Perspectivele de Religie

Omul, ca creație a Divinității, întrunește în sine cele mai nobile calități. Cu părere de rău, el are o puternică predispunere spre a greși. În viață, deseori, suntem puși în fața unei alegeri, uneori, de alegerea făcută depinzînd întreaga noastră viață. Un pas greșit poate fi fatal atît pentru noi cît și pentru cei dragi nouă. În lumea în care trăim, păcatul și crima merg braț la braț, transformîndu-ne din niște ființe nobile, create de către bunul Dumnezeu, în niște fiare fără de valori spirituale și morale.

Religia și eutanasia

Conform religiei, dreptul de ridicare a vieții omului, aparține exclusiv lui Dumnezeu, ca Unul care ne-a creat, și nici o persoană nu are dreptul de a suprima viața alteia sau pe cea proprie. Biserica nu admite eutanasia, deoarece ea înseamnă ucidere sau sinucidere.

În articolul 3 din Declarația Universală a Drepturilor Omului se spune că “orice ființă umană are dreptul la viață”, iar în Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertății fundamentale este accentuat faptul că “moartea nu poate fi aplicată în mod intenționat”.

La fel și Codul Penal al Republicii Moldova în art.148,nu admite eutanasia și menționează că “lipsirea de viață a persoanei în legătură cu o maladie incurabilă sau cu caracterul insuportabil al suferințelor fizice,dacă a existat dorința victimei sau,în cazul minorilor,a rudelor acestora,se pedepsește cu închisoarea de până la 6 ani.”,însă unele state au acceptat practicarea ei.

Eutanasia a fost legiferată în anul 1906 în statul Ohio, SUA. Ulterior a fost practicată în Germania, unde Hitler a ordonat să fie omorîți copiii nou-născuți cu neajunsuri fizice, bolnavii incurabili și invalizii. Conform cercetărilor făcute pe baza documentelor procesului de la Nurenberg, între anii 1939-1941, au fost eliminate peste 70 de mii de vieți, considerate “existente fără valoare vitală”. Pentru unele state eutanasia a devenit ceva normal în decursul anilor și foarte multe persoane au decurs la această metodă, în ciuda eforturilor Bisericii Ortodoxe de a se opune acestei practici. Numai în anul 1995, în Olanda, au murit prin eutanasie 3% din cei decedați, iar în 1998 au fost înregistrate 2565 de decese folosind aceeași metodă. Acest lucru se întîmplă deoarece Olanda este prima țară din lume în care eutanasia a fost legalizată.

Creștinismul respinge eutanasia

Viața omenească, atît în sens creștin și duhovnicesc, cît și în sens biologic, este un dar al lui Dumnezeu pentru că ea vine de la Dumnezeu, stăpînul ei absolut este Dumnezeu însuși. Viața umană este o realitate irepetabilă, de aceea ea trebuie apărată și îngrijită în orice moment s-ar găsi purtătorul acesteia. Fiind creată de Dumnezeu, viața umană este intrinsec bună și merită ca totdeauna să fie respectată și apărată, fie că se va manifesta în mod plenar, fie că va exista cu deficiențe datorită unor cauze cunoscute sau necunoscute. Ca ființe create din punct de vedere biologic, prin dorința lui Dumnezeu intrăm în și ieșim din istorie. Acesta este un drept al persoanei umane, persoana care nu se epuizează însă între intrarea și ieșirea ei în/din istorie.

Creștinismul respinge orice acțiune sau omisiune prin care s-ar încerca ridicarea vieții cuiva și orice modalitate prin care cineva ar încerca să-și ridice viața. Societatea general-umană evaluează însă fără a ține cont totdeauna de valorile promovate de Biserică. Așa se explică faptul că, alături de punctul de vedere creștin cu privire la respectul față de viață și de purtătorul acesteia, au existat și s-au dezvoltat și alte atitudini față de viața umană, încît a apărut o adevărată cultură a morții. Eutanasia este expresia unei mentalități secularizate care are pretenția că omul are dreptul să dispună de viața lui și a altuia. Eutanasia este și expresia unei etici hedoniste și utilitariste care nu vad și rostul suferinței. Creștinismul nu exclude suferința. Aceasta este o realitate pe care Mîntuitorul Cristos n-a negat-o, n-a suprimat-o, ci și-a asumat-o. A fi creștin înseamnă a participa la viața în Cristos, a face din lumina Lui lumina ta, din viața Lui viața ta. Urmînd, așadar, lui Cristos, prin suferința ta, participi într-un anume fel la suferința lui Cristos. Mîntuitorul Cristos nu și-a asumat seferința în mod inutil. Prin urmare nu există suferință inutilă. În absurdul ei, în mod paradoxal, ea are un rost pentru bolnavi și pentru cei din jur, rost pe care însă nu-l putem descifra întotdeauna.

Fie că este activă sau pasivă, eutanasia rămîne o acțiune împotriva lui Dumnezeu. Omul nu poate atenta nici la viața lui, nici la viața vreunui semen de-al său pentru că, în ultima instanță, aceasta înseamnă atentat la suveranitatea lui Dumnezeu. Medicul și nimeni altcineva nu are dreptul să ridice viața vreunei persoane. Cel care nu poate da cuiva un drept, nu i-l poate lua, așadar, cel care nu poate da cuiva viață, nu i-o poate lua. Ca instrument și mijloc prin care Dumnezeu lucrează, medicul, valorificînd vocația și menirea sa, este dator să aline suferințele, dar nu are dreptul să grăbească intenționat procesul natural al morții. În cazul în care sfîrșitul biologic al unei persoane este iminent, nu avem dreptul să-i grăbim acest sfărșit prin eutanasie. Iubirea de aproapele său nu constă în curmarea vieții cuiva din milă pentru a-l scăpa de dureri, ci a-l ajuta să suporte durerea pînă în clipa cînd se va preda lui Dumnezeu, moment care trebuie să rămînă rezultatul unui proces natural și, pe cît posibil, în deplină conștiință.

În cazul bolilor incurabile, Biserica recomandă folosirea tuturor mijloacelor în vederea ușurării durerii provocate de boală, în primul rînd a celor de natură spirituală, înțelegîndu-se prin aceasta administrarea Sfintelor Taine, consilierea duhovnicească, rugăciune și susținere morală, iar în al doilea rînd, de natură medicală, prin administrarea tratamentelor normale, prin asigurarea igienei corespunzătoare și a tratamentelor paleative.

Eutanasia nu poate avea justificare nici medicală, nici economică. Medicul care o practică și-a încălcat menirea și comite un păcat grav, condamnat de Dumnezeu și detestat de Biserică. Pentru evitarea unui asemenea păcat este nevoie de o informare corectă cu privire la gravitatea lui și cu privire la sensul vieții. Moartea fizică este o realitate prin care trece orice ființă creată. Atunci cînd survine în viața omului, cu sau fără suferință, aceasta trebuie privită ca mijloc de unire cu Dumnezeu, ca moment solemn al trecerii noastre în Împărăția veșnică a lui Dumnezeu unde nu este durere, nici întristare, nici suspin.

Astfel, deducem că nu avem dreptul să practicăm eutanasia, luînd viața unui om, lucru pe care numai Dumnezeu îl poate face ca Creator și Domn al ei, iar omul nu trebuie să intervină în operele Sale.

Una din slujbele Bisericii Ortodoxe spre a obține vindecarea este Taina Sf. Maslu. Aceasta Sf. Taină este folositoare tuturor creștinilor bolnavi de boală sufletească și trupească, căci le dă tămăduire trupului și iertare sufletului. Este binevenit ca cel bolnav să se mărturisească și să primească Sf. Împărtășanie ca “să-i fie spre viața de veci și iertarea păcatelor”. În acest fel muribundul nu va mai trăi moartea ca pe o pedeapsă, ci ca pe un mijloc al unirii cu Dumnezeu.

Perspectiva creștină asupra avortului

Familia este prima alcătuire de viață obștească și sîmburele din care cresc toate celelalte forme de viață socială. Ea reprezintă mediul cel mai bun pentru ca ființa umană să se nască și să se dezvolte. Copiii sunt fundamentul prețios al neamului, sunt izvor de noi puteri pentru sporirea potențialului natural uman energetic și spiritual al poporului căruia aparțin, deasemenea ajutînd la regenerarea existenței noastre spirituale.

Pro avortiștii menționează că fătul nu este om, căci el nu are viață proprie, nefiind o persoană umană, ci numai o aglomerare de celule.

Cercetările științifice din secolul actual confirmă teologia și viziunea creștinismului privitor la viața copilului nenăscut. În USA,unii medici anterior susțineau că fătul începe a trăi numai după ce se împlinesc 12 săptămîni de la momentul conceperii.

Astfel, ginecologul american Bernard Nathanson, fost director al unei clinici specializate în avorturi, a efectuat în 2 ani de zile aproximativ 60000 de avorturi la care a folosit cele mai noi metode tehnologice (ultrasunete, examinarea electronică a inimii fătului),în urma cărora a tras concluzia că fătul este o ființă omenească aparte, avînd absolut toate caracteristicele specifice acestuia.

Întru fundamentarea rezultatelor sale, acesta a folosit filmarea cu ultrasunete la avortarea unui făt la doar 12 săptămîni.Cele înregistrate sub denumirea de Strigătul mut confirmă că:

Fătul simte amenințarea instrumentului ucigaș al avortului

La fel simte pericolul manifestînd frica printr-un șir de acțiuni: se mișcă într-o formă violentă și agitată, bătăile inimii se ridică de la 140 vla 200/min,deschide gura într-un strigăt mut.

În ziua de azi concluziile ginecologului au fost asaltate de medicina nucleară care demonstrează că:la 18 zile de la concepere funcționează deja sistemul circulator și sunt sesizate bătăile inimii;deja la 5 săptămîni nasul, obrajii și degetele fătului sunt foarte bine conturate;la 6 săptămîni începe să lucreze sistemul nervos și se vede clar scheletul ,la fel începe să funcționeze stomacul, rinichii și ficatul i;iar la 7 săptămîni putem spune că toate organele interne și externe sunt total conturate și într-un final la 10 săptămîni micuțul are toate caracteristicile unui copil.

În același mod s-au pronunțat și alți medici și specialiști în probleme de acest gen din diferite țări. Concluziile medicului Ernest Hampt, dintr-un studiu moral, sociologic și biologic foarte documentat, sunt definitorii pentru cei ce se opun avortului clasificîndu-l drept crimă cu premeditare. El afirmă: ovulul fecundat nu este o simplă masă celulară fără caractere specifice. El nu este în acest stadiu nici fărîmă de viață botanică, nici măcar embrionul mediului biologic de viață, este pe deplin și absolut viața unei existențe umane și are atîta viață cît are un nou născut, copilul de grădiniță, adolescentul și adultul. Prin urmare, prin avort se omoară viața omenească, existența omenească, chiar dacă se află în stadiul cel mai de început.

Deci, cel ce efectuează avortul nu ia viața unei aglomerări de celule, ci unei vieți omenești.

Din punctul de vedere al creștinismului acestă acțiune nu rămîne fără prejudicii. Efectele avortului se abat atît asupra părinților cît și asupra celorlalte persoane din arborele genealogic. Din această cauză se apelează la Sfînta Liturghie pentru a ține păcea în aceste familii.

Legiuitorul nostru însă în art.159 al Codului Penal condamnă anume provocarea ilegală a avortului,nu însăși avortul.Și anume consideră ilegal avortul săvârșit: în afara instituțiilor medicale sau cabinetelor medicale autorizate în acest scop;de către o persoană care nu are studii medicale superioare special;în cazul sarcinii ce depășește 12 săptămâni;în lipsa indicațiilor medicale,stabilite de Ministerul Sănătății;în cazul contraindicațiilor medicale pentru efectuarea unei asemenea operații;în condiții antisanitare.

Dar biserica spune că dreptul la viață al fătului este egal cu cel al mamei. Mama în acest caz, nu ar putea beneficia de dublul drept la viață precum zic pro avortiștii. Potrivit creștinismului dreptul la viață al fătului este mai important decît dreptul la sănătate al celei care îi dă viață. Astfel dreptul la viață al copilului ce trebuie să se nască este sigur, în timp ce viața și sănătatea mamei nu mai este așa de sigură.

După cum am mai precizat, Biserica, cu întreaga ei învățătură dogmatică, morală și canonică întemeiată pe Sfînta Scriptură și Sfînta Tradiție, a fost în toate timpurile și locurile împotriva avortului ca teorie și practică, clasificîndu-l drept crimă împotriva vieții umane, în rîndul păcatelor strigătoare la cer.

Tertulian, misionar creștin, se ridică energic împotriva avortului pe care îl califică drept crimă. Obligația de a naște copii se regăsește menționată și în canoanele ce opresc desfrînarea și păcatele împotriva firii pe care Sfîntul Grigore de Nyssa, în Canonul 4, le asimilează adulterului.

La fel Atitudinea Bisericii Ortodoxe față de avort este una negativă.Ortodoxia este creștinismul unei religii luptătoare. Ea nu se mulțumește cu descoperirea răului, cu formularea unei judecăți de valoare, care spune răului pe nume, respectiv nu e împăcată cu săvîrșirea avortului. Misiunea ei este de a condamna, dar tot misiunea ei este de a salva, în cazul de față, că nu are numai menirea de a trezi conștiința credincioșilor din comunitatea bisericească, arătîndu-le tuturor în ce constă păcatul avortului și care este gravitatea lui, ci are și îndatorirea de luptă cu metodele și forțele ei proprii pentru respectarea celui dintîi și poate cel mai sfînt drept ce revine fiecărui om din lume și anume acela de a se naște.

Biserica condamnă avortul în numele lui Dumnezeu Atotștiitorul care a rînduit apariția vieții omenești în clipa creației: “Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său” în numele Domnului Savaot, care a îngrădit această viață pe Muntele Sinai cu porunca: “Să nu ucizi”, dar mai ales în numele Mîntuitorului nostru Iisus Hristos care, venind în lume, și-a vărsat propriul Său sînge și a înviat din morți, pentru ca omul “viață să aibă și mai mult să aibă”.

Venind în apărarea copilului, din momentul conceperii sale, Biserica creștină încă de la apariția ei, a avut de spus un cuvînt definitiv și categoric cu privire la avort. Ea a proclamat, cea dintîi în istoria omenirii, într-un mod absolut, înainte de “Declarația drepturilor nenăscutului de la Geneva”, din 1922, înainte de “Declarația privind drepturile copilului”, din 1959, ca și de “Convenția privind drepturile copilului” din 1988, protecția supremă de care trebuie să se bucure copilul, mai înainte de orice.

La această oră, în care bilanțul unui sfîrșit de secol ne avertizează că, în societatea noastră de tip european, post-creștină și deplin secularizată, sub auspiciile industriei avortului, crima colectivă s-a generalizat. În oricare țară, bunăoară, cu aproximativ douăzeci de milioane de locuitori, sunt omorîți prin avort peste un milion de copii. În fața acestei situații, creștinii zilelor noastre, nu pot să rămînă în expectativă. E momentul să se întrebe dacă mai există un drept al copilului. După cum este momentul să știe ce au de făcut, înainte de a cădea sub osînda generațiilor viitoare, dar mai înainte încă sub osînda lui Dumnezeu.

Religia și prostituția

Pentru creștinii ortodocși, care formează majoritatea catățenilor din țara noastră, prostituția este considerată manifestarea publică a unui păcat foarte grav, iar acțiunea de legalizarea a ei, poate reprezenta o încălcare a oricărei conștiințe tradiționale. O caracteristică importantă a tendinței de distrugere a ordinii morale tradiționale, o ordine recunoscută de poporul nostru, este aceea de transforma această devianță într-o acțiune licită. Ea ar aparea asemenea unui “drept” ale unor persoane, pe care mai apoi statul ar trebui să-l recunoască și să-l accepte,mai ales că aceștia ar fi cetățeni cu acte în regulă.. Atitudinea Bisericii Ortodoxe,studiază valoarea sistemelor juridice cu privire la problema discutată pe baza unor principiiale conștiinței:

Gravitatea păcatului curviei și preacurviei în Tradiția Ortodoxă

Sfînta scriptură ne descoperă păcatul desfrîului ca pe un tunel întuneric al iadului prin care omul este ademenit și aruncat într-o prăpastie fără a avea o ieșire. Astfel,dacă expresia “Să nu fii desfrîntat!” constituie a șaptea poruncă din Decalog, Noul Testament pune accent pe gravitatea și efectele păcatului menționat: “Orice păcat pe care-l va săvîrși omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrînării păcătuiește în însuți trupul său”… “Iar desfrînarea și orice necurăție nici să nu se pomenească între voi, după cum se cuvine unor sfinți”. “Iar partea celor fricoși și necredincioși și spurcați și desfrînați este iezerul care arde cu foc și cu pucioasă” ne avertizează Sfîntul Apostol și Evanghelist Ioan.

Trădarea castității mai înseamnă și trădarea harului care se inaugurează prin taina căsătoriei. La fel, este o acțiune de trădare a neamului. Toate lucrurile care susțin valorile morale și spirituale ale vieții în familie sunt reprezentate de acțiunile neamului.

Fenomenul grav al adulterului este însuși infidelitatea ce-l împinge spre păcat, faptă ce spurcă conștiința religioasă. Constituind o biruință, o surpare a unei cetăți (cea a trupului nostru, destinată să găzduiască duhul), păcatul apare în locul unde a viețuit harul căsătoriei și deschide larg o prăpastie în creația lui Dumnezeu, aruncînd viața conjugală în focul iadului. Risipind drepturile inserate în suflet de Dumnezeu,prostituția , prin trădare, răpește și schimonosește un trup ce se află în proprietatea altuia, sădește izolare și rămășițe în viața de familie, neacceptînd legile anunțate întru perpetuarea ființei umane,jefuiește bucuriile și satisfacțiile paternității pervertind natura.

Pentru a-și cruța adepții de prejudiciile adulterului, asemeni tuturor formelor pe care le poate înfățișa desfrînarea, unde foarte gravă este prostituția, Biserica creștină a însumat principiile de conduită morală înunele canoane. Printre care unul ce se referă la adulter, este canonul 58 al Marelui Vasile, care interzice împărtășania pentru 15 ani pe cel ce a comis acest act, la fel și canonul 81 al aceluiași Mare Vasile, care interzice preotului căzut înpăcat la cele sacre. Din multitudinea de canoane bisericești care se referă la adulter, curvie și preacurvie, observăm clar adevărul că Biserica a apărat castitatea dinainte de căsătorie și cea specifică vieții familiale.

Putem aduce un șir de argumente cu privire la netemeinicia instituționalizării prostituției. Argumente medicale: dacă comparăm statisticile americane (unde prostituția este ilegală) cu cele vest-europene (unde prostituția este legalizată) putem concluziona că valorile sifilisul primar și secundar nu sunt foarte diferite, iar privitor la SIDA, care se alimentează în prostituție și oferă una dintre căile cele mai prielnice de existență continuă, ea se alătură într-un mod tragic bolilor venerice mai comune, completînd tabloul întunecat al acestora.Prin SIDA, viața devine un destin cu sfărșit tragic,printr-o moarte rapidă . Cel ce nu dă ascultare poruncii“Să nu fii desfrînat!”, încă de la începutul vieții, este preconizat să plece din lumea pământească în chinuri fizice și morale. Argumente psihologice: aceste argumente sunt la fel de importante ca și celelalte, mai ales din considerentul că medicina nu ajută la tratrea sufletului,adică partea spirituală unde păcatul prostituției răvășește calmul interior a vieții. În acest fel avem experiența tristă a desfrîului: el îi oferă omului dintr-o parte o clipă de plăcere, dar îi răpește din cealaltă parte liniștea interioară,se pierde din caracter și se destramă latura interioară.

Argumente sociologice: Numeroasele studii și cercetări în domeniul sociologiei și teoriile comportamentului sexual “deviant” confirmă total că motivele prostituției nu își găsesc rădăcini în sfera economică și la fel nu e vorba de necesități umane sau biologice, dar sunt furnizate în suflet și în voință, fiind induse cel mai mult de societatea în care trăim.

Responsabilitatea generală și cea specială față de problema prostituției

Degradarea erotică, desfrînarea, este considerată de Biserică, după cum am arătat pa larg mai sus, ca avînd un impact nefavorabil asupra umanității. Ea apare ca un important element de distrugere și în acest sens Sfîntul Apostol Pavel ne vorbește despre o “taină a fărădelegii”.

Asumarea răspunderii față de acest păcat, săvîrșit efectiv ori printr-o simplă complicitate, este foarte mare. Sfîntul Apostol susține că răul rezultat în urma păcatului desfrînării nupoate fi evitat, de aceea avem obligația de a-l demasca, de a-i descoperi laturile ascunse cu orice formă de prostituție, mai ales cînd aceasta se transformă în una publică. Nu putem afirma că în cadrul acestui păcat nu se pot regăsi grade diferite de răspundere, atunci cînd ne referim anume la persoanele culpabile sau la modul de exercitare a actului deviant. În cazul prostituției, gradul de răspundere cuprinde complicitate reciprocă și participare la fapte ce se răsfrîng asupraîntregii societăți. Depinde de noi ce alegere facem și dacă acceptăm să-l cinstim pe Dumnezeu prin propagarea castității.

Cea mai mare vină o poartă cei ce întrețin viciul desfrînării .Ele nu oferă “clienților” numai plăceri senzuale,dar le alipim lor și vina propriilor lor păcate. O propunere și un ajutor pentru lepădarea fărădelegilor le-o poate oferi decît trezirea conștiinței păcatului. Pentru salvarea sufletului lor se poate ocupa Biserica, avînd în vedere cîte sfinte s-au ridicat din rîndurile desfrînatelor și s-au înălțat prin pocăință. Deschiderea unor centre specializate pentru ajutarea și recuperarea lor, în spiritul religiei creștine, cît și o instituție pentru prevenirea și combaterea prostituției ar putea fi subiecte importante pentru studiu în zilele noastre.

Datoria Bisericii de a se împotrivi legalizării prostituției, în numele apărării patrimoniului spiritual a omenirii, sau de a acționa întru abrogarea unei asemenea legi, chiar și în cazuri unde ea există, este o acțiune iminentă, sugerată de însuși învățăturile dumnezeiești. Nu mai puțin, însă, Biserica este chemată, prin însăși pilda lui Hristos, să se apropie de aceste biete ființe omenești, care sunt prostituatele, și să le aducă pe calea cea dreaptă. Îngrijorarea ei cea mai mare trebuie să fie aceea de a le împăca pe acestea cu ele însele și cu Dumnezeu,dovedindu-le că ar fi vrednice de iertare și de mîntuire, căci mare este mila lui Dumnezeu și puterea pocăinței. Scopul Bisericii este de a căuta adevăratele motive ale desfrînării, care nu se referă doar la ele, dar și la“clienții” acestora, pentru salvarea lor și însănătoșirea spirituală a întregii societăți.

Religia și clonarea

Din punct de vedere al logicii materiale, după voința lui Dumnezeu, conform permutărilor și combinărilor de gene, fiecare din noi suntem o șansă a vieții, irepetabilă în cursul istoriei generațiilor de oameni de la primul bărbat și prima femeie pînă în zilele noastre.

Spre deosebire de reproducerea naturală ce este rezultatul unei procreări în care se săvîrșește amestecul de gene, după voința lui Dumnezeu conform credinței creștine, clonarea este o simplă copiere artificială a unui amestec de gene făcut într-o generație anterioară.

Teoretic, clonarea oricărei viețuitoare se bazează pe faptul că nucleul fiecărei celule corporale conține întreaga informație genetică necesară genezei unui individ în condițiile potrivite cerute de un experiment. Tehnica sau aplicația practică s-ar reduce la următoarele: dacă se extrage o ovocită matură dintr-un ovar și se îndepărtează nucleul ei cu 23 de cromozomi și se introduce un nucleu extras dintr-o celulă corporală cu 46 cromozomi, ovocita devenită printr-un artefact ou se va divide în condiții favorabile, deci după implantarea în uter, va forma un embrion. Copilul ce se va naște va fi o copie leită a organismului uman din care s-a extras nucleul cu 46 cromozomi. Va avea aceeași înfățișare, sex, fiziologie, psihologie și temperament cu donatorul.

Religia condamnă clonarea prin mai multe motive,la fel ca și Codul penal al RM,unde acesta prevede sancțiunea pentru actul dat în art.144.Astfel motivele prin care religia nu acceptă clonarea umană sunt:

Ceea ce definește omul biologic, psihologic și spiritual, este faptul lui de a fi unic. Multiplicarea face ca ființă să nu mai fie unică.

Prin unicitatea umană, și niciodată fără ea, ne aflăm în fața misterului persoanei umane. Fără persoană, omul nu e om. Persoana nu este persoană nici ea decît în raport cu Dumnezeu, care îi oferă acest statut. Prin clonare misterul persoanei în integritate este anulat.

Natura umană se constituie ca atare prin raportarea ei la Dumnezeu. Omul este om numai pentru că poartă în sine, în trup și în suflet chipul lui Dumnezeu. În sensul acesta, el este totdeauna voit de Dumnezeu, apărînd în existență prin intervenția Lui directă. Orice programare este rău venită.

Clonării i se opune noțiunea de spirit uman. În caz că se execută o multiplicare așa-zis asexuată, ea este în afara spiritului.

Pe temeiul celor ce le cunoaștem, încă din momentul fecundației, omul se consideră embrion și ca atare, persoană umană. E adevărat, clonarea are în vedere un individ asexuat,dar pentru reproducerea artificială a acestuia, se sacrifică un embrion, respectiv o persoană umană, iar cuvîntul lui Dumnezeu este categoric: “Să nu ucizi!” Așadar, porunca opririi uciderii stă drept interdicție pentru executarea experimentului clonării umane în termenii fixați de cercetarea de pînă acum.

Reducerea valorii umane ca fond genetic, pe lîngă faptul că ar putea să surprindă în mod negativ, este o eroare științifică și morală în același timp. Determinismul genetic uman nu a fost verificat științific. Dimpotrivă, mediul și educația, pe lingă ereditate, au un cuvînt de spus în destinul omului. Moral, omul este libertate, nu doar necesitate.

Nici unul dintre elementele constitutive din care s-ar forma celula asexuată originară nu există în sine. Nu apare nici ca operă a naturii și nici ca opera a lui Dumnezeu. Ca atare, clonarea izolează și depersonalizează viața umană în specificul ei și de aceea este condamnabilă.

Religia și homosexualismul

Sfînta Scriptură și învățăturile Bisericii tratează relațiile homosexuale ca pe ceva mai puțin ambiguu, referindu-se la ele ca la o deviere vicioasă a ființei umane dată de Dumnezeu. “Dacă cineva se va culca cu un bărbat, la fel ca și cu o femeie, ambii vor face un păcat”. Biblia vorbește despre o cruntă pedeapsă pe care Dumnezeu a trimis-o asupra locuitorilor Sodomei, conform interpretărilor sfinților părinți, anume pentru acest păcat. Apostolul Pavel caracterizînd obiceiurile lumii păgîne, numește relațiile homosexuale printre cele mai “rușinoase patimii” și “ocări” capabile să spurce făptura umană: “Pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unora patimi și ocară, căci și femeile lor au schimbat fireasca rînduială cu cea împotriva firii, asemenea și bărbații, lăsînd rînduiala cea după fire a părții femeiești, s-au aprins în pofta lor unii pentru alții, bărbați cu bărbați, săvîrșind rușinea și luînd în ei răsplata cuvenită rătăcirii lor”. “Nu vă amăgiți, nici malahienii, nici sodomiții… nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu”.

Sfînta Învățătură la fel de limpede și clar judecă orice manifestări ale homosexualității. “Învățămintele celor doisprezece apostoli”, creație a sfinților Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur, Grigore de Nyssa, Sfîntul Augustin, canoanele Sfîntului Ioan Pustnicul demonstrează încă poziția clară a Bisericii: relațiile homosexuale sunt un păcat și trebuie să fie pedepsite. Persoanele implicate în astfel de relații nu trebuie să fie membri ai clerului bisericesc.

Biserica Ortodoxă pornește de la convingeri neschimbate, precum că uniunea dintre femeie și bărbat lăsată de către Dumnezeu nu poate fi suprapusă cu manifestările de perversiune sexuală. Ea consideră homosexualitatea drept o deteriorare vicioasă a naturii umane care poate fi depășită prin eforturi sufletești capabile să conducă omul spre curățare și izbăvire. Tendințele homosexuale, ca și alte porniri, care îl mistuie pe un om căzut, sunt lecuite prin rugăciuni, posturi, căință, citirea Sfintelor Scripturi, precum și în urma unor discuții cu oamenii credincioși, capabili să acorde susținere morală.

Conceptul iudaismului asupra homosexualității

Vechiul Testament spune destul de clar: “Să nu te culci cu bărbat ca și cu femeie, aceasta este spurcăciune. De se va culca cineva cu bărbat ca și cu femeie, amîndoi au făcut nelegiuire și să se omoare, că sîngele lor asupra lor este”.

“Femeia să nu poarte veșminte bărbătești, nici bărbatul să nu îmbrace haine femeiești, că tot cel ce face această urîciune este înaintea Domnului Dumnezeului tău”.

Aceste pasaje din Biblie au influențat de-a lungul veacurilor perspectiva iudaica asupra erotismului de același sex și a persoanelor transgender. Cercetătorii Bibliei sugerează că asprimea acestor condamnări ar putea avea rădăcinile în eforturile Izraeliților nativi de a se distinge de Canaaneeni care au locuit teritoriul înainte de sosirea lor. În religia Canaaneenilor, genul și variația sexuală este asociată cu închinarea față de zeițe și cultul zeițelor. Pentru a eradica religia Canaaneenilor s-a considerat necesar să se elimine practicile erotice legate de această credință. Cele mai puternice simboluri legate de aceste practici au fost preotesele (qedeshtu) și preoții (qedeshtu) care erau prostituate sacre ale zeițelor Athirat și partenerul său masculin Baal.

În textul rabinic Mishma, relațiile sexuale între bărbați devin pedepsite prin aruncarea cu pietre. Acesta a fost și în Evul Mediu. Unele credințe au devenit mai puternice: bărbații implicați în erotismul de același sex vor fi “vizitați” de pedepse divine în forma morții timpurii, cutremurelor de pămînt și eclipsele solare, care de asemenea erau văzute și ca pedepse pentru păcatul sodomiei. Credința că homosexualitatea este asociată cu magia și idolatria a reapărut. La sfîrșitul secolului al XII-lea, în scrierile lui Moise Maimonide apare una din relatările iudaice ce condamnă în mod specific lesbianismul: “Se interzice femeilor să se angajeze în practici lesbiene una cu alta, aceste fiind acțiunile celor din pămîntul Egiptului”.

Cea mai mare toleranță a fost oglindită de către creșterea dramatică a poeziei homoerotice masculine printre poeții evrei din Spania. Deseori iubitul e comparat cu Dumnezeu, acestea fiind poeme spiritual-erotice, opuse celor pur secundare. Printre poeții evrei care au scris poeme homoerotice între secole X-XII, cei mai faimoși sînt Mosses Ibn Ezra, Yishaq ben Mar-Saul, Yosef Ibn Saddiq, Samuel Ibn Nagrillah, Solomon Ibn Gabirol, Judah-ha Levi, Abraham Ibn Ezra și Isaac Ibn Ezra. Acești poeți homoerotici erau, de obicei, și amanți și soți ai femeilor și, în termenii de azi, se vor fi considerați bisexuali. Odată cu expulzarea evreilor în 1492 – odată cu musulmanii, care au fost acuzați de Spania catolică că au adus homosexualitatea în Spania, această epocă luminată pare să ia sfărșit. În următoarele patru secole s-a scris puțin referitor la gen și diversitatea sexuală în viața evreilor.

Începînd cu 1970 au fost fondate multe grupuri ale evreilor cu orientare homosexuală, inclusiv Congresul Mondial al Gay-lor și Organizația Lesbienelor Evreice. Altele, printre care Conferința Centrală a Rabinilor Americani și Asociația Rabinică Reconstrucționistă, au adoptat rezoluții pentru acceptarea evreilor cu înclinații către același sex.

Creștinismul și homosexualismul

Unde Isus a păstrat tăcerea, Apostolul Pavel a vorbit, iar cuvintele sale au fost utilizate în mod extins pentru a condamna homosexualitatea. Referindu-se la pagini, care au respins unicul dumnezeu, Pavel spune: “Dumnezeu i-a dat unora patimi de ocară, căci și femeile lor au schimbat fireasca rînduială cu cea împotriva firii, asemenea și bărbații, lăsînd rînduiala cea după fire a părții femeiești, s-au aprins în pofta lor unii pentru alții, bărbați cu bărbați, săvîrșind ruine și luînd în ei răsplata cuvenite rătăcirii lor”.

Pentru a șterge tentațiile, Consiliile din Paris (1212) și Rouen (1214) au interzis călugărițelor să doarmă împreună și a cerut ca lămpile să ardă toată noaptea în dormitoare. Din secolul al XII-lea, regulile monastice chemau călugărițele să stea afară și nu în chilii, să lase ușile descuiate așa ca abatele să poată verifica ce fac și să evite legăturile de prietenie în cadrul mănăstirii.

Din 1989 a fost dezvoltată ideea că homosexualitatea și creștinismul pot merge împreună într-un mod pozitiv. Un prim pionier a fost Michael Itkin, un preot de la Biserica catolică euharistică din SUA, care a dezvoltat o teologie centrată pe gay, subliniind legăturile cu pacifismul și drepturile civile. De asemenea, în SUA, reverendul Troy Perry a fondat în 1969 Biserica Metropolitană Protestantă orientată spre comunitatea gay. Au urmat alte grupări. Una dintre cele mai originale contribuții ale acestei perioade a fost cartea preotului catolic Richard Wood, în care a definit “spiritualitatea gay”. Între timp, preotul Episcopal Lesbian, Carter Hayward, a legat “faptul de a “face dragoste” cu cel “de a face dreptate”. La toate acestea s-a opus Biserica Catolică Ortodoxă și mișcarea fundamentalistă creștină, îndeosebi cea protestantă. Printre cei mai cunoscuți lideri în SUA sînt Jerry Falwell, Pat Robertson și Jat Grimstead a căror remarcă favorită referitor la gay este: “homosexualitatea îi face pe dumnezeu să vomite”.

Alte biserici creștine s-au dovedit a fi mai deschise. Biserica Unită din Canada, una din cele mai mari din Canada, are o politică explicită de acceptare și hirotonosire a clericilor gay și lesbiene. Congregația quakerilor acceptă și conduce binecuvîntarea relațiilor gay de termen lung, de rînd cu heterosexualii. Totuși, pentru majoritatea bisericilor creștine, acest fapt încă pare ceva îndepărtat.

Istoria creștinismului e plină cu exemple despre persecutarea și condamnarea minorităților sexuale. Astăzi cele mai ortodoxe ramuri ale credinței încă mai descriminează în mod activ lesbienele și gay-ii pe baza că homosexualitatea contravine “valorile creștine”. Alte ramuri mult mai fundamentaliste chiar incită adepții la violență, în timp ce alții văd SIDA ca un semn clar al pedepsei divine.

Hinduismul și homosexualismul

Teologia homosexualității în hinduism este foarte confuză. În cartea “Homosexuality and World Religions”, în urma cercetării literaturii Hindu, sînt prezentate următoarele concluzii: “Hinduismul este o religie cu o atitudine pozitivă față de sex, referindu-se la cele trei scopuri ale vieții umane – dharma, artha și moksa”. Însă aceasta nu înseamnă că hinduismul tratează homosexualitatea dintr-o perspectivă pozitivistă, în limitele unui domeniu comun de activitate sexuală. Literatura dharma și artha într-o măsură oarecare se pronunță împotriva homosexualității, literatura kama nu se opune acestui fenomen, însă nici nu-l susține, oricum, ea este limitată de valorile promovate de dharma.

Literatura moksa se referă doar la o homosexualitate formală, în cadrul unei ramuri a hinduismului loial. Totuși, chiar și aceste forme simbolice au o importanță deosebită. Hinduismul ca religie este mult mai tolerant față de homosexualitatea decît cultura. Această stare de fapt are cauze istorice. Dintre diversele culturi nehinduse, cu care cultura Hindu a interacționat perioade destul de mari, putem menționa islamul, cultura greacă și britanică. De consideră că vestigiile homosexualității descoperite în India Antică s-ar putea datora prezenței grecilor. Cu toate că în cadrul hinduismului există unele atitudini pozitive față de perceperea homosexualității, afirmațiile actuale ale unor reprezentanți din ierarhia harică hindusă sînt destul de dezaprobatoare. Astfel, Djaghiș Bhatt, secretarul Federațiilor Preoților Hinduși din Marea Britanie a declarat că “hinduismul consideră homosexualitatea un fenomen anormal”.

Paragraful 3.2.Rolul religiei în prevenirea și combaterea comportamentului criminal

Din cele mai vechi timpuri religia a ocupat un loc important în societate, la fel în sufletele și inimile oamenilor destoinici de a fi numiți credincioși. Rolul benefic al religiei este evident. În multe cazuri, gîndirea religioasă presupune renunțarea la rolul de interpretare a cărților simple. Are obligația de a se impune cu îndrăzneală, cu o viziune și o actualitatespirituală, în vederea soluționării marelor probleme cu care se confruntă contemporaneitatea. Aceasta a avut mereu o putere moralizatoare asupra întregii omeniri datorită învățăturilor sale benefice conturate de un puternic factor pozitiv.

Religia apare ca "cea mai pasionantă năvală a ființei spre realitate, spre principala realitate. Ea în comparație cu altă îndeletnicire a spiritului uman, chiar de filosofie, revendică omul întreg și pune sub o lumină a ei, sub gândul la Dumnezeu, toată ființa umană și toată viața colectivităților".

Religia îndeamnă la toleranță, responsabilitate și la control asupra acțiunilor umane, astfel contribuind enorm la prevenirea și combaterea criminalității. Religia autentică este lipsită de ostentație și cultivă moralitatea în adevăratul ei sens. Conceptele sale de bază sînt respectul și compasiunea față de ceilalți semeni. Trebuie să recunoaștem rolul important și contribuția substanțială a religiei ca unul din pilonii civilizației, ca o călăuză a umanității prin labirintul nesfîrșit al timpului.

În perioada modernă, au existat voci care au contestat rolul religiei în societate, definiția cea mai vehiculată fiind cea a lui Marx care a clarificat-o ca “opiu al poporului”. Civilizația modernă europeană s-a proclamat centru al lumii și al timpului, iar elitele sale, savanți, politicieni sau militari, au ajuns să se considere infailibile, omnisciente și omnipotente. Spiritul de cucerire european a demonstrat ambiții nelimitate de dominație pînă și asupra naturii, iar consecințele aveau să fie dezastruoase. În acest context, ipoteza existenței unei puteri infinit superioare, a unui Dumnezeu, subminează autoritatea egoului supradimensionat al omului. Trăim într-o epocă a absolutismului, cînd leaderi și reprezentanți ai unor doctrine politice, grupări sociale sau etnii tind să-și afirme supremația necondiționată asupra întregii lumi, ignorînd interesele celorlalte persoane și făcînd abstracție de principiile morale elementare. Evident, pe orice tiran l-ar deranja ideea unei instanțe care-l depășește, care încurajează binele și condamnă răul, un bine care transcende răul, la fel ca și aluziile la condiția perenă a dominionului său, care, în realitate, nu e decît o parte infimă dintr-o istorie și un spațiu infinit. Religia cultivă în sufletele oamenilor valori total diferite celor ale persoanelor menționate mai sus. Ea cheamă fiecare om în parte la dezvoltarea unei societăți unde pacea și conviețuirea pașnică sunt asemeni unor piloni de bază fără de care nu se poate atinge armonia în adevăratul sens al cuvîntului.

Religiile lumii, în special cea creștină, au apărut din necesitatea de a-i susține pe cei slabi și suferinzi, de a le oferi speranța și forța pentru a supraviețui dificultăților vieții și de a-i elibera de teroarea morții. Sub acest aspect, religia este o resursă primară a civilizației. Există anumite resurse vitale primare pe care se bazează funcționarea întregii lumi. Odată cu dezvoltarea industriei o astfel de resursă a devenit petrolul, iar econimia digitală se structurează pe informație. Religia oferă lumii o resursă mult mai importantă, o speranță, o forță și o încredere fără de care majoritatea oamenilor ar fi pierdut orice motivație pentru a înfrunta problemele existenței și de a face eforturi pentru progres social. Astfel, religia e o sursă de energie fără de care civilizația umană s-ar fi prăbușit de mult.

Corupția, abandonul copiilor, neglijarea celor defavorizați social, sunt doar cîteva din aceste probleme care nu ar trebui să existe, sau cel puțin nu la asemenea cote alarmante, într-o țară declarată creștină. Cu părere de rău asta e situația din zilele noastre. Totuși, chiar și cu o asemenea stare de fapt, nu putem nega rolul religiei în lupta cu criminalitatea.

Scrierile sacre a fiecărei religii în parte aduc un aport enorm în prevenirea criminalității, ele avînd putere moralizatoare și imperativă, asemeni unor sisteme de legi. Crima în concepția societății juridice poate fi raportată la păcatul în cadrul comunității religioase. Așa cum cetățeanul unui stat va fi oprit într-o măsură oarecare de la săvîrșirea unor crime prin intermediul prevederilor legale, așa și persoana apartenentă la o comunitate religioasă va fi oprit de la săvîrșirea unor crime datorită faptului că în concepția acestuia acestea sunt considerate păcate.

În susținerea celor scrise putem da unele exemple din diferite religii ale așa numitor păcate,care într-un mod sau altul ajută la împiedicarea personei de a le comite și la micșorarea numărului de infracțiuni.

Deci după cum am menționat anterior,una din religii care impune unele restricții este iudaismul,astfel aici sunt evedențiate porunci ca:să nu ucizi,să-ți iubești aproapele ca pe tine însuți,să-l iubești pe străin ca pe tine însuți,iar budismul mai adaugă non-violența sub orice formă, abținerea să iei ceva ce nu ți se cuvine, abținerea de la o purtare senzuală necuviincioasă, să nu minți,să nu se consume oricare substanță care ar duce la pierderea lucidității (droguri sau alcool).

În cadrul mormonismului(Biserica Sfinților din Zilele din Urmă) alcoolul, tutunul, cafeaua sau ceaiul de asemenea sunt interzise.La fel și în așa numita Hare Krishna(I.S.K.C.O.N.),adică Societatea Internațională pentru Conștiința Krishna din New York care respinge consumarea tuturor băuturi alcoolice și practicarea jocurilor de noroc.Aici se mai evedențiaza dieta vegetariană,iar relațiile sexuale limitate doar pentru procreare.

Ce ține de Martorii lui Iehova,aceștia nu țin sărbătorile, zilele de naștere. Le este interzis să voteze, să salute drapelul țării, să servească în armată, sau să primească transfuzii de sânge.

Iar creștinismul ne oferă cele zece porunci,precum:să nu ucizi,să nu fii desfrînat,să nu furi,să nu ridici mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău,să nu poftești nimic din ceea ce este al aproapelui tău.

Și în cele din urmă nu putem să nu evediențiem rigorile impuse de islamism,care din cele mai vechi timpuri acțiunile considerate de ei păcate au fost foarte corelative cu infracțiunile din zilele noastre,astfel islamismul le-a grupat după gradul de prejudiciabilitate și le-a impus și așa zisele sancțiuni.Aici putem enumera:preacurvirea,acuzația falsă,furtul,uciderea unui om sau provocarea leziunilor corporale,la fel în cadrul postului se interzice consumarea băuturilor spirtoase,inhalarea fumului de tutun,administrarea injecțiilor sau întreținerea raporturilor sexuale.

În concluzionarea celor scrise,observăm că majoritatea religiilor sau confesiunilor religioase consideră păcate aprope aceleași acțiuni,iar prin rigorile impuse umanității,acestea luptă împotriva lor.Prin interzicerea consumării de alcool,de droguri și a tutunului se încearcă anihilarea stării de neluciditate a minții, sub influența cărora persoana poate comite un șir de infracțiuni pe care mai tîrziu le-ar regreta,dintre care omorul rămîne a fi ce mai gravă infracțiune și cel mai mare păcat .Deasemenea prin limitarea activității sexuale se încearcă reprimarea dorințelor și poftelor nesănătoase,care duc într-un final la săvîrșirea multor infracțiuni cu caracter sexual.

În zilele noastre rolul religiei la combaterea și prevenirea criminalității poate fi conturat și de luptele continuie ale organizațiilor religioase cît și a bisericilor împotriva unor fenomene negative prezente în cadrul societății noastre cum ar fi prostituția, efectuarea avortului, clonării, legalizării consumului de droguri și a homosexualismului.

Religiozitatea, contrar profețiilor modernismului, are resurse excepționale atît de a aduce acel echilibru interior atît de mult dorit de omul contemporan bulversat de anxietate și de îndoială, precum și de a deveni motorul schimbării sociale, o schimbare în care scopul principal să fie cu adevărat fericirea semenului. Provocarea care rămîne astfel pentru omul religios este, așa cum spunea Mîntuitorul, de a “înțelege bine vremurile”, de “a-și lua crucea în fiecare zi” și de a fi gata să-L urmeze, aducînd mesajul Vieții, al Iubirii și al Adevărului unei lumi parcă mult prea adesea lăsată pradă ideologilor depersonalizante de orice fel.

Un rol aparte îl ocupă religia în combaterea delincvenței juvenile. Copii sunt forța motrice a unei societăți sănătoase, astfel e de datoria noastră să le oferim o educație într-un spirit religios, astfel încît de la cea mai fragedă vîrstă acesta să poată face diferență între bine și rău. Astfel,una din idei ar fi implimentarea orelor de religie in diferite instituții de învățământ,pentru a cultiva în sufletele celor care studiază toate valorile și principiile pe care le înglobează religia.

În cadrul orelor de religie credința nu se predă și nu se învață din perspectiva îmbogățirii personalității în ceea ce privește cultura generală, ci spre a deschide sufletul lor spre cunoașterea lui Dumnezeu și spre o viață în care ei să observe și să urmeze principiile creștine.

Orice lecție de religie trebuie concepută ca un act misionar, de transmitere și aprofundare în dreapta credință. Și elevii trebuie să devină ulterior responsabili și capabili să mărturisească credința.

Ora de Religie ar trebui nu să aducă multe informații, ci trebuie să pună semn de întrebare în sufletele celor care ascultă. Să scoată persoana din obișnuita lui stare de  confort-lenevire și să-i marcheze sufletul cu întrebări pe care nu dascălul, ci el însuși să și le pună. Important este să începi să cauți și Dumnezeu știe când și cum să-ți dea răspunsul. Marele pericol este plictiseala, starea în care nu mai vrei să cauți, marea tentație a lumii este aceea de a nu mai căuta nimic sau de a crede că ceea ce am găsit e al nostru.   

Considerăm acest fapt un pas destul de puternic în calea spre combaterea și prevenirea criminalității.

O altă propunere ar fi acordarea serviciilor divine în cadrul penitenciarelor. Religia în cazul de față ar avea un rol deosebit în educarea condamnatului precum și-n resocializarea acestuia. Considerăm că ar fi oportună propunerea în cauză, ea fiind o modalitate spre salvarea sufletului condamnatului și spre îndreptarea acestuia spre săvîrșirea faptelor pozitive în societate și bine plăcute bunului Dumnezeu, dar nu în ultimul rînd benefice sie însuși.