Perspectivele Europei In Viziune Ortegiana Ortega Y Gasset ”revolta Maselor”

PERSPECTIVELE EUROPEI ÎN VIZIUNE ORTEGIANĂ:

Ortega y Gasset ”Revolta Maselor”

CUPRINS

Introducere

I. Ortega scriitor, filosof, estetician

Scriitorul Ortega y Gasset

„Revolta Maselor” – date generale

Polaritatea filosof-scriitor

Forma prozei

Ironia și umorul

II. Imaginea Europei în viziunea ortegiană

Omul-Masă

Minoritate de elită

Specialistul ignorant

Politicianul

Domnișorul Mulțumit

Cultura

Națiunea Europeană

Principiul Bidimensional

Cine comandă în lume

Perspectivele

Concluzie

III. Modelul contemporan

3.1 Națiunea europeană azi

3.2. Omul recent

3.3 Națiunea Europeană

3.4 Cultura europeană

3.5 Pacifism & Terorism

3.6 Cine comandă în lume

Bibliografie

Anexe

Introducere

Actualitatea și importanța problemei abordate

Europa este o formațiune în permanentă schimbare. Fiecare moment aduce acestei formațiuni, noi momente de bucurie, îngrijorare sau necesitatea de acțiune.

José Ortega y Gasset este unul din teoreticienii a ceea ce azi numim Uniunea Europeană. De aceea este important să apelăm și la operele lui atunci când încercăm să ne dăm seama ce se întâmplă și care sunt perspectivele.

Când ne întrebăm cât de actuală este problema abordată ne amintim mai întâi multitudinea de studii în domeniul operelor ortegiene și activitatea fundației Ortega-Morañón. Până în prezent congresele ce au la bază opera ortegiană solicită și insipră mințile, ceea ce înseamnă că opera scriitorului rămâne actuală și interesantă. De fiecare dată cînd ne întrebăm care este viitorul acestei structuri sau cum ar trebui sa procedăm în anumite situații ne întoarcem la textele teoreticianului și încercăm să le descoperim sau redescoperim într-o cheie nouă.

Motivul alegerii temei de cercetare (ca premise obiective si/sau subiective prin care studentul justifică tema aleasă)

Ortega y Gasset este un vizionar fenomenal. În pofida faptului că a scris cu circa o sută de ani în urmă, tot ceea ce a scris rămâne actual. Ne regăsim de fiecare dată când îl citim. Toate referințele lui spre viitor s-au îndeplinit. Dar cel mai frumos pentru mine este că Ortega îmbină concluziile sale filosofice și limbajul simplu, pe înțelesul tuturor pentru a spune că nimic nu e pierdut, iar deznădejdea și iluzia de decădere ce bântuia Europa în acea perioadă era doar o iluzie. Ortega nu doar demostrează că Europa nu se află în decădere, el nu doar observă și relată realitatea, el propune soluții, un plan pentru viitor și dă o speranță concretă. Concretă această speranță este datorită argumentării și autorității căpătată de reflecțiile ortegiene.

se indică scopul lucrării

Lucrarea cu titlul ”Perspectivele Europei în viziunea ortegiană ” este o încercare de a înțelege la ce stadiu au ajuns reflecțiile și scrierile marelui scriitor, este o încercare de a înțelege dacă ideiile lui sau înfăptuit cu adevărat și dacă da, atunci care sunt perspectivele actuale.

ipoteza și obiectivele cercetării

Ideile ortegiene s-au adeverit în mare parte dar totuși vrem să vedem cum, în ce măsură și dacă ceea ce sa adeverit este cu adevărat ceea despre ce a scris Ortega y Gasset.

metodele de cercetare

Am folosit metoda contrastiv –comparată pentru că este interesant atît modelul Europei Ortegiene prezentat în primele capitole cât și modelul Europei actuale.

se definesc conceptele esențiale și mai puțin uzuale, se menționează importanța teoretică și valoarea aplicativă a cercetării,

ORTEGA SCRIITOR, FILOSOF, ESTETICIAN

1.1 Scriitorul Ortega y Gasset

Filisoful spaniol José Ortega y Gasset, se naște în Madrid la 9 mai 1883. În aceiași perioadă Menéndez Pelayo lansează monumentala sa „Historia de las estéticas en España”. Lumea literară se cutremură din pricina apariției „La cuestion paltitante”, atunci când așa numitul realism încă nu produsese vreuna din operele sale de bază „, 1884 Benito Pérez Galdós”, ”Sotileza, 1884 J. M. de Pereda” sau „Fortunata y Jacinta, 1886 Benito Pérez Galdós”. Acest filosof a avut un rol activ în istoria Spaniei și în revigorarea intelectualității spaniole, a gândit și analizat situația sau realitatea contemporană lui. Moare la Madrid la 18 octombrie 1955.

Ortega y Gasset, descendentul unei familii de liberali unde tatăl și bunelul au condus ziarul ”El Imparcial”(din 1883), a primit educație aleasă mai întâi la liceul iezuit (renumit pentru disciplină) de del Palo (Malaga), apoi a urmat dreptul și filosofia din Deusto (Bilbao), organizată tot de iezuiți, încheindu-și studiile în 1902, din Madrid. Face doctorat în filosofie: "Spaimele anului 1000", în 1904. Între 1908 și 1910 profesează del Magisterio și concomitent colaborează cu ziarele ”El Faro” și ”El Imparcial”. În 1914 devine membru al Real Academia de Ciencias Morales y Políticas, tot atunci îi apare cartea ”Las Meditaciones del Quijote”. În 1915 întemeiază revista ”España”, în 1917 ”El Sol” iar în 1923 ”Revista de Occidente”.

Atunci când în 1898 Spania pierde ultimele colonii în America Latina și în Filipine, Ortega era studentul care absorbea asemenea unui burete noi informații, teorii, opinii care mai apoi aveau să se demonstreze ca fiind edificatoare a acestei personalități. Mai târziu recunoștea Ortega într-un text că opera „Reconstitución y europeización de España” de Joaquín Costa la orientat timp de doisprezece ani și că de acolo a învățat Ortega stilul politic, sensibilitatea istorică și o casteliană de calitate. Alături de operele lui Costa se editau și erau populare în acele timpuri „Almas de violeta” de Juan Ramon Jiménez( 1881- 1958) ”La voluntad” de Azorín (1873- 1967) și „Las Sonatas” de Valle Inclán (1866- 1936). Celor din urmă mai apoi le-a dedicat Ortaga o serie de eseuri, dar până una alta, Valle-Inclán era „scandalul” care intriga cu „Las Sonatas”, cu chimia frazeologică, inovațiile caracteristice prozei moderniste, cu adjectivarea îndrăzneață și exotică și cu ornamentarea coloristică și fraza melodică. Pe lângă cele enumerate mai sus, mai este și prezența clasicului; în 1905 se celebra al treilea centenar al lui Quijote, motiv cu care a apărut o serie de lucrări pe această temă. Pentru a-l ințelege pe Ortega filosoful este util de a arunca o privire la anii de formare și de a sublinia: a) Starea de degradare a Spaniei finiseculare și de a asculta vocea lui Costa care cerea europenizare și lăcată dublă la mormântul Cid-ului, b) bumul formelor literare moderniste manifestate în principal de Valle-Inclán, c) revalorificarea națională și exaltarea pentru Quijote, dar și importanța literară tot mai mare pe care o căpăta El Imparcial (aici înțelegem legătura cu publicistica) și de a aprecia autoritatea enormă a grupului cultural în exercițiu (generația 98).

Biografia de creație al scriitorului José Ortega y Gasset este împărțită în trei etape. Prima etapa este cea în care scriitorul învăța de la autori precum Giner de los Ríos, Joaquín Costa, Miguel de Unamuno, Valle-Inclán, Maeztu, Baroja, Azorín, Machado, Navaro Ledesma. Etapa doi este cea în care autorul scrie deja propriile cărți și activează în paralel cu alți mari scriitori ale timpurilor precum, Juán Ramón Jiménez, Pérez de Ayala, Manuel Azaña, Maria de Maeztu, Gregorio Marañón, Joseph M. de Sagarra. În cea de-a treia perioadă Ortega este luat drept mentor de grupul de scriitori, Ramón Gomez de , Pedro Salinas, Xavier Zubiri,María Zambrano, Francisco Ayala.

La izbucnirea Războiului civil în august 1936, se refugiază succesiv în Franța, Argentina și Portugalia. Revine definitiv la Madrid în 1946, evitând orice colaborare cu Franco.

Forma prozei

Ortega y Gasset a practicat în exclusivitate eseul, tipologia eseistului, nu exclude nici rigoarea gîndirii, nici precizia, nici profunzimea sau consecutivitatea , dar exclude forma operei științifice. Asta nu este o problemă de conținut sau de dimensiuni , ci de formă.

Unul dintre elementele, caracteristice operei ortegiene este metafora. Această formă nu este folosită doar ca ornament, ci de asemenea ca un instrument ce permite clarificarea aspectelor și particularităților intelectuale, care ar fi greu sau ineficient de lămurit. De asemenea, notăm printre obiceiurile lingvistice ale gânditorului, compunerea și derivarea cuvintelor – procedeuri nelimitate în resurse. Prefixele folosite de Ortega sunt în mare parte de origine cultă, iar uzul lor se amplifică cu trecerea timpului. Între cele mai populare prefixe, care sunt folosite atât în „Revolta Maselor„ cât și în alte opere sunt: „Hiper-” hiperpasiv, hiperactiv, hipercivilizat, hiperactual; „Ultra-” ultranațional, ultrasensibil; „Arhi-” arhiștiut, arhicunoscut, arhicondensat; „Supra-” supra-om, suprapopulare, supranațional etc. Cu toate că filosoful și-a conturat stilul prin prisma scriitorilor precum Chateaubriand, Renán, Maurice Barrés sau chiar Max Scheller, ar fi inutil, să căutăm elemente franceze copiate sau preluate. Ortega y Gasset era spaniol, până în măduva oaselor de aceea ingredientele verbale, formele gramaticale, cuvintele, ritmul sunt spaniole, get-beget.

„Claritatea este amabilitatea scriitorului ”. Ortega este capabil, să introducă cititorul cult în importante probleme filosofice, fără a recurge la limbajul de specialitate. Cert este că cititorul tot timpul este prezent în opera lui Ortega. Anume cititorul este cel care finalizează, dă sens celor scrise. Ortega vorbește cu cititorul prin opera sa, el întreabă, îndeamnă, atenționează, iar prin asta seduce cititorul. Opera ortegiană este pur și simplu ”deschisă”, pentru că modelul său de reflecție permite cititorului ,să cuprindă fiecare eseu în parte. Eleazar Huerta afirmă, că fraza Ortegiană este ceva mediu între fraza lui Baroja și cea al lui Azorín, sau cu alte cuvinte, ceva mediu între octasílabo și decasílabo. Ceea ce este de subliniat, în structura prozei ortegiene este structura ritmică (paralelisme și metricisme, corelări și plurimembrări) și structura fonică (asonanțe, aliterări și onomatopee)

Stilul bogat, strălucitor, plin de ironie, jocuri de cuvinte, neologisme și cuvinte culte, diminutive ironice, sobrietatea științifică, emoția sau indignarea, ni-l prezintă pe Ortega, drept maestrul prozei spaniole contemporane. Toate acestea folosite în eseu, unul dintre puținele genuri, care permit luxul verbal , atestă figura lui Ortega y Gasset drept unul dintre pilonii de referință din istoria literaturii și limbii spaniole.

Ironia și umorul

Stilul ortegian constă în juxtapunerea elementelor culte, elegante, pompoase și expresiilor colocviale. Contrastul dintre seriozitatea temelor și modul relaxat de a se exprima, contrapunerea în paralel a unei materii speculative și a unei forme jucăușe ,este adesea căptușită cu diferite feluri de umor, aceasta este metoda ortegiană de a scrie. Pentru Ortega , umorul este o stare de spirit, iar ironia este poziția adaptată față de , ce pot avea cele mai diverse intenții și forme. Ortega y Gasset spunea că ”ironia este încercarea de a înlocui o mișcare primară cu una secundară, și, în loc de a spune ceea ce gândim, să ne prefacem, că gândim ceea ce spunem”. Umorul era antrenat de către marele filosof, pentru a evita tonul dogmatic și pentru a apropia opera de cititorul mediu. Ironia (cu excepția celei batjocoritoare) ,are misiunea de asimilare a realității. Ironia ortegiană este alcătuită din jocuri de cuvinte, cultisme și neologisme, diminutive ironice, tonul parodic, adjective neobișnuite, comparații disprețuitoare. La baza umorului ortegian stă fără îndoială temperamentul său sanguinic, grație căruia autorul evită instinctiv orice gest acru sau morocănos.

„Revolta Maselor”

Influența nemijlocită a cărții „Revolta Maselor” este și ea una de proporții, este una atât imediată cît și de lungă durată căci ”este prerogativa capodoperelor să rămână actuale în timp”.

Revolta Maselor nu este concepută drept carte de la bun început. Această carte este alcătuită din eseurile filosofice a gâditorului Ortega y Gasset care erau mai întâi citite de către autor la diverse conferințe, prelegeri sau seminare (nu doar în Spanisprețuitoare. La baza umorului ortegian stă fără îndoială temperamentul său sanguinic, grație căruia autorul evită instinctiv orice gest acru sau morocănos.

„Revolta Maselor”

Influența nemijlocită a cărții „Revolta Maselor” este și ea una de proporții, este una atât imediată cît și de lungă durată căci ”este prerogativa capodoperelor să rămână actuale în timp”.

Revolta Maselor nu este concepută drept carte de la bun început. Această carte este alcătuită din eseurile filosofice a gâditorului Ortega y Gasset care erau mai întâi citite de către autor la diverse conferințe, prelegeri sau seminare (nu doar în Spania ci și în Franța, Germania sau Marea Britanie), iar ulterior au fost publicate în ziare precum Revista de Occidente sau El Sol. Publicarea eseurilor a început în 1926. La momentrul publicării, ele se refereau la realitatea anului 1921, dar cartea însăși, adică culegerea de eseuri a apărut în 1930. Textele ortegiene devin populare, traduse și studiate, încă de pe timpul vieții filosofului. Același lucru s-a întâmplat și cu Revolta Maselor , care a fost tradusă, în mai mult de 20 de limbi de circulație internațională. Prima traducere a fost făcută în limba engleză, imediat în anul 1932 cu aprobarea autorului. A urmat traducerea și publicarea în franceză, în 1937, pentru care autorul a mai scris Prologul pentru francezi și ulterior Epilogul pentru englezi. În aceiași ordine de idei trebuie să menționăm, că în spațiul românesc, cartea Revolta Maselor, a apărut cu întârzierea de jumătate de secol. Prima traducere este semnată de Sorin Mărculescu, iar ulterior a apărut traducerea lui Coman Lupu.

În 1937, la traducerea cărții „Revolta Maselor” în franceză, Ortega y Gasset, fiind în exil și aflându-se în acel moment în Olanda, scrie ”Prologul pentru francezi”. Prin acesta, Ortega încearcă, să adapteze, sau mai bine zis, să pregătească receptorul pentru textul său, cu scopul ca mesajul să fie mai bine înțeles. În acel prolog Gasset spune ,că limbajul nu este în stare să redea tot ceea la ce gîndim. Limbajul, ne redă gândurile, într-un grad anume ,dar în același timp creează o barieră de netrecut, pentru comunicarea a tot ceea ce mai rămâne. Și pentru că ”Cuvântul e o taină sfântă, care nu trebuie administarată decât cu o extremă delicatețe” Ortega y Gasset a ținut, să administreze această taină cît mai rațional posibil. Tot din acest motiv marele filosof a încercat în permanență să reevalueze, reanalizeze ceea ce a spus și faptul cum s-au schimbat toate în urma celor spuse.

”Prologul pentru francezi”, avea să fie doar prima treaptă. Cu un an mai târziu, în 1938, apare „Epilogul pentru englezi” . Epilogul este deja ajustat publicului care nu este venit pe lume de dragul cuvintelor ci de dragul comerțului și ingineriei. În epilog, autorul refuză orice ”strălucire„ și apelează la eufemisme, precauții și forme de a insinua sau a eluda.

După editare și traducere impactul cărții a fost destul de mare. Fiind conștient de acest lucru ,Ortega y Gasset planifica să editeze a doua parte a Revoltei Maselor cu titlul ”După douăzeci de ani”. În cea de-a doua carte, gânditorul voia să analizeze schimbările survenite în urma Revoltei Maselor, își dorea să scrie despre ”stadiul problemei”, astfel încât să nu lase ne analizate, marile schimbări sociale survenite în deceniile posterioare Revoltei Maselor. Însă această publicație nu a avut succesul de a apărea. Abia mai târziu, după moartea filosofului a apărut cartea, care teoretic ar fi o prelungire a Revoltei Maselor. Această carte, se numește ”Europa și Ideea de Națiune și alte eseuri despre unele probleme ale omului contemporan”. Această carte, apărută postmortem reprezintă culegerea unor rezumate ale amplelor și maturelor sale meditații. Ea este alcătuită din conferința din septembrie 1949 , de cu titlul ” De Europa meditatio quaedam [O meditație despre Europa – n.t.]” , unele porțiuni editate: în Europăische Kultur und euro-păische Volker (Cultură europeană și popoare europene), Deutsche Verlaganstalt, Stuttgart, 1954), del trecento (Civilizația venețiană din secolul al XlV-lea), Sansoni, Firenze, MCMLVI, unde a fost inclusă conferința sa despre „II Medio Evo e l'Idea di Nazione", care, în primăvara venețiană a anului 1955, avea să reprezinte ultima sa intervenție publică. De asemenea, în cartea ”Europa și Ideea de Națiune și alte eseuri despre unele probleme ale omului contemporan” au fost incluse textele a încă patru conferințe: „Trecut și viitor pentru omul actual" (Geneva, 1952), „Individ și organizație" (Darmstadt, 1953), „Privire asupra situației gerantului sau manager-uhii în societatea actuală" (Torquay, 1954) și „Profesiunile liberale" (Bad Boll-Wurttemberg, 1954). ”Europa și Ideea de Națiune și alte eseuri depre unele probleme ale omului contemporan” dezvoltă, reabordează subiectul evocat de Ortega încă în ”Meditaciones del Quijote” și reiterat în „Revolta Maselor”, dar și cu alte ocazii în „Ce este o națiune?” .

În opinia unuia dintre cei mai apropiați discipoli și prieteni al lui Ortega, Julián Marías opera „Revolta Maselor” nu este completă. Culegerea de prelegeri, ținute în anii 1949-1950, la Instituto de Humanidades intitulate ”El Hombre y ”, ar fi prelungirea acestuia. Iar asta mai întâi de toate pentru că ”El Hombre y ” abordează aceeași temă filosofică: eu și circumstanța mea.

Ortega filosoful

Articolele, conferințele, eseurile sale filosofice și politice au contribuit la regenerarea intelectualității spaniole din primele decade ale secolului XX. A criticat influența distructivă a mentalității generale care nefiind dirijată de o minoritate intelectuală și superioară din punct de vedere moral încurajează ascensiunea autoritarismului.

Evoluția gândirii sale filosofice cunoaște trei etape. Aceste etape se structurează după cum urmează în etapa Obiectivistă inspirată din neokantianism și din fenomenologia lui Husserl. La această etapă Ortega y Gasset afirmă întâietatea lucrurilor (ideilor) asupra persoanelor. Etapa a doua este cea a perspectivismului sau ”doctrina punctului de vedere”. Această teorie susține că orice percepție sau ideație este subiectivă. Fiecare individ percepe lucrurile din punctul său de vedere. Pentru Ortega, perspectiva este forma în care individul adoptă realitatea. Asta nu-l face pe individ să fie subiectiv, atâta doar că fiecare subiect are partea sa de adevăr care poate fi inclusiv contradictorie cu cea a celorlalți. Ortega se lansează în această teorie cu opera ”Meditaciones del Quijote” și de asemenea continuă să o aplice în ”Spania nevertebrată”.

Rațio-vitalismul este teoria filosofică din anii de maturitate a scriitorului José Ortega y Gasset. El respinge atât realismul cât și idealismul. Conform lui, realiatea radicală este ceva mult mai profund și anterior oricărui idealism sau realism. Cele două dimensiuni ale existenței umane sunt viața și circumstanțele.

José Ortega y Gasset și prietenul său, Miguel de Unamuno sunt fondatorii colecției de lucrări filosofice intitulate ”Escuela de Madrid”. Aceasă colecție conține lucrările filosofilor  Manuel García Morente (1883-1942), Joaquin Xirau (1895-1946), Xavier Zubiri (1898-1983), José Gaos(1900-1969), Luis Recasens Siches (1903-1977), María Zambrano (1904-1991), José Luis Aranguren (1909-1996), Francisco Ayala (1906-2009), Pedro Laín Entralgo (1908-2001), Manuel Granell (1906-1993),  Antonio Rodríguez Huéscar(1912-1900), Julián Marías (1914-2005) și Paulino Garagorri (1916-2007). Majoritatea acestor nume au fost discipolii lui Ortega sau discipolii discipolilor marelui gânditor.

Ceea ce i-a unit pe toți, discipolii imediați sau indirecți, a fost mișcarea de regenerare a filosofiei spaniole, a cărei obiectiv era ”a fi la înălțimea vremurilor” ,elaborând o filosofie capabilă să armonizeze rațiunea și viața. În afară de această tematică fiecare filosof în mod evident a mai fost preocupat și de altele, de aceea Școala din Madrid se caracterizează prin înglobarea a mai multor doctrine, ceea ce o diferențiază prin varietate, dar în același timp îi problematizează delimitarea concretă a frontierelor. Harta discipolilor Ortegieni este foarte amplă iar limitele sale sunt foarte difuze.

Filosoful José Ortega y Gasset este un nume notoriu în filosofie, literatură, publicistică, politică, cultură etc. Bibliografia studiilor inspirate sau asupra operei maiestrului, numară cel puțin 4.125 de fișe, precum afirma Pedro José Chamizo Dominguez în 1998 și suntem siguri că de atunci numărul publicațiilor a crescut simțitor dar din cauza cantității se arată imposibil de a calcula numărul exact.

Ultima culegere de texte ortegiene datează din octombrie 2004 și poartă numele „ Obras Completas de José Ortega y Gasset”. Această culegere este structurată în zece volume și numără aproape o mie de pagini. La elaborarea acesteia s-a lucrat cu manuscrisele, ce se păstrează în arhiva fundației „José Ortega y Gasset”.

Lista criticilor, lucrărilor, conferințelor asupra operelor Ortegiene sunt foarte numeroase și în constantă creștere. De-a lungul anilor, s-au organizat diverse congrese locale și internaționale, lista acestora numără ”Congresul Internațional Arte, educación y sociedad” din 15 noiembrie 2000, ”Congreso Internacional de Estudios José Ortega y Gasset. 1883- din 9-19 decembrie 2005, ”Congresul Internațional Ortega y Gasset. Nuevas lecturas. Nuevas perspectivas A propósito de la nueva edición de sus Obras completas”, din 15- 18 noiembrie 2011, ”Nuevas Relaciones entre Estado y Ciudadanía: Partipación y Colaboración en el Arte de Gobernar” care a avut loc la 23-24 septembrie 2013, “España en la filosofía española contemporánea” din 23-25 noiembrie 2014. Multe din aceste congrese au fost și sunt în continuare organizate sub egida Fundației Ortega-Marañón, președintele căreia este José Varela Ortega, nepotul marelui eseist, filosof și politician José Ortega y Gasset.

Polaritatea scriitor -filosof

Ortega y Gasset este unul dintre cei mai mari scriitori spanioli, oratori universitari și conferențiari. Stilul lui a dat o intensitate și eficiență specială operei sale. Ca rezultat au apărut numeroase dispute la tema specializării personalității Ortega y Gasset.

Pe de o parte , o listă interminabilă de scriitori precum Pío Baroja, A. Basave, R. García y García de Castro și numeroase alte nume notorii atestă calitățile de literat, de „vânător de metafore” ce se manifestă egal în articole publicistice, cărți de eseuri, conferințe sau discursuri politice. Luând în calcul acest material, rămâne a răspunde la întrebarea: Este Ortega un filosof?. Dacă admitem că Ortega este doar gânditor, rezultă problematic a studia stilul acestuia. Deci, dacă-l considerăm doar scriitor stilul lui nu prezintă mare dificultate sau interes, nici nu este nevoie de un tratament specific sau diferit, dar dacă îl considerăm pe Ortega doar filosof, problema se complică pentru că pare eronat a considera baza sa filosofică drept instrument al stilului. În acest sens , García Morente spunea: „ Nu cred că în toată opera lui Ortega este măcar o linie, chiar și cea mai îndepărtată, la prima vedere, de filosofie , ce nu ar fi scrisă și gândită în funcție de capitalul său filosofic. Mai efectiv este , să menționăm că primele articole ortegiene au un caracter literar Glosas (Din critica personală); ”Sonata de Estílo” de Valle-Inclán (La lectura, februarie 1904); El poeta del misterio [Maeterlinck] (El Imparcial, 14 martie 1904; La ciencia romántica [asupra Diccionario del Quijote de Julio Cejador] (El Imparcial, 4 iunie 1906) etc. Iar teza de doctorat Terorile anului 1000 elaborată în 1904 arată că coexistă în ea partea teoretică, filosofică și personală sau literară a autorului.

Deci, nu putem nega faptul că Ortega este un scriitor cu caracter particular, la care gândirea și analiza constituie indudabil materia primă. Afirmă Julián Marías că stilistic modul oretgian de a scri nu a suferit schimbări, aceleași metafore și imagini le vedem în operele scrise la patruzeci și trei de ani distanță. Dar încă în 1947, afirma tot Julián Marías ,că în ultimii 20 de ani gândirea ortegiană avansase foarte mult. În cele din urmă, a-l studia pe Ortega literatul izolat de Ortega gânditorul , e ca și cum am vrea, să atragem atenție, doar la o treime din portocala ortegiană.

Ortega estetician

În timpurile noastre estetica tinde a fi tot mai mult o știință a valorilor grație faptului că preocupările pentru valoare este și una din preocupările gândirii filosofice; Ortega afirmă că estetica este una din cuceririle secolului douăzeci „una dintre trăsăturile fizionomice care definesc cel mai bine profilul curent al timpului”

Ortega spune că lumea valorilor este ca un fel de interval cu perspectivă evaluativă. Valoarea este ceva ireductibil și diferit de alte sfere a existenței. Tezele lui Meinong și Ehrenfels despre valoare sunt aparent diferite, deoarece una afirmă că individul nu depinde de lucrurile ce produc plăcere pe când alta spune că lucrul este valoros pentru că este dorit. Dar de fapt, ambele poziții sunt subiectiviste și psihologiste. Ortega crează un dialog imaginar între aceste două filosofii și încearcă să speculeze cu ele pentru a atenționa în contrast, caracterul obiectiv al valorii. El spune că valorile au validitatea lor care acționează drept obiective ale intereselor și sentimentelor noastre.

La început, avem tendința de a împărtăși ideea lui Meignon, că lucrul valoros este cel ce ne place, iar ceea ce ne nemulțumește are o valoare negativă, rezultat al valorii devine proiecția a ceea ce ne este plăcut sau antipatic. Acest subiectivism este o poziție spontană în omul modern, dar Ortega atenționează cu intuiția sa fină, că de fapt, atunci când simțim plăcere, o simțim pentru ceva care place, pe lângă asta, ceea ce place are o condiție obiectivă, și, prin urmare, nu face obiectul ceea ce dă valoare lucrurilor, ci, dimpotrivă, este destinatar în plăcere. Rata de nu dă, dar să recunoască o valoare, astfel încât sentimentul de plăcere sau neplăcere nu face un lucru valoros, dar invers, sentimentul este o consecință a valorii obiectului.

Din alt punct de vedere, dacă obiectul ar depinde de plăcerea pe care ne-o produce, nu am putea considera valoroase lucrurile inexistente, cele ce încă nu s-au realizat

Valorile sunt, în definiția lui Ortega, o "castă subtil obiectivă pe care conștiinta noastră o are înafara sa”.

Ortega împărtășește teoria lui Husserl și al lui Max Scheler atunci când spune că valoare nu este o calitate ireală „ Valoarea nu este un obiect ci este deținută de un obiect”.

De fapt, trebuie să considerăm valoarea lucrurilor drept ceea ce ele posedă: frumusețe, bunătate etc; ceea ce nu poate fi văzut la fel ca și culorile, sau înțeles asemenea numerelor sau teoriilor, este ceea ce trebuie simțit sau mai bine apreciat sau dezapreciat.

Pentru Ortega valoarea are trei dimensiuni: calitatea, rangul și materia. În conceptul materiei diferențiale, Ortega urmează ideea lui Scheler dar chiar și așa conceptul nu poate fi definit direct ci prin mijloace indirecte.

În opera „La deshumanización del arte” se concentrează pe problema artei noi. El spune că arta nouă poate fi înțeleasă și primește o doză de grandoare atunci când este interpretată că o încercare de a interpreta o lume a vechii copilării.

CONCLUZIE:

Ortega este ca borcănașul cu medicament, în a cărei compoziție, se găsesc mai multe elemente, importante în egală măsură. Eseul alcătuit din meditații și concluzii filosofice exprimate într-un stil ușor, ironic sau umorist și împregnat cu metafore personale, dar și limbaj cult ,adaptat cititorului de rând, fac din José Ortega y Gasset un fenomen.

Revolta maselor este o operă cu doi mari vectori, cel social și cel geografic.

Mai întâi de toate, el atenționează „apariția” maselor sau încercarea acestora, de a ieși în prim planul social și dorința acestora de a prezenta drept bun și firesc patrimoniul său.

Vectorul geografic ține de Europa și țările naționale constituiente.

II IMAGINEA EUROPEI ÎN VIZIUNEA ORTEGIANĂ

În ceea ce ține de Europa și european, Ortega se proclamă ”decanul ideii de Europa”. Dar nu putem, să nu menționăm că acest vector al operei ortegiene, a fost inspirat sau a avut interacțiune cu lucrări, precum Reconstitución y europeización de España de Joaquín Costa (1846- 1911) etc.

2.1 Omul-masă

„Revolta Maselor” este o operă complexă și mereu actuală. Această carte abordează multe probleme, dar teza în cauză se orientează spre aspectul ”Perspectivele Europei”, iar pentru aceasta trebuie, să depistăm ce gândește și spune Ortega despre Europa, europenizare, națiune europeană iar mai întâi de toate, să constatăm problemele care sufocă Europa.

În eseurile sale, Ortega anunță că societatea se transformă, problema plinului „a găsi loc” este un fenomen atât social cât și psihologic, și economic. Ochiul oricărui contemporan ortegian putea sesiza că cele mai bune locuri care erau înainte rezervate unor grupuri restrânse (minorități) care devin neîncăpătoare. Conceptul de mulțime este cantitativ și vizual.

Această gravă problemă este produsul secolului al XIX-lea. Acest secol este intervalul cronologic, când „plenitudinea timpului” ajunge la valoarea maximă și timpul este arhimulțumit de sine. Lui ”încă nu” i-a luat locul ”în sfârșit”.O dorință milenară se realizează și ca urmare ”seacă izvorul” dorinței. De facto, acest secol XIX, a pus în aplicare democrația liberală, experimentul științific și industrialismul, invenții moștenite, dar care au schimbat radical modul de viețuire a omului. Moștenind acestea omul secolului XX, se simte din capul locului diferit de omul sec. XIX sau XVIII. Apare omul-masă, omul mediocru. Acest om „modern”, se trezește într-un peisaj plin de posibilități, unde toate sunt pregătite și la dispoziția lui. În asemenea condiții oamenii-masă cred că rolul lor este numai de a pretinde bunurile de care au nevoie (nu-i preocupă altceva decât propria bunăstare), ei învață că toți oamenii sunt egali în fața legii și deci masele ignorante devin chiar și rebele față de minoritățile cărora nu li se mai supun, nu le respectă, ci dimpotrivă le dau la o parte și le iau locul. Masele, care indiscutabil existau și până la acest fenomen încearcă să iasă în prim planul social. Această „masă nimicește tot ceea ce nu este după chipul și asemănarea sa, tot ceea ce este deosebit, excelent, individual, calificat și de elită”. Omul- masă nu vrea să dea explicații și nici nu vrea măcar să aibă dreptate, ci pur și simplu se arată hotărât să-și impună opiniile. Cu alte cuvinte „s-a terminat cu discuțiile” , este repudiată orice formă de conviețuire care ar implica, în sine, respect față de normele obiective, de la conversație până , trecând prin știință. Asta înseamnă, că se renunță la comunitatea de cultură, care este o comunitate supusă normelor, că se întoarce la sistemul barbar de conviețuire. Se suprimă toate demersurile firești și se ajunge direct la a impune ceea ce dorim. Ermetismul sufletului împinge masa, să intervină în toate domeniile vieții publice, ceea ce conduce la „acțiunea directă”.

Ignorând tot, afară de dorințele sale omul-masă, se simte super capabil de „a face”, „ a împlini” ceva, dar neavând idei și capabilitate de ascultare sau de dialog acești indivizi, nu știu ce ar putea înfaptui. De aici, apare sentimentul de pierdere, și adevărat este, societatea modernă europeană se simte „în derivă”. Se întâmplă, că societatea trăiește fără o viziune sau un program de viitor.

În acest sens, spune și H.-R. Patapievici în ”Omul Recent” că riscăm să ajungem pradă vânatului, pe care nu îl mai stăpânim: vom ajunge la epuizarea trecutului, prin suprasaturarea prezentului de o irezistibilă curgere înainte, care, treptat, va desființa complet viitorul. Pentru a demonstra afinitatea dintre riscurile prezentate de esența omului-masă ortegian și riscurile prezentate de Patapievici a se vedea punctul unu al Anexei I „omul golit în prealabil de propria istorie, fără măruntaiele trcutului…”

În eseul „O dată statistică” , Ortega aduce la cunoștința omenirii, că în cele douăsprezece secole (până în 1800) de viețuire pe continentul european, populația acestuia nu depășea o sută optzeci de milioane de locuitori, pe când între 1800 și 1914 numărul populației Europei crește până la patru sute șaizeci milioane de locuitori. Conform celor mai simple operații de calcul, un secol de democrație liberală și experiment tehnic progresiv a aruncat spre ființă un individ al cărui mod de a fi om, este total diferit de cel preexistent. În acest mod de a fi, ne mai întoarcem ulterior.

Ortega a spus, că fascismul și comunismul sunt mișcări tipice oamenilor-masă. Departe de a fi inovații, aceste mișcări, repetă un scenariu istoric reiterativ. Pentru el, comunismul este o morală extravagantă, ce aspiră, să opună acestei ”morale a sclavilor„ noua morală occidentală ce incită la un nou program de viață. Și aceste fenomene politice se explică prin tendința omului-masă spre violență și aplatizarea libertății, o nouă formă de ”primitivism” ce se abandonează în fața necesității unei ”vieți vulgare” contrariu ”vieții nobile” ghidate de efort, dorință și exigență.

2.2 Minoritate de elită

Contrar omului-masă, Ortega descrie tipul „minorităților de elită”, adică grupuri restrânse de oameni care sunt în mod special calificați. Atenționăm, că prin elită nu subânțelegem, nicidecum elitele aristocratice ereditare, iar prin mase nu ne referim la muncitori sau la clasele sociale. Pentru a forma o minoritate, de orice fel ar fi ea, trebuie ca mai întâi, fiecare membru ,să se fi separat de mulțime din rațiuni speciale, mai mult sau mai puțin individuale. Coincidența ce îl leagă de ceilalți membri care formează minoritatea este deci secundară, posterioară momentului în care fiecare dintre ei s-a diferențiat de masă; prin urmare, faptul de a nu coincide ar fi în bună

parte o coincidență. Există cazuri în care caracterul ce singularizează grupul iese limpede în evidență. Deci, minoritățile sunt indivizii care sunt mai exigenți cu sine decât cu ceilalți, acești indivizi nu sunt mulțumiți cu ceea ce au descoperit și anume acești indivizi duc progresul înainte. Grație caracteristicilor specifice sau a tendinței de evadare și diferențiere de mase, minoritățile sunt numite disidente. Istoric, anume aceste grupuri de oameni au avut rolul diriguitor, fiind calificate aceste grupuri, analizau și propuneau maselor idei și proiecte de viitor. Dar, datorită creșterii verticale a maselor și tendinței acesteia de a-și asuma activitățile proprii minorităților, cele din urmă dizertează și Continentul European, iar ca urmare „restul lumii” ,rămâne fără un proiect de viitor.

Amintim, că atunci când scrie despre minoritățile selecte care sunt în stare să dirijeze, Ortega, nu are în vedere clasele sau grupurile sociale , ci doar „funcțiile”, astfel încât o elită poate să se contureze doar într-o manieră tranzitorie, și anume pentru perioada în care exercită o funcție sau competență ce reiese din calificarea sa nemijlocită. După exercitarea funcției sale, individul se întoarce la condiția de masă, lăsând alte probleme pe seama indivizilor mai competenți în domeniul vizat.

2.3 Specialistul ignorant

Revenim la omul-masă și aspectul calitativ al acestuia. Cel mai elocvent corespondent este, în acest sens tipul generic al „omului de știință”. Tipul modern în cauză este numit de asemenea „barbar modern” sau „primitiv” este unul din cele mai ciudate categorii de oameni. Acești pseudointelectuali, apar din cauza necesității științei de specializare. Aceștia, duc specializarea la absurd, concentrându-se exclusiv pe bucățica sa de univers și numind diletantism, orice curiozitate științifică din alt domeniu, decât sfera proprie de specializare și cercetare. Prin supra-specializare și prin ignorarea viziunii generale asupra științei, acești savanți sunt tocmai oameni-mase dar fiind savanți și ocupându-se de știință, aceștia au pretenția de a ocupa o poziție înaltă în viața societății. Atitudinea de „a nu asculta”, de a nu se supune unor instanței superioare, este caracteristică omului-masă ,rezultat din democratizarea europeană. Ortega nu vrea să spună, că specializarea este un lucru rău în sine, această specializare a fost necesară, dar viziunea îngustă nu are perspective. De aceea, orice cercetător, trebuie, să știe fiziologia internă a științei pe care o cultivă ,întrucât știința are nevoie de o genereție mai puternică, ce ar crea un dispozitiv mai bun, pentru a uni și sistematiza toate cunoștințele și cercetările specifice.

2.4 Politicianul

Un alt tip descris în „Revolta Maselor” este cel al politicianului care a anulat colaborarea cu orice savant și crede că politica trebuie să se ocupe doar de politică. Acest tip, ar trebui, să lucreze în strânsă cooperare cu profetul. Prin profet se înțelege filosoful care are menirea de a gândi și observa trecutul și prezentul pentru a face previziuni ale viitorului. Dar spre regret „ de două generații politicienii s-au declarat independenți și au anulat colaborarea. Grație acestui fapt, s-a produs rușinosul fenomen că lumea, în aceste momente ale istoriei și ale civilizației, navighează mai în derivă ca niciodată, lăsată în voia unei oarbe mecanici.” Lesne este a trage concluzia că politicianul încă este un tip ignorant care refuză să asculte sau să se supună. Acest tip a degenerat fără întrerupere generație după generație. „ Zi de zi s-au împuținat autenticii guvernanți, cu alte cuvinte conducătorii de popoare responsabili și prevăzători. Au fost dirijați ei înșiși în mod progresiv de către mase până când, în ultimii ani, s-au transformat în simpli exponenți ai apetiturilor momentane ale acestora.” În mod concret Ortega atenționează asupra erorii comise de politicienii ce nu au ținut seama de opinia profeților, la crearea „Societății Națiunilor”. În general, mai spune Ortega, de când la 1750 intelectualii a căror misiune este de a defini și împărații a căror misiune este de a conduce, s-au schimbat cu locul.Nepriceperea și iresponsabilitatea politicienilor au dus Europa spre degradare și într-o senzație de scufundare în elementul fluid numit istorie. Dar datorită bogăției lăuntrice, chiar și sub această crustă de degenerare își ia avântul o nouă cultură care este efectiv „o mizerie”.

2.5 Domnișorul mulțumit

Toate tipurile de european enumerate mai sus sunt înglobate în fenomenul social numit ”Domnișorul Mulțumit”. Acest om modern are tendința de a profita de bunurile societății: civilizația, bunăstarea, siguranța, invențiile premărgătoare ,fără a depune vreun efort de a le înțelege, adopta sau evolua. El are impresia înnăscută și radicală că viața e ușoară, îmbelșugată, fără vreo limitare tragică; așadar fiecare individ mediu descoperă în sine o senzație de dominare și de triumf, care îl invită să se afirme așa cum este, să proclame drept bun și complet patrimoniul său moral și intelectual. Acest individ este unul automulțumit și deci el va interveni peste tot , pentru a-și impune punctul de vedere mediocru, fără considerație, fără zăbavă, fără formalități sau reticențe, adică într-un regim de „acțiune directă”. Lipsa de efort și de tensiune vitală, duce la o iremediabilă degenerare.

2.6 Cultura

Aparte de omul-masă și celelalte tipuri generice moderne Ortega y Gasset ne vorbește despre societatea, arta și cultura europeană; despre unitatea și diversitatea acestora, dar și despre rolul lor în soluțiile propuse ulterior. În acest scop Ortega constată existența unei culturi unice europene. Întru susținerea acestei teze el formulează trei argumente:

1. Popoarele europene au conviețuit întotdeauna.

2. Orice conviețuire neîntreruptă generează automat o societate, iar societatea însemnează un sistem de uzuri care este valabil sau, ceea ce e totuna, care-și exercită presiunea mecanică asupra indivizilor ce conviețuiesc.

3. Dacă cele de mai sus sînt certe, trebuie să fi existat mereu uzuri generale europene, atât intelectuale cât și morale; trebuie să fi existat o opinie publică europeană. Or, opinia publică creează totdeauna, în mod inevitabil, o putere publică ce conferă acelei opinii un caracter constrângător.

În pofida suveranității statelor europene, nici unul dintre aceste state naționale, nu au fost cu adevărat suverane. Asta, în sensul în care, suveranitatea lor a fost permanent influențată și limitată de presiunea pe care o exercita asupra fiecăruia dintre ele corpul integral al Europei. Libertatea fiecărei țări europene era și este supusă limitării liberului comportament prin amenințări cu războaie, opresiuni etc. Există așadar un „echilibru european” sau un „raport de forțe”, cu alte cuvinte. Conform argumentelor ortegiene acest raport de forțe ne aduce ușor ușor, la existența unei societăți, adică la coexistența unui grup de oameni, sub presiunea unui sistem de uzuri generale ce pot fi intelectuale (”moduri tipice de a gîndi”, opinii) sau sociale ce acționează automat asupra indivizilor. Ortega insinuează, că țările europene, sunt deja de mult timp o societate, există obiceiuri europene, uzuri europene, opinie publică europeană, drept european, putere publică europeană, fenomene sociale, și această societate exista ca atare cu mult timp înainte, ca să apară națiunile europene. Istoria Europei, domnilor, care este istoria germinării, dezvoltării și plenitudinii națiunilor occidentale, nu poate fi înțeleasă dacă nu plecăm de la acest fapt radical: și anume că omul european a trăit totdeauna, în același timp, în două spații istorice, în două societăți, una mai puțin densă, dar mai amplă, Europa; alta mai densă, dar mai redusă teritorial, aria fiecărei națiuni sau a ținuturilor și regiunilor limitate care au precedat, ca forme specifice de societate, actualele mari națiuni. Spațiul fizic numit Europa este mediul unde are loc „comunicarea domestică”.

A nu se confunda societatea cu asociația în sensul juridic pentru că societatea este premărgătoare. Pentru țările europene ”a trăi” a însemnat tot timpul a activa într-un „spațiu comun, a trăi era a conviețui cu ceilalți” și asta se întruchipa atât prin conviețuirea pacifică cât și cea beligerantă, având în vedere că războaiele inter-europene aveau caracterul unor „certuri domestice„ care precum se știe evită anihilarea potrivnicului.

În cele din urmă, în afară de societățile naționale (Germania, Franța) există altă societate în care se conțin acestea toate: societatea europeană; dar ar fi o eroare să credem că Ortega vorbește despre conviețuirea națiunilor (societatea națiunilor) pentru că oamenii sunt cei ce conviețuiesc. Conviețuirea europeană este anterioară națiunilor pentru că societatea europeană constă din conviețuirea indivizilor pe Vechiul Continent. Ortega afirmă că dacă „am extirpa vreuna din aceste națiuni, ingredientele specifice europene integratoare, am tăia două treimi din măruntaiele acelei națiuni”.

Fiecare națiune europeană ridică stilul său particular deasupra „nivelului bazic de conviețuire” care este realitatea europeană. Ortega spune, că dacă am încearca, să interpretăm istoria Europei drept ansamblu, rezultă că ea nu a constat doar din lupta unor țări contra altora, de asemenea au existat tensiuni asupra uneia, mai multora sau asupra tuturor națiunilor europene. Așa, uneori pluralitatea națiunilor predomină unitatea sa; alteori unitatea europeana este cea ce înglobează o anumită omogenietate figurilor diferite una de alta. Între țările europene, omogenietatea nu este îndepărtată de diversitate. Fiecare nou principiu de uniformizare fertilizează diferențierea.

Ortega nu confundă problema unității europene, și cultura europeană, dar ambele au o dimensiune comună. El spune, că mai întâi, apare conviețuirea dintre popoarele europene, apoi conviețuirea generează un sistem de uzuri sau o societate; la etapa trei , acele uzuri general europene adeveresc prezența unei opinii publice general europene, care creează inevitabil o putere publică cu caracter impunător astfel încât toate elementele sale îndeplinesc o tranzitivitate a cărei sens este tocmai cultura europeană.

Cultura europeană este un concept în continuă schimbare și o caracteristică constantă a acestei culturi este tendința de a intra în crize ca rezultat al unei deschideri. Cultura europeană, nu este una cristalizată, cu forme și particularități specifice, de aceea ar fi greșit să încercăm s-o definim. Motto-ul care se poate spune despe această cultură este fraza lui Cervantes „drumul e mai bun decât hanul”.

2.7 Națiunea europeană

O națiune înseamnă o comunitate ce conviețuiește într-un sistem de uzuri. Ortega începe a explica ideea de Națiune, pornind de la critica constructivă a ”națiunii” definită de Toynbee drept o combinație de „tribalism și democrație”. Pentru gânditorul spaniol , existența națiunilor și a conștiinței naționale este anterioară oricărui „democratism”. Ortega nu este de acord cu teoria ideii de trib. Pentru a clarifica ideea de Națiune, el delimitează pe scurt profilul acesteia în contrast cu Ideea de Țară și Oraș în calitate de forme intermediare între trib și națiune. Ideea de Națiune cu referire la țările europene înseamnă „unitate de conviețuire” diferită de ceea ce înțelegem prin „state” sau colectivități, alcătuită dintr-un repertoriu de uzuri tradiționale create de hazardul sau vicisitudinile istoriei. Reflecția ortegiană în legătură cu națiunea este bazată pe formula lui Renan potrivit căreia „ Existența unei națiuni este plebiscit cotidian”. Așa sângele, limba și trecutul sunt condiții esențiale pentru ”a fi națiune”, dar, în acelați timp sunt niște principii statice, pentru că o națiune nu este ceva ce suntem, ci ceva pe care îl facem, este viitorul pe care îl realizăm.

În Europa, procesul creator de structuri istorice precum statele naționale s-a dezvoltat în trei etape. În primul rând, instinctul european de a fuziona în grupuri etnice apropiate, în unități de conviețuire. Apoi apare naționalismul închis față de „alte” țări, dar lent aceste țări inamice conștientizează apartenența la același „cerc uman”. În rândul trei, apare o nouă alianță între țări ieri inamice, amice azi, frați mâine.

Toate popoarele europene sau cu alte cuvinte, fiecare țară de pe continentul european încă din secolul al XI-lea se mișcă și acționează într-un spațiu sau cadru comun. Pentru fiecare dintre aceste popoare de-a lungul timpului „a trăi” a însemnat a conviețui, indiferent de forma de conviețuire. Fie ea pacifică sau combativă aceste popoare au trăit ca într-o familie, evitând distrugerea completă a adversarului. Atenționând că mai puțin important este spațiul geografic și o mai considerabilă importanță o prezintă spațiul istoric comun unde toate semințiile Occidentului se simțeau ca acasă într-o societate europeană ce manifesta toate atributele inerente : obiceiuri europene, uzuri europene, opinie publică europeană, drept european, putere publică europeană. Societatea europeană a existat cu mult timp înainte să apară națiunile, diferența ține doar de gradul de densitate a sistemului de uzuri. Europeanul a trăit totdeauna în același timp în două spații istorice de aceea Europa nu este o utopie ce ține de viitor, ea există încă dintr-un trecut îndepărtat ; încă de când nu existau națiunile profilate.

Europa a ajuns, să fie o națiune sensu stricto, prin împregnarea obiceiurilor tradiționale și a unei forme „de a fi„ adoptată de europeni. Propotipul fiecărui om conceput în diverse țări europene reprezintă „o formă particulară de a interpreta unitara cultură europeană”. ”A fi francez” sau ”a fi spaniol” însemna o energică dorință de a reprezenta cât mai bine „tipul de om”, din țara sa și aceasta a făcut ca țările europene ”să se mențină în formă” prin goana după perfecțiune. Posibil că acestă idee îl face pe Ortega să conceapă ”Națiunea-Europeană” mai întâi de toate ca pe un program de viitor, în condițiile în care vasta pluralitate națională care alcătuiește Europa, ”micile națiuni istorice constituite” au rămas fără viitor, fără proiecte, căzând într-o simplistă atitudine defensivă. Ortega spune, că în scurt timp Europa va cădea în devalorizare și demoralizare pentru că ideea de națiune s-a epuizat. Unica soluție întru salvarea țărilor europene este abandonarea vechii idei și schimbarea ei pe o supra-Națiune prin intermediul integrării europene. De asemenea Ortega spune, că națiunile s-au convertit în provincii continentale și că există pericolul de a practica un „naționalism spre interior”, pe când este necesar de a depăși acestă idee și de a trece la „naționalismul spre exterior”, nu universal, ci continental-european, ceea ce le-ar permite națiunilor „să se miște, trăiască și existe”.

2.8 Principiul bidimensional

Împreună cu ”Ideea de Europa” lansată cronologic prin opera Pan-Europa în 1923, Ortega lansează binomul regenerare-europenizare. ”Regenerarea” moștenită de la ”Generația a fost interpretată de către genereția lui Ortega drept un compromis intelectual între ideea de restaurare și preocuparea pentru problemele Spaniei. Ideea de regenerare a fost susținută de minoritatea intelectuală din ultimul deceniu al secolului al XIX-lea. Această elită ideologică lucra în limitele unei discipline intelectuale de netăgăduit, și aici trebuie să amintim radicalismul sau teoretic, vizavi de frivolitatea Restaurării. Această generație era compusă din niște oameni sinceri, onești și de bună credință. Ei au introdus termenii canonici ”trebuie să reâncepem” («hay que volver a empezar») în urma lungilor lor frământări și cercetări. Pentru ei, nu era suficientă o Restaurare, era nevoie de o regenerare efectiv radicală și cvasi-revoluționară efectuată chiar din adâncurile societății.

În acest binom partea cea mai inovatoare era segmentul Europenizare, care era egal cu conștientizarea dureroasă a faptului că Spania nu face parte din națiunea europeană. Atunci când Ortega contrapune ”Europa” și ”străinătatea”, vrea să spună, că asta nu e ceva straniu, străin și că a se europeniza nu înseamnă a ”pleca în afară”, ci a umple, dilata propria ”circumstanță spaniolă” în Europa.

Într-o măsură oarecare, Ortega este moștenitorul preocupărilor pentru Spania, simțită de „Generația , iar acestei atitudini i se alătură și europenismul ortegian: el trebuie să fie european pentru a fi un spaniol autentic. Regenerarea este dorința, iar europenizarea este calea, sau cu alte cuvinte, Spania este problema iar Europa este soluția. Ortega afirmă, că colaborarea este modul de a trăi caracteristic europenilor.

Conform principiului bidimensional al ansamblului european, dintr-un punct de vedere, fiecare națiune europeană în parte se simte vie în marea națiune europeană constituită de marele sistem al obiceiurilor europene numite ”civilizație”, iar din alt punct de vedere, fiecare dintre ele se comportă conform obișnuințelor moștenite ce sunt diferite. Pentru a se face înțeles, Ortega subliniază asemănările dintre structura socială a grecului și a europeanului, spunând că ambele sunt organizate în straturi. Așa cum socialitatea individului elenic se fomează prin interacțiunea a două straturi: conștiința de a fi cetățean al polisului ( exact cum europeanul este cetățean al țării sale), dar și conștientizarea faptului de a fi membru al societății grecești împreună cu alți cetățeni (așa cum europenii se simt într-o masură anumită parte a Europei).

Ortega afirmă ,că o oarecare formă de Stat European a existat totdeauna. pentru că într-o formă discretă a existat ”putere publică europeană” și „opinie publică europeană care constant a lăsat, să se simtă presiunea sa vitală asupra tuturor țărilor. Deci, un stat european ca ultra-Națiune ar fi dinamic, dar dificil de definit din punct de vedere politic. Această dinamicitate în opinia lui Ortega este esența conceptului, numită „echilibru european”.

2.9 Cine comandă în lume?

În ultimele trei secole, țările europene au fost hegemone față de marea majoritate a lumii. Dar, după primul război mondial, se simte că Europa nu mai comandă în lume ceea ce este provocat de lipsa de putere. În acest caz apare întrebarea: Cine va ocupa această funcție? Care grup etnnic, ce ideologie, ce sistem de norme, va comanda și cum se va articula puterea pe Terra în viitor?

Nici Statele Unite ale Americii, nici comunitatea statelor slave, nu reprezintă o noutate în raport cu bătrâna Europă. Sunt colonii culturale sau „parcele sub comanda europeană” ,care țin de ”fenomenul camuflajului istoric”, caracteristic ”statelor noi”: America este o țară primitivă camuflată de ultimele invenții. Rusia este o țară ce se camuflează sub neomarxismul contradictoriu și fictiv, care disociindu-se de celelalte își pierde sensul.

Pe de o parte, America este ”paradisul maselor”, și se pare că și Europa s-a contagiat de creșterea nivelului de existență al omului mediocru (Europa se americanizează).

America este „concepția practică și tehnica de viață”. Dar tehnica este o invenție europeană. America e tînără și puternică, dar ascensiunea se datorează excesului european. America nu posedă capacitatea de a conduce pentru că nu are nici istorie, nici suferințe colective.

Pe de altă parte, Rusia, țară „tânără”, alcătuită dintr-un strat etnic diferit substanțial și temporal de cel european, poartă în mădularele sale marxismul triumfător într-un stat rural. Dar spune Ortega, că nu există așa contradicție pentru că nu există triumf. Rusia pretinde a fi marxistă pentru a voala lipsa principiilor istorice de comandă.

Ortega de asemenea examinează fenomenul popoarelor-masă care apar din revolta contra popoarelor care le-au creat. Țările ce au fost vreodată supuse unui regim colonizator aspiră, odată ce au dobândit libertate și independență, să se egaleze cu vechile sale autorități, dar nu încearcă să depășească cultura europeană sau să o înlocuiască cu vechile sale rădăcini autohtone, ci distrugând ultimele sale vestigii, se aruncă în brațele țărilor tinere aclamând pentru sine ”noul curs al istoriei”.

Acea amplă și puternică societate europeană ce era construită din orânduirea bazică a anumitor instanțe (credo-ul intelectual și moral al Europei) , activau în sânul a ceea ce se numea Occident, iradiând de-a lungul a mai multor generații asupra restului planetei ordinea de care era în stare. De ce a dispărut sistemul tradițional „vigilența colectivă„ ? Pentru că societatea înseamnă conviețuire sub conducerea „instanțelor”, iar instanțele în ziua de azi lipsesc cu o proporție ce încă nu a fost înregistrată în istoria europeană. Aceasta este boala Europei, nu doar decădere, ci o boală cu adevărat gravă, dar nu și incurabilă. Realitatea politică este că o parte a Europei face ca niște noi principii să triumfe ,în timp ce alta incearcă să le conserve pe cele tradiționale, ceea ce demonstrează că toate aceste valori nu mai fac parte din categoria supremă a „instanțelor” , pentru că ”vigilența colectivă”, nu are nevoie de susținere sau să fie impusă de anumite grupuri sociale, ci dimpotrivă tot grupul în parte caută forță și vitalitate, revendicând aceste vigilențe. De aceea, Europa se află în stare de război (Ortega a spus asta în 1937), într-o stare de război radical și fără precedente , iar originile sale se află nu doar în războiul dintre popoare, ci și în ciocnirie interioare ale fiecărei națiuni europene. Acum se explică cum „ coeziunea internă a fiecărei națiuni se hrănea în mare parte din vigilențele colective europene”. Această slăbire a comunității țărilor europene , rezultă într-o ”distanțare morală”, ce implică confruntarea belică și pierderea controlului civilizator.

Atunci situația mondială, cade într-o scandaloasă previzibilitate ce este numită de Ortega „interval” dintre două organizații de conducere istorică: ce a fost și ce va fi. Dacă Europa în această perioadă de tranziție, se demoralizează pierzind toată „energia sa istorică”, virtuțile și capacitățile sale superioare, omul ,adică europeanul se obișnuiește, să nu conducă, iar asta ar impune o catastrofă multidimensionară. Dacă europeanul se obișnuiește să nu comande ar fi destul o generație și jumătate pentru ca Vechiul Continent, iar prin el și toată lumea, să cadă într-o inerție morală, în sterilitate intelectulă și în barbarie. Doar iluzia unui imperiu, al disciplinei și responsabilității ce sunt inspirate de Europa, poate menține sufletele în tensiune. Doar construcția unei mari națiuni continentale poate să facă vibrante noile pulsații ale Europei, susține Ortega.

2.10 Perspectivele

Atunci când menționam, existența unei societăți europene, spuneam că Ortega profilează ideea de ”destin al Europei”, în baza combinației dintre „geniul particular” și „un repertoriu comun de idei” care modelau națiunile europene făcându-le de o potrivă omogene, dar și diverse. Pe Vechiul Continent, omogenitatea nu este străină cu diversitatea , pentru că din cuvintele ortegiene fiecare pricipiu nou, unitar promova diversitatea. De asemenea, mai subliniază Ortega, că „ Echilibrul sau balanța dintre puteri este realitatea ce constă din existența unei pluralități” cu alte cuvinte, condiția acestui echilibru dinamic ce înglobează conceptul unei Europe unitare se bazează exclusiv pe realitatea plurală a conținutului său, ceea ce este numit de Ortega ”omogenitate bună”. Libertatea și pluralismul sunt pentru gânditorul spaniol, elementele constituiente și reciproce ale specificității europene. Pluralitatea europeană văzută din perspectivă orteghiană este bogăția plurală ce alimentează constant socetatea europeană.

Cel mai mare pericol, pe care-l remarcă Ortega împotriva pluralității este înflorirea omului-masă pe tot continentul european. Acest om-masă insatisfăcut, primitiv, nivelador, nu înțelege cum pluralitatea poate da naștere unei unități. Omul-masă sau omul sclav al modernității deja nu luptă pentru eliberarea sa, ci pentru egalarea tuturor nivelelor, într-o încercare disperată de a reduce din ierarhia celor ce se află la un nivel mai înalt decât el pe scara valorilor. Aceasta este o mostră de omogenizare latenă și inconștentă a Europei, care în fiecare epocă, a proclamat dreptul la diferență. Ortega îi previne pe posibilii săi discipoli europeniști, chemându-i la conservarea pluralității nu la anihilarea ei. În timp ce statele antice pornesc pe calea nihilării a ceea ce este diferit, ideea construirii unei Super-Națiuni europene cere drept condiție permanentă revendicarea pluralității. Fără ideea de pluralitate, ideea de Europa nu este posibilă.

CONCLUZIE:

Precum am menționat în capitolul anterior, și am dezvoltat în capitolul curent eseurile din Revolta Maselor sunt niște texte de inițiere, precum la apariția unei pobleme este importană conștientizarea ei, Ortega ca un „profet” atenționează asupra fenomenului care se întâmplă pe scena socială. De obicei ”profeții”, prin ceea ce spun sau scriu, anticipează cu două decenii lucruri pe care oamenii le înțeleg și încep să le simtă mult mai târziu.

Așa s-a întâmplat și în cazul de față. Ortega a expus lucruri ce aveau să preocupe societatea europeană pe parcursul secolului al XX-lea și nu numai. În sec. XX s-au creat mai multe instituții de cercetare pentru a înțelege masele, psihologia lor, metodele de lucru și de manipulare a acestora.

Vectorul doi, adică cel teritorial, demonstreayă că experiența europeană în domeniul statelor naționale este mai mult decât suficientă. Mai mult, această experiență ar trebui să evolueze iar în cazul în care de-a lungul timpului, oamenii au fost cei care au conviețuit pe continent ca într-o familie, evoluția ar trebui să fie orientată spre Națiunea Europeană.

III MODELUL CONTEMPORAN AL EUROPEI

Uniunea Europeană a fost construită sub forma unei alianțe chiar dacă Ortega y Gasset vorbea despre o Supra-Națiune. În capitolul ce urmează vrem să abordăm modelul Europei actuale, pentru a vedea care din conceptele ortegiene s-au înfaptuit. Pentru aceasta începem prin a aminti careva date istorice.

3.1 Uniunea Europeană

Evoluția, a ceea ce astăzi numim Uniunea Europeană (U.E.) de la o înțelegere economică regională între 6 state vecine din 1951 până la modelul interguvernamental hibrid și organizație supranațională a 27 de țări europene – cum este la ora actuală – reprezintă un fenomen fără precedent în istorie.

Timp de secole, uniunile dinastice pentru consolidarea teritorială și apărare au constituit o regulă a supraviețuirii în Europa; astfel încât au fost realizate uniuni la nivel de țări – Uniunea statală polono-lituaniană și Imperiul Austro-Ungar, fiind exemple vii ale acestor înțelegeri.

Dar totuși, un număr atât de mare de națiuni (țări) integrate – 27, care să cedeze fiecare câte puțin din suveranitatea națională unei entități mai mari, este cu adevărat unic. Deși Uniunea Europeană nu este o federație în sensul direct al conceptului, ea este cu mult mai mult decât o asociație a comerțului liber, așa cum sunt spre exemplu: ASEAN, NAFTA sau Mercusor – și are, fără dubii, elemente asemănătoare unor națiuni de sine stătătoare: propriul steag, curs valutar și monedă unică proprie (pentru unii membri), structuri legislative, reprezentare diplomatică, dar și o politică externă și de securitate comună.

GENERALITĂȚI: După cele Două Războaie Mondiale, ce au marcat profund prima jumătate a secolului al XX-lea, câțiva lideri europeni, pe la sfârșitul anilor ’40 au fost convinși, că unica soluție pentru a pune bazele unei păci de durată era să unească cele două țări beligerante – Franța și Germania – atât la nivel economic, cât și la nivel politic. În 1950, Robert SCHUMAN, ministrul francez de externe, propunea ideea uniunii Europei, iar primul pas ar fi fost integrarea industriilor cărbunelui și oțelului din Europa de vest.

În anul ce avea să urmeze, 1951, datorită eforturilor comune ale celor 6 state erau puse bazele Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO). Aceste 6 state, Belgia, Franța, Germania de Vest, Italia, Luxemburg și Olanda, semnatare ale Tratatului de , sunt considerate fondatoarele UE. CECO s-a dovedit un real succes, în mai puțin timp decât s-ar fi așteptat, s-a decis integrarea și a altor domenii ale economiei Europei de vest. Așa se face că în anul 1957, simbolizând o uniune și mai strânsă, Tratatele de aveau să creeze Comunitatea Economică Europeană (CEE), cât și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euroatom), și chiar mai mult, cele 6 state membre s-au angajat să elimine barierele comerciale dintre ele, creând astfel premizele unei piețe comune.

În 1967, instituțiile celor trei comunități au fuzionat în mod oficial în Comunitatea Europeană (CE), și au creat totodată o singură Comisie, un Consiliu de Miniștrii unic, dar și organul care astăzi poartă numele de Parlament European. Membrii acestui Parlament aveau să fie aleși mai întâi din rândurile parlamentelor naționale, urmând ca în 1979 să aibă loc alegeri directe la fiecare 5 ani, fapt ce avea să rămână valabil până astăzi.

În avut loc primul val de aderare, astfel celor 6 state fondatoare li s-au atăturat Danemarca, Irlanda și Marea Britanie. Anii ’80 au adus alte valuri de integrare: mai întâi în 1981, Grecia iar în 1986, Spania și Portugalia. Nevoia unor noi forme de cooperare în domeniile politicii externe, apărării, juridic și afacerilor interne sau necesitatea dezvoltării unei uniuni economice și monetare – inclusiv posibilitatea existenței unei monede unice, au fost toate stipulate în 1992, prin Tratatul de (sau Tratatul de constituire a Uniunii Europene moderne). Prin integrarea Austriei, Finlandei și Suediei în 1995, numărul țărilor din UE creștea la 15. Noua monedă europeană: euro, devenea realitate la 1 ianuarie 1999, moment în care moneda este lansată pe piețele monetare, înlocuind monedele naționale din toate statele UE de la acea vreme, mai puțin lira engleză, coroana daneză și coroana suedeză. În 2002, trei ani mai târziu, cetățenii celor 12 țări care adoptaseră moneda unică începeau deja să folosească monede și bancnote euro.

Anul rămas celebru pentru că încă 10 țări aveau să adere , acestea erau: Cipru, Cehia, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia și mai apoi în 2007, alte două: Bulgaria și România. Numărul total al țărilor care formau UE în 2007 ajunsese la 27, număr care se menține până azi. În ideea asigurării funcționării eficiente a Uniunii Europene și în cazul unei lărgiri a acestei construcții europene, Tratatul de semnat în anul 2000 stabilea o serie de norme ce aveau menirea de a simplifica modul de funcționare și numărul de membri ai instituțiilor UE. La nivel intern, după o serie de convenții din perioada 2002 – 2003, ideea unei „Constituții europene” devine tot mai pregnantă, dar eșuează în urma referendumurilor din 2005 din Franța și Olanda. Cu toate acestea, ideea nu e complet abandonată, fapt pentru care multe caracteristici ale Constituției respinse sunt reluate și, împreună cu alte schimbări substanțiale de conținut și simbolice, sunt transpuse în ceea ce inițial a purtat numele de Tratatul de Reformă, dar a rămas cunoscut ca fiind Tratatul de , tratat ce a urmărit să îmbunătățească tratatele existente, mai degrabă decât să le înlocuiască. Tratatul a fost aprobat de Uniunea Europeană interguvernamentală a celor 27 de state membre de , Portugalia (motiv pentru care poartă și denumirea respectivă) din decembrie 2007, moment după care procesul ratificărilor la nivelul parlamentelor naționale a început.

Un referendum irlandez aprobă în octombrie 2009 noul tratat după ce anterior il respinsese, deschizând calea pentru un gir în cele din urmă unanim. Cehia și Polonia semnează și ele la scurt timp după aceea. Invocând ideea unei „uniuni mai strânse ca niciodată”, Tratatul de intră în vigoare de la 1 decembrie 2009, consfințind în mod oficial înlocuirea Comunității Europene cu continuatoarea sa de drept – Uniunea Europeană.

AȘEZARE GEOGRAFICĂ: Europa, între Oceanul Atlantic de Nord în vest și Rusia, Belarus și Ucraina în est

STATE MEMBRE: 27 de state: Austria, Belgia, Bulgaria, Cipru, Cehia, Danemarca, Estonia, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Ungaria, Irlanda, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Marea Britanie, Olanda, Polonia, Portugalia, România, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia notă: state candidate – Croația, Islanda, Macedonia, Muntenegru, Turcia

INSTITUȚIILE UE: Conducerea Uniunii Europene a fost concepută din trei părți, numite „piloni”. Primul pilon este echivalent cu așa-numitele ”patru libertăți de circulație”: a persoanelor, a bunurilor, a capitalului și a serviciului. Aceste libertăți sunt însoțite de o piață unică și de concurență. Elementele incluse aici sunt și agricultura, concurența, comerțul și avantajul eliminării vizelor și politicile de azil. Al doilea pilon reprezintă Securitatea Comună și Politica Externă (SCPE), iar pilonul numărul trei este Justiția și Afacerile Interne, astăzi include marea parte a poliției și a cooperării judiciare în cazurile penale.

Între cei trei piloni există diferențe fundamentate: instituțiile UE pot adopta legi care sunt direct aplicabile și au întâietate asupra legislațiilor statelor-membre pentru chestiuni caracteristice primului pilon. Din alt punt ce vedere, ce afectează ceilalți doi piloni necesită unanimitate și trebuie să fie aprobată de parlamentele naționale pentru a fi aplicabilă în statele-membre. Pentru fiecare instituție a UE sunt folosite următoarele abrevieri: „Consiliu” pentru Consiliul Uniunii Europene, ”Comisie” pentru Comisia Uniunii Europene, ”PE” pentru Parlament European, ”PC” pentru proiect de constituție, ”VMC” pentru votul cu majoritate calificată.

Consiliul European care nu trebuie confundat cu Consiliul Uniunii Europene, este forumul unde președintele comisiei și conducătorii statelor-membre se întrunesc pentru a discuta probleme generale. Aceasta este structura cu cea mai mare influiență, dar formal ea nu are putere de decizie. Aici se stabilesc prioritățile și se iau deciziile asupra problemelor majore. Consiliul European se întrunește cel puțin odată la șase luni, tot odată la șase luni se schimbă președinția între membrii UE.

Consiliul Uniunii Europene este o structură ce are atât autoritate executivă, care este în mare parte delegată Comisiei, cât și autoritate legislativă. Cele mai importante acte legislative ale UE adică toate reglementările și directivele trebuie să fie aprobate de Consiliu, sau împreună cu PE după ce s-a consultat cu acesta. Consiliul este alcătuit din câte un reprezentant din fiecare țară care este de obicei ministrul de stat responsabil de problema aflată în discuție. Consiliul are mai multe tipuri de organizare dintre care una dintre cele mai vizibile este CECAEF ( Comisia Europeană și Consiliul Afacerilor Economice și financiare ale Uniunii Europene), întrunirea miniștrilor de finanțe pentru a discuta, monitoriza și coordona problemele bugetare. Per total, Consiliul se întrunește între optzeci și nouăzeci de ori pe an. În cazul problemelor din cele mai sensibile domenii Consiliul decide prin unanimitate sau prin vot cu majoritate calificată.

Comisia Europeană are mai multe roluri printre care se numără:

dreptul de a avea inițiațive legislative; dacă o lege nu este propusă de Comisie atunci Consiliul și PE nu o pot aproba;

putere executivă; comisia monitorizează implementarea principalelor legi adoptate de UE;

putera de reglementare; comisia reglementează preponderent în domeniul societăților publice;

puterea de supraveghere a legislației europene; comisia este gardianul tratatelor europene. Dacă se identifică încălcarea unui tratat, după încercarea de a rezolva problema, se apelează de Justiție;

„câine de pază” al Uniunii Economice și Monetar;. comisia monitorizează conformarea la politicele economice stabilite la începutul fiecărui an și face recomandări Consiliului, precum diferite tipuri de acțiuni în caz de neconformare.

Comisia și președintele acesteia sunt mai întâi nominalizați și mai apoi numiți de membrii țărilor UE după aprobarea din partea PE. În prezent fiecare țară are un comisar.

Parlamentul European este ales în mod direct în toate țările membre ale UE pe o perioadă de cinci ani și împarte autoritatea legislativă și bugetară cu Consiliul. În chestiuni de „cheltuieli obligatorii” care sunt preponderent în agricultură prevalează Consiliul, iar în celelalte chestiuni prevalează poziția PE, un bun exemplu de echilibru instituțional în sistem.

Curtea Europeană de Justiție este cea care poate „interpreta” legislația UE și o poate pune în aplicare. Cazurile la curte pot fi inițiate de guverne sau de cetățenii privați care au acces prin intermediul Curții de Primă Instanță. În UE hotărârile sale nu au statut de lege spre deosebire de US. Cu timpul Curtea de Justiție a obținut un statut solid în rândul organismelor europene.

Misiunea Europei pentru secolul XXI este:

garantarea păcii, a prosperității și a stabilității pentru cetățenii Europei;

consolidarea reunificării continentului;

asigurarea securității pentru cetățenii săi;

promovarea unei dezvoltări economice și sociale echilibrate;

soluționarea provocărilor globalizării și rezervarea identității popoarelor europene;

• favorizarea valorilor europene, precum dezvoltarea durabilă și protecția mediului, respectarea drepturilor omului și a economiei sociale de piață;

3.2 Omul recent

Acest binom poate fi perfect denumit prin utilizarea sinonimelor cuvântului recent. Sinonime precum „evoluat” , „perfecționat”, „original”, „inedit”, „actual”, „contemporan”, „modern” etc.

Istoria omenirii a tot definit de fiecare dată oameni noi, în fiecare epocă apăreau definiții, descrieri, caracteristici ale unui „om-nou”. O sută de ani în urmă Ortega ne vorbea despre încă unul dintre oamenii noi, despre omul-masă a cărui fiziologie este deja bine cunoscută. Precum am anunțat la începutul capitolului ne interesează ce s-a întâmplat cu acest om-masă și cum arată el astăzi.

Surprinzător este că a vorbi despre oameni-mase, astăzi nu mai este potrivit. Precum anunță Lucian Chișu la conferința de șinău intitulată: OMUL NOU AL EUROPEI: MODELE, PROTOTIPURI, IDEALURI prin eseul său : Literatura în SIC-Provocări și Ispite, epoca noastră nu a creat un om nou, a creat o lume nouă aflată în statu nascendi. Aceasta este lumea tehnologiilor informaționale, lumea virtuală în care fiecare individ are acces și poate participa la cunoaștere, comunicare, infomare. Este lumea unde chiar și metafora are o formă digitalizată căci cu doar trei taste (CTRL +ALT+ DELETE- procedeul utilizat pentru a reporni sistemul PC-uri în caz de blocaje ) de la tastiera oricărui calculator orice utilizator deține controlul și-l poate anula instantaneu. Adevărat este, în vremea lui Ortega y Gasset nu exista internet și nici calculatoarele nu erau accesibile. Filosoful spaniol nu avea cum prezice, că anume calculatorul apărul în 1940 putea avea un asemenea impact, dar el a spus, că tehnica și progresul științific este cauza apariției omului-masă. Iată, că tehnica a făcut ca omul- masă să evolueze și a creat domeniul unde manifestarea sa, i-ar permite să exceleze. Masele nu sunt sensibile la rațiune. Ele nu gândesc, sau de o fac gândesc greșit. De multe ori, două-trei fraze spuse de un orator priceput pot convinge masele. Neputința mulțimilor de a raționa le face incapabile de a formula o judecată precisă. În lumea virtuală ,care este și un mediu informațional, imaginile sunt cele mai elocvente modele de manipulare pe de o parte ,dar și de tranformare într-un om-masă pe de altă parte.

Horia-Roman Patapievici scrie în Omul-Recent, că din modernitate nu se iese prin postmodernism, ci prin redescoperirea lui Dumnezeu .

Din modernitate se iese nu prin postmodernism, care nu este decât una din infinitele pseudomorfoze posibile ale modernității (situație ridicolă: nu poți să ieși din ceva de ordinul unei catedrale prin ceva de ordinul unui canal colector), ci prin regăsirea lui Dumnezeu – sau, în termeni filozofici, prin redescoperirea faptului că principiul de transcendență este un principiu natural de manifestare a lumii.

În același timp doctorul în filosofie și profesoara titulară din Argentina María Celestina Donadío Maggi de Gandolfi spune în eseul său Ecologia: El nuevo Díos Verde că Dumnezeu a murit sau „Gott ist tot” principiul moderniștilor, apare un nou zeu verde.

Dios ha muerto, la tierra pasa a ser la medida de todas las cosas. Surge el nuevo dios verde.

Moderniștii l-au omorât pe Dumnezeu prin modernism, iar mai apoi în cautarea soluției au vrut să transforme ecologia într-un concept atât de mare și însemnat încât, acesta să fie în stare să-l înlocuiască pe Dumnezeu. Omul contemporan, care este numit de Patapievici „Omul Recent”, a încercat ,să se distanțeze, de tot ceea ce era tradițional și să se apropie cât mai mult posibil de pragmatism ,oscilând preponderent spre propriile voințe . Astfel ”Omul Recent”, ajunge să nu mai ” stea în raporturile tradiționale față de legea sa”, iar drept urmare, totul devine puțin distorsionat: imaginea, muzica ,chiar și limbajul sau limba are de suferit. Limba, de la cea scrisă la cea vorbita e mutilată, și dacă nu s-a schimbat nimic ,în afară de mediu, din modernism până în postmodernism, atunci în mediul virtual limba suferă cele mai multe distorsionări. Dacă limba vorbită este foarte mult influiențată de jargoane, atunci limba folosită în mediul virtual este fragmentată, apocopată, acronimizată într-atât încât apar dicționare întregi de termeni folosiți în mediul virtual.

Dorința individuală de a vorbi limba în acest fel distorsionat se explică prin voința colectivă de a fi distorsionant în raport cu tradiția și cultura depozitate în ea. Marele slogan mobilizator este: Să uităm tradiția! Să ne desprindem de trecut! Pentru omul recent, a fi liber și autonom înseamnă a nu mai avea conștiința că are vre-o legătură involuntară cu trecutul. Totul, în omul recent, trebuie să fie expresia propriei voințe și dorințe. Tot ce nu este expresia propriului chef și plac gregar este judecat de el ca fiind opresiv, înapoiat, reacționar, învechit: deci trebuie cît mai curând îndepărtat, cât mai rapid depășit

Tendința de a nu se supune legilor, de a demonstra drept bun, prfect, complet patrimoniul său moral și intelectual transpusă în lumea virtuală duce la inflație informațională, dar nu numai. Din cauza fluxului enorm de informație de proviniență dubioasă care multiplică sensul și conținutul omul actual, recent, digital, binar (oricum l-am numi) încearcă să esențializeze și să structureze tot apelând la privirea de ansamblu a informației. Astfel în căutarea exactității și ordonanței omul actual creează haos. Senzația că stapânește acest haos ar fi imaginea metaforei ”omul binar” care nu este doar omul digitalizat și dependent de lumea virtuală, ci și omul-masă care pretinde a fi altcineva decât cel cine este în realitate.

Pe lângă toate, această tendință de digitalizare, de lume virtuală, denotă dorința de libertate. Această lume, prezintă un om depersonalizat și anonim, constrâns dar desfăcător de reguli, deschis dar vulnerabil, ordonat dar și haotic. Aceasta este și un element nivelator între mase și minorități. Ambele folosesc acest mediu, dar modul de utilizare este diferit.

3.3 Națiunea Europeană

Astăzi UE promovează valorile umaniste și progresiste și își dorește să garanteze că ființa umană este stăpânul și nu victima schimbărilor care au loc la nivel global. Nevoile cetățenilor nu pot fi satisfăcute doar prin intermediul mecanismelor de piață și nici nu pot fi impuse în mod unilateral. Din acest motiv, UE pledează în favoarea acelei viziuni a omenirii sau a celui model de societate care este susținut de majoritatea cetățenilor săi. Europenii se mândresc cu patrimoniul bogat de valori, printre care se numără drepturile omului, solidaritatea socială, libertatea întreprinderii, distribuirea echitabilă a roadelor creșterii economice, dreptul la un mediu protejat, respectarea diversității culturale, lingvistice și religioase și o sinteză armonioasă a tradiției și a progresului. Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, proclamată în decembrie 2000 , cuprinde toate drepturile recunoscute la ora actuală de statele membre și de cetățenii UE. Aceste valori creează un sentiment de apartenență la aceeași familie europeană. Conștienți că Europa este un continent purtător de civilizație și că locuitorii săi, veniți în valuri succesive de la începuturile umanității, au dezvoltat aici în mod progresiv valorile care stau la baza umanismului: egalitatea oamenilor, libertatea, respectarea rațiunii. Inspirându-se din moștenirea culturală, religioasă și umanistă a Europei, ale cărei valori, prezente și astăzi în patrimoniul său, au ancorat în viața societății rolul central al omului și drepturile lui inviolabile și inalienabile, precum și respectarea dreptului;

Europa reunită intenționează să continue pe această traiectorie de civilizație, de progres și de prosperitate, pentru binele tuturor locuitorilor săi, inclusiv a celor mai fragili sau defavorizați;

– dorește să rămână un continent deschis pentru cultură, cunoaștere și progres social;

– dorește să aprofundeze caracterul democratic și transparent al vieții sale publice;

– să acționeze în favoarea păcii, justiției și solidarității în lume.

Poporele Europei, rămânând mândre de identitatea lor și de istoria națională, sunt decise să depășească vechile divizări și, din ce în ce mai unite, să-și făurească un destin comun. Unită în diversitate, Europa le oferă cele mai bune șanse de a continua respectarea drepturilor fiecăruia și de a conștientiza răspunderea față de generațiile viitoare ale planetei ; aceste valori europene arată că multe dintre cele gândite și enunțate de Ortega au devenit realitate și ne face să ne mai mirăm o dată de vizionarismul lui. În Revolta Maselor, Ortega demonstra că națiunea europeană este nu doar necesară, dar și foarte posibilă pentru că de-a lungul timpului s-a constituit o societate europeană, o familie în care la ora actuală fiecare individ se bazează pe respectarea demnității umane, a libertății, a democrației, a egalității, a statului de drept, precum și pe respectarea drepturilor omului.

Potrivit sociologului britanic de origine germană lordului Ralf Dahrendorf, formarea națiunii europene este la etapa intermediară. Acordul Shengen, alegerile parlamentare și aderarea ția Europeană a Drepturilor Omului sunt încercări timide de integrare europeană. Chiar dacă o mare parte a locuitorilor din Europa se simt pe Vechiul Continent ca într-o familie, sociologul aduce, spre exemplu pașaportul, drept cea mai simplă mostră atât metaforică cât și directă de atestare a cetățeniei europene. Dintr-un punct de vedere pașaportul oricărui cetățean european atestă cetățenia europeană dar în aceleși timp, același pașaport atestă și cătățenia statului național, locul de proviniență a fiecărui individ. Aceasta metaforă coincide cu ceea ce spunea Ortega y Gasset despre cetățenie, dar arată și principiul unității prin diversitate. Konrad Adenauer spunea că în urma a două războaie mondiale națiunea germană și-a dat seama conștient sau intuitiv că națiunile nu pot continua să trăiasca după bunul lor plac și că interesele naționale trebuie privite în ansamblu cu alte state de pe Terra și în ansamblu cu interesele acestora. Asta a condus la formarea națiunii europene care nu este o teorie abstractă asemeni ”Cetățeanului lumii”, pentru că oferă accesul la justiție, la exprimare, la alegere. Chiar dacă această națiune nu s-a constituit exact așa cum o vedea Ortega, adică nu s-a constituit din jos în sus, ci invers prin acorduri economice, iar apoi și administrative între guvernele statelor din Occident, ea se formează în continuare aflându-se într-un statu nascendi.

3.4 Cultura

Nu există cultură acolo unde nu există norme la care aproapele nostru să poată recurge. Nu există cultură, acolo unde nu există principii de legalitate civilă la care să putem apela. Nu există cultură acolo unde nu există respect pentru anumite baze intelectuale la care să ne referim într-o dispută. Nu există cultură acolo unde relațiile economice nu sunt prezidate de un regim de trafic care să ne poată ocroti. Nu există cultură acolo unde polemicile estetice nu recunosc necesitatea de a justifica opera de artă.

Cînd toate aceste condiții nu sunt îndeplinite, nu există cultură; există însă, în sensul cel mai strict al cuvântului, barbarie. Iar acest lucru — să nu ne facem iluzii — este ceea ce începe să se întâmple în Europa, sub revolta progresivă a maselor. Călătorul care sosește într-o țară barbară știe că în acel teritoriu nu acționează principii la care să poată recurge. La drept vorbind, barbarii nu au norme. Barbarie inseamnă absența normelor și imposibilitatea oricărui apel.

Bogăția sau sărăcia unei culturi se măsoară după gradul mai mare sau mai mic de precizie a normelor. Unde precizia este mai redusă, normele nu reglează viața decât grosso modo; unde precizia e mai mare, normele pătrund până în detaliile de desfășurare a tuturor activităților.

Aceste cuvinte extrase din „Revolta Maselor” spun clar și răspicat despre faptul, că pentru existența culturii este nevoie de anumite condiții și norme. Luând în considerare faptul, că prezența acestor principii, norme și valori a fost enunțată în subcapitolele anterioare, putem afirma cu certitudine, că există o cultura modernă europeană. Miezul acestei culturi constă în diversitatea sa, în varietatea purtătorilor și în interacțiunea dintre ei. De aceea, pe agenda culturală a Parlamentului European constatăm acțiuni precum:

1) Dialogul intercultural

2) Capitalele Europene ale Culturii

3) Premii

4)Mobilitatea artiștilor

5)Europa creativă-programul cultural al UE pentru perioada 2014-2020

6) “Europa creativă”

Dialogul intercultural

Dialogul intercultural este o prioritate continuă a UE. Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de , această dimensiune a devenit și mai importantă. În domeniul specific al politicilor culturale, cele mai vizibile sunt inițiativele de tipul cultura romă, orașe interculturale sau dialogul cu Platforma pentru o Europă interculturală. Alte politici ale UE de promovare a dialogului intercultural cuprind, printre altele, inițiative vizând sectorul audiovizual, multilingvismul, tineretul, cercetarea, integrarea și relațiile externe.

Capitalele Europene ale Culturii

Capitalele Europene ale Culturii reprezintă una dintre cele mai de succes și mai cunoscute inițiative culturale. Orașele sunt selectate de un juriu independent pe baza unui program cultural care trebuie să aibă o puternică dimensiune europeană, să implice localnici de toate vârstele și să contribuie la dezvoltarea pe termen lung a orașului. De-a lungul anilor, Capitalele Europene ale Culturii au devenit o oportunitate unică de a regenera orașe, de a le stimula creativitatea și de a le îmbunătăți imaginea. Peste 40 de orașe au fost desemnate până acum Capitale Europene ale Culturii, de la Geneva, de la Glasgow, de la Porto. Începând cu 2011, două orașe – din două țări diferite ale UE – au statut de Capitale Europene ale Culturii în fiecare an. Procedura de alegere a unui oraș începe cu șase ani înainte, deși ordinea în care statele membre au dreptul să găzduiască evenimentul este stabilită anterior și este organizată în două etape. Propunerile sunt evaluate de către un comitet de experți independenți din domeniul culturii.

Premii

Politica culturală a UE sprijină decernarea de premii în domeniile patrimoniului cultural, arhitecturii, literaturii și muzicii. Obiectivul acestor premii ale UE este de a scoate în evidență excelența și succesul activităților europene din aceste sectoare. Premiile aduc la lumina rampei artiști, grupuri muzicale, arhitecți, autori și pe cei care lucrează în domeniul patrimoniului cultural și activitatea acestora. Astfel, este pusă în valoare diversitatea culturală bogată a Europei și importanța dialogului intercultural, precum și a activităților culturale transfrontaliere din Europa și din afara ei.

Mobilitatea artiștilor

Mobilitatea transnațională a artiștilor și a celor implicați în profesiidin domeniul culturii, are o importanță majoră în construcția unui veritabil „spațiu cultural european” comun, în consolidarea diversității culturale și a dialogului intercultural. Artiștii și cei implicați în profesii culturale trebuie să călătorească peste granițe pentru a-și extinde domeniul de activitate și a întâlni un public nou, pentru a găsi surse de inspirație noi și stimulate, pentru a evolua artistic, pentru a face schimb de experiență și a învăța unii de la alții, astfel încât să-și dezvolte carierele. Mobilitatea transnațională a artiștilor și a persoanelor cu profesii culturale este o prioritate a Programului Cultura începând cu anul 2000. În noul cadru pentru perioada 2014-2020 s-a pus accent pe sprijinirea consolidării capacităților pentru a ajuta artiștii să își dezvolte carierele internaționale și pentru a încuraja rețelele internaționale să creeze oportunități profesionale, consolidarea ariei culturale pe care o împart europenii și încurajarea cetățeniei active europene.

Europa creativă – programul cultural al UE pentru perioada 2014-2020

Cultura este un instrument puternic de comunicare a valorilor și de promovare a obiectivelor de interes public, de interes mai larg decât simpla creare de plusvaloare. Aflată la intersectarea dintre sfera economică și cea politică, care sunt considerate principalele elemente ale integrării europene, cultura reprezintă o suplimentară dimensiune-cheie. Cultura nu doar creează bogăție, dar contribuie și la incluziunea socială, la o mai bună educație, la creșterea încrederii în forțele proprii și a mândriei de a aparține unei comunități istorice.

Pe acest fundal, UE a lansat un nou program în domeniile cultural și al audiovizualului pentru perioada 2014-2020: Europa creativă. Acesta se bazează pe alte programe anterioare ale Uniunii: programele MEDIA (1991-2013), programul MEDIA Mundus (2011-2013) și programele Cultura (2000-2013). În plus, Europa creativă va include un program intersectorial care constă din două părți:

a. o garanție financiară, gestionată de Fondul European de Investiții, pentru ca împrumuturile bancare să devină mai ușor accesibile pentru micii operatori;

b. finanțare pentru a sprijini studiile, analizele și o mai bună colectare a datelor pentru a îmbunătăți dovezile în sprijinul elaborării de politici.

“Europa creativă” va sprijini cinematografia europeană și sectoarele culturale și creative, permițându-le să își sporească contribuția la crearea de locuri de muncă și la dezvoltarea economică. Artiștii și profesioniștii din domeniul cultural și audiovizual, precum și organizațiile artistice din domeniul artelor, al publicisticii, filmului, televiziunii, muzicii, artelor interdisciplinare, patrimoniului și din industria jocurilor video ar fi printre principalii beneficiari. Acest program-cadru va oferi „o poartă de intrare simplă, ușor de recunoscut și ușor accesibilă pentru profesioniștii din domeniul cultural și creativ european” și „va permite realizarea de sinergii și contribuții încrucișate între diferitele sectoare culturale și creative”.

Din punct de vedere cultural, trebuie să menționăm, că Europa trăiește în același suflu, atunci când se desfășoară evenimente precum Eurovizionul sau Cupa Europei. În clipele în care, au loc asemenea evenimente eu personal, ca cetățean european (chiar dacă nu și cetățean al Uniunii Europene), pot simți apartenența la ceva fantastic, apartenența la ceva ce depășește orice hotare naționale, apartenența la niște sentimente comune, care prin împărtășire devin mai puternice și mai însemnate.

3.5 Pacifism & terorism

Lucrând cu modelul contemporan al Europei vedem că se pune un accent puternic pe problema securității și pe reversul acesteia care sunt belicismul și terorismul. Pacifismul este un curent social-politic care dezaprobă și condamnă folosirea, sub orice formă, a războiului sau violenței ca instrument de rezolvare și mediere a situațiilor conflictuale și promovează metode de aplanare, mijloace exclusiv pașnice fără a face uz de violență.

Potrivit BBC, pacifismul este de câteva feluri dar fiecare dintre acestea se bazează pe ideea, că războiul și violențele sunt nejustificate, iar orice conflict ar trebui rezolvat pe cale pașnică.

Cuvântul „pacifism” (dar nu și ideea) a apărut acum un secol, adică în 1902.

Oamenii sunt pacifiști din următoarele motive:

• credința religioasă

• convingeri non-religioase asupra sfințeniei vieții

•convingerea că răzoiul este risipitor și ineficient

Pacifiștii sunt de câteva feluri: absoluți, condiționali, selectivi și activi

Pacifiștii absoluți

Cred că nu este corect, a lua parte la un război chiar și în scopuri de autoapărare. Ei gîndesc, că valoarea vieții umane este atât de mare, încât nimic, nu poate îndreptăți uciderea deliberată a unei persoane. Este greu a se păstra acest principiu în mod consecvent. Se consideră lipsit de etică folosirea violenței întru apărarea unei persoane nevinovate care este atacată si se află în pericol; aceasta nu este o poziție morală confortabilă.

De obicei pacifiștii absoluți păstrează acest punct de vedere ca pe un principiu moral și spiritual de bază, fără a ține seama de rezultatele războiului sau violenței, oricît de logic ar fi argumentat că violența duce întotdeauna la rezultate mai slabe decît non-violența.

Pacifiștii condiționali

Acest tip de pacifiști sunt împotriva războiului și violenței în principiu, dar ei acceptă că pot exista circumstanțe cînd războiul ar fi mai puțin rău decît alternativele. De obicei, pacifiștii condiționali bazează codul lor moral pe principiile utilitariste, drept consecințe este admisă recurgerea la război sau violență.

Pacifiștii selectivi

Acești pacifiști cred că totul depinde de tipul războiului. Ei se opun doar războaielor ce implică arme de distrugere în masă: armă nucleara, biologică sau chimică, dacă consecințele sunt devastatoare sau dacă războiul ce implică asemenea arme nu duce la nimic bun.

Pacifiștii activi

Acest tip este puternic implicat în activitatea politică, întru promovarea păcii și expunerea opiniei împotriva războaielor. Pe timp de război, mulți pacifiști de acest fel refuză să lupte, dar unii vor lua parte la activități menite să reducă efectele negative ale războiulu, de ex. prin șofatul ambulanțelor, în timp ce unii vor refuza categoric să ia parte la orice activitate legată de război.

Nu toți pacifiștii sunt suficient de curajoși pentru a acționa în conformitate cu aceste convingeri pentru a refuza să lupte, dar mulți au, curaj să aleagă pedeapsa sau chiar execuția în loc de a merge la război.

Astăzi multe țări democratice acceptă că oamenii au dreptul de a alege conștient serviciul militar, dar de obicei ei așteaptă ca reclamantul să îndeplinească o formă de servicii publice drept alternativă.

Argumente. Pacifismul drept politică națională

Pacifismul ca politică națională este puțin admisibil din motivul că acesta va funcționa doar în cazul în care nimeni nu vrea să atace țara în cauză sau dacă națiunea cu care țara este în dispută este de asemenea angajată în pacifism. În orice alte circumstanțe adoptarea unei politici pacifiste a face ca în scurt timp țara în cauză să fie ocupată. Cu toate acestea, ideea de pacifism și de a găsi soluții non-violente la disputele dintre națiuni joacă un rol important în politica internațională în special prin activitatea ONU.

Pacifismul a fost abordat și de Ortega în „Epilogul pentru englezi”. Găsim în epilog un eseu cu titlul ”Cât despre pacifism” care abordează această problemă din mai multe puncte de vedere. Mai întâi Ortega vorbește despre pacifismul englez, acțiunile de dezarmare a țării și posibilele consecințe ale acestor acțiuni.

De douăzeci de ani, Anglia – guvernul și opinia sa publică – s-a angajat pe calea pacifismului. Comitem eroarea de a desemna prin acest singur cuvânt atitudini foarte diferite, atât de diferite, încât în practic se dovedesc frecvent antagonice. Există, într-adevăr, multe forme de pacifism. Singurul lor lucru comun este ceva foarte vag: credința că războiul este un rău și aspirația de a-l elimina ca mijloc din relațiile interumane. Însă pacifiștii încep să se deosebească între ei îndată ce fac pasul următor și se întreabă până la ce punct este absolut posibilă dispariția războaielor. În fine, divergența atinge punctul său maxim atunci când încep să se gândească la mijloacele pe care le reclamă instaurarea păcii pe acest foarte belicos glob pământesc.

Așa cum se întâmplă întotdeauna, defectul major al pacifismului englez – și în general al celor care se prezintă ca titulari ai pacifismului – a fost subestimarea adversarului, această subestimare le-a inspirat un diagnostic fals. Pacifismul vede în război un rău, o crimă sau un viciu. Dar uită că, înainte și dincolo de orice, războiul este un uriaș efort pe care oamenii îl fac pentru a rezolva anumite conflicte. Războiul nu este un instinct, ci o invenție. Animalele nu-l cunosc și este o instituție pur umană, așa cum este știința sau administrația. El a dus la una din cele mai mari descoperiri, bază a oricărei civilizații: descoperirea disciplinei. Toate celelalte forme de disciplină provin din disciplina originară, care a fost cea militară. Pacifismul este pierdut și se convertește într-un simplu bigotism dacă nu este conștient că războiul este o genială și formidabilă tehnică de viață și pentru viață.

Iată că Ortega a enunțat adevărurile, pe care omenirea le-a conștientizat de-a lungul timpului, cu circa o sută de ani în urmă.

Ca orice formă istorică, războiul prezintă două aspecte: cel al momentului invenției sale și cel al momentului depășirii sale. La ora la care a fost inventat, el a însemnat un progres incalculabil. Astăzi, când aspirăm să-l depășim, nu-i vedem decât față sa hâdă, groaza pe care o seamănă, grosolănia și insuficiența lui. Tot așa, fără a mai reflecta, blestemăm de obicei sclavia, neremarcând minunatul progres pe care l-a reprezentat atunci când a fost inventată. Pentru că mai înainte nu exista decât grija ca toți învinșii să fie omorâți. Primul care a avut această idee a fost un geniu binefăcător al umanității: în loc să-i ucizi pe prizonieri, să-i ții în viață și să profiți de pe urma muncii lor… – și nouă ne revine datoria de a generaliza această observație, învățând să privim lucrurile umane din această dublă perspectivă, adică: aspectul pe care-l prezintă la venire și aspectul pe care îl au la plecare. Romanii, într-un mod foarte rafinat, au însărcinat două divinități cu consacrarea acestor două momente: Adeona și Abeona, zeița venirii și, respectiv, zeița plecării.

Ortega y Gasset spunea că atât războiul cât și pacea trebuie luate în serios și necesită o sumă de eforturi pentru a fi instaurate. O atitudine insuficient de serioasă poate provoca consecințe grave.

Necunoscând toate aceste date elementare, pacifismul și-a făcut sarcina prea ușoară. A crezut că, pentru a elimina războiul, era de ajuns să nu-l mai faci sau, cel mult, să actionezi pentru a nu mai fi făcut. Cum vedea în el doar o excrescență superflua și bolnavă apărută în rapoartele umane, a crezut că este suficient că aceasta să fie extirpată și că nu este necesar să fie înlocuită. Dar uriașul efort care este războiul nu se poate evita decât dacă prin pace se înțelege un efort și mai mare, un sistem de eforturi foarte complicate și care, în parte, cer fericita intervenție a geniului. În rest, totul este o pură eroare. Înseamnă a interpreta pacea ca pe un simplu gol pe care l-ar lăsa războiul prin dispariția sa; înseamnă, așadar, a ignora faptul că, dacă războiul este un lucru care se face, atunci și pacea este un lucru care trebuie făcut, care trebuie edificat, punând la treabă toate energiile umane. Pacea nu “e aici”, pur și simplu, gata doar ca omul să se bucure de ea. Pacea nu este fructul spontan al nici unui arbore. Nimic important nu primește omul în dar; dimpotrivă, el trebuie să și-l facă, să și-l construiască. De aceea numele cel mai potrivit al speciei noastre este să fie homo faber.

Uniunea Europeană și-a învățat lecția, astăzi orice acte criminale cu scopul de a intimida populația sau actele pentru destabilizarea structurilor fundamentale politice, economice, constituționale sau sociale, orice conflict armat sau nearmat este strict monitorizat, iar când e necesar apar și reacțiile de rigoare. Cu privire la terorism, în fiecare an se elaborează raporturile EUROPOL care monitorizează în permanență situația.

Raportul EUROPOL din anul 2014 precizează că " amenințarea teroristă în Europa, menținută sub diferite forme și motivată de scopuri diverse, rămâne destul puternică. Există o amenințare crescândă din perspectiva acelor cetățeni UE care s-au deplasat în zonele de conflict pentru a se angaja direct în activități teroriste. Aceștia, se întorc mai apoi în UE cu dorința de a comite acte teroriste. La nivelul anului 2013, acest lucru a fost evident în mod special în cazul Siriei. Fenomenul adaugă o nouă dimensiune de risc amenințărilor deja existente în UE, deoarece presupune apariția unor noi grupări în Statele Membre, grupări care posedă atât intențiile cât și capacitățile necesare pentru a comite acte teroriste. Acestea pot duce la apariția unor acte teroriste cu ținte și planificări neașteptate. Instabilitatea din anumite țări din Orientul Apropiat și din nordul Africii afectează în mod direct securitatea UE.

În anul 2013, în UE au avut loc 152 de atacuri teroriste. Majoritatea s-au produs în Franța, Spania și Marea Britanie. După o creștere înregistrată în 2012 (219), numărul atacurilor teroriste în Europa a scăzut sub nivelul înregistrat în 2011 (174). În urma atacurilor teroriste, au murit 7 persoane și altele 9 au fost rănite. Atacurile armate cele mai frecvente au fost în Franța și cele destinate să producă pagube materiale au fost în Spania. Mai mult de jumătate din atacuri (84) au fost revindicate sau atribuite unor grupări separatiste: 58 în Franța și 26 în Spania. După o creștere a numărului în 2012, frecvența atacurilor separatiste a scăzut semnificativ în comparație cu anii anteriori, de la 110 (2011) la 167 (2012) și 84 (2013). Numărul atacurilor cu bombă a scăzut considerabil, de la 91 la 31 în 2012, dar numărul atacurilor armate a rămas stabil. Numărul atacurilor comise de grupările anarhiste sau de extremă-stângă a crescut de la 18 în 2012 la 24 în 2013. Țările membre în care au fost raportate asemenea atacuri sunt Grecia, Italia și Spania. Numărul atacurilor în Grecia au crescut în mod semnificativ la 12 în 2013, după ce scăzuse de la 6 (2011) la unul singur în 2012. O schimbare semnificativă a apărut în modul de operare: dacă cel mai des folosit atac până acum era incendierea, în 2013 au fost folosite bombele. Nici unul dintre atacuri nu poate fi clasificat drept act de terorism cu inspirație religioasă,  sau acte de terorism individuale sau aparținând grupărilor de extremă-dreaptă. Cu toate acestea, două persoane au fost ucise în Marea Britanie ca urmare a două atacuri teroriste separate, unul motivat de extremismul religios și altul de ideologia de extremă-dreptă. În 2013, aproape 70% dintre atacuri au fost îndreptate asupra sectorului de bussines și proprietăților private. Continuă să scadă proporția atacurilor îndreptate împotriva proprietăților guvernamentale. La nivelul anului crescut numărul arestărilor pentru pregătirea și comiterea de atacuri, finanțarea terorismului, și transportul sau facilitarea transportului unor luptători în zonele de conflict. În anii precedenți, arestările erau făcute predominant pentru apartenența la o organizație teroristă.

Tipologia mișcărilor teroriste

Terorismul de inspirație religioasă este practicat de persoane izolate, de grupuri, de rețele sau organizații care evocă religia ca justificare a acțiunilor lor. Etno-terorismul și grupurile separatiste sunt motivate de naționalism, etnicitate și/sau religie. Terorismul de extremă-stângă are ca țel schimbarea întregului sistem politic, social și economic în acord cu modelul stângii extremiste. Ideologia lor este adesea cea marxist-leninistă. Agenda grupărilor anarhiste este adesea una de tip revoluționar, anti-capitalist și anti-autoritar. Nu toate statele membre fac distincția între activitățile acestor două tipuri de grupări. Iată de ce, în cadrul raportului Europol, cele două grupuri sunt analizate împreună. Grupările teroriste de extremă-dreapta doresc o schimbare a întregului sistem politic, social și economic în funcție de modelul de extremă dreapta. Rădăcinile ideologice ale terorismului și extremismului european de extremă-dreapta pot fi, de obicei, identificate cu național-socialismul. Terorismul cu temă unică înseamnă actul de violență comis în scopul de a schimba o politică oarecare în cadrul unei societăți anume. Termenul este folosit, în general, pentru a descrie grupările teroriste care militează pentru drepturile animalelor și cele ecologiste. 

Unele dintre cele mai recente (acte teroriste din 2015) și răsunătoare atentate teroriste din Europa sunt atentatul de la redacția ziarului francez Charlie Hebdo și atentatatele islamiste din Copenhaga, (Danemarca).

La 7 ianuarie 2015 doi atacatori islamiști au luat cu asalt birourile editoriale ale redacției Charlie Hebdo și au omorât zece oameni. Charlie Hebdo este o revistă săptămânală satirică franceză, care își asumă un ton provocator, a lansat frecvent polemici, cele mai recente în legătură cu Islamul. Cea mai controversată a fost caricaturiyarea profetului Mahomed. Diverși martori susțin că atentatorii au strigat Allah akbar și într-o franceză fără accent "On a vengé le prophète Mohamed!" (Profetul Mohammed a fost răzbunat). Unii martori au raportat că atacatorii s-au identificat ca aparținând Al-Qaeda din Yemen. În total șaptesprezece oameni au murit în urma atacului. Acest atac a zdruncinat puternic opinia publică, provocând ample mișcari de solidaritate, dar și critici la adresa redacției și a caricaturiștilor, atât în mediul on-line cât și în societate. Atacul a fost condamnat pe scară largă de către francezi și alte guverne. Președintele francez François Hollande, deplasat rapid la locul atacului, a denunțat "un atentat terorist" de o "excepțională barbarie" și a adăugat că "mai multe [alte] atacuri teroriste în ultimele săptămâni au fost dejucate". Alți lideri politici au condamnat atacul, inclusiv președintele Comisiei Europene Jean-Claude Juncker, cancelarul german Angela Merkel, prim-ministrul italian Matteo Renzi, prim-ministrulbritanic David Cameron, președintele rus Vladimir Putin, președintele brazilian Dilma Rousseff, prim-ministrul indian Narendra Modi, președintele kosovar Atifete Jahjaga, președintele american Barack Obama, deputatul turc Yalçın Akdoğan, președintele ucrainean Petro Poroșenko , regina Elisabeta a II-a , guvernul Spaniei ,  și  Vaticanul. Președintele Klaus Iohannis a transmis un mesaj, spunînd, că este "un act terorist crud și laș", exprimându-și "compasiunea pentru familiile victimelor" și și-a schimbat poza de profil pe Facebook cu celebrul "Je suis Charlie" (Anexa 2 ; fig, 1).

Printre măsurile antiteroriste luate de Franța se află și trimiterea portavionului „Charles de Gaulle” în Golful Persic, pentru a se alătura efortului de luptă împotriva terorismului. Printre navele care însoțesc portavionul se află și un submarin nuclear.

În contextul atentatului terorist islamic de din 2015, Papa Francisc a declarat că „Nu poți să glumești pe seama religiei sau să insulți credința altora. Există o limită. Fiecare religie care își respectă oamenii are demnitatea sa. Există limite și în libertatea de exprimare”.

La câteva zile de la atacul din redacția Charie Hebdo circa 3,3 milioane de oameni printre care 56 demnitari de rang înalt sau alăturat Marșului Solidarității. Și mai mulți internauți și-au manifestat solidaritatea sau condamnarea prin afișarea imaginei „Je suis Charlie” sau ”Je ne suis pas Charlie”(Anexa 2; fig 1 și 2).

La scurt timp de la atentatul din Paris, Europa s-a mai cutremurat odata din cauza atentatelor teroriste din Danemarca. Pe 14–15 februarie 2015, două atentate teroriste au avut loc în două locații: un centru cultural din Copenhaga, Danemarca unde se discuta despre libertatea de exprimare, și un al doilea,  Sinagogă din Krystalgade, unde a fost ucis un paznic voluntar din comunitatea evreiască. Bilanțul final arată că două victime plus suspectul au murit, iar cinci polițiști au fost răniți în urma atentatului.

Suspectul a fost identificat ca fiind Omar Abdel Hamid El-Hussein, născut în Danemarca, cu părinți palestinieni. Serviciile secrete daneze îl aveau în vizor pe Hamid de câțiva ani.

Printre conflictele armate recente care au sau au avut loc în Europa se numără și fenomentul numit Anexarea Crimeei de către Federația Rusă.

Anexarea Crimeei de către Federația Rusă se referă la un proces politic, care a avut loc în 2014, prin care Peninsula Crimeea, la acel timp parte a Ucrainei, a intrat sub controlul Rusiei și a fost integrată ca doi subiecți federali – Republica Crimeea și orașul federal Sevastopol. Anterior Rusia a semnat tratatul de frontieră cu Ucraina și Memorandumul de la Budapesta prin care garanta integritatea teritorială a Ucrainei.

Procesul a stârnit multe controverse și este considerat de către  UE ,  G7,  OSCE, NATO  și ONU drept o anexare ilegală, care a început ca urmare a intervenției Rusiei în Republica Autonomă Crimeea și în orașul Sevastopol, diviziuni administrative ale Ucrainei, și după ce autoritățile locale nerecunoscute și-au declarat independența față de Ucraina și au organizat un referendum, sub ocupație militară rusă, referendum nerecunoscut și considerat ilegal de guvernul de la Kiev și de comunitatea internațională.

Rusia consideră procesul acesta ca aderarea națiunii independente „Republica Crimeea”, proclamată atunci când regiunile s-au unit și, ulterior, au solicitat admiterea lor în Rusia, în conformitate cu un referendum, care conform poziției ruse, reflecta astfel de dorință. Ucraina contestă tratatul, deoarece nu recunoaște independența Republicii Crimeea sau aderarea în sine ca fiind legitime. Aceași pozitie este adoptată și de Adunarea Generală a Națiunilor Unite, care a adoptat Rezolutia 68/262, confirmând „integritatea teritoriala a Ucrainei în cadrul granițelor sale recunoscute pe plan internațional”. Vladimir Putin a recunoscut în cele din urmă că în timpul referendumului armata rusă era prezentă în toată peninsula, după ce anterior declara că trupele armate sunt forțe locale de autoapărare.

Pe 15 martie 2015, canalul public rus de televiziune Rossia 1, a difuzat filmul documentar „Crimeea. Drumul spre casă”, în care este arătat că Rusia era pregătită să apeleze la arme nucleare în caz că SUA și aliații săi ar fi intervenit militar în favoarea Ucrainei. În film apare și președintele Rusiei, Vladimir Putin, declarând că în Crimeea au fost amplasate baterii de rachete de coastă, dotate cu rachete antinavale Yakhont / Onyx "Bastion". El a menționat că aceste sisteme au fost instalate în așa fel încât să poată fi văzute dinspre mare și de sateliți, pentru a descuraja orice fel de tentativă de atac asupra peninsulei.

Mai mult decât atât, la 21 februarie 2015 un oficial NATO Adrian Bradshaw, adjunctul comandantului forțelor aliate din Europa avertiza că Rusia ar putea  lansa un atac convențional asupra unui stat est-european membru al NATO, o situație care ar genera un conflict strategic, cu risc de confruntare nucleară.

Ministrul britanic al Apărării, Michael Fallon, a atras atenția la 19 februarie curent că există riscul ca Rusia să încerce să destabilizeze țările baltice: "Sunt îngrijorat în legătură cu acțiunile lui Vladimir Putin(președintelui rus). Sunt preocupat de presiunile asupra țărilor baltice, de modul în care testează capacitățile NATO", a spus Fallon. Oficialul britanic a subliniat că Alianța Nord Atlantică trebuie să fie pregătită pentru o agresiune din partea Rusiei "indiferent ce formă va lua aceasta". La rândul său, ministrul lituanian de Externe, Linas Linkevicius, a avertizat că Rusia reprezintă o amenințare pentru Republica Moldova și pentru statele baltice.

Președintele rus, Vladimir Putin, a afirmat pe 20 februarie 2015 că nicio altă țară nu trebuie să își facă iluzii că poate atinge un nivel de superioritate militară comparativ cu Rusia, avertizând că Moscova va avea "reacții adecvate" la orice "presiuni". Nimeni nu trebuie să aibă iluzia că poate obține superioritate militară comparativ cu Rusia. Nimeni nu poate exercita presiuni asupra Rusiei. Vom avea mereu reacții adecvate la astfel de aventuri, a spus Putin.

Vedem din cele prezentate mai sus că Europa sau Uniunea Europeană este în formare și continuă schimbare, încercând să facă față tuturor provocărilor atât din interior cât și din exterior.

3.6 Cine comandă în lume

Anii 60 al secolului al XX-lea s-au evidențiat printr-o înflorire economică a Europei. Acest fapt s-a datorat crizei și ruinelor provocate de cel de-al Doilea Război Mondial, adică eforturilor populației de a reconstrui și restaura Europa. De îndată ce toate au fost reconstruite și cetățenii europeni au cerut condiții sociale mai bune, mai puține ore de muncă la aceleași salarii, concedii mai lungi, economia europeană a intrat într-o lentă recesiune. În cartea „Viitorul Europei: reformă sau declin” autorii analizează situația Europei și posibilul său viitor raportându-o ale Americii. De altminteri, Ortega y Gasset spunea că odinioară Europa a ocupat poziția de lider în organizarea lumii și că în timpurile recente scriitorului sau, mai bine spus după primul război mondial, pierdea această poziție din cauza lipsei de putere, atunci apăruse disputa asupra supremației unei națiuni în lume. Gasset vorbea în particular despre Statele unite ale Americii și Europa ca o uniune a statelor.

Pentru că domeniul relațiilor internaționale este influiențat de puterea economică relativă trebuie să ne referim și la economia europeană și nu doar pentru a răspunde la întrebarea lui Ortega y Gasset: „Cine comandă în lume?” . Organizarea și repartizarea puterii în organizațiile internaționale precum ONU, FMI, G8 reflectă în continuare echilibrul puterilor de după al Doilea Război Mondial. Franța și Marea Britanie continuă să ocupe locurile permanente în Consiliul de Securitate al ONU, Italia – nu, China face parte din G8. Posibil că oameni din întreaga lume și mai ales din Asia se întreabă de ce locurile permanente în Consiliul Securității ONU sunt ocupate de Marea Britanie și Franța, dar nu de țări precum China și India, țări cu populații considerabil mai mari decât cele europene.

După cel de-al Doilea Război Mondial, Europa s-a unit și a lucrat mult ți intens pentru a se regenera ajungând puternică financiar ceea ce înseamnă că era pe poziții de lider. Ca să vorbin mai concret, în cifre , trebuie să spunem că după cel de-al Doilea Mondial nivelul PIB-ului pe cap de locuitor din Europa față de cel din Statele Unite era de 42%. Această diferență a fost redusă la jumătate în primii treizeci de ani de după război. Către sfărșitul anilor 1980 în Europa PIB-ul pe cap de locuitor a ajuns la 80%, dar în ultimii douăzeci de ani PIB-ul Europei pe cap de locuitor a ajuns la 70% din cel al Statelor Unite. Devine tot mai evident iminența unui declin economic.

Cifrele de mai sus sunt consecințele unor fenomene din societate. În continuare încercăm să înțelegem căror fenomene anume se datorează această panoramă.

Modelele Sociale

Conform Cercetărilor valorilor mondiale 60% de americani și doar 26% de europeni gândesc că cei săraci sunt leneși, dar 29% de americani și 60% de europeni sunt de părerea că cei săraci sunt captivi în sărăcie. În timp ce americanii săraci nu sunt deranjați de inegalități pentru că ei percep aceasta ca pe o treaptă socială în urcușul spre ceva mai bun, săracii din Europa văd inegalitățile ca pe ceva de netrecut. Se pare că „Visul american” (omul autorealizat care a început totul de la zero) caracteristic Statelor Unite și proliferarea claselor sociale din Europa despre care vorbea cândva Karl Marx (1818- 1883) condiționează situațiile în care săracii europeni se simt imobili și incapabili de a reuși fără ajutorul și sprijinul statului, pe când săracii americani nu văd cu ochi buni intervențiile statului din cauza mărimii impozitelor pe care trebuie să le plătească. De asemenea mai trebuie luată în calcul problema solidarității de clasă și fragmentarea etnică și rasială a societății. Într-o societate omogenă, precum este mai mult sau mai puțin cea europeană, solidaritatea socială este mai frecventă decât într-o societate asemeni celei americane. Deci politica de redistribuire este diferită pe cele două părți ale Atlanticului. Dar un moment foarte important ce urmează a fi menționat este că țările care formează Europa își organizează diferit sistemele de asistență socială. Toate aceste state însă, au în comun o singură caracteristică: implicarea serioasă (mai mare decât în SUA) a statului în redistribuire și protecție socială. Acestea au favorizat generoase politici de redistribuire socială uneori contrar intereselor economice. Sistemele europene de asistență socială au generat trei tipuri de probleme. Acestea sunt: 1) generozitatea excesivă a sistemelor de asistență socială care au fost adoptate în perioadele de creștere susținută (aceasta a creat probleme financiare la nivelul bugetelor multor țări europene mai cu seamă atunci când ritmul de creștere a scăzut , iar tendințele demografice au luat o direcție regresivă), 2) intervenția masivă a statului (ceea ce a condus la apariția unor grupuri privelegiate și supraprotejate), 3) efectul demotivant (face ca societatea să fie mai puțin mobilă iar inițiativa individuală să slăbească).

Migrația

Migrația este încă una dintre fațetele reușitei economie europene. Deocamdată politica de migrație a multor state din Europa este una destul de închisă. Dar, luând în considerație faptul că populația europeană este una îmbătrânită, iar rata populației neproductive este în creștere, natalitatea scade; și faptul că economia europeană se transformă în una de prestare a serviciilor (ceea ce înseamnă că vechile locuri de muncă din sectorul producției trebuie să fie înlocuite cu tipuri de activități din sectorul serviciilor), Europa are nevoie de imigranți pentru a suplini lipsa brațelor de muncă calificate și necalificate, capitalul intelectual etc. Dar o politică de migrație prea deschisă ar putea duce la serioase probleme pentru că lăsând la o parte cetățenii din Europa Centrală și de Est, spre Uniunea Europeană s-ar îndrepta mulțimi de oameni din Africa de Nord și Orientul Mijlociu care sunt musulmani cu o cultură ce pare tot mai greu de integrat în valorile Occidentale. Soluția acestei probleme ar fi deschiderea selectivă a frontierelor anumitor țări pentru categorii de oameni ce se cer pe piața muncii în țara dată.

Tehnologiile

Timpurile se schimbă, tehnologiile avansează, europenii vor să trăiască în continuare la fel de bine precum au făcut-o și până acum lucrând mai puțin și depunând mai puțin efort. Guvernele statale încearcă se protejeze toate domeniile, chiar și piața, dar aceasta nu aduce rezultatele dorite. Luând în considerare evoluția tehnologiilor în ultima perioadă și faptul că acesta este domeniul de viitor și domeniul pe care ar trebui să se bazeze o economie puternică și sustenabilă căutăm la activitatea europeană în domeniul tehnologiilor high-tech și vedem că Europa nu este liderul în acest domeniu. Recurgem din nou la o comparație transatlantică care arată că Statele Unite sunt net superioare în acest domeniu (aeronautică, farmaceutică, computere și echipament TLC, instrumente medicale și optice).

Pentru performanța tehnologiilor este nevoie de cercetători cu minți strălucite, universități capabile să atragă cele mai bune minți și un mediu de afaceri în care firmele neproftabine să poată fi închise iar altele noi să le ocupe locul pentru că, de regulă, tehnologiile noi sunt dezvoltate în companiile noi. De asemenea, pentru un nivel înalt de dezvoltare a tehnologiilor hi-tech este nevoie de companii capabile să le aplice în așa fel încât să le sporească productivitatea, ori, cu cât mai repede o companie se adaptează (realizează schimbările necesare, chiar și de proporții, în modul său de organizare), cu atât mai puțin timp va trebui pentru ca tehnologia să mărească productivitatea.

Din cauza că cele mai mobile companii și cele mai motivaționale centre de cercetare nu se află pe partea europeană a Atlanticului studenții buni atât europeni cât și cei din Asia și Europa Centrală și de Est zboară peste continentul European pentru a ajunge în universitățile și companiile din Chicago, Boston, California etc. Iar când vorbim despre mediul de afaceri trebuie să spunem că în realitate companiile din Europa nu doar că nu suferă „barbaria restructurării”, carcateristică companiilor din America, dar beneficiază și de subvenții de la stat și protecție de concurența externă care diminuează motivația și concurența. În Europa companiile sunt de regulă minuțios structurate permițând o interminabilă obținere a consensurilor în procesul de luare a deciziilor. Iată de ce Europa nu doar că rămâne în urmă în dezvoltarea tehnologiilor noi , dar nici nu asigură un mediu favorabil pentru acesta.

Europenii spun că aceasta se întâmplă din cauza lipsei de fonduri în domeniul cercetărilor, dar dacă examinăm datele statistice, diferența dintre sursele financiare pe care le alocă europenii pentru cercetare este doar cu puțin mai mică decât cele din Statele Unite. Totuși diferența este că majoritatea cercetărilor și tehnologiilor high-tech sunt produse în Statele Unite pentru uzul armatei și doar mai târziu acestea ajung a fi folosite de restul populației, pe când în Europa, armata mai mică și mai puțin dotată și sponsorizată nu se bucură de o bază tehnologică asemănătoare.

Euro

După instaurarea monedei Euro pe piața unică europeană au circulat în Europa trei scenarii care vizau dezvoltarea ulterioară a zonei. Pesimiștii susțineau că la primul semn de criză din zona euro, diferențele dintre statele-membre și devalorizarea din rațiuni concurențiale vor mări tensiunea dintre țările membre și vor împiedica încheierea de acorduri din zona euro. Optimiștii dimpotrivă, afirmau că euro ar prezenta un mare progres pentru Europa, dar, opiniile rezervate de mijloc au avut câștig de cauză. În pofida tuturor dezbaterilor adoptarea monedei euro a creat un stimulent, o integrare europeană mai intensă. În acest domeniu unele guverne au progresat altele au regresat. După șapte ani de la introducerea monedei euro au apărut primele semne de îngrijorare; euro era însoțit de un fel de protecționism (mai ales din Franța). Tot atunci în situații dificile se aflau și Italia, Portuagalia, Spania. Astăzi zona euro se află din nou în impas din cauza situatiei economice din Grecia și Spania. Dar dacă Spania încearcă și reușește să-și redreseze situația înregistrând creșteri a exporturilor și o credibilitate mai mare pe piața financiară, Grecia trece de la un regim de austeritate la altul și cere de fiecare dată noi ajutoare financiare atât de la organele din zona euro cât și de la unele structuri externe. Această situație apare din cauza crizei economice internaționale care în acutizat situația Greciei și a impus guvernul elen să facă față atât necesității de consolidare a sistemului fiscal cât și adoptării unor reforme structurale care să contribuie la reducerea deficitului bugetar foarte mare și a nivelului foarte ridicat al datoriei publice. Aceste probleme apăruseră din cauza politicii de protecție socială prea generoasă și împrumuturile acordate guvernului la dobânzi mari care nu puteau fi plătite. În 2009 guvernul a întreprins: înghețarea salariilor pentru bugetari, creșterea vârstei de pensionare, majorarea accizelor la tutun și alcool și eliminarea celui de-al 14-lea salariu. În pofida acestor măsuri fost anul celei mai acute recesiuni, s-au înregistrat cele mai înalte rate ale șomajului, datorii publice și deficite bugetare mari. În 2011 indicii economiei Greciei au oscilat tot mai mult spre valorile negative înregistând un ritm negativ al PIB în creștere (de la -3,5 în 2010 la -6,9% în 2011), o rată foarte mare a șomajului (17,7%, față de 12,6% în 2010) etc. În 2012 departe de a se redresa economia Greciei se ia în calcul posibilitatea ca țara să părăsească zona euro. În 2015 Grecia cere noi ajutoare în schimbul reformelor, iar șeful Eurogrupului, ministrul de finanțe din zona euro, Jeroen Dijsselbloem avertizează că ieșirea Greciei din zona euro va duce la instabilitate în toată zona euro.

CONCLUZIE:

Examinând modelul Europei contemporane și anume, cei doi vectori ortegieni despre care am vorbit mai devreme, vedem că în pofida faptului că eseurile din Revolta Maselor erau atenționări; oamenii-masă nu au dispărut. Fiziologia lor a rămas aceiași. În Europa mai mult decât în oricare alt punct de pe glob oamenii simt apartenența la clasele sociale, lucru despre care vorbea și Karl Marx. În Europa prin clase sociale și sindicate se rezolvă orice și se obțin orice compromisuri. Asta pentru că politicienii se simt direct dependenți de opinia maselor, ceea ce provoacă intervenția și protecționismul statului în toate domeniile. Subvențiile și ajutoarele fac să dispară concurența. Astfel, spre exemplu, profesorii universitari întâlnesc cea mai mare dificultate la intrarea în sistem. După, odată cu trecerea timpului, cu cât vârsta înaintează profesorul primește o majorare a salariului care în final poate fi de 3,5 ori mai mare decît cel inițial, un salariu independent de activitatea sa științifică. Aceasta este o simplă mostră de persistență a barbariei și ignoranței.

Carte cu un autor

Ortega y Gasset, J. Revolta Maselor, București: Humanitas, 2007

Ortega y Gasset, J. Europa și ideea de națiune și alte eseuri despre despre unele probleme ale omului contemporan, București: Humanitas, 2002

Ortega y Gasset, J. Dezumanizarea artei și alte eseuri de estetică, București: Humanitas, 2000

Ortega y Gasset, J. El hombre y la gente,

Ortega y Gasset, J. Tema vremii noastre, Trad. de Sorin Mărculescu, București: Humanitas. 1997

Blaz Gonzalez, P. Ortega's The Revolt of the Masses and the Triumph of the New Man, USA: Algora, 2007

Senabre Sempere, R. Lengua y Estilo de ORTEGA y GASSET Salamanca: Salamanca, 1964, În: Filosofía y Letras, Tomo XVIII, num. 3

Torrente Ballester, G. Panorama de la literatura española contemporánea. Madrid: Guadarrama , 1961

Patapievici H.-R. Omul recent, București: Humanitas, 2001

Shaw D. La generación 98, 7-a ed, Madrid: Cátedra,1997

Raley, Harold C. Ortega y Gasset: filósofo de la unidad europea, Trad. de Ernestina Champourcin, Madrid: Revista de Occidente, 1977

Carte cu mai mult de trei autori

Alesino A. ș. a. Viitorul Europei: reformă sau declin. Chișinău: Editura ARC, 2008

Articole, studii

Chișu L. Literatura în SIC- Provocări și ispite, În: Culegerea de articole: Omul nou al Europei: Modele, Prototipuri, Idealuri, 23-24 mai 2014

Ungureanu E. Homo digitus CTRL+ALT+DELETE, În: Culegerea de articole: Omul nou al Europei: Modele, Prototipuri, Idealuri, 23-24 mai 2014

Ciocoi T. Polimorfismul omului contemporan, În: Culegerea de articole: Omul nou al Europei: Modele, Prototipuri, Idealuri, 23-24 mai 2014

Stănicel N. Omul-masă și mulțimile cu psiholoria lor, În: Revista Medicală Română, Medicină și Cultură, 2006, nr 4

Lorente J.J.S. La ideea de Europa en el pensamiento politico de Ortega y Gasset, În: Revista de estudios politicos (Nueva Epoca), 1994, nr. 83 ianuarie-martie

Konrad A. El fin del nacionalismo, Madrid:Ediciones Encuentro, 2014

Dahrendorf R. Los Ciudadanos de del siglo XXI, La educacion que queremos-Formar ciudadanos 1999, În ed. Santillana 1999

Maggi de Gandolfi D. Ecología: El nuevo dios verde, În: Vida y Ética de de Bioética Universitad Catolica Argentina, iunie 2011, nr 1

Alte surse

Europol TE-SAT, European Union terorism situation, 2014

Shuman R. Declarația 9 mai 1950, În: http://europa.eu/about-eu/basic-information/symbols/europe-day/schuman-declaration/index_en.htm

Resurse internet

Busca biografías, Ortega y Gasset J. În: http://www.buscabiografias.com/biografia/verDetalle/1222/Jose%20Ortega%20y%20Gasset

Cojocaru D.-A. 10 pentru „Revolta maselor”, 24 martie 2013 . În: http://zeceintop.ro/10-pentru-revolta-maselor/

Agachi A. J. Ortega y Gasset filosoful eternității, 17 martie 2009. În http://ziarullumina.ro/biografii-luminoase/jose-ortega-y-gasset-filosoful-eternitatii

Stuparu L. Unitatea Europeană- între filosofie și ideologie, nr 163. În: http://www.sferapoliticii.ro/sfera/163/art09-Stuparu.php

Llosa M. V. La rebelión de las masas, 4 dec 2005. În: http://elpais.com/diario/2005/12/04/opinion/1133650807_850215.html

Imatz A. ORTEGA Y GASSET : UN EUROPÉISTE CRITIQUE DE MASSES ET DE ÉLITES, 01/04/2011. În : http://www.polemia.com/pdf_v2/pourhomme-masse.pdf

Bertomeu G. Sintesis sobre la rebelion de las masas, 3 august 2012. În: http://www.consultorspolitics.com/2012/08/03/sintesis-sobre-la-rebelion-de-las-masas-de-ortega-y-gasset/

Fernandez Lopez J. Ortega y Gasset- Vida y obra. În: http://hispanoteca.eu/Literatura%20espa%C3%B1ola/Generaci%C3%B3n%20del%2014/Ortega%20y%20Gasset-Vida%20y%20obras.htm

RODRÍGUEZ LAFUENTE F. La cortesía del filósofo, 15 noiembrie 2000. În: http://elpais.com/diario/2000/11/15/cultura/974242803_850215.html

Villena M.A. Un congreso pretende saldar la „deuda nacional” con la obra de Ortega y Gasset, 15 noiembrie 2000. În: http://elpais.com/diario/2000/11/15/cultura/974242801_850215.html

Sebastián J. J. El principio aristocrático en Ortega y Gasset, 16 decembrie 2010. În: http://www.elmanifiesto.com/articulos.asp?idarticulo=3603

Petre V. Uniunea Europeană, 3 aprilie 2011. În: http://www.scientia.ro/scientia-geographica/109-cia-the-world-factbook-in-limba-romana/1825-uniunea-europeana-harta-geografie-populatie-guvernare-economie-telecomunicatii-transporturi-sistem-aparare-nationala.html

BBC, Pacifism. În: http://www.bbc.co.uk/ethics/war/against/pacifism_1.shtml#top

Draghici M. Avertisment al unui oficial NATO: …riscul unui conflict militar, 21 februarie 2015. În: http://www.mediafax.ro/externe/avertisment-al-unui-oficial-nato-rusia-ar-putea-ataca-un-stat-estic-membru-al-aliantei-cu-riscul-unui-conflict-nuclear-13866461

Parlamentul European, Cultura. În:

http://www.europarl.europa.eu/aboutparliament/ro/displayFtu.html?ftuId=FTU_5.13.1.html

Nogueira A.-M. Fișe tehnice privind Uniunea Europeană, mai 2015. În: http://www.europarl.europa.eu/aboutparliament/ro/displayFtu.html?ftuId=FTU_5.13.1.html

Anexa 1

Pretutindeni au apărut oameni-mase, omul-masă de care se ocupă acest volum, un tip de om făcut la repezeală, alcătuit din câteva plăpânde abstracții și care, tocmai de aceea, este identic de la un capăt la celălalt al Europei. Lui i se datorește aspectul mohorât, de asfixiantă monotonie pe care îl îmbracă viața pe întregul continent. Omul-masă este omul golit în prealabil de propria-i istorie, fără măruntaiele trecutului și, prin aceasta, ascultând de toate disciplinele așa-zise „internaționale". Nu este un om, ci mai degrabă o carapace de om, constituită din simple idolafori; este lipsit de un „înăuntru", de o intimitate inexorabil și inalienabil a sa, de un eu irevocabil. Iar de aici provine permanenta sa disponibilitate de a se preface că este una sau alta. El are doar apetituri, crede că are numai drepturi, și nu și obligați : este omul lipsit de noblețea care obligă — sine nobilitate—, snobul1.(pag. 16)

Societatea este întotdeauna unitatea dinamică a doi factori: minoritățile și masele. Minoritățile sunt indivizi sau grupuri de indivizi calificați în mod special. Masa este ansamblul de persoane nu neapărat calificate. Așadar, trebuie evitat a înțelege prin „masă" numai sau în primul rând „masele muncitorești". Masă este „omul mediu". Și astfel ceea ce era o simplă cantitate — mulțimea — se convertește într-o valoare calitativă: este calitatea comună, ceea ce aparține tuturor și nimănui, este omul ca om nediferențiat de ceilalți semeni și care repetă un tip generic.(pag.48)

Se dorește ca omul mediu să fie stăpân. Atunci nu e de mirare că acesta acționează după cum îl taie capul, că reclamă tot soiul de plăceri, că-și impune hotărât voința, că respinge orice servitute, că nu ascultă de nici un sfat, se îngrijește doar de persoana sa și de plăcerile sale, își supraveghează doar propria-i ținută. Acestea sunt câteva dintre atributele eterne care i se potrivesc cel mai bine conștiinței de stăpân. Astăzi le găsim sălășluind în omul mediu, în masă.(pag.59)

Omul mediu este, dacă se poate spune astfel, câmpul de desfășurare a istoriei fiecărei epoci. El este pentru istorie ceea ce nivelul mării este pentru geografie. Dacă nivelul mediu se află astăzi acolo unde înainte aveau acces numai aristocrații(pag.59)

In epoca noastră domină omul-masă, el este cel care decide… rolul lor consta în a adera la decizia uneia sau alteia dintre minorități. Acestea își prezentau „programele" — cuvânt grăitor! Programele erau, într-adevăr, programe de viață colectivă. Prin ele, masele erau invitate să accepte un proiect de decizie. (pag.83)

Omul-masă este omul a cărui viață e lipsită de proiecte și merge în derivă; de aceea nici nu construiește nimic, cu toate că posibilitățile și puterea sa sunt enorme.(pag.84,57)

Omul mediu din epocile trecute învăța zilnic această înțelepciune fundamentală de la lumea sa, pentru că era o lume atât de greoi organizată, încât catastrofele erau frecvente și nimic nu era sigur, abundent sau stabil în ea. Noile mase se află însă în fața unui peisaj plin de posibilități și, pe deasupra, sigur, toate fiind gata pregătite, la dispoziția lor, fără a li se cere vreun efort prealabil, așa cum găsim soarele pe cer fără a fi trebuit ca noi înșine să-1 urcăm pe umeri. Nici o ființă umană nu-i este recunoscătoare alteia pentru aerul pe care-1 respiră, pentru că aerul n-a fost fabricat de nimeni: aparține ansamblului a ceea ce „este aici", a ceea ce, cum spuneam, „e natural", pentru că nu lipsește. Aceste mase răsfățate sunt însă suficient de puțin inteligente ca să creadă că organizarea materială și socială pusă la dispoziția lor, ca aerul, are aceeași origine ca și el, de vreme ce, în aparență, nici ea nu lipsește și este aproape la fel de perfectă ca și cea naturală. Așadar, teza mea este următoarea: însăși perfecțiunea cu care secolul al XlX-lea a dat o organizare anumitor domenii ale vieții se află la originea faptului că masele beneficiare nu o consideră ca organizare, ci ca natură. Astfel se explică și se definește absurda stare de spirit pe care o dezvăluie masele: nu le preocupă nimic altceva decât propria lor bunăstare.(pag.95)

Omul-masă n-ar fi recurs niciodată la ceva din afara lui, dacă circumstanța nu l-ar fi silit cu brutalitate; cum circumstanța nu-1 mai obligă acum, eternul om-masă, consecvent cu sine însuși, încetează să mai apeleze la alții și devine singurul stăpân al vieții sale. (pag. 97)

Pentru a defini omul-masă actual, care este la fel de „masă" ca și odinioară, dar care astăzi vrea să ia locul elitelor, trebuie să-1 opunem celor două forme pure care se amestecă în el: masa normală și nobilul autentic sau curajos.(pag.100-101)

Cheia sau ecuația psihologică a tipului uman dominant astăzi… este consecința sau corolarul acestei

structuri fundamentale, care ar putea să se rezume astfel: lumea organizată de secolul al XlX-lea, producând automat un om nou, a pus în el formidabile apetituri, mijloace puternice și de tot felul pentru a le satisface — mijloace economice, corporale (igienă, sănătate cu o medie superioară celei din toate epocile anterioare), civile și tehnice (înțeleg prin aceasta cantitatea enormă de cunoștințe parțiale și de

eficiență practică pe care le are astăzi omul mediu și de care a dus lipsă întotdeauna în trecut). După ce 1-a înzestrat cu toate aceste puteri, secolul al XlX-lea 1-a lăsat în voia lui, și atunci, urmându-și firea, omul mediu s-a închis în sine.(pag.101,143)

Acest om mediu — care a învățat să se folosească de multe dintre aparatele create de civilizație, dar care se caracterizează printr-o ignoranță desăvârșită privind principiile înseși ale civilizației — nu poate să o conducă decât prost.(pag.102)

Omul mediu n-a crezut niciodată că ar avea „idei" despre lucruri. Avea credințe, tradiții, experiențe, proverbe, mentalități, dar nu și-a închipuit vreodată că e posesorul unor opinii teoretice despre ceea ce sunt sau ar trebui să fie lucrurile, de pildă despre literatură sau despre politică. Ceea ce proiecta și făcea politicianul i se părea bine sau rău; își dădea sau nu acordul, atitudinea lui se limita însă la a reproduce, pozitiv sau negativ, acțiunea creatoare a celorlalți. Niciodată nu i s-a întâmplat să opună „ideilor" politicianului pe ale sale; nici măcar să judece „ideile" politicianului de pe poziția altor „idei" pe care ar fi crezut că le are.(pag.105)

Omul-masă se consideră perfect. Ca să se simtă perfect, un om superior trebuie să fie deosebit de vanitos, iar credința în perfecțiunea lui nu este o parte a structurii sale intime, nu este naivă, ci îi vine din vanitate, având chiar pentru el însuși un caracter fictiv, imaginar și problematic.(pag.103-104)

(105)

Omul mediu se pomenește că are „idei", însă nu are facultatea de a le produce. El nici măcar nu bănuiește în ce element subtil trăiesc ideile. Vrea să emită o părere, dar nu vrea să accepte condițiile și postulatele pe care le presupune actul de a-ți face o opinie. De aceea „ideile" sale nu sunt efective, ci doar dorințe legate de cuvinte, așa cum sunt cuvintele în romanțe.(pag.108)

Omul-masă actual este, într-adevăr, un primitiv, care s-a strecurat prin culise pe străvechea scenă a civilizației.(pag.117)

Omul-masă nu ține cont de rațiuni și nu învață nimic decât pe propria-i piele.(pag.119)

Omul-masă crede că civilizația în care s-a născut și de care se folosește este la fel de spontană și de primitivă ca și Natura și că, ipsofacto, se transformă în primitiv.(pag.124)

Astăzi triumfă omul-masă, și deci doar încercările puse de el la cale, impregnate de stilul lui primitiv, pot sărbători o aparentă victorie.(pag.130)

Dacă urmărim efectele din viața publică și studiem structura psihologică a acestui tip de om-masă, vom descoperi următoarele:1. impresia înnăscută și radicală că viața e ușoară, îmbelșugată, fără vreo limitare tragică; așadar, fiecare individ mediu descoperă în sine o senzație de dominare și de triumf, care, 2. îl invită să se afirme, așa cum este, să proclame drept bun și complet patrimoniul său moral și intelectual.Această automulțumire îl îndeamnă să rămână surd la orice instanță exterioară, să nu asculte, să nu admită punerea în discuție a opiniilor sale și să nu se bazeze pe ceilalți. Senzația intimă de dominare îl împinge constant să exercite un rol predominant. Prin urmare, va acționa ca și când nu ar exista pe lume decât el și cei asemenea lui; deci 3. va interveni peste tot, pentru a-și impune punctul de vedere mediocru, fără considerație, fără zăbavă, fără formalități sau reticențe, adică într-un regim de „acțiune directă".Acest ansamblu de trăsături ne-a făcut să ne gândim la anumite moduri deficitare de a fi om, la cel al „copilului răsfățat" și la „primitivul rebel", adică barbar.(pag.132,93)

Acest simplu fapt este suficient pentru a stăvili naiva noastră tendință de a crede că excesul de bunuri favorizează viața. Ba dimpotrivă. O lume debordând de posibilități produce grave deformări și specimene vicioase ale existenții umane, pe care le-am putea reuni în categoria generală „om-moștenitor", categorie pentru care „aristocratul" este decât un caz particular, copilul răsfățat un alt caz, omul-masă din vremea noastră — altul, dar mult mai amplu și mai radical.(pag.134-135)

Tonul existenței omului-masă este dat de neseriozitate, de „glumă". Omul-masă nu atribuie faptelor sale un caracter irevocabil, ca și „băiatul de familie" față de șotiile sale; toată această grabă de a adopta în toate domeniile atitudini aparent tragice, definitive, categorice, nu este decât aparență; se joacă de-a tragedia, pentru că nu crede că tragedia efectivă ar putea fi verosimilă într-o lume civilizată.(pag.140)

Omul-masă nu-și înfige trainic picioarele în fermitatea de neclintit a destinului său; dimpotrivă, el vegetează suspendat fictiv în spațiu. De aici rezultă faptul că niciodată aceste vieți, fără greutate și fără rădăcini — deracinees din destinul lor —, nu s-au lăsat ca astăzi târâte de cel mai slab curent. Aceasta este vremea „curentelor", de care „ne lăsăm târâți".(pag.141)

Fără îndoială că tehnica, împreună cu democrația, a dat naștere omului-masă în sensul cantitativ al acestui termen. Aceste pagini au încercat să arate însă că tehnica este răspunzătoare și de existența omului-masă, în sensul calitativ și peiorativ al termenului. Rezultă însă că omul de știință actual este prototipul omului-masă. Și nu întâmplător, nici datorită imperfecțiunii fiecărui om de știință, ci pentru că știința însăși — rădăcină a civilizației — îl convertește automat în om-masă, adică face din el un primitiv, un barbar modern. (pag.144)

Această condiție de „a nu asculta", de a nu se supune unor instanțe superioare, pe care am prezentat-o în repetate rânduri drept caracteristică a omului-masă, atinge culmea tocmai la acești oameni parțial calificați.(pag.148)

Este foarte interesantă și revelatoare examinarea atitudinii pe care omul-masă o adoptă față de stat. El îl vede, îl admiră, știe că e acolo, asigurându-i existența; dar nu are conștiința faptului că acesta e o creație umană,inventată de anumiți oameni și susținută de anumite virtuți și principii care au existat odinioară în oameni și care mâine ar putea dispărea. Pe de altă parte, omul-masă vede în stat o putere anonimă și cum el însuși se simte anonim —oarecare —, crede că statul îi aparține. închipuiți-vă că în viața publică a unei țări survine o dificultate sau un conflict ori o problemă; omul-masă va fi tentat să ceară imediat statului să-și asume dificultatea, să se însărcineze direct cu rezolvarea ei, prin uriașele și invincibilele sale mijloace. Omul.masa crede, într-adevăr, că el este statul și va tinde din ce în ce mai mult să-1 facă să funcționeze sub orice pretext, să anihileze prin intermediul statului orice minoritate creatoare care îl stânjenește, care îl stingherește indiferent de domeniu: politică, idei, industrie. (pag.156-157)

In capitolele anterioare, am încercat să schițez un nou tip de om care predomină astăzi în lume: l-am numit omul-masă și am subliniat că principala sa caracteristică constă în faptul că, simțindu-se mediocru, proclamă dreptul la mediocritate și refuză recunoașterea unor instanțe superioare lui.(pag.172)

Cât despre celelalte dictaturi, am văzut bine cum acestea îl flatează pe omul-masă, călcând în picioare tot ceea ce pare a fi o eminență.(pag.225)

Omul-masă este cu totul lipsit de morală, care înseamnă întotdeauna, prin esența sa, un sentiment de supunere față de ceva, conștiința de a sluji și de a avea o obligație. Dar poate că este o greșeală să spunem „cu totul". Pentru că nu este vorba doar de faptul că acest tip de creatură ignoră morala.(pag.226)

Omul-masă trăiește încă tocmai din ceea ce el neagă, dar alții au construit sau acumulat.(pag.227)

Anexa nr. 2

Anexa nr. 3

Carte cu un autor

Ortega y Gasset, J. Revolta Maselor, București: Humanitas, 2007

Ortega y Gasset, J. Europa și ideea de națiune și alte eseuri despre despre unele probleme ale omului contemporan, București: Humanitas, 2002

Ortega y Gasset, J. Dezumanizarea artei și alte eseuri de estetică, București: Humanitas, 2000

Ortega y Gasset, J. El hombre y la gente,

Ortega y Gasset, J. Tema vremii noastre, Trad. de Sorin Mărculescu, București: Humanitas. 1997

Blaz Gonzalez, P. Ortega's The Revolt of the Masses and the Triumph of the New Man, USA: Algora, 2007

Senabre Sempere, R. Lengua y Estilo de ORTEGA y GASSET Salamanca: Salamanca, 1964, În: Filosofía y Letras, Tomo XVIII, num. 3

Torrente Ballester, G. Panorama de la literatura española contemporánea. Madrid: Guadarrama , 1961

Patapievici H.-R. Omul recent, București: Humanitas, 2001

Shaw D. La generación 98, 7-a ed, Madrid: Cátedra,1997

Raley, Harold C. Ortega y Gasset: filósofo de la unidad europea, Trad. de Ernestina Champourcin, Madrid: Revista de Occidente, 1977

Carte cu mai mult de trei autori

Alesino A. ș. a. Viitorul Europei: reformă sau declin. Chișinău: Editura ARC, 2008

Articole, studii

Chișu L. Literatura în SIC- Provocări și ispite, În: Culegerea de articole: Omul nou al Europei: Modele, Prototipuri, Idealuri, 23-24 mai 2014

Ungureanu E. Homo digitus CTRL+ALT+DELETE, În: Culegerea de articole: Omul nou al Europei: Modele, Prototipuri, Idealuri, 23-24 mai 2014

Ciocoi T. Polimorfismul omului contemporan, În: Culegerea de articole: Omul nou al Europei: Modele, Prototipuri, Idealuri, 23-24 mai 2014

Stănicel N. Omul-masă și mulțimile cu psiholoria lor, În: Revista Medicală Română, Medicină și Cultură, 2006, nr 4

Lorente J.J.S. La ideea de Europa en el pensamiento politico de Ortega y Gasset, În: Revista de estudios politicos (Nueva Epoca), 1994, nr. 83 ianuarie-martie

Konrad A. El fin del nacionalismo, Madrid:Ediciones Encuentro, 2014

Dahrendorf R. Los Ciudadanos de del siglo XXI, La educacion que queremos-Formar ciudadanos 1999, În ed. Santillana 1999

Maggi de Gandolfi D. Ecología: El nuevo dios verde, În: Vida y Ética de de Bioética Universitad Catolica Argentina, iunie 2011, nr 1

Alte surse

Europol TE-SAT, European Union terorism situation, 2014

Shuman R. Declarația 9 mai 1950, În: http://europa.eu/about-eu/basic-information/symbols/europe-day/schuman-declaration/index_en.htm

Resurse internet

Busca biografías, Ortega y Gasset J. În: http://www.buscabiografias.com/biografia/verDetalle/1222/Jose%20Ortega%20y%20Gasset

Cojocaru D.-A. 10 pentru „Revolta maselor”, 24 martie 2013 . În: http://zeceintop.ro/10-pentru-revolta-maselor/

Agachi A. J. Ortega y Gasset filosoful eternității, 17 martie 2009. În http://ziarullumina.ro/biografii-luminoase/jose-ortega-y-gasset-filosoful-eternitatii

Stuparu L. Unitatea Europeană- între filosofie și ideologie, nr 163. În: http://www.sferapoliticii.ro/sfera/163/art09-Stuparu.php

Llosa M. V. La rebelión de las masas, 4 dec 2005. În: http://elpais.com/diario/2005/12/04/opinion/1133650807_850215.html

Imatz A. ORTEGA Y GASSET : UN EUROPÉISTE CRITIQUE DE MASSES ET DE ÉLITES, 01/04/2011. În : http://www.polemia.com/pdf_v2/pourhomme-masse.pdf

Bertomeu G. Sintesis sobre la rebelion de las masas, 3 august 2012. În: http://www.consultorspolitics.com/2012/08/03/sintesis-sobre-la-rebelion-de-las-masas-de-ortega-y-gasset/

Fernandez Lopez J. Ortega y Gasset- Vida y obra. În: http://hispanoteca.eu/Literatura%20espa%C3%B1ola/Generaci%C3%B3n%20del%2014/Ortega%20y%20Gasset-Vida%20y%20obras.htm

RODRÍGUEZ LAFUENTE F. La cortesía del filósofo, 15 noiembrie 2000. În: http://elpais.com/diario/2000/11/15/cultura/974242803_850215.html

Villena M.A. Un congreso pretende saldar la „deuda nacional” con la obra de Ortega y Gasset, 15 noiembrie 2000. În: http://elpais.com/diario/2000/11/15/cultura/974242801_850215.html

Sebastián J. J. El principio aristocrático en Ortega y Gasset, 16 decembrie 2010. În: http://www.elmanifiesto.com/articulos.asp?idarticulo=3603

Petre V. Uniunea Europeană, 3 aprilie 2011. În: http://www.scientia.ro/scientia-geographica/109-cia-the-world-factbook-in-limba-romana/1825-uniunea-europeana-harta-geografie-populatie-guvernare-economie-telecomunicatii-transporturi-sistem-aparare-nationala.html

BBC, Pacifism. În: http://www.bbc.co.uk/ethics/war/against/pacifism_1.shtml#top

Draghici M. Avertisment al unui oficial NATO: …riscul unui conflict militar, 21 februarie 2015. În: http://www.mediafax.ro/externe/avertisment-al-unui-oficial-nato-rusia-ar-putea-ataca-un-stat-estic-membru-al-aliantei-cu-riscul-unui-conflict-nuclear-13866461

Parlamentul European, Cultura. În:

http://www.europarl.europa.eu/aboutparliament/ro/displayFtu.html?ftuId=FTU_5.13.1.html

Nogueira A.-M. Fișe tehnice privind Uniunea Europeană, mai 2015. În: http://www.europarl.europa.eu/aboutparliament/ro/displayFtu.html?ftuId=FTU_5.13.1.html

Anexa 1

Pretutindeni au apărut oameni-mase, omul-masă de care se ocupă acest volum, un tip de om făcut la repezeală, alcătuit din câteva plăpânde abstracții și care, tocmai de aceea, este identic de la un capăt la celălalt al Europei. Lui i se datorește aspectul mohorât, de asfixiantă monotonie pe care îl îmbracă viața pe întregul continent. Omul-masă este omul golit în prealabil de propria-i istorie, fără măruntaiele trecutului și, prin aceasta, ascultând de toate disciplinele așa-zise „internaționale". Nu este un om, ci mai degrabă o carapace de om, constituită din simple idolafori; este lipsit de un „înăuntru", de o intimitate inexorabil și inalienabil a sa, de un eu irevocabil. Iar de aici provine permanenta sa disponibilitate de a se preface că este una sau alta. El are doar apetituri, crede că are numai drepturi, și nu și obligați : este omul lipsit de noblețea care obligă — sine nobilitate—, snobul1.(pag. 16)

Societatea este întotdeauna unitatea dinamică a doi factori: minoritățile și masele. Minoritățile sunt indivizi sau grupuri de indivizi calificați în mod special. Masa este ansamblul de persoane nu neapărat calificate. Așadar, trebuie evitat a înțelege prin „masă" numai sau în primul rând „masele muncitorești". Masă este „omul mediu". Și astfel ceea ce era o simplă cantitate — mulțimea — se convertește într-o valoare calitativă: este calitatea comună, ceea ce aparține tuturor și nimănui, este omul ca om nediferențiat de ceilalți semeni și care repetă un tip generic.(pag.48)

Se dorește ca omul mediu să fie stăpân. Atunci nu e de mirare că acesta acționează după cum îl taie capul, că reclamă tot soiul de plăceri, că-și impune hotărât voința, că respinge orice servitute, că nu ascultă de nici un sfat, se îngrijește doar de persoana sa și de plăcerile sale, își supraveghează doar propria-i ținută. Acestea sunt câteva dintre atributele eterne care i se potrivesc cel mai bine conștiinței de stăpân. Astăzi le găsim sălășluind în omul mediu, în masă.(pag.59)

Omul mediu este, dacă se poate spune astfel, câmpul de desfășurare a istoriei fiecărei epoci. El este pentru istorie ceea ce nivelul mării este pentru geografie. Dacă nivelul mediu se află astăzi acolo unde înainte aveau acces numai aristocrații(pag.59)

In epoca noastră domină omul-masă, el este cel care decide… rolul lor consta în a adera la decizia uneia sau alteia dintre minorități. Acestea își prezentau „programele" — cuvânt grăitor! Programele erau, într-adevăr, programe de viață colectivă. Prin ele, masele erau invitate să accepte un proiect de decizie. (pag.83)

Omul-masă este omul a cărui viață e lipsită de proiecte și merge în derivă; de aceea nici nu construiește nimic, cu toate că posibilitățile și puterea sa sunt enorme.(pag.84,57)

Omul mediu din epocile trecute învăța zilnic această înțelepciune fundamentală de la lumea sa, pentru că era o lume atât de greoi organizată, încât catastrofele erau frecvente și nimic nu era sigur, abundent sau stabil în ea. Noile mase se află însă în fața unui peisaj plin de posibilități și, pe deasupra, sigur, toate fiind gata pregătite, la dispoziția lor, fără a li se cere vreun efort prealabil, așa cum găsim soarele pe cer fără a fi trebuit ca noi înșine să-1 urcăm pe umeri. Nici o ființă umană nu-i este recunoscătoare alteia pentru aerul pe care-1 respiră, pentru că aerul n-a fost fabricat de nimeni: aparține ansamblului a ceea ce „este aici", a ceea ce, cum spuneam, „e natural", pentru că nu lipsește. Aceste mase răsfățate sunt însă suficient de puțin inteligente ca să creadă că organizarea materială și socială pusă la dispoziția lor, ca aerul, are aceeași origine ca și el, de vreme ce, în aparență, nici ea nu lipsește și este aproape la fel de perfectă ca și cea naturală. Așadar, teza mea este următoarea: însăși perfecțiunea cu care secolul al XlX-lea a dat o organizare anumitor domenii ale vieții se află la originea faptului că masele beneficiare nu o consideră ca organizare, ci ca natură. Astfel se explică și se definește absurda stare de spirit pe care o dezvăluie masele: nu le preocupă nimic altceva decât propria lor bunăstare.(pag.95)

Omul-masă n-ar fi recurs niciodată la ceva din afara lui, dacă circumstanța nu l-ar fi silit cu brutalitate; cum circumstanța nu-1 mai obligă acum, eternul om-masă, consecvent cu sine însuși, încetează să mai apeleze la alții și devine singurul stăpân al vieții sale. (pag. 97)

Pentru a defini omul-masă actual, care este la fel de „masă" ca și odinioară, dar care astăzi vrea să ia locul elitelor, trebuie să-1 opunem celor două forme pure care se amestecă în el: masa normală și nobilul autentic sau curajos.(pag.100-101)

Cheia sau ecuația psihologică a tipului uman dominant astăzi… este consecința sau corolarul acestei

structuri fundamentale, care ar putea să se rezume astfel: lumea organizată de secolul al XlX-lea, producând automat un om nou, a pus în el formidabile apetituri, mijloace puternice și de tot felul pentru a le satisface — mijloace economice, corporale (igienă, sănătate cu o medie superioară celei din toate epocile anterioare), civile și tehnice (înțeleg prin aceasta cantitatea enormă de cunoștințe parțiale și de

eficiență practică pe care le are astăzi omul mediu și de care a dus lipsă întotdeauna în trecut). După ce 1-a înzestrat cu toate aceste puteri, secolul al XlX-lea 1-a lăsat în voia lui, și atunci, urmându-și firea, omul mediu s-a închis în sine.(pag.101,143)

Acest om mediu — care a învățat să se folosească de multe dintre aparatele create de civilizație, dar care se caracterizează printr-o ignoranță desăvârșită privind principiile înseși ale civilizației — nu poate să o conducă decât prost.(pag.102)

Omul mediu n-a crezut niciodată că ar avea „idei" despre lucruri. Avea credințe, tradiții, experiențe, proverbe, mentalități, dar nu și-a închipuit vreodată că e posesorul unor opinii teoretice despre ceea ce sunt sau ar trebui să fie lucrurile, de pildă despre literatură sau despre politică. Ceea ce proiecta și făcea politicianul i se părea bine sau rău; își dădea sau nu acordul, atitudinea lui se limita însă la a reproduce, pozitiv sau negativ, acțiunea creatoare a celorlalți. Niciodată nu i s-a întâmplat să opună „ideilor" politicianului pe ale sale; nici măcar să judece „ideile" politicianului de pe poziția altor „idei" pe care ar fi crezut că le are.(pag.105)

Omul-masă se consideră perfect. Ca să se simtă perfect, un om superior trebuie să fie deosebit de vanitos, iar credința în perfecțiunea lui nu este o parte a structurii sale intime, nu este naivă, ci îi vine din vanitate, având chiar pentru el însuși un caracter fictiv, imaginar și problematic.(pag.103-104)

(105)

Omul mediu se pomenește că are „idei", însă nu are facultatea de a le produce. El nici măcar nu bănuiește în ce element subtil trăiesc ideile. Vrea să emită o părere, dar nu vrea să accepte condițiile și postulatele pe care le presupune actul de a-ți face o opinie. De aceea „ideile" sale nu sunt efective, ci doar dorințe legate de cuvinte, așa cum sunt cuvintele în romanțe.(pag.108)

Omul-masă actual este, într-adevăr, un primitiv, care s-a strecurat prin culise pe străvechea scenă a civilizației.(pag.117)

Omul-masă nu ține cont de rațiuni și nu învață nimic decât pe propria-i piele.(pag.119)

Omul-masă crede că civilizația în care s-a născut și de care se folosește este la fel de spontană și de primitivă ca și Natura și că, ipsofacto, se transformă în primitiv.(pag.124)

Astăzi triumfă omul-masă, și deci doar încercările puse de el la cale, impregnate de stilul lui primitiv, pot sărbători o aparentă victorie.(pag.130)

Dacă urmărim efectele din viața publică și studiem structura psihologică a acestui tip de om-masă, vom descoperi următoarele:1. impresia înnăscută și radicală că viața e ușoară, îmbelșugată, fără vreo limitare tragică; așadar, fiecare individ mediu descoperă în sine o senzație de dominare și de triumf, care, 2. îl invită să se afirme, așa cum este, să proclame drept bun și complet patrimoniul său moral și intelectual.Această automulțumire îl îndeamnă să rămână surd la orice instanță exterioară, să nu asculte, să nu admită punerea în discuție a opiniilor sale și să nu se bazeze pe ceilalți. Senzația intimă de dominare îl împinge constant să exercite un rol predominant. Prin urmare, va acționa ca și când nu ar exista pe lume decât el și cei asemenea lui; deci 3. va interveni peste tot, pentru a-și impune punctul de vedere mediocru, fără considerație, fără zăbavă, fără formalități sau reticențe, adică într-un regim de „acțiune directă".Acest ansamblu de trăsături ne-a făcut să ne gândim la anumite moduri deficitare de a fi om, la cel al „copilului răsfățat" și la „primitivul rebel", adică barbar.(pag.132,93)

Acest simplu fapt este suficient pentru a stăvili naiva noastră tendință de a crede că excesul de bunuri favorizează viața. Ba dimpotrivă. O lume debordând de posibilități produce grave deformări și specimene vicioase ale existenții umane, pe care le-am putea reuni în categoria generală „om-moștenitor", categorie pentru care „aristocratul" este decât un caz particular, copilul răsfățat un alt caz, omul-masă din vremea noastră — altul, dar mult mai amplu și mai radical.(pag.134-135)

Tonul existenței omului-masă este dat de neseriozitate, de „glumă". Omul-masă nu atribuie faptelor sale un caracter irevocabil, ca și „băiatul de familie" față de șotiile sale; toată această grabă de a adopta în toate domeniile atitudini aparent tragice, definitive, categorice, nu este decât aparență; se joacă de-a tragedia, pentru că nu crede că tragedia efectivă ar putea fi verosimilă într-o lume civilizată.(pag.140)

Omul-masă nu-și înfige trainic picioarele în fermitatea de neclintit a destinului său; dimpotrivă, el vegetează suspendat fictiv în spațiu. De aici rezultă faptul că niciodată aceste vieți, fără greutate și fără rădăcini — deracinees din destinul lor —, nu s-au lăsat ca astăzi târâte de cel mai slab curent. Aceasta este vremea „curentelor", de care „ne lăsăm târâți".(pag.141)

Fără îndoială că tehnica, împreună cu democrația, a dat naștere omului-masă în sensul cantitativ al acestui termen. Aceste pagini au încercat să arate însă că tehnica este răspunzătoare și de existența omului-masă, în sensul calitativ și peiorativ al termenului. Rezultă însă că omul de știință actual este prototipul omului-masă. Și nu întâmplător, nici datorită imperfecțiunii fiecărui om de știință, ci pentru că știința însăși — rădăcină a civilizației — îl convertește automat în om-masă, adică face din el un primitiv, un barbar modern. (pag.144)

Această condiție de „a nu asculta", de a nu se supune unor instanțe superioare, pe care am prezentat-o în repetate rânduri drept caracteristică a omului-masă, atinge culmea tocmai la acești oameni parțial calificați.(pag.148)

Este foarte interesantă și revelatoare examinarea atitudinii pe care omul-masă o adoptă față de stat. El îl vede, îl admiră, știe că e acolo, asigurându-i existența; dar nu are conștiința faptului că acesta e o creație umană,inventată de anumiți oameni și susținută de anumite virtuți și principii care au existat odinioară în oameni și care mâine ar putea dispărea. Pe de altă parte, omul-masă vede în stat o putere anonimă și cum el însuși se simte anonim —oarecare —, crede că statul îi aparține. închipuiți-vă că în viața publică a unei țări survine o dificultate sau un conflict ori o problemă; omul-masă va fi tentat să ceară imediat statului să-și asume dificultatea, să se însărcineze direct cu rezolvarea ei, prin uriașele și invincibilele sale mijloace. Omul.masa crede, într-adevăr, că el este statul și va tinde din ce în ce mai mult să-1 facă să funcționeze sub orice pretext, să anihileze prin intermediul statului orice minoritate creatoare care îl stânjenește, care îl stingherește indiferent de domeniu: politică, idei, industrie. (pag.156-157)

In capitolele anterioare, am încercat să schițez un nou tip de om care predomină astăzi în lume: l-am numit omul-masă și am subliniat că principala sa caracteristică constă în faptul că, simțindu-se mediocru, proclamă dreptul la mediocritate și refuză recunoașterea unor instanțe superioare lui.(pag.172)

Cât despre celelalte dictaturi, am văzut bine cum acestea îl flatează pe omul-masă, călcând în picioare tot ceea ce pare a fi o eminență.(pag.225)

Omul-masă este cu totul lipsit de morală, care înseamnă întotdeauna, prin esența sa, un sentiment de supunere față de ceva, conștiința de a sluji și de a avea o obligație. Dar poate că este o greșeală să spunem „cu totul". Pentru că nu este vorba doar de faptul că acest tip de creatură ignoră morala.(pag.226)

Omul-masă trăiește încă tocmai din ceea ce el neagă, dar alții au construit sau acumulat.(pag.227)

Anexa nr. 2

Anexa nr. 3