Perspective Psihanalitice Asupra Visului
PSIHANALIZA ȘI PSIHOTERAPII
Lucrare de licență
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I
I PSIHANALIZA
I.1Descoperirea psihanalizei
I.2 Evoluția psihanalizei
I.3 Psihanaliză aplicată și psihanaliză existențială
CAPITOLUL II
II PSIHOTERAPII DE INFLUENȚĂ PSIHANALITICĂ
II.1. Psihodrama psihanalitică individuală
II.2 Psihoterapia de relaxare
II.3 Terapia familiala psihanalitica
II.4 Psihoterapiile instituționale
CAPITOLUL III
III PSIHANALIZĂ ȘI PSIHOTERAPII
III.1 Evocare istorică
III.2 Psihanaliza și psihoterapii: analiză comparativă
CAPITOLUL IV
IV EFICIENȚA PSIHOTERAPIEI CONTEMPORANE
IV.1 Problemele generale ale psihoterapiei
IV.2.Primul impact terapeut-pacient
IV.3 Analiza rezistențelor pacientului la psihanaliză
IV.4 Practica relației de transfer
IV.5 Rezultate terapeutice
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Cele mai divergente opinii sunt cele cu privire la criteriile care ar permite o distincție între psihoterapiile psihanalitice și cura psihanalitică propriu-zisă. Diversitatea practicilor care se revendică de la teoria psihanalitică, imprecizia criteriilor alese pentru a decide analizabilitatea și, în sens mai larg, indicațiile terapeutice, discrepanța dintre așteptările noastre și rezultate, toate acestea conduc la o interogație cu privire la specificitatea curei psihanalitice. Unii neagă tocmai principiul unei diferențe: orice tratament care ține cont de marile cadre teoretice și tehnice ale psihanalizei (interpretarea formațiunilor inconștientului, transferul, regula fundamentală etc.) ar trimite la teoria psihanalitică. Dar suntem oare atât de siguri în ce privește procesul analitic? Există temerea că aceia care „omogenizează" astfel orice tratament psihanalitic reduc modelul procesului la câteva trăsături generale, fără să-i măsoare complexitatea în termeni de schimbare și de rezistență la schimbare, de colaborare, de nevroză de transfer etc. Este oare suficient ca un „pacient" să vorbească în prezența unui psihanalist pentru ca efectele discursului să definească ceea ce se așteaptă de la acest model?
La polul opus, nu ne-am putea mulțumi să deosebim psihoterapia și psihanaliza doar după criteriile formale ale regulilor tehnice (poziția pacientului, frecvența și durata ședințelor etc.). Majoritatea psihanaliștilor, care practică ambele forme de tratament, știu că poate exista un proces psihanalitic autentic în cadrul unor întâlniri față în față, de două ori pe săptămână, în vreme ce, pentru alții, cadrul tehnic cel mai riguros nu conduce decât la câteva efecte terapeutice, fără să se fi stabilit realmente un proces analitic.
Dacă primul punct de vedere riscă să aibă drept efect o banalizare și o diluare a practicilor (de ce să faci o analiză costisitoare ca frecvență și ca durată a ședințelor, dacă rezultatele scontate sunt aceleași?), cel de-al doilea maschează realitățile clinice printr-o falsă tehnicitate. Cele două au în comun faptul că nu iau în considerare ideea de variație continuă, care, fără îndoială, face imposibilă definirea unei limite nete între cele două forme de tratament, dar care are meritul de a ridica adevărata întrebare, aceea a definiției variabilelor implicate în acest continuum. Căci nu ne-am putea limita la un singur criteriu. Doar ținând cont de un ansamblu de parametri, atât în termeni de prescripții tehnice, cât și de descriere a procesului, putem formula interogații cu privire la un câmp de variațiuni care se înscriu în cadrul psihanalizei.
Obiectivul principal al acestei lucrări este de a clarifica într-o anumită măsură problema distincției dintre psihanaliză, sub forma terapiei model, și celelalte tratamente psihanalitice. În ultimul capitol voi scoate în evidență importanța și eficiența psihanalizei contemporane.
CAPITOLUL I
I PSIHANALIZA
I.1. DESCOPERIREA PSIHANALIZEI.
Psihanaliza este prima și cea mai importantă formă de psihoterapie cunoscută de cultura europeană.
Ea este „inventată” de Freud, în 1896, care se pregătise cu toată seriozitatea să devină neurolog și care obținuse rezultate remarcabile în neurologia de laborator, într-o perioadă când psihiatria considera că orice disfuncție psihică inclusiv nevroza, are un substrat organic, cerebral.
La început împreună cu mentorul și prietenul său Joseph Breuer , apoi singur , Freud a învățat de la pacientele sale isterice că prin mijloace strict psihice se poate acționa asupra simptomelor în sensul vindecării.
Ca metodă „cathartică” psihanaliza își propune să descopere evenimentul traumatic și să elibereze afectul blocat împreună cu acesta, utilizând mai întâi hipnoza și mai apoi asociația liberă.
Treptat, psihanaliza se desprinde de această optică medicală, centrată pe simptom, transformându-se în hermeneutică a fundamentelor personalității. Nu atât dispariția simptomelor preocupă psihanaliza matură, ci, conflictele psihice generatoare de diverse simptome. Dacă dizolvarea unui simptom prin dezvăluirea cauzelor sale inconștiente directe nu exclude apariția unui alt simptom, analiza conflictelor de bază ale nevrozei face puțin probabilă apariția altor simptome de tip nevrotic.
Dispariția acestor simptome, care îl preocupa pe Freud la început, nu se realiza prin acțiunea psihică asupra simptomelor, ca în cazul abordării prin sugestie hipnotică, ci prin conștientizarea „traumei infantile”,prin conștientizarea și depășirea conflictelor fundamentale ale personalității, care se manifestă ca disfuncții psihice.
În lucrarea „Cultură și psihanaliză” Florin Druță afirmă :
„Este cunoscut faptul că lucrările lui Freud și ale discipolilor lui , au părăsit cadrele psihoterapiei. Psihanaliza a încetat să fie o simplă metodă empirică , având ca finalitate doar descoperirea aspirațiilor inconștiente ale spiritului mascate de raționalitatea comportamentului.
Ea nu rămâne nici la stadiul de teorie a fenomenelor ce se petrec în timpul „curei psihanalitice” axată pe descoperirea mecanismelor psihice ce scapă conștiinței. Dimpotrivă , psihanaliza pune în evidență o intenționalitate filosofică, prin trecerea de la o teorie asupra structurii și dinamismului psihicului uman la o interpretare totalizatoare a valorilor , a raportării omului la natură și la civilizația făurită de el”
Psihanaliza reprezintă disciplina întemeiată de Freud, în măsura în care îndeplinește anumite condiții: să includă o metodă terapeutică, o organizare clinică, o tehnică psihanalitică, un sistem de gândire și o modalitate de transmitere a cunoașterii, fundamentându-se pe transfer și permițând formarea de practicieni ai inconștientului.
Nu vom trece peste această accepție, fără a defini termenul de transfer . Conform dicționarului de psihanaliză, transferul este un termen introdus de Freud și Sandor Ferenczi și „desemnează un proces constitutiv al curei psihanalitice prin care dorințele inconștiente ale analizandului privind obiectele exterioare se repetă în cadrul relației analitice, asupra persoanei analistului, pusă în poziția acestor diverse obiecte”.
Psihanaliza, privită din punct de vedere clinic, este singura care consideră transferul ca fiind parte integrantă a aceleiași universalități, propunând ca acesta să fie analizat chiar în cadrul curei, în calitate de prototip al oricărei relații de putere între terapeut și pacient.
Cuvântul „psihanaliză „ este folosit pentru prima dată de Freud într-un articol din 1896-„Ereditatea și etiologia nevrozelor”, redactat în limba franceză.
La sfârșitul secolului al XIX-lea, atunci când Freud a descoperit procedeul de investigare a proceselor inconștiente, l-a numit „psihanaliză” . De atunci, medicii, filosofii nu au încetat să se întrebe asupra valorii, interesului și eficienței acestui procedeu. Metoda lui Freud a fost comparată cu descoperirea fizicianului Wilhem Roentgen care, printr-o experiență neașteptată, a făcut posibilă investigarea interiorului corpului uman.
Ulterior, opera lui Freud a fost comparată concomitent cu descoperirile făcute de Columb, Copernic și Darwin.
“Aceștia din urmă-scrie Erich Fromm în lucrarea “Criza psihanalizei” au denunțat iluziile omului cu privire la locul planetei noastre în cosmos și cu privire la locul omului în natură și societate;Freud atacă ultima citadelă rămasă neviolată , conștiința umană, ca ultim dat al experienței psihice. El a arătat că mai tot ce este real nu se află în conștiința noastră…Freud nu a stabilit numai existența proceselor inconștiente în general (o făcuseră alții înaintea lui), ci a arătat și empiric cum operează procesele inconștiente, plecând de la fenomenele concrete și observabile: simptomele nevrotice, visele și micile acte cotidiene.”
După multe ezitări, cuvântul psihanaliză se va impune în franceză în 1919, în locul psiho-analizei, alături de „Psychanalyse” deja admis în germană în anul 1909 și de „Psychoanalysis” în engleză.
Între 1905-1914, Freud conduce trei mari cure psihanalitice : cu Ida Bauer(DORA), Ernst Lanzer(OMUL CU ȘOBOLANI) și Serghei Constantinovici (OMUL CU LUPI)-. Pe lângă acestea, coordonează analiza lui Herbert Graf(MICUL HANS) deschizând astfel calea psihanalizei copilului. În 1911 publică un studiu asupra memoriilor lui Daniel Paul Scheber, din care face un caz de paranoia. Aceste cinci psihanalize vor fi neîncetat comentate de-a lungul istoriei freudismului.
În 1922, în lucrarea „Psihanaliză” și teoria despre libido”, Freud acordă o definiție precisă cadrului psihanalizei, afirmând că fundamentele sale teoretice sunt: inconștientul , complexul Oedip, rezistența, refularea și sexualitatea.
Avându-l drept model pe Darwin, Freud dorește să alăture psihanaliza științelor naturii sau cel puțin să-i asigure un statut de știință. Depășind cadrul restrâns al terapeuticii, Freud a rămas cu precădere pe terenul științei. Pe de altă parte, psihanaliza provenea dintr-o altă tradiție a științei. Aceea că arta de a vindeca depinde mai puțin de demonstrarea validității unei deducții și mai mult de elaborarea unui discurs capabil să dea seama de un adevăr simbolic și subiectiv.
Astfel se creează o dublă apartenență a psihanalizei: pe de o parte la domeniul științelor naturii și pe de o altă parte la acela al artelor interpretării. Din cauza acestei duble apartenențe, respingerea sa științifică s-a realizat pe domeniul terapeuticii.
Tot cea ce s-a opus psihanalizei și toate impedimentele întâmpinate pe parcurs constituit simptomul progresului ei și a contribuit totodată la formarea și dezvoltarea capacității ei de a le respinge și de a-și susține fundamentele.
I.2. EVOLUȚIA PSIHANALIZEI
Atunci când, la sfârșitul secolului al XIX-lea, Freud a descoperit procedeul de investigare al proceselor inconștiente, numindu-l „psihanaliză”, medicii și filosofii nu au încetat să se întrebe asupra interesului , valorii și eficienței acestui procedeu.
În 1922, într-o lucrare colectivă, Peter Kutter a menționat patruzeci și unu de țări în care psihanaliza a avut un mare sau mic impact la începutul secolului. Aceste țări sunt: Argentina, Australia, Belgia, Brazilia, Bulgaria, Canada, Chile, China, Columbia, Coreea de Sud, Croația, Elveția, Franța, Germania, Grecia, India, Israel, Italia, Japonia, Lituania , Marea Britanie, Mexic, Olanda, Peru, Polonia, Republica Cehă, România,ții unei deducții și mai mult de elaborarea unui discurs capabil să dea seama de un adevăr simbolic și subiectiv.
Astfel se creează o dublă apartenență a psihanalizei: pe de o parte la domeniul științelor naturii și pe de o altă parte la acela al artelor interpretării. Din cauza acestei duble apartenențe, respingerea sa științifică s-a realizat pe domeniul terapeuticii.
Tot cea ce s-a opus psihanalizei și toate impedimentele întâmpinate pe parcurs constituit simptomul progresului ei și a contribuit totodată la formarea și dezvoltarea capacității ei de a le respinge și de a-și susține fundamentele.
I.2. EVOLUȚIA PSIHANALIZEI
Atunci când, la sfârșitul secolului al XIX-lea, Freud a descoperit procedeul de investigare al proceselor inconștiente, numindu-l „psihanaliză”, medicii și filosofii nu au încetat să se întrebe asupra interesului , valorii și eficienței acestui procedeu.
În 1922, într-o lucrare colectivă, Peter Kutter a menționat patruzeci și unu de țări în care psihanaliza a avut un mare sau mic impact la începutul secolului. Aceste țări sunt: Argentina, Australia, Belgia, Brazilia, Bulgaria, Canada, Chile, China, Columbia, Coreea de Sud, Croația, Elveția, Franța, Germania, Grecia, India, Israel, Italia, Japonia, Lituania , Marea Britanie, Mexic, Olanda, Peru, Polonia, Republica Cehă, România, Rusia, Serbia, Slovenia, Statele Unite, Țările Scandinave (Danemarca, Finlanda, Norvegia, Suedia ), Ungaria, Uruguay, Venezuela .
Vom discuta în cele ce urmează despre câteva din țările amintite mai sus și despre modul în care a fost receptată psihanaliza în cadrul acestora.
În Australia, implantarea freudismului s-a realizat în două moduri distincte: pe de o parte , prin expedițiile etnologice, în cadrul cărora au fost dezbătute teze freudiene din „TOTEM ȘI TABU”. Pe de altă parte, implantarea freudismului s-a realizat prin instalarea unei mișcări psihanalitice supuse spiritului colonial englez limitat la un grup mic de oameni. Aceștia s-au organizat sub egida lui „International Psychoanalytical Association”(IPA)
Asociația Psihanalitică internațională, fondată în 1910 de Freud și Sandor Ferenczi, în timpul celui de-al doilea congres internațional de psihanaliză care se reunise la Nurenberg, este o asociație fără scop lucrativ al cărei sediu este la Londra. În prezent ea regrupează aproximativ șaptezeci de societăți componente, care enumeră circa șapte mii de psihanaliști .
Asociația Psihanalitică internațională admite doar psihanaliști calificați și numai ca membrii ai societăților locale.
În anul 1909, fostul pastor al bisericii presbiteriene, devenit medic, Donald Cameron, organizează un cerc restrâns de lectură a textelor freudiene, la Sydney. La început a susținut mai multe conferințe ce nu au atras decât ostilitatea auditorilor.
În 1911, medicul Andew Davidsun lansează câte o invitație lui Freud, Jung și Havelock Ellis (fondator al sexologiei) pentru a susține o conferință la Congresul medical australian de la Sydey. Aceștia nu au venit dar au trimis în schimb, texte ce au fost citite în cadrul conferinței, având drept temă psihanaliza.
Primul medic australian care a practicat psihanaliza și pe care a introdus-o in mediul spitalicesc a fost Roy Coupland Winn(1890-1963).
Împreună cu alți doi practicieni veniți de la Londra, Vera Roboz și Andrew Peto, având-o drept aliată pe Clara Cazar-Geroe, recunoscută de IPA drept formatoare, Roy Winn a creat în 1952, societatea australiana de psihanaliză.
În 1967, la congresul de la Paris, aceasta devine societate componentă, cu numele de Australian Psychoanalytical Society(APS).
În Argentina, ca de altfel în toate țările lumii, psihanaliza, în faza sa incipientă, suscită numeroase rezistențe. Ulterior, aceste rezistențe au format calea unei implementări reușite. Odată cu revoluția industrială și cu instaurarea statului modern, în Argentina se constituie o medicină fondată pe principiile științelor pozitive, importate din Europa. Lucio Mendelez, fondatorul azilului argentinian, întemeiază o organizație pentru sănătate mentală. În această perioadă încep să se afirme cercetătorii de criminologie și sexologie. Toate acestea constituie un teren pregătit pentru a primi gândirea freudiană.
În 1930, când Argentina suferă repercusiunile evenimentelor europene, freudismul și marxismul întruchipau visul libertății. În această perioadă i se acordă psihanalizei rolul de a-i restitui fiecărui subiect cunoașterea de sine, rădăcinile și genealogia.
În 1942 este fondată Association Psicoanalitica Argentina(APA) de către Pichon- Riviere, Rascovski, Ferrari Harday , Carcamu, Garma și Langer, care a fost recunoscută de IPA în 1943.
În Belgia, mișcarea psihanalitică se caracterizează prin faptul de a nu-și fi găsit niciodată autonomia. Polemicile legate de freudism au început de la 1900 prin neurologi și psihanaliști. Practica freudiană nu era distinctă față de restul formelor de terapie. Psihanaliza era considerată în acea perioadă o metodă de investigație utilă în anchetele judiciare și în depistarea simulărilor.
În 1925, viitorul președinte al partidului muncitoresc belgian, Hendrik de Man, îi scrie lui Freud. Cercurile intelectuale sunt atrase de gândirea freudiană.
În 1924 apare un număr special al revistei „LE DIQUE VERT”, consacrat în totalitate psihanalizei. Revista începe cu o scrisoare a lui Freud, continuând cu articole ale psihanaliștilor și scriitorilor francezi.
În martie 1946 se înființează Association des Psychanalystes de Belgique(APB), recunoscută de IPA un an mai târziu. În 1960 APB își schimbă numele în Societe Belge de psychanalyz (SPB), aceasta din urmă fiind compusă din medici orientați spre activitățile clinice.
Părintele fondator al psihiatriei braziliene moderne a fost Juliano Moreira, fiind primul care a adoptat și răspândit doctrina freudiană. El este primul care acordă ideilor freudiene un loc important. Prin suprimarea instrumentelor clasice de izolare, Moreira umanizează metodele de tratament ale bolnavilor mintal.
Nu a practicat el însuși psihanaliza, dar în 1928 a creat la Rio de Janeiro prima filială a lui Sociedad Brasilierea de Psycanalise.
În Canada psihanaliza nu a fost introdusă niciodată cu aceeași putere ca în celelalte țări ale continentului american.
Ernst Jones, părintele fondator al psihanalizei în Marea Britanie, organizator și președinte a lui IPA de-a lungul a două perioade cruciale (1920-1924 și 1934-1949), părăsește Marea Britanie, în speranța de a dezvolta freudismul. Ajuns la Toronto, este nemulțumit de atmosfera acestui oraș, stăpânit de un conservatorism îngust.
În 1911 el fondează cu Gerald Stinson Glasco, American Psychoanalitic Association(APA).
Psihanaliza a fost introdusă în Canada în 1945, când s-a produs o mare mișcare de emigrare a freudienilor din Europa spre Statele Unite.
Mișcarea psihanalitică din Canada a avut de suportat, începând cu 1985, asalturile cognitivismului, scientismului neurofarmacologic și ale unui puritanism exacerbat.
În Elveția, însuși Freud recunoaște rolul esențial al acesteia în difuzarea psihanalizei. Acest fapt se datorează stabilității politice, tradiției ei pedagogice și talentului marilor ei personaje.
Psihiatria se dezvoltă în Elveția cu o anumită întârziere față de celelalte țări occidentale.
Mișcarea freudiană ia avânt în Elveția germanică odată cu fondarea de către Jung în 1907, a Societății Freud, care va deveni asociația psihanalitică din Zurich.
În 1913 se produce o ruptură în rândul psihanaliștilor elvețieni, aceștia fiind împărțiți între două tendințe – Jung și Freud.
La 24 martie 1919, la Zurich, Oskar Pfister a fondat Societe suisse de psychanalyse (SSP) compusă din unsprezece membri. Fondatorului i-a fost reproșată uitarea teoriei sexualității.
Franța este singura țară din lume unde s-a reunit pentru o lungă durată (din 1914 până la sfârșitul secolului al XX-lea ) și fără întrerupere ansamblul condițiilor necesare introducerii psihanalizei în toate sectoarele vieții culturale și științifice, atât pe cale medicală cât și pe cale intelectuală.
Începând din anul 1920, psihanaliza are un succes considerabil în rândul saloanelor literare pariziene.
În 1925 se organizează primul grup freudian francez, în jurul revistei „L’Evolution psychiatrique”.
În noiembrie 1926 se fondează prima asociație de psihanaliză –Societe Psychanalytique de Paris.
Expansiunea psihanalizei se traduce în Franța printr-un fenomen de sciziuni în lanț, care au drept obiectiv atât problema analizei practicate de medici cât și aceea a formării didactice.
În Germania, dacă nu ar fi apărut nazismul, aceasta ar fi rămas singura țară, cea mai puternică, de introducere a psihanalizei, din Europa. Tezele freudiene au fost considerate, în Germania , drept „epidemie psihică” și „porcărie sexuală”.
Anul 1907 a marcat începutul dezvoltării internaționale a psihanalizei .
În România , primul articol de psihanaliză este publicat în 1912 de Gheorghe Preda. Sunt prezentate simbolismul visului și psihoterapia freudiană.
Cei care au introdus psihanaliza în România au fost îndeosebi Ioan Popescu Sibiu și Constantin Vlad.
Nicolae Ceaușescu interzice, după 1970 publicarea unor cărți favorabile pentru dezvoltarea psihanalizei.
În februarie 1990 este înființată Societatea Română de psihanaliză(SRP) la inițiativa lui Eugen Papadima.
Observăm că psihanaliza a fost înțeleasă și acceptată în mod diferit de țările menționate mai sus. În pofida tuturor impedimentelor înfruntate, psihanaliza a înflorit și și-a arătat adevărata ei supremație .
I.3.PSIHANALIZA APLICATĂ ȘI PSIHANALIZA EXISTENȚIALĂ
Prin interpretarea viselor, psihanaliza a depășit granițele unei probleme strict medicale.
În „Autobiografia” Freud notează:
„Între intrarea sa în scenă în Germania și apariția în Franța au avut loc diversele sale aplicații în domeniul literaturii și teoriei artelor, în istoria religiilor și studiile de preistorie în mitologie și pedagogie . Toate acestea au prea puțin de-a face cu medicina și nu sunt legate de aceasta decât doar prin intermediul psihanalizei”
Nu este întâmplător faptul că, o parte a operei lui Freud este consacrată „psihanalizei aplicate” cu numeroase influențe directe și indirecte, evidențiindu-se legătura dintre aceasta și diversele domenii ale culturii.
Psihanaliza aplicată a debutat foarte devreme. Ea va da curs exercițiilor de interpretare asupra unei mari sfere: de la psihobiografie, la psihocritică și psihoistorie.
Unul dintre cei care vor preciza obiectivul acestei extinderi a teoriei psihoanalitice și a câmpului ei de interpretare va fi Ludwig Binswanger, care, sub efectul influenței husserliene, își dezvoltă metoda terapeutică analitică existențială.
În 1914, în articolul „Despre istoria mișcării psihanalitice „ Freud afirmă că lucrările „Interpretarea viselor” și „ Cuvântul de spirit și relația sa cu inconștientul „ au demonstrat faptul că învățăturile psihanalizei nu se pot limita doar la domeniul medical ci se pot aplica și la alte științe ale spiritului.
De aici rezultă obiectivul acestei extinderi psihanalitice acela de a se elibera de sub tutela medicală pentru a sluji psihiatriei făcând astfel ca psihanaliza să își găsească locul printre științele naturii.
Aventura psihanalizei aplicate va fi trăită de Freud ca o cucerire militară și colonială. Fiind demonstrată de corespondențele cu Carl Gustav Jung. În pofida entuziasmului suscitat de psihanaliza aplicată, Freud s-a ocupat foarte puțin de psihobiografie. În toate lucrările sale considerate ca ținând de psihanaliza aplicată se poate observa existența unui al doilea obiectiv , cel puțin teoretic înlocuind adesea obiectivul aplicației. În acest mod, studiul despre Leonardo da Vinci (1452-1519) se îndepărtează de psihobiografiile obișnuite pentru a progresa în cadrul teoriei sexualității. Astăzi, asupra psihologiei aplicate se emit judecăți divergente. Utilizată frecvent în lumea anglofonă , ea este exclusă în interiorul comunității psihanalitice franceze. Freud se îndreaptă spre o antropologie filosofică , iar acest fapt este confirmat de psihanaliza existențială.
Plecând de la Freud , psihanaliza existențială realizează un scop exclusiv teoretic, ignorând problemele terapeutice. Acest scop reiese din ontologia libertății pe care o profesează Jean –Paul Sartre. Acesta din urmă arată că omul este creatorul propriilor sale valori, pe care le realizează în conformitate cu un anumit ideal, în interiorul căruia tema libertății umane primește un rol deosebit . Sartre „ aplică” genul acesta de psihanaliză asupra considerațiilor biografice făcute de Baudelaire, Flaubert, precum și unor personaje de roman, refuzând empirismul biologic și orientarea adeseori regresivă a antropologiei freudiene.
Reprezentantul psihologiei existențiale este Jean-Paul Sartre pe care îl vom însoți în cele ce urmează în ontologia sa.
Filosoful francez a manifestat un profund interes pentru psihanaliză . În lucrarea „Ființare și Neant” el propune o psihanaliză existențială , căreia îi expune fundamentele.
Au existat și alți autori , atât înainte cât și după Sartre care au elaborat „psihologii existențiale” , dar ei nu au practicat niciodată psihanaliza freudiană pe care au cunoscut-o doar din exterior.
Teoreticienii care au dezvoltat psihologii existențiale , independent de Sartre , se revendică din filosofia lui Heidegger.
Având ca punct de plecare critica pretenției de universalitate a metodei husserliene, Heidegger instaurează în istoria fenomenologiei o nouă perioadă . El realizează o hermeneutică centrată în jurul conceptului de „ Dasein”, refuzând să urmeze calea husserliană de constituire a idealismului fenomenologic.
În timp ce Husserl insistă asupra unui subiect transcendental pur ce constituie cadrul înțelegerii existenței și concepe obiectivitatea ca fiind o comprehensiune a subiectivității constitutive, Heidegger depășește această problemă a subiectului transcendental îndreptându-și atenția spre situația ființei umane în lume. Problema Dasein-ului reînnoiește problematica sensului existenței, primindu-și legitimitatea în orizontul trăirilor umane.
Lucrarea lui Sartre „Ființă și Neant”- oferă coordonate psihanalizei existențiale. Pentru întemeierea reflecțiilor sale, Sartre critică conceptul de „ cogito” la Descartes. Această critică nu are drept fundament doar sintagma” Gândesc deci exist”, ci mai ales , Eul înțeles ca fundament al conștiinței. Adevăratul conținut al Cogito-ului nu este „ eu am conștiință” ci „ există conștiință”, aceasta din urmă fiind impersonală.
În hermeneutica întemeiată pe psihanaliza existențială Sartre aduce o critică atentă lucrărilor lui Freud, reproșându-i că utilizează „incomprehensibilul concret al inconștientului”.
În „Ființare și Neant” Sartre afirmă că nu putem înțelege cum aceste laturi non-conștiente, care nu au existență din ele însele, pot totuși să perpetueze și să găsească puterea de a produce o conștiință. El îi opune psihanalizei freudiene această psihanaliză existențială care, în accepțiunea sa, îi oferă omului înțelegerea faptului că este creator conștient de sensuri și valori.
Statutul ontologic al existenței umane este conceput de filosoful francez într-o manieră ce singularizează omul. Ființa umană, „ condamnată „ la libertate, este singura în calea lumii, fiind copleșită de o angoasă iremediabilă.
Din aceste accepțiuni asupra existenței umane și a libertății corelată cu luciditatea derivă și o serie de reacții față de Freud. Existența inconștientului pare a fi incompatibilă cu libertatea de factură sartreană. Prin rolul inconștientului, freudismul este acuzat de Sartre că pulverizează libertatea umană.
Sartre încearcă să respingă psihanaliza freudiană, propunând o psihanaliză existențiala care îi permite omului să înțeleagă că el este creatorul propriilor valori. Obiecțiile acestuia vizează mai puțin practica psihanalitică și mai mult teoria concepută de Freud .
Ridicând omul la ipostaza de demiurg, Sartre exclude divinitatea sau destinul din Univers. De aceea el afirmă că’’ Omul este ceea ce se face„.
Singurul destin al omului este acela de a fi condamnat să fie liber. Ființa umană este în permanentă confruntare cu anumite situații, libertatea sa constând în opțiunea pentru o anumită alternativă. Spre deosebire de Freud, filosoful francez definește omul prin faptele sale.
Astfel că Sartre promovează o psihanaliză existențială în pofida psihanalizei inițiate de Freud.
Capitolul II PSIHOTERAPII DE INFLUENȚĂ PSIHANALITICĂ
II.1. PSIHODRAMA PSIHANALITICĂ INVIDUALĂ
Psihodrama psihanalitică are în prezent aproape cincizeci de ani. Ea a fost introdusă de fapt în Franța imediat după război de către psihanaliștii specializați în psihanaliza copilului, în principal de către S. Lebovici, R. Diatkine, E. Kestemberg, care au folosit tehnica psihodramatică propusă de Moreno în perioada interbelică, transformându-i specificul și finalitatea, în favoarea aportului psihanalitic. Psihodrama psihanalitică s-a născut de fapt din conjuncția a două curente care, la origine, erau mai degrabă opuse unul altuia decât se completau: psihanaliza și psihodrama lui Moreno.
Protocolul curei psihanalitice caută să favorizeze la maximum reinvestirea lumii psihice interne, în detrimentul acțiunii, prin recursul sistematic la poziția alungită dispariția psihanalistului din câmpul vizual al pacientului. Atunci când intervine corpul, o face în calitate ele loc privilegiat de exprimare a emoțiilor, însă cuvintelor și nu actelor le este rezervată funcția de legătură dintre afecte și reprezentare, ca și aceea de îndepărtare a rezistențelor și de motor al schimbării.
Moreno se situează strict la antipozii acestui demers. Se pare că acesta i-ar fi spus lui Freud, cu ocazia unei întâlniri din 1912, la clinica psihiatrică a Universității din Viena: „încep de acolo de unde a ajuns domnia voastră. Vă întâlniți cu ceilalți în cadrul artificial al cabinetului domniei voastre, în vreme ce eu îi întâlnesc pe stradă sau acasă la ei, în mediul lor familiar. Domnia voastră le analizează visele. Eu caut să le insuflu curajul de a mai visa încă." Pentru el, într-adevăr, acțiunea este revelatoarea potențialităților umane. Sigur, nu e suficient să îi îndemni pe oameni să acționeze pentru ca ei să o poată face, căci anturajul lor și societatea nu încetează să facă lucrul acesta, iar dacă ei cer totuși ajutorul, înseamnă că o fac tocmai pentru că nu reușesc să realizeze ceea ce își doresc. Tocmai aici intervine modelul teatrului. Eroii din piese sunt capabili să mobilizeze pasiunile spectatorului, însă mobilizarea este mai puternică și mai totală dacă spectatorul, în loc să rămână pasiv, joacă el însuși un rol.
Moreno pleacă de la teatru și de la clasicul efect cathartic, despre care se presupune că îl provoacă spectatorului, și propune intensificarea acestui efect prin transformarea pacientului, din spectator în actor. Asumarea unui rol, încurajată de către liderul jocului, este susceptibilă să faciliteze un efect de exprimare și de descărcare a emoțiilor, propulsând subiectul către rolul activ de actor, suprimându-i inhibițiile și revelându-i-se pe sine. Schimbarea de rol și mai ales inversarea rolurilor se dovedesc a fi factori importanți ai mobilizării.
Așadar, la Moreno este vorba despre o tehnică activă focalizată nu atât pe cunoașterea de sine, cât pe dorința de a întări capacitățile de autoafirmare. După cum observă D. Anzieu, concepția despre catharsis a lui Moreno, dar și aceea a emulilor săi, se referă la mitul totalității și al unității persoanei, care se doresc a fi regăsite prin intermediul unei exprimări depline a acesteia: corporale, psihice, dar și interpersonale și colective. Psihodrama moreniană, la fel ca toate tehnicile de stimulare a spontaneității și eliberării, care sunt derivate mai direct sau mai indirect din ea, își propune să economisească travaliul de elaborare a conflictualității interne a subiectului și întreaga problematică a separării de imago-urile parentale. Problematica doliului este în mod deliberat evitată și există în mod indiscutabil o poziție maniacă în această căutare insistentă a unei eliberări de piedici și a regăsirii unei plenitudinii a ființei, care evocă o fuziune cu obiectele primare și o negare a oricărei pierderi și a oricărei separări.
Tentația este mare, căci prin intermediul acestor tehnici și fără să își dea seama, terapeutul se consideră a fi un creator și, sub pretextul că îi permite celuilalt să-și regăsească spontaneitatea creatoare, nu caută de fapt decât să îl facă să se conformeze propriei sale viziuni. în felul acesta, ei și-ar împlini de fapt prin procură propriile sale aspirații. Psihanaliștii au sesizat avantajele care puteau fi obținute de pe urma acestei tehnici și puterea sa mobilizatoare, nu doar în ce privește capacitatea de afirmare, ci și pe aceea de, exprimare a fantasmelor și de facilitare a asocierilor. Anzieu scrie așadar: „Punând prea mult accentul pe semnificațiile simbolice (cum face Lacan atunci când susține că inconștientul este structurat ca un limbaj), psihanaliza sfârșește prin a nu mai avea o influență prea mare în termeni de efect; vizând doar descărcarea emoțională, psihodrama produce poate efecte spectaculoase, dar efemere. Complementaritatea lor ni se pare cu atât mai necesară" (1979).
Această posibilă complementaritate a fost sesizată pentru prima oară de către psihanaliștii de copii, și asta nu întâmplător. Într-adevăr, aceștia fuseseră deja obligați să modifice protocolul curei psihanalitice clasice, pentru a o putea aplica copiilor, și să adauge la limbaj un alt mijloc de comunicare: jocul. Or, după cum scrie Lebovici, care a fost unul dintre cei dintâi care au propus tehnica psihodramei psihanalitice: „întreaga organizare a ceea ce în psihanaliză numim mecanisme de apărare ale Eului se regăsește în această activitate ludică ce, foarte repede, capătă o dublă înfățișare; ea este trăită realmente și totuși nu încetează să fie percepută de către copil ca fiind fictivă. Această contradicție inerentă structurii jocului îi conferă întreaga sa valoare dinamică" (1958). Era așadar tentant să extinzi capacitățile acestea ludice ale copilului la jocul psihodrama tic. De aici avea să se nască ideea că ar fi posibil ca o asemenea tehnică să fie utilizată la adulții a căror organizare a personalității și ale căror dificultăți de .verbalizare nu permit eventualitatea unei cure psihanalitice clasice. In fine, ultima etapă a acestei evoluții: trecerea de la psihodrama psihanalitică colectivă la psihodrama psihanalitică individuală.
Psihodrama psihanalitică colectivă a fost aplicată în esență copiilor, în perioada de latență sau preadolescenților. Spre deosebire de psihodrama moreniană, în care cadrul contribuie la crearea condițiilor de dramatizare necesare apariției spontaneității, aici interesul este acordat verbalizării și lumii psihice interne a participanților, cadrul fiind redus la un minimum și întreaga atenție concentrându-se asupra jocului și elaborării. Tema este, cel mai adesea, elaborată colectiv de către copii, mai ales la început, cu participarea psihodramaticienilor, care îi ajută să stabilească scenariul, iar apoi să repartizeze rolurile. Jocul se derulează cu o libertate de improvizare totală acordată jucătorilor, care pot, bineînțeles, să devieze de la tema inițială, să introducă incidente neprevăzute și să-și moduleze rolurile. Rareori se întâmplă să se propună mai mult de un scenariu.
Modalitățile de intervenție, precizează Anzieu, „acoperă aproximativ zona intervențiilor practice în diversele tipuri de readaptare psihologică: este exclusă doar recomandarea propriu-zisă". In schimb, psihodramaticianul poate utiliza: sugestia, incitarea, reasigurarea, ancheta, dar mai ales, în mod specific, constatarea nondirectivă și interpretarea. Constatarea presupune a lua cunoștință de și a verbaliza conținutul unei teme sau comportamentul unui copil. Enunțarea unei constatări poate, tocmai prin laconismul său și efectul său reflexiv, să capete o semnificație interpretativă. Cât privește interpretarea, ea poate fi verbală sau poate să acționeze prin intermediul jucării rolului, dar cei mai adesea se adresează grupului de jucători în raportul lor cu psihodramaticienii. Ea nu privește în general individul și, în orice caz, nu întrunește condițiile unei veritabile interpretări psihanalitice, care să stabilească o legătură între situația actuală din transfer și trecutul infantil al pacientului. în aceasta constă diferența esențială față de utilizarea sa în psihodrama psihanalitică individuală.
Pornind de la asumarea rolului, de la mobilizarea corpului, de la efectele lor maturante și eliberatoare de afecte inhibitoare sau patogene, de la rememorarea emoțiilor negate sau uitate, psihodrama psihanalitică ar trebui să permită, grație inflexiunii sale psihanalitice, un travaliu psihic de simbolizare echivalent cu acela al curei psihanalitice. însă în psihodrama psihanalitică colectivă, rezistențele sunt mai degrabă „bruscate" decât îndepărtate progresiv, prin intermediul unui travaliu de verbalizare: dar dacă efectele de transfer sunt utilizate, nu la fel se întâmplă cu nevroza de transfer, iar schimbările psihice sunt mai degrabă de ordin dinamic decât topic.
Asta pentru că într-adevăr, după cum o arată un practician al psihodramei colective, D. Widlocher, în grup, relațiile dintre participanți nu depind doar de experiențele lor trecute, ci de locul pe care îl ocupă fiecare în cadrul grupului, iar în locul efectelor de transfer se substituie efecte proprii dinamicii grupului, în care o parte din aceste efecte nu se manifestă individual: „acestea se creează și se dezvoltă după legi proprii grupului și capătă așadar un caracter interesant… dar care prezintă un interes minim la nivelul grupului".
Tocmai această chestiune a transferului, a imposibilității dezvoltării sale specifice și interpretării în grup, ar trebui să determine un mare număr de psihanaliști, care, pe urmele lui Lebovici, să își pună întrebări în ce privește profunzimea schimbărilor provocate de psihodrama psihanalitică colectivă și să prefere în locul acesteia psihodrama psihanalitică individuală. Aceasta din urmă permite o extindere a demersului psihanalitic la o patologie de multe ori gravă a personalității, în vreme ce psihodrama colectivă caută să îndepărteze inhibițiile și să reducă tulburările de comportament secundare la conflicte, de preferință de dată recentă, relativ superficiale, și care să nu fi alterat în mod serios organizarea și funcționarea Eului subiectului.
II.2 Psihoterapia de relaxare
În 1958, apărea în franceză cartea lui Schultz, Training autogen, care trata despre o nouă „tehnică" de îngrijire, inspirată din hipnoză. Schultz, atent la senzațiile descrise de către subiecții aflați sub hipnoză, a avut ideea extrem de interesantă de a-i obișnui să „se antreneze singuri", să regăsească aceleași senzații pe care el le redusese la câteva: mâini și picioare grele, apoi calde, ulterior o senzație de globalizare în întregul corp și de răcoare pe frunte, și, în cele din urmă, una de calm în întregul organism. Antrenamentul acesta, care îi permite pacientului să se elibereze puțin câte puțin de sub influența medicului său, se face prin intermediul unor fraze standard, pronunțate cu voce scăzută de către terapeut. într-o vreme (nu știu dacă mai e cazul și astăzi), se vindea în Germania, în farmacii, cu plata rambursată de către asigurările sociale, o casetă din seria „exercițiilor" lui Schultz.
In Franța, în anii '60, mai multe echipe au fost interesate de această metodă, la care s-a adăugat apariția lucrării lui Wilhelm Reich, cu întreaga atenție față de corp pe care îl promova ea.
Trebuie reamintit că de la Schultz și de la Jacobson provin toate „tehnicile" de relaxare care există în prezent pe piață. Toate au o anumită utilitate, prin aceea că reprezintă o ucenicie utilă pentru anumite tipuri de pacienți și că prezintă, de aceea, o importanță mai ales pedagogică, de altfel deloc neglijabilă; pe de altă parte, că psihoterapia de relaxare (PSR), se deosebește în mod fundamental de alte forme de relaxare.
Julian de Ajuriaguerra, care a fost neurobiolog și psihanalist, a reunit în jurul lui, la sfârșitul anilor cincizeci, o echipă care căuta să înțeleagă anumite patologii și să le trateze altfel decât printr-o terapie verbală. Este vorba despre Michele Cahen, Jorge Garcia-Badaracco, Marianne Strauss, care au evidențiat, prin „training-ul autogen", din care s-au inspirat la început, importanța legăturii inter-relaționale și a dialogului tonic, pentru care stau mărturie bogăția și originalitatea scrierilor lui Ajuriaguerra.
In 1962, la Congresul de la Vittel pe tema relaxării, „tehnica Ajuriaguerra" era încă apropiată de aceea a lui Schultz, însă, în textul său de prezentare, Ajuriaguerra insistă asuptfa/noului mod de relaționare cu terapeutul, care i se propune pacientului, și totodată asupra valorii terapeutice a dificultăților întâlnite de către pacient, în efortul său de a se relaxa.
In 1964, Lemaire publică o cărticică, Relaxarea, prefațată de către Ajuriaguerra, care este mai*cu seamă o trecere în revistă a diferitelor tehnici de relaxare existente. Cu toate acestea, începând cu el, la Centrul de consultație al Clinicii de boli mentale Sainte-Anne, sub conducerea profesorului Delay, o echipă de tineri psihanaliști, formați în tehnica de relaxare de către Marianne Strauss și Michele Cahen, va începe să se afirme treptat și să pună la punct ceea ce numim psihoterapia de relaxare.
Tehnica lui, Daniel Widlocher de PSR are ceva aparte în raport cu alte tehnici care țin de corp: nu îi dă pacientului nici o sugestie și nu face nici o inducție cu privire la ceea ce ar putea să resimtă. I se propune doar (pe când pacientul este, de regulă, alungit, iar terapeutul este așezat în apropierea lui, expus privirii acestuia) să îi descrie terapeutului „tot ce simte corpul său, dacă încearcă să se lase în voia lui", atât senzațiile resimțite pe timpul relaxării, cât și tensiunile, fie că sunt agreabile, dezagreabile sau neutre.
Tipul acesta de consemn se înrudește cu regula fundamentală din psihanaliză: aceea de a spune tot ce îți trece prin minte. Particularitatea constă aici în aceea că stările propriului corp sunt cele pe care terapeutul le alege ca obiect ai travaliului său terapeutic și, în plus, dificultățile mai mici sau mai mari pe care le întâlnește pacientul:
cu privire la ceea ce simte;
cu privire la capacitatea de a verbaliza ceea ce simte;
cu privire la capacitatea de a găsi un sens pentru ceea ce simte.
De fapt, pentru noi nu atingerea relaxării musculare are un efect terapeutic. Știm prea bine că, în realitate, aceasta nu poate decât să trezească teama pacientului, căci suprimă eliberarea pe cale motorie a angoasei. Scopul lui este dublu:
pe de o parte, prin verbalizarea stărilor propriului corp, să se faciliteze trecerea către procesele secundare;
pe de altă parte, să se pună în lumină rolul primelor obiecte în formarea Eului, prin intermediul analizei mișcărilor transferențiale, pe care le dezvăluie reacțiile corporale până atunci nepercepute de către pacient.
Totuși, este interesant travaliul de percepere a stării musculaturii striate, care se găsește la originea contracțiilor, ca și a relaxării. De Ajuriaguerra a evidențiat în mod corect rolul a ceea ce el numește dialog tonic, arătând că tonicitatea musculară acționează în orice:activitate relațională și emoțională. Freud subliniase deja importanța sistemului muscular, mai întâi în relația subiectului cu sine însuși („a deveni stăpânul propriilor membre"), apoi în stăpânirea corpului altuia, în relația amoroasă. Pentru el, musculatura este legată de ceea ce el numește pulsiune de dominație, ținând de un sadism originar sau de necesitatea de a menține o legătură corporală cu obiectul.
În PSR, Daniel Widlocher alege să se preocupe cu precădere de percepțiile pe care le poate avea subiectul cu privire la propria persoană, ca și de modalitatea prin care le poate traduce în cuvinte, motivul este fără îndoială acela că experiența clinică i-a demonstrat labilitatea aproape constantă a preconștientului la pacienți.
Labilitatea aceasta este cea care antrenează răspunsurile adesea surprinzătoare primite la consemnul de „a descrie ceea ce resimți". Accentul este pus mai întâi pe „tăcerea corpului" — în parte tipică, fiindcă e bine știut că un corp sănătos rămâne mut. Cu toate acestea, se poate observa un veritabil clivaj perceptiv, în virtutea căruia pacientul este incapabil să exprime ceea ce se petrece în corpul său. Sifneos a subliniat, pe bună dreptate, diferența dintre „a simți" și „a relata ceea ce simți". Tot așa, de multe ori pacienții trăiesc senzații apropiate de senzațiile de depersonalizare, descrise de Bouvet și Federn. In cursul ședinței, în virtutea privirii pe care o ațintește asupra pacientului, a mobilizărilor pe care le poate realiza cu cele patru membre sau pur și simplu a numirii diferitelor părți ale corpului, care prezintă interes pentru travaliul perceptiv, terapeutul ia drept obiect al atenției sale un corp aflat până atunci „în suferință", dezafectat și supus unor impulsii lipsite de un sens veritabil. Se știe că simptomele acestea marchează dificultățile de a organiza limitele Eului. PSR permite punerea în evidență (îndeosebi prin segmentarea membrelor și corpului) a temerilor de pasivizare cu privire la mișcările pulsionale care vor veni să întărească apărările față de pasivitate. Într-adevăr, dacă pasivizarea presupune a suporta ceva și antrenează reacții care au toate scopul de a se opune fluxului pulsional, pasivitatea este în schimb întotdeauna „activă", dar cu un scop pasiv: s-ar putea spune atunci că fluxul pulsional este încorporat în Eu, prin jocul reprezentărilor lucrurilor și al cuvintelor, pe care îl presupunem în descrierea trăirilor corporale.
De altfel, pe măsură ce cura avansează, alegerea cuvintelor care exprimă destinderea indică o globalizare a ceea ce este resimțit de către corp, comportă întotdeauna o expresie metaforică și totodată este însoțită de o extindere a ceea ce este resimțit la tot ceea ce nu ține de sfera musculară.
A spune „mă simt ca și cum aș pluti pe un nor" sau „ca într-o baie caldă", ori „ca și cum m-aș afla pe o plajă liniștită" comportă o conotație de plăcere oarecum „desexualizată", ceea ce semnalează un travaliu psihic și o nouă repartizare a economiilor. Aici poate să apară inconvenientul pe care îl comportă orice sugestie: acela de a-1 împiedica pe pacient șă scape de sub dominația obiectului.
Căci atunci când i se propune cuiva să se lase în voia sa, sub privirile altuia, este vorba tocmai despre relația cu obiectul. Obiect hrănitor, căruia i se atribuie îngrijirea corporală din copilărie, capabil sau nu să trateze corpul copilului ca pe un obiect investit, dar independent. Travaliul transfero-contratransferențial se realizează în PSR atât prin ceea ce se spune, cât și prin ceea ce este resimțit, iar terapeutul trebuie să se servească de asemenea de ceea ce se petrece înlăuntrul său, din punct de vedere corporal, în cursul ședinței, pentru a-1 putea ajuta pe pacient să găsească un sens pentru trăirile sale corporale. „Destinderea" pe care o implică cuvântul „relaxare" nu este prin urmare decât rezultatul a ceea ce se obține atunci când poate fi în sfârșit acceptată o poziție pasivă față de percepțiile endopsihice.
Nu vom fi așadar surprinși dacă indicațiile de PSR se fac mai degrabă în două mari tipuri de structură, pe care le voi defini acum.
In nevrozele „obișnuite", corpul constituie o unitate identitară, ale cărei manifestări sunt percepute în cadrul unei rețele de semnificații în general bine referențiate: el se poate reprezenta, este asociat cu o figurare a lui, întreținută de imaginea pe care i-o transmite celălalt. Este prins într-o succesiune de sensuri, erotizate și investite de către psyche. În general, este perceput ca o unitate funcționând în virtutea propriei sale mișcări, iar calitatea investirilor și a reprezentărilor pe care le are subiectul cu privire la sine conferă tonul relației pe care o întreține cu partea aceasta, cea mai intimă și totodată cea mai străină, a fiecăruia dintre noi. Tocmai pentru că s-a putut constitui în cursul dezvoltării somato-psihice a ceea ce Green numește„dubla limită", limita între înăuntru și înafară, între conștient și inconștient, barieră a preconștientului. Numai în virtutea acestor limite se poate vorbi propriu-zis despre un „limbaj al corpului", în sensul veritabil al cuvântului „limbaj". Activitățile gestuale și mimice, numite adesea impropriu „limbaj", sunt mai degrabă de ordinul unui cod și au mai ales funcția frecventă a unei descărcări, care atenuează tensiunea antrenată de un conflict intern sau extern.
• PSR se adresează în primul rând patologiilor care recurg la descărcare. Acestea, se știe, sunt de două tipuri:
fie este vorba despre patologii psihosomatice, cu lacuna lor de mentalizare și cu „dezafectarea" unei gândiri operatorii, care face dificilă desfășurarea unui travaliu psihoterapeutic sau analitic clasic;
fie despre patologii ale nevrozelor de comportament, sau tulburări de conduită, în care descărcarea motorie se face în afara propriului corp și în care mecanismele proiective, ca și apucarea/respingerea obiectelor conferă un caracter aleatoriu creării unei alianțe terapeutice stabile. în aceste două tipuri de cazuri, care funcționează după modelul descărcării, sunt urmărite „procedeele autocalmante". PSR pune în evidență și colmatează carențele unei para-excitații insuficient constituite.
Dubla constrângere pe care o reprezintă pentru pacient faptul de a fi nevoit să se observe și să îi comunice terapeutului său ceea ce resimte în propriul corp, îl determină să intre în contact cu afecte până atunci estompate, sub efectul represiunii, și niciodată raportate la o experiență relațională, din cauza carenței rolului conținător al obiectului hrănitor sau a efracțiilor pe care le-a putut provoca o legătură prea strânsă.
Așadar PSR vine să joace rolul unui procedeu autocalmant de tip perfecționat. Tocmai așa s-ar explica lăsarea deoparte a importanței verbalizării: a cărei funcție este aceea de a întări bariera preconștientului și mai ales de a permite un travaliu de legătură între urmele mnezice pur corporale și sensul pe care îl pot căpăta ele în relația transferențială, devenind astfel urme mnezice psihice, în virtutea alterării suferite de reprezentarea obiectului și reprezentarea cuvântului.
O altă patologie care constituie o bună indicație de PSR este cea a pacienților la care descărcarea pare să fie imposibilă și al căror mod de funcționare se face în hipervigilență. Aceasta poate fi însoțită uneori, paradoxal, de o aparentă facilitate în ce privește relaxarea musculară. Se constată însă curând, tocmai datorită verbalizării celor resimțite și mai ales datorită numirii acestora, că într-un fel corpul nu este „trăit".
Simptomatologia, atât corporală cât și psihică, a acestor pacienți evocă mai degrabă o tensiune de origine sfincteriană decât falică. Retenția, în toate sensurile termenului, se află pe primul plan și ajunge adesea până la o neîncredere extremă față de orice abordare psihoterapeutică, considerată ca fiind o intruziune intolerabilă sau ca o sfidare care trebuie contracarată.
În cazul acestora, PSR poate contribui la a pune în evidență proiecția asupra celuilalt a neîncrederii lor vizavi de toate mișcările pulsionale și de afectele care le însoțesc. Fragilitatea Eului și neconstituirea unui „narcisism de viață" sunt pe primul plan, iar travaliul pornind de la corpul trăit, resimțit și care este obiect al unei investiri, va permite regăsirea urmelor îngropate ale unei depresii primare legate de o carență a obiectului care hrănește. Corpul, obiect al îngrijirilor terapeutului, apoi în calitate de „obiect al obiectului", își va putea relua locul său de obiect tranzițional. „Replierea asupra propriei persoane", care este implicată de starea de destindere musculară, imposibilă din cauza necesității de a stăpâni „lumea exterioară", devine astfel etapa indispensabilă a oricărei dezvoltări psihice și facilitează regresia necesară sănătății psihice. „Dormind nu mai faci lumea să dispară, și nici nu mai ești nevoit să o faci să trăiască", după cum îmi spunea un mare insomniac la finele curei.
Nu rareori se întâmplă ca astfel de pacienți, care ajung să fie capabili atât de o regresie topică, cât și temporală, datorită PSR, să devină ulterior doritori să continue și pot să
întreprindă o cură analitică în condiții bune și cu mai multe șanse de succes terapeutic.
Bineînțeles, tipologia aceasta distinctivă în două categorii de pacienți, cei „cu descărcare" și cei „cu retenție", este instituită doar pentru a ne ajuta să ne fixăm ideile. Simplificarea nu servește decât pentru figurarea mijloacelor de funcționare a PSR. In realitate, modalitățile de reacție nu sunt, în majoritatea timpului, evident disjuncte, iar cele care ni se par în general în prim plan sunt:
insuficiențele de dezvoltare a Eului;
carențele narcisice grave;
tulburările cu caracter de acting somatic sau comportamental;
dificultățile de organizare a conflictelor intrapsihice;
angoasa în fața pasivității.
În stările melancolice sau în ipohondriile delirante, ca și în cazul schizofreniilor declarate, este recomandată abordarea corporală. Dar este de preferat să se recurgă, în locul PSR, la tehnica pack sau la gimnastică, cum ar fi practica Georges Pous.
Se poate observa că aportul PSR la terapia stărilor patologice limită este incontestabil. Eșecul terapeutic al psihoterapiilor verbale în aceste domenii este resimțit adesea în mod dureros, atât de către terapeuți, cât și de către pacienții ale căror nevoi sunt deosebit de presante.
Este fără îndoială evident că o astfel de acțiune terapeutică nu poate avea loc decât dacă terapeutul are de altfel o bună formație psihanalitică. Ne referim în esență la teoria freudiană a pulsiunilor și a formării Eului, atât pe plan teoretic, cât și în ce privește înțelegerea de către noi a evenimentelor clinice cu care ne confruntăm.
Avantajul PSR, în raport cu terapiile verbale tradiționale, constă, în faptul că pune accentul pe relația cu terapeutul, pe aspectul „comportamental" al răspunsurilor tonico-emoționale. Se știe însă în ce măsură intervenția asupra comportamentului presupune riscuri de efracție narcisică în orice relație terapeutică.
Senzațiile resimțite de către pacient, descrise de către acesta (și nu comportamentul său global), sunt cele pe care le reia terapeutul și care vor face obiectul travaliului interpretativ, ele reprezentând în special posibilitățile pacientului de a-și pune întrebări cu privire la propria persoană.
Un al doilea aspect al PSR, în virtutea căruia ea este foarte indicată pentru aceste structuri cu labilitate narcisică, este atenția pe care o acordă în cadrul travaliului terapeutic, dificultăților de construire a autoerotismelor. Aspectul agreabil reputat ai destinderii este în mod frecvent ratat în realitatea exercițiului curei ca atare. Tocmai ratarea aceasta permite să se pună în lumină pozițiile defensive ale pacientului vizavi de tot ceea ce provine de la propria sa persoană: mișcări pulsionale, fantasme, amintiri. În sensul acesta poate fi demarat un travaliu psihoterapeutic referitor la angoasa în fața pasivității: în esență, pasivitatea față de mișcările pulsionale, despre a căror nerezolvare se știe în ce măsură influențează tocmai interminabilitatea analizei (Freud, Analiza cu final și analiza nesfârșită). Capacitatea de a te „lăsa dus" în fața altuia, de a intra în contact cu tine însuți în prezența celuilalt implică în mod evident posibilitatea constituirii unei anumite diferențieri. Pe de altă parte, se știe că, pentru a se dezvolta autoerotismele de calitate, trebuie să fie garantate fiabilitatea obiectului și nondispariția sa pe parcursul desprinderii de libido. Tocmai la acest nivel se situează, îndeosebi, travaliul psihoterapeutic în PSR. „Alterarea", prin intermediul propriului corp al subiectului, îi permite acestuia să se confrunte, dintr-o perspectivă de „îngrijire", cu eșecurile mișcărilor libidinale, atât obiectale cât și narcisice, care îi sunt proprii.
În fine, PSR nu are decât o singură acțiune simptomatică, apariția și achiziționarea unor noi reprezentări, ceea ce duce la obținerea unor modificări ale economiei psihice, care facilitează în mod secundar dispariția simptomelor. În esență, travaliul psihoterapeutic, care lucrează cu trăirile corporale și cu verbalizarea lor, este acela în virtutea căruia se creează treceri de la procesele primare la cele secundare și o mai bună posibilitate de elaborare psihică.
Limitele PSR sunt cele ale oricărei psihoterapii, iar ambiția sa este aceea de a obține remanieri suficiente pentru a evita agravarea tulburărilor care pot să antreneze adesea serioase incapacități de a trăi, munci, iubi și gândi.
II.3 TERAPIA FAMILIALĂ PSIHANALITICĂ
Ceea ce face ca terapia familială analitică să fie înainte de toate o stare de spirit care îl animă pe terapeut, o predispoziție, o receptivitate care nu exclude cu siguranță orientările a priori, ba chiar ideile preexistente asupra eticii, asupra modelului familiei ideale, cu toate că noi încercăm să dezarticulăm ceea ce funcționează în noi ca un mulaj, căutând să-1 contestăm, să ne punem întrebări asupra pregnanței sale, asupra interferenței sale. Se impune aici o idee. Contratransferul este un câmp de bătălie: terapeut vid nu există. Ar fi mai bine să acceptăm deja lucrul acesta, căci altfel el riscă să se alieze cu rezistența cea mai tenace, aceea care, microscopică la începutul tratamentului, ajunge să crească cu pași de uriaș, devenind un monstru greu de alungat din spațiul ședințelor.
Toate aceste aspecte „imprevizibile" și imponderabile, al contratransferului, al hazardurilor curei, nu s-ar putea totuși manifesta dacă nu ar fi stabilite dinainte anumite principii. Pentru ca aleatoriul să se poată manifesta din plin, cura, la fel ca și scrierea, necesită un cadru și date fixe.
Ce mobilizează mai bine cura decât capacitatea noastră de a transforma materialul brut în imagini și în gânduri? Ce garant mai bun al schimbării pacientului există, decât abilitatea terapeutului de a provoca o renaștere?
Terapia familială analitică se definește „în ansamblul ei" ca o terapie de grup familial: toți membrii familiei nucleare, eventual împreună cu reprezentanții familiei lărgite — mai ales dacă aceștia locuiesc în același loc —, sunt invitați să participe la ședințe (fiecare individ este o piesă din puzzle-ul familial). Aceasta „vizează autonomizarea psihismelor individuale ale fiecăruia dintre membrii familiei, prin reactualizarea celui mai primitiv model al psyche-ului, grație transferului, și prin restabilirea circulației fantasmatice în aparatul psihic grupal-familial". Aceasta este definiția propusă de Ruffiot și adoptată de noul curent. De la începutul anilor 1980, deoarece se dezvoltaseră metodele sistemice și exista o tradiție analitică clasică, dar în același timp reîmprospătată datorită indeterminismului și structuralismului, în Europa familialul este repus sub semnul întrebării. Recuperând elanul lui S. Lebovici și colab. și al lui J. Lemaire, Ruffiot și cu Widlocher Daniel pun bazele unei provocări: este posibilă conceperea unei terapii familiale, ale cărei reflectoare să fie axate pe vorbire și pe organizarea grupală?
Terapia familială analitică a construit un corpus conceptual care poate răspunde acestei provocări esențiale, explicând în ce fel familia, deși formează un grup cu același statut ca al altor ansambluri umane (biserica, armata, școala, cursurile de studiu, grupul terapeutic), își păstrează o specificitate în virtutea rolurilor sale sexuale tipice, a legăturilor sale unice (filiație, alianță, consangvinitate), a funcțiilor sale extrem de particularizate și a legilor sale interne.
Teoria grupurilor permite abordarea uneia dintre enigmele cele mai dificile ale psihozei: cum se face că, atunci când îi întâlnim în mod izolat, diferiții membri ai unei familii par să fie mai puțin perturbați decât atunci când îi întâlnim împreună? Care sunt forțele care fac contactul atât de exploziv, iar gândirea în grup atât de apropiată de procesele primare?
Într-o mulțime, sublinia deja Freud, identitățile individuale au dificultăți în a se defini, căci prezența unui șef induce mișcări colective care interceptează și deturnează dorințele personale, atunci când nu dezintegrează pur și simplu civismul indivizilor. Teoria grupurilor aduce o clarificare funda mentală: totalitatea compusă dintr-un ansamblu uman (în acest caz, familia) reprezintă mai mult decât o simplă însumare a părților. Ceea ce, în termeni analitici, presupune că: – .
fricțiunea contactelor produce o regresie care face să iasă la lumină aspectele cele mai primitive ale psyche-urilor, în care diferențierea dintre sine și celălalt este ca și abolită;
interfantasmarea, ca activitate de legătură, înglobează și face să rezoneze fantasmele subiecților, exersând o forță de atracție asupra celuilalt.
Teoria legăturii se întemeiază pe interfuncționarea inconștientă dintre două (sau mai multe) persoane. Pichon-Riviere face din ea unul dintre pilonii grupalității inconștiente (grup intern) și recunoaște în aceasta explicația universală a apetenței umane pentru grupuri. Chiar și patologia ar trebui să fie evaluată din perspectiva „legăturii": care este relația cu celălalt, urmărită de pacient, prin intermediul simptomului său? Ce caută el să provoace, să inducă la celălalt? Pichon-Riviere recuză definiția clasică a relației de obiect: nu este posibilă imaginarea relației de obiect (intern) cu un altul (extern), fără a lua în considerare relația de obiect a acestui altul în raport cu primul. A-l investi pe un altul, a fantasma sau a acționa vizavi de acesta presupune o investire, o fantasmă și o acțiune ca răspuns, căci acestea îl solicită.
Rezultatul este o legătură, superpunerea totalizantă, nouă și originală, a acestor două relații de obiect. Asta presupune o reajustare permanentă; erotismul poate fi transferat altuia, orice fantasmă este influențată de stimulii fantasmatici care vin de la celălalt. Sugarul, de exemplu, o investește (o iubește sau o urăște) pe mama sa, aceasta îl investește pe copil, ba mai mult, cu investirea sa îi aduce un adaos imaginar, care fasonează fantasma copilului și o îmbogățește, prin ideea capacității de reverie maternă, așa după cum Bion a reușit să evidențieze în mod strălucit. O altă precizare: pentru Pichon-Riviere, terțul, tatăl, apare deja în constelația relațională a copilului, încă de la cea mai fragedă vârstă, fie pentru a facilita, fie pentru a interfera legătura mamă-copil (zgomot în comunicare). El este prezent în spiritul mamei, oricât de legată este aceasta de copilul ei.
Însă, în măsura în care mama și copilul nu se află doar într-o „relație de obiect", ci „în legătură", deci în reciprocitate, fiecare modificare în privința dorințelor lor sau a recunoașterii lor mutuale îmbogățește fiecare reprezentare pe care copilul și le va face despre tatăl și mama sa.
În inconștient, lumea obiectelor sfârșește prin a regrupa urmele a două tipuri de legături: a) legăturile subiectului cu tatăl său și cu mama sa, legături de iubire și de ură; și b) legăturile relaționale între obiectele inconștiente ca atare, prioritară fiind legătura cuplului parental; dar și celelalte legături intra- familiale.
În ce privește identificarea cu tatăl, Hui se identifică cu funcția sa, cu mișcarea prin care se realizează aceasta, cu maniera în care îi este prezentată această funcție de către mama sa, cât și cu poziția tatălui în calitate de soț, și așa mai departe. Pentru Pichon-Riviere, Oedip-ul ar fi o structură care supradetermină și depășește simpla idee de triunghi. Fiind o noutate, ea s-ar desprinde de influența reciprocă. Seducția și castrarea, chiar dacă sunt puternic semnificate în teoria autorului nostru, sunt înglobate într-un nivel superior de abstractizare, printr-o identificare a subiectului cu interjocurile.
Conceptul de legătură permite sesizarea interacțiunii în cadrul imaginarului grupal. De îndată ce un individ (în cazul nostru, un membru al familiei) se găsește în contact cu alți indivizi, el relansează dinamica modelului propriu al legăturilor inconștiente, reproducând diade multiple.
II.4 PSIHOTERAPIILE INSTITUȚIONALE
Noțiunea de psihoterapie instituțională a apărut în Franța imediat după război, datorită necesității de a transforma vechile azile de alienați, numite spitale psihiatrice în 1938, în instrumente de tratare autentice.
Demersul este inaugurat de Tosquelles, Balvet și Bonnafe în timpul războiului. Daumezon și Koechlin oficializează termenul în 1952, desemnând experiențe din ce în ce mai variate, ba chiar divergente. Subzistă totuși un numitor comun: referința la psihanaliză și la terapiile de grup, iar pentru unii, importanța acordată aspectelor sociologice sau chiar politice.
Mișcarea continuă și se dezvoltă pentru a răspunde necesităților de tratare a psihozelor grave, și îndeosebi a stărilor schizofrenice. Dispozitivele de îngrijire și elaborările teoretice se multiplică în structuri private, semipublice sau publice. în anii 1960-1970, cercetările grupului psihoterapiei instituționale (Tosquelles-Oury) puteau fi disociate de noțiunea de „îngrijiri instituționale" complementare, a psihoterapiei individuale.
Încă de la debut, diferiții autori își recunosc datoria vizavi de tradiția lui Pinel și d/Esquirol și față de aceea a tratamentului moral. Astfel, la începuturile psihiatriei, este reperat mitul unei instituții ideale, al unei neosocietăți organizate și dirijate de către un medic, de la care se așteaptă să corijeze pasiunile reprobabile, născute dintr-un mediu vicios sau șubred. Iluzia aceasta există întotdeauna, ea este constatată atunci când o instituție are tendința de a se închide în sine, reunindu-i pe îngrijitori și pe cei îngrijiți în sânul aceleiași „iluzii grupale".
Referința la psihanaliză a reînnoit acest risc, căci a căutat să interpreteze transferurile și contratransferurile, cu intenția unei transparențe depline.
Experiențele de psihoterapie instituțională se pretind astăzi a fi mai modeste sau mai reflectate. Insă importanța tratamentului instituțional se afirmă, dacă se ține cont de decepțiile pe care le-au provocat psihoterapiile individuale ale cazurilor de schizofrenie sau de psihoze grave. Astfel, se elaborează treptat, în fiecare instituție aparte, sprijinindu-se pe date în mare parte convergente, posibilitatea de a profita, într-un sens dinamic, de pe urma schimburilor vieții cotidiene, în toate locurile în care cadrele de îngrijire psihiatrică primesc bolnavi mental.
Umanizarea azilelor începe după război, dar extinderea influenței psihanalizei este constatată mai ales o dată cu introducerea medicamentelor psihotrope, în anii 1952-1960. Nu trebuie uitat acest fapt major. Reducerea violenței expresiilor simptomatice, provocată de neuroleptice, este fundamentală pentru multiplicarea experiențelor de psihoterapie instituțională.
Varietatea și importanța acestor experiențe în Franța nu trebuie să conducă la o evitare a comparării lor cu diferitele orientări ale psihiatriei în străinătate:
în Marea Britanie, sunt importante comunitățile terapeutice (Maxwell Jones) și instituțiile de orientare antipsihiatrică;
în Statele Unite, se diminuează numărul de bolnavi spitalizați: vorbim în acest caz despre dezinstituționalizare. După declinul centrelor psihiatrice comunitare din anii 1960-1970, tratamentele chemoterapeutice sunt completate de programe de reabilitare;
-în Italia, este utilizată noțiunea de dezinstituționalizare într-o altă accepțiune. La Triest, îndeosebi, sub influența lui Basaglia, este favorizată inserția bolnavilor în circuitele vieții sociale tipice, inspirația fiind mai degrabă politică decât psihanalitică.
Importanța psihoterapiilor instituționale
În anii 1940-1950, se urmărea în primul rând limitarea efectelor nocive ale spitalizării psihiatrice, atunci când aceasta reprezenta soluția aproape exclusivă pentru tratarea psihozelor grave.În aceeași perioadă, tentativele de cure psihoterapeutice sau psihanalitice individuale se multiplică, mai ales în Statele Unite și în Anglia. Există astăzi tendința de a crede, despre curele psihanalitice propuse pacienților schizofrenici, că au o valoare experimentală, urmărind doar să pună în evidență obstacolele de care se izbesc acestea. însă, în prezent, tratamentul unei cohorte de psihotici nu este privit nicidecum ca o serie de psihoterapii individuale. Cu toate acestea, majoritatea psihiatrilor de inspirație psihanalitică, deși împărtășesc această opinie, insistă asupra importanței înțelegerii psihanalitice a fenomenelor care se dezvoltă în sfera instituțională și, mai general, în evantaiul tratamentelor propuse în cazul stărilor psihotice grave. Nu se urmărește diminuarea importanței colocviului medical singular, prin faptul că modelul de înțelegere și de acțiune este biologic sau psihodinamic. Se înțelege că nu orice pacient susceptibil de a fi implicat într-un demers psihoterapeutic personal semnificativ, pentru început, sau în funcționarea unui travaliu psihiatric prealabil ține neapărat de psihoterapia instituțională. De altfel, apărările schizofrenice sau paranoice care funcționează în cadrul unui echilibru mai mult sau mai puțin viabil nu constituie indicații pentru o psihoterapie instituțională. Totuși, chiar și în acest caz, rareori se întâmplă să fie nevoie de intervenția mai multor interlocutori.
De cele mai multe ori însă, în sfera clinică, nu este suficient doar colocviul singular. Există deja cazuri în care se constată un refuz masiv de acceptare a tulburărilor, ducând adesea la o spitalizare, eventual sub presiunea constrângerilor. În general, în multe stări psihotice și chiar în anumite cazuri limită, interlocutorul psihiatric se estimează pe sine a fi incapabil să înfrunte singur situația terapeutică. Fie tratamentul nu poate fi demarat, fie psihiatrul este depășit de violența descărcărilor puse în act, ori de suferința pacientului și a familiei sale. Alteori, în schimb, pacientul este mai inert, mai imobil, iar aspectul deficitar este mai marcat. Schimbul individual este sărac și repetitiv. Cu siguranță, nu e nevoie neapărat de preconizarea unei „mobilizări" aleatorii sau periculoase. Fiecare a învățat să aștepte, iar după ce a reflectat, să accepte un schimb tern sau fetișizat. Cu toate acestea, intuiția psihanalitică în psihiatrie privilegiază valoarea defensivă a simptomelor, chiar în expresiile sale deficitare, și poate să favorizeze un recurs instituțional.
Observarea comportamentului, a proiectării asupra situațiilor concrete, a persoanelor și a lucrurilor, poate reanima modul de a gândi despre pacient și împreună cu el. O activitate în comun, un joc în mai mulți sau necesitatea de a înfrunta o situație mai critică nu reprezintă doar momente de interacțiune care să rămână punctuale: situațiile acestea dau naștere relatărilor, elaborării și cunoașterii, relansând investirea a pacientului de către noi și propria sa manieră de a-și percepe existența.
În mod sigur, nu se pune problema relansării unui pacient aflat în echilibru, pentru a-i propune un tratament instituțional care să-i facă bine: psihoterapia instituțională rămâne o indicație de necesitate.
Ca în multe tipuri de psihoterapie, discuția în termeni de indicații nu e foarte funcțională. Pentru acest ansamblu de stări psihopatologice grave (schizofrenii, cazuri limită, stări depresive de lungă durată, anumite psihopatii sau toxicomanii), ceea ce reclamă propunerea de psihoterapie instituțională este revărsarea în real a funcționării psihice. Este cazul pacienților care au recurs la psihiatrie din cauza unor tulburări exteriorizate în mediul social, și nu atât din pricina unor nemulțumiri exprimate direct, vizând viața lor psihică. Vorbim aici despre incurie, despre apragmatism, despre o atitudine demisionară vizavi de propria persoană, sau despre mobilizarea indirectă a anturajului ori a mediului în raport cu tulburările de comportament.
Tulburarea de simbolizare explică tendința către gândirea concretă și către utilizarea realității, a obiectelor sau a actelor pentru a comunica cu ceilalți. Trebuie să recunoaștem și să acceptăm exprimarea aceasta a tulburărilor prin mijlocirea realității. Actele intervenienților, realitățile dispozitivului de îngrijire sunt la origine mesaje poate mai semnificative decât cuvintele.
Psihoterapia instituțională se definește astfel ca un travaliu care ia în considerare exprimările psihice proiectate în realitate, în viața cotidiană. Ceea ce echivalează cu a spune că ea trebuie să articuleze rolul mai multor intervenienți: este un travaliu colectiv.
Tosquelles insista deja asupra faptul că instituția nu este spitalul (sau, astăzi, toate dispozitivele de îngrijire nespitalicești), care este un „stabiliment". Instituția ține de acțiunea de a institui, adică de tot ceea ce este inventat de oameni, în contrast cu datele naturii.
CAPITOLUL III
III. PSIHANALIZĂ ȘI PSIHOTERAPII
III.1 Evocare istorică
La origine, și vreme de mai multe decenii, psihanaliza a fost definită ca o formă de psihoterapie apărută din hipnoză și din conceptul de abreacție post-traumatică. Metoda este individualizată prin unicitatea cadrului său, a tehnicii și a teoriei procesului.
Ideea de variantă apare în 1918, în comunicarea ținută de Freud la Congresul de la Budapesta și publicată în 1919 sub un titlu tradus în franceză drept Voies nouvelles de la therapeutique psychanalyticjue. [Trad. rom., S. Freud, Opere, voi. 12, Ed. Trei, 2005 ]. In acest text nu se pune decât problema tratamentului psihanalitic; prima parte face referire la progresele recente pe care teoria transferului și în special nevroza de transfer le-au făcut posibile în domeniul tehnicii (importanța regulii de abstinență) și mai ales în teoria procesului. Dar, după câteva rânduri, Freud face, pentru prima oară din câte știm, observația că „… descoperim în fiecare zi din ce în ce mai mult că diferitele forme de maladie pe care noi le tratăm nu pot fi vindecate prin una și aceeași tehnică". El adaugă că ar fi fără îndoială prematur să „tratăm amănunțit acest subiect", dar cele două exemple pe care le dă se referă la o tehnică activă, destinată să acționeze direct asupra simptomelor. De altfel, aceasta este tehnica pe care, în cele din urmă, o are în vedere atunci când renunță să mai țină cont de forma de nevroză, și ia în considerare condițiile aparte care rezultă prin aplicarea psihanalizei asupra unui eșantion mai larg al populației. Cu privire la această chestiune, Freud conchide: „Totul ne determină astfel să credem că, dată fiind aplicabilitatea masivă a terapeuticii noastre, vom fi obligați să amestecăm aurul pur al analizei cu o cantitate considerabilă de cupru (și nu de plumb cum s-a scris în traducerea franceză) al sugestiei directe". Această frază atât de des citată necesită două comentarii. Primul este acela că, în mod contrar celor sugerate de eroarea din traducerea franceză, nu există nimic depreciativ în ideea unui astfel de aliaj, aurul și cuprul constituind dimpotrivă un aliaj robust și eficace. Cel de-al doilea este că această noțiune de aliaj implică totuși faptul că psihanaliza este asociată cu o practică ce îi este străină, iar în virtutea unei logici stricte ar trebui să facem o distincție între acest aliaj și cura psihanalitică propriu-zisă.
Fie că este vorba de o sugestie care completează travaliul analizei sau de folosirea tehnicii active în analiză, se ridică astfel implicit problema pluralității sau a unicității tratamentului psihanalitic. In dezbaterea cu Ferenczi, dezbatere care inspiră deja articolul din 1919, se pune mai ales problema remanierilor tehnice din cadrul curei. Analiza cu final și analiza nesfârșită (1937) [Trad. rom., S. Freud, Opere, voi. 12, Ed. Trei, 2005 — n.t.] reflectă și ea această perspectivă.
Este dificil de localizat și de datat prima utilizare explicită a termenului de psihoterapie psihanalitică, distinctă de aceea a termenului de psihanaliză pro- priu-zisă. Aliajul cu măsurile educative deschide calea către această noțiune, fără îndoială în cazul copiilor și, de asemenea, o dată cu Federn, în tratarea psihozelor. Abia la finele celui de-al Doilea Război Mondial, răspândirea ideilor și a practicilor, dezvoltarea numeroaselor metode de psihoterapie, care se disting de psihanaliză — ba chiar sunt opuse acesteia —, înmulțirea indicațiilor, ajung să confere noțiunii de psihoterapie analitică sensul pe care i-1 atribuim în prezent. In decursul anilor cincizeci, o întreagă literatură încearcă să-i definească conceptul și, de asemenea, diversitatea metodelor, în funcție de modul de exprimare (desen, joc, improvizație dramatică etc.), de tipul de relație (grup, familie etc.), de durată (terapii scurte), de patologii. Discuțiile următoare din lucrarea de față oferă o reprezentare actuală a acestora.
Variantele tehnice aplicabile psihanalizei pot fi evaluate din mai multe puncte de vedere. Variantele avute în vedere vor fi apreciate succesiv, în funcție de perspectiva materială a cadrului, în termenii modului de comunicare și ai procesului. Acestea reprezintă diferite planuri de analiză și nu o sumă de variabile independente. Desigur, cadrul material, modul de comunicare și procesul se află în interacțiune. Nu poți modifica unul, fără a-1 modifica și pe celălalt și, după cum vom vedea, în funcție de circumstanțe, va fi privilegiat un anumit punct de vedere pentru a descrie modalitățile de tratament.
În principiu, aceste variante ar trebui să fie definite funcție de un sistem de referință. Altfel spus, ar trebui să se recunoască faptul că psihanaliza pro- priu-zisă se definește printr-un cadru tehnic, o modalitate de comunicare și un proces constante. Cu toate acestea, în practică lucrurile stau altfel, iar variațiile observate în domeniul psihanalizei propriu-zise sunt cel mai bun argument în favoarea unui continuum în câmpul terapeuticilor psihanalitice.
Trebuie să examinăm un ansamblu de variațiuni în raport cu fiecare dintre parametrii considerați, și nu să o izolăm pe una dintre ele, într-o manieră cu totul convențională și formală.
III.2 PSIHANALIZA ȘI PSIHOTERAPII : ANALIZĂ COMPARATIVĂ
Se pare că limita de toleranță a comitetelor psihanalitice, mai mult sau mai puțin secrete, față de devierile de la tehnica standard a fost serios pusă la încercare odată cu apariția, în 1946, a cărții lui Alexander și French: “Terapia psihanalitică”. Aici, autorii făceau publice cercetările lor efectuate timp de 7 ani la Institutul Psihanalitic din Chicago, asupra unor variante “prescurtate” de psihanaliză, variantă în care s-a lansat faimosul concept de “experiență emoțională corectivă” (Alexander and French, 1946).
Frantz Alexander, un membru important al comunității psihanalitice, cu numeroase și diferite contribuții în domeniu, principalul promotor al acestei cercetări, se recunoaște un continuator al orientării “active”, promovate de Ferenczi și Rank și, deși își exprimă rezerve față de practicile bazate pe atingeri fizice ale acestora, manifestă o intensă preocupare pentru o intervenție mai activă a analistului în procesul terapeutic, preocupare justificată, printre altele, și prin dorința de scurtare a tratamentelor psihanalitice. Considerând, ca și Fairbairn, deși nu îl citează, că pasivitatea și dependența create și impuse de specificul curei analitice tradiționale ar putea constitui ele însele elemente traumatice, de frânare sau chiar de blocare a progresului analitic, Alexander și French împreună cu alți câțiva membrii ai institutului din Chicago experimentează cu succes “manevre” de control a regresiei și a transferului pacientului, prin modificarea “corectivă” a atitudinii terapeutului față de acesta. Ei adoptă poziția “față în față”, variază frecvența ședințelor, în funcție de evoluția pacientului și utilizează chiar întreruperi și reluări “terapeutice” ale psihoterapiei. Teza fundamentală a autorilor constă în ideea conform căreia, renunțând la pasivitatea sa tradițională, psihanalistul poate să adapteze tratamentul la nevoile specifice ale fiecărui pacient, utilizând acele tehnici și procedee care se dovedesc a fi cele mai eficiente pentru fiecare situație particulară.
Alături de o serie de cazuri clinice, ilustrarea cea mai sugestivă a teoriei “experienței emoționale corective”, o constituie analiza unui personaj literar specific “curentului romantic” de la mijlocul secolului al XIX-lea: Jean Valjean, eroul cunoscutului roman “Mizerabilii”, scris de Victor Hugo. Sărac și flămând, Jean Valjean fusese prins furând o pâine, fapt care i-a adus mulți ani de închisoare. Lipsa de înțelegere resimțită din partea societății și pedeapsa “nedreaptă” care i-a fost aplicată îl transformaseră pe Jean Vlajean într-un element anti-social, cu comportamente sadice, abuzive, fără scrupule morale, având drept principal scop al vieții “răzbunarea” pe cei din jur, pe întreaga societate umană. După ce a fost găzduit peste noapte cu bunătate și considerație de către un preot, dimineața la plecare, în loc de recunoștință, Jean Valjean fură din casa acestuia niste sfeșnice de argint. La scurt timp, este prins de poliție și, neputând justifica obiectele prețioase pe care le avea asupra lui, este adus în fața preotului pentru a da explicații. Spre stupoarea lui Jean Valjean, care se aștepta la o nouă pedeapsă drastică, preotul îl “acoperă”, afirmând în fața polițiștilor că el este cel care i-a făcut cadou acele obiecte. După o scurtă perioadă de frământări interne și de derută, în mintea fostului ocnaș se produce o transformare radicală, care-i va schimba sensul vieții devenind, dintr-un slujitor al “răului”, un om deosebit de corect, iubitor de oameni, care-și va dedica tot restul vieții unor acțiuni altruiste, de sacrificiu și risc personal în scopul promovării fericirii celor buni.
In termenii gândirii kleiniene, de care Alexander fusese profund influențat deși, din punct de vedere “politic”, înaintea emigrării în S.U.A., el fusese un critic al Melaniei Klein, declarându-și apartenența la grupul în formare al “Independenților”, convertirea lui Jean Valjean apare drept o deplasare a identificării eu-lui de pe obiectul “rău” pe cel “bun”. Acest proces are loc în urma “experienței emoționale corective” oferită de capacitatea de “conținere” a preotului (terapeutul), care răspunde la “rău” prin “bine”, determinând o modificare a obiectului intern al “pacientului”. In același timp, se poate recunoaște aici și caracteristica distinctivă a “optimismului” terapeutic al orientării “relației de obiect”, conform căreia, prin crearea unei noi relații mai bune, terapeutul poate repara “falia profundă”, respectiv efectul nedreptății pe care mama sau societatea au comis-o cândva la adresa individului.
Deși, unele aspecte “educative” ale acțiunii analistului asupra pacientului său fuseseră menționate de însuși Freud, atunci când s-a referit, în 1917, la efectul de “posteducație” al modificării mecanismelor profunde, care stau la baza simptomelor (Freud, 1917), comunitatea psihanalitică a fost destul de categorică și promptă în a stigmatiza sintagma lui Alexander – “experiența emoțională corectivă” – drept “manipulare”, bazată pe sugestie și, prin urmare, neaparținând psihanalizei. Termenul, ca și ideea de experiență “corectivă”, în sensul de acțiune practicată deliberat și conștient de către psihananalist, a devenit “tabu”, utilizarea lui fiind cu grijă evitată (cu excepția lui Kohut și a unor intersubiectiviști contemporani), atunci când se fac referiri la procesul terapeutic din psihanaliza “propriu-zisă”.
Impactul cercetărilor și, mai ales, al publicării cărții lui Alexander și French s-a făcut repede simțit prin accentuarea unor dezbateri referitoare la definirea și redefinirea caracterului specific al psihanalizei în raport cu alte tipuri de demersuri psihoterapeutice. In 1953, în S.U.A., Kurt Eissler publică un articol care poate fi considerat atât un “certificat de garanție” al pshanalizei “adevărate”, cât și, prin excludere, actul de naștere oficial al psihoterapiei psihanalitice. Recunoscând, ceea ce mulți alții afirmaseră mai mult sau mai puțin explicit înaintea sa, faptul că psihanalistul nu aplică, în realitatea clinică, tehnica psihanalitică “pură”, bazată numai pe interpretare, Eissler introduce faimosul termen de “parametru”, pe care-l definește drept: “…deviația, cantitativă sau calitativă, de la tehnica modelului de bază, adică de la o tehnică care trebuie să se folosească de interpretare în calitatea de instrument exclusiv.” (Eissler, 1953). Exemplele cele mai răspândite de “parametrii” introduși voluntar de către psihanalist sunt reprezentate de următoarele variații de tehnică terapeutică:
– Reducerea frecvenței ședințelor sub limita de 4 pe săptămână.
– Renunțarea la divan și la asociația liberă și efectuarea ședințelor “față în față”.
– Abandonarea parțială de către psihanalist a poziției sale de neutralitate și exprimarea unor atitudini personale în favoarea sau împotriva unor instanțe psihice interne (se, eu, supra-eu) din care provin diferite tendințe și dorințe ale pacientului.
– Dirijarea eforturilor terapeutice spre anumite aspecte ale vieții pacientului sau în direcția atenuării și înlăturării unor simptome.
– Exprimarea manifestă a unor sentimente și reacții afective față de analizant sau în raport cu persoanele cu care acesta se află în relație.
– Prescrierea unor tratamente medicale sau indicarea necesității spitalizării pacientului, etc.
După Eissler, toate aceste abateri de la tehnica standard, permise a fi aplicate temporar, atunci când analistul apreciază că structura eu-lui pacientului nu permite menținerea atitudinii neutre, pur interpretative, trebuie să aibă în vedere următoarele reguli:
1) “Un parametru trebuie să fie introdus numai atunci când s-a dovedit că modelul tehnicii de bază nu este suficient;
2) Parametrul nu trebuie niciodată să treacă dincolo de limitele unui minimum inevitabil necesar;
3) Un parametru se folosește numai atunci când el determină, până la urmă, propria sa eliminare; ceea ce însemnă că faza finală a tratamentului trebuie întotdeauna să fie efectuată cu parametrul la valoarea zero.” (Eissler, 1953).
Nu este poate lipsit de interes să remarcăm felul în care psihanaliștii anilor 1950 se comportă în fața “deviației”, în comparație cu modalitatea în care Freud și psihanaliștii vremii s-au manifestat față de “disidență”. Atunci, excluderea lui Adler și Stekel, conflictul cu Jung și apoi denigrarea lui Ferenczi și Rank au fost reacțiile unei persoane (Freud) sau ale celor din jurul său, exprimate în numele acelei persoane, declarată sau presupusă a fi “jignită” de afrontul adus de către anumiți indivizi, discipoli ai săi, care trebuiau “pedepsiți” pentru că și-au încălcat obligația, asumată mai mult sau mai puțin explicit, de a-i rămâne fideli. Acum, nu se relatează (sau cel puțin nu există documente în acest sens) nici o tentativă manifestă a cuiva de a propune excluderea lui Alexander din rândul Asociației Psihanalitice Internaționale sau declararea lui drept “bolnav mintal”.
Se pare că, în vremea lui Eissler și a contemporanilor săi, în absența lui Freud ca persoană fizică, datoria apărării ideilor sale își pierduse caracterul afectiv-reactiv, de devotament personal față de “părinte”, devenind mai abstractă. In consecință, acum intoleranța și tendințele de excludere nu mai vizează persoanele, ci doar conceptele și procedeele elaborate de acestea.
Este adevărat că, la creșterea gradului de toleranță al Asociației Psihanalitice Internaționale, ar fi putut să contribuie și faptul că, în anii 1950, psihanaliștii americani deveniseră deja forța principală, numeric și economic, a mișcării internaționale, iar un atac personal asupra cuiva cu reputația lui Alexander ar fi fost deosebit de riscant, atât pentru I.P.A. cât și pentru persoanele care l-ar fi întreprins. Dealtfel, în acea perioadă, psihanaliștii americanii, în majoritate adepți ai “psihologiei eu-lui” și adversari ai kleinienilor, ceruseră și primiseră, din partea Asociației Internaționale, dreptul de a nu fi controlați și de a nu li se impune, “din afară”, nici un fel de criterii profesionale sau politice.
In aceste condiții, apare mai puțin neobișnuit faptul că nici măcar procedeele incriminate nu sunt direct “excomunicate”, ele fiind doar calificate drept “parametrii”, adică abateri permise, cu respectarea anumitor condiții.
Probabil că originea și explicația aceastei diferențe de reacție în fața “ereziei” se pot găsi și în modificarea structural internă din cadrul gândirii psihanalitice a epocii. Această schimbare, care ar putea sugera, din perspectiva kleiniană, o consolidare a “poziției depresive” a psihanaliștilor, pare să aibă o legătură și cu “experiența engleză”, de la începutul anilor 1940, când eforturile Annei Freud și a unor freudieni de a o exclude pe Melanie Klein și pe kleinieni din rândul psihanaliștilor au fost cu succes contracarate de toleranța matură și unificatoare a “Grupului de mijloc”.
Precizarea făcută de Eissler, deși a adus o oarecare clarificare în planul teoretic, definind ceea ce psihanaliza “pură” ar putea fi, nu a reușit să tranșeze, în plan clinic, disputa dintre psihanaliza “propriu-zisă” și psihoterapia psihanalitică. Ideea conform căreia psihanaliștii“au voie”, în interesul pacienților lor (dar în egală măsură, și pentru a nu fi izolați pe “piața” psihoterapiei, unde alte metode începuseră să câștige teren), să se abată de la metoda clasică nu a reprezentat decât o recunoaștere formală, deși nu explicită, a unor realități existente dintotdeauna. Se pare că însuși Eissler ar fi acceptat, într-o discuție cu Loewenstein, în 1958, că “…nici un pacient nu a fost analizat vreodată printr-o tehnică de interpretare pură.” (După: Thomä și Kächele, 1999, p. 80). Aplicată ad literam, definirea psihanalizei drept o metodă de terapie exclusiv interpretativă, din care sunt eliminate toate celelalte forme de influență posibilă asupra pacientului, ar echivala cu o demonstrație, prin metoda “reducerii la absurd”, a faptului că psihanaliza nu există, că ea este “o pură ficțiune.” (Thomä și Kächele, 1999, p. 80).
Plecând de la acest paradox, născut involuntar, probabil sub presiunea unui “supra-eu psihanalitic” tiranic, rezultant al unei identificări colective cu o fantasmă, existentă cândva în realitatea psihică a părintelui psihanalizei, disputa dintre intersubiectiviști și adepții neutralității absolute, aceasta din urmă considerată drept atitudine esențială și obligatorie în psihanaliză, poate fi abordată și dintr-o altă perspectivă:
Oare cei care insistau, sau cei care încă mai insistă, asupra necesității “controlării” contratransferului, în scopul prevenirii apariției unor puneri în act din partea analistului, nu abdică de la esența pur interpretativă a actului psihanalitic? Nu cumva ei introduc de fapt un “parametru”, prin însăși tentativa auto-normativă de a-și reglementa propriile reacții afective? Reacții care, în cursul unei interacțiuni profunde de tip proiectiv și introiectiv cu analizantul, reprezintă deja creații comune, care nu le mai aparțin în exclusivitate? A declara că ele nu există, pentru că nu trebuie să existe, în loc de a le interpreta, nu este o acțiune similară cu cea a terapeutului care aplică sugestia directă, “cosmetică”, încercând să interzică autoritar existența simptomului? In ce măsură, introducerea voluntară, doctrinară, a acestui “parametru”, respectiv negarea sau ignorarea unor procese afective bipersonale, a fost făcută în scopul de “a determina, până la urmă, propria sa eliminare”, conform indicațiilor formulate de Eissler? Dacă regula ar fi aplicată corect, aceasta ar însemna că, înainte de terminarea analizei, psihanalistul “reduce la zero” îndepărtarea de principiul interpretării exclusive și sfârșește prin a-și recunoaște conștient, trăirile negate sau ignorate în momentele anterioare. Iar dacă respectivul psihanalist nu ar cădea pradă unor amnezii sau hipomnezii consecutive încheierii respectivei psihanalize, el ar trebui să abandoneze ideea posibilității existenței unei interacțiuni pure cu analizantul, bazată numai pe interpretare. El ar trebui să știe și să recunoască, dacă este onest, că el, ca psihanalist, nu s-a putut sustrage de la utilizarea unui “parametru” și că, probabil, va proceda la fel și în viitoarele sale terapii. Ințelegând, în virtutea pregătirii sale teoretice și practice, precum și pe baza experienței clinice, prilejuită de analizele efectuate anterior, dinamica de funcționare interacțională a minții umane, el va știi că nici un psihanalist nu poate reuși, și că nici nu ar fi de dorit să încerce, să efectueze o psihanaliză fără “parametri”. Că o astfel de tentativă nu ar servi decât la satisfacerea unor cerințe “nevrotice”, impuse de un supra-eu profesional tiranic, iar a tinde spre așa ceva sau, și mai grav, a pretinde un succes în această direcție, ar reprezenta o atitudine ipocrită, megalomană și infantil omnipotentă. Faptul că au existat, și se pare că mai există încă, psihanaliști care cred despre ei și, mai ales, îi forțează pe alții să creadă, că ei ar fi capabili să practice analiza pură, iar cei care nu pot să facă acest lucru nu sunt destul de “buni”, ne-ar putea aminti de basmul lui Andersen (“Hainele noi ale împăratului”), în care nici o persoană adultă din anturajul împăratului, inclusiv acesta, nu a avut curajul și onestitatea de a recunoaște că el, împăratul, era de fapt în “pielea goală”. Pentru că, ni se spune în basm, “creatorul” acelor haine (inexistente) avertizase pe toată lumea că numai “proștii” nu reușesc să vadă hainele. Transpunerea parțială a alegoriei lui Andersen, în cadrul unor grupări psihanalitice mai conservatoare, a fost sesizată și descrisă sarcastic, alături de alte fenomene negative, de către Otto Kernberg într-un studiu intitulat: “Treizeci de metode de distrugere a creativității candidaților în psihanaliză” (Kernberg, 1996). Autorul a revenit asupra acestui subiect cu ocazia unui alt material, pe aceeași temă, câțiva ani mai târziu (Kernberg, 2000). După cum mărturisește chiar Kernberg, nașterea acestor scrieri i-a fost impusă de constatarea faptului că unii psihanaliști consacrați utilizează tendințele de idealizare ale tinerilor aflați în formare psihanalitică, în scopul consolidării pozițiilor lor de “putere”, pe care le dețin în cadrul unor societăți psihanalitice. Pledând cu severitate pentru practica exclusivă a psihanalizei “propriu-zise” și utilizând astfel, cu bună știință, sentimentele de neputință și incompetență care se nasc în mintea psihanaliștilor începători, atunci când aceștia simt, pe bună dreptate, că ei nu sunt capabili să funcționeze în acest mod, unii psihanaliști de prestigiu, care ocupă poziții “importante”, în cadrul unor societăți psihanalitice, evită, sub diferite pretexte, să prezinte cazuri clinice din practica lor terapeutică. Temându-se, evident, că astfel de prezentări ar putea scoate la iveală propria lor incapacitate de a practica analiza pură, pe care o propovăduiesc și în numele căreia ocupă acele poziții importante. In felul acesta, ei își apără imaginea idealizată falsă, de psihanaliști perfecți, imagine pe care au impus-o celorlalți, mulți dintre ei foști analizanți ai lor, de carese folosesc pentru a-și menține și consolida pozițiile privilegiate, pe care le-au cucerit chiar prin cultivarea acestei imposturi. Kernberg consideră că aceste fenomene, care mai sunt încă foarte răspândite, adesea instituționalizate, se explică uneori prin interese economice, dar cel mai adesea existența lor trădează serioase deficiențe narcisice ale unor analiști formatori, deficiențe pe care aceștia, la rândul lor, le-au preluat de la proprii lor analiști formatori. Datorită acestor “moșteniri”, în cadrul unor grupări psihanalitice se crează și se menține o atmosferă paranoiacă și paranoiagenă, care inhibă foarte mult gândirea creatoare a psihanaliștilor tineri și care face imposibil un schimb liber de idei între membrii unor societăți, precum și între aceștia și componenții altor grupări psihanalitice…
Efortul de a scurta durata tratamentului a reprezentat doar una dintre modalitățile de aplicare a teoriei psihanalitice sub forma unor intervenții de tip psihoterapeutic. După cum am văzut, acest tip de terapie n-a reușit să se facă acceptată în cadrul psihanalizei propriu-zise, în ciuda entuziasmului cu care a fost creată și promovată de către adepții săi și a revendicării acestora de la practica freudiană originală.
In afara tentativei de diluare sau chiar de “alterare” a psihanalizei standard, care i-a fost atribuită de către majoritatea psihanaliștilor, o altă cauză pentru care aceștia au respins psihoterapia dinamică ar putea fi și faptul că aceasta nu lărgea în nici un fel aria de aplicabilitate clinică a teoriei psihanalitice ci, dimpotrivă, o îngusta și mai mult, pacienții selecționați pentru aplicarea metodei fiind de fapt sustrași din posibilii candidați la o cură psihanalitică propriu-zisă.
Dacă pentru perioada în care a fost creată, perioadă dominată de lipsa relativă a psihanaliștilor în raport cu numărul pacienților care solicitau acest tip de tratament, metoda inaugurată de Alexander apărea oarecum necesară, odată cu “inflația” de psihanaliști, de după anii 1970, precum și cu multiplicarea altor forme de psihoterapie, psihoterapiile dinamice au devenit, din perspectiva psihanalizei, de-a dreptul contraproductive. Luând în considerare și cerințele de formare și calificare, preconizate pentru practica acestui tip de psihoterapie, condiții din care lipsea uneori chiar și analiza personală a terapeutului, devine și mai ușor de înțeles de ce psihoterapia dinamică a fost considerată un fel “oaie neagră” a psihanalizei.
Odată cu creșterea interesului pentru studiul perioadei “pre-oedipiene”, determinat în maremăsură de apariția și dezvoltarea teoriei kleiniene, prin aplicarea psihanalizei la copii și la psihotici, în rândul comunității psihanalitice începe să câștige teren o nouă atitudine terapeutică, în cadrul căreia păstrarea nealterată a procedeelor tehnice ale psihanalizei “propriu-zise” trece în planul doi, lăsând locul dorinței de a adapta metoda la necesitățile și posibilitățile interne, structurale, ale pacienților.
Deoarece copiii și adulții cu manifestări psihotice, ca și cei situați “pe graniță” (borderline) erau considerați a nu puteau fi abordați prin psihanaliza standard, aplicabilă doar adulților nevrotici, o serie de psihanaliști, motivați de dorința de cunoaștere prin experimentare, dar și de cerințe clinice și economice, au început, încă din anii 1940, să testeze granițele aplicabilității metodei. Ei au constatat că, în majoritatea situațiilor, o intervenție de tip psihanalitic pe bază de “parametrii”, care nu își face din modificarea cadrului un scop în sine ci doar un mijloc real de lărgire a ariei de aplicabilitate a gândirii psihanalitice, poate fi extrem de eficientă și dincolo de zona nevrozelor. Rosenfeld, Sullivan, Searls, Winnicott, Bion, Mahler, Kohut, Langs, Kernberg, Gill, Wallerstein și Giovanchini, sunt numele cele mai cunoscute dintre cei care au aplicat și au făcut publice astfel de aplicații ale metodei psihanalitice la pacienții psihotici și borderline. Discutarea contribuției fiecăruia dintre acești autori ar depăși obiectivul lucrării de față, iar abordarea contribuției lor sub titlul de “psihoterapie psihanalitică” ar putea reprezenta, în virtutea vechii “sensibilități” psihanalitice, o excludere a lor din rândul psihanaliștilor. Aceasta în vreme ce, majoritatea acestor nume au fost demult asimilate psihanalizei, contribuțiile aduse de aceștia fiind considerate unele dintre cele mai remarcabile în cadrul evoluției contemporane a domeniului.
Desfășurată permanent în cabinetul psihanalistului, voluntar sau involuntar, recunoscută sau nu, psihoterapia psihanalitică de medie și lungă durată rămâne, chiar conform criteriilor lui Eissler, o practică psihanalitică. Aceasta pentru că ea respectă, într-o măsură semnificativă, primele două reguli de folosire a parametrilor, respectiv “introducerea unor modificări numai atunci când tehnica standard nu poate fi utilizată” și “reducerea la minimum necesar a acestor modificări”. In ceea ce privește cea de-a treia condiție, referitoare la introducerea, doar temporar, a parametrilor și de încheiere a terapiei după retragerea acestora, într-un cadru de psihanaliză “curată”, psihanaliștii care practică și psihoterapia psihanalitică sunt deosebit de flexibili. In cazul în care psihanaliza nu a putut fi aplicată de la început, dar în urma unei perioade de psihoterapie ea a devenit posibilă și dezirabilă, atât din perspectiva pacientului cât și din cea a analistului, ea se utilizează, iar rezultatele obținute au șansa de a fi maxime. In alte situații, când acest “ideal” nu poate fi atins, din diferite motive, tratamentul se poate termina, cu beneficii reale și consistente pentru pacient, “doar” ca o psihoterapie psihanalitică.
Criteriile în funcție de care psihanalistul și pacientul său aleg, de la început, tipul de demers terapeutic cel mai potrivit (cu cele mai multe șanse de reușită) sunt extrem de diverse și provin, direct sau indirect, din motivațiile și disponibilitățile mintale ale amândurora. Nu rareori se întâmplă ca unul și același pacient să nu poată fi accesibil psihanalizei efectuată cu un anumit terapeut, în vreme ce cu un altul, aplicarea metodei să devină posibilă. Situația poate fi și inversă: într-un anumit cuplu terapeut-pacient psihoterapia nu are șanse de reușită, fiind necesară o cură standard, dar același terapeut, cu un alt pacient, sau același pacient cu un alt terapeut să poată funcționa satisfăcător într-o psihoterapie psihanalitică.
In general, principalele aspecte, în funcție de care se ia decizia de alegere a metodei ce va fi aplicată, sunt:
– Cererea și așteptările pacientului în legătură cu natura demersului pe care îl solicită.
– Modul în care psihanalistul evaluează necesitățile și posibilitățile de schimbare a structurii psihice interne a pacientului. Contrar unei opinii mai vechi, din perioada clasică a psihanalizei, conform căreia diagnosticul de tip psihiatric (nevroză sau psihoză) ar constitui cel mai important criteriu de selecție, în zilele noastre, acest mod de evaluare pare a-și pierde din ce în ce mai mult din importanță, el fiind adesea considerat o simplă prejudecată.
– Modalitatea în care cei doi “simt”, în primele întrevederi (interviuri de evaluare), că pot sau că nu pot colabora unul cu celălalt în diferite tipuri de relație interpersonală. Numit “compatibilitate de cuplu terapeutic”, acest aspect constituie adesea cel mai important criteriu, atât pentru acceptarea candidatului pentru terapie (din partea psihanalistului) sau pentru alegerea terapeutului (din partea pacientului), cât și pentru decizia de a aplica psihanaliza sau psihoterapia psihanalitică.
– Posibilitățile economice ale pacientului sau disponibilitatea financiară a celui de-al 3-lea participant, respectiv societatea de asigurare medicală a acestuia, au constituit și constituie din ce în ce mai mult un factor care, deși predominant “extern”, nu poate fi ignorat în procesul de alegere a procedeului terapeutic aplicat.
– Necesitățile profesionale și personale ale psihanalistului. Fenomenul cel mai des întâlnit, ca rezultantă a acestor necesități, îl reprezintă dorința psihanalistului de a aplica numai cura standard și de a refuza, explicit sau implicit, să acepte cazuri de psihoterapie. Cauza acestei atitudini se poate afla atât în internalizarea excesivă și rigidă (pe parcursul formării sale) a idealului psihanalitic clasic, fapt care atrage după sine o lipsă de motivație și experiență în practica psihoterapeutică, cât și în caracteristicele de personalitate ale psihanalistului, care simte uneori că funcționează mai confortabil în neutralitatea psihanalitică, nefiind tentat de către “activismul” necesar pentru un demers de tip psihoterapeutic. Evident că cele două serii de cauze se află într-o strânsă interdependență, cea din urmă fiind însă cel mai adesea la originea constituirii celei dintâi. Câteodată se poate întâlni și situația inversă, când unii psihanaliști evită (în special cu anumiți pacienți cu o patologie mai profundă) să intre într-o relație intensă și intimă de tip psihanalitic, preferând o interacțiune mai detașată și mai superficială, de genul celei din psihoterapie.
O situație destul de frecvent întâlnită în practica psihanalistului o constituie ajustarea pe parcurs a deciziei de alegere a demersului terapeutic. In funcție de evoluția simptomatologiei în primele câteva luni de tratament, precum și de natura relației interpersonale în dezvoltare, analistul și pacientul, din inițiativa oricăruia dintre ei, pot reconsidera alegerea inițială. Cel mai adesea, această reconsiderare merge în direcția transformării unei psihoterapii într-o cură psihanalitică, resimțită de către ambii participanți a fi cea mai benefică modalitate de continuare a tratamentului. Practic, în plan extern, această transformare se materializează prin mărirea frecvenței ședințelor și prin mutarea analizantului, de pe fotoliul așezat lateral, pe divan. In alte situații, de data aceasta predominant la inițiativa psihanalistului (din partea pacientului, o astfel de cerere este deobicei un simplu fenomen de “rezistență”), o cură standard se poate transforma, deobicei numai temporar, într-o interacțiune de tip psihoterapeutic (prin mutarea de pe canapea pe fotoliu).
Atât în cazul evoluției de la psihoterapie la psihanaliză, cât și în cazul “involuției”, de la psihanaliză la psihoterapie, aspectele exterioare ale schimbării (frecvența ședințelor și poziția pacientului) reprezintă elemente mai puțin semnificative, pentru mersul tratamentului, în comparație cu aspectele interne care țin de intersubiectivitatea, predominant neconștientă, a relației terapeutice. In legătură cu aceasta, în ultimele decenii se semnalează tot mai des cazuri în care se înregistrează dezvoltarea unui proces psihanalitic real, capabil de modificări profunde, chiar și la frecvențe care țin mai mult de psihoterapie (3 ședințe pe săptămână), precum și situații în care acest proces este deficitar chiar în condițiile existenței a 4 sau chiar 5 ședințe pe săptămână. Constatarea acestor fapte reale, împreună cu o serie de factori externi semnalați anterior, a dus la acceptarea “compromisului” de a se considera “psihanaliză” și o terapie desfășurată cu numai 3 ședințe săptămânale. Desigur că, din punct de vedere statistic, șansele dezvoltării unei interacțiuni terapeutice profunde, capabilă de modificări structurale semnificative și durabile, se reduc proporțional cu scăderea frecvenței ședințelor.
Sub aspectul intern al naturii procesului terapeutic, diferența cea mai semnificativă dintre psihoterapie (psihanalitică) și psihanaliză se exprimă prin gradul de utilizare, de către terapeut, a celor două instrumente metodologice principale care-i stau la dispoziție: sugestia directă și interpretarea “neutră”, respectiv “cuprul” și “aurul” terapiei din faimoasa exprimare metaforică a lui Freud. In cadrul psihoterapiei psihanalitice practicată de către psihanalist, metodă la care acesta recurge numai atunci când, din diferite rațiuni interne sau externe, aplicarea psihanalizei “propriu-zise” nu este posibilă, se vorbește despre aspectele “expresive” (de “insight”), asimilate acțiunii interpretative, într-o relativă opoziție cu aspectele “suportive”, considerate a aparține fenomenelor de sugestie. In felul acesta, pe o scală conceptuală a metodologiei terapeutice, psihanaliza “pură”, bazată exclusiv pe interpretare, se află la una dintre extreme, în vreme ce la polul opus se află “psihoterapia psihanalitică suportivă” (Wallerstein, 1995). Porțiunea cea mai întinsă a acestei scale, cea care umple spațiul dintre cele două extreme, corespunde “psihoterapiei psihanalitice expresive”, metodă în care demersul rămâne predominant psihanalitic (interpretativ), ajutat însă, temporar, în doza minimă posibilă, de unele atitudini suportive (Kerenberg, 1999).
“Psihoterapia psihanalitică suportivă” reprezintă un termen nou și paradoxal care apare, din perspectiva limbajului psihanalizei clasice, a fi o adevărată “contradicție în termeni”. Aceasta pentru că, urmând tradiția lui Freud, metoda psihanalizei s-a delimitat categoric de intervențiile de tip sugestiv, definindu-se chiar prin opoziție cu acestea. Este adevărat că tot Freud a afirmat la un moment dat că va veni o vreme când “aurul” psihanalizei va fi amestecat cu “cuprul” sugestiei” (Freud, 1919). In ce măsură această “vreme” a sosit din motive clinice și teoretice sau venirea ei a fost forțată “artificial”, de către unele aspecte sociale și financiare, este o întrebare la care răspunsul va fi întotdeauna suspectat de a nu putea fi decât extrem de “subiectiv”, fundamentat în mod inevitabil pe poziția teoretică și pe atitudinea clinică a celui care încearcă să-l construiască. Oricum, în această orientare a psihoterapiei psihanalitice, cea de susținere sau suportivă, accentul este pus pe “respectarea” deficiențelor structurale ale psihicului pacientului, deficiențe considerate a nu-l face apt pe acesta de a beneficia de pe urma unui demers terapeutic interpretativ, menit să determine o modificare a structurii sale interne (Rockland, 1989).
Dacă în cazul unor pacienți cu indicația de psihoterapie de “insight” (expresivă), se presupune adesea că renunțarea la cadrul psihanalitic clasic nu se face prea mult în dauna efectelor finale, evaluate uneori drept “relativ echivalente” cu cele ale unei psihanalize, în utilizarea variantele de tip suportiv are loc o limitare tranșantă și asumată a rezultatului final. Ceea ce se urmărește predominant prin acest gen de abordare este “doar” o întărire a acelor mecanisme de apărare, nevrotice sau psihotice, care se dovedesc relativ eficiente în condițiile interne și externe date, precum și o gradată dar blândă “descurajare” a celor mai puțin eficiente și, mai ales, a celor care produc efecte evident dezadaptative. Desigur că, din perspectiva teoriei psihanalitice, atât caracterul adaptativ al unor mecanisme de apărare “nevrotice” sau “psihotice” cât și efectul lor dezadaptiv constituie conceptualizări complexe, care dau adesea impresia de a avea și un caracter contradictoriu. Pentru că, sub aspectul finalității sale, orice fel de “manevră” internă are un vector adaptativ, în lipsa acesteia tabloul psihopatologic al persoanei în cauză fiind presupus a fi agravat. Spre exemplu, existența unui delir de grandoare, bazat pe mecanisme de apărare de tip psihotic, respectiv omnipotența și proiecția, poate servi la evitarea trăirii de tip demobilizator a “neputinței” și a anxietății paralizante, stări mult mai grave, mai periculoase, pentru integritatea mintală și fizică a unei persoane. Alteori, seriozitatea excesivă și rigiditatea morală a unui nevrotic, trăsături de caracter provenite din acțiunea unor mecanisme defensive relativ adaptative, pot lăsa locul, dacă sunt “descurajate” prea mult, unei mizantropii agresive sau unei fobii sociale intense, simptome mult mai invalidante decât inițialele trăsături obsesive.
Un alt aspect, ale cărui implicații par uneori a nu fi încă pe deplin recunoscute, cu efecte atât pentru psihoterapia psihanalitică cât și pentru psihanaliza propriu-zisă, îl constituie relevarea importanței relației afective reciproce dintre analist și pacient. Atunci când, în primele decenii ale secolului trecut, Ferenczi considera că devenind parțial suportiv, prin părăsirea neutralității totale și prin satisfacerea controlată a cererii de afecțiune a pacientului, se pot obține o facilitare și o scurtare a tratamentului, el nu a urmărit abandonarea unei investigații mai profunde, așa cum au făcut-o psihoterapeuții dinamici și nici nu a avut vreo intenție de a “menaja”, în scopul păstrării lor, unele mecanisme de apărare, procedeu specific psihoterapiei psihanalitice suportive. Elementul cu adevărat nou intuit de Ferenczi, care nu a fost prea mult invocat, cel puțin la modul explicit, de către adepții psihoterapiilor psihanalitice, element care i-a adus lui Ferenczi chiar acuzația de paranoie, a fost intuirea faptului că ceea ce contează “mai mult decât interpretarea”, pentru procesul psihanalitic de schimbare, este interacțiunea afectiv-cognitivă reciprocă, nonverbală, dintre terapeut și pacient. Cei care au preluat creativ această intuiție, dezvoltând un nou și încă foarte controversat curent de gândire psihanalitică, au fost “Intersubiectiviștii”, al căror tip de demers terapeutic apare, datorită renunțării parțiale la neutralitate și anonimitate, foarte apropiat de psihoterapia psihanalitică, așa cum este aceasta practicată de către o persoană cu formație de psihanalist. In acest sens, așa cum afirma recent chiar Otto Kernberg, pe atunci încă președinte în funcție al Asociației Psihanalitice Internaționale, odată cu “…modificările apărute în analiza transferului, cu utilizarea contratransferului și cu flexibilitatea față de tehnica neutralității… diferențele dintre psihanaliză și psihoterapia psihanalitică… încep să se estompeze…” (Kernberg, 1999b, pag. 1087).
Nu atât de mult ca la “Intersubiectiviști”, dar evident pe aceeași direcție, în modalitățile clinice utilizate de cele mai multe din orientările psihanalitice “relaționale” contemporane, importanța efectului “reparator”, pe care-l are relația analist-pacient asupra modului de funcționare a minții celui din urmă, tinde să fie considerată un factor de schimbare mai important decât conștientizarea propriu-zisă. Zona în care s-a constituit și s-a menținut un contrast metodologic evident, între psihoterapia psihanalitică și psihanaliză, este cea a intenționalității acțiunii de “reeducare emoțională”. In majoritatea demersurilor de tip psihoterapeutic, această intenție este asumată conștient și voluntar, pe câtă vreme în psihanaliză, mai puțin la intersubiectiviști și mai mult la freudieni și kleinieni, intenționalitatea conștientă, atunci când nu este negată, este prohibită și etichetată drept “manipulare”. Efectele de restructurare a dinamici pulsionale intrapsihice, la freudieni, sau a naturii obiectului intern al pacientului, la kleinieni și la “Independenți”, sunt recunoscute a se produce, dar numai în afara conștienței și a oricărei intenții voluntare din partea terapeutului. In felul acesta, psihanaliza operează cu un tip special de interacțiune, de “relație interpersonală implicită”, desfășurată predominant la nivel inconștient din partea ambilor participanți. Explicația posibilă a faptului că o astfel de interacțiune directă, între “inconștienturile” a două persoane, permite determinarea unor modificări mai profunde decât ceea ce se întâmplă atunci când cel puțin una dintre persoane, respectiv terapeutul, își mediază conștient și intențional participarea, nu poate fi decât una deosebit de complexă, iar validarea ei “științifică”, deși cerută și dorită de majoritatea celor interesați în domeniu, nu pare a fi prea aproape de realizare. Dealtfel, din punct de vedere “științific”, nici faptul că acest tip de interacțiune este într-adevăr mai eficientă nu a fost încă demonstrat într-un mod satisfăcător. Dificultatea principală a unei astfel de demonstrații constă în imposibilitatea, pe care am semnalat-o anterior, de a se aplica o metodologie riguroasă, cum ar fi cea de tip “dublu orb”, prin care să se stabilească dacă și în ce măsură, un psihanalist care-și abordează analizantul “fără intenție și dorință”, conform cu recomandările lui Bion, obține rezultate semnificativ mai profunde decât un psihoterapeut care “manipulează” relația de transfer a pacientului.
Pe tema disputei, care îmbracă uneori aspecte pur semantice, asupra a ceea ce este “cu adevărat” psihanaliză, în contrast cu unele metode care nu sunt “decât” psihoterapie (psihanalitică), Sandler propune o formulă relativ conciliantă, plină de bun simț și realism. Recunoscând necesitatea clinică și economică, în scopul adaptării metodei la nevoile pacientului, de a utiliza “parametrii”, prin îmbinarea procedeelor expresive cu cele suportive, el propune ca psihanaliza să fie definită în funcție de formația profesională a celui care o practică, respectiv drept practica terapeutică a unui psihanalist (Sandler, 1982).
Chiar dacă nu toată lumea aderă la această definiție, ea supărându-i evident, atât pe unii psihanaliști “tradiționali”, cât și pe practicanții psihoterapiei psihanalitice care nu au calificarea de psihanalist, această viziune unificatoare, tipică pentru grupul “Independenților” din Londra, din care J. Sandler a făcut parte până la dispariția sa recentă din 1999, pare să mai reducă puțin tensiunile existente în câmpul aplicațiilor clinice ale teoriei psihanalitice. Oricum, la ora actuală, în comunitatea psihanalitică există un acord tacit, impus de realitatea clinică, conform căruia cura psihanalitică “propriu-zisă” este o metodă terapeutică care permite obținerea unor efecte benefice superioare, dar că, atunci când această metodă nu poate fi aplicată, din diferite motive, demersul de tip psihoterapeutic este de preferat refuzului de a accepta un pacient în tratament.
CAPITOLUL IV
IV EFICIENȚA PSIHOTERAPIEI CONTEMPORANE
IV.1.PROBLEMELE GENERALE ALE PSIHOTERAPIEI
Psihoterapia, ca sistem psihologic atestat de vindecare a suferinței psihice, există datorită lui Freud și este, în mai multe privințe asemănătoare artei socratice de a dialoga tematic.
Socrate a dezvoltat calitățile dialogului filosofic, umanizându-l. El cerea ca toți filosofii să nu se limiteze doar la a-și predica propria concepție sau propriul sistem filosofic. Filosofii trebuiau să fie interesați și de descoperirea capacităților de reprezentare ale partenerului de discuție, să îl ajute pe acesta în formularea și precizarea unor gânduri atrăgându-i atenția asupra eventualelor contradicții din gândirea sa și chiar să îl încurajeze la eliminarea elementelor negative sau generatoare de insuccese personale în viața cotidiană. În acest sens, Socrate a fost și primul filosof „psihoterapeut” conștient de valențele terapeutice ale conversației tematizate. El a dezvoltat sistematic o metodă cognitivă rămasă recunoscută de psihoterapia contemporană și denumită „dialog socratic”.
Cuvântul „terapie” provine de la greci, din verbul „therapeo”, care înseamnă „a sluji”, „a îngriji” și din substantivul „Therapoon” tradus prin „servitor”, „tovarăș”.
„Therapontes Dios” erau, în cosmogonia respectivă, însoțitorii lui Zeus, prinți cu spiritele nobile, de unde rezultă și perceperea terapeutului drept însoțitor uman de o factură mai deosebită.
La baza oricărei psihoterapii se află convingerea conform căreia persoanele cu probleme psihologice au capacitatea de a le înlătura, învățând noi strategii de a percepe și a evalua realitatea. Majoritatea psihoterapeuților consideră că scopul psihoterapiei este să transforme această convingere în realitate.
În general, obiectivul oricărei psihoterapii constă în a înțelege comportamentul pacientului și a modifica acest comportament astfel încât dificultățile existențiale ale acestuia să fie înlăturate sau, cel puțin, diminuate. În acest scop, psihoterapeutul încearcă să realizeze o evaluare a personalității pacientului, evidențiind problemele și particularitățile psihice ale acesteia. Demersul psihoterapeutic va urmări, în continuare, să elibereze pacientul de anxietate, depresie sau alte trăiri afective care împiedicau adaptarea optimală a acestuia la mediu, trăiri care îi afectează în mod negativ comportamentul.
În lucrarea „Psihoterapia ca relație a schimbării individuale”, Dan Goglează definește psihoterapia drept „un proces de influențare a tulburărilor de comportament sau a stărilor de suferință, efectuat cu mijloace psihologice în direcția unui scop definit în comun, prin intermediul unor tehnici care se pot învăța și bazate pe o teorie asupra comportamentului normal și patologic”.
Psihoterapia poate fi privită și sub forma unei relații interpersonale între pacient și psihoterapeut. Această relație are drept obiectiv investigarea și înțelegerea naturii tulburărilor psihice ale pacientului, în scopul de a corela aceste tulburări și a elibera pacientul de suferință.
Psihoterapia se aplică la o gamă largă de tulburări psihice, începând cu crizele existențiale, tulburările din sfera personalității, nevrozele, afecțiunile psihosomatice, bolile organice cronice.
Psihoterapia clasică se caracterizează, în primul rând, printr-o austeritate deosebită a relației cu pacientul și prin solicitarea unei abstinențe absolute de participare relațională din partea terapeutului. Acesta din urmă trebuie să fie binevoitor dar rezervat. Conform preceptelor promovate de Freud, terapeutul trebuie să devină mentorul exprimărilor pacientului său și să abordeze doar temele expuse de pacient. El nu are voie să țină predici, nu se manifestă și nu transmite nici o informație din viața sa personală, nu dă sfaturi, nu oferă ajutor material, nu întreprinde nimic concret și nu ia pentru acesta nici o decizie directă de rezolvare a situației sale. Terapeutului îi este interzis să se întâlnească cu pacientul său, în afara cadrului psiho – terapeutic sau al orelor de psihoterapie. El nu va deveni niciodată prietenul pacientului și nu se va implica în viața cotidiană a acestuia.
În concepția psihoterapiei clasice, rolul terapeutului este acela de a-l ajuta pe pacient să dezvolte mecanisme proprii cu ajutorul cărora să se poată descurca singur în realitatea vieții cotidiene. Pacientul va fi învățat să își redescopere posibilitățile interne de satisfacere a dorințelor și a intereselor sale realizabile, considerate de el ca fiind „ratate”. El oferă pacientului ocazii ca, sub supravegherea sa calificată, să verbalizeze fără reținere tot ceea ce dorește sau să îl deranjeze precum și ceea ce, eventual, a uitat pe parcursul unei relatări. Terapeutul va încerca apoi să descopere cauzele originale ale agresivității și autodistructivității pacientului său, să îl facă atent la existența „rezistențelor” inconștiente față de propria-i însănătoșire și să îi releve comportamentul de transfer care poate tergiversa vindecarea, genera rezistențe sau chiar agresiune față de terapeut.
Conform principiilor psihanalizei, terapeutul va încerca să îi aducă pacientului în conștiință unele conflicte originare. În aceeași lucrare, Dan Goglează punctează procedeele prin care terapeutul va încerca să facă acest lucru:
„Aceste procedee sunt: confruntarea cu conținuturile inconștiente, clasificarea și interpretarea corelațiilor astfel stabilite, propunerea conștientizării unor relații între biografie și semnificațiile conținuturilor și transpunerea lor în schimbări atitudinale sau de comportament.”
Ca sistem științific, psihoterapia trebuie să aibă la bază reguli bine stabilite. Psihoterapeutul trebuie să cunoască legile funcționării subsistemelor personalității, să își formuleze clar obiectivele și treptele necesare atingerii acestora, cât și metodele de acțiune adecvate fiecărui pacient în parte.
Irina Holdevici, în lucrarea „Psihoterapia. Tratament fără medicamente” enumeră câteva obiective ale psihoterapiei:
„Scoaterea pacientului din criza existențială în care se află, reducerea sau eliminarea simptomelor, întărirea eului și a capacităților interogative ale personalității pacientului, modificarea structurii personalității în vederea obținerii unei funcționări mai mature, cu o capacitate de adaptare eficientă la medic, […]”
Terapeutul nu îl va analiza pe pacient ca pe un obiect static. El încearcă, pe lângă aspectele strict cognitive legate de analiza conținuturilor relatate, să perceapă și procesul emoțional dintre ei doi pe tot parcursul relatărilor. Acesta trebuie să cunoască atât detaliile biografice ale pacientului, problemele acestuia, cât și problemele sale actuale sau elementele emoționale legate de transfer, având capacitatea de a le dirija în folosul rezolvării problemelor expuse de pacient.
Banalizarea practicii psihanalitice, la care asistăm astăzi, nu exclude o recunoaștere profundă a acestei tehnici. Întreprinzând o analiză, pacientul dorește să își conducă mai bine viața, să își rezolve conflictele și să elimine inhibițiile și complexele sale.
IV.2. PRIMUL IMPACT TERAPEUT – PACIENT
Conform criteriilor definiției psihoterapiei, psihanaliza este „un model interacțional optim, în care comunicarea nonverbală (în special proiecțiile pacientului) se află,comparativ cu celelalte tehnici, pe poziția de fundament tehnic”
Metoda psihanalitică își are originea în hipnoză. Scopul terapeutic vizat este acela de a se realiza catharsisul, care poate conduce la vindecare.
La începuturile psihanalizei, momentul cathartic era foarte important dar, ulterior, semnificația lui s-a diminuat. În dezvoltările mai noi ale psihanalizei, momentul dinamic al inserției cathartice este inclus definitiv în analiza rezistenței pacientului, acesta din urmă devenind prioritară. Chiar dacă pacientul își propune, în mod conștient, eliminarea simptomelor de care el suferă, psihanaliștii sunt de părere că el va dezvolta inițial un comportament de rezistență la propria sa vindecare. Un medic psihanalist experimentat poate evalua mai de aproape șansele unei psihanalize, așa cum rezultă ele numai din diagnostic, ci și din posibilitățile și limitele evaluării în contextul condițiilor sale de viață de perspectivele viitorului și de capacitățile de comunicare.
Rolul psihanalistului este de a observa, de a asculta și de a ști să aștepte și să tacă și la momentul potrivit să dea interpretarea potrivită.
La începuturile psihanalizei aveau loc ședințe zilnice. Astăzi se consideră preferabil să nu fie mai puțin de patru sau cinci ședințe săptămânale. Durata ședințelor este de patruzeci și cinci până la cincizeci și cinci de minute. Jean Pierre Chartier, în lucrarea „Introducere în psihanaliza lui Freud”, ne oferă câteva date despre cadrul psihanalitic:
„Cadrul psihanalitic cuprinde ritmul și durata ședințelor, dar mai ales regula de abstinență, care interzice psihanalistului să intervină în realitatea vieții pacientului său.”
Pacientul se întinde pe un divan, iar psihanalistul se așază în spatele lui. În felul acesta, pacientul nu mai este obligat să stea față în față cu terapeutul, scutind totodată psihanalistul de obligația de a-și controla atitudinile și mimica. Această situație îi conferă totodată terapeutului mai multă libertate pentru a asculta, observa și interpreta.
Având în vedere atenția care trebuie acordată de la începutul interacțiunilor dintre pacient și psihanalist, acesta din urmă își conduce examenul cu mai multe precauții, de exemplu în modul de a adresa întrebări și a răspunde.
În pofida precauțiilor care se impun a fi luate, psihanalistul datorează pacientului un minut de explicații despre cazul său ca și despre scopurile și mijloacele de tratament.
În lucrarea „Psihoterapia ca relație a schimbării individuale”, Dan Goglează afirmă următoarele:
„Pentru orice școală terapeutică este deosebit de importantă dezvoltarea unor tehnici de obținere a controlului asupra relației cu pacientul și deci de influențare a emoțiilor și a reacțiilor sale.”
În pofida faptului că terapeutului îi este interzis să își dirijeze pacientul observăm că acest fapt se realizează chiar prin pasivitatea sa, prin analiza rezistențelor la terapie. Ne aflăm în fața unei situații paradoxale. Datorită acestei atitudini, pacientul poate încerca permanent să îl surprindă pe analist.
Chiar de la începutul relației terapeutice poate să apară problema exercitării autorității și a puterii. Acesta este și motivul pentru care se recomandă o interacțiune armonioasă între pacient și analist.
Relația terapeutică este influențată de atitudinea de sinceritate și autenticitate a pacientului, pe de o parte terapeutul trebuie să manifeste de asemenea, un comportament absolut congruent. Aceasta din urmă trebuie să accepte în mod necondiționat și să aprecieze valoarea individuală a pacientului.
Pe baza respectării acestor condiții se poate asigura succesul unei schimbări terapeutice.
Importanța empatiei terapeutului față de procesele de schimbare pe care le parcurge pacientul poate fi autentificată doar de pacientul însuși și de modul în care acesta percepe fluctuațiile empatice, pe parcursul terapiei. Empatia poate oscila sau poate să ia forme diferite și în funcție de fazele de dezvoltare ale terapiei. Aceste oscilații empatice pot fi controlate în mod conștient de terapeut și folosite în momentele critice ale stărilor pacientului ca o metodă sigură de a determina o schimbare în evoluția sa.
Prin urmare, empatia, alături de congruență și acceptare necondiționată sunt calități indispensabile psihanalistului, calități manifestate în cadrul relației cu pacientul, pentru a obține rezultatele dorite și a asigura succesul terapiei.
IV.3 ANALIZA REZISTENȚELOR PACIENTULUI LA PSIHANALIZĂ
În momentul în care pacientul se află în fața psihanalistului, în postura de a evoca sau
reaminti anumite date, acesta manifestă rezistență iar succesul terapiei este îngreunat.
Scopul fundamental al terapiei psihanalitice este procesul conștientizării tendințelor
inconștiente. Acestor tendințe li se opun, de regulă, nenumărate rezistențe din partea pacientului. Acesta din urmă poate manifesta rezistență prin încălcarea regulilor de bază ale psihanalizei, prin evitarea permanentă sau reorientarea temei adusă în discuție, prin tăceri prelungite semnificative sau prin folosirea clișeelor verbale.
Rezistența corespunde nu numai domeniului mecanismelor de apărare ale eului, ci se constituie și ca un principiu central al adaptabilității general umane la mediu.
Freud este primul care vorbește despre rezistența în domeniul psihanalizei. Orice pacient, indiferent de condiția sa socială, care în acest domeniu are o minimă importanță, opune rezistență în fața procesului de terapie.
Consecință a acestui fapt, terapia nu mai poate garanta același succes , ca în cazul unei relații desfășurată în mod normal, fără elementul rezistenței , între terapeut și pacient.
Prin prisma acestei rezistențe manifestate , pacientul își construiește un scut de apărare în fața psihanalistului , evitând în mod vizibil temele aduse în discuție de către terapeut sau încercând o reorientare a acestora.
În astfel de situații se recomandă maximum de răbdare, capacitate empatică și încercarea psihanalistului de a câștiga încrederea pacientului.
IV.4. PRACTICA RELAȚIEI DE TRANSFER
Relația terapeutică este întotdeauna și o relație de transfer, o relație momentană dintre
terapeut și pacient. Această relație este supusă în mod permanent unor influențe externe, atât din trecut cât și din prezent.
Transferul este un fenomen ce se manifestă atât în cadrul psihanalizei cât și într-un cadru social mai larg. Diferența constă în aceea că terapeutul încearcă, în mod sistematic, printr-o atitudine conștientă, să-i faciliteze pacientului retrăirea unor conflicte ale copilăriei, în cadrul procesului terapeutic. În acest mod se declanșează mecanismul vindecabil al „nevrozei de transfer”. Reacția inconștientă a terapeutului față de transferul astfel produs este denumită contra – transfer.
Psihoterapia devine posibilă numai după înțelegerea procesului de transfer sau de contra – transfer.
Daniel Lagache, în lucrarea „Psihanaliza” definește transferul prin „repetiția în fața analistului de atitudini emoționale inconștiente, amicale, ostile sau ambivalente pe care pacientul le-a stabilit în copilăria sa, în contact cu părinții și persoanele din anturajul său”
Transferul este de fapt actualizarea, în domeniul psihanalitic, al unei probleme inconștiente, ale cărei rădăcini le regăsim în perioada copilăriei. Terapeutului îi revine astfel sarcina nu numai de a clarifica ci și de a crea o situație imaginativ – interacțională, cu scopul eliberării pacientul de repetarea obsesivă a anumitor stereotipii. În acest mod i se creează pacientului posibilitatea unei relaționări multiple și deschise.
În comportamentul pacientului nu apar exclusiv numai repetări ale conflictelor aparținând trecutului ci și influențe ale unor relații momentane.
Relația de transfer nu este niciodată un transfer pur. Acesta este, în mod permanent, influențat atât pe plan conștient cât și inconștient de persoana terapeutului, care nu se poate autocontrola perfect, nu este posibil să nu reacționeze, iar informațiile pe care le transmitem nu pot fi absolut neutre. Elementele care pot influența transferul sunt: îmbrăcămintea, mimica, tonul vocii, modul personal de a adresa întrebările precum și preferința terapeutului pentru anumite teme. Pacientul este extrem de sensibil și fiecare dintre aceste elemente pot afecta relațiile dintre pacient și terapeut și implicit transferul.
Transferul nu este specific numai psihanalizei, ci se manifestă în orice relație terapeutică.
Freud recunoaște în fenomenul de transfer o componentă esențială a psihanalizei. Această relație de transfer este indispensabilă în cadrul psihanalizei.
IV.5. REZULTATELE TERAPEUTICE
Complexitatea observațiilor în cadrul psihanalizei, face dificilă discutarea într-un mod
general a rezultatelor terapeutice.
Se admite, în general, că o cincime dintre analize pot fi considerate terminate din punct de vedere tehnic. Dar dispariția simptomelor nu este decisivă și semnificativă decât dacă este solidară cu modificările structurale ale personalității. Aceste modificări ale personalității vor consta în eliberarea de angoasă și de furie, facilitarea relațiilor cu semenii, adaptarea aspirațiilor la posibilitățile subiectului și la realitate, abandonarea atitudinilor exagerat de conformiste sau distructive.
Însă toate aceste performanțe sunt greu de realizat. Atât analistul cât și pacientul trebuie să fie atenți al iluziile perfecționismului. Este delicat să se precizeze în ce moment cura a dat rezultatele așteptate.
O cură psihanalitică nu trebuie terminată nici prea devreme, fără a-și atinge obiectivele, dar nici prea târziu.
Teoria rezultatelor terapeutice este extrem de dificilă. Cura este un proces lung și complex în cadrul căreia pot interveni o multitudine de factori. Nu este ușor de stabilit care dintre acești factori sunt în exclusivitate analitici.
Pacientul vine la terapeut în scopul de a-și rezolva problemele sale, de ordin psihic acordându-i acestuia toată încrederea. Dar nu toți cei care trec printr-o cură psihanalitică obțin rezultatele scontate. Succesul sau eșecul tratamentului depind atât de pacient cât și de terapeut.
CONCLUZII
A fost nevoie de prea mult timp pentru ca descoperirea freudiană să nu mai fie negată, minimalizată sau deformată. Psihoterapia, ca sistem psihologic atestat de vindecare a suferinței, există doar datorită lui Freud.
Opera lui Sigmund Freud se constituie într-o ambițioasă tentativă antropologică de a construi un model al naturii umane pe baza căruia să poată fi înțelese toate aspectele esențiale, posibilitățile și nevoile fundamentale ale omului.
Psihanaliza nu rămâne la stadiul unei simple metode empirice. Dimpotrivă, ea pune în evidență o intenționalitate filosofică, prin trecerea de la o teorie asupra structurii și dinamismul psihicului uman la o interpretare totalizatoare a culturii, a valorilor, a raportării omului la natură și la civilizația făurite de el.
Ținând seama de ansamblul operei freudiene putem considera că psihanaliza construieștte o hermeneutică ce își dovedește fecunditatea sa în câmpul experiențelor umane.
Descoperirea modernă a inconștientului de către Freud este legată de sexualitae în general și de sexualitatea infantilă în particular, aceasta din urmă reprezentând o altă descoperire importantă a psihanalizei.
Acest fapt a avut drept punct de plecare nevrozele , întemeietorul psihanalizei și-a extins treptat cercetările. Acest fapt a avut drept consecință înregistrarea importanței esențiale a sexualității pentru structura psihicului uman.
Până în anul 1920 , respectiv în perioada de început a psihanalizei , Freud consideră că inconștientul este istoria infantilă a libidoului.
Alte concepte fundamentale ale psihanalizei , cum ar fi refularea ,complexul Oedip, complexul castrării își datorează nașterea studierii clinice a sexualității. Chiar dacă mai târziu pe parcursul dezvoltării psihanalizei Adler și Jung au desexualizat inconștientul , importanța problemei sexuale pentru elaborarea conceptului de inconștient și psihanalizei a fost decisivă.
În pofida rezistențelor întâmpinate de psihanaliză , aceasta din urmă s-a impus atât în lumea specialiștilor ca psihoterapie , cât și în plan cultural ce metodă de interpretare . În același timp , psihanaliza a modificat treptat mentalitățile colective.
Datorită cunoștiințelor despre sexualitate , freudismul a produs schimbări redicale în două domenii. Primul este cel al educației. Constatarea că nevrozele adultului au la origini perturbări ale dezvoltării psihosexuale din copilărie provocate de reprimarea manifestărilor sexuale timpurii a condus la ideea că o educație permisivă față de sexualitatea infantilă poate preântâmpina apariția nevrozelor.
Din păcate în România constatăm o concepție prepsihanalitică despre sexualitate infantilă și educație.
În al doilea rând, psihanaliza a contribuit decisiv la revoluția sexuală din secolul al XX-lea. Prin demonstrarea importanței sexualității și a satisfacției sexuale pentru sănătatea psihică a omului, freudismul a reprezentat în primul rând eliberarea sexuală a femeii, eliminarea discriminărilor în raport cu bărbatul.
În cadrul acestei lucrări am văzut cum, prin intermediul psihanalizei ființa umană a reușit să își cunoască și să își accepte limitele, să se cunoască pe sine și pe cei din jurul său și prin acestea să evolueze aproape de perfecțiune . Doar cunoscându-te pe tine cu adevărat, îi poți cunoaște și pe cei din jur iar a-ți cunoaște limitele înseamnă evoluție.
BIBLIOGRAFIE:
Anzieu, D., Le psychodrame analytique chez lʼenfant et lʼadolescent, Paris, PUF, 1979
Chartier, Jean Pierre, Introducere în psihanaliza lui Freud, Editura IRI, București, 1998
Druță, Florin, Cultură și psihanaliză, Editura Didactică și pedagogică, București, 1994
Freud, Sigmund, Autobiografie. Ed. Știintifică, București, 1993
Freud, S., Opere, 11, Ed. Trei, 2004
Fromm, Erich, Texte alese, Editura Politică, București, 1983
Goglează, Dan, Psihoterapia ca relație a schimbării individuale, Editura Plirom, București, 2002
Holdevici, Irina Psihoterapia. Tratament fără medicamente, Editura Ceres, București, 1993
Kernberg, O.F. (1996). A psychoanalytic theory of personality disorders. In: J.F. Clarkin & Mark F. Lenzenweger (Eds.), Major theories of personality disorder, New York: Guilford Press
Lagache, Daniel, Psihanaliza, Editura Corint, București 2003
Lebovici, S., Diatkine, R., Kestemberg, E. Bilan de 10 ans de therapeutique par le psychodrame chez lʼenfant et lʼadolescent, „Psychiatrie de lʼenfant”, 1958
Moreno, J.L., Psychothérapie de groupe et psychodrame, Paris, PUF, 1965
Papadima, Eugen, Psihanaliză și psihoterapie psihanalitică, București, Editura Jurnalul Literar, 2002
Recamier, P.C., Le psychanaliste sans divan, Paris, Payot, 1970
Roudinesco, Elisabeth, Plon, Michel, Dicționar de psihanaliză, Editura Trei, București, 2002
Ruffiot, A., Le group famille en analyse, în A. Ruffiot et all,” La thérapie familiale psychanalitique”, Paris, Dunod, 1981
Thomä, H., Kächele,H., Tratat de psihanaliză contemporană, Editura Trei, București, 1999
.Zamfirescu, Vasile Dem., Introducere în psihanaliza freudiană, Editura Trei, București, 2003
Widlocher, D., Le psychodrame chez lʼenfant , Paris, PUF, 1970
Widlocher, Daniel, Braconnier, Alain, Psihanaliză și psihoterapii, Editura Trei, 2006
BIBLIOGRAFIE:
Anzieu, D., Le psychodrame analytique chez lʼenfant et lʼadolescent, Paris, PUF, 1979
Chartier, Jean Pierre, Introducere în psihanaliza lui Freud, Editura IRI, București, 1998
Druță, Florin, Cultură și psihanaliză, Editura Didactică și pedagogică, București, 1994
Freud, Sigmund, Autobiografie. Ed. Știintifică, București, 1993
Freud, S., Opere, 11, Ed. Trei, 2004
Fromm, Erich, Texte alese, Editura Politică, București, 1983
Goglează, Dan, Psihoterapia ca relație a schimbării individuale, Editura Plirom, București, 2002
Holdevici, Irina Psihoterapia. Tratament fără medicamente, Editura Ceres, București, 1993
Kernberg, O.F. (1996). A psychoanalytic theory of personality disorders. In: J.F. Clarkin & Mark F. Lenzenweger (Eds.), Major theories of personality disorder, New York: Guilford Press
Lagache, Daniel, Psihanaliza, Editura Corint, București 2003
Lebovici, S., Diatkine, R., Kestemberg, E. Bilan de 10 ans de therapeutique par le psychodrame chez lʼenfant et lʼadolescent, „Psychiatrie de lʼenfant”, 1958
Moreno, J.L., Psychothérapie de groupe et psychodrame, Paris, PUF, 1965
Papadima, Eugen, Psihanaliză și psihoterapie psihanalitică, București, Editura Jurnalul Literar, 2002
Recamier, P.C., Le psychanaliste sans divan, Paris, Payot, 1970
Roudinesco, Elisabeth, Plon, Michel, Dicționar de psihanaliză, Editura Trei, București, 2002
Ruffiot, A., Le group famille en analyse, în A. Ruffiot et all,” La thérapie familiale psychanalitique”, Paris, Dunod, 1981
Thomä, H., Kächele,H., Tratat de psihanaliză contemporană, Editura Trei, București, 1999
.Zamfirescu, Vasile Dem., Introducere în psihanaliza freudiană, Editura Trei, București, 2003
Widlocher, D., Le psychodrame chez lʼenfant , Paris, PUF, 1970
Widlocher, Daniel, Braconnier, Alain, Psihanaliză și psihoterapii, Editura Trei, 2006
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Perspective Psihanalitice Asupra Visului (ID: 165875)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.