonǎ euro, oricare ar fi țara de origine și fața naționalǎ. Un comerciant nu va putea sǎ refuze monedele euro pe motivul țǎrii de origine. De asemenea, similitudinile caracteristicilor tehnice asigurǎ acceptarea tuturor monedelor euro de cǎtre mașinile automate.

Trecerea la EURO include 12 țǎri și mai mult de 300 milioane de locuitori. Existǎ câteva diferențe (de exemplu: data exactǎ de retragere din circulație a monedelor naționale), dar aceste diferențe nu sunt importante. În fapt, toate țǎrile respectǎ un program comun, definit de șefii de stat și de guvern la Madrid, în 1995 și precizat în 1999 pentru operațiunile fiduciare.

Opțiunea adoptatǎ a constat în a defini, la nivel european, principalele linii de trecere la euro, permițând, în același timp, fiecǎrei țǎri introducerea unor elemente specifice. Autoritǎțile europene competente asigurǎ o urmǎrire permanentǎ a deciziilor luate și a progreselor realizate de fiecare țarǎ în parte.

2.2.2 Avantaje ale monedei unice

Impactul trecerii la moneda unicǎ se resimte în zona euro cu intensitǎți diferite, desigur, pe toate planurile existenței umane legate de bani : de la nivelul cetǎțeanului de rând care trebuie sǎ-și însușeascǎ o nouǎ scalǎ a valorilor, pânǎ la cel al autoritǎților Uniunii Economice și Monetare (UEM), care au asigurat pregǎtirea tehnicǎ a trecerii la utilizarea deplinǎ a euro.

Dincolo de costurile implicite, deloc neglijabile, și de aprecierile subiective pro sau contra, existența unei singure monede genereazǎ indubitabil economie de timp și bani pentru populația și firmele din interiorul UEM, faciliteazǎ și multiplicǎ schimburile comerciale în interiorul zonei, stimuleazǎ sporirea volumului tranzacțiilor de cumpǎrare și vânzare a acțiunilor și obligațiunilor din țǎrile membre.

Principalele beneficii generate de introducerea euro vizeazǎ:

Reducerea costurilor privind schimburile valutare. Deși dificil de cuantificat economiile realizate de introducere euro în ceea ce privește costul tranzacțiilor, un studiu al Comisiei Europene estima cǎ, înainte de introduce-rea euro, firmele din Europa au convertit anual echivalentul a 7,7 trilioane USD dintr-o devizǎ a Uniunii Europene în alta, plǎtind echivalentul a 12,8 milioane USD (0,4 procente din PIB al UE) drept cheltuieli de conversie;

Eliminarea riscului legat de schimbul valutar al monedelor zonei euro.

Aceasta va contribui la intensificarea relațiilor comerciale, accentuând competiția între companii, cu efecte favorabile asupra prețului, calitǎții și productivitǎții. Prețurile exprimate în euro oferǎ un etalon simplu, permițând efectuarea cu ușurințǎ a comparațiilor de preț în cadrul zonei euro, diferențele dintre piețele cu prețuri mari și cele cu prețuri mici devin evidente, impunând regândirea strategiilor de marketing;

Crearea piețelor financiare profunde: prin cotarea în euro a instrumentelor financiare a fost eliminat impactul psihologic și economic al conversiilor devizelor, piețele financiare devenind mai mari, mai accesibile și mai lichide. Sistemul global TARGET, a înregistrat în anul 2002 primul an al introducerii fizice EURO, un cantitativ și calitativ al tranzacțiilor financiare intre țări,după cum se observă din graficul următor.

Tranzacțiile zilnice medii realizate inter-țări prin TARGET

Disciplina fiscalǎ este o cerințǎ de intrare în zona EURO și de rǎmânere în sistem.

Pe lângǎ aceste beneficii care se anticipeazǎ cǎ vor exista, o certitudine este faptul cǎ o mai mare competiție care inevitabil se va forma, va duce la o mai mare eficiențǎ, iar o mai mare integrare între piețele financiare europene, va duce la sporirea eficienței investițiilor.

Implicațiile introducerii monedei unice depǎșesc granițele zonei euro, influențând fluxurile comerciale dintre țǎrile din aceastǎ zonǎ și cele din exteriorul ei și fluxurile internaționale de capital.

Bineînțeles, sunt foarte multe controverse cu privire la introducerea mondei unice europene, și chiar este combǎtutǎ integritatea Uniunii Europene. Astfel, la scurt timp dupǎ lansarea cu succes a EURO, Paavo Lipponen, primul ministru finlandez atrage atenția cǎ “ este foarte clar cǎ prin introducerea EURO, se trece la un sistem favorabil marilor țǎri, iar țǎrile mici vor fi înlǎturate.” Acesta se referǎ la tratamentul egal între țǎrile membre Uniunii Europene, care va fi din ce în ce mai greu de aplicat dupǎ introducerea EURO.

În ceea ce privește impactul mai general al EURO asupra economiei grecești se atrage atenția cǎ introducerea monedei unice europene duce la noi provocǎri. EURO faciliteazǎ investițiile și comerțul într-o zonǎ foarte bine integratǎ economic, dar toți agenții economici trebuie sǎ fie conștienți cǎ apariția unei monede unice europene creeazǎ noi prioritǎți pentru investitori și de aceea, creativitatea și inovația devin mult mai importante decât inainte.

2.2.3 Riscuri și dezavantaje

Riscurile introducerii în circulație fizicǎ a euro sunt puține la numǎr. La nivelul economilor din zona euro, acestea se rezumǎ la evitarea unei creșteri generalizate a prețurilor asociatǎ introducerii bancnotelor și monedelor euro (legatǎ de lipsa de familiaritate a populației cu noile prețuri exprimate în moneda unicǎ, de posibilitatea speculǎrii unor erori de rotunjire, precum și de reducerea costurilor de meniu legate de modificarea generalǎ a prețurilor, afișate acum exclusiv în euro.) Însǎ probabilitatea ca o asemenea creștere sǎ aibǎ loc este redusǎ și de moment, având în vedere cǎ acomodarea prin cererea agragatǎ a unor asemenea sporuri inflaționiste este practic inexistentǎ.

Crearea unei monede unice, în prezența unei mobilitǎți limitate a factorilor productivi, poate conduce la o inversare de tendințǎ în ceea ce privește reducerea diferenței dintre regiunile centrale și cele periferice.

Cu alte cuvinte, existǎ riscul ca partea puternicǎ a sistemului sǎ atragǎ tot mai mult “creierul” întreprinderilor și al centreleor decizionale. Acordurile tot mai numeroase dintre marile întreprinderi , înmulțirea fuziunilor dintre companii, concentrarea piețelor financiare ca urmare a creǎrii monedei euro vor genera provocǎri tot mai mari la adreasa țǎrilor periferice.

Riscurilor introducerii EURO, sunt completate de dezavantajele inerente, cum este faptul cǎ sistemul ratelor de schimb fixe limiteazǎ posibilitatea de a utiliza ajustǎri ale acestora ca metodǎ de prevenire a socurilor asimetrice(care înainte de EURO era o metodǎ eficientǎ), acest lucru nepermițând țǎrilor membre sǎ foloseascǎ politica monetarǎ pentru a înlǎtura crizele specifice fiecǎrei țǎri.

Aceste dezavantaje ale introducerii EURO, sunt urmate de abilitatea redusǎ de utilizare a politicii fiscale ca factor de stabilizare, deoarece nu mai existǎ independențǎ monetarǎ și de absența unui sistem de redistribuții fiscale, folosit în scopul asigurǎrii împotriva șocurilor regionale și naționale.

Majoritatea surselor de mass-media anunțau fenomenul introducerii EURO ca cel mai mare proces de schimbare a unei monede, dar în același timp atrageau atenția cǎ atât scurtul interval al preschimbǎrii precum și nefamiliaritatea cu bancnotele și monedele euro conduc la confuzie și întârzieri în efectuarea tranzacțiilor, care sunt inevitabile.

În primele luni ale introducerii euro, societǎțile de comerț cu amǎnuntul au estimat cǎ dacǎ o tranzacție ar dura, în medie cu 20 de secunde mai mult decât de obicei, cifra de afaceri al acestora ar scǎdea cu 10 procente.

Existǎ multǎ nesiguranțǎ asupra creșterii prețurilor o datǎ cu introducerea monedei unice, deși mulți experți au reamintit cǎ atunci când Marea Britanie a trecut la sistemul zecimal cu 30 de ani în urmǎ, un proces similar introducerii EURO, impactul asupra prețurilor a fost limitat.

În contradicție cu aceste afirmații, este cea a lui Grant Lewis, economist pe probleme europene de la Daiwa Securities, care atrage atenția cǎ, chiar și dacǎ populația crede cǎ prețurile vor crește, acest lucru avea o influențǎ negativǎ asupra acestora.

Se trag semnale asupra faptului cǎ inflația este deja peste pragul maxim fixat, dar datoritǎ situației de la inceputul lui 2002, anul în care s-a lansat euro în forma fizicǎ în care creșterea este încetinitǎ, vor fi nevoie alte mǎsuri de micșorare a ratelor dobânzii.

Nu doar consumatorii, care sunt primii afectați de prețurile în euro, dar și afaceriștii vor gǎsi trecerea la euro nebeneficǎ afacerii lor imediate. Firmele mici și mijlocii în special, sunt nepregǎtite pentru transformare, conform studiilor întreprinse de cǎtre Comisia Uniunii Europene. Aceasta ar putea crea probleme în sectorul salarizare cǎtre personal, precum și în achizițiile de materii prime.

Bineînțeles, un factor care nu ar trebuie trecut cu vederea este costul efectiv al trecerii la moneda unicǎ. Acest cost include campaniile de promovare, sistemul de schimbare a monedelor naționale în euro, convertirea și înlocuirea bancomatelor și producerea efectivǎ a bancnotelor și monedelor.

Aceste costuri sunt dificil de estimat, dar un studiu efectuat de economiștii de la BNP Paribas, sugereazǎ cǎ “o estimare totalǎ a costurilor schimbǎrii în eurozonǎ sunt în jurul valorii de 160-180 miliarde de euro (aproximativ 100-130 miliarde de lire sterline)- aproape de douǎ ori valorea economiei irlandeze.”

Moneda Unicǎ EURO nu are un impact direct asupra politicilor fiscale și membrii EUROzonei au posibilitate de manevrǎ în ceea ce privește politica fiscalǎ. Cu toate acestea, majoritatea criticilor identificǎ o legǎturǎ între participarea la Uniunea Monetarǎ Europeanǎ și tendințele importante ale politicilor fiscale. De asemenea este evident cǎ deciziile Bǎncii Central Europene au impacturi asupra tuturor aspectelor politicii economice, incluzând politica fiscalǎ.

De fapt, scopurile principale reformei fiscale aprobate în 2001 (care cu siguranțǎ vor fi revizuite de noul guvern) sunt acelea de creștere a echitǎții fiscale și de atragere a investițiilor strǎine. Într-o anumitǎ manierǎ, aceasta este recunoașterea cǎ politica fiscalǎ este principalul instrument al guvernelor EURO zonei, utilizat în atragerea investițiilor, de vreme ce ratele dobânzilor nu mai pot fi folosite în acest scop.

3.2. Controversele privind introducerea Euro

Controversele actuale în cadrul Uniunii Europene sau a Europei In general, sunt multiple și variazǎ de la intrarea unor țǎri în Uniunea Europeanǎ (cazul țǎrilor scandinave) sau a intrǎrii în eurozonǎ (cazul Marii Britanii și a Suediei).

Prima problemǎ este dacǎ într-adevǎr moneda unicǎ este necesarǎ pentru ca sǎ funcționeze o piațǎ. În sprijinul acestei controverse, este adus în prim plan cazul celui mai bogat stat din Asia, Singapore, o insulǎ micǎ, fǎrǎ resurse naturale și fǎrǎ monedǎ proprie.

Acest lucru este întǎrit de cazul Elveției, cea mai bogatǎ țarǎ din Europa, care nu este nici mǎcar membru al Uniunii Europene, cu atât mai puțin al EURO zonei. Adevǎrul este cǎ participarea la Piața Unicǎ și participarea la EURO zonǎ sunt fapte diferite, chiar și în cazul Comisiei Europene este mult mai valoros pentru participanți decât în cazul celorlalți.

Sunt numeroase studii având în centrul atenției cazul Marii Britanii, care, conform multor experți trebuie sǎ participe la o piațǎ lǎrgitǎ, pentru a-și crește productivitatea, iar aceastǎ piațǎ lǎrgitǎ trebuie sǎ fie Europa, deoarece este cea mai aproape din punct de vedere geografic, iar câștigurile participǎrii la aceastǎ piațǎ pot fi maximizate doar prin participarea la EURO zonǎ. Cu alte cuvinte “O piațǎ unicǎ, o monedǎ unicǎ”.

Este foarte probabil cǎ Comisia Europeanǎ folosește estimǎri nereale, mult ridicate (cum a fost cazul câștigurilor previzionate pentru Piața Comunǎ) din motive politice și cǎ cifra realǎ este mult mai micǎ cifrele prezentate. Analize variate a valorilor pe care Marea Britanie le-ar obține în cazul participǎrii la eurozonǎ au evidențiat faptul cǎ economia Regatului Unit nu se sprijinǎ deloc pe schimburile efectuate cu Piața Unicǎ.

2.3.1 Nicio barierǎ comercialǎ

Un alt argument cheie luat în considerare în justificarea neparticipǎrii Marii Britanii la eurozonǎ este presupunerea cǎ având o ratǎ de schimb diferitǎ de cea folositǎ în cadrul pieței unice, ar reprezenta o barierǎ comercialǎ semnificativǎ.

Acest fapt este contestat de cifrele care aratǎ cǎ eurozona reprezintǎ pentru Regatul Unit, un partener care are 43% din comerțul Marii Britanii.

Cu toate cǎ este un procent semnificativ, nu reprezintǎ totuși un argument forte în participarea la eurozonǎ, chiar dacǎ unii ar putea combate acest lucru afirmând cǎ volatilitatea ratei de schimb înlesnește comerțul.

Un studiu recent efectuat de Rodney Thom și Brendan Walsh care au examinat decizia Irlandei de a “rupe” legǎtura de lungǎ duratǎ între lira irlandezǎ și cea sterlinǎ în 1979 dovedește cǎ comerțul dintre cele douǎ țǎri nu a avut deloc de suferit.

2.3.2 Rolul dolarului

Faptul cǎ Marea Britanie este un caz neobișnuit în Uniunea Europeanǎ pentru cât de micǎ este proporția comerțului acesteia realizat cu Europa. Legǎturi comerciale exprimate în dolari ale Britaniei sunt de 30%, pe când cele în euro sunt 20 de procente.

Alǎturarea Marii Britanii la EUROzonǎ îi va aduce acesteia o instabilitate în raport cu dolarul. Rata de schimb euro – dolar a fost variabilǎ de-a lungul timpului.

Richard Layard afirmǎ cǎ Marea Britanie suferǎ datoritǎ neimplicǎrii mai profunde în piața europeanǎ și cǎ va avea mai mult de suferit dacǎ nu va își va mǎri participarea la aceastǎ piațǎ. Acest expert se bazeazǎ pe faptul cǎ Marea Britanie a pierdut foarte mult pentru cǎ și-a întârziat, în anii 1960 participarea la Piața Comunǎ.

Tot acesta sugereazǎ cǎ performanțele scǎzute ale Marii Britanii pânǎ în anii 1990 pot fi atribuite unui amestec de decizii macroeconomice dezastroase și deficiențe microeconomice, inclusiv o lipsǎ acutǎ a investițiilor în industria producǎtoare și a unor relații pe piața muncii dezastroase.

2.3.3 Riscurile introducerii Euro

Un risc foarte mare al introducerii monedei comune este dificultatea implementǎrii aceleași valori a ratei dobânzii pentru toate țǎrile.

Mulți economiști sunt de acord asupra convergenței cǎ aceasta nu poate fi nici perfectǎ și nici permanentǎ, ci trebuie sǎ fie flexibilǎ.

Economiile sunt dinamice, reacționând în mod diferit de-a lungul timpului diferitelor condiții și șocurilor exogene.

Se observǎ cǎ deși, la apariția criteriului valorii ratei dobânzii în tratatul de la Maastricht, prin care se dorea a realiza o convergențǎ, de la introducerea euro la 1 ianuarie 1999, economiile eurozonei sunt în continuare divergente, deși după întroducerea alături de sistemul TARGET a sitemului CLS(Continuous Linked Settlement), iar după cum prezintă graficul de mai jos, valoarea acordurilor în noua mone-dă era în continuă creștere.

Absorbția lichidității în EURO de către CLS

În raportul Pricewaterhouse Coopers, acest fapt era exprimat foarte plastic prin faptul cǎ existǎ puncte “roșii” ale inflației și puncte “negre” ale șomajului. Este un lucru foarte cert cǎ ratele dobǎnzii și criteriile stabilite de Banca Central Europeanǎ nu este avantajoasǎ pentru toți , sau cel puțin pentru majoritatea membrilor euro zonei. În contrast, cu o politicǎ monetarǎ independentǎ, Marea Britanie a prosperat.

Dupǎ ce lira sterlinǎ a pǎrisit Mecanismul European al Ratei de Schimb (ERM= Exchange Rate Mechanism) în anul 1992, Marea Britanie s-a bucurat de o perioadǎ de neîntreruptǎ dezvoltare economicǎ. Richard Layard argumenteazǎ cǎ Marea Britanie dacǎ dorește “sǎ meargǎ mai repede decât restul Europei, ar trebui sǎ se alǎture acesteia”. Adevǎrul este cǎ în șapte din cei zece ani de când a pǎrǎsit Mecanismul European al Ratei de Schimb, Marea Britanie s-a dezvoltat mult mai rapid decât media țǎrilor Uniunii Europene și este de așteptat sǎ continue în acest ritm, conform studiilor efectuate de Fomdul Monetar Internațional (FMI) și OECD, și, cel puțin momentan performanța de luptǎ contra inflației are rezultate mult mai bune decât restul Europei.

2.3.4 Lipsa mobilitǎții muncii

Lipsa flexibilitǎții în acoperirea nevoilor politicii monetare, în orice uniune monetarǎ este depǎșitǎ de lipsa flexibilitǎții altor domenii. De obicei , acestea includ piața forței de muncǎ, pe care ar trebui,în condiții normale unei uniuni oamenii sǎ recurgǎ la o mobilitate fizicǎ pentru a se deplasa de la o zonǎ cu un șomaj ridicat la o zonǎ cu un nivel al șomajului mai scǎzut, și/sau sǎ permitǎ nivelului salariului sǎ rǎspundǎ repede și eficient, la apariția unei zone cu un înalt grad de șomaj, în cadrul uniunii monetare. Tocmai aceste fenomene sunt foarte rare în cadrul euro zonei.

Gradul de migrare a forței de munca în Uniunea Europeanǎ este de 27 de ori mai mic decât cel întâlnit pe piața muncii din Statele Unite ale Americii, conform studiilor Comisiei Europene, iar mișcǎrile menite sǎ promoveze o mai mare flexibilitate se contrazic cu cele menite sǎ întǎreascǎ opoziția socialǎ și culturalǎ. Europa, pur și simplu, nu dorește sǎ adopte modelul practicat pe piața anglo-saxonǎ de muncǎ, “angajeazǎ și concediazǎ”, deși acesta este, poate, justificabil în termeni sociali.

2.3.5 Bugetul Uniunii Europene este restrâns

O altǎ problemǎ care ridicǎ controverse aspra oportunitǎții introducerii monedei unice EURO, este cea a bugetului mult prea inferior cerințelor Uniunii Europene. La nivel de state, existǎ un grad de flexibilitate, dar care este inadecvat. La nivel federal nu este nici o problemǎ. Bugetul Uniunii Europene este de doar 1.27% din produsul Europei și nu sunt semne cǎ aceste lucruri vor fi îndreptate.

Propunerea comisiei Europene dupǎ tratatul de la Mastricht ca bugetul Uniunii Europene sǎ fie ridicat la 1.35% din veniturile Europei a fost respinsǎ. A existat apoi o propunere venitǎ din partea guvernului Belgian ca la mijlocul anului 2001 sǎ fie înființatǎ o taxǎ care sǎ aducǎ venituri de 60 miliarde de lire sterline, menitǎ sǎ finanțeze afacerile supranaționale ale Uniunii Europene, a fost respinsǎ. Acest lucru a determinat și pe membrii cei mai “integraționiști” ai Uniunii sǎ declare cǎ apetitul populației europene pentru a plǎti taxe suplimentare Uniunii Europene este foarte redus.

Dupǎ propunerea belgianǎ de introducere a noii taxe, Gerrit Zalm, ministrul de finanțe olandez a observat: “Ultima datǎ când Olanda a lansat o nouǎ taxǎ pentru Uniunea Europeanǎ, a rezultat un rǎzboi de opt ani. Nu sunt sigur dacǎ de data aceasta ar fi mai bine.”

2.3.6 Opoziția politicǎ

Mulți analiști economici, considerǎ cǎ acesta este într-adevǎr o problemǎ. Uniunea monetarǎ europeanǎ are nevoie de un stabilizator automat, dar existǎ opoziție politicǎ insurmontabilǎ deocamdatǎ. Este foarte clar faptul cǎ fundamentul proiectul de Integrare Monetarǎ Europeanǎ prezintǎ o contradicție, și anume cǎ euro zona necesitǎ o integrare politicǎ mult mai mare, pentru a funcționa în termeni economici. Contradicția este cǎ acestǎ integrare nu este foarte popularǎ printre populației Europei, cel puțin pentru moment.

Se afirmǎ cǎ este nevoie de analize mai aprofundate asupra preluǎrii EURO de cǎtre Marea Britanie, datoritǎ faptului cǎ sunt foarte mari îndoieli asupra câștigurilor acestei țǎri, în cazul participǎrii la euro zonǎ.

Pentru cancelarul britanic Gordan Brown, intrarea în euro zonǎ este asemǎnǎtor unui gard foarte înalt, iar beneficiile economice ar trebui sǎ fie” clare și neambigue”. Datoritǎ lacunei care a fost creatǎ de tratatul de la Maastricht și ceea ce este nevoie pentru funcționarea pe termen lung a Integrǎrii Monetare Europene, acel gard nu poate fi trecut în viitorul apropiat.

PARTEA A II A- STUDIU DE CAZ

CAPITOLUL 1 EURO ÎN GRECIA

1.1 Aspecte politice și economice

1.1.1Opinia publică

1.1.1.1.Atitudinea generală în legătură cu EURO

Suportul grecesc pentru moneda unică a fost mai degrabă stabil, în perioada Ianuarie 2001 – Decembrie 2002. În termeni generali, se poate spune că percepția publică asupra monedei unice EURO este sistematic mai pozitivă decât negativă, deși doar sensibil favorabilă opiniei pozitive. În Ianuarie 2001, 56 % din populația grecească avea o imagine pozitivă asupra monedei EURO. Aproape de sfârșitul anului 2001, această cifră a coborât la 52% și a rămas în jurul acestui nivel și în jumătatea anului 2002. În Iulie 2002, 53% considerau moneda EURO ca fiind un factor pozitiv pentru economia și societatea grecească. În ultimul trimestru al anului 2002, această cifră a alunecat încet spre 51%. În timpul aceleiași perioade, 59% din greci credeau ca EURO îi va face să se simtă mai europeeni.

O evoluție importantă în perioada analizată e reprezentată de opinia populației despre noua monedă. În Ianuarie 2001, doar 37% dintre greci păreau că știu despre existența monedei unice EURO. Această cifră a rămas stabilă în timpul anului 2001. În Ianuarie 2002, situația s-a schimbat considerabil, iar spre sfîrșitul lunii Octombrie 2002, 75% aflaseră despre introducerea noii monede europene. Același procentaj este valabil și în cazul grecilor care știau rata conversiei, data de intrare în circulație și durata dublei circulații (atât EURO cât și –drahma vechea monedă a Greciei până la introducerea monedei unice).

Totuși, polii opiniei publice arată cu claritate că majoritatea cetățenilor Greciei nu au fost foarte bine informați asupra introducerii monedei EURO. Cu doar 2 luni înaintea introducerii fizică a EURO, doar 3% se consideră foarte bine informați cu privire la moneda unică. Pentru prima dată din Ianuarie 2001, mai puțin de 50% dintre greci, au declarat în Octombrie 2002 că sunt slab sau foarte slab informați despre moneda unică, după cum arată și graficul de mai jos. Această ultimă cifră, a tins cota de 48% în Iulie 2002 și a rămas la același nivel în Noiembrie 2002, dar după introducerea EURO, situația s-a schimbat radical, pentru că 87% din aceștia erau familiarizați cu noua monedă, în luna martie 2003.

Situația populației informate în legătură cu EURO

Opinia majorității populației grecești credea că introducerea monedei EURO le va duce mari dificultăți. Cifrele care reprezentau îngrijorarea individuală cauzată de introducerea EURO, nu a variat foarte mult între anii 2001 și 2002: în Ianuarie 2002, această cifră era 48%. Motivele principale pentru această stare de preocupare erau greșelile cu privire la rata conversiei și posibilele probleme apărute la afișarea prețurilor în magazine.

O data cu introducerea fizică a monedei unice EURO, multe din problemele menționate mai sus păreau că au dispărut. Potrivit unui studiu recent, marea majoritate a populației grecești s-a adaptat fără prea mari dificultăți la moneda unică, iar temerile inițiale cu privire la capacitate de folosire a noilor bancnote au dispărut în primele luni ale lui 2003. O mare parte din cei întrebați, cred că EURO ranforsează întărește) unitatea europeană și ar trebui să mărească puterea economică și politică a Europei pe plan internațional.

Oamenii de afaceri nu au fost ingrijorați într-o mare măsură în legatură cu consecințele monedei unice asupra concurenței dintre companii, 67% din oamenii de afaceri credeau că impactul EURO asupra propiilor afaceri va fi neutru, iar 30% considerau că va fi pozitiv sau foarte pozitiv, deși studiile efectuate, arătau o tendință de scǎdere a productivitǎții pe angajat și a creșterii costurilor medii pe fiecare angajat a fost semnalat încǎ din anul 2002.

În opinia altor oameni de afaceri din Comisia Europeană, exprimată în August 2002, 40% din oamenii de afacari portughezi credeau că introducerea EURO va avea o consecință majoră asupra afacerilor proprii, iar 20% considerau că poate avea implicații positive, iar 13% credeau că va avea consecințe mai degrabă negative.

Grecia a aderat la Uniunea Europeanǎ în anul 1981. De atunci primește anual circa 7 miliarde euro, fonduri ce trebuie folosite pentru dezvoltarea de ansamblu a țǎrii și pentru menținerea unui nivel economic, social șî politic apropiat standardele europene în vigoare. Aceste fonduri au fost utilizate pentru îmbunǎtǎțirea infrastucturii țǎrii(autostrǎzi, refacerea infrastructurii transporturilor), precum și construirea de universitǎți, spitale, amenajarea unor zone turistice de mare impact în Europa.

Cea mai importantǎ destinație este menținerea unui nivel economic apropiat de media europeanǎ, ce permite adoptarea cu minime eforturi a rezoluțiilor comunitare. Se are în vedere, totodatǎ dezvoltarea sectoarelor defici-tare, precum și sprijinirea sectoarelor care au un potențial foarte mare(turism, agriculturǎ).

1.1.1.2. EURO contra dolar

După părerea analiștilor economici greci, cursul scăzut al EURO în raport cu dolarul, în timpul anului 2001 nu se datorează puterii economice scăzute a monedei unice europene, ci puterii crescute a dolarului.

Nicholas Garganas, guvernatorul Băncii Greciei (în 2001), întărea devaluarea EURO în raportul cu dolarul. Pentru acesta, relația dintre două valute nu reflectă situația economică reală și agenții economici sunt conștienți de acest lucru. Acesta se referă, ca exemplu, la faptul că în ultimele decade, rata de schimb dolar / marcă germană a întâlnit câteva deprecieri severe, fără să afecreze reputația acestor două valute.

Părerile aupra introducerii EURO, tind sa se focuseze asupra aspectelor mai generale ale procesului și de obicei nu acoperă problema evoluției ratei de schimb a dolarului in raport cu celelalte valute internaționale.

O excepție este reprezentată de “Eurobarometrul” publicat în Septembrie 2002, care include un studiu asupra asupra raportului EURO dolar. O parte a grecilor, 33%, erau intr-o mică măsură interesați de acest subiect, iar 30% nu erau deloc ingrijorați, iar 19% afirmă că sunt foarte ingrijorați.

Conform aculași studiu, 53% dintre greci consideră că EURO ar putea deveni valută internațională (doar 23% cred contrariul); marea majoritate susțin că EURO va fi un factor decisive al creșterii economice (60%) și al stabilității prețurilor (64%). Totuși, doar 43% ( 29% susținând contrariul) cred ca moneda unică va ajuta la micșorarea diferențelor dintre statele mai bogate și cele mai sărace ale Uniunii Europene. 39% consideră deasemenea că EURO va contribui in mod decisiv la crearea de noi locuri de muncă.

În același timp, moneda unicǎ a creat unele diferențe sau a accentuat altele. Nivelul actual al economiei grecești asigurǎ un nivel al salariului minim pe economiei de circa 450 de euro, cel mediu atingând valoarea de circa 850 euro. La o primǎ vedere aceste valori ni se pot pǎrea mari, chiar foarte mari, dacǎ ar fi sǎ comparǎm cu aceiași indicatori valabili României (unde diferențele sunt notabile), dar în comparație cu indicatorii caracteristici țǎrilor comunitare sau din eurozonǎ, se observǎ cǎ ar fi pe ultimele locuri ale unei ierarhii întocmite pe baza acestori valori, conform graficului urmator

Comparație între salariile medii și minime din Grecia și alte țări comunitare

1.1.1.3. Efectele Pactului de Stabilitate și acțiunile Băncii Central Europene

În afara pozițiilor partidelor politice, comentatorii politici au abordat efectele Pactului de Stabilitate în mod sporadic. În ceea ce privește acțiunile Băncii Central Europene (BCE), comentatorii tind să critice reacția întârzită a dezvoltării economice realizate de președintele BCE, Win Duisberg. Acest fapt s-a întâmplat cu precădere din monetul în care economia mondială a arătat semen de încetinire. “Obsesia” lui Duisberg în legătură cu controlul asupra ratelor inflației și opoziția în legătură cu micșorarea ratelor dobânzii (modalitate adoptată de Rezervele Federale Americane), a fost des criticată în presa grecă de specialitate.

1.1.2. Instituții financiare

Afacerile și industria sunt deasemenea deschise adoptării monedei unice, în ciuda unor circumspecții asupra impactului general a EURO asupra economiei grecești Ioannis Alfieris , Președintele Asociației Grecești a Industriei, pune în evidență efectele pozitive asupra investițiilor și comerțului, de vreme ce o datǎ cu introducerea EURO, ratele de schimb între membrii EURO zonei, vor înceta sǎ existe. Pentru domnia sa, acesta este cel mai mare avantaj al EURO. Din punct de vedere negativ, el se referǎ la posibila descreștere a investițiilor strǎine și la creșterea dezechilibrelor regionale ca efecte adverseale monedei unice, pe care guvernele trebuie sǎ le pareze.

Președintele Comerțului și Serviciilor, avertizeazǎ asupra nevoii de creștere a competitivitǎții companiilor grecești dupǎ introducerea monedei unice EURO. El este îngrijorat în primul rând de faptul cǎ deficitul balanței comerciale a atins cifre record în anul 2000, iar o datǎ cu introducerea EURO, va fi mult mai greu ca situația sǎ fie redresatǎ. Deasemenea, și-a exprimat îngrijorare cu privire la gradul de pregǎtire al bǎncilor și comercianților pentru schimbarea din Ianuarie 2001 (introducerea EURO). În opinia lui,ar trebui realizate planuri mult mai bine organizate pentru distribuția noii valute.

1.1.3.Probleme instituționale și procedurale

1.1.3.1 Poziția Bǎncii Greciei

În ultimii doi ani, Banca Greciei a avut un rol foarte activ în pregǎtirile necesare trecerii la moneda unicǎ EURO. Banca Naționalǎ are principala responsabilitate de a monitoriza tranzațiile din sectoarele financiar și bancar și, în mod evident, sǎ asigure infrastructura logisticǎ pentru introducerea fizicǎ a bancnotelor EURO. Banca Naționalǎ, este de asemenea involvatǎ în campanii de informare, deși cu un rol minor, Comisia Naționalǎ Euro, având rolul important în acest proces.

Guvernatorul Bǎncii Naționale a Greciei, Nicholas Garganas , a susținut deciziile Bǎncii Central Europene(BCE), în ceea ce privește mǎsura ratelor dobânzii.

Studii conduse de către Banca Greciei, au dovedit că pe lângă faptul diferențelor evidente între câștigurile nete diferențiate între țǎrile eurozonei, prețurile la majoritatea produselor au fost corelate și se încearcǎ egalizarea lor, ceea ce duce la un handicap și mai mare pentru Grecia.

Tendința generalǎ a fost creșterea majoritǎții categoriilor de prețuri la produsele de bazǎ, încǎ din anul 2001, adicǎ introducerea EURO, ceea ce a creat dezechilibre la nivel economic și social, care vor fi foarte greu absorbite sau cel puțin diminuate.

Deoarece obiectivul major al BCE este stabilitatea prețurilor, creșterea ratelor dobânzii în 2001 a fost o mǎsurǎ în acest sens.

Dupǎ ce inflația a fost ținutǎ sub control, descreșterea din Aprilie 2002 a reprezentat o dovadǎ clarǎ cǎ Banca își cunoaște foarte bine prioritǎțile.

1.1.3.2 Poziția uniunilor comerciale

Pozițiile uniunilor comerciale în legǎturǎ cu moneda unicǎ și efectele acesteia nu s-au schimbat în mod semnificant fațǎ de 2000. Una din cele douǎ mari uniuni comerciale, UGT(pro – Europeana), și-a reafirmat sprijinul fațǎ de Uniunea Monetar Europeanǎ(UME). Aceastǎ uniune comercialǎ este, totuși, interesatǎ mai mult de criteriul de convergențǎ de naturǎ “monetarist excesiv”. João Proença, secretarul general al UGT, crede cǎ aceste criterii ar trebui sǎ prezinte o mai mare preocupare pentru convergența realǎ (în ocuparea forței de muncǎ, dezvoltare și protecție socialǎ), în loc de convergența nominalǎ. Datoritǎ acestui lucru, uniunile comerciale adoptǎ o interpretare flexibilǎ ale criteriului, în special cel al deficitului bugetar și criteriul inflației, pentru a promova bunǎstarea socialǎ.

1.1.3.3 Pozițiile parlamentului și a partidelor politice

În timpul anilor 2001 și 2002, nu au existat discuții parlamentare asupra Uniunii Monetar Europene ca atare (excepție fǎcând doar discuțiile și audițiile asupra metodelor de introducere fizicǎ a monedei unice), cu toate cǎ, in repetate rânduri, consecițele monedei EURO asupra managementului economiei portugheze și asupra politicilor bugetare au reprezetat subiectul principal de dezbatere in Parlamentul grecesc. În timpul guvernǎrii partidului socialist (Panellinio Sosialisko Kinina), partidele opoziției (în special cele de Liberalili PSD de centru – dreapta și cei de aripǎ dreapta PP), au acuzat alcǎtuirea bugetelor din 2001 și 2002, cǎ acestea nu permiteau îndeplinirea Pactului de Creștere și Stabilitate. Majoritatea criticilor au venit pe fondul eforturilor fǎrǎ rezultate pozitive ale guvernului de a redresa deteriorea indicatorilor economici naționali. În anul 2001, a devenit cert faptul cǎ indicii referitori la inflație, creștere economicǎ și venituri din taxe, nu îndeplineau previziunile guvernului, dar în 2002, situația s-a înrǎutǎțit.

În acest caz, discuțiile pentru aprobarea bugetului din 2002, a avut o puternicǎ dimensiune europeanǎ, deoarece amenințarea incǎlcǎrii criteriului deficitului bugetar, era foarte mare, lucru ce ar fi avut consecințe negative serioase asupra Greciei. Cele douǎ partide de dreapta, care (pânǎ de curând), erau in opoziție, criticau guvernul socialist, pentru cǎ nu lua in serios obligațiile europene, în special cele privind deficitul bugetului public. Pentru cele douǎ partide de stânga, cu participare în parlament – Partidul Comunist PCP (Kommounistikó Kómma Elládas, KKE) și radicalii de stânga Syriza – argumentau inversul situației: Constrângerile Pactului de Stabilitate sunt vinovate pentru starea grea a econimiei grecești și pentru sectorul locurilor de muncǎ și acesta ar trebui abandonat sau renegociat. Aceste partide sunt total in dezacord cu indepența Bǎncii Central Europene, deoarce ei considerǎ cǎ politicile monetare vor fi ghidate de prioritǎți politice.

De fapt, Partidul Comunist, a criticat cel mai virulent participarea Greciei în Uniunea Monetar Europeanǎ, ca de altfel si “mǎsurile de austeritate” impuse de Pactul de Stabilitate. Acest partid a cerut chiar suspendarea imediatǎ a implementǎrii Pactului de Stabilitate.

1.1.3.4 Poziția Guvernului

Documentul principal al prioritǎților economici ale guvernului, este, normal, Programul Guvernamental. Documentul de bazǎ pentru perioda analizatǎ este Programul celui de-al 14 Guvern grecesc Constituțional. În acest Program, unul din țintele principale alei sferei economice era stabilitatea bugetului, pe termen mediu. Acest țel era în strictǎ legǎturǎ cu obligațiile Greciei vis-à-vis de Pactul de Stabilitate. Reducerea generalǎ a deficitului public bugetar, era o mǎsurǎ importanța pentru creșterea investițiilor publice și pentru startul politicilor sociale.

Diferitele Programe pentru Stabilitate și Creștere, au menținut obiectivul guvernamental de a reduce deficitul public, ținta finalǎ fiind “deficit bugetar zero”, în anul 2004. În ciuda scepticismului general, ultimele upgradǎri ale Programului de Stabilitate și Creștere (2002-2005), insistǎ asupra fezabilitǎții bugetului de a-și îndeplini obiectivul din 2004 (deficit zero). Fostul ministru de finanțe grec, Evangelos Venizelos, a afirmat în legǎturǎ cu criteriul Pactului de Stabilitate, cǎ este necesarǎ o “flexibilitate prudentǎ”, adicǎ introducerea monedei unice EURO reprezintǎ o oportunitate pentru echilibrarea balanței de cheltuieli publice, dar fǎrǎ sǎ punǎ în pericol așa numitul “Model Social European”.

În ceea ce privește impactul mai general al EURO asupra economiei grecești, același Evangelos Venizelos, atrage atenția cǎ introducerea monedei unice europene duce la noi provocǎri acesteia. EURO faciliteazǎ investițiile și comerțul într-o zonǎ foarte bine integratǎ economic, dar toți agenții economici trebuie sǎ fie conștienți cǎ apariția unei monede unice europene creeazǎ noi prioritǎți pentru investitori și de aceea, creativitatea și inovația devin mult mai importante decât inainte.

Coaliția guvernamentalǎ PSD – CDS a fixat controlul deficitului bugetar ca fiind una din prioritǎți. Programul celui de-al XV guvern grecesc, a criticat cu duritate politicile economice ale precedesorilor, care, în opinia acestora, a dus la o deteriorare accentuatǎ a finanțelor publice. De aceea, finanțele publice necesitǎ de urgențǎ un “plan de austeritate”, care sǎ permitǎ Greciei sǎ-și îndeplineascǎ obligațiile ca membru al Uniunii Monetare Europene.

1.2. Cadrul Legislativ

Provizioanele naționale introduse în perioada 2001/2002

Introducerea fizicǎ a mondei unice europene EURO a fost o provocare importantǎ pentru toate sectoarele societǎții grecești. Erau necesare importante schimbǎri legale, care erau implementate la nivel de afaceri, administrație publicǎ și cetǎțeni.

Rezoluția numǎrul 170 din 2001 a Consiliului de Miniștrii, a definit un numǎr de prioritǎți naționale pentru introducerea fizicǎ a bancnotelor și monedelor metalice EURO și pentru retragerea monedei naționale, drahma. Cronologic, rezoluția prezintǎ o serie de etape necesare pentru ca întreg procesul sǎ se desfǎșoare într-un cadru normal. Urmǎtotul Decret-Lege, nr.117/2001, regleazǎ retragerea drahmei și schimbarea acestora în euro, iar Decretul-Lege nr.132/2001, specificǎ regulile ce trebuiesc îndeplinite pentru dubla indicare a prețurilor unor anumite bunuri și sevicii, în euro și în drahmă, între 1 octombrie 2001 și 28 februarie 2002.

Pregǎtirea Administrație Publice pentru introducerea monedei unice, era deasemenea de o importanțǎ vitalǎ și acest aspect este specificat în Rezoluția nr.170/2001, care prescrie definirea tranziției și planurile de acțiune pentru serviciile guvermanetale, fondurile autonome și serviciile. Aceste planuri de tranziție includ toate adaptǎrile considerate necesare pentru introducerea EURO, dar și orarul implementǎrii. Aceste mai conțin și informații juridice, sisteme de informații și relațiile cu utilizatorii. Ca o consecințǎ, planul final al schimbǎrii, al trecerii la EURO, a fost aprobat la 7 mai 2001.

Comisia Naționalǎ EURO a fost creatǎ de cǎtre Rezoluția consiliului de Miniștrii numǎrul 60/2001. În afarǎ de rolul general și anume de informare asupra aspectelor practice ale monedei unidce EURO, scopul sǎu era sǎ asigura suport tehnic, sǎ dezvolte proiecte pentru mǎsurara implementǎrii, în cooperare cu miniștrii, Regiile Autonome și Autoritǎțile Locale. Fiecare ministru a trimis Comisiei Naționale EURO, planuirle pentru tranziție, iar implementarea acestora era monitorizatǎ de cǎtre Comisie, aflatǎ într-o poziție subsidiarǎ.

Pentru a fi compatibilǎ cu condițiile articolului 108 din Tratatul EC, pentru participarea la a treia fazǎ a Uniunii Monetar Europene, prin care se schimba statul Bancii Greciei, Decretul-Lege numǎrul 118/2001, a realizat amandamentele necesare Legii Organice. Astfel, se stabilea, în articolul 65, cǎ articolele 6 și 9 vor funcționa doar pânǎ pe 28 februarie 2002, dupǎ care vor fi revocate. Acest lucru insemna cǎ de la acea datǎ , Banca Greciei nu mai avea dreptul de a emite bancnote și monede metalice a fostei monede naționale, drahma, având însǎ putere pentru retragerea drahmei, fǎrǎ a prejucia prerogativele exclusive ale Bǎncii Central Europene de a emite EURO. Aceste provizioane nu interfereau cu obligațiile Bǎncii Greciei de a schimba în EURO, bancnotele și monedele grecești și anume drahma, retrasă din circulație, pânǎ la data de 31 decembrie 2002, dupǎ cum a fost stabilit în Rezoluția Consiliului de Miniștrii numǎrul 170/2001. Articolul 64 a fost amendat pentru clarificarea nelǎmuririlor apǎrute în stabilira cadrului legal al Bǎncii Naționale. Acum este evident faptul cǎ, atunci când iși exercitǎ autoritatea publicǎ, Banca va fi condusǎ de Procedurile din Codul Admininstrativ, la fel ca și alte legi și principii aflate în legătură cu actele administrative ale statului.

Urmând Decizia Consiluilui din 29 mai 2001, având ca subiect creșterea protecției și alte sancțiuni împotriva falsificǎrii, în legǎturǎ cu introducerea EURO, legea numǎrul 97/2001, din 25 august 2001 introduce anumite amendamente la Codul Penal grecesc. Articolul 262 hotǎrește ca pedeapsa pentru falsificarea EURO, va avea pedeapsa minimǎ de 2-3 ani, iar pedeapsa maximǎ este de 12 ani. Legiuitorul grecesc a ales sǎ nu depǎșeascǎ limita maximǎ a legilor europene. Încercǎrile de a pune în circulație sau a importa, a exporta, a transporta sau, prin orice mijloace a introduce pe teritoriul Greciei monedǎ contrafǎcutǎ, se pedepsește în conformitate cu decizia Consiliului.

1.3 Tendințe

1.3.1.Se tinde spre “un guvern economic?”

2001 a fost anul în care a fost rândul Greciei la Președenția Uniunii Europene (în primul semestru). Agenda președențialǎ pentru afacerile economice și financiare (Consiliul ECOFIN), a inclus implementarea Programelor Economice pe termen lung (aprobate din timpul președenției precedente, cea finlandezǎ) și lansarea ceea ce este cunoscutǎ sub denumirea de “Strategia Lisabona” pentru ocuparea forțelor de muncǎ, reforme economice și coeziune socialǎ. Chiar dacǎ aceste douǎ procese nu fac parte din implementarea monedei unice EURO, acestea sunt consecințe vizibile ale introducerii monedei unice și evidențiazǎ faptul cǎ existența unei monede unice are implicații și în alte domenii decât cel monetar.

O altǎ dovadǎ a acestor implicații este reprezentatǎ de intǎrirea politicilor economice de coordonare, evidențiate prin implementara Programelor Economice pe termen lung. Nevoia de compatibilitate între aceste din urmǎ mǎsuri și implementarea așa numitei “Strategii Europene de Creare a locurilor de muncǎ”, aratǎ deasemenea cǎ integrarea monetarǎ declanșeazǎ procese de coordonare în zonele non-monetare.

Tendințele inevitabile de a dezvolta un tip de “guvernare economicǎ europeanǎ” ca urmare a uniunii monetare, naște opinii diferite printre experții greci, unul dintre ei spunând că nu este de acord cǎ Uniunea Europeanǎ are nevoie de o integrare macro-economicǎ mai consistentǎ – în sensul dezvoltǎrii unei politici fiscale unice și a unui “buget federal”. Pentru acesta, instrumentele macro-econimice existente, dacǎ ar fi resprectate de membrii EUROzonei, sunt suficiente pentru a garanta un mediu economic stabil.

Un alt expert grec, este deasemenea prudent în capacitǎțile reglatoare ale monedei unice. Trei ani de uniune monetarǎ au dovedit faptul cǎ este foarte posibil sǎ ai o politicǎ monetarǎ potrivitǎ nevoilor Europei fǎrǎ formele avansate ale uniunii politice. Pânǎ la un anumit punct, poate fi argumentat cǎ succesul monedei unice EURO poate facilita integrarea în alte domenii și poate crea o opinie publicǎ favorabilǎ, ceea ce ar putea duce la creșterea coordonǎrii politicilor monetare. Dar nu este o cerințǎ fundamentalǎ.

1.3.2. Armonizarea taxelor

Moneda Unicǎ EURO nu are un impact direct asupra politicilor fiscale și membrii EUROzonei au posibilitate de manevrǎ în ceea ce privește politica fiscalǎ. Cu toate acestea, majoritatea criticilor identificǎ o legǎturǎ între participarea la Uniunea Monetarǎ Europeanǎ și tendințele importante ale politicilor fiscale. De asemenea este evident cǎ deciziile Bǎncii Central Europene au impacturi asupra tuturor aspectelor politicii economice, incluzând politica fiscalǎ.

De fapt, scopurile principale reformei fiscale aprobate în 2001 (care cu siguranțǎ vor fi revizuite de noul guvern) sunt acelea de creștere a echitǎții fiscale și de atragere a investițiilor strǎine. Într-o anumitǎ manierǎ, aceasta este recunoașterea cǎ politica fiscalǎ este principalul instrument al guvernelor EUROzonei, utilizat în atragerea investițiilor, de vreme ce ratele dobânzilor nu mai pot fi folosite în acest scop.

Armonizarea politicii fiscale sau dezvoltarea treptatǎ a “politice fiscale unice” este pe agenda Uniunii Europene de mult timp, și, pânǎ la un anumit punct, a existat fǎrǎ existența monedei unice. Acest ultim fapt reprezintǎ un pas important în crearea zonei economice unice europene și ar putea funcționa ca un argument în plus pentru un anumit tip de armonizare fiscalǎ între țǎrile EUROzonei. Totuși, decizia pentru ca procesul de armonizare fiscalǎ sǎ continue, va reprezenta întotdeauna o decizie politicǎ.

1.3.3 Proiecțiile (influențele) externe ale monedei unice EURO

Expertul economic grec ,din anul 2001, considerǎ cǎ moneda unicǎ europeanǎ ar trebui sǎ fie un instrument pentru proiecția politicii exterioare a Uniunii Europene. Într-o lume de o “multi-polaritate”, EURO ar trebui sǎ ajute la stabilirea unei ordini internaționale bazatǎ pe dreptate, dezvoltare și pace.

Relația dintre EURO și multiplele procese ale globalizǎrii nu ar trebui evitate. Ioannis VALINAKIS , fostul secretar de stat al Afacerilor Europene, crede cǎ faptul cǎ marea majoritate a membrilor Uniunii Europene au convingeri comune în ceea ce privește afacerile monetare, ar trebui sǎ permitǎ Uniunii Europene sǎ deținǎ un rol activ în ”reglarea globalizǎrii”, adicǎ sǎ participe activ la trasarea regulilor comerciale și a fluxurilor financiare. În acest sens, EURO favorizeazǎ multilateralismul la nivel internațional. De aceea, într-un sistem internațional unilateral, unde cooperarea și coordinarea printre blocurile economice și politice este minimǎ, influența monedei unice EURO va fi diminuatǎ.

Un alt aspect important al acestei secțiuni este în ce mod EURO funcționeazǎ ca protecție a membrilor EUROzonei împotriva șocurilor externe. Acest aspect a devenit de strictǎ actualitate, în special ca urmare a evenimentelor de dupǎ atacul terorist de la 11 septembrie 2001 și a incetinirii economice la nivel mondial., determinând un expert grec sǎ afirme cǎ “Uniunea Europeanǎ și statele membre sunt acum mai puternice sǎ-și controleze propriul destin”.

Pentru a crește influențele externe ale monedei unice EURO, Ioannis VALINAKIS considerǎ cǎ membrii EUROzonei ar trebui sǎ investeascǎ în reprezentǎrile externe ale monedei comune, cu precǎdere în cadrul organizațiilor internaționale (Fondul Monetar Internațional, Organizația Mondialǎ a Comerțului, Banca Mondialǎ, etc.). În plus, ar trebui efectuatǎ o revizuire generalǎ, de ansamblu a mecanismelor politicii externe a Uniunii Europene. O monedǎ comunǎ cu succes internațional, fǎrǎ a avea însǎ o politicǎ eficientǎ și coerentǎ, este un proiect sortit eșecului.

1.3.4. După introducerea fizică a EURO

După data de 1 ianuarie 2001, după introducerea fizică a monedei unice, Grecia, ca și alte state, mai puțin puternice din punct de vedere economic, ale Uniunii Europene, a înregistrat o tendință regresivă, datorată standerdelor noi de calitate pe care moneda unică le impunea.

Astfel, după un start triumfant al introducerii monedei unice, soldat, în Grecia doar cu mici probleme la sistemul de bancomate, și cu o rata de simpatie a populației pentru moneda unica, de aproape 80%, acest entuziasm a scăzut treptat, pe măsură ce grecii realizau din ce în ce mai mult ,cu ajutorul prețurilor afișate atât în EURO cât și în drahmă, că marea majoritate a produselor au prețurile mărite.

Pe lângă faptul că s-a realizat o aliniere a prețurilor anumitor servicii la nivel European(de exemplu, prețul părcării mașinii pe oră, este la nivel European de 90 eurocenți, însemnând o mărire a prețului de la 100 drahma., la circa 170 drahma, deci cu 70%), s-au acutizat diferențele de preț între sudul și nordul Greciei.

Prețurile la produsele din Uniunea Europeană sunt diferite în funcție de țară, în funcție de puterea de cumpărare. Pentru a face o comparație și a ințelge acest fenomen, precizez faptul că salariul minim în Grecia este de circa 450 de euro, iar cel mediu este de circa 850 de euro, iar în Italia, salariul minim atinge valoarea de 800 de euro, iar cel mediu ajungând circa 1200 euro. Acest fapt conduce la situația normală, ca vecinii cei mai apropiați ai grecilor să vină în Grecia pentru a cumpăra aceleași produse, dar mai ieftin.

După introducerea euro, s-a intensificat mișcarea forței de muncă dinspre Grecia spre vecini, dar și situația invers a apărut din ce în ce mai des.

Sunt totuși vizibile foarte multe schimbări în bine ale economiei, infrastructurii și o îmbunătățire a standardelor sociale, după ianuarie 2002. Deși 55% din greci sunt încă nostalgici după vechea monedă, 70% din aceștia consideră că participarea la EUROzonă le va aduce beneficii stabile pe termen lung. Acest fapt este întărit și de noile facilități apărute, de o mai bună protecție socială, ridicarea standardelor la majoritatea nivelelor, dezvoltarea și mai accentuată a turismului(favorizat de dispariția comisioanelor de conversie a monedelor) și nu în ultimul rând de sentimentul de european mai accentuat.

1.3.5. Îndeplinirea Pactului de Stabilitate

La data de 30 ianuarie 2002, Comisia Europeanǎ a propus apariția unui “avertisment timpuriu” pentru Grecia deoarece cifrele prezivionate pentru deficitul bugetar în anul 2001, le aducea foarte aproape de 3%, limita maximǎ admisǎ de Pactul de Stabilitate.

Prima reacție a guvernului grecesc, prin persoana Ministrului de Finanțe , Evangelos Venizelos, a fost sǎ considere cǎ avertismentul este inadecvat, de vreme ce deficitul bugetar grecesc, va fi “departe de limita de 3%”. Acesta a admis cǎ dacǎ totuși se va realiza un deficit bugetar superior celui permis, acesta va fi datoritǎ unei scǎderi neașteptate a economiei grecești și a consecințelor economice ale atacurilor teroriste de dupǎ 11 septembrie.

O sǎptǎmânǎ mai târziu, a devenit evident cǎ atât guvernul grecesc cât și cel german fac tot posibilul pentru ca acest “avertisment timpuriu” sǎ nu se materializeze în Ecofin (Comisia Europeanǎ economico-financiarǎ). Acest lucru s-a întâmplat însǎ la data de 11 ianuarie 2002, în cadrul ședinței Ecofin. În cadrul aceleași ședințe, guvernul grecesc a asigurat cǎ deficitul anului 2001 nu va depǎși bariera celor 3 procente, și cǎ este posibil ca pragul de “deficit zero” sǎ fie atins, conform prognozǎrii, în 2004.

Ministrul grec al Finanțelor, Evangelos Venizelos a susținut cǎ va fi aproape imposibil sǎ se atingǎ pragul de “deficit zero” în anul 2004(cum ar trebui), iar o datǎ mai realistǎ ar fi anul 2006.

La începutul anului 2009, toată Europa privea spre Grecia cu o oarecare invidie. Cel mai pesimist scenariu al Comisiei Europene arăta că Grecia va avea în anul 2009 o creștere economică de 0,3%, prognoză care excludea din start posibilitatea recesiunii.

Arma cu care Grecia a luptat împotriva crizei s-a întors între timp împotriva ei, fapt pentru care astăzi, Uniunea Europeană se uită cu îngrijorare la economia acestei țări.

Cunoscută pentru economia subterană foarte dezvoltată, Grecia a beneficiat de avantajul unui mediu de afaceri destul de animat, fapt ce a determinat un șomaj ținut un timp la cote reduse.

„Aproape 35% din greci nu sunt salariați, având ocupații nedeclarate oficial, în urma cărora pot scăpa de impozit”, spunea Michalis Massourakis, șef de departament la Alpha Bank, a doua bancă din Grecia. Această situație permite unei mari părți din populație să aibă o situație economică înfloritoare, arăta analistul la începutul acestui an.

Totul este cauzat de faptul că, de exemplu, turismul, foarte dezvoltat în Grecia, este înglobat într-o proporție uriașă în economia subterană. De aici, tot ce ține de el: transportul, hotelurile, restaurantele, construcțiile. Prima consecință este un venit la bugetul de stat foarte redus în raport cu activitatea economică existentă, iar statul nu mai poate face față cheltuielilor mari ale unui sistem generos de pensii și indemnizații de șomaj. Deci ca rezultat Grecia publică pentru anul 2009 o datorie publică de 113,4% din PIB și un deficit de 9,4 %, în condițiile în care normele pentru zona euro sunt de 60% pentru datoria publică și 3% pentru deficit.

În momentul în care a aderat la zona euro, datoria bugetară a Atenei depășea 100% din PIB-ul țării. Începând cu 2001 însă, dată la care s-a alăturat Uniunii Monetare Europene, Grecia a intrat într-o fază de creștere economică, media anuală a acesteia fiind de 4 % începând cu acest moment și până în 2008. Însă, relația Atenei cu Uniunea nu a fost una complet transparentă, căci, așa cum a fost descoperit acum scurtă vreme, cifrele pe care Grecia le prezenta Comisiei nu erau cele corecte. Deși grecii au informat europenii că deficitul lor este de 5% pentru 2009, acesta atingea de fapt 12.7%. În acest context, încrederea investitorilor a fost complet zdruncinată. De altfel, speculațiile pe seama viitorului țării nu au întărziat să apară, provocând diminuarea investiților, dar și a consumului.

Există mai multe păreri vizavi de cauzele declanșării crizei din Grecia.

De exemplu Angela Merkel a învinuit băncile de investiții pentru criza greacă, în timp ce culisele acesteia dezvăluie cum Goldman Sachs și JPMorgan au ajutat Grecia contra cost pentru ca apoi să speculeze căderea euro împreună cu cea a economiei elene. Această criză aduce o rază de soare pentru Europa de Est, care va fi mai atractivă pentru investitori decât periferia zonei euro (Grecia, Portugalia, Spania).

Tranzacțiile obscure dintre Grecia și mai multe bănci americane au început însă mult mai devreme, imediat după aderarea Atenei la zona euro, în 2001. Potrivit “Liberation”, Goldman Sachs s-a aflat în fruntea unui grup mai numeros de speculatori care a ajutat Grecia, pentru ca apoi să lovească economia elenă și să obțină un nou profit în urma prăbușirii euro. Pentru a ascunde Bruxelles-ului deficitul peste limitele UE, guvernul grec a primit de la Goldman Sachs un ajutor de circa 3 miliarde de euro, ascuns în spatele unor tranzacții cu produse financiare derivate. Banca americană a primit un comision de 300 de milioane de dolari, conform “New York Times”. Aceeași publicație a dezvăluit ca instrumentele puse la cale de Goldman Sachs au fost aplicate și în alte țări europene, precum Italia, iar cotidianul “Liberation” scrie că Portugalia și Spania ar putea fi următoarele eurovictime ale Wall Street-ului.

Paul Krugman, laureatul Nobelului pentru Economie din 2008 spunea că Grecia “a fost iresponsabilă din punct de vedere financiar” și că s-a folosit de Goldman Sachs pentru a-și masca această iresponsabilitate în fața instituțiilor UE, însă adevărata problemă este că elitele europene au făcut presiuni asupra unor state precum Grecia, Portugalia sau Spania pentru a adopta euro fără a fi pregătite pentru acest pas.

Alți economiști susțin că Goldman Sachs nu a făcut decât să accepte un comision în schimbul unui serviciu financiar, în timp ce cauzele creșterii necontrolate a deficitului bugetar al Greciei stau în etatizarea economiei, în care statul deține companiile energetice, poșta, companiile de transport și cazinourile.

Ministrul grec de Finanțe, Georgios Papaconstantiniou, a apărat politica țării sale, spunând că utilizarea metodelor Goldman Sachs era legală, conform normelor UE, în momentul în care au fost aplicate. Multi economisti cred ca bancile de pe Wall Street, precum Goldman Sachs, ar fi putut avea un rol important in a ajuta Grecia si alte tari din zona euro sa-si ascunda problemele fiscale. Nu ar fi prima data cand asa ceva s-ar intampla, avand in vedere ca, în 2007, bancile au fost invinuite de faptul ca au vandut ipoteci deosebit de riscante investitorilor, cauzand criza imobiliara din Statele Unite.

Goldman Sachs a intrat pe piața din Atena in 2002, aranjand tranzacții masive in vederea reducerii costurilor finanțării datoriilor publice, care ajunseseră la un nivel de peste produsul intern brut anual. Făcand schimburi valutare de aproximativ cinci miliarde de euro, a ajutat Grecia să ramană in limitele Uniunii Europene privind deficitul bugetar.

De la începutul crizei din Grecia, Bruxelles a incercat să impună reguli mai stricte pentru tranzacții și pentru modul în care statele membre dau rapoartele financiare. Totuși, acest lucru nu a împiedicat investitorii să se teamă de regiune, iar probleme s-au extins și la alte țări, care, în ultimii ani, au folosit tranzacțiile financiare pentru a-și ascunde datoriile si deficitul.

Directorul general al Eurostat (organismul care se ocupă cu statistica Comisiei Europene) Walter Radermacher consideră că o parte din răspunderea pentru declanșarea crizei în Grecia îi revine și guvernelor unor state din cadrul UE. Deja în anii 2004-2005 au apărut probleme în legătura cu recepționarea informației din Atena. Radermacher a afirmat că și alte state au prezentat informații nu prea reale. Însă cazuri grave de falsificare nu au fost înregistrate în nici un stat din UE, pe cînd Grecia e un caz special. În acest stat nu există un sistem eficient de acumulare a datelor statistice. De exemplu, pana în ziua de azi nu se fixează cheltuielile spitalelor finanțate din bugetul de stat, în cadrul comunităților și a altor organe ale administrației publice locale, evidența mijloacelor financiare este organizată la un nivel nesatisfăcător.

După parerea reprezentanților businessului în domeniul turismului din Grecia, cauza declanșării crizei în Grecia este modul de viața „comunist” a funcționarilor publici în cadrul unui stat capitalist european. Ziua de lucru a unui funcționar public durează pană la orele 14.00, salariul mediu lunar constituie 2500 euro, la care se adaugă alte suplimente la salariu, cum ar fi salariul al 13-lea și al 14-lea. Pe când în sectorul privat salariul constituie 700-800 euro lunar. Aici apare întrebarea: de unde apar așa condiții benefice în cadrul structurilor de stat? Raspunsul este: alegerile electorale. Fiecare partid care dorea să vină la guvernare făcea promisiuni generoase alegătorilor săi. Din moment ce acest partid ajungea la guvernare, el își îndeplinea promisiunile. Astfel venea un partid la guvernare care majora numarul locurilor în strucutirile de stat și majora salariile. La următoarele alegeri venea alt partid care utiliza aceeași procedură.

Ca rezultat, numărul funcționarilor creștea continuu, la perioada actuală numărul lor a atins un million, comparativ cu sectorul privat, unde sunt angajați nu mai mult de 5 mln de oameni. Mai mult ca atat, salariul funcționarilor publici creștea regulat, uneori chiar mai des decat o dată pe an. Pentru plata salariului anual se cheltuie 45 mlrd euro. Aceste sume enorme Grecia le obținea din creditele externe contractate, ceea ce a dus ca datoria publică a Greciei să atingă 300 mlrd euro. Europa acorda aceste credite Greciei, avand încredere în datele statistice privind starea economiei, prezentate de către Grecia.

O altă cauză a crizei a fost evaziunea fiscală și corupția. Cu toate că Grecia se află într-o criză profundă, totuși în rândul celor mai bogați oameni din Europa figurează mulți greci. În cadrul instituțiilor bancare pe contul lor figurează în total aproximativ 400 mlrd euro, ce constituie o sumă mai mare decat suma datoriei acumulată de întregul stat. În același timp, din salariile funcționarilor de stat, care este plătit oficial, se reține în întregime impozitele, în timp ce businessul ascunde o parte din veniturile obținute. Ca rezultat aceasta influiențeaza negativ bugetul de stat la partea venituri. Se presupune că aceste fenomene sunt cauzate de organizarea neeficientă a sistemului de impozitare din Grecia. Astfel, conform legislației fiscale grecești cu cat venitul impozabile e mai mare, cu atat cota impozitului e mai mare, ajungand pana la 45%. Aceasta si-i motivează pe contribuabili să nu-și prezinte în declarație veniturile reale.

Conform estimărilor preliminare, pentru neplata impozitelor Grecia pierde aproximativ 50-70 mlrd euro.

În opinia lui Matthew Lynn, editorialist Bloomberg și autor al unei cărți despre criza din Grecia, cauza principală a crizei nu numai a Greciei, dar a întregii Uniuni Europene este moneda euro și singura soluție de a pune capăt permanent “jocului de domino este împărțirea zonei euro în zone monetare, adică grupuri de state cu nevoi similare de politică monetară”.

El observă că, pentru fiecare țară, criza pare să plece de la motive diferite: probleme fiscale în Grecia, un sistem bancar prăbușit în Irlanda, deficit bugetar în Portugalia, căderea pieței imobiliare în Spania, datoria publică uriașă în Italia sau un sistem învechit de asistență socială din Franța.

Iar singurul numitor comun este moneda euro.

Faptul că Grecia a intrat în zona euro “cosmetizând” datele despre buget nu se aplică și în cazul Irlandei.

“Irlanda a avut o economie foarte solidă în ultimii 20 de ani și, în plus, odată cu apariția crizei, irlandezii au luat toate măsurile de austeritate posibile, în timp ce grecii și-au băgat capul în pământ”, notează autorul.

“Pe scurt, problema nu este Irlanda. Este moneda euro. Logica acestui fapt este irefutabilă. Și, dacă moneda unică este la rădăcina crizei, problemele nu se vor opri aici”, consideră editorialistul.

Astfel, fiecare criză a încrederii va fi declanșată de un alt factor determinant în fiecare țară, dar problema fundamentală este apartenența la moneda euro, care a împiedicat adaptarea politicii monetare la modelul fiecărei economii și problemele fiecărui stat.

“Când s-a lansat moneda euro, s-a pariat pe faptul că împărtășirea aceleiași monede va aduce convergență unui grup de economii foarte diferite, permițând Băncii Centrale Europene să opereze o singură politică monetară pentru toate statele. A fost o teorie interesantă, dar s-a dovedit a fi greșită”, a mai spus Matthew Lynn.

În concluzie, principalele cauze de declanșare a crizei din Grecia au fost atat evaziunea fiscală și corupția în proporții mari, ce au dus la reducerea veniturilor incasate la bugetul de stat, cat și cheltuielile bugetare excesive legate de salarizare și un sistem social generos, ceea ce a cauzat apariția unor deficite bugetare enorme și a unei datorii publice crescânde.

Partea cea mai gravă – pentru piețele de capital-  este că deficitul bugetar al Greciei este dintre cele mai profunde, în timp ce criza economică a marcat țara mult mai puțin decât Spania, Irlanda sau Anglia. 

Grecia nu a cunoscut  nici prăbușirea imobiliarului, nici faliment de bănci. Incetinirea economiei corespunde nivelului mediu observat în Europa.   Adevărata problemă a Greciei este că deficitul ei este cronic și dublat de o incapacitate la fel de cronică a statului de a se reforma.

Imediat dupa alegerile din octombrie 2009, cand noul Guvern a denunțat „greaua moștenire” a guvernului anterior, deficitul descoperit era de 13% din PIB, fata de 6%, cat se știa oficial. In noiembrie, „agentura” Fitch a coborat ratingul Greciei, ceea ce a dus la reacții in lant pe piață. Statele și investitorii se intrebau cat de solidă sau dimpotrivă, cat de vulnerabilă era economia elenă? De la „modelul”  grec s-a trecut la „pericolul” elen.

În aceste condiții, noua guvernare elenă a fost pusă în situația de a alege acele măsuri pentru a preveni un faliment al statului. Astfel, primul ministru Papandreou în decembrie 2009 a anunțat o serie de măsuri menite să salveze economia elenă, cum ar fi:

salariile din domeniul public să fie înghețate;

posturile eliberate de plecările la pensie să fie înlocuite doar în proporție de unu din cinci;

diminuarea salariilor miniștrilor și directorilor întreprinderilor din sectorul de stat;

introducerea unui nou impozit pentru veniturile ce depășesc 50000 de euro pe an;

demararea anchetelor asupra bunurilor personale în funcție de salariile declarate de particulari;

pentru prima dată în istoria Greciei, “rechiziționarea” poliției pentru a lupta împotriva evaziunii fiscale, un sport național în această țară unde, după unele statistici, 40 la sută din cetățeni nu plătesc impozit.

Gândite ca exemplare, măsurile anunțate de guvernul grec țintesc în mod clar două categorii sociale: bogații, adică medici, avocați, profesiuni liberale care  ascund beneficiile și plasează banii în străinătate, și funcționarii, unanim criticați pentru ineficacitate și care reprezintă jumătate din populația activă. Prin aceste măsuri, guvernul de la Atena speră să aducă sub 3 la sută din PIB actualul deficit situat la 12,7 la sută încă din 2013.

În această perioadă (decembrie 2009) Grecia nu a avut intenția să ceară ajutorul Fondului Monetar Internațional. Guvernul de la Atena spera că o serie de privatizari ar putea permite rezolvarea enormului deficit public. Cu un deficit care depașește PIB, Grecia nu are prea multe soluții.

Una ar fi solicitarea unui ajutor din partea FMI, la care au apelat și alte țări din regiune, dar Guvernul socialist de la Atena a respins categoric o asemenea soluție. Ministrul de finanțe Giorgios Papaconstantinu, a anunțat că o serie de privatizări ar putea aduce în jur de 2,5 miliarde de euro.

Cum Grecia face parte din zona euro, solidaritatea europeană era nu numai necesară, dar chiar obligatorie. Astfel, Comisia Europeană a trimis în Grecia o misiune de observare, care a pregătit un raport cu propuneri concrete. Raport în care experții europeni critică felul în care Guvernul de la Atena gestionează de fapt banii publici.

Au fost criticate, pe rând, lipsa de cooperare între diferitele servicii publice, proasta organizare a instituțiilor, lipsa de claritate în distribuirea responsabilităților și existența unor practici care nu îi incită la responsabilitate pe agenții de stat, ca de pildă faptul că unele informații sunt transmise telefonic, așa că nu rămâne nici o urmă scrisă.

Tot în această perioadă o delegație a Fondului Monetar Internațional era așteptată la Atena. FMI parea decis să-i ofere un ajutor tehnic Greciei. Echipa de experți care urma să rămane timp de o săptămână în Grecia urma să examineze împreună cu reprezentanți ai Guvernului eventualitatea unei asistențe tehnice, privitoare la reformarea sistemului de pensii, la politica fiscală și la gestionarea bugetului.

Ceea ce nu înseamnă deocamdată că FMI îi va acorda un ajutor financiar direct, sub formă de împrumut. Ajutor de care Grecia ar avea totuși nevoie și care i-ar restabili credibilitatea pe plan internațional, după ce enormul deficit al finanțelor publice a fost sancționat de agențiile de evaluare financiară.

Experții internaționali amintesc faptul că țări ca România și Ungaria au beneficiat de ajutor de la FMI, precum și de intervenția Uniunii Europene, reușind astfel să calmeze speculațiile împotriva lor. O problema este că un scenariu identic nu se poate aplica și în cazul Greciei, dintr-un motiv foarte simplu : țara face parte din zona euro. Până acum, nici o țară din Euroland nu a primit ajutor de la Fondul Monetar Internațional. Ajutor care ar apărea ca un fel de recunoaștere implicită a faptului că zona euro nu e capabilă să-și rezolve singură problemele. Programele de sprijin ale FMI sunt întotdeauna însoțite de condiții foarte precise. Chiar dacă de la criza asiatică din 1998 FMI și-a mai "îndulcit" procedurile, el nu a renunțat totuși la această ingerință în politica economică a țărilor în care intervine : nici un ajutor, fără o politică economică vizând însănătoșirea finanțelor.

Pentru Bruxelles, a accepta intervenția FMI-ului ar însemna a accepta ca o instanță din afara UE să dicteze politica unui stat membru. Un scenariu cu atât mai inacceptabil cu cât – după cum explică un economist care lucrează în mod regulat cu FMI – "condițiile impuse de acesta pot să se suprapună cu cele ale Uniunii Europene, ceea ce poate crea serioase probleme de coerență".

O intervenție a FMI ar prezenta totuși și numeroase avantaje. Fondul Monetar Internațional e din afara UE, deci neutru. "E mai ușor pentru el decât pentru autoritățile germane să-i ceară Greciei măsuri de austeritate", nota un alt economist, adăugând că FMI "dispune de o competență inegalată în acest domeniu, pe care Europa încă nu o posedă". Experiența a dovedit că atunci când piețele atacă o țară, adevăratul colac de salvare susceptibil să calmeze spiritele îl constituie intervenția FMI-ului. Iată deci că scenariul unei intervenții a Fondului Monetar Internațional în Grecia ar prezenta mai multe avantaje.

La 15 ianuarie 2010 guvernul grec a prezentat Comisiei Europene un program "de stabilitate și de creștere economică", menit să scoată țara din actuala criză financiară. Ministrul grec al Finanțelor a precizat că programul de ieșire din criză e un fel de "foaie de parcurs", care va asigura reducerea deficitului public și a datoriei publice. Ministrul s-a arătat conștient de faptul că în Grecia există probleme de structură, ceea ce a dus la un enorm deficit de credibilitate pe plan internațional. El a declarat că programul este ambițios, dificil, dar realist.

Practic, se prevede pentru anul 2010 un deficit public de 8,7% din PIB. În 2009, deficitul era de 12,7%. Datoria publică, una dintre cele mai importante din zona euro a fost în 2009 de 113,4% din PIB, iar ea va crește anul acesta până la 120,4%, ca să se stabilizeze apoi, în 2011 și să scadă începând din 2012.

Pentru a se atinge aceste cifre, cheltuielile publice, care reprezintă actualmente 52% din PIB vor fi reduse până la 47,7% în 2013. Se va pune capăt unor privilegii fiscale și vor fi luate măsuri severe împotriva fraudei fiscale. Vor fi reduse primele funcționarilor și cheltuielile în spitale.

Aceste măsuri de austeritate au trezit nemulțumiri în rândul sindicaliștilor care au organizat demonstrații ample de stradă. Practic, Grecia a fost paralizată de o grevă de amploare. Mai toate instituțiile, de la școli la spitale, de la ministere la serviciile poștale au anunțat că se închid. Sindicatele din sectorul public și privat au făcut apel la o grevă de 24 de ore, pentru a respinge planul de austeritate, care îi atinge în primul rând pe salariați.

Guvernul elen era ferm convins ca nu e nevoie de UN anumit sprijin financiar din partea UE, că necesarul de finanțare va fi acoperit pana la mijlocul lunii martie 2010. Totuși, Ministerul Finanțelor din Germania a pregătit un plan de salvare a Greciei care prevedea un pachet de finanțare externă de 20-25 miliarde de euro, la care ar urma să contribuie toate statele membre din zona euro.

La 3 martie 2010 Guvernul grec a anunțat noi măsuri economice, menite să scoată țara din criza financiară. Este răspunsul Greciei la cererea comisarului european însărcinat cu Afacerile Economice și Monetare, Ollie Rehn, care a insistat pentru ca Executivul de la Atena să anunțe măsuri suplimentare de austeritate – deficitul public trebuie redus anul acesta la 8,7% din PIB.

Planul prevede în principal majorarea TVA cu 2%, care va trebui să aducă o creștere a PIB de 0,5% și 1,3 miliarde de euro în trezoreria statului. Alte măsuri au în vedere înghețarea pensiilor funcționarilor și a salariaților din domeniul privat, reducerea cu 30% a celui de-al 13-lea salariu și cu 60% a celui de-al 14-lea, încasat de unele categorii de funcționari. Taxele pe alcool și pe benzină vor crește, la fel ca prețul țigărilor, mai ieftine în Grecia decât în alte țări europene și care va face un salt de 63%. Impozitul imobiliar va fi și el majorat.

FMI a sprijinit noile măsuri bugetare prezentate de Guvernul de la Atena. Ministrul grec de Finanțe a anunțat un plan menit să aducă economii de 4,8 miliarde de euro. Acest plan prevede atat reducerea deficitului public cat și recaștigarea încrederii piețelor, evitand astfel prabușirea pur și simplu a economiei Greciei.

După cum am menționat, la început guvernul grec nu vedea necesitatea obținerii unul ajutor financiar din partea UE, însă înasprirea crizei l-a condiționat să apeleze la acest ajutor. Mai mult ca atat, două împrumuturi în valoare de 20 de miliarde de euro ajung la scandență în lunile aprilie și mai. Pe acestea ar trebui să le plătească europenii în cazul în care Grecia n-o poate face.Astfel Grecia a solicitat ajutor din partea Germaniei, Franței, chiar și SUA.

La început Germania s-a arătat reticentă privind un ajutor destinat Greciei, iar Atena s-a întors timid către Franța, dar conform planului european și Germania și Franța și Marie Britanie (țară ce nu se află în zona euro) ar trebui să sară în ajutor. Alte țări din afara zonei euro sunt de asemenea prevăzute să se implice în această operațiune de salvare financiară a unei economii a zonei euro. Astfel Uniunea Europeană pregătește un plan de salvare financiară a Greciei, la care vor participa Franța, Germania, Marea Britanie și alte țări care nu fac parte din zona euro.

În același timp, premierul grec a menționat că dacă UE nu-i va acorda un ajutor statului elen, Grecia va fi nevoită să ceară ajutor de la FMI. Însă contractarea unor datorii internaționale presupune și dobanzi ridicate, fapt ce va înrautăți situația din Grecia, deoarece ea va fi nevoită să achite decenii la rand dobanzi exagerate, ceea ce ar condamna țara la o recesiune profundă și prelungită.

Astfel, summit-ul de primăvară al UE, care ar fi trebuit să se axeze pe economia europeană a următorilor zece ani și pe schimbările climatice a devenit o reuniune de criză privind situația Greciei. Un plan de salvare a țării a fost pus la punct de cei 16 șefi de stat și de guverne ai zonei euro, cu ocazia summit-ului european, iar planul combină împrumuturi europene cu un împrumut de la FMI. Dobânda la care împrumuturile vor fi acordate va fi una rezonabilă și nu va fi speculativă.

Acordarea unui astfel de ajutor financiar Greciei a trezit controverse. Economistul german Joachim Starbatty consideră că pachetul de ajutor extern reprezintă o subvenție interzisă de legislația europeană, deoarece dobânda de 5% oferită de liderii zonei euro pentru împrumutul de 30 de miliarde de euro promis anul acesta Greciei este mai mică decât randamentul de piață al obligațiunilor de stat ale Greciei. Și într-adevăr, Tratatul de la Maastricht nu permite așa-numitele pachete de bailout, în cazul în care unul dintre cele 16 state din zona euro se confruntă cu dificultăți financiare severe. Acestă înverșunare a germanilor împotriva sprijinului acordat Greciei e în parte motivată : Germania, care va avea cea mai importantă contribuție, în valoare de 8,4 miliarde de euro riscă în realitate să plătească și mai mult.

În aprilie 2010 s-a început un dialog între Grecia, FMI și UE. Ca rezultat pe lângă ajutorul de 30 de miliarde euro din partea UE, Grecia va obține încă 15 mlrd euro din parte FMI. Însă pentru a obține acest ajutor s-a încheiat un acordul asupra programului de austeritate cerut de Atena între Guvernul grec, Comisia Europeană și FMI. Sunt prevăzute economii de 30 de miliarde de euro pe trei ani, pentru a readuce deficitul bugetar în limita de 3%.

Deci planul de austeritate a fost înăsprit și prevedea următoarele modificări:

a) în sectorul pensiilor, măsurile sunt următoarele: vârsta minimă de pensionare este de 60 de ani, se reduc pensionările anticipate. Vârsta legală de pensionare, care este acum de 65 de ani pentru bărbați și 60 de ani pentru femei, va fi legată de speranța medie de viață. Perioada minimă de contribuție va crește treptat de la 37 la 40 de ani, în 2015. De asemenea, pensiile vor fi ajustate, nu după ultimele salarii pe care le-a avut un angajat înainte de a părăsi câmpul muncii, ci în funcție de venitul mediu obținut de acesta de-a lungul activității sale profesionale;

b) în sectorul bugetar, noul pachet de măsuri de austeritate prevede înghețarea salariilor angajaților până în 2014, tăierea celui de-al 13-lea și al 14-lea salariu pentru bugetarii care câștigă peste 3.000 de euro pe lună și plafonarea acestor bonusuri la 1.000 de euro pentru cei cu remunerații sub acest prag. Sporurile fuseseră deja reduse cu 30% în cadrul precedentelor măsuri de austeritate. Diversele indemnizații de care beneficiau funcționarii și care reprezentau o parte importantă din venitul lor, vor fi reduse din nou, cu 8%, după ce au mai fost o dată diminuate anterior cu 12%;

c) în domeniul fiscalității, TVA-ul, deja majorat în martie cu 2%, va crește din nou de la 21% la 23%. Accizele pe carburant, țigări și alcool vor crește și ele cu 10%, în timp ce veniturile la bugetul de stat vor fi rotunjite grație unor noi taxe de mediu și pe licențele de jocuri de noroc sau celor percepute anual companiilor care au avut un profit considerabil.

d) reducerea investițiilor publice, precum și liberalizarea pieței transporturilor și a energiei;

e) în sectorul privat se va stabili un nou salariu minim pentru tineri și pentru șomerii de lungă durată.

În primul rând, deși programul de reformă este fără îndoială ambițios, dar în acelasi timp și unul realist, bazat pe un scenariu macroeconomic prudent (deci cu probabilitate de ameliorare a creșterii), dinamica unei datorii viabile reprezintă parte integrantă a planului de corectare fiscală. Atingerea țintelor fiscale ale programului de reformă este facilitată de reformele structurale fiscale.

În al doilea rând, agenda mai largă a reformelor structurale cuprinsă în programul de ajustare contribuie la sporirea potențialului de creștere pe termen mediu al Greciei, îmbunătățind astfel dinamica sustenabilității datoriilor. În plus, reforma sistemului de pensii sporește viabilitatea pe termen lung a finanțelor publice.

În al treilea rând, cei care susțin restructurarea datoriei Greciei au tendința de a subevalua costurile economice și politice de amploare ale unei astfel de măsuri. Restructurarea datoriei ar avea efecte negative severe asupra întregii economii și asupra sistemului financiar din Grecia, cu consecințe neprevăzute pentru întreaga zonă euro și economie globală.

În mai 2010 țările din zona euro și Fondul Monetar Internațional au ajuns la un acord asupra unui ajutor de 110 miliarde de euro, pe o perioadă de 3 ani, pentru a evita falimentul Greciei. Cea mai mare parte a sumei provine de la europeni. În schimb Grecia a acceptat să ia măsurile de austeritate cerute de organismele financiare, pe care premierul George Papandreu le-a calificat ca fiind “mari sacrificii”. UE va furniza Greciei 80 de miliarde de euro, în timp ce restul banilor vor proveni de la FMI.

Astfel prima tranșă în sumă de 20 de mlrd de euro a fost acordate chiar în luna mai. De ce atâta grabă? Pentru că Grecia mai avea încă 2 săptămani pană cand va intra în incapacitate de plată. Cu alte cuvinte, pană pe 15 mai, cand e scadentă pe titlurile de stat, Grecia avea nevoie de 10 mlrd euro.

Dupa un val de măsuri de austeritate care a declanșat ample proteste în stradă, Grecia a reușit să caștige lauda Fondului Monetar Internațional, care consideră că statul elen a realizat un "start puternic" în ceea ce privește punerea in aplicare a unui program ce se întinde pe o durata de trei ani, cu reforme fiscale si structurale, care vizează depașirea crizei.

La etapa actuală, datorită măsurilor implementate, Grecia a reușit să-și reducă deficitul bugetar în raport cu PIB cu 6 puncte procentuale. De asemenea se prevede o majorare a perioadei de acordare a împrumutului de 110 miliarde euro de la 3 ani la 7,5 ani.

CONCLUZII SI PĂRERI PERSONALE

Uniunea Europeană și tot ce a implicat aceasta, inclusiv integrarea monetară europeană a reprezentat visul a câtorva generații în urmă, reprezintă prezentul pe care generația actuală are norocul să-l trăiască, iar viitorul, constând în primul rând din “apariția cetățeniei europene”, va reprezenta normalitatea, dar și inevitabilulul la care se va ajunge în Europa.

De-a lungul existenței europene contemporane, s-au înregistrat foarte multe încercări cu multe reușite în ceea ce ulterior va deveni Uniunea Europeană și Integrarea Economică și Monetară.

În cele patru capitole ale lucrării de diplomă, am încercat o prezentare a integrării monetare europene, aflată în interdependență totală cu integrarea economică și piața unică. Procesul integrării monetare are punctul culminant introducerea monedei unice, un fenomen de o amploare nemai întâlnită până în prezent.

Introducerea în ansamblul fenomenului de integrare monetară europeană este realizată cu ajutorul tratatelor și prin pașii care au fost necesari pentru realizarea dezideratului European. În sprijinul acestui proces au fost folosite mai multe pârghii, precum și multe instrumente cu cadru general aplicabil, toate acestea având menirea de a realize o tranziție și o integrare mai facilă a statelor europene care au luat parte la proces.

Introducerea monedei euro, acest pas uriaș înainte pentru procesul de integrare, a fost realizat cu sacrificii foarte mari din partea tuturor participanților. Dincolo de costurile implicate, deloc neglijabile, și de aprecierile subiective pro sau contra, existența unei singure monede generează indubitabil economie de timp și bani pentru populația și firmele din interiorul Uniunii Monetare Europene, facilitează și multiplică schimburile comerciale în interio-rul zonei, stimulează sporirea volumului tranzacțiilor de cumpărare și vânzare a acțiunilor și obligațiunilor din țarile membre.

Într-adevăr, costurile introducerii monede unice sunt foarte mari, dar avantajele acestui proces sunt mult mai vizibile și mai importante.

În toate țările membre s-au înregistrat transformări radicale. În acest sens, am evidențiat impactul social și economic al introducerii monedei unice în Grecia, țară care a fost prezentă încă de la început în structurile europene. 

Integrarea pieței de bunuri și servicii, a pieței de capital și a celei de muncă în Uniunea Europeană necesită un cadru legislativ și o politică foarte bine pusă la punct. Procesul European de integrare Monetară și Economică a progresat cu pași mici, dar în aceeași direcție, pe o perioadă relativ mare de timp. Cadrul politic de ansamblu a evoluat de asemenea gradual în pași mici sau câteodată mari. Profunzimea integrării Europene, precum și lărgirea Uniunii Europene din 2004, semnifică un pas foarte important al stadiului integrării.

Când se vorbește despre progresele efectuate de Europa, inclusiv în domeniul integrării monetare și economice, se face o comparație cu același proces în Statele Unite ale Americii.. Astfel, pentru a mării potențialul de dezvoltare european, trebuie crescută flexibilitatea economiilor țărilor europene

Uniunea Europeană este astăzi foarte interdepedentă și conectată și trebuie să se asigure că orice barieră este înlăturată. Este imperativ necesar să se îmbunătățească performanțele pieței interne, acesta fiind un factor major pentru sporirea foarte mult a competitivității în cadrul Uniunii, aducând beneficii atât consumatorilor cât și producătorilor.

S-au realizat progrese însemnate în foarte multe domenii, dar de asemenea sunt numeroase exemple de zone în care sunt necesare eforturi susținute. Piața comună și moneda unică necesită o piață financiără mult mai integrată. Prin creșterea competiției și a facilităților economice oferite, integrarea financiară totală va permite investitorilor și clienților deopotrivă să beneficieze de o varietate de produse cu o calitate superioară, la prețuri scăzute.

În timp ce moneda unică a realizat un cadru macroeconomic stabil prin utilizarea eficientă a capitalului, sunt necesare reforme la nivel microeconomic pentru îndeplinierea efectivă a scopurilor propuse.

Utilizarea monedei unice EURO, este un promotor foarte bun pentru integrarea piețelor financiare din EURO zonă și retușează sectorul bancar european.

Implementarea fermă și eficientă a politicii monetare a ajutat la întărirea încrederii în abilitatea Eurosistemului de a-și îndeplini obiectivele primare de stabilitate a prețurilor. Această credibilitate ”operațională” complementează nivelul ridicat al credibilității ”instituționale: de care se bucură Eurosistemul.

EURO a devenit deja una din valutele cele mai importante la nivel mondial.

În ciuda promisiunilor de dezvoltare, se poate afirma că euro a avut perioade când era lipsit de încredere, fapt ce a condus la încetinirea dezvoltării pe termen scurt. Cu toate acestea, activitatea economică în zona euro se îmbunătățește, urmând așteptările optimiste.

Se speră că EURO va beneficia rapid de calitățile necesare europiețelor(profunzime, lichiditate și stabiliate), având în vedere dimensiunea UEM și nivelul de dezvoltare atins de piețele bancare și financiare în țările membre. Urmărirea de către deținătorii de active financiare a unei anumite diversificări a acestora va face ca dolarul și euro să coexiste fără ca una dintre monede să ia locul celeilalte.

Nu doar în cadrul piețelor financiare, dar și în piața muncii și a produselor sunt necesare schimbări structurale în următorii ani. Flexibilitatea pieței muncii și permanentizarea sistemului de pensii sunt obiective foarte importante de îndeplinit ale țărilor europene.

Lărgirea Uniunii Europene a crescut potențialul de dezvoltare economică. În cuantificarea beneficiilor unei Uniuni Europene cu 25 de membri, trebuie avut în vedere fundamentele procesului de la Lisabona: spirit de întreprinzător, un management transparent și politici economice orientate pe creștere și stabilitate. Este de altfel foarte necesar să crească încrederea în sectorul privat, iar procesul de integrare europeană în domeniul transportului și energiei să fie desăvârșit.

Aș dori să concluzionez prin precizarea că fenomenul de o amploare extraordinară care se desfășoară în Europa și care va continua și în viitor, și anume integrarea din ce în ce mai complexă și totală a țărilor europene, dar mai ales a proceselor economice dintre acestea, va duce la crearea unui pol de putere economică și socială, absolute necesar în configurația mondială actuală.

Primii pași au fost îndepliniți cu un succes răsunător, iar acum sentimentul European este mai prezent în fiecare din noi, europenii, dornici ca pe termen mediu să fim cetățeni “cu acte în regulă” ai Europei.