Perspectivele Politicilor Sociale din Romania In Contextul Europenizarii Si Globalizarii

CUPRINS:

INTRODUCERE:……………………………………………………………. 3

CAP I : Concept fundamental și instituții implicate în structurarea politicilor sociale …………………………………………………………………….. 5

1.1.Conceptul general de politică socială și politicile sociale sectoriale……….. 5

1.2.Statul bunăstării si securitatea socială.’’ Cetatenia socială’’in traditia europeană………………………………………………………………………. 6

1.3.Dimensiunea socială a integrării europene.Europa socială………………… 8

CAP II Welfare state(statul bunăstării,asistențial sau’’providențial’’)…… 11

2.1.Apariția și expansiunea WS.De la Bismarck la Keynes și Beveridge……………………………………………………………………… 11

2.2.1947-1973: ,,The Golden Age"…………………………………………… 12

2.3.Anii ’80.Criza sistemului welfare state………………………….………. 15

2.4.Reforma statului bunăstării sub influenta Noii Drepte(Thatcher-Reagan)………………………………………………………………………. 18

CAP III Perspectivele politicilor sociale din România în contextul europenizării și globalizării……………………………………………………………….. 20

3.1. Politica socială în România posttotalitară………………………………… 20

3.2. Impactul soluției liberal-europene asupra societății românești…………… 30

3.3.Perspectivele Europei de Vest cu privire la problemele și oportunitățile extinderii UE ………………………………………………………………………………… 35

3.4.Perspectivele politicilor sociale din România în contextul europenizării si globalizării……………………………………………………………………. 37

3.4.1.Sfârșitul de mileniu-sfârșitul influentei ideologiilor asupra statului bunăstării………………………………………………………………………. 37

3.4.2.Globalizarea in sfera politicilor sociale ………………………………… 40

3.4.3.Cum se raporteaza Romania la procesele de integrare europeana si de globalizare ?…………………………………………………………………………………………………………. 47

3.5.Dezvoltarea armonioasa a Romaniei in context european si global in conditii de eficienta, ținind cont de strategia post-aderare 2007-2013………………………………………………………………………….. 50

CAP IV Studiu de caz: O evoluție comparativă a României dupa’89 cu

Marea Britanie după 1945……………………………………… 55

CONCLUZII……………………………………………………………. 62

Bibliografie……………………………………………………………… 67

INTRODUCERE

Un răspuns la întrebarea ,,Ce este politica sociala ?" au încercat să ofere, de-a lungul timpului, mai multi autori aparținând unor scoli si curente de gândire diferite. Nici astazi, dupa aproape un secol de studii de politică socială, nu se poate spune ca s-a ajuns la un consens absolut privind ariile de acoperire sociala (deci continuțul concret al politicilor sociale) în cadrul mai larg al politicilor publice. Dificultatea de a încadra cu precizie obiectul politicii sociale, ca parte a politicilor publice, provine pe de o parte din traditiile culturale si politice diferite la nivelul continentului si pe de alta parte din dinamica pe care ,,socialul" a cunoscut-o ca semnificație si ca impact, chiar la nivelul aceleiasi societati, de-a lungul ultimelor decenii. Exista în schimb un consens relativ în ceea ce priveste politicile guvernamentale (publice) care nu pot fi considerate politici sociale: politica externa, politica de aparare, internele, justitia si politicile economice. Chiar si acesta este, un consens relativ, având în vedere în primul rând interdependentele accentuate între politicile economice si cele sociale, între care tot mai greu se pot trasa granite precise, sau consecintele sociale care decurg uneori din politica externa si de aparăre a unei țări (de exemplu, influenta sociala a restructurarii complexului militar-industrial al fostei Uniuni Sovietice, după evenimentele din 1989).

Astfel, o prima definitie a politicii sociale ar putea fi încercata ,,prin excludere": este de domeniul politicilor sociale tot ceea ce ramâne din politica unui guvern sau a unor autoritati locale, dupa excluderea politicilor publice fără impact social direct .O asemenea definiție nu răspunde însă, în mod evident, decât în mica măsură cerintelor studiului politicii sociale. Mai utilă pentru întelegerea acestor preocupari ar fi o definitie pozitiva, afirmativa, care să atingă nucleul comun al tuturor tipurilor posibile de politică socială.

Sociologul britanic T.H.Marshall defineste pe cât de simplu pe atât de cuprinzator semnificatia acestui concept: ,,Obiectivul esential al politicii sociale în secolul XX este asigurarea bunastarii cetatenilor" (Marshall, 1950).

În general, se disting doua abordari în privinta motivatiei care stă la baza unei politici sociale. În mod traditional, abordarea ideologica este în conformitate cu ipoteza întemeierii statului bunăstarii pe ,,rațiuni politice" (legate de doctrina si praxis în acelasi timp), iar abordarea pragmatica, mult mai recentă, promovează funcția de ,,social problems solving" a politicii sociale, golind-o astfel de conținut ideologic si conferindu-i solide valențe tehnocratice. Marșând evident pe prima direcție, neo-marxistii din democrațiile occidentale afirmă că ,,societatile capitaliste avansate au nevoie de o infrastructura a politicilor de bunastare pentru a mentine ordinea sociala, pentru a mitui muncitorii si a-i determina sa nu recurga la proteste, pentru a-si asigura o forța de muncă cu standarde acceptabile de educatie si sanatate" .Pentru teoreticienii neo-marxisti, termenul ,,capitalismul bunastarii" (Welfare Capitalism) are bineânțeles o conotație peiorativă, sugerând o formă de control social, de măsuri menite sa combată dezordinea si crima la fel ca măsurile adoptate de politie sau de justitie si nu în ultimul rând având rolul de a legitimă si promova sistemul capitalist. Mai mult decât atât, s-a mers pâna la a se considera ca politicile bunastarii nu sunt sustinute din ratiuni umaniste si pentru a întâmpina nevoile reale ale muncitorilor, ci doar pentru a raspunde – conjunctural – unor nelinisti sociale. ,,Politicile sociale sunt initiate sau extinse în timpul exploziilor de nemultumire si dezordine socială din timpul somajului masiv, apoi ele sunt abolite sau restrânse când stabilitatea politica a fost reinstaurată". (Piven si Cloward, 1972).

Non-ideologica, descarcată de conținuturi doctrinare, abordarea pragmatica pune accentul pe rezolvarea tehnică, punctuală, a problemelor sociale.În literatura româneasca de specialitate, aceasta abordare este sintetizata de Liliana Mihuț astfel: ,,Politica sociala este, sau ar trebui sa fie, un raspuns la problemele sociale ale unei anumite comunitati, respectiv ale anumitor grupuri expuse în mai mare masura diferitelor riscuri" (Mihut si Lauritzen, 1999). Între cele doua mari conceptii exista fireste si abordari intermediare, încercari de a concilia ideologia cu pragmatismul, principiile cu solutiile. Joan Higgins sugereaza ca ambele variante se sprijina totusi pe modele rationale de actiune politica, în care trebuie sa se acorde atenție legaturii complexe care apare între obiectivele actorilor care influenteaza politicile si consecintele interventiilor lor (Higgins, 1978, citat de Esping-Andersen, 1991). Într-adevar, pare destul de justificat sa credem că intervenția socială nu poate fi desprinsă de un set de obiective majore, stabilite prin decizie politica, dupa cum si ,,rezolvarea problemelor comunității" prin actiune socială concretă nu poate fi ruptă de o anumită direcție de dezvoltare a societații în ansamblu, dezvoltare ce trebuie sa se întemeieze pe o viziune globala si sa se aiba un sens bine precizat, legitimat politic.

CAPITOLUL I

Concepte fundamentale si institutii implicate în structurarea politicilor sociale.

1.1. Conceptul general de politică socială și politicile sociale sectoriale

Într-o carte de referinta pentru dezvoltarea studiilor de profil în România postcomunista (,,Politici sociale. România în context european"), care a marcat perioada de debut a fundamentarii politicii sociale ca disciplina de studiu, profesorul Catalin Zamfir afirmă că politica socială poate fi înteleasă ca ansamblul reglementarilor, masurilor si activitatilor întreprinse în principal de stat (dar posibil si de alti agenti interesati) în scopul modificarii parametrilor vietii sociale a unei comunități, într-un sens considerat dezirabil la un moment dat (Zamfir, 1995). Altfel spus, politica socială se concretizează în prevederi legislative specifice, hotarâri si reglementari administrative, programe sociale, transferuri de venit (impozite, taxe, respectiv pensii, alocatii, îndemnizații, burse, etc. din cadrul sistemelor de asigurari si asistenta sociala) finantarea, producerea si furnizarea de bunuri si servicii sociale pentru populatie, conform unei definiții ,,de dictionar" formulata de I. Marginean în 1994.

Cât priveste anvergura acestei politici, putem descrie pe coordonatele spațiu-timp o varietate aproape infinită de abordari, existând tari si momente ale istoriei în care politica socială se suprapune cu ,,peste trei sferturi din ceea ce face un guvern" (Wilensky, 1985), după cum există contexte în care politica socială se reduce considerabil, limitându-se la acordarea unor beneficii minimale pentru persoanele fara venituri.

Diferentele în delimitarea politicii sociale provin, asa cum s-a mentionat anterior, din raportarea la un context politico-economic variabil în timp dar si din asumarea unor tradiții legate de cultura politica a fiecarei societati. Pentru exemplificare, în Marea Britanie se confera acestei politici un înteles mai restrâns si bine precizat, cu referire strictă la ,,cinci servicii fundamentale": securitatea sociala (în sensul mentinerii unui minim de venit prin alocațiile de somaj si sistemul de pensii), politica în domeniul sanătății, politica educationala, politica locuințelor sociale si serviciile de asistenta sociala. În principiu, aceeasi semnificatie restrictiva o are politica sociala si în Statele Unite, incluzând doar sistemul pensiilor, asistenta medicala, învatamântul public, sistemul ,,welfare" (asistenta sociala în întelesul american) si asigurarea locuințelor pentru persoanele fara venituri (Pechman, 1992).

În schimb, în Europa, ,,politica socială" ocupa o plajă mai largă (îmbogațită în special de traditia franceză), incluzând o gama variata de initiative si programe ale statului. În afara preocuparilor mentionate în dreptul sistemelor britanic si nord-american, apar deseori ca ,,apanaje" ale politicii sociale politica privind angajarea forței de munca, politica transporturilor, politica privind protectia mediului (politica ecologica), politica privind promovarea culturii si chiar politica privind petrecerea timpului liber, ,,leisure policy" (politica agrementului). Fireste, punctul comun al tuturor acestor politici nu poate fi decât existenta unor cheltuieli publice îndreptate pe directia cresterii calitatii vietii si confortului cetatenilor, deci cu impact asupra bunastarii colective.

Fără a fi negate implicațiile sociale ale politicilor mai sus menționate, se poate totusi afirma ca o abordare atât de largă aproape ca suprapune politica sociala peste politica publica.

În finalul acestei treceri în revista a principalelor domenii de activitate în politica sociala, acceptate mai mult sau mai putin în sfera conceptuala si practica legata de ,,social policy", propunem o enumerare a politicilor sociale sectoriale, cu denumirea în limba engleza si cu echivalentul în limba româna, având în vedere necesitatea compatibilizarii termenilor:

1.2.Statul bunăstării si securitatea socială.’’ Cetatenia socială’’in traditia europeană

Seria clarificarilor conceptuale din perimetrul politicii sociale nu poate ocoli, în mod evident, doua concepte majore ale acestui domeniu de studiu: modelul Welfare State (statul bunastarii) si securitatea sociala.

Pentru început ne limitam la conturarea unei definițiia statului bunăstarii . ,,Esenta statului bunastarii este garantarea guvernamentala a unor standarde minime privind venitul, alimentația, sanătatea, educația si locuința, asigurate fiecarui cetatean ca drepturi sociale" n principiu, aceeasi semnificatie restrictiva o are politica sociala si în Statele Unite, incluzând doar sistemul pensiilor, asistenta medicala, învatamântul public, sistemul ,,welfare" (asistenta sociala în întelesul american) si asigurarea locuințelor pentru persoanele fara venituri (Pechman, 1992).

În schimb, în Europa, ,,politica socială" ocupa o plajă mai largă (îmbogațită în special de traditia franceză), incluzând o gama variata de initiative si programe ale statului. În afara preocuparilor mentionate în dreptul sistemelor britanic si nord-american, apar deseori ca ,,apanaje" ale politicii sociale politica privind angajarea forței de munca, politica transporturilor, politica privind protectia mediului (politica ecologica), politica privind promovarea culturii si chiar politica privind petrecerea timpului liber, ,,leisure policy" (politica agrementului). Fireste, punctul comun al tuturor acestor politici nu poate fi decât existenta unor cheltuieli publice îndreptate pe directia cresterii calitatii vietii si confortului cetatenilor, deci cu impact asupra bunastarii colective.

Fără a fi negate implicațiile sociale ale politicilor mai sus menționate, se poate totusi afirma ca o abordare atât de largă aproape ca suprapune politica sociala peste politica publica.

În finalul acestei treceri în revista a principalelor domenii de activitate în politica sociala, acceptate mai mult sau mai putin în sfera conceptuala si practica legata de ,,social policy", propunem o enumerare a politicilor sociale sectoriale, cu denumirea în limba engleza si cu echivalentul în limba româna, având în vedere necesitatea compatibilizarii termenilor:

1.2.Statul bunăstării si securitatea socială.’’ Cetatenia socială’’in traditia europeană

Seria clarificarilor conceptuale din perimetrul politicii sociale nu poate ocoli, în mod evident, doua concepte majore ale acestui domeniu de studiu: modelul Welfare State (statul bunastarii) si securitatea sociala.

Pentru început ne limitam la conturarea unei definițiia statului bunăstarii . ,,Esenta statului bunastarii este garantarea guvernamentala a unor standarde minime privind venitul, alimentația, sanătatea, educația si locuința, asigurate fiecarui cetatean ca drepturi sociale" (Wilensky, 1975). Legat de această definiție, Harold Wilensky face – 10 de ani mai târziu – urmatoarele precizari: ,,…cele mai multe din aceste garantii, adesea cuprinse sub denumirea de securitate sociala au luat forma unei asigurari sociale contra riscurilor de baza ale vietii industriale: accidente la locul de munca, boli profesionale, somaj, batrânete" (Wilensky, 1985), considerîndu-se ca standardele sociale minime mai sus-amintite nu pot fi periclitate decât în cazul pierderii veniturilor, deci la persoanele rămase fără loc de muncă.

Se poate usor deduce că cele doua noțiuni sunt interdependente, practic securitatea sociala fiind produsul politicilor aplicate în cadrul unui stat al bunastarii. Desi originile acestui sistem datează de la stârsitul secolului al XIX-lea (vezi cap.II), denumirea ,,Welfare State" este relativ recenta, fiind legata de perioade anilor '40, de Marea Britanie si de numele economistului J.M.Keynes, respectiv al lordului W.H.Beveridge. Aceștia au dat o replica modelului razboinic ,,Warfare State" si au prefigurat evolutia democrațiilor occidentale după încheierea razboiului. Ulterior, autorii francezi au completat lista sinonimelor pentru noul sistem care se nastea: statul-providență (l'etat-providence) sau asistențial.

În fine, autorii germani, mult mai reticenți în a atribui denumiri entuziaste (în special dupa frenezia care marcase perioada de vârf a nazismului) s-au limitat la a aprecia acest model drept ,,stat social", utilizând mai puțin termenul de stat al bunastarii (Wohlfahrtsstaat). În Statele Unite domina interpretarea republicana, conceptul de Workfare conditionând beneficiile sociale de munca.

La rândul său, conceptul de securitate socială, deși frecvent utilizat în limbajul politic sau în mass-media, nu este nici el scutit de nuante si interpretari. Citând o voce autorizată, conceptul la care ne referim cuprinde ,,toate masurile colective stabilite prin legislatie pentru a mentine venitul individual ori al familiei sau pentru a asigura un venit atunci când unele sau toate sursele de venit au fost pierdute ori epuizate sau în situatiile în care trebuie sa se faca fata unor cheltuieli sporite (de exemplu: cresterea copiilor sau plata îngrijirii medicale)". (The New Encyclopaedia Britanica, vol.27, 1993). Mergând aproape în paralel cu dimensiunile statului bunăstării, securitatea socială se lărgeste sau se îngustează conform cu modelul de politică socială aplicat. În Statele Unite, de exemplu, ,,The Social Security Act" din 1935 consacra un model restrictiv dar eficient, cu referire principala asupra sistemului federal de asigurari sociale si în mod deosebit asupra sistemului de pensii. În Europa continentala (excluzând Marea Britanie al carei model se apropie mai mult de cel american) securitatea socială se extinde în mod considerabil, fiind bine dezvoltata în Franta si Germania si aproape împinsă la paroxism în unele țari scandinave, printre care Danemarca si Suedia. În pofida acestor diferențe notabile, Administratia Securității Sociale a Statelor Unite încearcă, în rapoartele periodice pe care le da publicității, identificarea unui nucleu comun de preocupări în domeniul securiății sociale la nivel mondial, descriind cinci categorii de programe pentru acordarea beneficiilor sociale în urmatoarele situatii: 1) batrânete 2) somaj 3) maternitate 4) accidente de munca, invaliditate, boli profesionale 5) alocații familiale. Fireste, aceste programe sunt inegal dezvoltate de la o tara la alta, în SUA de pildă lipsind multa vreme alocatiile familiale. (Social Security Programs Throughout the World, 1993).

Se poate afirma, generic vorbind, că cele doua concepte abordate împreuna (statul bunastarii si securitatea sociala) conturează, în evoluția lor de-a lungul secolului XX, ideea de ,,cetatenie sociala" în traditia natiunilor europene. Totusi, utilizarea termenului de cetațenie în sens strict (juridic) nu este posibilă decât acolo unde avem de-a face cu o acoperire universală în domeniul beneficiilor (drepturilor) sociale, fara nici un fel de conditii restrictive privind accederea la beneficii.

1.3.Dimensiunea socială a integrării europene.Europa socială.

Pornind de la modelele de politici sociale ale statelor componente, autoritățile supranaționale de la Bruxelles au încercat sa formuleze si sa pună în aplicare o politica socială comună la nivelul Uniunii Europene. Această preocupare reflecta practic dimensiunea sociala a integrarii comunitare, fiind sintetizata prin conceptul relativ recent de Europa sociala. Cu siguranță acest concept ar fi avut parte de o definiție vagă, dublată de un caracter evident dinamic, dacă nu s-ar fi ajuns la ideea de a defini simplu si concis Europa socială ca suma acumularilor Uniunii Europene la un moment dat, în domeniul politicii sociale (acquisul social).

Este un adevar binecunoscut faptul că, în procesul de constructie a Comunității Europene, obiectivele economice au fost întotdeauna prioritare. Însusi Tratatul de la Roma (1957), prin care s-a înființat Comunitatea Economica Europeana, vorbea de necesitatea unei piețe europene unice (în continuare SEM – Single European Market) în care concurența si comerțul liber sa fie principiile de baza si se dorea ca acestea sa nu fie afectate de bariere nationale. Aspectele sociale au fost încă de la început trecute într-un plan secundar. Totusi, odată cu relansarea integrării la mijlocul anilor '80 (momentul a coincis cu instalarea lui Jacques Delors la presedentia Comisiei Europene, în 1985) preocuparile pentru dimensiunea socială s-au intensificat si au culminat cu elaborarea Chartei Sociale, care a fost semnata în decembrie 1989 de unsprezece din cei doisprezece membri ai Comunitatii. Anii '90 au marcat o noua dezvoltare a politicii sociale la nivel supranațional, cel mai remarcabil succes fiind includerea acestui domeniu în tratatele de baza ale Uniunii Europene, respectiv Maastricht (1992) si Amsterdam (1997).

Cu toate progresele făcute dupa razboi în Europa occidentala în privinta standardelor de viata, nu a putut fi totalmente înlaturata tensiunea ideologica în relația dintre stat si piata, mai exact între dimensiunea sociala si cea economica a procesului de integrare. Aceasta tensiune a fost cel mai acut reflectata în refuzul premierului britanic conservator Thatcher de a semna Charta Sociala, în 1989. Trebuie remarcat ca revigorarea proiectului de integrare europeana, inclusiv pasii facuti în domeniul politicii sociale, au avut loc într-o perioada în care liberalismul politic si economic domina agenda europeana iar eforturile principale se concentrau în directia consolidarii SEM. Cu toate acestea, au existat patru argumente majore în favoarea unei politici sociale comune a Uniunii Europene: libera circulatie a muncitorilor, dumpingul social si turismul social, eficiența economica si coeziunea sociala. Vom încerca sa le explicam pe scurt.

a. Libera circulație a muncitorilor (termenul oficial ,,workers" se refera la toate categoriile de lucrători, indiferent de domeniu si de nivelul de calificare) decurge în mod evident din principiul fundamental al liberei circulații a persoanelor în Uniunea Europeana. Pentru ca acest principiu sa fie deplin functional era nevoie sa se asigure ,,transferabilitatea drepturilor lucrătorilor dincolo de granițele nationale" (Mihut si Lauritzen, 1999), astfel încât persoanele care se angajează într-o altă tară sa nu-și piardă securitatea sociala de care s-au bucurat în tara lor de origine.

Aceasta mobilitate în domeniul pieței muncii -labour mobility- este poate singura masura socială importantă pe care o prevedea Tratatul de la Roma în art. 48-51, în sensul ca muncitorii care se mută dintr-o tară în alta vor beneficia de drepturile sociale existente în tara gazdă. Fireste, în anii '60, sub efectul Tratatului de la Roma, înca nu se punea problema unei politici sociale supranationale, ci doar a ,,coordonarii" sistemelor nationale de securitate sociala în sensul reducerii incompatibilităților.

b. Dumpingul social si turismul social, ca riscuri majore ale inegalităților privind standardele de viață din țările membre, au aparut in anii '60 si s-au intensificat în anii '70-'80 tocmai ca urmare a realizarii liberei circulații a muncitorilor pe teritoriul Uniunii Europene.

Aceste situatii au fost semnalate de țările puternic dezvoltate din nord-vestul continentului, care s-au vazut nevoite să facă față unui val de muncitori din regiunile sudice ale Europei. În contextul dispariției frontierelor, țările cu nivele joase de protectie sociala puteau efectiv sa-si ,,exporte" surplusul de forță de muncă internă spre țările puternic dezvoltate, prin această formă de turism social. Admiterea Greciei, Spaniei si Portugaliei în anii '80 în Comunitatea Economica Europeana a sporit teama tarilor bogate din nord-vestul Europei si a facut ca, prin reprezentantii lor în Comisia Europeana, acestea sa exercite presiuni pentru adoptarea unei politici sociale rezonabile la nivel comunitar.

Este de prevazut ca largirea spre Est a Uniunii Europene, în deceniul urmator, sa produca un nou val de dumping social, daca nu se adopta din timp masurile necesare pentru reducerea inegalitatilor socio-economice existente în prezent.

c. Eficienta economica. Deși poate părea paradoxal, eficiența economică a constituit un argument serios în favoarea dezvoltarii politicii sociale a Uniunii Europene. Prin serviciile specifice pe care le asigura, politica sociala poate însemna, pe lânga legitimitate politica pentru regimul industrial-capitalist, o forta de munca mai sanatoasa si mai bine educata, ceea ce se traduce într-o crestere a eficientei economice. Acest argument, în mod evident de inspiratie neo-marxista, a sensibilizat totusi factorii de decizie din Europa occidentala si a condus în timp la adoptarea unui buget sporit si a unor masuri stimulative care au crescut considerabil performantele în educatie si medicina.

d. Coeziunea sociala – cel mai recent si mai cuprinzator concept de la baza politicii sociale, conform Tratatului de la Amsterdam (1997), susține în fapt o politică mult mai largă a Uniunii Europene: politică de coeziune (cohesion policy). Acest urias domeniu de activitate este finantat din 3 fonduri structurale: – Fondul European pentru Dezvoltare Regionala ( ERDF ) – Fondul European Social ( ESF ) – Fondul European pentru ,,Ghidare" (asistenta) si Garantare Agricola (FAGGF)

Fondurile structurale reprezinta peste o treime din bugetul total al Uniunii Europene, în timp ce în anul 1975, de exemplu, aceste cheltuieli nu depaseau 5( din buget. Motivatia finantarilor comunitare este reducerea decalajelor (înca importante) existente între regiunile Europei, ajungându-se în 1999 la alocari de 27,4 miliarde euro !

În structura Comisiei Europene, din cele 24 de directii generale existente, directia generala V (DG V) poarta responsabilitati sociale explicite: ,,Employment, Industrial Relations and Social Affairs".

CAPITOLUL II

Welfare state(statul bunăstării,asistențial sau’’providențial’’).

2.1.Apariția și expansiunea WS.De la Bismarck la Keynes și Beveridge

A devenit aproape un loc comun a afirma că, sub raportul cuceririlor sociale si politico-juridice ale umanitatii, secolul XVIII a adus drepturile civile, secolul XIX pe cele politice iar secolul XX a fost marcat de dezvoltarea drepturilor sociale.

Apariția si mai târziu consolidarea statelor europene, denumite ulterior ale bunăstării (în continuare WS – Welfare State), constituie un element esențial al transformării Europei, proces început odata cu Revolutia Industriala si cu cea Franceză. În sens strict, ,,schitarea" institutionala a WS începe însa abia în a doua jumatate a secolului al XIX-lea, ocupând propriu-zis perioada dintre formarea statelor nationale (german si italian) si primul razboi mondial.

Modelarea istorica a WS are la baza trei repere fundamentale: 1. Procesul de formare a STATULUI MODERN CENTRALIZAT (,,The Nation-State"); 2. INDUSTRIALIZAREA; 3. DEMOCRATIZAREA politica a Europei. (Peter Flora, 1985)

Practic, putem spune ca prin cele trei procese care definesc originea WS, acesta este un produs al capitalismului modern vest-european. ,,Esenta WS este, contrar asteptarilor, pur liberala" afirma Peter Flora, unul dintre cei mai cunoscuti specialisti germani în politica sociala din anii '70 – '80, argumentând legatura strânsa a sistemului prosperitatii nationale cu economia de piata capitalista si cu democratia politica ,,de masa", principii promovate de liberalismul secolului al XIX-lea.

Nu exageram daca facem afirmatia ca modernizarea Europei (politica, economica si socio-culturala) a evoluat în paralel cu procesul de constructie (institutionalizare) a WS. Obligatiile si drepturile care rezultau din sistemul institutiilor feudale, comunitare, familiale sau religioase ale vechii Europe trec acum sub ,,jurisdictia statului". Statul este cel care preia, în a doua parte a secolului trecut, o serie întreaga de functii pâna atunci fragmentate, abordând si asumând de o maniera noua, specifica statului-natiune de secol XIX, relatiile cu cetatenii sai.

Industrializarea a adus cu sine aparitia unei ,,clase muncitoare industriale", clasa care avea sa reprezinte pentru o lunga perioada de timp categoria sociala dominanta (cel putin din punct de vedere numeric) în Europa. Nu este de aceea surprinzator sa constatam ca WS modern ,,a atacat" frontal tocmai problemele comune ale noii clase sociale: pierderea venitului provocata de accident, boala, invaliditate, somaj sau batrânete.

Solutia care se întrezarea era înlocuirea vechilor legi europene ,,ale saracilor" (vezi Robert Malthus, David Ricardo) cu un principiu nou, strâns legat de ideea de dezvoltare generala: asigurarile sociale. Practic, sistemul securitatii sociale bazat pe asigurari domina înca mecanismele de functionare ale WS european contemporan, spre deosebire de sistemul american care ,,mizeaza" mai mult pe cresterea oportunitatilor economice si educationale ale cetatenilor sai.

Faza a doua a dezvoltarii programelor de securitate marcheaza, oarecum surprinzator, consolidarea prin transferul ,,centrului de greutate" al politicilor sociale peste Atlantic.

America se arata în perioada interbelica mai interesata chiar decât europenii în adoptarea unor masuri protectoare, fiind citat în acest sens primul document cu caracter politico-legislativ coerent si unitar din întreaga ,,preistorie" a WS: ,,The Social Security Act" (1935).

A treia mare etapa în evolutia politicii sociale, expansiunea, este asociata frecvent cu istoria propriu-zisa a statului bunastarii în Europa postbelica si cu modelul social-democrat keynesian (KWS). Cele 3 ,,decenii de aur" ale capitalismului modern occidental aduc cu sine o dezvoltare fara precedent a institutiilor, functiilor si serviciilor sociale oferite de stat, aparitia si augmentarea unei birocratii specifice dar si, sub raport teoretic, conceptualizarea ,,Europei sociale".

Dupa 1975 si cu precadere în anii '80 sistemul creat în jurul KWS aluneca într-o criza profunda (recunoscuta chiar si de cei mai înversunati aparatori ai conceptului) din care cu greu se va ,,dezmetici", zece ani mai târziu, sub influenta unor noi curente de gândire politica si economica. ,,Coma" din anii '80 a dus la o atât de dramatica schimbare a filosofiei si practicii în politica sociala vest-europeana încât cu greu se mai poate spune ca traditionalul, clasicul KWS a supravietuit realmente socului… Noul model, pendulând între pragmatism si accente neo-liberale, încearca sa identifice solutiile optime pentru salvarea pe termen lung a însusi conceptului de ,,securitate sociala", fara a mai face însa concesii în ceea ce priveste competitivitatea si eficienta generala a sistemului.

2.2.1947-1973: ,,The Golden Age"

Între 1947 (lansarea planului investitional Marshall pentru reconstructia Europei occidentale) si 1973-1974 (socul petrolier) este cuprinsa asa numita ,,Perioada de aur a capitalismului" (The Golden Age), care constituie indubitabil apogeul dezvoltarii teoretice si al aplicarii modelului KWS în practica politico-administrativa a societatilor vest-europene. Functiile, institutiile si serviciile sociale se multiplica fara încetare, birocratia se extinde, costurile programelor cresc de la un an la altul, partidele social-democrate si socialiste ,,cuceresc" tara dupa tara, ocupând aproape în întregime Europa occidentala.

Fara a putea fi precis delimitata, perioada expansiunii (revendicata de data aceasta cu autoritate de social-democratie) pare a fi, analizându-i însa doar suprafata, o ,,perioada fericita", o perioada a consumului dar si a cresterii economice.

Exista doua mari categorii de explicatii pentru acest fenomen: TEORIILE SOCIO-ECONOMICE si TEORIILE POLITICE (1985, Harold Wilensky).

I) Interpretarile socio-economice ale evolutiei WS scot în evidenta impactul cresterii economice asupra societatii precum si corelatiile demografice si organizational-birocratice ale acestui proces .

Acest set de studii indica faptul ca dezvoltarea economica dar mai ales implicatiile demografice si birocratice ale acesteia ar constitui cauzele majore ale expansiunii KWS.

Cresterea continua a GDP = PIB (Gross Domestic Product) dar si consecintele structurale indirecte (de exemplu, îmbatrânirea populatiei ca efect al cresterii calitatii vietii) au avut un efect pozitiv (stimulator) asupra eforturilor sociale ale statului. Exista aproape un consens al autorilor în a afirma ca nivelul economic este un determinant de baza al dezvoltarii statului bunastarii. Ca indicator pentru stadiul WS poate functiona si ,,experienta în programe de asigurari sociale" (Cutright, 1965 citat de Wilensky, 1985) adica numarul de ani în care o natiune a beneficiat de programe operationale cu acoperire generala, cum ar fi cele pentru situatii de boala, accident, invaliditate, batrânete, somaj, maternitate, alocatii familiale, pentru copii etc., Cutright a aratat ca în cazul a 76 de natiuni (din afara Africii) experienta în programe de asigurari este strâns corelata cu nivelul de dezvoltare economico-sociala.

Practic, putem afirma ca esenta statului bunastarii si a conceptului de securitate sociala este garantarea guvernamentala a unui minim în domeniul venitului, al hranei si al locuintei, al educatiei si al nivelului de asistenta medicala.

Expansiunea postbelica a KWS a facut ca, la începutul anilor '70, cheltuielile publice pentru programe de bunastare sa depaseasca 20( din GDP în 13 tari europene, urcând în câteva cazuri spre 30( (Suedia, Belgia, Olanda). Chiar si în Statele Unite, la începutul anilor '60 cheltuielile pentru programe sociale se situau la cca 15( din GDP (Sckocpol si Amenta, 1986).

Mutatiile profunde survenite în structurile sociale datorita industrializarii, urbanizarii, cresterii nivelului de educatie precum si îmbatrânirea populatiei ca urmare a cresterii generale a calitatii vietii, corelate cu politicile de pensionare timpurie (în jurul vârstei de 60 de ani) pentru ,,deblocarea" tinerei generatii, au determinat o ,,supraîncarcare sociala a sistemului". Practic, categoria activa a populatiei a ajuns în anii '70 ,,sa poarte în spate" o categorie pasiva de pensionari si someri (fara a lua în calcul populatia sub 18 ani) aproape egala numeric cu prima! Este de la sine înteles ca o astfel de economie, în care se ajunsese ca unul din doi indivizi sa nu munceasca, sa fie cu timpul ,,gâtuita", sufocata de un efort social urias, ultracostisitor, caruia nici modernizarea tehnologica, nici cresterea continua a productivitatii nu reuseau sa-i mai faca fata.

Multiplicarea si extinderea birocratiei din serviciile publice a avut la început un efect pozitiv, permitând cresterea spectaculoasa a numarului de ,,job" -uri relativ bine platite în institutii administrative si în consecinta scaderea somajului. Astfel a fost posibila angajarea unui mare numar de femei, rezolvându-se o alta problema sociala traditionala: somajul excesiv în rândul femeilor. ,,Reversul medaliei" a fost însa ponderea exagerata a birocratilor, în Suedia ajungându-se la situatia limita în care 60( din forta de munca activa era ocupata în administratia KWS!

Teoria convergentei afirmă că dezvoltarea economico-socială face ca tari cu traditii culturale si politice diferite sa construiasca institutii similare si sa adopte treptat masuri asemanatoare în ceea ce priveste asigurarea unui standard minimal de viata (Cutright 1965, Pryor 1968, Wilensky 1975). Practic, putem traduce ca ,,modernizarea reduce diferentele între tari" si ca, de-a lungul timpului, societatile vest-europene au parcus traiectorii convergente spre ceea ce numim astazi ,,modelul" sau ,,civilizatia occidentala".

II) Încercând sa ne mutam dinspre explicatiile socio-economice spre cele politice, gasim cu surprindere ca acest câmp este mult mai sarac în studii…

Teoriile politice cauta sa acrediteze ideea ca dezvoltarea WS poate fi abordata pe doua nivele majore de întelegere: ideologia elitelor (exprimata prin retorica oficiala) si ideologia maselor (exprimata prin opinia publica).

Aceste niveluri de abordare trimit la urmatoarele continuturi: 1. sistemul de partide si influenta politica; 2. tipuri si grade de corporatism; 3. competitia electorala. De exemplu, Harold Wilensky afirma ca valorile statului bunastarii sunt peste tot în lume în conflict cu ideologia meritocratiei si cu individualismul. Tarile, crede el, trebuie sa aleaga între urmatoarele doua alternative: ,,Guvernul este dator sa vegheze ca fiecare cetatean sa aiba un loc de munca bun si un standard de viata corespunzator" sau ,,Guvernul trebuie sa lase pe fiecare sa se descurce asa cum poate".

Coughlin, dimpotriva, afirma ca ideologia societatilor moderne este un amestec complex de teme contradictorii, de meritocratie si egalitarism, de individualism si colectivism. Ponderea celor doua componente în cadrul acestui amestec depinde de traditiile si de cultura politica a fiecarei natiuni. De exemplu, spune Coughlin, majoritatea cetatenilor din Statele Unite, Canada sau Marea Britanie manifesta rezerve serioase fata de eficienta compensatiilor pentru somaj si sunt de-a dreptul ostili fata de serviciile de asistenta sociala de tip european (vezi Hansenfeld, 1987).

Bazându-se pe conceptul ideologic, Castles argumenteaza ca nivelele înalte ale ,,efortului de bunastare" (cota din GDP repartizata pentru programe sociale) în tarile scandinave este asociata cu dominatia stângii în cadrul sistemului de partide. Aceasta influenta dominanta, obtinuta prin unitatea stângii sociale care colecteaza peste 60 ( din voturi, face ca dreapta divizata sa nu poata opune o rezistenta serioasa la politica de redistribuire a social-democratilor. În general vorbind, ascensiunea partidelor social-democrate este vazuta de toti analistii ca fiind elementul aflat în cea mai strânsa conexiune cu expensiunea postbelica a KWS.

Wilensky încearca în 1985 sa defineasca larg, din punct de vedere ideologic, un partid de stânga ca fiind o formatiune politica ce foloseste aparatul de stat pentru redistribuirea masiva si sistematica a venitului national spre ,,straturile de jos ale societatii", în scopul reducerii inegalitatilor economice, sociale si politice care decurg din mecanismele pietei si liberei concurente.

Partidele catolice (crestin-democrate), mai greu de definit ideologic datorita ,,caracterului vag al platformelor lor" sunt vazute de acelasi Wilensky prin prisma trasaturilor simultan anti-marxiste si anti-liberale (anti-piata).

Alianta ,,strategica" între partidele de stânga democratice si cele catolice (vezi cazul Germaniei) a contribuit în primele trei decenii postbelice la realizarea asa-numitului consens keynesian, bazat pe doua componente fundamentale: cresterea economica si ocuparea cvasi-totala a fortei de munca (,,full employment").

Acest model al WS, întemeiat pe ideile lui Keynes si Beveridge, parea sa fi adus vest-europenilor ,,o fericire fara de sfârsit". Nimic nu parea sa tulbure la începutul anilor '70 bunastarea, pacea sociala si cresterea economica occidentala…

2.3.Anii ’80.Criza sistemului welfare state

Mijlocul anilor '70 gaseste lumea occidentala într-o stare de confuzie, atât la nivelul opiniei publice ,,rasfatate" (marcata acum puternic de aparitia primelor simptome ale crizei) cât si la nivelul elitelor intelectuale si politice care încep sa fie ,,bântuite" de o anumita neliniste. Fiorul crizei îsi face loc treptat în paginile ziarelor, pe canalele de televiziune, în tonul declaratiilor liderilor politici si sindicali, în constiinta cetatenilor…

Înainte de socul petrolier, în 1972, aparea în Europa faimosul raport al Clubului de la Roma: Limitele cresterii. Aceasta lucrare, având aproape un caracter premonitoriu, indica existenta unei provocari fara precedent în istoria postbelica, careia economia mondiala nu parea a-i mai putea face fata cu vechile instrumente. Studiul a fost sponsorizat de Clubul de la Roma si efectuat de 17 cercetatori din diverse discipline, sub coordonarea lui Dennis Meadows. Acestia au elaborat un model computerizat cu cinci variabile: investitiile, populatia, poluarea, resursele naturale, alimentele. Raportul a fost scris în cele din urma de Meadows într-o forma accesibila nespecialistilor în sisteme dinamice si a fost publicat în 37 de limbi (nu si în româneste!) si în peste 12 milioane de exemplare.

Mesajul studiului este clar: ,,Nu e vorba numai de limitarea cresterii economice în general, ci de limite aparute într-o anumita scoala de gândire în explicarea situatiei, sustinând ca avem de-a face cu trecerea de la economia industriala la economia serviciilor si de la o abordare a economiei în care se cauta certitudinea si înlaturarea riscurilor la acceptarea incertitudinii si la asumarea riscurilor, ca o sfidare a incertitudinii si ca filosofie pentru stimularea progresului".

În urmatorii ani au aparut si alte studii ale Clubului de la Roma, nu atât de celebre ca ,,Limitele cresterii", dar care reiau ideile si temele majore ale SCHIMBARII. De exemplu, Dialog asupra avutiei si bunastarii (1980) si Limitele certitudinii (1989). In a doua carte mentionata, Orio Giarini scrie: ,,Dezvoltarea moderna societala si a economiei depinde nu atât de realizarea unor obiective perfecte, determinate si sigure, cât mai curând de dezvoltarea activitatilor creatoare într-o lume în care incertitudinea, probabilitatea si riscul constituie conditii date, generatoare de posibilitati negative dar si de sanse reale". (Giarini, 1989).

Criza din anii '80 a KWS este deci plasata sub auspiciile sumbre ale unei crize mult mai ample si mai adânci: criza sistemului mondial de organizare politica, economica si sociala.

Schimbarea sistemului mondial de organizare implica mutatii profunde în mai multe sfere de activitate, luându-se însa ca punct de plecare caracteristicile lumii contemporane: INCERTITUDINEA, COMPLEXITATEA si INSTABILITATEA, cu toate riscurile care decurg dintr-o astfel de organizare a lumii.

Referindu-ne strict la criza statului bunastarii în Europa (fara a o desprinde însa de contextul mondial) putem descrie cu destula claritate o criza multidimensionala: a) Criza economica propriu-zisa; b) Criza fiscala si birocratica; c) Criza socio-demografica; d) Criza politica (eurostagnarea); e) Criza generala de sistem (criza sistemica).

Din punct de vedere economic, KWS începuse înca de la sfârsitul anilor '70 sa nu mai produca acel ,,surplus" suficient de mare pentru a putea asigura continuarea ,,efortului de bunastare". În majoritatea statelor vest-europene cresterea economica atinsese nivele de 1-2( sau chiar devenise nula, lansându-se conceptul înselator de crestere zero. Scaderea nivelului investitional prin demotivare fiscala, aplicarea rigida a vechilor scheme si strategii manageriale, orientarea politicilor macro-economice exclusiv spre crestere industriala si ignorarea sectorului tertiar, supraîncarcarea îndelungata a organigramelor în întreprinderi si dificultatile de desfacere pe piata mondiala a unei productii traditionale, care nu tinuse pasul cu schimbarile rapide survenite în domeniul marketingului, al managementului de firma si al tehnologiei, toate acestea au facut ca Europa occidentala sa piarda serios teren în competitia cu Statele Unite si cu tarile din Asia de Sud-Est, mult mai dinamice, mai competitive si mai flexibile.

Criza fiscala si birocratica s-a manifestat printr-o crestere continua a rezistentei populatiei si agentilor economici fata de nivelele ,,sufocante" de impozitare si prin refuzul societatii civile de a se mai supune regulilor din ce în ce mai complicate impuse de birocratia de stat. Aparitia evaziunii fiscale si scaderea dramatica a investitiilor, la care începea sa se adauge cota în crestere a somajului (industria avea sa arunce ,,peste bord" în numai câtiva ani aproximativ 10( din forta de munca, pentru a se putea mentine pe linia de plutire) iata câteva din fenomenele conexe crizei economice propriu-zise, care agravau si mai mult tabloul simptomatic.

Un aspect foarte interesant l-a constituit ,,descoperirea" dimensiunii socio-demografice a crizei. Aflata timp de câteva decenii în stare latenta, aceasta forma de manifestare a crizei a trecut multa vreme neobservata, fiind estompata de criza economica. Dupa ce sociologii au tras semnalul de alarma, îmbatrânirea populatiei a devenit în anii '80 unul dintre cele mai discutate fenomene din arealul cercetarilor întreprinse în domeniul crizei WS.

Cresterea sperantei de viata la 77 de ani pentru barbati si 79 pentru femei (în tarile scandinave chiar mai mult), asociata cu politicile de pensionare timpurie (în medie la 60 de ani) au determinat în anii "70 supraîncarcarea sociala a sistemului. Numarul mare de pensionari, nivelul ridicat al pensiilor si alungirea perioadei de inactivitate a acestora la 15-20 de ani au adus în pragul falimentului sistemul de pensii si asigurari sociale (cum ar fi cele corespunzatoare situatiilor de boala, batrânete, invaliditate, recuperare sau tratament cronic îndelungat), multe companii solicitând cu insistenta regândirea întregului sistem de asigurari…

Inversarea piramidei demografice si ,,subtierea" drastica a bazei (generatia tânara) au condus la sporuri naturale negative în multe tari vest-europene. Dezechilibre sociale grave au aparut si atunci când s-a pus problema asigurarii coerentei, a transferului între generatii, criza de copii de care se vorbise la început în gluma devenind cu timpul o realitate sociala dureroasa si jenanta.

Criza politica s-a manifestat atât la nivel comunitar cât si national. La nivelul constructiei institutiilor comunitare, anii '80 au adus fenomenul numit eurostagnare, manifestat printr-un foarte modest progres în ceea ce priveste pasii si deciziile majore ce trebuiau adoptate pentru unificarea Europei. Aceasta ,,lâncezeala" si lungile discutii sterile erau în fapt consecinta scaderii interesului tarilor membre pentru problemele comunitare, preocuparile concentrându-se cu prioritate spre rezolvarea crizei economice. Eurostagnarea avea sa fie depasita dupa 1985, odata cu relansarea generala a procesului de integrare si cu aparitia primelor semne ale revigorarii economiei europene.

În 1987 a fost ratificat Actul European Unic (The Single European Act), document care a deschis practic calea spre Tratatul de la Maastricht (negociat înca din 1989, semnat si apoi ratificat de parlamentele nationale în 1992, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1993).

Criza politica interna s-a exprimat în tarile vest-europene prin spargerea consensului postbelic (de tip keynesian) care facuse posibila sustinerea programelor de bunastare de catre marea majoritate a partidelor, indiferent de orientare. Criza economica prelungita a facut ca partidele de dreapta sa devina din ce în ce mai vehemente în a critica politica ,,paguboasa, falimentara" a social-democratilor, laburistilor si socialistilor. Sindicatele de asemenea au încetat sa mai sprijine guvernele si vechea clasa politica cerând înnoire si modernizare. Nemultumirea devenise cvasi-generala.

În 1979 se produce prima fisura în blocul politic de stânga care guvernase multa vreme Europa, prin revenirea la putere a Partidului Conservator în Marea Britanie. Politica liberala si reformista a premierului Margaret Thatcher (care avea sa locuiasca în 10 Downing Street pâna în 1990!), dublata de guvernarea republicanilor conservatori ai lui Ronald Reagan în Statele Unite (1980-1988) au adus la conceptualizarea Noii Drepte si la revenirea în forta a liberalismului, în special în economie.

Modelul neo-liberal a fost ulterior preluat si de alte tari europene, chiar si de cele cu ,,vechi traditii socialiste": Franta, Italia, Spania.

Germania si-a continuat cresterea economica sub guvernarea crestin-democratilor si a liberalilor, adoptând un model de centru, echilibrat, cu o economie liberala si un sistem de protectie sociala bine pus la punct (,,The German Middle Way").

În fine, conceptul de criza sistemica a fost rezultatul unei evaluari generale a sistemului de organizare politico-economica si a structurilor sociale produse de-a lungul timpului de KWS. S-a ajuns la concluzia ca nu numai economia trebuia restructurata si eficientizata, ca simpla reducere a impozitelor nu era suficienta pentru deblocarea situatiei si ca era obligatorie o înnoire complexa, profunda si radicala a întregului sistem institutional. Devenise imperios necesara reforma la toate nivelele si în toate sectoarele de activitate, pentru ca Europa occidentala sa recupereze deficitul de dezvoltare si competitivitate fata de Statele Unite si Japonia.

2.4.Reforma statului bunăstării sub influenta Noii Drepte(Thatcher-Reagan)

Majoritatea specialistilor afirma ca modelul european al statului bunastarii în sens traditional (keynesian) a disparut definitiv odata cu marea criza din anii '80 si cu politicile neo-liberale lansate în forta de Noua Dreapta în timpul deceniului amintit. Acesti autori afirma ca social-democratia si keynesianismul au intrat deja în istorie, realitatile complexe ale lumii contemporane rejectând ideologia de stânga si politicile excesiv redistributive si protectioniste practicate de ,,Statul Providenta". În mare parte, acest sfârsit de secol confirma apusul doctrinelor etatiste si impunerea cadrului concurential liber.

Globalizarea, internationalizarea capitalului si mondializarea economiei, la care se adauga revolutia tehnologica, au constituit tot atâtea provocari majore carora WS nationale, închise si rigide, nu le-au putut face fata.

În literatura britanica de specialitate a anilor '90 este deja consacrata formula de model post-fordist al statului bunastarii. În volumul ,,Towards a Post-Fordist Welfare State" (1994), Roger Burrows si Brian Loader caracterizeaza modelul traditional (fordismul) ca fiind tabloul rezultat din productia de serie, consumul de masa (omogen si steorotip), modernism cultural si un puternic sector public. Conform acelorasi autori, post-fordismul ar fi ,,coalitia" între o productie flexibila, consumuri diferentiate si segmentate, post-modernismul cultural si un sistem al bunastarii restructurat, eficientizat.

Noul model socio-economic ar trebui deci sa raspunda urmatoarelor solicitari majore: flexibilizare, debirocratizare si descentralizare administrativa, dereglementare, relansare investitionala prin reducerea fiscalitatii, eficientizarea managementului, asumarea noilor tehnologii, privatizarea unor companii, societati si chiar a unor servicii publice.

Judecând în termeni economici, criza pare sa fi trecut. Majoritatea tarilor din Uniunea Europeana înregistreaza cresteri economice anuale între 3-5(. Din punct de vedere politic, neo-liberalismul s-a impus treptat ca doctrina de referinta pentru procesul constructiei europene si chiar acolo unde guverneaza social-democratii sau socialistii, s-a adoptat o politica economica mult mai liberala decât în trecut.

Un fenomen important si benefic s-a petrecut la nivelul conceptiei generale asupra rolului statului si al societatii civile, al relatiilor formale si informale dintre acestea. Fenomenul pare sa fie una dintre consecintele ,,americanizarii" Europei. Practic, în toate tarile Europei occidentale puterea si functiile explicite sau implicite ale statului sunt în declin. Asistam la transferul centrului de greutate al bunastarii colective spre comunitatile locale, din ce în ce mai puternice si mai influente. Fenomenul, denumit revolutia comunitatilor (Catalin Zamfir, 1995) se încadreaza în procesul mai larg de emancipare a comunitatilor locale si al deplasarii accentelor dinspre stat spre societatea civila. În termenii bunastarii, aceasta mutatie este cuprinsa în sintagma: ,,FROM WELFARE STATE TO A WELFARE SOCIETY" (Gosta Esping-Andersen, 1996).

CAPITOLUL III

Perspectivele politicilor sociale din România în contextul europenizării și globalizării

3.1. Politica socială în România posttotalitară

O prezentare exhaustiva a politicilor sociale derulate în ultimul deceniu în România este practic imposibila în decursul unui singur capitol. Ceea ce îsi propune sa faca aceasta sectiune a studiului este doar o evaluare comparativa a motivatiilor si tendintelor manifestate în anii`90 în politica sociala româneasca, în contextul transformarilor sistemice profunde din Europa Centrala si Rasariteana.

Fara îndoiala că o asemenea analiză trebuie sa pornească de la ceea ce, printr-o formula deja banalizată, numim ,,moștenirea vechiului regim". Vom sublinia asadar câteva repere ale sistemului de politici sociale din perioada comunista: – centralizarea si preluarea exclusiva de catre stat a functiei de protectie sociala; – ocuparea deplina a fortei de munca, mai degraba din ratiuni ideologice decât economice; – generalizarea veniturilor salariale, minimalizarea veniturilor din proprietate si eliminarea veniturilor din profit (Mihut si Lauritzen, 1999); – instituirea asigurarilor sociale de stat, sistem care garanta în principiu o acoperire universala si relativ generoasa fata de toate categoriile de riscuri sociale (pensii, alocatii familiale, de boala sau de maternitate), cu exceptia somajului care nu era recunoscut; – gratuitatea învatamântului si a asistentei medicale, pentru toate categoriile de vârsta, respectiv socio-profesionale; – promovarea unei politici pro-nataliste, împinsa la paroxism în anii`70 si usor relaxata în anii`80, cu toate consecintele socio-demografice pe termen lung, sesizabile astazi; – transferul (mascat) al unor costuri asupra populatiei, prin aparitia si extinderea ,,platilor compensatorii" în sanatate, învatamânt, administratie; – suprimarea treptata a asistentei sociale, din considerente evident ideologice, nerecunoasterera oficiala a saraciei si neacodarea nici unui beneficiu social decurgând dintr-o asemenea situatie; – expansiunea fortata a politicii locuintelor (reprezentând ,,apendicele social" al optiunii strategice de industrializare a tarii), prin investitii publice masive în sectorul constructiilor si acordarea de facilitati la cumpararea de apartamente, masura cu impact favorabil pe termen scurt dar nefavorabila pe termen lung, datorita depopularii satelor si stabilizarii în mediul urban a unei largi categorii de muncitori cu nivele slabe de calificare, dependenti în exclusivitate de unitatea industriala la care fusesera adusi; – discriminarea agricultorilor, meseriasilor si liber-profesionistilor (asa-zisul sector al proprietatii cooperatiste), prin neincluderea lor în sistemul asigurarilor sociale de stat, ceea ce a facut de exemplu ca în 1989 pensia unui agricultor sa nu depaseasca 18% din pensia medie a unui fost angajat al statului (Poenaru, 1998).

Desigur, cu anumite deosebiri de nuanta, datorate nivelelor diferite de dezvoltare economica si rigiditatii politice mai mult sau mai putin accentuate, acestea au fost principalele caracteristici ale politicii sociale în toate tarile blocului sovietic. Dupa 1989, noile democratii europene au început reformarea sistemului, aplicând în principiu acelasi gen de masuri dar cu viteze diferte, în functie de contextul economic si politic concret la care se raportau.

România a pornit în decembrie 1989 cu una dintre cele mai nefavorabile situatii (desi initial s-a crezut contrariul, având în vedere faptul înselator ca se platise datoria externa), fiind înca din acel moment plasata destul de mult în urma tarilor din zona Europei Centrale. Luând în considerare factorul ,,timp" – reformele începusera, de exemplu, cu câtiva ani înainte în Polonia si Ungaria – criteriile economice si cele politice – criza atinsese în anii`80 un nivel maxim al severitatii iar regimul ceausist ,,excela" prin opacitate si inflexibilitate, fiind criticat pâna si de perestroikistul Gorbaciov – sau unele elemente primare de cultura manageriala si mentalitate civica (vezi rezistenta anti-comunista din unele tari, Solidaritatea, fenomenul Charta 77, legaturile mai strânse cu Occidentul, libertatea relativa de miscare si nivelul mai bun de informare al intelectualitatii din Europa Centrala, micile business-uri private sau reglementarile economice discret liberale adoptate în anii`70-80 în cadrul ,,socialismului de piata"), luând deci în considerare toate aceste criterii de referinta, România se prezenta cu handicapuri importante.

Primul fenomen social nou aparut în zona ex-comunista a fost somajul, despre care a început sa se vorbeasca oficial înca din 1990. Dupa socul asumarii publice a acestui termen, care – alaturi de ,,faliment" – parea desprins din reportajele TV despre ,,înfricosatoarele realitati capitaliste", reportaje cu care românii fusesera învatati înainte de 1989, s-a intrat repede în faza masurarilor statistice si a comentariilor de presa, mai mult sau mai putin pertinente. Valorile oficiale au indicat, de exemplu, 3% în 1991, apoi o crestere continua în anii urmatori, 10,9% în 1994 si 11,6% în 1998 (Business Central Europe, The Annual 1998/99), cu perspective reduse de ameliorare pe termen scurt. Cea mai mare parte a șomerilor proveneau din industria grea, aflată la începutul unui lung declin.

Un alt fenomen social al anilor`90 a fost subtierea segmentului activ al populatiei (,, deflatie sociala"), respectiv cresterea accelerata a numarului de pensionari si asistati social. În afara intrarilor în somaj, despre care am amintit anterior, pensionarea timpurie, la cerere (deci înaintea limitei de vârsta) a fost abuziv utilizata ca alternativa la somaj în ultimii zece ani iar efectele secundare ale acestei politici se fac simtite acum în bugetul asigurarilor sociale. Într-adevar, se poate spune ca cei aproximativ sase milioane de pensionari, la care adaugam un milion si jumatate de someri (plus o ,,încărcătura socială" naturala de aproape cinci milioane de copii si tineri cuprinsi în diverse forme de învatamânt) reprezinta prea mult pentru o economie care produce din ce în ce mai putin. Î În 1998, pentru a fi si mai expliciti, numarul pensionarilor îl depasise deja pe cel al salariatilor iar tendinta a continuat sa se manifeste, ceea ce explica în parte dificultatile majore ale sistemelor de asigurari sociale.

Scaderea puterii de cumparare a populatiei este asociata cu ceea ce în limbaj politic si mediatic s-a numit degradarea nivelului de trai, adica reducerea continua si drastica a veniturilor reale ale cetatenilor în comparatie cu nivelul tot mai înalt al preturilor. În 1997, spre exemplificare, salariul mediu pe economie ajunsese sa reprezinte doar 58% din valoarea corespunzatoare momentului decembrie 1989 (Mihut si Lauritzen, 1999) iar în cazul pensiilor situatia era si mai severa.

Restructurarea cheltuielilor a reprezentat o consecinta directa a scaderii puterii de cumparare, majoritatea familiilor din România cheltuind din ce în ce mai mult (procentual) pentru asigurarea cosului alimentar. Datele statistice indica o ,,alocare bugetara" pentru alimente de aproape 60% din cheltuielile totale ale unei familii obisnuite si de cca 40% în cazul familiilor de patroni. Aceste valori sunt desigur foarte mari pentru o tara cu aspiratii comunitare, acceptându-se în general ideea ca ponderea cheltuielilor alimentare într-o tara europeana dezvoltata nu poate depasi 30% din totalul cheltuielilor, limita care este considerata de unii autori o posibila definire a pragului de saracie.

Deteriorarea indicatorilor demografici si ai starii de sanatate publica are ca substrat principal scaderea veniturilor populatiei, dar pot fi deasemenea invocate carentele educationale si lipsa de organizare a serviciilor de profil, toate aceste fenomene amplificându-se vizibil dupa 1989. Daca, de pilda, scaderea populatiei României (spor natural negativ) în ultimul deceniu nu este neaparat un fenomen îngrijorator si nici unic în Europa, în schimb nivelele înalte ale mortalitatii infantile si materne ne plaseaza într-o dureroasa pozitie codasa pe continent. Mult sub media europeana este si speranta de viata în România. Cu o expectanta la nastere de numai 69 de ani – mai mica la barbati si mai mare la femei – ne situam destul de departe de cei 77 de ani cât traiesc în medie cetatenii Uniunii Europene, mentionând de exemplu numai faptul ca speranta de viata la femei în Suedia atinge 81 de ani! Tot în dreptul acestei categorii de indicatori trebuie sa subliniem si procesul (aparent paradoxal) de îmbatrânire a populatiei, în sensul inversarii piramidei demografice. Astfel, prin reducerea treptata a natalitatii si cresterea ponderii populatiei vârstnice, asociate cu politica de pensionare timpurie, s-a produs inversarea ,,raportului de dependenta demografica", adica îngustarea segmentului de dependenti tineri în raport cu populatia activa si îngrosarea segmentului vârstnicilor dependenti de veniturile populatiei adulte. Acest ultim fenomen, ca si cel de depasire cantitativa a populatiei active de catre segmentul inactiv, denota presiunea în continua crestere care se exercita asupra adultilor care muncesc.

Săracia constituie, în pragul dintre milenii, fenomenul social cu cea mai accentuată viteză de diseminare în societatea româneasca si cu cele mai dăunatoare consecinte. Acesta este motivul pentru care se afirma ca obiectivul fundamental al politicii sociale în România deceniului viitor trebuie sa fie reducerea saraciei. Cu siguranta punctul de pornire al oricarei politici destinate acestui scop (începând cu Programul National de Prevenire si Combatere a Saraciei, lansat în 1998 sub patronajul Presedintiei) ar trebui sa fie stabilirea oficiala a unui prag unic pentru încadrarea fenomenului. În absenta unei definitii clare, la care sa se faca raportari corect fundamentate, în România nu se va sti niciodata cu precizie care este amploarea saraciei si fiecare va fi liber sa se auto-defineasca sau sa aprecieze aceasta stare si în cazul altor persoane sau grupuri, generând abordari subiective, confuzie si neîntelegeri de genul ,,falsilor saraci" sau al ,,saracilor nerecunoscuti". Trebuie sa facem mentiunea ca toate tarile dezvoltate ale lumii (începând cu Statele Unite) au definit o limita relativa, proprie, a saraciei -dupa criterii bine precizate si desigur în functie de nivelul general de viata din tara respectiva- iar lipsa unei astfel de definitii caracterizeaza tocmai tarile sarace în care autoritatile se tem sa-si asume responsabilitatea politica de a masura evolutia în timp a acestui fenomen. În lipsa pragului oficial unic, în România se utilizează multiple definitii ale saraciei, care furnizeaza în mod evident imagini diferite asupra realitatilor sociale. De exemplu, Institutul de Cercetare a Calitatii Vietii de pe lânga Academia Româna apreciaza utila folosirea a doua tipuri de criterii, unul pentru ,,pragul de subzistenta" iar celalalt pentru ,,pragul de trai decent". Incluzând în calcularea acestor praguri un cos specific de produse si servicii, ICCV a anuntat în 1995 ca 27,3% din populatia României se situeaza sub pragul de subzistenta iar aproximativ 50% din cetatenii tarii traiesc sub pragul unei vieti decente. Având în vedere însă lipsa unei viziuni larg acceptate asupra sărăciei precum si ipoteza existentei unor venituri nedeclarate în cazul multor familii, valorile de mai sus au fost considerate la momentul respectiv exagerate iar semnificatia lor a fost minimalizata.

,,Indicele dezvoltarii umane" (IDU) reprezinta un instrument complex cu care se poate masura dezvoltarea sociala a unei natiuni, având în plus avantajul ca este utilizat în mod traditional de ONU, deci poate oferi o imagine dinamica si comparativa a unei tari în raport cu celelalte. IDU exprima o sinteza a trei raportari specifice: venitul pe cap de locuitor, speranta de viata la nastere si nivelul educatiei. Anual este dat publicitatii The Human Development Report în cadrul Programului Natiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD). Conform raportului din 1997, România se clasa pe locul 79 între cele 175 de tari luate în considerare, fiind plasata în urma celorlalte candidate la integrarea în Uniunea Europeana. Din cele trei criterii ale IDU, primele doua mentionate reprezinta punctele slabe pentru România, în special starea economica (PIB doar 3975 de dolari/locuitor în 1998) dar si speranta de viata de numai 69 de ani, în timp ce la capitolul educatie situatia era mai buna, România raportând o alfabetizare de 97% si un grad de cuprindere în diverse forme de învatamânt de 62%.

Nu putem încheia prezentarea contextului general al socialului autohton în anii`90 fara a mentiona poate cel mai important element de referinta pentru întelegera premiselor sub care a debutat reforma în România: mentalitatea centralist-etatista, atât la nivelul populatiei cât si al noilor elite politice.

Prabusirea regimului totalitar în decembrie 1989 a gasit societatea româneasca scufundata într-o profunda cultura etatista. Nemultumirea generala fata de absurditatea cultului personalitatii lui Ceausescu, fata de amenintarea ,,muta" a Securitatii si fata de umilitoarea penurie de alimente nu echivaleaza în nici un caz cu o motivatie politica liberala la nivelul mentalului colectiv. Pe buna dreptate s-a afirmat de catre analistii occidentali ca, la începutul lui 1990, Bucurestiul avea cel mai scazut potential de gândire liberala din Europa non-sovietica iar în ceea ce priveste mentalitatea (atât a populatiei cât si a noilor guvernanti), România era cel mai putin pregatita sa asume o schimbare reala de sistem. Ceea ce s-a crezut a fi ,,marea sansa" a unui început exploziv de democratie (poate cel mai spectaculos boom din fostul bloc socialist), convingere bazata pe caderea fulgeratoare a lui Ceausescu, pe imensa sustinere populara a noului regim si pe succesul aparent al ultra-mediatizatelor formule de ,,libertate, democratie, privatizare, economie de piata, integrare euro-atlantica", a fost în fapt o neîntelegere, o discrepanta adânca -descoperita mult mai târziu- între semnificatia reala a termenilor si asteptarile simple ale majoritatii populatiei.

Ce a însemnat însa în practica aceasta cultura etatistă? Ce efecte a avut ea în derularea reformelor si a deciziilor de politica sociala, adoptate la începutul anilor`90? În primul rând, aceasta cultura ascundea în miezul ei convingerea ferma a românilor ca statul e dator sa le asigure bunastarea (începând cu garantarea locului de munca, cresterea salariilor, gratuitati în sanatate, învatamânt, cultura si continuând cu burse, bilete gratuite în statiuni, reduceri la transport, locuinte etc.) dar sa faciliteze în acelasi timp si aparitia avantajelor sistemului ,,capitalist". Dorinta de mai bine în România se confunda deci cu asteptarea ca statul sa dea mai mult oamenilor si sa rezolve problemele financiare si socio-profesionale aparute ca urmare a suprimarii vechilor mecanisme de centralizare si planificare. Multa lume era convinsa ca, dupa caderea dictaturii, oamenii sunt în mod natural îndreptatiti sa ceara si sa primeasca mai mult de la stat decât le daduse Ceausescu. Dupa atâtia ani de frustrari, umilinte si restrictii, doreau sa li se dea în sfârsit mai mult si sa simta neîntârziat efectele unei îmbunatatiri a vietii prin cresterea consumului.

Nerezistând acestei uriase presiuni, guvernul Roman (influentat cu siguranta si de apropierea alegerilor din mai 1990) a cedat ispitei populiste de restitui cetatenilor contribuabili faimoasele ,,parti sociale" acumulate în ultimii ani ai lui Ceausescu. Masura, dincolo de caracterul ei profund electoral, contra-performant si populist, se înscrie în parametrii primei etape a politicii sociale postdecembriste: etapa reparatorie sau a cresterii cheltuielilor publice. Fara îndoiala ca restituirea a câteva zeci de mii de lei (în functie de veniturile si de contributia procentuala a fiecarui angajat de-a lungul ultimilor ani) a însemnat la începutul lui 1990 o crestere relativa si temporara a consumului, banii fiind însa cheltuiti în câteva luni, iar la nivel national risiprea unei sume de ordinul câtorva zeci de milioane de dolari a echivalat cu imposibilitatea consolidarii bugetului de asigurari sociale. Aceasta masura nu a fost însa singulara: ea a fost însotita de reducerea saptamânii de lucru, înmultirea sarbatorilor oficiale si interzicerea ,,orelor peste program" nesalarizate sau fara acordul angajatului, sistarea exportului de produse alimentare si cresterea continua a importurilor finantate din surse publice, anularea sistemului de salarizare în functie de nivelul productiei (mult blamatul ,,acord global"), acordarea de beneficii si sporuri salariale fara acoperire economica, instituirea unor drepturi si facilitati privind anumite categorii sociale etc. Nu discutam acum motivatia si gradul de întemeiere al fiecarei decizii în parte: unele vizau în mod evident drepturile elementare ale omului sau minime alinieri la drepturile lucratorilor europeni, altele urmareau recompensari de bun simt pentru lipsurile îndurate iar altele ,,vânau" pur si simplu simpatia populatiei. Oricum, trebuie spus ca toate aceste masuri, justificate sau nu, au avut un efect concertat: epuizarea în scurt timp a resurselor existente si anularea sanselor de reluare a cresterii economice.

A doua etapa în evolutia politicii sociale începea în toamna anului 1990, dupa consumarea momentului electoral, si avea sa dureze pâna spre sfârsitul deceniului (1997-1998), când încep sa apara primele masuri de reforma reala a sistemului securitatii sociale. O vom numi etapa compensatorie sau ,,etapa indexarilor", având în vedere ca s-a caracterizat în principal prin masuri paleative de contra-balansare a costurilor restructurarii sectorului economic. Privita deci ca ,,remorca" a politicilor economice, politica sociala a acestei lungi perioade a anilor`90 a avut un rol secundar în transformarea societatii românesti, revenindu-i în fapt doar misiunea de a face mai suportabile suferintele tranzitiei. Din acest motiv principala forma de expresie a politicii sociale în perioada mentionata a fost indexarea veniturilor în functie de rata inflatiei si de cresterea preturilor. Acordarea unor compensatii modice (trimestriale sau lunare) de 3-5%, în conditiile unei inflatii galopante în special în intervalul 1990-1993, fireste ca nu a avut darul de a multumi populatia, a carei putere de cumparare se deteriora continuu.

Vom mentiona totusi în dreptul acestei etape adoptarea câtorva legi cu caracter social semnificativ, chiar daca majoritatea lor s-au dovedit destul de repede ineficiente si multe din ele au fost ulterior modificate. În 1991 a fost reglementat juridic somajul, dupa o nerecunoastere oficiala de aproape o jumatate de secol, urmat de Legea privind contractul colectiv de munca, Legea privind solutionarea conflictelor de munca, Legea cu privire la sindicate, Legea privind garantarea salariului minim pe economie. Aceste legi îsi au, desigur, importanta lor; ele au încercat sa creeze un cadru legislativ nou, adaptat la contextul tranzitiei. Din pacate, în pofida abordarii de principiu a unor teme sociale esentiale, fondul sistemului de protectie (securitate) sociala din România a ramas multa vreme neschimbat.

Alegerile parlamentare si prezidentiale din noiembrie 1996 au marcat schimbarea totala a conducerii politice în România: la nivelul majoritatii parlamentare, al coalitiei de guvernamânt si al presedintiei. Sensul major al schimbarii a fost perceput atunci ca fiind legat de accelerarea reformelor economice, combaterea coruptiei si intensificarea eforturilor de reconstructie a imaginii externe, în perspectiva integrarii euro-atlantice. În privinta politicii sociale, programul de guvernare prevedea o serie de reforme profunde, reforme de continut, vizând de aceasta data însasi arhitectura securitatii sociale în contextul compatibilizarii cu standardele comunitare, angajamente din care mentionam: – reforma sistemului de asigurari sociale, cu accent pe introducerea asigurarilor de sanatate si pe eficientizarea sistemului de pensii; – reformularea politicii privind utilizarea fortei de lucru, prin acordarea unor facilitati la crearea de noi locuri de munca, atragerea de investitii si stabilizarea somajului în jurul valorii de 5-6%; – reforma sistemului de salarizare a personalului bugetar, prin introducerea salarizarii diferentiate (în functie de performantele individuale) si scaderea ponderii vechimii; – elaborarea unor programe eficiente de reconversie profesionala, vizând în special muncitorii din ramurile industriale neperformante supuse unor masive restructurari; – relansarea politicii locuintelor, prin instituirea unei agentii nationale specializate si acordarea de credite avantajoase pentru cumpararea sau construirea de locuinte; – promovarea Legii privind tichetele de masa, o lege controversata, ajunsa pe agenda guvernului Ciorbea ca urmare a presiunilor sindicale care faceau trimitere la programul electoral al Conventiei Democratice; – reforma unor politici sociale sectoriale considerate ca având ,,prioritate nationala", cum ar fi reforma sistemului educational si reforma sistemului sanitar; – reforma administratiei publice si a serviciilor aferente, focalizata pe ideea descentralizarii, a dezvoltarii functiilor si bugetelor administratiilor locale si a asumarii de catre acestea a unor responsabilitati în continua crestere privind buna functionare a serviciilor destinate direct comunitatilor locale; – reconsiderarea asistentei sociale, multa vreme neglijata, prin dezvoltarea unor servicii moderne si eficiente în domeniu.

În parte, aceste teme au fost abordate de guvernele care s-au succedat în perioada 1997-2000 si se poate afirma cu certitudine ca exista câteva realizari legislative importante în domeniul social, a caror validare practica depinde însa în mod inevitabil de evolutia economiei si de nivelul resurselor angajate pe aceasta directie. Principalul ,,arhitect" al politicii sociale din ultima legislatura, ministrul Alexandru Athanasiu, profesor de Dreptul Muncii la Universitatea Bucuresti, declara în momentul investirii sale în functie (în pofida apartenentei la un partid social-democrat) ca se simte atras de ,,modelul neo-liberal Milton Friedman", verificat în Chile, si ca doreste sa-si canalizeze programul de reforme sociale pe directia eficientizarii, flexibilizarii, respectiv cointeresarii sectorului privat în asigurarea bunastarii.

Vom lua în discutie cele mai importante reglementari si masuri adoptate în aceasta a treia etapa de evolutie a politicilor sociale, pe care o numim în consecinta etapa reformelor esentiale. O imagine de ansamblu a ponderii politicilor sociale în cadrul preocuparilor guvernamentale putem deduce prin compararea cheltuielilor sociale (totale si sectoriale) din România în raport cu celelalte tari din spatiul ex-socialist, amintind însa faptul ca în Uniunea Europeana media cheltuielilor sociale totale pare a se fi stabilizat în jurul a 27-28% din PIB. România, conform raportarilor oficiale, nu depasea 15% nici în 1989 (Poenaru, 1998) si cu toate încercarile de apropiere de standardele comunitare, alocarea bugetara totala în programe sociale nu a trecut niciodata de 16% din PIB, în conditiile în care trebuie sa tinem cont bineînteles si de reducerea continua a PIB-ului. Pe sectiuni, conform datelor oferite de Business Central Europe în 1997-1998, alocarile procentuale pentru sanatate, respectiv învatamânt în Uniunea Europeana depasesc fiecare cota de 8%, în tarile Europei Centrale si de Est media tinde spre 5% iar în România aceste cheltuieli trec putin peste 3%!

Prima din legile de referinta ale reformei sociale în actuala legislatura a fost adoptata de Parlament relativ repede, la începutul mandatului: Legea asigurarilor sociale de sanatate. Prin Legea nr.145/1997 (pe scurt LASS) intentia legiuitorului a fost de a (re)introduce sistemul asigurarilor de sanatate de tip german (modelul denumit ,,Bismarck"), în conditiile în care acesta a functionat în România si în perioada premergatoare instaurarii comunismului. LASS a definit institutia medicului de familie, a instituit dreptul pacientului de a-si alege medicul si a precizat mecanismul de finantare a serviciilor medicale: contributii ale angajatului, ale angajatorului (câte 7% fiecare) si ale statului. Nu intram acum în detaliile acestei legi si nici nu insistam asupra dificultatilor financiare severe pe care le întâmpina înca noul sistem, dificultati cauzate în special de datoriile multor agenti economici fata de bugetele Caselor Judetene de Asigurari. Principiul acestei legi este însa unul cu certa traditie europeana iar ,,rodarea" sistemului va constitui în timp o confirmare solida a optiunilor de eficientizare si compatibilizare a serviciilor publice fundamentale din România. În rest, reforma sistemului sanitar s-a concentrat pe segmentul ramas în gestiunea Ministerului Sanatatii: programele nationale de sanatate publica, finantate în continuare de la bugetul statului.

Mentinerea veniturilor se bazeaza, asa cum am vazut la definirea securitatii sociale, pe cele doua mari categorii de beneficii rezultate din sistemul asigurarilor: pensiile si ajutorul de somaj.

Reconstructia subsistemului de pensii reprezinta, alaturi de reformele deja lansate în administratie, sanatate si învatamânt, ,,piatra de încercare" a restructurarii politicilor publice din România, având în vedere numarul în continua crestere al pensionarilor (cca 6 milioane în prezent), nivelul mediu redus al pensiilor dar si discrepantele imense, absolut inacceptabile, între pensiile noi si cele vechi. În acest fel, devenise evident de multi ani ca urgenta în domeniu o constituie recalcularea si actualizarea pensiilor, în special pentru persoanele pensionate înainte de 1989, intentie anuntata oficial abia în 1998 si ,,lansata în executie" cu mari dificultati în toamna lui 1999. Saracia bugetului de asigurari a atenuat însa drastic intentia generoasa a Ministerului Muncii si Protectiei Sociale, facând ca recorelarea pensiilor sa aiba un efect aproape insesizabil asupra veniturilor celor mai saraci dintre români. Trecând peste acest semi-esec, în 1999 MMPS a trimis la Parlament un proiect legislativ extrem de important privind reforma pensiilor, care stipuleaza printre altele cresterea vârstei de pensionare (de la 62 la 65 de ani în cazul barbatilor si de la 57 la 60 pentru femei), instituind în acelasi timp fondurile de pensii administrate în regim privat (complementare pensiilor publice) la care vor trebui sa contribuie în mod obligatoriu persoanele care mai au cel putin 20 de ani pâna la împlinirea vârstei de pensionare si optional cei care mai au cel putin 10 ani de munca. Noua lege a pensiilor a intrat în vigoare la 1 aprilie 2000 dar este de presupus ca efectele ei benefice se vor simti pe termen mediu si lung, în timp ce situatia pensionarilor de acum va ramâne probabil grea si în lunile urmatoare.

Ajutorul de somaj, reglementat prin Legea nr.1/1991 (completata si modificata) se acorda pe o perioada de 270 de zile, urmat fiind de o ,,alocatie de sprijin" – restrictiva si diminuata – pentru cei care ramân în continuare fara loc de munca, acordata pentru înca 18 luni. Contributia la fondul de somaj se partajeaza între angajator (5% din fondul de salarii lunar) si angajat (1% din salariul de baza lunar), asigurând în medie un beneficiu social mai mare decât salariul minim net pe economie. În afara ajutorului de somaj, o ,,faimoasa" ordonanta de urgenta adoptata în 1997 îsi propunea sa sprijine restructurarea accelerata a industriilor neperformante, prevazând acordarea a 6-12 salarii compensatorii (egale cu salariul mediu net pe unitate) pentru muncitorii disponibilizati. Masura, în afara faptului ca a irosit câteva sute de miliarde de lei (exemplu: un miner disponibilizat la cerere, ,,cu ordonanta", pleca din mina cu aproximativ 20 de milioane de lei, la valoarea din 1997!) nu a avut nici pe departe efectul scontat. Trebuie spus ca doar un procent infim din beneficiarii acestor compensatii au facut investitii ori au gasit un alt loc de munca, cei mai multi consumându-si banii si ajungând în prezent fara nici un venit, asa cum s-a întâmplat în ianuarie 2000 cu câteva mii de mineri din Valea Jiului, care si-au epuizat toate formele de ajutor social prevazute de lege. În privinta politicii locurilor de munca, ramâne de vazut ce efect concret vor avea în viitor programele Agentiei Nationale pentru Ocupare si Formare Profesionala, constituita în 1998.

Dupa lungi ezitari, crearea Agentiei Nationale a Locuintelor (ANL) în 1998 si activarea ei în 1999 a produs premisa relansarii investitiilor în constructia de locuinte si a pus bazele unui program national de inspiratie occidentala în acest domeniu, urmând ca principalii beneficiari ai creditelor pe termen lung cu dobânzi subventionate de stat sa fie tinerii.

Inspirat din traditia vest-europeana a parteneriatului social, cabinetul Ciorbea a decis în 1997 înfiintarea Consiliului Economic si Social (pe scurt CES), o structura consultativa tripartita guvern-patronat-sindicate, care îsi propune sa negocieze un punct de vedere comun înaintea adoptarii masurilor cu impact social major. Desi ideea în sine a fost agreata de toate partile implicate, importanta de facto a acestei structuri a ramas modesta, având în vedere ca finalmente nici una din parti nu ia în considerare prea serios punctul de vedere al CES.

Promovarea Legii tichetelor de masa în 1997, o lege cu eficienta economico-sociala redusa si în cele din urma aplicata de foarte putini agenti economici, pare mai degraba un gest politic binevoitor fata de sindicate al premierului de atunci, Victor Ciorbea, care activase înaintea alegerilor ca lider sindical.

Adoptarea Legii privind salarizarea demnitarilor si a personalului bugetar (Legea nr.154/1998) opereaza o reforma de principiu în stabilirea veniturilor pentru persoanele platite din bani publici, în sensul ca fiecarui angajat i se ofera posibilitatea de a primi un salariu în conformitate cu performantele profesionale individuale si independent de vechime, oscilând între un maxim si un minim stabilite pentru fiecare grad de încadrare.

Nu întâmplator am lasat la urma reforma în învatamânt, domeniu care a atins în prezent (în pofida contestarilor de orice fel) nivelul cel mai avansat în plan conceptual si al reglementarilor adoptate, suferind însa – ca si alte politici publice din România – de o insuficienta cronica a resurselor. Înainte de a puncta reperele fundamentale ale acestei reforme, accelerata si sistematizata în perioada 1998-1999, trebuie precizat cadrul legislativ existent înaintea intervalului mentionat: Legea învatamântului din 1995 si Legea privind statutul personalului didactic (Legea nr.128/1997). Prima lege mentionata prevedea, la capitolul finantare din surse publice, alocarea a cel putin 4% din PIB pentru sistemul educational (procent nerespectat pâna în 2000, desi este mult sub media europeana!) iar a doua lege, deasemenea organica dar adoptata de noua coalitie parlamentara, stabilea normele didactice si acorda unele sporuri personalului din învatamânt (sporul de fidelitate, de suprasolicitare neuro-psihica, de izolare rurala, de doctorat etc.) interpretate de opinia publica drept ,,compensatii" în raport cu nivelul slab al salariilor de baza din acest sector.

Instalarea unei noi echipe la conducerea Ministerului Educatiei Nationale în decembrie 1997, în frunte cu profesorul Andrei Marga, a însemnat în primul rând impunerea unei abordari europene corect fundamentate a politicii educationale pe principiul performantei, descentralizarii, creativitatii si modernizarii tipului de învatare. Urmarind în toti pasii facuti compatibilizarea cu marile modele educationale din Europa si în mod special cu spiritul si standardele comunitare, reforma educationala din România a atins cu îndrazneala puncte considerate pâna nu demult ,,sensibile" (deci prin traditie neabordabile!), aspecte legate de un anumit status-quo al scolii cuprinzând vechi mentalitati ale corpului didactic, elevilor sau parintilor. Fiind în primul rând o ,,reforma de continut", asa cum a numit-o ministrul Marga, noua politica educationala s-a concentrat pe reforma curriculara, pe înnoirea planurilor de învatamânt, a programelor scolare, a continutului efectiv al manualelor, a metodelor de predare si învatare si nu în ultimul rând a modalitatilor de evaluare a cunostintelor, incluzând marile examene si concursuri din viata unui tânar: capacitatea, bacalaureatul, admiterea în învatamântul superior si examenul de licenta. Pentru fiecare din aceste puncte enumerate s-au gasit solutii de modernizare si eficientizare. Noua Lege a învatamântului, adoptata în prima faza ca ordonanta de guvern (OG 36/1997), a trecut cu mare dificultate prin Parlament abia în toamna lui 1999, votul final mult îngreunat datorita chestiunii controversate si suprapolitizate a înfiintarii universitatilor de stat cu limba de predare materna.

O atentie deosebita s-a acordat (si) reformei administrative a învatamântului, vizând instituirea unui nou tip de management al scolilor si universitatilor: managementul local, participativ si responsabil, implicând colaborarea pe programe concrete cu administratia publica locala si cu mediul economic. Gestiunea resurselor (în cadrul careia un rol sporit revine identificarii de resurse extra-bugetare) si adoptarea deciziilor curente au trecut din ce în ce mai mult în sarcina directa a unitatilor de învatamânt, autonomia universitara si descentralizarea procesului decizional – inclusiv la nivel preuniversitar – fiind vizibil consolidate în ultimii ani.

În pofida rezultatelor remarcabile ale reformei din învatamânt, apreciate în tara dar si de redutabili evaluatori externi, în ianuarie 2000, pe fondul revendicarilor salariale ultimative ale sindicatelor si al atacurilor politice din partea opozitiei, ministrul Andrei Marga si-a înaintat demisia ,,în semn de protest fata de lipsa sustinerii financiare si politice". Chiar daca impasul a fost ulterior depasit, semnificatia gestului – venind din partea celui mai reformator ministru al cabinetelor Ciorbea, Vasile si Isarescu – a ramas intacta, în pofida tuturor speculatiilor.

Concluzionând, vom da dreptate autoarei Liliana Mihut care afirma ca dupa zece ani de la începutul tranzitiei România înca se afla în cautarea unui model de politica sociala, fiind pâna în prezent conturate un sistem al asigurarilor sociale de tip continental (german), ce-i drept sever subfinantat, o puternica reminiscenta egalitarista în acordarea beneficiilor sociale (ca în modelul social-democrat) si o retragere financiara treptata a statului din schemele de garantare a bunastarii, odata cu ofensiva sectorului privat si non-guvernamental, pe linia modelului liberal.

3.2. Impactul soluției liberal-europene asupra societății românești

. Prin soluție liberal-europeană vom întelege ansamblul măsurilor de schimbare, compatibilizare si modernizare adoptate în România ca efect al vointei politice, acordurilor si programelor care decurg din procesul de aderare la Uniunea Europeana. Asociem astfel integrarea europeana cu asumarea în practica decizionala curenta a neo-liberalismului, având în vedere ca, în raport cu situatia concreta a economiei si administratiei românesti, tot ce înseamna europenizare presupune în fapt o abordare de esenta liberala.

Desigur, nu toate masurile politice, administrative sau economice adoptate dupa 1989 se înscriu în ceea ce am numit cu un termen generic solutia liberal-europeana. Dimpotriva, începutul anilor`90 este foarte sarac în astfel de masuri, perioada fiind mai degraba dominata de populisme, de incoerente si dezorganizare, de accese xenofobe sau nationaliste si de reactii disproportionate ale diferitelor grupuri si categorii sociale, oscilând absolut imprevizibil între pasivitate si agresivitate. Pe fondul imaturitatii mentionate, caracterul de ,,liberal" sau ,,european" al spatiului social românesc poate fi cu greu regasit în ultimul deceniu. Totusi, momentul Helsinki -decembrie`99 va reprezenta cu certitudine un punct de inflexiune în evolutia societatii, având în vedere semnalul generos si convingator venit dinspre Uniunea Europeana.

În debutul excelentei ,,monografii socio-culturale a României anilor`90", pe care o realizeaza în cartea sa ,,Spatiul social al tranzitiei" (1999), profesorul Dumitru Sandu afirma: ,, În fond, România traieste în tranzitie de la 1830 încoace. Si ca ea, multe alte state periferice…Istoria modernă a României apare astfel ca o succesiune de tranziții neîmplinite care se neagă reciproc."

Referindu-se la cel mai recent dintre proiectele de tranzitie ale acestei istorii, cel început în 1989 si care îsi propune sa conduca România de la comunism la o societate a bunastarii bazata pe libertate si concurenta, Dumitru Sandu spune ca ,,o atenta examinare a ceea ce s-a întâmplat în raportul dintre intentii si fapte duce la constatarea ca deocamdata tranzitia postcomunista a României s-a facut mai mult spre subdezvoltare, iar constructia împlinita a fost mai mult în linia unei societati de supravietuire".

Încercând o cuantificare a factorilor de care a depins performanta în realizarea tranzitiei, autorul identifica o serie de criterii (mai mult sau mai putin masurabile) prin care se poate compara potentialul de reforma al tarilor din Europa Centrala si de Est.

Surse ale diferentierilor de performanta societala în realizarea reformei:

Starea initiala, la începutul reformei – starea economica: ponderea sectorului de stat/privat, gradul de modernizare tehnologica, experienta manageriala; – experienta reformelor partiale în perioada comunista; – gradul de integrare în circuite de comunicare economica, sociala si culturala cu tarile capitaliste dezvoltate.

Modul de realizare a reformei: – prin schimbari lente, partiale, de tip gradualist sau de tip soc; – succesiunea masurilor de politica economica: stabilizare, liberalizare, reforma institutionala etc; – raportul între reforma economica si cea politica: declansate concomitent (Cehoslovacia, Polonia, Ungaria), reforma economica ramasa mult în urma (România) sau reforma economica fara democratizare (China, Iugoslavia).

Mediul intern al reformei: – mediul social; – coruptie, clientelism politic, selectie sociala negativa; – conflicte etnice, confesionale; – capital social; – mediul politic: prezenta neocomunistilor/tehnocratilor/fortelor de dreapta la putere; – mediul cultural; – stocul de modernitate sociala si capital uman; – diferentieri religioase (ortodoxie/catolicism, protestantism); – gradul de dezvoltare a culturii democratiei.

Mediul extern al reformei: – favorizare/indiferenta/defavorizare financiara din partea Occidentului; – favorizare/indiferenta/defavorizare politica din partea Occidentului.

Fireste, fara a analiza acum toate criteriile propuse, se poate deduce cu usurinta ca România dispunea în 1989 de cel mai scazut potential de reforma din zona tarilor europene recent democratizate.

Economia supercentralizata si superplanificata, din care lipsea cu desavârsire sectorul privat, orientarea puternica spre piata CAER si a tarilor arabe, legaturile comerciale si culturale slabe cu Occidentul, lipsa minimului exercitiu democratic sau concurential, respectiv inexistenta unei culturi manageriale si antreprenoriale solide la nivelul populatiei au facut ca societatea româneasca sa fie în decembrie 1989 vulnerabila si total nepregatita pentru o reforma de tip liberal-european. În timp ce în tarile din regiune o serie de proiecte reformiste începusera sa se faca simtite înca din 1990, în România chiar si cele mai timide masuri de schimbare se loveau de rezistenta tenace a unor grupuri interesate în mentinerea avantajelor pe care le avusesera înainte de caderea lui Ceausescu si care manipulau cu usurinta largi categorii sociale.

Asa cum am mai afirmat, aderenta formala a populatiei din România la valorile si principiile de organizare ale lumii occidentale a fost imensa din punct de vedere procentual, la începutul anilor`90. Aceasta surprinzator de ,,ferma" optiune pentru solutia liberal-europeana (mai puternica decât în Cehia, Polonia sau Ungaria!) era doar aparenta, deoarece pentru o mare parte a românilor semnificatia reala a reformei pe care declarau ca o doresc si o sustin era necunoscuta. Oamenii vroiau sa le fie mai bine si atâta tot.

Una din primele consecinte economice concrete ale ,,schimbarii", asa cum a fost perceputa la nivelul majoritatii, l-a constituit cresterea preturilor. Scaderea drastica a productiei industriale si agricole, retragerea treptata a subventiilor publice si liberalizarea preturilor la energie si bunuri de larg consum au determinat ca veniturile reale ale cetatenilor sa fie din ce în ce mai mici comparativ cu necesarul unui ,,trai decent" iar nivelul de viata al celor mai multi salariati sa se degradeze continuu în ultimii 10 ani. În acest context de ignoranta, frustrare sociala si manipulare politica, apar primele ,,manifestari stradale" ale nemultumirii unor segmente de populatie. Consensul si entuziasmul general din decembrie 1989 se naruisera. Românii începeau sa desopere contrariati avatarurile tranzitiei. În memorabilul ,,Românii dupa`89 -Istoria unei neîntelegeri" (Mungiu,1995), volum de referinta în analiza tranzitiei, autoarea noteaza: ,, …Perceptia perioadei de tranzitie în România este predominant negativa. La grupurile focus din 1992 perioada a fost caracterizata în principal ca haos si criza. Taranii si batrânii o caracterizeaza si ca ,,destrabalare", ,,babilonie", ,,anarhie", ,,bisnitaraie", ,,o lume întoarsa cu susul în jos", ,,nimeni nu mai asculta de nimeni", ,,nu pricepem de ce sunt preturi diferite de la un magazin la altul", ,,trai îngrozitor de greu", ,, lipsa de rusine", ,,copiii trag într-o parte si parintii în cealalta", ,,nu mai e nici o siguranta", ,,toti fac ce vor", ,,sunt prea multe partide", ,,nu ai cui sa te plângi".

La scurt timp dupa consumarea ,,marilor sperante" s-a (re)instalat în România traditionala cultura a nemultumirii sociale, a frustrarii, a neîncrederii si a neputintei, o cultura de esenta balcanica asezata pe tiparele gândirii negative si a unei atitudini civice si politice non-participative (de genul ,,oricum n-are nici un rost"…) ce poarta în spate povara atâtor neîmpliniri si deceptii si pe care o întâlnim cu mici variatii de-a lungul întregii istorii a acestei nefericite regiuni a Europei. Este util de spus însa ca, pe fondul insatisfactiei sociale mentionate si a unei democratii imatur receptate, diverse grupuri si categorii provenind în special din industria grea (primul sector lovit de disparitia prioritatilor strategice ale lui Ceausescu) încep sa protesteze vehement si sa-si gaseasca ,,sprijin politic" în dreptul unor lideri si forte populiste, interesate în mentinerea vulnerabilei proprietati de stat si a unor coruptibile structuri birocratice. Nu putine au fost cazurile când, speculându-se cu cinism nemultumirea si naivitatea muncitorilor, diverse grupuri politice si-au reglat conturile prin intermediul ,,maselor de demonstranti". Mineriadele din iunie 1990 si septembrie 1991 sunt cel mai bun exemplu pentru modul jalnic în care noua clasa politica a înteles sa profite de pe urma mizeriei, ignorantei si lipsei de cultura democratica a celei mai subdezvoltate categorii de muncitori din tara.

Dincolo de asa-zisele ,,proteste spontane" (care fac parte oricum din regia manipularilor sociale), trebuie precizat ca principalii oponenti -unii chiar declarati- ai solutiei liberal-europene, în jurul carora s-a organizat rezistenta la schimbare a societatii românesti, sunt partidele extremiste, partidele de stânga si sindicatele. Asadar, daca luam în discutie impactul social al solutiei liberal-europene, cu tot ce presupune aceasta: privatizare, debirocratizare, anularea subventiilor de la buget pentru sectorul economic, facilitati pentru patrunderea capitalului strain în diverse domenii de activitate, asumarea unor criterii de performanta si competitivitate compatibile cu standardele europene etc. si observam o rezistenta tenace a societatii românesti, categoric mai mare decât în cazul altor tari aflate în tranzitie, putem deduce influenta conservatoare a sindicatelor si a gruparilor din familia politica mentionata.

Desigur, trebuie sa amintim în acest punct al discutiei ceea ce am afirmat la începutul capitolului, si anume ca nu toate masurile adoptate în ultimii 10 ani tin de logica reformei, nu toate au fost eficiente si nu se înscriu toate în proiectul unei tranzitii spre modelul liberal-european. Dimpotriva, ineficienta politica si manageriala dovedita în numeroase situatii, coruptia lipsita de minime scrupule sau spectacolul tragi-comic al vietii publice din România sunt motive întemeiate de nemultumire a populatiei, pe lânga care putinele realizari concrete au trecut aproape neobservate. Contestarea sensului tranzitiei are însa o alta semnificatie socio-culturala, incomparabil mai grava, semnificatie care ar trebui sa nelinisteasca ,,factorii de decizie" implicati în conceperea si aplicarea politicilor economice. Suportul social al reformei, într-un moment în care sunt programate sa înceapa negocierile de aderare la Uniunea Europeana, se subtiaza de la un sondaj de opinie la altul. De asemenea, institutii si valori fundamentale ale democratiilor liberale (din care mentionam pluripartidismul, parlamentarismul, economia de piata, interventia minima a statului si libera concurenta, dreptul patronatului de a adopta decizii în sensul cresterii profitabilitatii, suspendarea masurilor protectioniste, renuntarea la egalitarismul si gratuitatile sistemului socialist etc.) sunt tot mai putin ,,gustate" de opinia publica din România, care a început în mod nefericit sa asocieze degradarea nivelului de viata cu sensul reformei si nu cu incompetenta sau coruptia din tara.

Pornind de la aceasta neîntelegere, ar fi interesant de vazut care sunt principalele amenintari si insatisfactii sociale pe care le recepteaza populatia în raport cu schimbarile care au loc în societate: – scaderea puterii de cumparare constituie cu certitudine cea mai extinsa si cea mai deranjanta reprezentare sociala a tranzitiei, afectând în mod direct majoritatea cetatenilor tarii, aflati în prezent în imposibilitatea de a-si asigura anumite bunuri si servicii ,,la nivelul pe care si-l permiteau pe vremea lui Ceausescu"; – instabilitatea locului de munca sau chiar pierderea acestuia, mai frecventa în sectorul industrial, este pusa de obicei pe seama programelor de restructurare ,,comandate de FMI" sau a investitorilor straini care ,,dau oamenii afara si ruineaza economia româneasca"; – cresterea alarmanta a infractionalitatii si delicventei, aparitia subculturilor agresive în mediul urban si a ,,gastilor de cartier" atotputernice care terorizeaza populatia, pasivitatea, ineficienta sau coruptia fortelor de ordine publica, toate acestea creaza un sentiment profund de nesiguranta atribuit ,,democratiei si libertatilor exagerate, dar si lipsei de autoritate publica: sa fi îndraznit cineva sa faca asta pe vremea lui Ceausescu…"; – dezvoltarea unei perceptii negative fata de ,,îmbogatire", prosperitatea fiind asociata de cele mai multe ori cu hotia si coruptia, mai exact cu evaziunea fiscala în cazul întreprinzatorilor particulari sau comisionul în cazul demnitarilor si functionarilor publici; – lipsa de credibilitate a clasei politice, implicit a institutiilor specifice democratiei (parlamentul si partidele, de exemplu, sunt institutiile cel mai prost vazute de majoritatea populatiei) precum si ascensiunea capitalului de simpatie pentru institutiile traditionale (armata si biserica) denota o relativa îndepartare a corpului social de spiritul democratiilor liberale; – refuzul repetat al marilor puteri occidentale de a ,,legitima" performantele politice sau economice ale României (ex: NATO, FMI, UE), în pofida sperantelor, eforturilor si sacrificiilor îndelungate ale populatiei, a fost perceput dureros si umilitor de un larg segment social, care nu ia în considerare existenta unor criterii obiective de apreciere ci este convins ca ,,Occidentul nu ne vrea…". În acest context, decizia Uniunii Europene de la Helsinki (decembrie 1999), de a invita România sa înceapa negocierile de aderare, reprezinta un ,,balon de oxigen" pentru optiunea liberal-europeana, sosit în ceasul al doisprezecelea.

Luând în considerare aspectele mentionate mai sus, putem contura schita unui tablou social care reflecta impactul tranzitiei la timpul prezent (februarie 2000): saracie si probleme sociale grave, capacitatea suportiva a populatiei solicitata la maxim, nesiguranta, frustrare sociala, amenintari sindicale în aproape toate sectoarele de activitate, agresivitate formala si informala, asociate însa cu speranta sociala imensa legata de ajutorul financiar promis de Uniunea Europeana. În plus, situatia este complicata de interesele si calendarul electoral al anului 2000.

Fara îndoiala, o societate care traverseaza o asemenea criza are nevoie de speranta si de încredere, de convingerea ca poate depasi momentul de cumpana, dar are de asemenea nevoie urgenta de bani: bani pentru iesirea din iarna, bani pentru salarii, bani pentru plata datoriilor interne si externe, bani pentru constructii si pentru retehnologizare. Nu trebuie trait cu iluzia ca Uniunea Europeana poate sau este dispusa sa plateasca totul.

Din punct de vedere al analizei sociale, va fi interesant de urmarit atasamentul populatiei la ideea continuarii si accelerarii reformelor pe linia optiunii liberal-europene. O posibila forma de manifestare a raportului între insatisfactia sociala acumulata si gradul de mentinere a sperantelor o va constitui comportamentul electoral din acest an, sondajele de opinie indicând în momentul de fata o importanta deplasare spre stânga dar anuntând si un masiv absenteism.

3.3.Perspectivele Europei de Vest cu privire la problemele și oportunitățile extinderii UE

Următorul capitol prezintă proiectul hegemonic al neoliberalismului încetățenit, putere a European Round Table of Industrialists, Masa Rotundă a Industriașilor Europeni, proiect care reprezintă o mare oportunitate pentru strategia de piață, din perspectiva acestora. Primul subcapitol al acestui capitol tratează o mare provocare a Europei, șomajul și viziunea ERT pentru crearea de locuri de muncă. Noul subcapitol al aceluiași capitol evaluează actuala politică socială a Comisiei Europene și politica șomajului împreună cu marea oportunitate a cooperării în vederea extinderii către ȚECR, care a dat naștere convergenței atitudinilor germano-britanice, în ceea ce privește extinderea. Aceste argumente arată angajamentul UE pentru interesele economice, în ciuda nevoii urgente pentru o politică socială și asigurarea securității umane individuale, care reprezintă preocuparea comună atât pentru elitele politice naționale cât și pentru societatea civilă din vestul Europei. Ultimul subcapitol al aceluiași capitol realizează o comparație între actuala misiunea a societății civile europene și instituționalizarea acesteia și vechiul concept al societății civile al lui Gramsci. Această comparație demonstrează impotența actualei realități a societății civile de a realiza nobila misiune de creare a proiectului contra-hegemonic al guvernanței umane, concurente cu prezenta geo-guvernanță economică.

Pe scurt, șomajul este o provocare comună pentru toate cele trei perspective dar percepția lui este diferită. ERT nu trebuie să considere șomajul numai o numărătoare de corpuri statistică, economică, pierderi neintenționate în lupta cu inflația sau să se asigure că băncile vestice vor fi plătite înapoi. Pentru UE politica pentru șomaj nu este încă o prioritate a extinderii către ȚECR. Singura preocupare a UE în această problemă a Extinderii este condiționalitatea dictată de grupurile puternice de lobby ale ERT. În timp ce condiționalitatea a instalat resentimentul, nu a reușit să instaleze dezvoltarea și să soluționeze șomajul. Negocierile unilaterale în care toată puterea este în mâinile Comisiei Europene, deoarece ȚECR cer ajutorul UE fiind disperate după fonduri, după colapsul comunismului. Astfel relația dintre Puterea în Producție, Puterea Statului și Puterea în Relațiile Internaționale este una de dependență, de asimetrie, în special ERT impunându-se

față de UE, iar UE impunându-se față de candidate. Explicarea interguvernamentală a Integrării Europene nu este adecvată, deoarece fixarea Agendei de Negocieri este mult mai importantă decât procesul de negociere în sine. Comisia Europeană este cea care fixează agenda. De asemenea Puterileproductive – Companiile transnaționale – sunt mai puternice decât statul și organizațiile interguvernamentale și supranaționale, cum este Uniunea Europeană.

Cine va conduce un astfel de proiect, de apărare a perdanților? Gramsci cercetător neo-Gramscian a avut inspirația de a indica acest așa-zis actor “societatea civilă”. După examinarea formei actuale de societate civilă europeană trebuie să facem o remarcă: conceptul actual de societate civilă rămâne inundat de ambiguități. Chiar și după diferențierea sa față de societatea politică și economică, și mișcări sociale rămâne neclar care este dimensiunea primară a societății civile. Întrebarea este de ce ne referim la întregul set complex de concepte precum societatea civilă?

Puterea socială, așa numita putere soft este manipulată pentru a păstra status quo-ul și nu este bine organizată datorită lipsei de independență financiară și imaginație în tratarea democrației interne, a reprezentării și responsabilității. Conceptul de societate civilă trebuie clarificat sub aspectul rolului său, ca agenți de transformare și de construire a blocurilor. Trebuie să știm mai mult despre structura sa și relațiile cu grupuri țintă specializate, cum sunt cele ale societății politice și economice.

În concluzie avem nevoie de idei noi, capabilități materiale și instituții noi puternice pentru crearea proiectului alterglobalist capabil să înlocuiască actualul proiect hegemonic al neoliberalismului încetățenit.

3.4.Perspectivele politicilor sociale din România în contextul europenizării si globalizării

Pentru a putea evalua perspectivele politicilor sociale românești în mileniul III, de abia început , se impune mai întai o revizuire a contextului internațional atat de important pentru orice țara,deci si pentru Romania.Ca urmare voi analiza pentru inceput evolutia politicilor sociale in zona euro-atlantica în perioada sfarșitului de mileniu II,,apoi tendințele începutului de mileniu III prin prisma proceselor de europenizare si de globalizare , procese esențiale pentru politicile sociale naționale ,pe care le influențează în mod determinant , pentru ca apoi să concluzionez asupra perspectivelor politicii sociale romanesti în perioada ce urmează .

3.4.1.Sfârșitul de mileniu-sfârșitul influenței ideologiilor asupra statului bunăstării

La începutul anilor 90 , căderea comunismului în estul Europei a coincis cu o nouă etapă în criza staului bunăstării :etapa proclamarii eșecului soluțiilor “extreme” la criza statului bunăstării declanșată în anii 1970,anume soluția de dreapta anglo-saxona , liberală potrivit lui Mishra,promovată de Margaret Thatcher si Ronald Reagan,respective solutia de stanga, social-democrata ,promovată de țările nordice ca Suedia , ca exemplu “etern” al existenței unei a treia căi .

Literatura de specialitate de la începutul anilor ’90 consemna acest lucru , dar nu uita să dea asigurări privind viitorul (încă) sigur al statului ca furnizor important de bunăstăre pentru cetaățenii săi:

-dincolo de diversitatea parerilor inregistrate in literatura de specialitate din domeniul politicilor sociale privind viitorul statului bunastarii , prin trecutului si prezentul sau acesta ramane forma dominanta de producere si distribuire a bunastarii in secolul XX , o institutie de prima importanta , alaturi de piata , in “construirea diferitelor modele ale capitalismului postbelic” , spunea Esping- Andersen in 1990.

-in ciuda dezbaterilor intense din ultimile decenii privind criza statului bunastarii(dezbateri care converg in present spre opinia ca presupusa criza post ’73 s-a diminuat , a icetat sau , in unele cazuri nici nu a existat in mod real , “compromisul istoric” dintre puterea si interesele capitaluilui ,pe de o parte , si munca organizata , cum a fost numit statul bunastarii pe de alta parte , parea sa dureze sis a aiba viata lunga .

Desigur ,statul bunastarii din anii ’90 functiona intr-un context cu totul diferit de de cel al anilor ’70 , perioada sa de “glorie “: comunismul se prabusise in Europa ,neoconservatismul isi dovedise vulnerabilitatea in SUA si Marea Britanie,iar varianta social democrata a Suediei intra in criza datorata deficitului bugetar exagerat si problemelor legate de integrarea Suediei in comunitatea Europeana ;chiar modele din alte zone ale lumii precum “confucianismul familiarist” din Asia de Sud-Est ori corporatismul traditional din America de Sud se clatina .Cu toate schimbarile prin care societatea insusi trec , “verdictul general este ca statul bunastarii a ramas mai mult sau mai putin intact “asigura si Mishra.

Tot Ramesh Mishra (1993) consideră că asistăm la un moment de criza a “teoriilor bolta”, “care promit emanciparea umana sau cauta sa produca o justificare universala pentru adevar “, marxismul ,social – democratia sau neoconservatorismul .Dupa criza statului bunastarii Keynesian si a comunismului , aceste utopii si-au pierdut credibilitatea .Considerand ca asistam la sfarsitul istoricismului și nu a istoriei , Mishra argumenta că , desi in feluri diferite , toate cele trei perspective (marxismul,tranzitia democratica spre socialism si neoconservatorismul )au privit statul bunastarii ca pe un fenomen de tranziteie .ele s-au dovedit insa utopice pentru ca statul bunastarii este inca in viata ,desi “ somajul 0” este o idée depasita .Statul bunastarii a fost serios zgaltait de masurile neoconservatoare , fara sa fie insa seroios afectat.Ultima “meta-naratiune ”,neoconservatorismul , a atacat continuu dupa criza petrolului statul bunastarii pe care la considerat sursa tuturorproblemelor economice.Dupa perioada Reagan si Thatcher , dupa 15 ani de guvernare neo conservatoire in SUA si Marea Britanie ,nu s-a putut insa spune ca principalele programe sociale au fost defiintate,si aceasta ideologie dovedindu-se ineficienta in “lupta” cu statul bunastarii .

Iesirea lui din perioada meta-teoriilor si a istoricismului a afectat totusi statul bunastarii.Fara sa se hazardeze in a face predictii clare privind viitorul politicilor sociale in general si al regimurilor bunastarii in special, autorii importanti lansau la inceputul anilor ’90 ipoteze privind problema costurilor exaggerate si a deficitului bugetar cu care se confrunta suedia (Esping-Andersen,1990)si mentionau avantajele comparative ale ale sistemului american,mult mai apropiat de felul in care vor arata politicile sociale “post moderne”datorita somajului mai ridicat si lipsei de interes aratate intotdeauna pentru somajul 0 ,faptul ca Europa in ansamblu va trebui sa urmeze “evolutia postmoderna “ ,a carei directie este deja clara in SUA, cu restrangerea rolului statului in producerea bunastarii(Mishra,1993).”Este posibil ca nu numai “somajul 0”,dar si universalismul sa inceteze de a mai fi vazut ca sacrosanct in lumea postmoderna” afirma Mishra ,1993.

Pe de alta parte, procesul de integrare europeana era privit ca potentiala sursa a unui alt tip de probleme,Leibfried considerand ca viitorul”stat al bunastarii”va necesita acomodarea unor orientari diferite ale politicilor sociale la forma federala de administrare a noii Europe si se va confrunta cu dificultatea armonizarii unor orientari complet diferite precum cea nordica ,universalista,sic ea anglo-saxona,reziduala (Leibfried,1993).

Desi termenul”la moda” era postmodernismul , primele efecte ale globalizarii(neidentificata inca drept o tendinta majora pentru politicile sociale) erau deja amintite ,vorbindu-se despre expansiunea transnationala a firmelor care va face din ce in ce mai dificil controlul national asupra fenomenelor economice,dar va si limita posibilitatile de presiune ale muncitorilor(mishra,1993).

Atat sublinierea necesitatii unei noi abordari in politicile sociale,cat si evidentierea uneia dintre consecintele fundamentale ale acesteia au fost interesant exprimate de Mishra:”Daca este ceva de importanta majora pentru statul bunastarii dibspre postmodernism,acest ceva este sirituldionisiac al inovatiei, schimbarii si progresului material intruchipat de economia de piata.

Spiritul apolonic intruchipat de bunastarea sociala pare destinat sa ramână un element subsidiary, unul care, in sens larg,trebuie sa se armonizeze cu interesele economice “.(Mishra,1993).

Aceasta abordare vine ,nu intamplator ,de la Mishra,un nord American,sistemelesi literature anglo-saxone adoptand si adaptandmai rapid decat cele European continentale ideile reformatoare pentru statul bunastarii capitalist.

Reprezentant de frunte al unei viziuni diferite,cu rol mai puternic redistributive al statului,Esping-Andersen aprecia in 1996 situatia statului bunastarii drept una caracterizata de o “politica a statu-quo-ului”in care ,mai ales in Europa –exceptand tarile fost comuniste-,nu se intreprind nici un fel de masuri radicale de reforma sociala,ci se cauta raspunsuri la problema (preponderernt politica)formarii unor coalitii care sa elaboreze sis a impuna un nou model,postindustrial,de cetatenie sociala si de egalitarism(Esping-Andersen,1996).

In ciuda acelui stu-quo de care vorbeste Esping-Andersen si a cautarii de solutii de centru stanga ,elementele “pregatitoare” pentru noile abordari sunt din ce in ce mai prezente in plan theoretic in Marea Britanie ,poarta de comunicare a eEuropei cu America si de promovare a intereselor si oreientarii americane in Europa.Intr-un raport al Comisiei pentru Justitie Sociala si al Institultului pentru cercetarea Politicilor Publice publicat in Marea Britanie in 1994se lanseaza sintagma “stat intelligent al bunastarii “in care ,fara a se renunta idea de bunastare sociala ,de system de securitate sociala ca garantie a acesteia ,se vorbeste despre un stat al bunastarii trebuie sad ea posibilitatea cetatenilor sa progreseze prin ei insisi sis a fie autonomi .El trebuie sa le ofere un imbold (hand-up),nu doar un ajutor gratuity,o pomana,(hand-out).Acest conceot.care nu propune renuntarea la sistemul de securitate sociala,ci eficientizarea lui ,intarind rolul principiilor economice in gestionarea bugetelor sociale.De exemplu,fara a propune renuntarea la pensia de stat cu contributie obligatorie,el propune ca pentru al doilea tip de pensie cetatenii sa opteze in mod liber ,pornind de la propriile interese.

O abordare la fel de inetresanta ,în acelasi “spirit dionisiac”innovator,venind dinspre aceeasi lume anglo-saxona,dar critica la adresa orientarilor”managerialiste” ale administratiei publice britanice ale noii drepte ,propunsi Clarke si Newman(1997)in lucrarea Statul managerial.Pornind de la constatarea ca discursurile managerial si de afaceri au devenit dominante comparative cu cele professional,administrative sau politic,ei atrag atentia ca managerialismul a devenit un fel de “ideologie practica”ce sugereaza ca cei ce o exercita sunt dinamici ,capabili sa se adapteze sis a raspunda in mod efficient la la schimbarile organizationale.In realitate ,spun spun autorii ,nu prea exista criterii clare de evaluare a performantelor ,a eficientei managerial;or din sistemul de politici sociale si ei creeaza mai degraba instabilitate, noi forme si puncte de rezistenta in system,contestare si contradictii.

Desigur ,au existat si alte abordari ,paradigme ,metafore in ambiguitatea problemelor cu care statul bunastarii s-a confruntat in anii ’90.Jessop lansa sintagma “Schumpeterian Workfare State”care ,prin opozitie cu trecutul”Keynesian Welfare State”, se va ax ape promovarea inovatiei ,flexibilitatii,competitivitatii economice,iar politicile sale sociale vor fi subordinate obiectivelor economice ,fiind forma ideala pentru o dezvoltatre economica postfordista(Jessop,1993).

Concluzia la aceasta trecere partiala in revista a considerentelor sau ideilor lansate(pana prin 1997)referitor la statul bunastarii ar evidential o perioada a incercarilor de a formula o noua paradigma pentru politicile sociale capitaliste occidentale.Disputa dintre orientarea rezidualista anglo-saxona si cea preponderent social-democrata ori social-corporatista europeana s-a soldat de fapt cu acceptarea de catre ambele in ultimii ani ai mileniului a unei noi paradigme in politicile sociale ,aceea a globalizarii,prezenta incepand cu 1996-1997 in mai toate lucrarile importante aparute in titulatura conferintelor si a celor mai noi periodice aparute,precum Global Social Policy.

3.4.2.Globalizarea in sfera politicilor sociale

Globalizarea este un concept utilizat initial în legătură cu domenii precum economia ,comunicarea,cultura si ulterior în domeniile politic,militar și chiar social.El se refera la procesele din ultimile decenii care au redus substanțial importanța distanțelor dintre țări si persoane în domenii precum mass-media sau operatiunile financiare.Importanta spatiului a fost aproape anulata pentru diversii actori care,desi fizic sunt separate de mari distante ,funcțional se întalnesc simultan în același spatiu,ca intr-un “sat planetar/global”, iar in domenii precum cultura sunt vizibile tendinte majore de convergenta, de uniformizare(generatia MTV,McDonald-izare,americanizare fiind doar cateva dintre expresiile frecvent folosite pentru a sublinia tendinta de uniformizare culturala).

Problematica globalizarii a fost relative recent raportata la politicile sociale,la statul bunastarii.Totusi , literatura in crestere rapidă pe aceasta tema analizeaza globalizarea in sfera politicilor sociale prin impactul proceselor similare din economie si politica asupra politicilor sociale sub mai multe aspecte:

-globalizarea problemelor sociale si a politicilor de rezolvare a lor ;

-competitia globala a modelelor de politici sociale;

-globalizarea conceptelor din politicile sociale .

Altfel spus, globalizarea politicilor sociale presupune trecerea problemelor,dar si a deciziilor , de la nivelul national la un nivel supranational, reducerea deci a influentei guvernelor nationale asupra politicilor sociale si cresterea influentei unor institutii supra nationale(regionale sau mondiale) precum UE,ILO, ONU,(unicef,unesco,undp),USAID,Banca Mondiala,FNI,WTO,NATO.

In acelasi timp, globalizarea economiei si intrarea in competitie economica a statelor a produs schimbari importante in politicile fiscale si in cele sociale:

-somajul””,obiectivul central al statului Keynesian al statului bunastarii , a incetat sa fie un deziderat al statelor bunastarii capitaliste actuale,el nemaiputand fi realizat de o tara anume intr-o economie globala.Suedia,tara care a facut eforturi uriase timp de 2 decenii dupa criza petrolului sa mentina un somaj de sub 3%,a renuntat dupa 1994 si a inregistrat rate ale somajului de 10-11% scazand la 7,2% deabea in 1999.Sub constrangerile deficitului bugetar mult prea mare si ale imperativelor integrarii economiei sale in cea a uniunii europene , Suedia a trebuit sa renunte la solutia ocuoarii totale a fortei de munca.Acceptarea unui somaj mai ridicat a fost inregistrata si in alte tari din Europa sau Asia.Germania,confruntata cu costurile mari ale reunificarii,Coreea de Sud,dupa criza provocata de FMI , si alte tari au acceptat cresteri importante ale ratei somajului . Practic,doar Japonia pare sa se incapataneze sa mai mentina un somaj foarte scazut prin izolarea economiei de companiile transnationale straine, dar pretul este urias si este greu de crezut ca va mai rezista multa vreme.

-prin accepatrea liberei circulatii a capitalului impuse de globalizare, statele si economiile nationale au intarit considerabil pozitia acestuia in negocierile cu guvernele si cu sindicatele;daca sindicatele nu-i accepat conditiile capitalul are orcand optiunea mutarii intr-o tara concurenta;

-consecinta pozitiei privilegiate a companiilor in negocierile cu factorii politici a fost dependenta poloticiienilor de marea finanta, care poate oricand sa influenteze rezultatele electolare in functie de gradul in care agreaza politicile guvernantilor(fiscale,sociale).

-“pin cresterea somajului si inatrirea pozitiei patronatului sindicatele si-au redus influenta , iar tripartitismul, abordarea consensuala a managementului economic, a suferit un decline considerabil.

-pe fondul reducerilor presiunilor sindicale ,in favoarea politicilor sociale si al sporirii presiunilor posesorilor de ccapital in directia reducerii costurilor , guvernele au redus ratele de impozitare , deci si-au limitat resursele bugetare ,statul fiind nevoit sa-si restranga cheltuielile sociale ,sa-si limiteze functiile de protectie sociala .

Faptul ca s-a ajuns la aceststadiu al politicilor sociale este explicat atat prin cause economice cat si prin cause politice .

Cauzele politice care au influentat politicile sociale in directiile de mai sus sunt:

-disparitia fostului bloc comunist si renuntarea la modelul socialist(communist) de politici sociale care impunea comparatii ,crea o anumita competitie si determina prin consecinte concesii din partea tarilor capitaliste.

-aparitia unor uniuni de state(UE,NAFTA,)a creat nevoia de armonizare a modelelor de politici sociale (de exemplu”stat social European”);somajul redus si politicile sociale puternic redistributive fiind greu de promovat in toate zonele unei astfel de uniuni, s-a mers mai degraba spre renuntari din partea optiunilor”de stanga”.

-cresterea influentei (cu substrat economic dar promovata politic)a unor agenti supranationali ai globalizarii(UE,BancaMondiala,FNI<ONU<SUA,NATO),carepot impune tarilor mici modele de reforma si de politici sociale.

Componenta economica a globalizarii a avut probabil cea mai mare influenta asupra politicilor sociale:

-competitia economica globala in care toate statele intra a creat o competitie a scaderii costurilor prin scaderea impozitelor sau salariilor pentru a creste cometitivitatea produselor;dupa cum aratam, imerativul reducerii impozitelor a condos automat la reducerea cheltuielilor sociale ale statului , iar cel al reducerii costurilor de productie a determinat cresterea somajului .

-competitia economica inter economiile nationale a determinat si o competitie intre modelele de politici sociale , de stat al bunastarii in special , privita prin prisma eficientei modelelor.Dezbaterile care anterior se concentrau mai mult pe imperativele de ordin moral:justitie sociala , reducerea inegalitatii sociale dintre cetateni etc,se axeaza acum pe argumente privind eficienta economica a politicilor sociale.Aceasta abordare a creat un avantaj pentru abordarile anglo-saxone,traditional preocupate preponderent de argumentele economice si mai putin de cele morale.

Consecintele deschiderii granitelor statale prin procese de europenizare si globalizare sunt mai numeroase decat cele din lanturile cauzale anterioare;iata alte cateva astfel de consecinte:

-migratia fortei de munca de la un stat la altu (in cadrul unor filiale ale aceleiasi firme sau la companii diferite din cadru UE,de exemplu) a creat necesitati noi , precum aceea a unui system de asigurari transnational pentru angajatii migranti.

-migratia muncitorilor dinspre tarile sarace spre tarile bogate(S-Nsi E-V) a determinat aparitia unor largi grupuri de emigranti si rezidenti(noncetateni)care necesitau reconsiderarea conceptului de catatenie si inlocuirea treptata a drepturilor cetatenesti cu drepturile omului ca baza a politicilor sociale.

-libera circulatie a cetatenilor a determinat “migratia sociala”cu doua fluxuri:dinspre tarile sarace spre tarile bogate in cautare de ajutoare sociale si in sens invers pentru asa numitul turism social (pensionari sau someri din tari bogate mergand cu banii de protectie sociala in tari cu preturi reduse,ca turist,pentru a evita starea de saracie cu care s-ar fi confruntat in propria tara cu aceeasi bani ).

Toate aceste procese transnationale care depasesc spatial de control si responsabilitate al fiecarui stat (ca si ,anterior, cele din alte domenii:poluarea globala ,traficul de stupefiante)necesita decizii si actiune internationala concentrate.

Critica adusa politicilor economice ale tarilor bogate care le-au transformat pe cele sarace in surse de materii prime si piete de desfacere a determinat politici de redistribuire intre state , de intrajutorare a acestora din urma de catre primele, ca o compensatie.Potrivit lui Deacon,globalizarea politicilor sociale presupune ,la nivel international:

-redistribuire sociala globala ;

-reglementari sociale globale ;

-resurse sociale globale si empowerement(deacon,1998)

Astfel,statele devin din promoteri ai politicilor sociale (care influentau proprii cetateni)subiecti ai politicilor sociale supranationale.In politicile sociale globale nu se mai opereaza cu indivizi saraci,ci cu state sarace ,cu redistribuirea bunastarii intre state si categorii de state etc.Statele contribuie cu sume importante la fonduri regionale sau mondiale,iar cele care se confrunta cu probleme(crize economice sau sociale,razboaie,calamitati naturale)primesc ajutoare nerambursabile din aceste fonduri.Echivalenta functionala dintre beneficiile de asistenta sociala acordtae in sistemele nationale indivizilor si cele acordate la nivel global statelor sarace este evidenta.In plus, exista forme regionale de reprezentare politica (Comisia Europeana,Consiliul de Ministri al UE,Parlamentul European)sau mondiale(ONU),organisme financiare regionale sau mondiale (BERD,FMI,BancaMondiala ), forte militare regionale (NATO,viitoarea organizatie militara a UE) cu misiuni de interventie din partea ONU, in tari din lumea intreaga ,tribunale regionale sau mondiale si legislatie internationala care prevaleaza celei nationale in anumite domenii.

Desi in politicile sociale,comparative cu economia,de exemplu,globalizarea nu este sufficient de avansata ,exista acorduri internationale privitoare la anumite domenii precum protectia copilului ,drepturile refugiatilor si altele care se fundamenteaza pe Declaratia Drepturilor Omului si care completeaza adesea masurile de protectie sociala nationala devenind astfel o sursa de protectie si un furnizor de bunastare pentru anumite grupuri sociale din tarile cu dificultate .In acest process global de redistribuire a bunastarii sunt angrenate atat organizatii politice (UNICEF,UNDP,UE-din bugetul carui a 10% este alocat Fondului Social European),cat si organizatii neguvernamentale cu acoperire internationala precum Salvati Copiii, Medicii fara frontiere etc care sprijina cu resurse colectate in tarile dezvoltate filialele din tarile aflate in dificultate .

In ciuda unor dezvoltari positive ,nu putem vorbi inca de constituirea unui system global de protectie sociala a indivizilor.pe de o parte ,nu se poate transfera total responsabilitatea guvernelor nationale asupra unor organisme internationale (si implicit a tarilor bogate ) pentru ca nu sunt nici resurse suficiente,si nici cadru politic adecvat, pe de alta parte ,generozitatea tarilor bogate fata de cele sarace este extreme de limitata datorita intereselor interne si adesea conditionata politic ,fapt neacceptat intotdeauna de tarile sarace.Trebuie evitate de asemenea si fenomenele sociale potential periculoase precum migratia exagerata dinspre tarile bogate spre cele sarace ,care ar bloca si sistemele economice si de protectie sociala nationale care functioneaza acceptabil.In plus ,procesul de armonizare a modelelor de protectie sociala chiar in tarile dezvoltate este anevoios si datorita diferentelor importante dintre ele ,si datorita intereselor nationale uneori divergente care fac foarte dificila unificarea .

Ca si in cazul politicilor sociale nationale,deciziile privind globalizarea politicilor sociale sunt adesea criticate , argumentele celor care critica globalizarea si consecintele ei fiind insotite in special de critic privind inegalitatile sociale si economice dintre tarile si regiunile bogate si cele sarace .Protestele violente din 30 noiembrie 1999(din Seattle,londra si alte orase din lume ), care au marcat inceputul reuniunii mondiale a WTO in Seattle,au afectat serios programul de desfasurare a reuniunii si au fost afisate si scandate expresii precum “excluziunea tarilor in curs de dezvoltare de la luarea deciziilor in comertul mondial “ , nevoia de “echitate, corectitudine si justitie in comertul international”, “corporatizarea comertului”, “globalizarii comertului trebuie sa i se raspundă cu proteste globale “.

Cauzele globalizării:

Fenomenele complexe nu pot fi explicate decât dacă avem în vedere mai multe cauze. Acesta este singurul punct în care toată lumea este de acord în ceea ce privește globalizarea. Restul faptelor rămân în continuare contestate. În funcție de ce accepțiune a globalizării este luată ca punct de plecare, apar în prim-plan alte cauze și forțe motrice.

Cele mai des invocate cauze ale globalizării sunt:

Tehnologia(internetul)

Cheltuielile și viteza de transport

Sfarșitul războiului rece

Probleme globale (climă,migrație )

Liberalizare

Fără îndoială, inovațiile de ordin tehnic – și mai ales cele din domeniul informaticii și al comunicațiilor – au jucat și mai joacă încă un rol central. Internetul este, din multe puncte de vedere, emblema globalizării. Globalizarea piețelor financiare, transferul unor sume inimaginabile în câteva secunde în jurul globului nu ar fi posibile fără această tehnologie, nici organizarea producției .
Avântul incredibil pe care l-a cunoscut comerțul, un alt element definitoriu al globalizării economice, se datorează, nu în ultimul rând, scăderii rapide a cheltuielilor de transport, mărfurile putând fi astfel transportate mult mai rapid..

Sfârșitul Războiului Rece a fost de asemenea deseori indicat ca fiind una din cauzele globalizării. Dacă în conflictul dintre est și vest lumea era împărțită în două tabere care întrețineau puține relații între ele, această delimitare – „Cortina de Fier“ – a căzut în 1989/90. Statele care aparțineau „blocului estic“ s-au deschis în direcția pieții mondiale. Tot mai multe state se încred în democrație și economie de piață ca principii de organizare fundamentale.

Consecințele globalizării

Globalizarea ne afectează pe toți în mod direct. În acest context, un rol important îl joacă o evaluare chibzuită a oportunităților și riscurilor pe care le presupune globalizare, distanțându-ne de tendințele actuale de demonizare, sau, dimpotrivă, de preamărire a consecințelor acestui fenomen.

În continuare vom enumera o serie de consecințe ale globalizării:

’’Eroziunea statului național’’

’’Dumping social’’

’’Clivaj între bogați is săraci’’

’’Societăți multinaționale necontrolabile’’

Degradarea mediului

Și în cazul consecințelor globalizării dezbaterile publice aduc în prim-plan diverse cuvinte la modă, care trebuie, la rândul lor, chestionate și analizate. În schema de mai sus este prezentată o selecție a acestor cuvinte, lista putând fi completată în funcție de situațiile și punctele centrale aflateîndiscuție..
Astfel, în domeniul politicii sociale există nenumărate analize diferențiate care urmăresc rețeaua strict cauzală „globalizare > concurență la nivelul local > „dumping“ social“ și care încearcă totodată să explice în ce măsură sfera națională de acțiune din politica socială este limitată de procesele de globalizare.Fraza deseori citată, conform căreia națiunile sunt prea mici pentru problemele mari, și prea mari pentru problemele mici, provine dintr-un articol din anii 80 scris de Daniel Bell. Probleme globale precum efectul de seră nu pot fi sol.
În consecință, statul național erodează. El nu dispare și nici nu devine inutil, așa cum se sugerează în multe comentarii, ci erodează. Apar astfel unele nivele suplimentare la care se pot rezolva problemele – atât superioare cât și inferioare statului național. Granițele nu demult rigide care delimitau teritoriul unei țări, puterea statului și puterea populației devin astfel mai permeabile. În spatele dezbaterii despre „eroziunea statului național“ nu se ascunde așadar nici mai mult, nici mai puțin, decât cele de mai sus. Această „eroziune“ transpare într-un mod deosebit de avansat în Europa UE. Aici, statele au transferat asupra unei organizații supranaționale noi de la competențe centrale până la suveranitatea monetară.
Aceste fenomene nu sunt însă noi – ele sunt cunoscute și discutate începând din anii 70 sub termenul de „interdependență“ -, procesele s-au accelerat însă, atingând dimensiuni noi atât din punct de vedere calitativ cât și cantitativ.
Același lucru este valabil și pentru celelalte aspecte menționate în schemă. Atât deteriorarea mediului ambiant cât și repartizarea nedreaptă existau încă cu mult înainte de a începe discuțiile despre globalizare. Aceste probleme s-au acutizat din pricina globalizării. Asupra acestui fapt încearcă să ne atragă atenția și mișcarea criticilor globalizării, care a reușit să-și atragă între timp un număr considerabil de susținători .Pe de altă parte, globalizarea creează premisele pentru a putea reacționa cum se cuvine, la nivel mondial, la anumite probleme de ordin global.
Cu siguranță că salariații din India câștigă mai puțin decât cei din Europa și că în această privință nu se va schimba mai nimic în viitorul apropiat. Acest lucru conferă întreprinderilor un potențial considerabil de amenințare: ei ar putea să amenințe cu mutarea în „țările mai ieftine“. Dar nici acest raport aparent clar nu ține în fața unei analize mai detaliate. Deciziile cu privire la alegerea locației nu sunt luate numai pe baza cheltuielilor salariale. Alți factori, ca de pildă nivelul de educație sau prezența pe diferite piețe joacă, de asemenea, un rol important.
Globalizarea nu înseamnă că totul poate fi produs fără probleme în orice locație. Însă globalizarea poate fi instrumentalizată ca argument, respectiv ca element de susținere în favoarea părăsirii unei anumite țări.

3.4.3.Cum se raporteaza Romania la procesele de integrare europeana si de globalizare ?

În timp ce efectele globalizării se văd în schimbările din politicile sociale ale țărilor occidentale,Europa Centrală și de Est caută soluții de sisteme ale bunăstării luând în calcul (și uneori chiar experimentând)elemente din toate modelele “clasice”de stat al bunăstării. Variantele acestea ambigue si nedurabile sunt rezultatul unei combinatii de raspunsuri ad-hoc la crize specifice si de obiective contradictorii care conduc la lipsa de coerenta decizionala si institutionala .

Experimentarea continua ,provizoratul si incertitudinea caracteristice estului Europei sunt alimentate si de raportarea la diversitatea de modele ale statului bunastarii occidental, o diversitate traversand, dupa cum am aratat ,propria criza si care daca in plan actional pare sa reziste, in plan conceptual , theoretic,este in cautarea unor noi repere .La ambiguitatea si incertitudinea posibilelor modele contribuie din plin organismele internationale care, in plina perioada a globalizarii, pastreaza inca nuantele (uneori chiar culorile) modelele din zonele cu influenta mai puternica in cadrul organizatiei.Diferentele dintre statele membre ale Uniunii Europene ,ca reprezentante in primul rand al modelului European si cele ale FMI,reprezentante ale modelului American,sunt adesea evidente si greu de gestionat de tarile in tranzitie .

Si Romania , ca tara fostă comunista aspiranta la un destin capitalist aflata în plin process de integrare în structurile politico-economice si militare occidentale , dar in acelasi timp în plină criza a tranzitiei,resimte acut problemele sociale majore si nevoia unui sistem coerent institutionalizat de abordare a acestora, nevoia unui stat ala bunastarii de tip modern,efficient,ca raspuns la criza sociala generate pe fondul costurilor mari ale tranzitiei.

Pozitia unei tari ca Romania , caracterizata de cultura guvernamentala a saraciei,intr-o astfel de ecuatie complexa nu este deloc usoara;reusita demersului este conditionata de utilizarea la maxim a avantajelor si minimizarea efectelor dezavantajelor.Masurile pe care ar trebui sa le ia Romania in perioada urmatoare trebuie sa imbine prioritatile legate de problematica interna ,specifica , de problemele sociale majore anterior ignorate sau rezolvate prost,cu prioritatile legate de integrarea sa treptata in spatial nou European si mondial marcat de alte reguli la care trebuie de asemenea sa ne adaptam .

Oricum, certitudini există:

-România nu-si poate permite să se izoleze protectionist precum Japonia,care oricum e posibil sa renunte si ea la obiectivele somajului ‘0’ deci va trebui sa functionăm într-o economie globala si într-un spatiu European de liber schimb.Această tendintă claraă are consecinte majore si le vom enumera.Este oricum evident ca politicile sociale puternic redistributive ,universaliste nu sunt viabile pentru România,unde nu sunt nici resurse suficiente pentru o astfel de abordare.

-Pe de alta parte,costurile enorme ale tranziției afectează si vor afecta negative segmente largi de populatie pe care politicile sociale trebuie obligatoriu sa le protejeye aducandu-le la un nivel minim de subzistență prin utilizarea eficientă,focalizat si condiționat, a putinelor resurse de care dispunem .

Iata câteva masuri necesare pentru schimbarea culturii guvernamentale a săraciei cu modelul bunăstării bazate pe muncă în România :

Măsuri (interne) necesare pentru corectarea diferentelor majore dintre sistemul de politici sociale din România și cele ale regimurilor avansate:

1. Reducerea incompletitudinii sistemului românesc de politici sociale prin:

a) constituirea unui system de servicii comunitare de asistență sociala primară;

b) introducerea unor măsuri de protectie eficiente pentru grupurile sociale anterior ignorate, cum ar fi copiii care la 18 ani parasesc institutiile de stat fără nici un fel de sprijin instituționalizat;

c) rezolvarea problemei locuințelor prin construirea de locuințe sociale pentru cei mai saraci dintre saraci si prin politici clare de support pentru saracii care au locuinta ,darn u pot acoperi cheltuielile de intreținere a ei ;

d) rezolvarea problemei serviciilor (inexistente) pentru copiii de 2-3 ani și pentru cei din familiile monoparentale.

2.Creșterea coerenței și echitații fără a reduce eficiența;aici ar fi de menționat necesitatea unificarii sistemului de servicii de asistența sociala , care este dispersat intre ministere si agentii si ca urmare functioneaya incoherent;necesitatea elborarii unor strategii globale , coerente de protectie sociala care să fie respectate ulterior si necesitatea reducerii pe cât posibil a ajutoarelor în bani ,care nu sunt întotdeauna utilizate pentru a satisface nevoile grupului ținta ,si inlocuirea lor cu beneficii în natura (gen masa gratuită la scoală pentru copiii sarăraci în locul alocatiei deseori utilizate impropriu de parinți).

3. Rezolvarea unor probleme majore ale sistemului, care tin de:

-copiii instituționalizați;

-partea săracă a etniei rromilor;

-probleme legate de calitatea reproducerii sau educația contreceptivă a populatiei sărace sau reducerea abandonului scolar.

4. Renuntarea la relatiile ,, de familie ’’dintre guvernul central,pe de o parte, si multiplele sale rude locale reprezentate de sindicatele si managementul companiilor cu capital de stat care lucreayaă in pierdere si cer systematic subvenții, comenyi de la ,,tătucul’’ –guvern,pe de alta parte. Această dependență tipică pentru cultura sărăciei in cayul indiviyilor cu multe rude esate mecanismul cel mai ,,sigur’’ de risipire a unor acumulari pe consum in detrimental investitiilor si deyvoltării.

5.Cresterea rationalitatii sistemului sau calității deciziilor prin implicarea specialiștilor în elaborarea politicilor sociale.România are prea putine resurse umane înalt calificate în domeniul social pentru a le ignora și a le ține la marginea sistemului de protecție socială.

6.schimbarea accentului de la drepturile cetatenest spre obligatiile cetatțenest si responsabilizarea indivizilor pentru propria bunastare;

7.Completarea abordărilor bazate pe conceptual de sărăcie cu cele bazate pe conceptual de sărăcie cu cele bazate pe conceptual de excluziune socială.Cercetari științifice au arătat că pentru aproximativ 50% dibtre săracii occidentali urmasii nu mai sunt săraci.În vremuri în care se poate afirma majoritatea populatiei trăieste în sărăcie , a vorbi despre săraci este mult prea general si prea ambiguu.Chiar dacă este problema sociala majoră,sărăcia nu este singura problema socială a segmentelor excluse,marginalizate ,dezavantajate.

8.Adoptarea ,indiferent de partidele aflate la putere și de ideologiile lor, a măsurilor de reforma sociala care au character imperatic;acum iîn lume politicile sociale nu se schimbă fundamental odata cu schimbarea guvernelor .Felipe Gonzales, primul ministru al Spaniei in anii ’80 și ’90, deși social –democrat a acceptat rate ale somajului eztrem de mari, chiar si de 20%,pentru a relansa economia Spaniei.

9.Creșterea rolului comunitaților in gestionarea propriilor probleme sociale;pe lângă faptul că ele stiu cel mai bine care le sunt prioritătile de protecție socială,care sunt cazurile si ce mijloace interne de reyolvare a lor există,implicarea comunitătilor este una dintre puținele măsuri care pot contracara influența în crestere a unor factori externi(transnaționali) asupra bunăstării cetătenilor.

B) Măsuri de adaptare externă a sistemului de politici sociale, de adaptare la imperativele si, ,,logica’’europenizarii si globalizării:

1. Mutarea accentului pe cresterea eficientei si renunțarea la obiectivul reducerii inegalitații sociale.În fond, dacă economia crește si crește nivelul de trai al celor săraci,ce importanță are ca au crescut si veniturile celor mai bogati?

2. Sincronizarea negocierilor cu agenții europenizării și globalizarii (în special UE,Banca Mondială si FMI),astfel încat să nu se negocieye pe mai multe fronturi și să fie asumate angajamente și stabilite obiectivele diferite și poate chiar contradictorii.

3. Trecerea treptataă la aplicarea drepturilor omului ca bază a politicilor sociale:

a) armonizarea legislației românesti cu cea esentială pentru drepturile omului șiaplicarea efectivă a acesteia;

b) pregătirea unor politici sociale pentru imigranți;o politica de imigrare nu este obligatoriu o povară;de ea vor putea beneficia ,de exemplu,si imigranții din Republica Moldova , de care s-ar putea să avem nevoie înviitor în cazul unui deficit de forță de munca internă.

4. Pregătirea unor măsuri anticipative care să contracareze, să limiteze efectele unor probleme sociale previzibile precum:

a) îmbătânirea populatiei si consecințele ei asupra sistemelor de pensii;

b) emigrarea forței de muncă înalt calificate;

c) criza probabilă de fortă de munca începând cu 2008, când generațiile mult mai reduse numeric născute după 1989 vor intra pe piata muncii(dacă economia se reface până atunci).

5. Maximizarea avantajelor în negocierile cu UE prin:

a) utilizarea maximala a fondurilor nerambursabile ;

b) solicitarea de perioade de grație pentru adoptarea de către România a unor măsuri care nun e convin.

c) luarea deciziilor prin implicarea specialistilor pe domenii si prin finanțarea de studii care să fundamenteze aceste decizii.

6. Bunăstarea prin muncă (welfare through workfare) pentru a reduce chetuielile bugetare și implicit ratele de impozitare, deci costurile cu forța de munca, și a deveni astfel competitive pe plan extern cu companiile noastre.

7. Privatizarea rapidă a companiilor de stat și atragerea de companii străine multinaționale pe piața românească pentru a integra economia noastră în cea mondială și a întări pozitiile companiilor noastre.Oricum, când peste jumatate de din industrie este încă în proprietatea statului, economia nu poate fi competitivă pe plan mondial.

Numai adoptând astfel de măsuri(poate surprinzatoare pentru unii, deoarece schimbă paradigma traditională a abordării politicilor sociale ), care să ia în calcul imperativul eficienței în politicile sociale și îmbinarea determinarilor interne legate de sărăcie și excluziune socială,cu cele externe legate de europenizare și globalizare,România are șansa să treacă pe termen mediu și lung de la situația actuală,caracterizată de cultura guvernamentală a săraciei, la un model al unei bunăstări sociale, bunăstare bazată pe muncă și participare socială din partea tuturor .

3.5.Dezvoltarea armonioasa a Romaniei in context european si global in conditii de eficienta, ținind cont de strategia post-aderare 2007-2013

UE este o construcție în miscare într-un context internațional caracterizat, la rândul său, de o dinamică accentuată. Aceasta face ca profilul României să țină cont de oportunitățile existente, în scopul minimizării vulnerabilităților tipice unui stat nou membru UE, al promovării unor politici coerente, având ca obiectiv cresterea bunăstării cetățenilor români.

După un deceniu de reforme structurale, legislative si instituționale, de restructu-rare economică si socială în vederea pregătirii aderării, România trebuie să facă față unui context semnificativ schimbat si cu un nivel crescut de interdependențe între Statele Membre, care necesită un comportament strategic rațional si eficace.

În primul rând, aderarea la UE constituie oportunitatea si mijlocul de a spori calitatea vieții cetățenilor săi, alături de toți cetățenii europeni. Faptul că România este un stat membru UE cu un PIB pe cap de locuitor mult sub media europeană accentuează nevoia de folosire eficientă a resurselor proprii si a fondurilor comunitare, de stimulare mai activă a investițiilor străine si autohtone.

România are astfel nevoie de menținerea pe o perioadă cât mai lungă a cresterii economice rapide, echilibrate si durabile, de instituții puternice si eficiente, de un sistem legislativ coerent si de un sistem fiscal predictibil.

România trebuie, de asemenea, să îndeplinească la termen obligațiile pe care si lea asumat prin Tratatul de aderare si să contribuie la realizarea obiectivelor Europei unite.Aceasta include modernizarea infrastructurilor fizice, adaptarea sistemului

educațional la cerințele europene, revigorarea cercetării stiințifice si inovării, cu accent pe aplicabilitate în practica economică bazată pe parteneriatul între mediul de afaceri, universități si institutele de cercetare, restructurarea fundamentală a agriculturii si impulsionarea dezvoltării rurale, precum si consolidarea capacității administrative în vederea implementării acquis-ului comunitar. România trebuie să acționeze în continuare pentru o dezvoltare durabilă si pentru protecția mediului, pentru flexibilizarea pieței muncii si asigurarea condițiilor pentru dezvoltarea unui climat concurențial optim.

Ca stat membru al UE si în îndeplinirea obiectivelor sale, România va aplica principiile si valorile fundamentale ale Uniunii: solidaritatea, consensualitatea si spiritual de compromis. România va avea o abordare constructivă si de cooperare, în îndeplinirea rolului său de partener egal în dezvoltarea Uniunii Europene.

Obiectivul strategic al României îl reprezintă convergența cu statele membre ale Uniunii Europene, în termeni de bunăstare individuală a cetățenilor săi si a societății în general. În termeni macro-economici, convergența cu UE înseamnă asigurarea unui ritm de crestere economică mai ridicat decât media comunitară, pentru un interval de timp suficient de lung (de ordinul zecilor de ani).

În acest context, trebuie subliniat rolul de instrument de accelerare a procesului de convergență economică si socială al PND 2007-2013. Scopul principal al acestuia îl constituie tocmai reducerea cât mai rapidă a disparităților de dezvoltare socio-economicăîntre România si statele membre UE.Modelul general al dezvoltării economice este în continuă schimbare prinpromovarea sectoarelor economice cu valoare adăugată si cresterea ponderii sectoarelorbazate pe cunoastere. Intervenția statului pentru susținerea unor sectoare economice necompetitive sau măsurile sociale protecționiste nu contribuie la asigurarea durabilității si se dovedesc vulnerabile în fața provocărilor globalizării.

Dezvoltarea avantajelor competitive trebuie să țină seama de tendințele europene si de procesul de globalizare în ansamblu. De asemenea, vor trebui încurajate si stimulate sectoarele capabile să valorifice avantajele si oportunitățile oferite de Piața Internă.Dezvoltarea corelată a infrastructurilor fizice si a capitalul uman reprezintă abordarea corectă a României în fața acestor provocări. Consolidarea unui model de dezvoltare pe aceste două direcții, în condițiile asigurării coerenței si complementarității cu instrumentele strategico-programatice deja existente (Planul Național de Dezvoltare 2007-2013, Programul Național de Reforme 2007-2010, Cadrul Strategic Național de Referință 2007-2013, Strategia de Dezvoltare Durabilă 2025, Programul de Guvernare 2004-2008, Programul de Convergență 2007-2010, Raportul Național Strategic privind Protecția Socială si Incluziunea Socială 2006 – 2008), reflectă ierarhizarea strategică a obiectivelor de dezvoltare a României, prioritizare impusă de caracterul limitat alresurselor disponibile.Experiența statelor membre care au atins deja convergența cu UE arată că succesul este garantat dacă rolul statului se axează pe dezvoltarea infrastructurilor care să susțină dezvoltarea sectoarelor economice, în funcție de situația Pieței Interne a UE si/sau a pieței globale.

Din aceasta perspectivă, convergența cu UE poate fi asigurată doar pe termen lung si necesită dezvoltarea celor două mari categorii de infrastructuri, cele fizice si, respectiv, cele umane. Dezvoltarea infrastructurilor fizice (transporturi, mediu, telecomunicatii si energie) are avantaje pe termen lung, dar si avantaje economice pe termen mediu, în sensul că investițiile majore realizate sunt generatoare de crestere economică si conduc la dezvoltarea de activități economice conexe.

Pe de alta parte, investiția în capitalul uman (prin educație, formare profesională,învățare continuă, întărirea legăturii cercetare – dezvoltare – inovare, politici eficiente de sănătate publică, politici sociale si ocupaționale moderne) asigură durabilitatea cresterii economice, având în vedere că o populatie educată si sănătoasă este performantă si adaptabilă la nivelul UE si la nivel global.

Cadrul macro-economic trebuie să pună accent pe reformele structurale, politica fiscală si bugetară, agricultură si dezvoltare rurală, iar cadrul micro-economic trebuie să urmărească susținerea IMM-urilor (mai ales a celor inovative).Din perspectiva convergenței, cadrul macro-economic are rolul de a susține durabilitatea cresterii economice, inclusiv prin finanțarea dezvoltării infrastructurilor fizice si a capitalului uman.

Asigurarea cadrului macroeconomic stabil pentru perioada 2007- 2013 reprezintă un obiectiv fundamental, caracterizat prin intensificarea procesului de corelare a politicilor existente si implementarea noilor politici, continuarea consolidării fiscale, a procesului dezinflaționist si a nivelului deficitului bugetar, conform cerințelor Uniunii.

Politicile monetară, bugetară si fiscală, precum si pregătirea pentru aderarea la

zona Euro vor fi astfel subsumate logicii unei programări bugetare multianuale care săaloce resursele necesare pentru sectoarele cheie (inclusiv prin dezvoltarea parteneriatelor public-privat) si să raționalizeze cheltuielile, avându-se în vedere principiul subsidiarității.

Obiectivele politicii fiscal-bugetare vor ține seama de prevederile Pactului de Crestere si Stabilitate, iar politica economică va urma principiile cuprinse în Orientările Generale de Politică Economică (Broad Economic Policy Guidelines).

Cit priveste planul micro-economic, susținerea IMM-urilor are ca obiectiv consolidarea prezenței competitive a României pe Piața Internă .Dezvoltarea sectorului agricol al României, vizează depăsirea problemelor structurale actuale (slaba dotare cu masini si utilaje, fărâmițarea terenurilor agricole) si cresterea competitivității produselor românesti pe Piața Internă.

România se va afirma ca un stat european mediu, cu potențial de specializare in anumite domenii de politică externă. Avand în vedere că, în mod tradițional, s-a concentrat pe domeniul securității si, în prezent pe relația transatlantică, este necesar ca în viitor, să echilibreze poziția aceasta cu o dimensiune economică si să o acomodeze cu doctrina de putere soft. Ținând cont de interesele particulare la Est, în Marea Neagră si în Balcani,Romania va actiona pentru a determina nuanŃări ale pozițiilor UE pe aceste teme.

România va urmări, totodată, să revina în zone mai îndepărtate, în primul rând pe plan economic.

România va încuraja consolidarea Politicii Europene de Securitate si Apărare (PESA) si va participa, de o manieră activă, la dezvoltarea si implementarea acesteia, urmărind a deveni un catalizator al PESA. Se va urmări promovarea principiului complementarității dintre UE si NATO în domeniul securității si apărării si se va sprijini consolidarea parteneriatului celor două organizații.

Concurența economică pe piața comună au determinat statele membre să-is promoveze asa-numitele avantaje competitive specifice. Specializarea economiilor naționale pe categorii de servicii si produse recunoscute pe piața comună, ca aparținând într-o mare măsură anumitor state, este un fenomen de actualitate.

România trebuie să se înscrie în această logică prin identificarea domeniilor care pot individualiza economia românească si îi pot crea un avantaj în competiția economică europeană. Printre acestea se numără:

– Agricultura ecologică – produsele alimentare naturale;

– Industria IT;

– Industria vinului;

– Turismul – agro-turismul, turismul cultural, Delta Dunării;

– Industria textilă si confecțiile;

– Produsele mestesugăresti tradiționale;

– Industria de mobilă;

– Industria farmaceutică naturistă.

Valoarea adaugată a României la arhitectura socială si economică europeană,

susținută si promovată de agențiile guvernamentale, se caracterizează prin elementele care pot contribui la îmbunătășirea imaginii de țară. Principalele direcții de acțiune pot fi :

– Cultura română;

– Calitatea si calificarea capitalului uman;

– Sportul de performanță;

– Contribuția la securitatea regională si la promovarea valorilor democrației si

economiei de piață în spațiul de vecinătate imediată;

– Utilizarea expertizei diplomatice acumulată în diferite regiuni ale lumii;

– Identificarea României, la nivelul UE, cu teme mari de politică externă (de exemplu,Marea Neagră);

– Diversitatea biologică (România este țara care după 1 ianuarie 2007 va deveni

singurul stat membru al Uniunii Europene cu 5 bioregiuni – din cele 11 existente).

Asadar, Romania se inscrie pe drumul renasterii si regasirii identitatii in plan

euroepan si trebuie sa stie sa raspunda cit mai bine chemarilor pe care le are de la ea procesul de globalizare economica internationala.

CAPITOLUL IV Studiu de caz:

O evoluție comparativă a României dupa’89 cu Marea Britanie după 1945

Mulți autori au demonstrat că influența ’’moștenirii comuniste ’’asupra politicilor sociale de după 1989 a fost esențială. Pentru situația României analizele confirmă același pattern.Dincolo de aceasta ,însă, revoluția româna ,ca eveniment (violent) care a produs colapsul regimului comunist ,a avut de asemenea o importanță esențială asupra evoluției politicilor sociale roânesti.

Ideea influenței unor evenimente sociale majore precum războaiele asupra politicilor sociale,este foarte clară iar argumentele care o susțin sunt foarte solide .Ceea ce rămâne de argumentat este ipoteza cum că evenimentele din decembrie 1989 din România pot fi echivalente ,prin caracteristici comune ,cu evenimente precum cel de-al doilea război mondial,ele având,în consecință,un impact foarte mare asupra politicilor sociale care au urmat.

Pe de altă parte ,este evident că reformele fără precedent de după 1945 care au condus in Marea Britanie la punerea în practica a planului Beveridge și la realizarea statului bunăstării propriu zis au fost puternic egalitariste ,exact contrare celor celor din România de după 1989,care au produs sărăcie,excluziune socială,o subclasă socială a celor dezavantajați.

Cea de-a doua ipoteză susținută este că evoluția diferită ’’în oglindă’’,a politicilor sociale postrevoluționare din România comparativ cu cele britanice de după război s-a înregistrat datorită existenței unor diferențe specifice între contextele în care au avut loc cele două evenimente majore în discuție .

Aceste ipoteze urmează să fie analizate in continuare .

În ciuda diferențelor de intensitate a celor două evenimente,dar și de durata lor ,câteva similarități fac cele doua evenimente comparabile,iar deosebirile majore explică ,evoluțiile în direcții opuse ale politicilor sociale din cele două țări.

I.Similarități :

Dincolo de regimurile diferite care le-au produs și de toate deosebirile generate de acestea, economia României la momentul Revoluției era ,în multe privințe,similară cu economia de război britanică: amândouă erau centralizate,statul controlând resursele importante ,erau caracterizate de un șomaj foarte scăzut,prețurile erau controlate de stat,iar anumite resurse,precum alimentele de bază sau benzina, erau rare si raționalizate.

Revoluția română,spre deosebire de alte schimbări de regim comunist,a fost una violentă,similară războiului. Prin intermediul mass-media ,cei 1100 de morți au devenit inițial ‚’’zeci de mii de morți’’,creându-se impresia unui adevărat război civil; de fapt , prin intermediul televizoarelor ,toți românii,chiar si cei din sate liniștite , au avut iluzia existenței unui adevărat război național la care ,mintal,au și participat.

În al treilea rând,schimbările radicale apărute în economia României începând cu Revoluția au produs un dezastru similar cu cel al unui război,furturile,distrugerile,căderea fostei piețe CAER conducând la prăbușire PIB-ului la 71 % in 1992,comparativ cu 1989.În plus ,ca în timpul războiului ,populația țării a scăzut considerabil în primii ani de după 1989 ca urmare a migrației și a prăbușirii natalității.

Prin caracterul violent al evenimentelor din decembrie 1989,situația României a devenit specială si comparativ cu cele din țările vecine. Acest caracter special care a influențat într-o oarecare măsură si orientarea politicilor sociale a constat în următoarele aspecte:

a. Evenimentele violente din decembrie au avut un puternic impact emoțional asupra populației ,creând impresia unei confruntări armate de proprții asemănătoare sub anumite aspecte cu un război .

b. Violențele de stradă din 1989 s-au soldat cu multe victime umane (morți si răniți ),acest aspect constituind un puternic ‚’’cap de acuzare’’ împotriva regimului Ceaușescu , a adepților lui de atunci și prin extensie ,asupra comunismului ca sistem economic și politic. Victimele umane înregistrate în România au devenit astfel un simbol care a legitimat si accentuat atitudinile anticomuniste și implicit antiegalitariste . Inexistența victimelor umane în celelalte țări foste comuniste a constituit ,un avantaj pentru cei care au promovat ideile ți politicile sociale egalitare în acele țări ,avantaj inexistent in cazul stângii din România.

II. Deosebiri :

1) Prima și cea mai importantă deosebire este aceea că al doilea Război Mondial a fost pentru britanici un război național,cu un dușman extern al tuturor ,fapt care a crescut enorm coeziunea internă,în timp ce Revoluția română a fost un ’’război’’ intern, care a divizat populația .Această confruntare internă a creat primul clivaj în populația României ,clivajul revoluționar. Pentru români ,dușmanul din interior nu a fost același: unii au luptat împotriva lui Ceaușescu și a familiei sale ,alții împotriva comunismului iar alții pur și simplu împotriva înfometării si a lipsurilor de toate felurile ;ca să nu mai vorbim de ceilalți(printre care privilegiații vremurilor ,precum activiștii de partid ,șefii de diverse feluri ),cine știe câți ,care au fost de parte lui Ceaușescu.

Clivajul revoluționar a împărțit populația în funcție de atitudinea avută la revoluție ,dar și înainte de Revoluție. El a creat împărțirile(absurde adesea ,bazate pe etichetare,simpliste si abuzive)indivizilor în revoluționari și nerevoluționari sau antirevoluționari. Din prima categorie făceau parte în primul rând dizidenții,cei despre care se știa că se opuseseră sub diverse forme regimului comunist .Meritorie în sine, atitudinea antiregim era însă diversă,adesea necunoscută public,oricum greu de evaluat și ierahizat ca risc pentru cel proclamat sau autoproclamat disident. Cea mai stupidă forma imbricată de nebunia proclamării propriei ’’dizidente’’ și acuzării celorlați de colaborare cu regimul comunist a fost întrebarea celebra adresată obsesiv în primele luni în primele luni din 1990 în spațiile publice si la televiziune : ’’Dumneata ce ai făcut în ultimii ani ?’’. Este de prisos să analizăm absurdul întrebării ,evident și numai prin limitarea ei la ultimii cinci ani ,dar este interesant de văzut că ea amesteca laolaltă oameni care au riscat enorm,conștient și dezinteresat,cu unii care au fost sancționți de regim pentru incompetență sau care au protestat riscând puțin și sau interesat. Așa au ajuns alături deținuții politici cu pușcăriașii de drept comun,anticomuniștii veritabili cu comuniștii nemulțumiți sau frustrați ,dizidenții reali cu dizidenții de conjunctură,de ultim moment .

A doua împărțire sau discriminare s-a făcut în funcție de participare efectivă a indivizilor la evenimentele din decembrie 1989.

Majoritatea populației a fost în timpul evenimentelor din decembrie 1989 pasivă,urmărind desfășurarea lor la radio si TV. În timp ce in cel de-al doilea Război Mondial populația (civilă) britanică,de exemplu, își asumase un risc relativ egal pentru fiecare familie sau persoană de aceeași categorie(sex,vârstă),deci și recompensele acordate de stat după război trebuiau să fie egal distribuite,în România riscul a fost disproporționat și legitimarea ulterioară pentru a solicita recompense a fost de asemenea inegală în cadrul populației. Riscând foarte mult ,revoluționarii, ca și foștii opozanți au solicitat și au obținut sau pur și simplu și-au creat ulterior privilegii. Ei s-au constituit astfel ,comparativ cu restul populației,într-o ’’elită revoluționară’’și au revendicat privilegii în numele meritului de a fi luptat pentru noua ordine socială. Dorința de delimitare a acestei ‚’’elite’’ revoluționare a fost ilustrată de întrebarea de asemenea ’’celebră’’în 1990-1991 :’’Unde-ai fost în timpul Revoluției ?’’. O parte din elita creată de Revoluție a promovat ideea de privilegiu și de inegalitate în scopul promovării intereselor proprii si nu pentru că noua ordine socială implica și o anumită inegalitate socială.

Legitimați de riscurile asumate ,dar și de intențiile bune referitoare la schimbarea socială,însă nu întotdeauna de capacitatea politică și managerială de a gestiona eficient procesele sociale ale tranziției,revoluționarii veritabili au cerut privilegii de la noua putere (în care ei erau reprezentați doar in mică măsură).Normale,ba chiar insuficiente pentru răniții în Revoluție și pentru urmașii celor decedați ,normale pentru foștii deținuți politici care plătiseră nemeritat în închisorile comuniste ,toate drepturile speciale acordate revoluționarilor care nu ‚’’plătiseră nici un preț’’ au creat nedreptăți,au atras profitori care și-au cumpărat calitatea de revoluționar,au creat nemulțumiri justificate din partea restului populației și dispreț față de statutul de ’’revoluționar de profesie’’. A face un merit recompensat ‚’’pe viață’’ din participarea la un eveniment extrem de important,dar de mult consumat,este evident inechitabil. Faptul că această elită revoluționară autopropulsată si-a pierdut relativ rapid credibilitatea (sau a fost discreditată)nu a afectat cu nimic influența pe care existența ei a avut-o asupra acceptării sociale, o dată în plus ,a inegalității și privilegiilor.

2) Clivajul economic . Spre deosebire de societatea britanică ,societate caracterizată de puternice inegalități economice și sociale înainte de război ,în România prerevoluționară inegalitățile sociale erau foarte reduse,privilegiile pe care le aveau favorizații regimului fiind ascunse cu grijă în spatele vălului ideologic egalitar al propagandei comuniste. Per total,atât prin prisma sărăciei generale ,cât și datorită politicilor de egalizare a veniturilor ,se poate afirma că România era îninte de 1989 o societate puternic egalitară. Diferențele mici dintre salariul minim și salariul mediu pe economie ,salariile relativ egale pentru aceeași calificare și vechime în toate ramurile economiei și în toate tipurile de instituții sunt argumentele cunoscute,iar valoarea de aproximativ 0,20 a coeficientului Gini este argumentul cantitativ care confirmă egalitarismul economic general al societății românesti prerevoluționare.

În domeniul sănatății

Sistemul de asigurări de pensie :

Ocuparea forței de muncă și șomajul

Asistenta sociala

CONCLUZII:

În mod inevitabil, această cercetare s-a axat pe conceptul fundamental al modelului Welfare State, edificat în Europa occidentală postbelică sub influenta keynesianismului. Fără a uita tradiția germană a programelor de asigurari (lansate de Bismarck în 1883), trebuie totuși spus ca sistemul securității sociale dezvoltat de vest-europeni dupa 1945 nu are precedent în istorie si nu poate fi comparat cu nici un alt model de bunăstare din lume. Atât ca obiectiv politic general (asigurarea universală a unor drepturi sociale, deci instituirea cetățeniei sociale) cât si prin amploarea resurselor angajate (urcând în medie spre 30% din PIB), politica socială a statului bunastării a răspuns cu succes în primele trei decenii postbelice nevoii de consens politic si social a democrațiilor occidentale. Criza economica de la începutul anilor`70 a pus însa capat ,,perioadei de aur" a generosului sistem al bunastarii pentru toti, inducând ideea unor necesare reforme structurale. Ascensiunea politica a Noii Drepte în Marea Britanie si Statele Unite a condus la adoptarea în actul de guvernare -începând cu 1980- a unui set de masuri liberale, de relansare investitionala si de reducere a exageratelor cheltuieli publice ale statului bunastarii, tendinte care s-au extins în câtiva ani, cu inevitabile variatii nationale, de-a lungul întregii Europe occidentale.

Criticând dur temelia ideologica a modelului keynesian de organizare, pe care l-a considerat întotdeauna costisitor si contra-performant, Margaret Thatcher a guvernat 11 ani sub deviza sugestiva ,,rolling back the frontiers of the Welfare State". Modelul neo-liberal global (pe care îl vedem impunându-se treptat în politica mondiala) se aseaza implicit pe reforma profunda conceputa în anii`80 de guvernarile de dreapta.

Fara îndoiala ca ,,disputa între social-democrati si neo-liberali, altfel spus între keynesieni si friedmanieni" (Dahrendorf, 1996) se deruleaza si pe terenul politicii sociale. Chiar daca ultimii 20 de ani par sa fi adus un pronuntat accent liberal în practica decizionala a guvernelor occidentale, pe fondul convergentei si liberalizarii treptate a discursului politic la nivel mondial (inclusiv al partidelor de centru-stânga), modelul bunastarii nu este totusi unitar. Conform clasificarii lui Gřsta Esping-Andersen din 1991, se pot înca distinge trei mari tipuri de regimuri politice ale bunastarii (Welfare State Regimes): regimul liberal (american), regimul conservator (german) si regimul social-democrat (scandinav). Vom starui putin asupra acestor modele, nu înainte de a mentiona ca exista si alte clasificari în domeniu, poate mai putin utilizate în studiul politicii sociale dar la fel de utile, din care o amintim doar pe cea a Lindei Hantrais din 1994: modelul nordic si anglo-saxon (corespunzator regimului social-democrat scandinav), modelul continental (corespunzator regimului conservator german) si modelul sudic (,,rudimentar", corespunzator statelor mai putin dezvoltate ale Uniunii Europene).

Modelul social-democrat se bazeaza, asa cum am vazut, pe spiritul keynesian al anilor`40-50 si încorporeaza urmatoarele elemente: universalitatea drepturilor sociale (sustinuta de sociologul englez T.H.Marshall în 1950), egalitatea beneficiilor sociale (indiferent de nivelul veniturilor realizate în timpul vietii active), interventia planificatoare a statului în economie pentru asigurarea ocuparii depline a fortei de munca, finantarea predominant bugetara a beneficiilor sociale (pe baza unui nivel general înalt de impozitare) si o puternica birocratie care sa deserveasca reteaua serviciilor publice.

Modelul conservator, aplicat în majoritatea tarilor europene în frunte cu Germania, are o pronuntata baza ocupationala si asigura proportionalitatea beneficiilor sociale cu veniturile directe obtinute din munca. Având în centrul sau sistemul traditional al asigurarilor, securitatea sociala este finantata nu din impozite platite statului ci din contributiile angajatilor si angajatorilor la fondurile autonome de asigurari. Fiscalitatea este rezonabila iar politicile economice au un pronuntat caracter liberal.

Modelul liberal este caracterizat de o responsabilitate mai redusa a statului în garantarea bunastarii, ponderea dominanta revenind sectorului privat (sanatate, învatamânt, asigurari), sectorului non-guvernamental (servicii sociale personale sau comunitare) si evident individului însusi. Filosofia beneficiilor sociale este selectiva si restrictiva, bazata pe testarea riguroasa a veniturilor (means testing), urmând ca statul sa intervina de o maniera minimala, numai în ajutorul celor efectiv saraci, prin acordarea de asistenta sociala non-contributiva. Nivelul general de impozitare este scazut iar managementul serviciilor publice a fost debirocratizat si orientat spre eficienta. Prototipul acestui model îl reprezinta Statele Unite, însa repere importante de liberalism întâlnim si în Marea Britanie, Canada, Australia, respectiv în cazul tarilor din Asia de Sud-Est.

O interesanta dezbatere se poarta în prezent în jurul interogatiei cu privire la existenta unui model european de politica sociala. Asa cum am precizat în capitolul I, primele preocupari explicite în domeniul politicii sociale au fost stipulate în Tratatul de la Roma, semnat pe 25 martie 1957. Trebuie precizat însa ca politica economica a fost întotdeauna prioritara în Comunitatea Europeana iar abordarile sociale s-au limitat la unele dispozitii comune cu caracter general si la recomandari adresate guvernelor statelor membre. Aceste dispozitii si recomandari faceau referire în special la mobilitatea lucratorilor europeni în interiorul granitelor Comunitatii, la necesitatea unor conditii de munca decente si la principiul egalitatii salarizarii (pentru munca egala) în cazul barbatilor si femeilor.

Un important pas înainte a fost facut prin adoptarea Cartei sociale în 1989, care prevede compatibilizarea si convergenta treptata a politicilor sociale nationale. Ideea Europei sociale prindea contur. Totusi, reusita europenilor de a formula programe si standarde sociale comune a fost atunci doar partiala, fiind umbrita de refuzul premierului conservator Thatcher de a semna documentul mentionat.

Tratatele de baza ale Uniunii Europene, cel de la Maastricht din 1992 si cel de la Amsterdam din 1997 au asumat prevederi mai consistente cu privire la elaborarea unei politici sociale comune. Între timp, Marea Britanie a semnat Carta sociala. A fost de asemenea înfiintat Fondul Social European (unul din cele trei fonduri structurale ale Uniunii), administrat direct de Comisie -cu avizul consultativ al Comitetului Economic si Social- în scopul compensarii inegalitatilor sociale existente între regiunile Europei.

În abordarea sa traditionala, formulata de Keynes si Beveridge, modelul Welfare State pare sa-si fi spus ultimul cuvânt. Declinul sever din anii`70 si contestarile puternice care au urmat tradau o multipla criza: o criza financiara, o criza de legitimitate si de performanta politica si nu în ultimul rând o criza filosofica, de care vorbeste Pierre Rosanvallon în ,,Noua problema sociala" (vezi cap.III). Reforma statului bunastarii, declansata – aparent paradoxal – chiar în tara fondatorilor sai, punea pentru prima data hotarât problema restrângerii responsabilitatilor si cheltuielilor acestei complicate masinarii birocratice. În principal, schimbarea accentelor în mecanismul de garantare a bunastarii a vizat dezetatizarea securitatii sociale si un grad mai mare de responsabilizare a societatii, prin generarea unor forme flexibile de finantare si gestionare a resurselor destinate comunitatilor. Descarcarea treptata a statului de functii sociale a corespuns în acelasi timp principiului subsidiaritatii, principiu larg acceptat în politica europeana, care presupune transferul de responsabilitate si adoptarea deciziilor cât mai ,,jos" posibil, cât mai aproape de cetatean. Cu alte cuvinte, este de dorit ca statul sa nu substituie structurile sociale mai mici, regionale, locale, eventual familiile si indivizii însisi în procesul de gestionare a problemelor care-i privesc direct, dar sa creeze cadrul optim pentru ca aceste unitati sociale autonome sa poata sa functioneze eficient.

Una din consecintele tendintei de reducere a efortului social bugetar a fost aparitia pluralismului bunastarii, adica a unui ,,mix public-privat" în ceea ce priveste finantarea serviciilor destinate comunitatii si, în general vorbind, a securitatii sociale. Aceasta cointeresare a sectorului privat si a celui tertiar (non-profit) în probleme de bunastare înseamna, pe de o parte, evitarea posibilelor abuzuri administrative ale statului si pe de alta parte un risc diminuat de manipulare a resurselor destinate bunastarii sociale în scopuri politice.

Dezvoltarea, pe fondul expansiunii statului-providenta în anii`50-60, a ceea ce s-a numit cultura dependentei de stat (,,state dependency culture") a fost intens si motivat criticata de Noua Dreapta, datorita ,,efectului de bumerang" pe care îl produce: cu cât statul ofera mai mult celor cu venituri mici (prin redistribuirea resurselor publice), cu atât motivatia oamenilor de a munci scade si cererea de welfare va fi mai mare. Din acest motiv, în anii`80 a aparut în Statele Unite si Marea Britanie conceptul-replica de workfare, desemnând bunastarea întemeiata pe munca si nu pe bunavointa statului, concept specific Noii Drepte. Mai recent, profesorul american Lawrence Mead vorbeste chiar despre Work Enforcement, adica necesitatea stimularii muncii prin conditionarea acordarii beneficiilor sociale de prestarea unei activitati în folosul comunitatii (Mead, 1997).

Am afirmat în cuprinsul lucrarii ca tendintele consacrate de globalizare si de extindere a paradigmei neo-liberale în societatea contemporana sunt nu numai compatibile ci si reciproc dependente. Într-adevar, internationalizarea crescânda a intereselor, fie ca e vorba de mondializarea capitalului, de ,,americanizarea" culturala a lumii sau strict de integrarea politica europeana, înseamna pâna la urma disolutia autoritatii absolute a statelor nationale si ,,permeabilizarea" frontierelor. O astfel de lume globala (satul planeta) nu poate functiona decât într-un cadru liberal, în care principiile si valorile fundamentale cu care se opereaza sunt preluate din modelul democratiilor liberale avansate. Consecintele în planul politicii sociale corespund asadar urmatoarelor tendinte: contestarea statului-providenta, revizitarea conceptului de stat-natiune, ,,refluxul" proprietatii de stat si extinderea sectorului privat, respectiv a capitalului multinational, dezvoltarea societatii civile si ,,revolutia comunitatilor locale".

Cu toata convergenta pe care o presupune globalizarea (ai carei principali promotori ramân incontestabil nord-americanii), trebuie spus ca Uniunea Europeana a devenit o entitate suficient de bine definita pentru a pastra în interiorul ei o cultura a bunastarii si un sistem propriu de organizare politico-economica, la rândul lor generatoare de integrare si convergenta atât pentru statele membre cât si pentru cele care îsi negociaza deja aderarea. Prin urmare, modelul european (inclusiv dimensiunea sa sociala) trebuie luat în considerare ca model de referinta pentru 15+10 state ale lumii, care realizeaza împreuna circa 37% din produsul mondial desi nu reprezinta decât 8% din populatia lumii. Eficienta, deschiderea si competitivitatea europeana, bazate pe liberalismul politicilor economice, sunt asociate cu o preocupare constanta pentru parametrii vietii sociale, preocupare ce face ca Europa sa fie continentul cu cea mai solida traditie în jurisdictia securitatii sociale.

În ceea ce priveste politica sociala din România, masurile adoptate în anii`90 nu corespund decât în mică proportie unei strategii coerente de reforma sociala pe termen lung, abia spre finalul deceniului aparând semnele unei astfel de conceptii, în special în învatamânt, sanatate si pensii. De cele mai multe ori, politicile sociale au fost decise într-o maniera haotica, populista si ,,pompieristica", de pe o zi pe alta, pentru a da satisfactie anumitor grupuri contestatare sau pentru a compensa unele efecte ale restructurarii economiei. În acest fel devine limpede ca politicii sociale i-a fost atribuit un rol secundar, de acompaniere a politicii economice, caracterul dominant fiind acela de politica pasivă, care asteapta un nou val de scumpiri pentru a acorda o indexare cu câteva procente a veniturilor.

Nu trebuie pierdut din vedere nici faptul ca rezistența la schimbare a societatii românesti a fost mai acerbă decât în alte tari, ca aceasta atitudine de împotrivire a fost încurajata la începutul anilor`90 prin repetatele cedari si compromisuri guvernamentale (de dragul procentelor electorale) iar obiceiul de a revendica si de a obtine ,,în strada" unele facilitati, scutiri, amânari, subventionari sau cresteri salariale prin forme radicale de protest este mai încetatenit la noi decât oriunde în Europa. De la ,,obisnuitele" greve care paralizeaza productia, transportul sau alte servicii publice fundamentale (si care, conform liderilor sindicali, ,,nu vor înceta decât dupa rezolvarea integrala a revendicarilor") pâna la blocarea drumurilor nationale, luarea ca ostateci a directorilor, greva foamei, a excesului de zel, autoincendierea sau…dimpotriva, mineriadele, toate aceste forme organizate sau spontane de protest au adus pagube imense economiei, suportate finalmente de întreaga populatie.

Întemeiată pe educatie, pe respectul față de lege si față de proprietatea privată, pe programe de investiții si modernizare tehnologică, pe prioritatea absoluta acordată drepturilor omului si pe preocuparea pentru bunăstare socială, având ca orientare politică dominantă compatibilizarea cu standardele comunitare în toate domeniile de activitate, soluția liberal-europeană provoacă România la un efort de accelerată modernizare economica, administrativă si socio-culturală.

Este, de asemenea, momentul să se înteleaga că – inclusiv în politica socială – orice abordare trebuie facută în context european, luându-se ca repere criteriile si tendințele exprimate la nivelul continentului si renunțându-se la tradiționala scuză ,,asta merge la ei, dar la noi nu se poate". Tema sincronismului este mai actuală ca oricând.

Nimeni nu poate nega ca prioritatea momentului o constituie depășirea crizei economice. Totusi, încheiem prin a afirma ca o politică socială activă, centrata pe ideea modernizarii si dezvoltării sociale în sensul ameliorarii indicatorilor educaționali, a celor de sănatate publică, a conditiilor de locuit si a condițiilor la locul de muncă nu poate decât facilita proiectul general de transformare a societății românești spre modelul liberal-european.

Bibliografie:

1. Albert, Michel, Capitalism contra capitalism, Bucuresti, Ed. Humanitas, 1994.

2. Anuarul statistic al României, Comisia Nationala pentru Statistica, Bucuresti, 1997.

3. Barr, Nicholas, Pietele fortei de munca si politica sociala în Europa Centrala si de Est, Bucuresti, 1995.

4. Bocancea , Cristian, Neamț George, Elemente de asistenta sociala, Iasi, Ed. Polirom, 1999.

5. Charta Comunitara a Drepturilor Fundamentale ale Lucratorilor, 1989.

6. Mărginean, Ioan, Politica sociala si tranzitie la economia de piata în România, Bucuresti, CIDE, 1994.

7. Mead, Lawrence M., From Welfare to Work (Lessons from America), Londra, The IEA Health and Welfare Unit, 1997.

8. Mihuț, Liliana, Lauritzen, Bruno, Modele de politici sociale/Models of Social Policy, Bucuresti, Ed. Didactica si Pedagogica, 1999.

9. Mungiu, Alina, Românii dupa`89 (Istoria unei neîntelegeri), Bucuresti, Ed. Humanitas, 1995.

10.Preda,Marian,Politica socială românească,între sărăcie și globalizare ,Polirom,2007