Perspective Post Pasale In Relatarile Sfintelor Evanghelii
PERSPECTIVE POST-PASCALE ÎN RELATĂRILE SFINTELOR EVANGHELII. STUDIU DE CAZ: ANTINOMIA: APOSTOLUL PETRU- IUDA
CUPRINS
Preliminarii
Introducere
Capitolul I. Apostolul Petru în relatările Sfintelor Evanghelii
I.1. Scurt istoric despre viața lui Petru
I.2. Chemarea
I.3. Relația cu Iisus
I.4. Lepădarea lui Petru
I.5. Apostolul Petru după Înviere, respectiv după Pogorârea Sf. Duh
I.5.a. Apostolul Petru la arătările de după Învierea Mântuitorului
I.5.b. Apostolul Petru după pogorârea Sfântului Duh
Capitolul II. Apostolul Iuda- între Apostolat și trădare
II.1. Scurt istoric despre viața lui Iuda
II.2. Iuda- Apostol
II.3. Relația cu Iisus
II.4. Trădarea
II.5. Sinuciderea lui Iuda Iscarioteanul
Capitolul III. Comparație între cei doi Apostoli
Capitolul IV. Perspective post-pascale în relatările Sfintelor Evanghelii
Introducere
La fel cum pentru a vedea în întuneric e absolut necesară lumina, tot astfel venirea Mântuitorului în lume la „plinirea vremii”(Gal 4,4) are un scop net superior și anume: acela de a aduce lumina cea adevărată oamenilor care se aflau în întuneric după căderea în păcat. Însuși Domnul Iisus Hristos mărturisește despre Sine: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții.”(In 8,12).
Lumina lui Hristos cel Înviat este pentru noi sursă de viață pentru că moartea a fost biruită. Nu precum se sting luminile acestea materiale și finite este lumina lui Hristos, ci ea luminează veșnic, călăuzind pe tot omul ce vrea să meargă pe drumul mântuirii ce Îl are ca început și sfârșit pe Hristos. Doar cel ce a văzut lumina poate da mărturie adevărată despre ea.
Apostolii l-au văzut pe Domnul Înviat și astfel au avut curajul de a mărturisi despre El și cuvintele Sale la toate neamurile: „Și le-a zis: Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la toată făptura.”(Mc 16,15). Credința lor sinceră și simplă s-a concretizat în fapte. Astfel că, peste tot unde mergeau, vesteau oamenilor Evanghelia lui Hristos, vindecau bolnavi prin simpla punere a mâinilor asupra lor, izgoneau duhuri necurate, vorbeau în limbi, au dobândit o putere care ar fi greu de explicat prin legile fizice și/sau psihice :„ Iar celor ce vor crede, le vor urma aceste semne: în numele Meu, demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi, șerpi vor lua în mână și chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma, peste cei bolnavi își vor pune mâinile și se vor face sănătoși”( Mc 16,17.18). Conchidem că dacă Învierea Domnului nu ar fi fost una reală, nici credința lor nu ar fi avut un temei concret, prin urmare, zadarnică ar fi fost propovăduirea lor și moartea martirică a multora dintre ei.
În ceea ce privește creștinismul, Învierea Domnului stă în centrul oricărui act liturgic, căci „dacă Hristos a înviat, nimic nu mai contează. Dar dacă Hristos n-a înviat… nimic nu mai contează.” Având un caracter hristologic, e de la sine înțeles că toate tainele Bisericii nu s-ar fi putut desfășura în jurul unui om mort. Tocmai aici e taina, aceasta e minunea: că mormântul nu a rămas doar gol, cum s-ar spune, ci din el a ieșit un Om mai viu ca niciodată, pe care Iadul nu L-a putut „înghiți” căci era și Om și Dumnezeu, Om asemenea nouă, doar că fără de păcat.
O monahie contemporană, maica Siluana Vlad rostea într-una din cuvântările sale: „Unde l-a pierdut omul pe Dumnezeu? În rai. Și unde l-a găsit? În iad.” Aceste afirmații evidențiază la unison cu toți Sfinții Părinți ai Bisericii că acest act mântuitor era absolut necesar pentru că omul singur nu s-ar fi putut mântui pe sine (așa cum afirmă antroposofia), tocmai de aceea, Tatăl cel Ceresc „care nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu” ni L-a trimis pe Fiul Său, Mântuitorul și Răscumpărătorul nostru.
Am ales această temă deoarece consider că învierea ar trebui să fie în centrul tuturor preocupărilor și căutărilor noastre zilnice. Dacă adesea mi se întâmplă să întâlnesc oameni demoralizați, lipsiți de un scop precis în viață și care trăiesc la întâmplare, gândesc cu o oarecare urmă de tristețe dar, în același timp, și de nădejde, cum ar fi dacă prioritatea lor ar deveni faptul că Hristos a Înviat și la fel și noi vom învia împreună cu El, unii spre viață veșnică, iar alții spre osândă veșnică, din nefericire.
Însă nu trebuie nicidecum să deznădăjduim căci avem modelul Sfântului Apostol Petru care, după ce s-a lepădat de Domnul Iisus, a „ieșit afară și a plâns cu amar” (Lc 22,62). Avem, deci, înainte chipul pocăinței sincere care primește iertarea și redă omului calitatea pierdută. Din Evanghelia după Ioan vedem cum Domnul Iisus, pentru a-l repune în treapta apostoliei, îl întreabă pe Petru de trei ori: „Simone, fiu a lui Iona, Mă iubești ?”, iar Petru întristându-se că l-a întrebat de atâtea ori, îi răspunde în final: „Doamne, Tu pe toate le știi, Tu știi că Te iubesc“ (In 21,17). Iar Sfântul Nicolae Cabasila spunea: “iar eu cred că l-a întrebat de mai multe ori decât de trei ori. Până când Petru s-a supărat și a zis : “Da, Doamne, Tu știi toate! Tu știi că Te iubesc!”; fără o altă dovadă, fără “Te rog să mă ierți!” poate. El a zis: “Tu știi toate! Tu știi de ce am trădat, Tu știi toate! Dar Tu cunoști dragostea mea”. În urma acestei situații, putem să vedem ce n-a înțeles Iuda. Și anume? El n-a putut vedea dragostea aceasta! Apostolul Petru a făcut ce a făcut dintr-o slăbiciune omenească, n-a fost premeditat, el nu și-a construit căderea aceasta, cum a construit-o Iuda. Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuiește în felul următor:
„De ce l-a vândut Iuda pe Hristos? Pentru că era convins că Hristos va face o minune și va dispărea. Adică nu-L vor prinde. Pentru că Iuda știa că Hristos a mai dispărut odată de pe munte când au venit să-L prindă și ce și-a zis el: și eu rămân cu banul, și Hristos scapă căci e Atotputernic. A făcut el un calcul în mintea lui. Și a fost șocat când a văzut că Hristos S-a lăsat prins. Din cauza aceasta a fugit și a dat banii înapoi arhiereilor zicând: „am vândut sânge nevinovat!”. De fapt, în mintea lui era un alt plan: „Hristos se descurcă, e Atotputernic, și rămân și eu cu un bănuț pus de-o parte”.
Aceasta este fapta lui Iuda, căci, în fond, nu a fost o trădare în sensul acesta: „mergeți și-L omorâți pe Hristos!”. El a crezut că, de fapt, comite o faptă mult mai depășibilă: „nu fac decât 30 de bănuți! Restul se rezolvă!”. După aceea se întâmplă marea dramă. Și asta este, de fapt, drama lui Iuda. Iuda este un personaj mult mai complex. Fiecare, până la urmă, ne regăsim în el.
Sfântul Chiril al Ierusalimului, în comentariul său despre Evaghelia a patra, ne spune că „în două feluri se fac părtași creștinii de slava lui Hristos: unindu-se cu El trupește și ca om, prin Sfânta Euharistie, și duhovnicește și ca Dumnezeu, prin lucrarea Sfântului Duh din celelalte Taine .”
Capitolul I. Apostolul Petru în relatările Sfintelor Evanghelii
I.1. Scurt istoric despre viața lui Petru
Numele originar al lui Petru pare să fi fost Simon, un nume specific evreiesc, (F. A 15, 14; II Petru 1,1). Numele tatălui său a fost Iona (Mt 16,17); Petru a fost căsătorit (Mc 1,30), iar în călătoriile misionare pe care le-a făcut, a fost însoțit de soția lui (1 Cor 9,5), spun unele surse. Cea de-a patra Evanghelie ne spune că el era originar din Betsaida, în ținutul Gaulanitis, un orășel galileean situat pe malul vestic al lacului Ghenizaret.
Părintele Dr. Liviu Galaction Munteanu ne prezintă cu imparțialitate pe Sfântul Apostol Petru, cel care oscilează atât de mult în credința sa, până să ajungă și să rămână totuși „un mare apostol: mai mare decât ni-l înfățișează critica protestantă, care din opoziție față de catolicism îi ia întreg nimbul de strălucire, dar mai mic decât îl socotește papalitatea, care-și întemeiază drepturile pe succesiunea episcopatului lui Petru".
Întrucât în jurul persoanei Sfântului Apostol Petru s-au țesut și anumite legende, care de multe ori intră în contradicție cu datele sigure pe care le aflăm din Sfânta Scriptură, viața lui Petru este greu de reconstruit, precum afirma și profesorul L.G. Munteanu. Data nașterii lui Petru nu se cunoaște cu exactitate. Însă, din felul cum este privit de către ceilalți apostoli, pare a fi mai în vârstă decât ei și chiar mai în vârstă decât Iisus. Avea și un frate mai mare, pe nume Andrei, care fusese inițial ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul, dar recunoscând în Iisus pe Mesia, i-a urmat Lui, iar mai apoi, l-a prezentat și pe fratele său, Petru, Mântuitorului. Originar dintr-o familie săracă de pescari galileeni, educația lui s-a restrâns la cele învățate de la părinți, care le vorbeau copiilor despre Lege și despre prooroci. Astfel, a devenit un bun credincios, un om evlavios care aștepta nerăbdător venirea lui Mesia și întemeierea unei împărății conforme cu idealul nutrit de iudeii contemporani. Stăpânit de această psihoză generală a conaționalilor și a timpului, când aude de „ridicarea” unui mare prooroc în Israel, coboară la Iordan și-l ascultă pe Ioan Botezătorul, formându-și convingerea că Ioan este Înaintemergătorul Lui Mesia. Aici îl cunoaște pe Iisus. Etapa de formare a lui Petru ca Apostol se desfășoară în preajma Mântuitorului, devenind mai târziu unul din stâlpii Bisericii.
Adoptând o expunere uneori sistematică, altădată cronologică a evenimentelor, profesorul L.G. Munteanu ne înfățișează evoluția transformării lui Petru, oscilările lui între concepțiile sale vechi și noua idee despre împărăția mesianică și despre Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu și necesitatea Patimilor Sale mântuitoare. Neputându-le totdeauna concilia, are unele momente de îndoială prin care își atrage mustrări din partea Mântuitorului. Altădată e prea încrezut în alipirea sa față de Învățătorul lui, ceea ce nu-l împiedică să se lepede de El în timp de ispită, cu toate că a fost prevenit. Fire învolburată și spontană, temperament activ și foarte impresionabil, ca un resort încordat, acționează întotdeauna sub impresia primului impuls, ceea ce-l împinge unori până la nesocotință. Cu toate acestea Mântuitorul apreciindu-i la justă valoare entuziasmul, sinceritatea și credința, îl distinge cu aceeași încredere pe care a avut-o și față de Iacob și Ioan, toți trei fiind martori ai unor scene la care ceilalți apostoli n-au participat. Însă cu toată această încredere, nu i-a încredințat nici lui și nici vreunui alt apostol vreun primat, ceea ce ar fi și fost în vădită contrazicere cu spiritul Evangheliei Sale. De aceea sunt greșit interpretate de către apuseni unele cuvinte, prin care Mântuitorul i-ar fi acordat lui Petru un primat jurisdicțional, susține distinsul profesor Munteanu.
Sufletul lui Petru este deschis și simplu, ca și viața de pescar. Spune tot ce simte și face tot ce gândește. El nu știe să-și stăpânească pornirile de moment, astfel că de multe ori este lipsit de autocontrol. Din epistola I Cor 9,5 aflăm că a fost căsătorit înainte de a-L fi întâlnit pe Hristos, iar din Evanghelia după Marcu 1,30 că locuia într-o casă din Capernaum împreună cu soacra sa. Spre deosebire de J. D. Douglas care afirmă că Petru a fost însoțit de soția sa în călătoriile misionare, profesorul L. G. Munteanu susține că el ar fi fost nefericit în căsătorie deoarece soția lui a trebuit să moară, „numai așa explicându-se traiul în comun cu soacra sa”. Totodată, nu se știe să fi avut copii. Părinții săi au murit de vreme, iar fratele său mai mare, Andrei, a locuit împreună cu el după moartea părinților, ocupându-se împreună cu meseria de pescari, este de părere profesorul Munteanu.
În acestă situație se aflau ei la vremea când s-a auzit de ridicarea unui mare profet în Israel, care propovăduia pocăința și apropiata venire a împărăției lui Dumnezeu. Acest profet zicea despre sine însuși că este „glasul celui ce strigă în pustie: îndreptați calea Domnului”(In 1,23) și nu era nimeni altu0 că locuia într-o casă din Capernaum împreună cu soacra sa. Spre deosebire de J. D. Douglas care afirmă că Petru a fost însoțit de soția sa în călătoriile misionare, profesorul L. G. Munteanu susține că el ar fi fost nefericit în căsătorie deoarece soția lui a trebuit să moară, „numai așa explicându-se traiul în comun cu soacra sa”. Totodată, nu se știe să fi avut copii. Părinții săi au murit de vreme, iar fratele său mai mare, Andrei, a locuit împreună cu el după moartea părinților, ocupându-se împreună cu meseria de pescari, este de părere profesorul Munteanu.
În acestă situație se aflau ei la vremea când s-a auzit de ridicarea unui mare profet în Israel, care propovăduia pocăința și apropiata venire a împărăției lui Dumnezeu. Acest profet zicea despre sine însuși că este „glasul celui ce strigă în pustie: îndreptați calea Domnului”(In 1,23) și nu era nimeni altul decât Ioan Botezătorul. La întâlnirea cu acesta, cei doi frați veniți la râul Iordan, Petru și Andrei, se botează și devin ucenici ai lui. Petru este profund impresionat de predica sa și de viața aspră pe care o ducea, astfel încât în inima lui se naște convingerea fermă că Ioan Botezătorul este cu adevărat Înaintemergătorul lui Mesia. Într-o manieră deosebită profesorul Munteanu spune despre Petru că nu din vreo ambiție ieftină sau din râvna pentru mărire deșartă hotărăște să devină ucenic al Botezătorului, ci din simpla credință în dreptatea dumnezeiască și nădejdea în bunătatea, frumusețea și slava împărăției mesianice care, în viziunea sa, era foarte aproape. Fiind omul care-și pune toată puterea de muncă în slujba unui ideal și care-și dă viața cu drag pentru triumful binelui, nu pregetă să participe la slujirea idealului mesianic pe care-l nutreau iudeii de atunci, chiar dacă el avea scăderile lui.
Aici, ca ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul, nefiind supus unor mari încercări, ci doar ascultând predica lui și ajutându-l la botezul mulțimilor, împreună cu Andrei, fratele său, și cu Iacob și Ioan, prietenii săi, îl va cunoaște pe Iisus Hristos și-I va urma Lui.
Activitatea lui Petru după pogorârea Sfântului Duh poate fi urmărită pas cu pas numai până în anul 42, când, scăpând în mod miraculos din închisoarea lui Irod Agripa, s-a dus „într-alt loc, care după apuseni nu poate fi decât Roma”. Analizând cu multă obiectivitate, cu mult simț critic și o logică de fier toate argumentele invocate de apuseni întru sprijinirea tezei unui episcopat de 25 ani al lui Petru în Roma, distinsul profesor Munteanu demonstrează că din toate aceste argumente rezultă numai atât: „că Petru a murit în Roma, dar nu că ar fi fost activ acolo.” Acest lucru rezultă într-un mod mai presus de orice îndoială și din epistolele Sfântului Apostol Pavel, care nu pomenește nimic despre prezența lui Petru în Roma. Iar din raportul dintre acești doi corifei mai rezultă și aceea că Petru n-a avut niciun drept de primat, pe care de altfel Petru nici nu l-a revendicat și nici nu l-a exercitat vreodată, deși ocazii s-ar fi oferit destule. De altfel și cele două epistole scrise de Petru din Babilon se îndreaptă contra tezei apusene.
Prins în Babilon în cursul persecuției lui Nero din anul 67, fusese adus la Roma, unde a suferit martiriul, murind pe cruce, răstignit cu capul în jos, după informații mai târzii.
I.2. Chemarea
Sfânta Scriptură relatează că Mântuitorul a trimis pe cei doisprezece apostoli la propovăduire și „le-a dat lor putere asupra duhurilor necurate ca să le scoată pe ele și să tămăduiască toată boala și toată neputința” (Mt 10,1). Au plecat Sfinții Apostoli și „draci mulți scoteau și pe mulți bolnavi tămăduiau” (Mc 6,13). Între cei plecați la propovăduire se afla și Simon Petru, fiul lui Iona, fratele Sfântului Apostol Andrei.
Când și-a început predica, Mântuitorul Iisus Hristos nu a rostit cuvinte grele și împovărătoare ca Ioan Botezătorul, ci își începe predica Sa cu cuvinte plăcute, binevestind auditoriului Său cerurile și împărăția veșnică.
„Și umblând pe lângă marea Galileii a văzut doi frați, pe Simon ce se numește Petru și pe Andrei, fratele lui, aruncându-și mreaja în mare, că erau pescari. Și le-a zis lor: ‹‹Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni.›› Iar ei lăsându-și mrejele, au mers după El” (Mt 4,18.20)
Evanghelistul Ioan relatează în alt chip chemarea lui Petru și a lui Andrei (In 1,36.42). Din acestea se vede că aici, la evanghelistul Matei, este vorba de o a doua chemare a lor. Mai multe pricini îndreptățesc acest fapt, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Evanghelistul Ioan spune că cei doi frați au fost chemați la apostolie înainte de întemnițarea lui Ioan Botezătorul. În schimb, evanghelistul Matei, că au fost chemați după ce a fost aruncat Ioan Botezătorul în temniță. „În Evanghelia lui Ioan, Andrei îl cheamă pe Petru; în cea după Matei Iisus îi cheamă pe amândoi.” Ioan evanghelistul spune: „Văzând Iisus pe Simon venind, îi spune: ‹‹Tu ești Simon, fiul lui Iona; tu te vei numi Chefa, ce se tâlcuiește: Petru››”(In 1,42). „În aramaică: Kepa= piatră; în greacă Πέτρος= piatră”. Evanghelistul Matei spune că Petru avea chiar numele acesta: „Văzând pe Simon, care se numește Petru”(Mt 4,18). Că este vorba despre două chemări, putem observa și din locul de unde au fost chemați și din alte texte din Sfânta Scriptură, de asemenea, și din faptul că s-au supus cu ușurință lui Hristos și că au părărsit totul pentru a sluji Lui. În Evanghelia după Ioan, îl vedem pe Andrei venind în casa în care locuia Hristos și ascultând cuvintele Lui; în Evanghelia după Matei, Petru și Andrei L-au urmat îndată ce le-a spus câteva cuvinte. Se poate, deci, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, ca ei, „după ce L-au urmat pe Iisus câtva timp la început, să-L părăsească și să se reîntoarcă la meseria lor, când au văzut că Ioan Botezătorul a fost întemnițat și că Iisus a plecat.” Așa se explică faptul că Iisus îi găsește la pescuit. La început când au vrut să plece, Hristos nu i-a oprit, dar nici nu i-a lăsat să plece de tot, cum s-ar spune. Le-a dat voie să plece, dar S-a întors din nou ca să-i câștige definitv. Putem afirma fără ezitare că acesta-i cel mai însemnat mod de „pescuire”.
Totuși, ar trebui să privim puțin și la credința și ascultarea celor doi apostoli. Erau cu totul adânciți în lucrul lor – la fel ca oricare alt pescar – dar „când L-au auzit pe Hristos că-i cheamă, n-au întârziat, n-au zăbovit, n-au spus: ‹‹Să ne ducem până acasă și să ne sfătuim cu rudele!›› ci, lăsând totul, l-au urmat cum făcuse și Elisei cu Ilie.” Cred că o ascultare ca aceasta cere Hristos de la noi: să nu șovăim nicio clipă, chiar dacă nouă ni se pare că avem alte lucruri mai importante de rezolvat. De aceea, când un alt ucenic al Său i-a cerut să-l lase să se ducă să-și îngroape tatăl, Iisus nu l-a lăsat (Mt 8,21.22), arătând că urmarea lui Hristos trebuie pusă înaintea tuturor.
Ceea ce este cu adevărat de admirat la cei doi frați deveniți primii apostoli ai Mântuitorului este faptul că, fără să fi văzut încă vreo minune, „au crezut în măreția făgăduinței și au pus urmarea lui Hristos mai presus de toate.” Au crezut cu toată inima că prin cuvintele cu care ei au fost „pescuiți”, vor putea „pescui”, la rândul lor, tot cu acelea, și pe alții. Lui Andrei și Petru le-a făgăduit, deci, Hristos că-i va face pescari de oameni; lui Iacov și lui Ioan și celorlalți apostoli le-a fost suficientă ascultarea celor dintâi chemați, ascultare care le deschisese și lor drumul spre aceeași făgăduință. De altfel, ei auziseră mai înainte multe despre Hristos. Un alt lucru pe care îl surprinde evanghelistul Matei este și sărăcia lui Iacov și Ioan pe care ne-o arată cu precizie: „I-a găsit cârpindu-și mrejele lor”(Mt 4,21). Atât de mare era sărăcia lor, că își cârpeau mrejele, neputând să-și cumpere altele. La fel era și situația lui Petru și a lui Andrei. Ei își asigurau traiul zilnic în urma pescuitui. Nu mică dovadă de virtute este și faptul că îndurau cu ușurință sărăcia, că se hrăneau din munca lor cinstită și că erau uniți unii cu alții prin puterea dragostei. Așadar, după ce Iisus i-a chemat la apostolie, începe să facă minuni de față fiind și ei, adeverind, prin cele ce făcea, spusele lui Ioan Botezătorul. Pe de altă parte, Domnul Hristos se ducea des în sinagogi, învățându-i prin aceasta că nu este un potrivnic al lui Dumnezeu și un înșelător, ci că a venit „fiind întru totul în acord cu Tatăl”. Când se ducea în sinagogi nu doar predica, ci făcea și multe minuni, pentru ca cei care erau de față să creadă în El ca Om adevărat și Dumnezeu adevărat.
I.3. Relația lui cu Iisus
Petru a fost unul dintre cei dintâi chemați să fie ucenici; el este întotdeauna primul în listele ucenicilor; a fost, de asemena, unul din cei trei care au format grupul intim al Învățătorului (Mc 5,37; 9,2; 14,33; 13,3). Comportamentul său impulsiv este descris frecvent (Mt 14,28; Mc 14, 29, Lc 5,8; In 21,7), și acționează ca și cum ar fi purtătorul de cuvânt al Celor doisprezece (Mt 15,15; 18,21; Mc 1,36 ș.urm.; 8,29; Lc 5,5; 14,21). Când, lângă Cezareea lui Filip, Iisus le pune întrebarea dificilă, Petru este reprezentantul întregului grup, căci întrebarea le-a fost adresată tuturor (Mc 8, 27.29) și toți sunt incluși în privirea pe care i-o aruncă Iisus lui Petru și care însoțește mustrarea ce urmează (Mc 8, 33).
Episodul Schimbării la față este întotdeauna strâns legat de mărturisirea apostolului care îl precede, ori de câte ori pasajul din Marcu 9,1 este interpretat satisfăcător. „Experiența aceasta a lăsat o urmă adâncă în viața lui Petru, iar versetele următoare: 1 Petru 5,1; 2 Petru 1,16 pot fi interpretate cel mai natural atunci când considerăm că se referă la Schimbarea la față”. Într-o oarecare măsură, lauda din Marcu 14,29 ș.urm. este valabilă și pentru ucenici; și, după cum declarațiile de loialitate ale lui Petru sunt cele mai puternice, tot așa și tăgăduirea lui este cea mai clară (Mc 14,66 ș.urm.). El se distinge, însă, în special, prin mesajul învierii (Mc 16,7), iar Domnul cel Înviat i Se arată personal (Lc 24,34; 1 Cor 15,5).
Un alt episod din care putem evalua relația lui Petru cu Iisus este cel al umblării pe mare a lui Iisus în care Petru, pentru a avea certitudinea că Cel care pășește pe deasupra apelor este cu adevărat Învățătorul și Domnul său, îi cere să-i poruncească să meargă la El pe apă (Mt 14,22.33). Părintele Constantin Coman descrie gestul lui Petru într-o manieră deosebită:
„Eu cred că, la început, nu este o îndoială, ci este o îndrăzneală, o foarte mare îndrăzneală. Petru nici nu stă prea mult pe gânduri. Are certitudinea, aproape, că va merge pe apă. Așa citesc eu textul: „Dacă ești Tu, spune-mi să vin și voi veni!” Nu are nicio clipă de îndoială. Îndoiala vine după aceea. Gestul esențial este îndrăzneala, este încredințarea, despre care am mai vorbit. Se încredințează Mântuitorului Hristos, împotriva tuturor evidențelor. Evidențele îi spuneau că nu este posibil ca cineva să meargă pe mare ca pe uscat. Evidențele îi spuneau că nu este posibil ca cineva să facă acest lucru mai ales pe furtună… Și totuși, are momentul acela de încredințare, care îl face să se biruie pe sine și lumea aceasta a evidențelor raționale. Este fantastică. Aceasta este credința, de fapt.”
Observăm aici caracterul impusiv al lui Petru care acționează sub influența instinctelor, dar totodată și credința puternică pe care o avea în Mântuitorul. Cu toate acestea, am putea sublinia și faptul că încă această convingere a lui nu era desăvârșită deoarece, în timp ce pășea spre Iisus, lasă îndoiala să i se strecoare în suflet. Și acesta este momentul în care simte că se scufundă. Numai mâna întinsă a lui Iisus îl salvează de la o adevărată catastrofă. „Acesta e Petru: pripit și șovăielnic, după cum reiese din mustrarea lui Iisus, ‹‹Puțin credinciosule pentru ce te-ai îndoit?›› ” Dar oare nu I-au cerut și ceilalți Apostoli, împreună cu Petru, lui Iisus sporirea credinței? Acesta poate fi un semn al faptului că și Apostolii aveau îndoilei și poate nu înțelegeau mare lucru din ce făcea sau le spunea Mântuitorul.
Domnul Iisus la un moment dat, după ce făcuse o mulțime de minuni și se confruntase cu neputința lor constantă de a-I percepe adevărata natură, îi mustră pe ucenici întrebându-i: „Tot nu pricepeți?” (Mc 8,21) La puțin timp după aceea îi întreabă cine zic oamenii că este El, iar ei Îi răspund: „Unii cred că ești Ioan Botezătorul sau proorocul Ilie, sau unul dintre profeți, înviat din morți.” Apoi Mântuitorul se întoarce spre ei și-i întreabă: „Dar voi cine ziceți că sunt Eu?”(Mc 8,21). Iar Petru, ca purtător de cuvânt al grupului, răspunde: „Tu ești Hristosul!” (Mc 8,29) sau Mesia. Chiar dacă afirmația lui Petru este adevărată, totuși el încă se gândea la viitorul Mesia ca la un personaj puternic și important care-i va învinge pe dușmanii lui Dumnezeu și va aduce o nouă Împărăție pentru poporul Israel. Din contră, Mântuitorul nu era acest Mesia, mai ales potrivit Evangheliei după Marcu, ce pune accentul pe ideea că Iisus era un Mesia care trebuia să pătimească și să moară pentru păcatele oamenilor pentru a-i împăca pe aceștia cu Dumnezeu (Mc 10,45). Observăm așadar cum pentru Marcu, Iisus era un Mesia care suferă, nu unul glorios și puternic. Dar Petru vede altfel lucrurile. Imediat după mărturisirea pe care o face Petru, Iisus le spune lui Petru și celorlalți ucenici că „Fiul Omului trebuie să pătimească multe și să fie defăimat de bătrâni, de arhierei și de cărturari și să fie omorât, iar după trei zile să învieze.”(Mc 8,31) Mântuitorul îl numește pe Petru ”satană”, ca pe cel ce cugeta cele cugetate și de satana. Domnul îl numește așa și pentru că Petru nu voia ca El să pătimească, ci era împotrivitor Lui, căci „satana” se tâlcuiește „potrivnic”. Și zice: „Mergi înapoia Mea!”, adică: „Urmează voii Mele și nu te împotrivi, nici să stai împotriva Mea, ci urmează pe urma Mea!” Și Domnul spune că Petru cugetă „cele ale oamenilor” pentru că, socotind unele smerite și trupești, voia ca Domnul să fie în odihnă și să nu se răstignească, nici să cadă în ispite pentru mântuirea oamenilor.
Petru îl dojenise pe Domnul pentru că voia să Se răstignească. Domnul cheamă mulțimea și zice în auzul tuturor, mai cu seamă lui Petru: „O, Petre! Tu Mă dojenești că aleg crucea, iar Eu îți zic că nimeni nu se va mântui dacă nu va muri pentru lucrul cel bun și pentru adevăr.” Și vedem că Domnul nu a zis: „chiar de nu ar voi cineva, trebuie să moară”, ci: „oricine voiește”, căci zice: „Nu silesc pe nimeni, căci chem la lucruri bune, nu la rele, ca să-l silesc. Pentru aceasta, dacă cineva nu voiește, nici nu este vrednic de acestea.” Prin urmare, nu este de ajuns credința cea din minte, ci Domnul cere și mărturisirea prin cuvânt. Astfel, sfințindu-se sufletul prin credință, iar trupul să se sfințească prin mărturisire. Deci – de cel ce se va rușina a mărturisi că Cel răstignit este Dumnezeu al său – de acesta se va rușina și El (Mc 8,38), judecându-l slugă nevrednică a Sa când va veni din nou, „dar nu smerit, nici nebăgat în seamă – precum S-a arătat acum, așa încât unii să se rușineze de El – ci întru slavă și înconjurat de sfinții îngeri.” La facerile de minuni, Mântuitorul aduce pretutindeni și cuvântul despre patima Sa (Mc 9,30.32), ca să nu fie socotit că a pătimit din pricina neputinței. Deci – după ce a zis-o pe cea de întristare, că-L vor omorî adică – o adaugă și pe cea de bucurie, că va învia a treia zi, ca să învățăm că după o anumită stare de întristare urmează pururea cea de bucurie și ca să nu ne întristăm în deșert pentru cele de mâhnire, ci să nădăjduim spre cele mai bune.
Un alt aspect ce nu poate fi trecut cu vederea îl amintește profesorul Savas Agurides în scena spălării picioarelor din Evanghelia după Ioan, capitolul 13. El afirmă că „refuzul lui Petru de a se lăsa să i se spele picioarele nu are ca scop să vădească umilința care-l distinge de ceilalți apostoli; pare mai degrabă să arate dificultatea pe care o avea Petru în a înțelege semnificația acestei acțiuni a lui Iisus.” Opoziția sa la acțiunea de a-i fi spălate picioarele de către Iisus și acceptarea finală cu inimă largă „par a prefigura lepădarea sa de Iisus și restaurarea sa în slujirea apostolească.” De fapt, prin gestul Său Mântuitorul vrea să le arate ucenicilor cum ar trebui să se poarte unii cu alții, nu ca stăpâni, ci ca robi (In 13,1.13). El dă exemplul cel mai concret luând un vas cu apă, încingându-se cu un prosop și spălând picioarele ucenicilor într-un act de slujire. Acest act de slujire este unul liturgic real, nu teatral, având mai multe semnificații. Prin acesta Mântuitorul vrea să-i învețe pe ucenici slujirea altora. Totodată, Iisus și-a curățit ucenicii și i-a numit prieteni. Spălarea picioarelor ucenicilor a avut și un caracter purificator, ca aceștia să poată participa la Cina cea de Taină. Când vine rândul său, Petru spune: „Nu-mi vei spăla picioarele în veac.” Motivele sale par bune la prima vedere, dar vorba îi este pripită. Dacă Iisus este Stăpânul, atunci poate face ce vrea – și ce vrea El este să ia „chipul de rob”. Iisus îl pune repede la punct: „Dacă nu te voi spăla, nu ai parte de Mine.” Atunci Petru își schimbă radical și brusc atitudinea: „Doamne, spală-mi nu numai picioarele mele, ci și mâinile și capul.” Cu Petru este totul sau nimic, după cum afirmă Bart Ehrman.
În scena care urmează, cea a descoperirii trădătorului, Petru nu îndrăznește să-L întrebe pe Iisus direct: cine este acest trădător; el apelează la mijlocirea „ucenicului iubit” care era culcat alături de Iisus și înclinat către El. Acestuia singur Iisus îi dezvăluie cine este trădătorul. Nu se spune dacă „ucenicul iubit” a încredințat secretul lui Petru; ceilalți ucenici nu au înțeles ce s-a petrecut exact când Iuda a părăsit masa. Mai mult în timpul cuvântării de adio, așa cum o descrie textul, cel dintâi dintre ucenici care pune o întrebare nesăbuită este Petru:„Doamne, a zis Simon Petru, unde Te duci?”(In 13,36). Iisus răspunde că mai târziu Petru îl va urma în moarte; în ceea ce privește momentul prezent, El prezice că puțin după aceea Petru Îl va tăgădui de trei ori. După Petru, ceilalți ucenici au pus de asemenea întrebări. Desigur, nu toți ucenicii au pus întrebări, iar un astfel de exemplu îl întâlnim în persoana „ucenicului iubit”, după cum sugerează, cu o afinitate specială față de el, profesorul Savas Agurides. În relatarea Patimilor Mântuitorului, cei doi Apostoli, Petru și Ioan, spre deosebire de ceilalți, urmează pe Iisus până la casa Marelui Preot. „Nu trebuie uitat că Petru este cel care din nou înțelege în chip greșit faptul că Iisus a fost dat dușmanilor Săi.”
Sinopticii evită să amintească pe Petru în legătură cu mutilarea slugii Marelui Preot. Doar în Evanghelia a patra vom găsi relatarea acestui act săvârșit de apostol. Se subliniază prin povestirea intrării lui Petru în casa Marelui Preot și prin lepădarea sa repetată că „Iisus a fost cu desăvârșire singur în timpul încercării și suferinței Sale”; dintre toți ucenicii Săi unul singur îndrăznise să-L urmeze până la casa Marelui Preot și acesta era cel care s-a lepădat de trei ori de El.
I.4. Lepădarea lui Petru
Lepădarea lui Petru este relatată de toți cei patru evangheliști (Mt 26,69.75; Mc 9,66.72; Lc 22, 54.62; In 18,15.18, 25.27).
După ce Mântuitorul fusese arestat în grădina Ghetsimani, Petru se strecurase în mulțime și venise până în curtea arhiereului ca să urmărească desfășurarea procesului. Aici l-a introdus, „fie Ioan Evanghelistul, cum socotesc unii, fie Ioan-Marcu, cum cred alții, care cunoștea pe sluga lui Caiafa, dacă nu pe Caiafa însuși” (In 18,16). Aici el stătea într-o luptă interioară foarte mare deoarece satana îl cernea, așa cum se cerne grâul (Lc 22,31) Cât timp Petru stătea afară în curte, „a venit la el o slujnică zicând: și tu erai cu Iisus Galileianul. Dar el s-a lepădat înaintea tuturor, zicând: Nu știu ce zici. Și ieșind el la poartă, l-a văzut alta și a zis celor de acolo: Și acesta era cu Iisus Nazarineanul. Și iarăși s-a lepădat cu jurământ: Nu cunosc pe omul acesta. Iar după puțin, apropiindu-se cei ce stăteau acolo au zis lui Petru: cu adevărat și tu ești dintre ei, căci și graiul tău te vădește. Atunci el a început a se blestema și a se jura: Nu cunosc pe omul acesta. Și îndată a cântat cocoșul. Și Petru și-a adus aminte de cuvântul lui Iisus, care zisese: Mai înainte de a cânta cocoșul, de trei ori te vei lepăda de Mine. Și ieșind afară, a plâns cu amar.” (Mt 26,69.75).
Întrebarea pe care i-a pus-o lui Petru tânăra fată: „nu ești, oare, și tu unul dintre Ucenicii Omului acesta?” și întrebările analoage care i-au fost puse în continuare în curte, arată că persoanele care puneau întrebările găseau cu totul natural să vadă pe unii dintre ucenicii lui Iisus în curte, ca de exemplu Ioan, care era cunoscut Marelui Preot. De asemenea, trebuie notat că „lepădarea lui Petru a avut loc în același mediu în care se găsea celălalt ucenic, Ioan, ceea ce agravează și mai mult această lepădare”, consideră distinsul profesor Agurides.
„Lepădarea lui Petru este, deci, gradată și lașă. El reneagă pe Domnul, se leapădă de El cu jurământ. De acum, Petru nu mai este apostol.” Sfântul Evanghelist Luca ne informează că după a treia lepădare, Domnul, pe când era dus de la Ana la Caiafa, s-a întors spre Petru și l-a privit mustrându-l și amintindu-i de prezicerea ce-I făcuse și de făgăduința lui. Iar când a auzit cocoșul, Petru a ieșit afară, s-a umplut de întristare și a plâns cu lacrimi de pocăință. În ziua următoare, condamnarea Mântuitorului de către sinedriu era definitivă.
Prin urmare, conchidem că și Apostolul Petru a avut un „rol trist” în istoria patimilor Mântuitorului: s-a lepădat de El. Din ce motiv? „Frica; dar nu de „puternicii zilei”, căci nu în fața lor s-a lepădat de Mântuitorul, ci în fața unei femei slujitoare.” După Cina cea de Taină, Sfântul Apostol Petru se arătase plin de curaj și foarte devotat Mântuitorului, după cum putem deduce din următoarea afirmație: „Doamne, cu Tine sunt gata și în temniță și la moarte a merge.”(Lc 22,33). Apostolul se și înarmează pentru a-L apăra la nevoie pe Domnul Hristos și la prinderea Lui în grădina Ghetsimani, lovește un slujitor; apoi, la o anumită distanță, merge pe urmele Mântuitorului, pentru a afla despre soarta Lui. Deci, inima Sf. Ap. Petru era plină de credincioșie față de Învățătorul său.
Și totuși, când stă în preajma focului din curtea arhiereului și o femeie l-a întrebat: „ Nu cumva ești și tu dintre ucenicii omului acestuia? Zis-a el: nu sunt” (In 18,17). Același Petru, care cu câteva ore mai înainte arătase lui Iisus atâta hotărâre în credincioșia sa față de El – la o singură privire a unei femei – se leapădă repede de El. Cântecul cocoșului, pe care Mântuitorul i l-a indicat ca semn de atenție, apostolul nu l-a luat în seamă: credincioșia lui s-a transformat în lepădare de Mântuitorul. În adâncurile subconștientului omenesc sălășluiesc multe impulsuri, instincte și patimi. Asupra acestora trebuie vegheat în permanență și ținute în frâu căci altfel se deslănțuie cu furie, chiar în momentele cele mai nepotrivite.
În acea ultimă noapte marcantă din lucrarea pământească a lui Iisus, Apostolul Petru a trăit o ratare totală am putea spune, atunci când a fost pus la încercare. Imediat după prăbușirea lui spirituală putem presupune că lui Petru i s-ar fi părut că absolut nimic bun nu putea rezulta din această rușine și înfrângere. Probabil a presupus că misiunea lui în raport cu Hristos și lucrarea sa pentru El s-au terminat pentru totdeauna. Însă, după cum bine știm, Hristos nu ajunsese cu Petru la țintă. Istoria eșecului lui Petru conține o lecție deosebit de importantă care ne oferă siguranța mântuirii din partea harului salvator al lui Dumnezeu, atunci când omul se căiește cu adevărat pentru păcate și reface legătura sa cu Cel Atotputernic și Atotiertător. Ceea ce este evidențiat în contiunare în Sfânta Scriptură pe parcursul acestei relatări nu este eșecul lui Petru, ci iertarea oferită lui de Domnul Hristos.
Sufletul Sf. Ap. Petru era până atunci mereu neliniștit de „teama de oameni”. Nestăpânită la momentul indicat, ea l-a dus la lepădarea de Domnul Iisus. Desigur, am putea spune că tot e o faptă condamnabilă; totuși e fapta unei slăbiciuni și nu a răutății, ca în trădarea lui Iuda. „Petru a greșit, fiindcă a fost om, – iar omul e supus căderii, slăbiciunii. Iuda a greșit, fiindcă a voit să cadă, lăsându-se conștient pradă patimilor sale.” Petru a încercat să fie aproape de Mântuitorul în clipele lui grele. A încercat, dar din nefericire a căzut. A căzut, dar a voit să se ridice. „Și-a adus aminte Petru de cuvântul Domnului, cum îi spusese lui, că mai înainte de ce va cânta cocoșul de trei ori, te vei lepăda de Mine. Ieșind afară, a plâns cu amar.”(Lc 22,61.62). Celui căzut, dar care are dorința de a se ridica, Dumnezeu îi întinde mâna iertătoare și mântuitoare.
Totuși, ar fi interesant să vedem cum s-a ajuns la decăderea lui Petru. Este important să vedem dacă această cădere a intervenit spontan sau Petru însuși a făcut câțiva pași greșiți care l-au condus spre aceasta. Pentru a cerceta sistematic acești pași, trebuie să privim puțin în evanghelia după Matei și să examinăm îndeaproape acțiunile lui Petru. Cea dintâi greșeală a apostolului a fost că el s-a lăudat cu încrederea în sine. Acesta a fost primul pas greșit pe care l-a făcut Petru atunci când Iisus i-a atenționat pentru prima dată pe ucenicii săi, că stau la marginea prăpastiei unei cumplite încercări. Mântuitorul îi atenționase: „În această noapte, voi toți vă veți poticni întru Mine, că scris este: Bate-voi păstorul și se vor risipi oile turmei.”(Mt 26,31). Așadar, cuvintele lui Hristos ar fi trebuit să-l facă pe Petru prudent și mai atent la starea sa interioară, dar acest lucru era la fel de valabil și pentru ceilalți ucenici. Un om înțelept s-ar fi smerit și l-ar fi rugat pe Hristos să-i dea putere să depășească acea ispită iminentă și să nu cadă din pricina neputinței umane. Sfântul Ioan Gură de Aur, în una din Omiliile sale, tâlcuiește așa:
„Toate acele păcate – îngâmfarea, duhul de împotrivire și ambiția – au lucrat căderea lui Petru. Înainte de cădere își atribuia luiși totul și zicea: ‹‹Chiar de se vor sminti toți, eu nu mă voi sminti››; și: ‹‹Chiar de ar trebui să mor, eu nu mă voi lepăda de Tine››, când ar fi trebuit să spună: ‹‹Dacă mă voi bucura de ajutorul Tău››. Mai târziu nu mai grăiește așa, ci cu totul dimpotrivă: ‹‹Ce vă uitați la noi, ca și cum cu puterea sau cu evlavia noastră l-am făcut pe acesta să umble?››(F. A 3,12). Din toate aceste fapte scoatem o mare învățătură: strădania omului nu e îndestulătoare, dacă omul nu se bucură de ajutorul cel de sus; și iarăși: nu câștigăm nimic de pe urma ajutorului de sus dacă nu ne străduim.”
Petru s-a lăudat prea tare. A ajuns încetul cu încetul încrezut. Voind deci Hristos să-l smerească, a îngăduit să se lepede de El. Pentru că Petru nu L-a ascultat nici pe El, nici pe profetul care a spus că se vor risipi oile, Mântuitorul îl învață cu faptele. Că pentru aceasta a îngăduit să se lepede, ca prin lepădarea de Hristos să se îndrepte, căci îi spune Domnul: „Iar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu piară credința ta.”(Lc 22,32) A rostit aceste cuvinte voind să-l mustre cu asprime, ca să-i arate că păcatul lui este mai grav decât celelalte păcate și că are nevoie de mai mult ajutor. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „două păcate săvârșise Petru prin spusele sale: unul, că se împotrivise cuvintelor Domnului; altul, că se credea mai mare decât ceilalți ucenici” Pentru a-l vindeca de aceste păcate, Hristos a îngăduit deci ca Petru să cadă. De aceea Mântuitorul, lăsând la o parte pe ceilalți ucenici, Se adresează lui Petru și-i spune: „Simone, Simone, iată satana a cerut ca să vă cearnă ca grâul, dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu piară credința ta.”(Lc 22,31). Ne-am putea întreba: dacă satana a cerut să-i cearnă pe toți, de ce Hristos n-a spus „M-am rugat pentru toți”? Iar același Sfânt Părinte Ioan Gură de Aur ne spune că „Domnul i se adresează numai lui Petru ca să-l mustre și să-i arate că păcatul lui este mai greu decât celelalte păcate.” O altă întrebare care se naște inevitabil din această problematică este următoarea: cum a fost posibil ca Petru să se lepede de Domnul cu toate că Domnul S-a rugat pentru el? Din nou Sfântul Părinte ne răspunde: „Domnul nu S-a rugat ca să nu se lepede, ci ca să nu piară credința lui, ca să nu piară desăvârșit. Acesta a fost un semn al purtării de grijă a Domnului pentru Petru.” Dar observăm că frica a alungat totul din sufletul lui; frica lui a fost imensă, deoarece Dumnezeu l-a lipsit cu totul de ajutorul Lui. Și „l-a lipsit cu totul pentru că era cu totul mare în sufletul lui păcatul îngâmfării și al împotrivirii.” Deci, ca să stârpească din rădăcină aceste păcate, Hristos a îngăduit ca Petru să fie cuprins de un mare zbucium sufletesc. Se vede că aceste păcate erau adânc înfiripate în ființa lui Petru și de acolo că nu s-a mulțumit doar să se împotrivească lui Hristos și profetului, ci și mai apoi, după ce Domnul Iisus a zis: „Amin grăiesc ție, că în această noapte, înainte de a cânta cocoșul, te vei lepăda de trei ori de Mine”(Mt 26,34), Petru a spus: „Chiar dacă ar trebui să mor împreună cu Tine, nu mă voi lepăda de Tine”(Mt 26,35). Dar care au fost motivele pentru care a zis Petru acestea? El avea o mare dragoste față de Domnul său; deci, din dragostea lui mare și din marea lui bucurie de a fi cu Hristos. Însă prin faptul că s-a lăudat, pentru că se simțea de neînvins, s-a arătat păcatul lui în forma mândriei, care i-a pricinuit mult rău.
Al doilea pas greșit făcut de apostolul Petru a fost faptul că a neglijat rugăciunea; cu alte cuvinte, el s-a rugat prea puțin. Când Iisus a venit în noaptea aceea în grădina Ghetsimani, a luat cu Sine pe Petru, Iacov și Ioan și le-a zis: „Rămâneți aici și privegheați împreună cu Mine”(Mt 26,38). Voia ca ei să se roage împreună cu El. Tocmai de aceea i-a și trezit de mai multe ori ca să continue să se roage împreună cu El. A făcut acest lucru din pricina lor, căci ei aveau nevoie de întărirea credinței mai mult decât avea El nevoie. Însă din păcate, ei nu simțeau propria nevoie. Rugăciunea ar fi fost mijlocul prin care Petru se putea întări, ca să reziste ispitei, de care Domnul cu puțin timp în urmă îl atenționase.
„Și mergând puțin, S-a rugat zicând: Părinte, dacă este cu putință, să treacă de la Mine paharul acesta; dar nu cum voiesc Eu, ci cum voiești Tu. Și a venit la ei și i-a găsit dormind; și a zis lui Petru: Așa, n-ați putut veghea un ceas cu Mine? Privegheați și vă rugați, ca să nu cădeți în ispită; că duhul este osârduitor, iar trupul neputincios.”(Mt 26,39.41). Oare întâmplător s-a adresat numai lui Petru? Nicidecum. „S-a adresat numai lui Petru, deși dormeau și ceilalți doi ucenici care erau de față, deoarece a vrut să-l mustre și cu acest prilej” pentru pricina amintită adineaori. Apoi, dat fiind faptul că și ceilalți ucenici spuseseră același lucru – zice evanghelistul: „Când Petru a zis: Chiar de-ar fi să mor împreună cu Tine, eu nu mă voi lepăda de Tine; au spus la fel toți ucenicii”(Mt 26,35) – deci, pentru că și ceilalți ucenici spuseseră același lucru, Hristos le-a grăit tuturor, pentru a arăta slăbiciunea lor. Căci ei, „care spuseseră că voiesc să moară împreună cu El, n-au putut atunci să privegheze, nici să se întristeze cu El când era întristat, ci i-a biruit somnul.”
Hristos s-a rugat cu sârguință, ca să nu pară că rugăciunea Lui este o prefăcătorie, o fățărnicie. Sfântul Ioan Gură de Aur dezvoltă acest subiect și afirmă răspicat că „sudoarea îi curgea din aceeași pricină dar și pentru ca să nu spună ereticii că agonia sufletului Său era prefăcătorie.” Din pricina aceasta sudoarea Lui era amestecată cu picăturile de sânge (Lc 22,44); tot din pricina aceasta I s-a arătat un înger întărindu-L (Lc 22,43); de asemenea, servind aceluiași scop, au apărut atâtea nenumărate dovezi de frică, „ca să nu spună nimeni că sunt plăsmuite cuvintele Evagheliei.” Pentru aceasta rugăciunea Lui a fost stăruitoare. Prin cuvintele: „Dacă e cu putință să treacă” a arătat firea Sa omenească, iar prin cuvintele: „Dar nu cum voiesc Eu, ci cum voiești Tu”, Iisus a arătat virtutea și înțelepciunea Lui, învățându-ne să urmăm lui Dumnezeu, chiar când firea noastră ne trage în altă parte.
O învățătură eretică, opusă celei expuse de Sfântul Ioan Gură de Aur, o găsim amintită în cartea profesorului Bart D. Ehrman și ea se numește dochetism. Acest cuvânt provine de la termenul grecesc ẟὀκεο, care înseamnă „a fi aparent” sau „a părea”. Dochetismul învață că Iisus Hristos nu era de fapt o ființă umană din sânge și carne, ci numai părea uman. Ideea de bază a viziunii dochetice era că Hristos era Dumnezeu pe de-a-ntregul (adică excludea cu totul firea umană a Mântuitorului) și nu putea, în consecință, fi supus limitărilor, durerii, suferinței și morții menite oamenilor. „Atunci cum se face că părea să fie om? Adevărul e că totul era, de fapt, o aparență” afirmă profesorul Ehrman. Dar Sfântul Ioan Gură de Aur ne învață că umanitatea lui Hristos era deplină, la fel și dumnezeirea Lui, acestea unindu-se, însă fără să se amestece. Fiindcă nu era de ajuns pentru oamenii fără credință să le arate fața plină de tristețe, Hristos a adăugat cuvintele. Și iarăși, pentru că nu le erau de ajuns numai cuvintele, au trebuit și faptele; și a unit cuvintele cu faptele, ca și cei mai suspicioși oameni să creadă că a fost om și a murit. „Dacă după ce a făcut toate acestea, mai sunt încă unii care nu cred că a fost om cu adevărat, cu mult mai mult n-ar fi crezut de n-ar fi fost acestea.” Totodată, vedem în evanghelii câte dovezi arată adevărul întrupării Sale, atât cuvintele pe care Le rostește, cât și cele pe care Le pătimește.
Apoi vine la Petru și-i spune: „Așa, n-ai putut veghea un ceas cu Mine?”. Acesta a fost un al treilea factor cu privire la căderea lui Petru, faptul că a dormit prea mult. Dormea adânc când s-au apropiat soldații, ca să-L prindă pe Hristos. Probabil că Petru scutura toropeala, atunci când deodată a scos sabia și a lovit pe sluga marelui preot, tăindu-i urechea. Nimeni nu se comportă în felul acesta, dacă este treaz și deplin conștient de ce se întâmplă. Dar Petru a făcut gestul acesta și din pricina firii sale înflăcărate. El n-a făcut-o ca să se apere pe sine, ci pe Învățătorul său. Hristos însă nu a îngăduit să se folosească violența sau se să facă vreo vătămare; mai mult, El a vindecat urechea slugii, poruncindu-i lui Petru să pună sabia la locul ei. Domnul Iisus a săvârșit atunci o mare minune. Minune „în stare să vădească blândețea și puterea Lui, dar și iubirea și bunătatea ucenicului. Petru a scos sabia din dragoste pentru Hristos și a băgat-o la locul ei din supunere față de Hristos.” Din momentul când ucenicii au fost treziți și până în momentul când au luat hotărârea nefastă de a părăsi pe Iisus și de a fugi, probabil că nu au trecut nici zece minute. Nu au avut suficient timp să devină pe deplin treji și conștienți de ce se întâmplă. Ce este uimitor e faptul că ucenicii au fost total surprinși de momentul în care a sosit ora adevărului, cu toate că Domnul Iisus i-a atenționat foarte clar asupra faptului că acestea se vor întâmpla.
Aici în grădina Ghetsimani este un contrast remarcabil între Hristos și ucenicii Lui, care erau cu El. Iisus era într-o stare sufletească grea, purta dureri imense și se lupta în rugăciune – transpirând sânge în adevăratul sens al cuvântului; iar aceasta reiese din cuvintele sale: „Întristat este sufletul Meu până la moarte”(Mt 26,38) și „Părinte, să treacă de la Mine paharul acesta”(Mt 26,39). Ei, dimpotrivă, erau cuprinși de un somn adânc, neobservând nimic din ce trăia Iisus. N-au observat nimic din ce urma să I se întâmple curând, conform cuvintelor Lui, nici nu bănuiau mulțimea care se apropia. Dormeau adânc, precum face omul firesc.
Chiar și atunci când Hristos Însuși i-a trezit și le-a cerut să se roage, dorința lor naturală de a dormi era așa de mare, căci nu i se puteau împotrivi. Erau atât de slabi, că nu aveau putere să rămână treji și să se roage împreună cu Hristos, când El se afla într-o strâmtorare evidentă. Ne punem atunci întrebarea: ce i-a făcut să gândească sau să creadă că posedă capacitatea trupească de a rezista împreună cu El, la chinuri mult mai mari, ca cele la care a fost supus Mântuitorul?
Zbuciumul sufletesc al lui Hristos era mai puternic decât tot ce au trăit ei. Faptul că L-au văzut transpirând sânge, ar fi trebuit să fie suficient cât să-i zguduie ca să se trezească și să-i facă să se roage împreună cu El, consideră profesorul Nicolaescu. „Este ceasul să vă treziți în sfârșit din somn”(Romani 13,11). Deoarece unii sfinți, care poate au neglijat uneori rugăciunea și, din punct de vedere spiritual, au dormit prea mult, ajungând să cadă, tot astfel, acest factor a avut un rol important și în căderea lui Petru. El și ceilalți ucenici au fost așa de epuizați în urma unei zile lungi și plină de griji lumești, căci probabil nici nu au recunoscut cât de epuizați au fost în ce privește puterile lor spirituale. Cu siguranță au simțit că au nevoie de odihna trupului, dar nu au văzut necesitatea înviorării spirituale. În loc să-și învioreze duhul prin rugăciune – așa cum au fost mereu îndemnați de Hristos – voiau prin odihnă și somn să adune puteri noi pentru trup.
Un al patrulea pas greșit care l-a condus pe apostolul Petru spre cădere, a fost faptul că a acționat prea repede. Când Petru s-a lăudat, a dat naștere sentimentului propriu de mândrie și a încrederii totale în sine, fără a ține cont de ajutorul absolut necesar venit din partea lui Dumnezeu. De aceea, nu e de mirare că a încercat să ia situația în propriile mâini și să se bazeze pe puterea trupului, în momentul în care a fost pus la încercare. Când slujitorii Templului au încercat să-L prindă pe Hristos, „(Petru) a întins mâna, a scos sabia, a lovit pe sluga marelui preot, și i-a tăiat urechea” (Mt 26,51). Gestul său a fost spontan și necugetat. Putem să credem că dacă în fiecare moment al acelei seri Petru ar fi urmat călăuzirea lui Iisus, ar fi putut rămâne cruțat de multe necazuri. Dacă ar fi ascultat de Hristos sau dacă s-ar fi rugat atunci când Iisus i-a cerut, cu siguranță ar fi fost pregătit pentru acest moment.
Chiar și în acel impas ucenicii, pe baza unei minți omenești sănătoase și printr-o judecată simplă, ar fi trebuit să înțeleagă, că cel mai bine ar fi fost să asculte de călăuzirea lui Hristos. Dar neputința omenească și-a spus cuvântul. Se vedeau în fața unei mulțimi de oameni înarmați, care amenința să-L prindă pe Mântuitorul. Dacă Iisus ar fi vrut să li se împotrivească sau să împiedice arestarea, atunci cu siguranță putea să o facă (Mt 26,53). Cu puțin timp înainte, a scăpat de mai multe ori din mâinile arhiereilor și cărturarilor care voiau să-L prindă, fără să folosească forța (Lc 4,30; In 8,59).
Se pare că Petru gândea în multe situații că știe mai bine, chiar și atunci când acționa greșit și ajungea în greutăți tot mai mari.
Hristos a vorbit de mai multe ori despre prinderea și despre moartea Lui. Cea mai aspră mustrare pe care Petru a primit-o vreodată de la Domnul său și pe care am amintit-o mai sus, a fost când El l-a numit „satană”. Cu această ocazie, Hristos l-a mustrat pe Petru deoarece el era prea stăpânit de grijile pământești. Din aceasta rezultă clar că moartea lui Iisus era un act menit să depășească toate lucrurile lumești și ține de sfera cerescului, de taina nepătrunsă a lui Dumnezeu. Petru, în acel moment, nu putea înțelege însemnătatea celor ce Iisus voia să spună. Dacă ar fi cugetat mai atent la cuvintele lui Hristos, nu s-ar fi grăbit să scoată sabia în acel moment. Atunci când Petru a fost mustrat de Domnul după ce El a vindecat urechea slujitorului, mândria acestuia a fost lezată fără îndoială. Cu siguranță Petru a simțit o mare durere – poate mai mare decât cel pe care l-a rănit cu sabia, argumentează Dionisie Stamatoiu. Și din cauză că încrederea în sine și curajul lui Petru erau înrădăcinate în mândria lui firească, nu a mai găsit nicio rezervă din care să recapete puteri noi, căci mândria lui fusese nimicită. De aceea a fugit cuprins de frică împreună cu ceilalți ucenici din Grădina Ghetsimani.
Ultimul pas al lui Petru în direcția eșecului a fost hotărârea de a-L urma pe Hristos de la distanță, după ce mai înainte a fugit din prezența Lui. A căutat să păstreze o anumită distanță, ca nimeni să nu poată bănui că este un ucenic de-al lui Hristos. Cu toate acestea, voia să rămână cât se poate de aproape, ca să vadă ce se petrecea înaintea lui. Urmărind această tactică, a ajuns la locul unde a fost cel mai tare încercat – în curtea marelui preot – și tocmai în momentul când a fost cel mai puțin pregătit să se împotrivească acestei ispite.
Comportamentul lui Petru e asemănător cu cel al multor credincioși cărora le este frică să-L mărturisească public pe Hristos. Deoarece evită să fie recunoscuți public că sunt creștini, doresc mai bine să se comporte ca cei ce nu sunt creștini. Dacă stăm să socotim atent realitatea zilelor noastre, putem deduce că astăzi noi creștinii nu ne mai deosebim în niciun fel de necreștini, doar dacă ne mărturisim crezul, ceilalți oameni ne pot afla identitatea. În afară de aceasta, din nefericire, nu se vede din fapte și din felul nostru de a ne comporta că am fi creștini, adevărați următori ai lui Hristos. Toate ispitele, pe care le vedem în fața noastră și cărora trebuie să ne împotrivim, se înmulțesc și cresc în intensitate deosebit de mult. Probabil că pentru un om credincios nu există nicio situație mai periculoasă din punct de vedere spiritual ca succesiunea de împrejurări care rezultă din faptul că încerci să-ți ascunzi relația ta cu Hristos. Petru a învățat aceasta în modul cel mai dureros.
Și cu toate acestea, aici vedem ceva remarcabil: faptul că Petru nu L-a părăsit definitiv pe Hristos, ci a rămas așa de aproape de El, încât a putut să-L urmărească pe tot drumul suferințelor din noaptea aceea. Credința lui Petru a fost slabă, dar ea exista, amintește, pe de altă parte, profesorul Marcu. Dragostea lui față de Hristos nu i-a permis să-L părăsească definitiv. A fost mânat de această dragoste, să urmeze pe Domnul său și să vadă dezbaterile din proces. Profesorul Savas Agurides spune explicit că atât Ioan, cât și Petru urmează pe soldații care au prins pe Hristos până în curtea marelui preot, unde Ioan era cunoscut slugilor, așa că el și Petru au fost lăsați să intre în curte (In 18,16). Petru era acolo suficient de aproape de locul evenimentelor, putea auzi ce se spunea înăuntru.
Încercarea lui Petru a curățit, cu sigutanță, credința lui – dacă ne gândim numai la „eșecul” lui îngrozitor. În anii care vor urma după aceea, amintirea de noaptea aceea cumplită (și de reabilitarea lui de către Domnul iertător) îl va încuraja, fără îndoială, să se expună și altor încercări mai mari, fără să se lepede din nou de Hristos. Petru, în cele din urmă, își va da viața pentru Mântuitorul Hristos, se va jertfi pentru credința, iubirea și nădejdea în Domnul și Învățătorul său (In 21,18.19).
I.5. Apostolul Petru după Înviere, respectiv după Pogorârea Sf. Duh
I.5.a. Apostolul Petru la arătările de după Învierea Mântuitorului
Duminică, a treia zi de la îngroparea Mântuitorului, în zorii zilei, ucenicele Domnului s-au dus la mormânt să ungă trupul Celui adormit cu miresme, după obiceiul iudaic. Ele au văzut mai întâi piatra răsturnată și apoi mormântul gol, ca semn al Învierii. Una dintre ele, Maria Magdalena, a fugit să le vestească apostolilor, iar în drum îi întâlnește pe Petru și pe Ioan și le spune: „Au luat pe Domnul din mormânt și noi nu știm unde L-au pus”(In 20,2). Cei doi auzind vestea, au alergat îndată spre mormânt. Acolo Petru intrând cel dintâi, iar după el și Ioan, au văzut giulgiurile zăcând, dar pe Domnul Iisus nu l-au găsit. Ce-au simțit ei, ce s-a petrecut în sufletul lor, nu știm, însă putem fii siguri că erau uimiți și înspăimântați ca în fața unei mari taine.
„Greutatea cu care au crezut apostolii în Învierea lui Iisus abia după ce li S-a arătat în repetate rânduri și a stat de vorbă cu ei, ușurează și întărește credința noastră a celor ce nu L-am văzut”, consideră ilustrul profesor Muntenu. Petru și Ioan au părăsit mormântul, fără a-L vedea pe Hristos înviat, fără ca îngerii să le anunțe minunea. S-au întors la ceilalți ucenici și le-au povestit minunata experiență trăită, petrecând ziua învierii în așteptarea reîntâlnirii cu Domnul. Cel care dorea cel mai mult reîntâlnirea cu Domnul era Petru. Aștepta cu nerăbdare iertarea din partea lui Iisus și restabilirea lui în rândul apostolilor. Analizând starea de spirit a lui Petru, prof. Munteanu consideră că el nu se îngrozea de momentul revederii, deoarece cunoștea atât de bine bunătatea învățătorului său; El nu-l va condamna, ci propriia conștiință, care va deveni judecătorul aspru și greu de suportat.
Evangheliștii Marcu și Luca (24,13.35) ne istorisesc că în aceeași zi a învierii, Iisus s-a arătat la doi dintre ucenici, care mergeau din Ierusalim spre Emaus. Ei au mers împreună o bună bucată de drum fără a-L cunoaște, până ce în Emaus, stând la masă, din binecuvântarea pâinii au înțeles că este El. Venind ei în grabă la Ierusalim să le spună apostolilor că Domnul li s-a arătat, aceștia îi informează că și Simon (Petru) a avut parte de o arătare (Lc 24,34). Despre arătarea specială de care avusese parte Petru, nu se cunosc foarte multe informații. O confirmă însă și apostolul Pavel, vorbind despre dovezile învierii lui Hristos (I Cor 15,5).
O a doua arătare la care sunt prezenți toți apostolii cu excepția lui Toma, s-a petrecut în seara zilei învierii, când apostolii stăteau cu ușile încuiate, ascultând povestirea celor doi ucenici care s-au întors de la Emaus. Cu prilejul acesti arătări, Hristos le-a arătat mâinile și picioarele străpune de piroane și coasta străpunsă de sulitță; pe lângă asta, le-a cerut și de mâncare pentru a se convinge cei prezenți că nu este o nălucă (Lc 24,36.43; In 20,19.20).
A treia arătare la care este martor Petru a fost la o săptămână după înviere, când erau din nou împreună toți apostolii, de față fiind și Toma (In 20,24.29).
La niciuna dintre aceste arătări, Petru nu este numit direct de către Mântuitorul. Clipa iertării lui încă nu sosise. Domnul îl făcea să-și ispășească pedeapsa cu zile lungi de pocăință. Sufletul lui s-a vindecat pe de-a-ntregul de boala îndoielii, care mai înainte adeseori îi chinuia sufletul. Astfel, căderea sa îi părea acum și mai mare. A păcătuit lepădându-se nu numai de un om, de un prooroc, ci de Însuși Atotputernicul Fiu al lui Dumnezeu.
Capitolul douăzeci și unu din cea de-a patra evanghelie ni-i înfățișează pe Petru și Ioan împreună și comparați unul cu altul. Cei doi ucenici erau în timpul pescuitului când pe neașteptate li s-a arătat Domnul înviat. Cel dintâi care L-a recunoscut a fost „ucenicul iubit”. El a zis lui Petru: „Domnul este” și atunci Petru s-a aruncat în apă pentru a ajunge cel dintâi pe țărm. Dragostea lui Petru e plină de putere nerațională și pentru aceasta el trece printr-o asemenea încercare ca cea a lepădării. „Ucenicul iubit” iubește calm, cu certitudine, fără să se îndoiască și fără să șovăie, confirmă profesorul Savas. „Faptul că Petru s-a aruncat în mare și a înnotat două sute de coți ar putea fi, după părerea lui Filon, o aluzie la căința lui.”
În versetul paisprezece al aceluiași capitol amintit anterior, evanghelistul nu spune nimic despre arătarea lui Hristos înviat lui Petru, în timp ce întreita întrebare pusă de Iisus lui Petru în versetele 16-17 ne duce cu gândul la faptul că este vorba de o restabilire a lui Petru în demnitatea apostolească după lepădarea lui de Învățătorul. Iar dacă într-adevăr un asemenea fapt avusese loc, o astfel de restabilire nu putea fi de conceput fără amintirea unei arătări a Domnului înviat față de Petru.
Profesorul Agurides este de părere că versetele 15-17 ne înfățișează fără urme de îndoială restabilirea lui Petru. Aici sunt incorporate date care țin de o arătare specială a Domnului lui Petru și tinde să înfățișeze restabilirea acestuia ca și când a avut loc în timpul celei de-a treia arătări a lui Iisus Apostolilor Săi la Marea Galileii. „Restabilirea lui Petru n-a avut loc în timpul arătărilor întâia și a doua; el a fost restabilit în apostolie doar în timpul arătării a treia”. Accentul acesta pus asupra importanței lepădării de Hristos a lui Petru coincide cu tendința generală a Evangheliei a patra, care vrea să sublinieze cu blândețe, dar în mod evident, punctele slabe ale raporturilor între Petru și Iisus.
Însăși prima întrebare pe care Iisus i-o adresează lui Petru vorbind de dragostea lui mai mare decât a celorlalți ucenici prezenți, nu constituie decât o simplă aducere-aminte a lui Petru de declarația lui în momentul Patimilor, când el spunea că vrea să facă pentru Iisus mai mult decât ceilalți ucenici (In 13,37; Mc 14,29) – ceea ce, de altfel, nu făcuse; ar putea fi, de asemenea, o aluzie la faptul că Petru se aruncase în apă ca să ajungă la Iisus înaintea celorlalți ucenici. „În amândouă cazurile constatăm o aluzie – nu lipsită de ironie – la puterea nerațională pe care Petru o punea în manifestarea dragostei sale și, totodată, și la neputința lui de a rămâne ferm.”
Unii specialiști sunt de părere că martiriul lui Petru este în strânsă legătură cu lepădarea lui de Hristos și cu restabilirea lui în demnitatea apostolească.
O descriere interesantă a lui Petru o aflăm din cartea lui Bart D. Ehrman, un cercetător (istoric) american al Noului Testament, care îl socotește pe apostol „Petru cel schimbător, și totuși piatra”:
„Așa apare Petru în multe dintre relatările vechi. Mai mult decât aproape toți exponenții tradiției creștine timpurii, Petru este cel cu care adepții lui Iisus au putut să se identifice: binevoitor și dornic să se facă plăcut, dar, când vine momentul, șovăielnic, iute, nedemn de încredere – cel care pretinde că vrea să moară pentru Stăpânul său, dar de fapt se leapădă de El nu numai o dată, ci de trei ori. La Petru, duhul era osârduitor, dar trupul neputincios. Aceasta a fost experiența multor mii de credincioși în secolele de după. Nu e de mirare că tocmai aceste trăsături de caracter îl fac pe cel dintâi apostol atât de atrăgător pentru cei care, ca și el, vor să facă bine, dar nu reușesc întotdeauna.”
Petru a luat parte și la ultima arătare a Mântuitorului, ascultând așadar ultimele Lui învățături, precum și lămurirea clară a sensului proorociilor Vechiului Testament. El a primit porunca vestirii evangheliei în lume și s-a umplut de darul ultimei binecuvântări a Învățătorului său.
În a 40-a zi de la înviere, după ce în repetate rânduri se arătase apostolilor, ucenicilor și la mai bine de 500 de frați, Iisus a venit pentru ultima dată în mijlocul apostolilor Săi care erau din nou adunați împreună la Ierusalim. S-a așezat cu ei la masă, spunându-le: „Acestea sunt cuvintele pe care le-am grăit către voi, pe când eram cu voi, că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre Mine în Legea lui Moise, în prooroci și în Psalmi” (Lc 24,44). De asemenea, le-a tălmăcit înțelesul mai adânc al cărților Vechiului Testament și a unor citate, în special cele privitoare la Mesia, dându-le astfel cheia înțelegerii corecte a Sfintelor Scripturi. Totodată prin lumina darului Său i-a făcut să înțeleagă cele explicate, desăvârșind astfel opera de instruire și pregătire a apostolilor pentru o rodnică misiune evanghelică. Discuția pe care a avut-o cu apostolii, a încheiat-o Mântuitorul dând o ultimă poruncă, socotită un fel de testament: „Mergeți în toată lumea și propovăduiți evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede și se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi. Iar celor ce vor crede, aceste semne le vor urma: în numele Meu, demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi, șerpi vor lua în mână, și chiar ceva dătător de moarte de vor bea, nu-i va vătăma; pe bolnavi mâinile-și vor pune, și acea se vor face bine” (Mc 16,15.18).
După toate acestea, Petru L-a urmărit înduioșat cum Se ridică la ceruri. Au trecut trei ani de când L-a cunoscut pe Iisus Nazarineanul la râul Ioardan. În trei ani, după cum afirmă profesorul Munteanu, s-au petrecut atâtea întâmplări, a adunat atâta dragoste și învățătură dumnezeiască, încât sufletul său a crescut înnoindu-se atât de mult. Perioada uceniciei în școala Mântuitorului s-a încheiat. Acum lui Petru, dar nu numai lui, îi stă înainte deschisă calea muncii, misiunea pentru care „a fost ales, pregătit și binecuvântat”.
I.5.b. Apostolul Petru după pogorârea Sfântului Duh
Activitatea Sfântului Apostol Petru după Pogorârea Sfântului Duh este una deosebit de bogată și rodnică, el propovăduind cu timp și fără timp evanghelia atât iudeilor, cât și păgânilor, și aducând pe mulți oameni la Hristos. Faptul că Duhul Sfânt era cu el, călăuzindu-l în misiunea încredințată lui de însuși Domnul Iisus („Paște oile Mele!”), se vede limpede din minunile pe care le-a săvârșit (Petru vindecă un olog din naștere la poarta templului din Ierusalim ) și din cuvântările sale energice în urma cărora se convertesc mulți oameni.
Despre Apostolul Petru vorbește cu multă obiectivitate Dumitru Belu, profesor de teologie la Academia Teologică din Oradea, etalând o serie de calități ce reies în urma predicii arhicunoscutului apostol cuprinsă în Faptele Apostolilor:
„Înzestrat cu un superior simț psihologic, Sfântul Petru folosește cu măiestrie stările sufletești ale ascultătorilor pentru a-și deschide drum către inima lor. De pildă, în cuvântarea a doua, pornește de la nedumerirea, de la tulburarea produsă în sufletele celor prezenți de faptul că la un moment dat, Apostolii au început a grăi în limbi. În cuvântarea a treia, vorbitorul pornește de la uimirea stârnită în cei din față, de vindecarea acelui olog (F.A 3,11).”
Despre predica Sfântului Apostol Petru în general se poate afirma că aceasta – ca de altfel întreaga predică apostolică – e strâns legată de viața harismatică în Iisus Hristos. Dacă misiunea predicii e schimbarea și înnoirea vieții credincioșilor, apoi această misiune nu poate fi împlinită prin simpla propovăduire, ci numai prin asocierea predicii cu administrarea Sfintelor Taine. Din punct de vedere omiletic, se poate afirma că predicile Sf. Petru constituie cel mai vechi document pe care-l avem privind modul de a predica al Apostolilor. Sf. Petru este cel dintâi care, prin cuvântările sale, a exprimat specificul comunității creștine față de alte comunități religioase.
Apostolul a arătat că Iisus Hristos este Mesia cel prezis de profeți și că misiunea lui Iisus Hristos e una religioasă, nu politică. Împărăția întemeiată de El are caracter duhovnicesc și e menită nu numai pentru iudei, ci pentru toți credincioșii. Totodată, a arătat că existau lucruri comune între creștini și iudeii, și anume: „scrierile lui Moise, profeții, anumite practici religioase, etc.”
Legat de primatul de jurisdicție al lui Petru s-a discutat foarte mult, neajungându-se neapărat la un numitor comun. Din contră, au apărut felurite ipoteze, unele argumentate, altele mai puțin. Faptul că Sf. Petru e primul apostol de la care avem cuvântări și, în general, constatarea că prima parte a cărții Faptele Apostolilor îl pune pe el în centru, nu îndreptățește nicidecum concluzia cu privire la primatul lui de jurisdicție, afirmă părintele Belu. Un prim contraargument reiese atunci când e vorba de alegerea diaconilor, deoarece „inițiativa n-a avut-o Petru, ci ‹‹cei doisprezece››; diaconii aleși de comunitatea credincioșilor nu au fost hirotoniți de către Petru, ci de toți Apostolii (F.A 6,2.6 )” Pentru gestul de a fi primit la creștinism pe sutașul Corneliu, cu toată casa lui, Petru a trebuit să dea socoteală în fața comunității din Ierusalim (F.A 11,3); sinodul apostolic nu e convocat de Petru. Nici nu e prezidat de el. Petru participă la Sinod ca oricare dintre ceilalți apostoli (F.A cap 15). Conchidem alături de profesorul Dumitru Belu care susține că „toate acestea sunt lucruri care dovedesc că Sfântul Petru n-a avut conștiința unui primat de jurisdicție. Și dacă el însuși n-a avut o asemenea conștiință n-are nimeni dreptul să i-o atribuie!”
Aruncând o privire asupra evenimentelor fondatoare, evanghelistul Luca spune că de la început – imediat după învierea și înălțarea lui Iisus – Petru a fost cel care și-a asumat într-un fel responsabilitatea pentru ucenicii lui Iisus. În versiunea sa, la cincizeci de zile după moartea lui Hristos are loc un eveniment de mare importanță. Ucenii lui Iisus se află împreună într-o casă din Ierusalim și asistă la venirea Duhului Sfânt. Ei aud un vânt puternic, văd limbi de foc care li se coboară pe deasupra capului și, năvălind, încep să vorbească în limbi străine, predincând evanghelia în limbile materne ale iudeilor care vizitau Ierusalimul pentru sărbătoare din alte ținuturi (F. A 2,1.13). Mulți martori oculari rămân uimiți, dar Petru își asumă sarcina de a se adresa mulțimii. În această predică improvizată, el le spune că ceea ce văd este împlinirea făgăduințelor făcute de Dumnezeu prin profeții săi. Petru merge mai departe și le vorbește despre Iisus și despre sensul morții și învierii Sale, îndemnându-i să se căiască de păcatele lor. „Rezultatul este la fel de uimitor ca evenimentul însuși: trei mii de iudei se convertesc pe loc (F.A 2,14.41)”
În concluzie, Petru nu a fost numai un personaj controversat, ci și unul folositor; numit de însuși Mântuitorul – „Piatra” – el a păstrat în inima lui dragostea pentru Învățătorul său, înscrisă ca într-o stâncă. Chiar dacă de către unii este considerat „schimbător” și „neverosimila piatră de temelie”, el rămâne totuși acea piatră pe care Hristos a făgăduit că va zidi Biserica Sa (Mt 16,18). Petru rămâne în conștiința oamenilor ca un mare apostol care, chiar dacă a căzut, prin harul dat lui de Iisus, s-a ridicat și a arătat lumii întregi bunătatea și măreția lui Dumnezeu. Pe de altă parte, el a fost un misionar, un propovăduitor, un adevărat luptător pentru a împlini poruncile Domnului, autorul a două epistole cuprinse în Canonul Noului Testament și nu în ultimul rând, un martir.
Din relatarea distinsului profesor Munteanu aflăm că „martiriul lui Petru s-a petrecut în vara anului 67 deodată cu al lui Pavel”, iar întreaga tradiție creștină este de acord în această privință. Astfel Clement din Roma, Dionisie din Corint (pe la 170 d. Hr), Tertulian (anul 200 d. Hr), Clement Alexandrinul (prima jumătate a secolului al treilea), Ipolit, Origen, aceștia toți în scrierile lor, mărturisesc că Petru s-a învredinicit de aceeași moarte ca Mântuitorul, adică răstignirea pe cruce.
Prin tot ce a fost și făcut Petru, mai ales în a doua parte a vieții sale, ne-a dat o lecție importantă și, totodată, ne-a transmis un mesaj esențial, și anume: nu trebuie nicidecum să ne atașăm de această lume și de valorile ei, deoarece gândurile lui Dumnezeu nu sunt ca gândurile noastre și căile Lui nu sunt ca ale noastre. Trebuie să ne curățim sufletele de propriile patimi, să fugim de patimile lumii acesteia și să ne lepădăm de dorințele ei. Numai așa vom cunoaște adevărata natură umană și vom fi pregătiți să intrăm în Împărăția Cerurilor, gătită de Domnul numai aleșilor Săi.
Capitolul II. Apostolul Iuda- între Apostolat și trădare
Dacă în capitolul precedent am vorbit despre prietenii Domnului, în special despre apostolul Petru, de cei care s-au bucurat de învierea Lui și despre felul în care ei și-au trăit bucuria, în acest capitol vom vorbi despre un prieten care nu s-a bucurat de învierea Domnului său. E un personaj pe care toți îl știu, despre care mulți au scris, dar pe care foarte puțini îl cunosc. E vorba de Iuda Iscarioteanul, unul din cei doisprezece apostoli ai Mântuitorului.
Bucuria este fiorul sfânt al vieții creștine, un dar de la Dumnezeu. „A nu mai fi în stare să te bucuri înseamnă să exiști fără să și trăiești”, spunea vrednicul de pomenire Mitropolitul Bartolomeu. Vedem atâtea exemple de bucurie și în Sfânta Scriptură. Însuși Mântuitorul încheie predica de pe munte cu îndemnul: „Bucurați-vă și vă veseliți, că plata voastră multă este în ceruri!” (Mt 5,12). Totodată, la Bunavestire, îngerul Gavriil o întâmpină pe fecioara Maria cu îndemnul: „Bucură-te!”. Tatăl fiului risipitor s-a bucurat foarte mult de întoarcerea fiului său și l-a îndemnat și pe fratele cel mare să se bucure. Vameșul Zaheu s-a bucurat când a intrat Domnul la el. Magii s-au bucurat la vederea pruncului. Bucuria Învierii Domnului a fost cu atât mare cu cât nimeni dintre apropiații Săi nu credea că El va învia. Iisus le-a întâmpinat pe femeile mironosițe, zicându-le: bucurați-vă! Ucenicilor li s-a arătat în Galileia și ei s-au bucurat.
Singurul care nu s-a bucurat de Învierea Domnului său a fost unul din cei doisprezece apostoli, Iuda Iscarioteanul.
II.1. Scurt istoric despre viața lui Iuda
Foarte explicit în privința lui Iuda, Marcu T. Grigore, fost profesor de teologie la Academia teologică „Andreiană” din Sibiu, spune că numele său înseamnă „bărbat din Kariot”(localitate obscură din provincia Iudeea), fiind iudeu pur-sânge. Alte tălmăciri vechi ale acestui nume de Iscarioteanul ca „bărbatul minciunii” sau „bărbatul cu pungă”, azi nu mai sunt luate în considerare, după afirmația aceluiași profesor Munteanu, citat deja. Din Ioan 6,71 și 13,26 aflăm că tatăl lui Iuda se numea Simon Iscarioteanul.
Iuda deținea în rândul apostolilor funcția de administrator al bunurilor de obște (un fel de casier), sau cel care deținea „punga”. La el veneau daniile, el făcea plata cumpărăturilor și nimeni nu-l lua la rost. În sânul comunității strânse în jurul lui Iisus, se mergea pe încredere, dar Iuda mai lua și pentru sine. El apare în relatările Sfintelor Evanghelii spre sfârștiul vieții lui Iisus. Despre timpul cât a urmat Mântuitorului nu se cunosc deloc date. Este amintit pentru prima oară în listele apostolice în cel de-al doilea an de activitate a lui Iisus, în momentul alegerii apostolilor din rândurile ucenicilor (Mt 10,4; Mc 3,19 și Lc 6,16). Putem conchide împreună cu profesorul Munteanu că, datorită faptului că Iuda se găsește pe ultimul loc în listele apostolice, acesta „poate fi un indiciu, că dintre ceilalți 12, el s-a alăturat lui Iisus cel din urmă”.
Analizând critic faptele lui Iuda, profesorul Marcu, deja amintit, afirmă că „trădarea care-i stigmatizează pentru totdeauna memoria și i-a încărcat numele de blestem este cea mai urâtă dintre ele, dar nu singura și nici cea dintâi în ordinea manifestării lor.” Examinând acest text se vede că fapta trădării a fost cu atât mai gravă, cu cât el a primit harul exact ca ceilalți apostoli. Oare Iuda nu putea să vindece bolnavi, să scoată demoni, să facă minuni sau să învie morții, la fel ca ceilalți apostoli? Sau nu s-a bucurat și el de cuvintele pline de iubire și înțelepciune ale Mântuitorului și, în același timp, de atenția deosebită a lui Iisus? Se poate cu ușurință presupune că da, pentru că de aceea l-a chemat Hristos la apostolie. Ba chiar a avut „un mic statut” în rândul apostolilor, el fiind cel care strângea daniile sau banii dăruiți apostolilor de cei care voiau să-i ajute, într-un fel sau altul.
Însă Iuda avea o mare problemă: lăcomia, îi plăceau banii. Și îi plăceau atât de tare, încât a fost în stare să-L vândă pe Învățătorul său Scump cu nesemnificativul preț de treizeci de arginți. Iuda acceptă treizeci de arginți, adică suma cu care se vindea un sclav în piață. Dar poate mai grav decât trădarea este faptul că el nu a crezut că Hristos îl poate ierta. Aleargă și aruncă banii și spune: „Luați-i, am vândut sânge nevinonat!”. Și ce i se spune: „ce ne pivește pe noi? Tu vei vedea!”. Iar el cade în deznădejde pentru că nu a cunoscut dragostea, alegând să se despartă pentru totdeauna de Iisus, sinucigându-se!
Ca apostol, până la patimile Mântuitorului, nu a avut niciun rol important. Cel puțin Evangheliile nu-l amintesc, nu vorbesc despre el. Spre sfârșitul vieții pământești a Domnului, Iuda este amintit de câteva ori, împlinind cumplitul rol de trădător.
Concluzii asupra caracterului lui Iuda se pot trage dintr-o împrejurare semnificativă: ungerea din Betnia. Aici, la cină, Maria, sora lui Lazăr, revarsă mirul de mare preț pe picioarele lui Iisus; toți sunt uimiți, doar Iuda se revoltă. E drept că evangheliștii Matei (în 26,8.9) și Marcu (în 14,4) relatează că mai mulți apostoli au fost împotriva acestui gest semnificativ al Mariei, Ioan însă spune precis: „Ci Maria luând o litră de mir foarte scump, de nard adevărat, a uns picioarele lui Iisus și le-a șters apoi cu păul ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului. Atunci Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, cel ce era să-L vândă, a grăit: Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta pe trei sute de dinari și banii să se fi dat săracilor? Dar aceasta el a zis-o nu pentru că-i păsa de săraci, ci pentru că era fur și, având punga, lua din ce se punea în ea. A zis deci Iisus: Las-o, că pentru ziua înropării Mele l-a păstrat. Că pe săraci totdeauna îi aveți cu voi, dar pe Mine nu mă aveți totdeauna.”(In 12,3.8). Vedem că reacția lui Iisus e cu totul alta, poate, de cum s-ar fi așteptat el: „lasă, ca pe Mine nu ma aveți pururea cu voi”. Gestul Mariei e unul din cele mai semnificative și mai impresionante din istoria omenirii. Prin nu știm ce revelație sau intuiție, această femeie a presimțit că Iisus nu va avea parte de ritualul obișnuit al înmormântării și asumându-și demnitatea de mironosiță, a uns ritual picioarele ce aveau să poarte semnele cuielor, afirmă vrednicul de pomenire Mitropolitul Bartolomeu. Domnul îi oferă lui Iuda această explicație, dar el nu o acceptă.
Suntem de acord cu profesorul L. G. Munteanu atunci când susține că „prin aceasta Ioan nu se contrazice cu Matei și cu Marcu”. Într-adevăr, poate că și alți ucenici din cei prezenți nu au înțeles gestul plin de iubire și stimă al Mariei față de Iisus, care împlinea de altfel o faptă izvorâtă din providența dumnezeiască, dar nici unul nu a îndrăznit să o oprească sau să ridice cuvânt împotriva Învățătorului. Ungerea din Betania reprezenta pentru Iisus ungerea cea din urmă. Evanghelistul Ioan ține însă să precizeze că Iuda, cu această ocazie, are o purtare nerușinată, impertinentă, chiar ridicolă. Se deduce din asta că „obiecția lui Iuda a făcut o impresie penibilă și a indispus pe cei prezenți. Ea era nu numai jignitoare pentru Domnul Iisus, dar și nepotrivită întrucât mirul de nard aparținea Mariei și nu era dreptul lui de a stabili ce utilizare să-i dea”. Domnul oferă lui Iuda această explicație dar el nu o acceptă.
Condamnarea lui Iisus era deja hotărâtă de arhierei și cărturari, urma doar prinderea Lui care va avea loc în Grădina Ghetsimani. Această grădină se afla undeva în afara Ierusalimului, fiind un loc în care Mântuitorul obișnuia să meargă cu ucenicii Lui. Cu două zile înainte de Patimi, deci Miercuri, când Mântuitorul a rămas toată ziua în Betania, Iuda l-a părăsit, venind într-ascuns la sinedriu. Acest lucru îl confirmă și remarcabilul profesor N. I. Nicolaescu atunci când spune că „miercuri se convoacă sinedriul, în casa arhiereului Caiafa și se hotărăște în mod definitiv prinderea și uciderea lui Iisus.” Aici, fără nicio mustrare de conștiință, Iuda se oferă să-L dea prins pe Iisus în schimbul unei sume de bani. Oferta a fost pe placul sinedriului, căci de mult căutau o asemenea ocazie, voind să-L prindă pe Iisus din Nazaret în ascuns, pentru a nu provoca tulburare în popor, care ținea mult la El. I-au promis deci lui Iuda treizeci de arginți, sumă prezisă de proorocul Zaharia pentru vinderea lui Mesia (Zah 11,12.13). Au rămas înțeleși, ca el să-i anunțe numai despre momentul și locul unde vor putea să-L prindă într-ascuns.
Un alt episod dramatic este cel de la Cina cea de Taină. Iisus își vestește încă o dată Patima și moartea și enunță legea iubirii, îndemnând apostolii să rămână întru iubire (In 15,9). Toți sunt uimiți, dar inima lui Iuda rămâne nemișcată. Atunci Iisus le spune: „Adevărat, adevărat zic vouă că unul din voi Mă va vinde.”(In, 13,21). Pe rând, toți au întrebat dacă nu sunt ei, apoi și Iuda: „nu cumva sunt eu, Învățătorule?”(Mt 26,25). Mântuitorul îi răspunde: „Tu ai zis.”(Mt 26,25). Dar nimeni nu își dă seama. Întinzând bucătura de pâine, i-a dat-o, semn că el era vânzătorul. Iuda n-a simțit nimic și a ieșit să vândă pe Mântuitorul.
Sfintele Evanghelii îl califică pe Iuda „drept unealtă conștientă a Satanei (cf. In 6,70; 13,27; Lc 22,3)” este de părere Marcu T. Grigore, și în continuare, tot el afirmă că „niciun închinător al vițelului de aur nu poate sluji și lui Dumnezeu și lui mamona”. În pofida oricăror discuții purtate pe marginea acestei chestiuni, e cert că Iuda a fost surprins de amploarea consecințelor pe care le-a avut târgul ce-l încheiase cu sinedriștii. În calculele sale, probabil Iuda se gândea că aceste consecințe vor genera cel mult o corecție corporală administrată Mântuitorului și oprirea de a mai predica popoarelor.
Drama cea mare a lui Iuda începe atunci când își dă seama cu adevărat de gravitatea faptelor sale. El încearcă să restituie banii arhiereilor recunoscând că a greșit vânzând sânge nevinovat, dar răspunsul lor a fost următorul: „ce ne privește pe noi? Tu vei da seamă!”. La auzul acestor vorbe grele, Iuda în loc să ceară cu umilință iertare de la Hristos, care cu siguranță l-ar fi iertat, cade în deznădejde.
Deznădejdea aceasta îl marchează tot mai profund, împingându-l spre un gest fatal. Textul din Evanghelia după Matei 27,4 nu afirmă precis că Iuda s-a căit pentru fapta ce a săvârșit-o, ci numai atât că acum el ar fi dorit să nu fi comis această crimă. Suntem de acord cu profesorul Grigore atunci când spune că „adevărata credință ar fi stârnit într-însul cu totul alte efecte decât disperarea și sinuciderea. Remușcările sale nu au fost căință veritabilă.” Cu toate acestea, Iuda încă avea timp să repare ceva sau măcar să-și ceară iertare, fiindcă „inima Domnului era încă deschisă”. Dar el s-a îndoit de puterea dragostei și a milostivirii dumnezeiești. Deznădejdea, concretizându-se în lipsa de pocăință finală, a făcut să se împlinească spusele Mântuitorului: „Mai bine îi era omului acestuia de nu s-ar fi născut.”
În disperarea lui, Iuda s-a dus și s-a spânzurat, nimerind tocmai în țarina cumpărată de sinedriști cu cei treizeci de arginți. Funia sau creanga de care se spânzurase, neputând să susțină greutatea trupului său, s-a rupt „și căzând (el) a pleznit de la mijloc și i s-au vărsat toate măruntaiele”(F.A 1,18). Așa a sfârșit Iuda, acest om nefericit.
II.2. Iuda- Apostol
Ce urmărim să vedem în acest subcapitol este momentul în care a fost chemat Iuda la apostolie, dacă el a avut parte de o chemare specială și, până la urmă, ce a însemnat pentru el această demnitate de a fi în preajma Mântuitorului și în rândul celorlalți apostoli. Vedem că Mântuitorul a preferat să-și aleagă apostolii dintre pescari, țărani și vameși. A preferat „curăția inimii lor”, „sărăcia” lor, decât „duhul” orgoliului nemăsurat al iudeilor propriu-ziși.
Nu ni se spune în niciuna dintre cele patru evanghelii că Iuda ar fi avut parte de o chemare specială. El este amintit doar în listele aposolice, printre ceilalți doisprezece, fiind chiar ultimul amintit, cu descrierea scurtă: „cel care L-a și vândut”(Mc 3,19). Stătuse trei ani în cele mai strânse legături cu Mântuitotul; participase trei ani la toată lucrarea de mântuire a Fiului Lui Dumnezeu întrupat; I se adresase cu „Doamne” și „ Învățătorule” la fel ca și ceilalți sfinți apostoli. La apostolat, a fost chemat la fel ca și ceilalți, având să fie și el propovăduitor al „împărăției cerești” pe pământ. De asemenea, avea și el misiunea să îndemne credincioșii pe calea mântuirii și să fie mijlocitor între ei și Hristos. Sfânta Scriptură relatează că Mântuitorul i-a trimis pe cei doisprezece apostoli la propovăduire și „le-a dat lor putere asupra duhurilor necurate ca să le scoată pe ele și să tămăduiască toată boala și toată neputința” (Mt 10,1). Au plecat apostolii și „draci mulți scoteau și pe mulți bolnavi tămăduiau” (Mc 6,13). Între sfinții apostoli plecați la propovăduire se afla și Iuda; și el vindecase boli și izgonise duhuri necurate. Totuși, se pare că el nu a înțeles cu adevărat menirea sa de apostol. Oare de ce?
Foarte explicit în aceasă privință este profesorul Orest Bucevschi. El tratează situația din perspectiva trăirii interioare a lui Iuda. Cu alte cuvinte, el spune despre Iuda că deși vindecase bolile altora, „n-a vindecat boala care îi rodea sufletul său; a izgonit duhuri necurate din alții, dar n-a izgonit duhul rău din sine. A învățat pe alții să se pocăiască, dar nu s-a pocăit el; a fost îndrumător altora, dar pentru sine a fost orb”. Trei ani a stat Iuda Iscarioteanul lângă Mântuitorul și totuși L-a vândut, L-a trădat.
Trebuie deci conchis că în interiorul omului se ascund multe patimi, care se străduiesc să-l cufunde în adâncuri fără lumină, unde stăpânesc instincte inconștiente, iraționale, înăbușind năzuințele morale conștiente. Iar cine se lasă stăpânit de patimi demonice, acela cu rapiditate se prăbușește în adâncurile răutății morale, ne spun Sfinții Părinți. În acestea a căzut și Iuda. El fusese chemat de Domnul Iisus la apostolat. Același Orest Bucevschi afirmă că această situație devenea una cu „perspective atrăgătoare” pentru Iuda. Pe de altă parte, tot el ne spune că, asemena altora din timpul acela, nădăjduia și el că Mesia va întemeia o „împărăție politică”, în care el ar putea avea rosturile unui „ministru de finanțe”. Lui îi era încredințată „punga” în care se puneau banii comunității apostolice, fiindcă probabil, avea pricepere în chestiuni bănești și economice. Pare atunci evident că Iuda năzuia la o astfel de situație, poate, și cu gândul nemărturisit că ar putea fi rentabilă cumva și pentru el, căci „fur era”(In 12,6).
Iuda rămâne un personaj nu numai tragic, dar și controversat deoarece nimeni nu poate preciza motivul real al trădării, susține vrednicul de pomenire Mitropolitul Bartolomeu.
Unii cred că el nu a fost altceva decât instrumentul prin care trebuiau să se împlinească profețiile. Așadar, fusese predestinat morții, ceea ce-i prezumă nevinovăția. O astfel de părere o expune scriitorul american Marvin Meyer, fost biblist și cercetător în domeniul teologiei, care editează și traduce Evanghelia după Iuda. Această scriere apocrifă se pare că este cuprinsă în manuscrisul numit Codex Tchacos, descoperit în Egipt, la El Mynia, datată la mijlocul celui de-al doilea secol d. Hr. „El are 62 de pagini și conține patru texte toate scrise în limba coptă: Evanghelia lui Iuda, întâia Apocalipsă a lui Iacob, Epistola lui Petru către Filip și fragmente din cartea Allogenes.” Tot Meyer susține că aceasta nu este o Evanghelie scrisă de Iuda, adică Iuda nu este desemnat ca autor al Evangheliei. Mai degrabă, aceasta este o Evanghelie despre Iuda sau chiar pentru Iuda, și relația lui cu Iisus și rolul său în povestea ultimelor zile ale lui Iisus. Acestea sunt punctele focale ale Evangheliei așa-zise „după Iuda”.
Evanghelia după Iuda proclamă o cale de salvare prin înțelepciune, cunoaștere și iluminare. În această scriere apocrifă Iuda este văzut ca cel mai apropiat de Mântuitorul dintre toți apostolii, el fiind cel ce Îl cunoaște. Astfel, la un moment dat, el face o mărturisire despre cine este Iisus Hristos și-I zice: „Știu cine ești și de unde vii. Tu ai venit de pe veșnicul tărâm a lui Barbelo și nu sunt vrednic să spun numele celui ce Te-a trimis.” Din această afirmație reiese că Iisus e un copil al lui Dumnezeu, fiindcă aparține acestui tărâm sau acestei lumi. Termenul gnostic Barbelo (lb. greacă: Βαρβηλώ) se referă la prima emanație a lui Yahwe în mai multe forme de cosmogonie gnostică. „Barbelo este adesea descris ca un principiu feminin suprem, antecedentul pasiv unic de creație în multiplicitatea sa.” Evanghelia lui Iuda e foarte probabil să fi fost scrisă de gnostici, afirmă Meyer, deoarece se regăsesc în ea multe elemente de natură gnostică. Spre exemplu, într-un pasaj Iisus Hristos îi spune lui Iuda: „Îi vei întrece pe toți (probabil pe ceilalți apostoli). Deoarece tu o să sacrifici omul care mă poartă. ” – astfel, prin vinderea Mântuitorului la autorități, care îi vor răstigni trupul, va fi eliberată adevărata persoană spirituală, cea dinăuntru. Observăm clar că această idee nu mai e întâlnită în niciuna din cele patru Evanghelii, Mântuitorul nu i se adresează niciodată în acest fel lui Iuda.
Pe de altă parte, Meyer afirmă că cele două gesturi ale lui Iuda: sărutul din Grădina Ghetsimani și faptul că a întins mâna cu Iisus „în blid” la Cina cea de Taină (Mt 26,23), arată că era foarte apropiat de Mântuitorul. Tot de aici, spune autorul, reiese faptul că Iuda făcea parte din cercul apostolilor apropiați Domnului, deoarece, consideră el, pentru a lua din aceeași farfurie trebuia să fi stat foarte aproape unul de altul. Însă, credem noi, faptul că erau aproape fizic la Cina cea de Taină, nu dovedește cu nimic că Iuda făcea parte din cercul intim al lui Iisus. Iar sărutul din Grădina Ghetsimani nu este nicidecum un semn de apropiere. Din contră, Iuda L-a surprins pe Mântuitorul folosind un semn atât de nobil prin care se manifestă dragostea față de un om, într-un act atât de înjositor ca cel al trădării. Iisus îl mustră și-i spune: „Iuda, cu sărutare vinzi pe Fiul Omului?”(Lc 22,48).
Evanghelia lui Iuda a fost contestată de Irineu de Lyon în anul 180, în lucrarea sa „Adversus Haereses”, numind-o fără echivoc „poveste închipuită a gnosticilor”.
Astfel că, pe parcursul evangheliei care îi poartă numele, Iuda apare ca un erou, ca cel mai apropiat apostol al lui Iisus și singurul care știa ce urma să se întâmple. Chiar și actul trădării e văzut ca un mod de a se împlinii proorociile vechitestamentare.
Numai că profețiile se puteau împlinii nu numai prin el ca persoană, ci prin altcineva sau prin alte mijloace. Singurul interes al arhiereilor era să cunoască locul secret al lui Iisus. Iar pentru aceasta, puteau să angajeze un spion care să-L urmărească. În acest sens, ne spune și Sfântul Ioan Gură de Aur că „Iuda nu L-a vândut pe Domnul cu gândul să împlinească Scripturile, ci din pricina răutății lui”.
Alții cred că Iuda fiind singurul negaliilean din ceata apostolilor, nu era de acord cu mesianismul universalist al lui Iisus și cu mesianismul naționalist al căpeteniilor iudaice. Acestui argument i se poate răspunde că pentru așa ceva nu e nevoie de calea trădarii, ci de aceea mult mai simplă a despărțirii.
Alții dimpotrivă îi atribuie lui Iuda chiar intenția sublimă de a provoca arestarea lui Iisus pentru ca Acesta să își poată demonstra dumnezeirea în fața judecătorilor. Dacă însă acesta ar fi fost scopul, de ce nu și l-a urmărit până la capăt? Suprema demonstrație despre dumnezeirea lui Iisus, așa cum în batjocură o invocau galileenii, ar fi fost ca El să se coborare de pe cruce. În timpul cât Iisus era pe cruce, Iuda s-a spânzurat. Se încearcă absolvirea lui Iuda și prin temporara lui căință. Desigur, aceasta ar fi fost salvatoare dacă el ar fi alergat la Învățătorul său și i-ar fi cerut iertare. Dacă ar fi cerut-o, e sigur că i s-ar fi dat. Dar n-a făcut-o și a preferat să se sinucidă.
Cei mai mulți comentatori emit tot felul de presupuneri, precum cele de mai sus. Dar ocolesc un fapt deosebit de important: Iuda este un om demonizat. Doi sunt evangheliștii care menționează acest fapt: Luca și Ioan. Demonizarea lui Iuda ca trădător al lui Iisus, s-a făcut pe fondul propice al lăcomiei. Ea cunoaște două faze: prima se petrece după ungerea din Betania, când lui i se strecoară gândul de a intra în legătură cu arhiereii. Acest gând îl stăpânește și în prima parte a Cinei celei de Taină. Așa se explică și impertinența cu care întreabă dacă nu cumva el este cel care îl va vinde pe Iisus, știind bine că el va fi.
Iuda n-a fost tratat cu nimic mai prejos decât ceilalți apostoli. Nimeni nu l-a silit să-i urmeze lui Iisus până la sfârșit. Vedem în sfintele evanghelii că Mântuitorul a fixat de multe ori condițiile pe care ar trebui să le întrunească cei care vor să-I urmeze. De multe ori i-a provocat pe cei care nu se puteau familiariza cu învățătura Lui și viața care izvora din ea să-L părăsească. Însă Iuda nu a zis nimic niciodată, nu a cârtit, ci a continuat să-L urmeze îndeaproape pe Iisus.
Atunci ne punem și noi întrebarea, alături de profesorul Munteanu, cum ar trebui să privim problema alegerii lui Iuda ca apostol? Din răspunsul Evangheliilor rezultă clar doar atât, că Domnul Iisus i-a cunoscut sufletul dintru început și a știut că îi va deveni trădător. Totuși, el nu a fost predestinat acestei căderi, așa cum susțin protestanții, ci ar fi avut posibilitatea de îndreptare.
Foarte explicit în această privință este profesorul Munteanu care afirmă că:
„alegerea lui Iuda (de către Mântiutorul) nu este nici împotriva bunătății și sfințeniei lui Dumnezeu, nu constituie o eroare imputabilă Mântuitorului. Ea corespunde voinței de a-l îndrepta, de a-l mântui, întemeiată pe realitatea părții bune încă, din sufletul său. Și dacă totuși a căzut și mai jos, vina o poartă singur, întrucât a respins darul dumnezeiesc de care a fost învrednicit.”
Așadar, căderea lui Iuda arată înțelepciunea și preștiința divină, că va deveni trădător, dar această preștiință divină nu constiuie cauza căderii lui.
II.3. Relația cu Iisus
Iuda rămâne simbolul tipic al tuturor celor care din vină personală pierd încrederea în Hristos, în biserica Lui și puterea ei mântuitoare, făcându-și idoli din idealurile materiale ale acestei lumi.
Relația lui Iuda cu Iisus o putem observa din cea de-a patra evanghelie, unde evanghelistul Ioan ne descrie atitudinea pe care Iuda a avut-o față de Mântuitorul în Betania, când Maria i-a uns picioarele cu mir de preț (In 12,6). Examinând acest text se vede că este o atitudine de ură, de dușmănie fățișă, de dispreț, de răutate. Însă, procesul prin care a trecut până acolo, a fost unul îndelungat. Dintr-o perspectivă omenească, ușor de urmărit, profesorul Munteanu este de părere că acest proces al căderii ireversibile s-ar fi putut desfășura astfel: „Iuda înainte de a-L cunoaște pe Iisus era stăpânit de dorința profundă de a se îmbogăți. Din această dorință și-a făcut un idol, un ideal de viață, căreia îi închina toate gândurile, toate puterile.” Probabil Iuda a auzit că Iisus Nazarineanul, un mare prooroc, predică descoperirea unei noi împărății.
Ca iudeu, cunoștea proorociile despre împărăția pe care o va întemeia Mesia. O împărăție mai mare și mai puternică decât a lui David. Astfel că, imediat a făcut legătură între proorociile mesianice și propovăduirea lui Iisus. Până acum nimic deosebit de toți ceilalți iudei, care au urmat Domnului ca ucenici ai Lui. Ceea îl distingea de ceilalți, consideră Munteanu, este dorința lui de a se îmbogăți. În ajungerea la un post de conducere în noua împărăție, socotea Iuda, va găsi cea mai largă posibilitate de a se îmbogăți. Cu această intenție ascunsă în suflet s-a apropiat de Iisus, căutând să-i câștige simpatia.
În timp ce era în tovărășia Domnului, când ceilalți apostoli începuseră să se certe între ei care să fie mai mare, cuprinși de aceleași nădejdi ale unei supremații într-o împărăție materială, la Iuda a început deziluzia. „Visurile inițiale ale unui viitor de aur” s-au transformat cu timpul într-o mare dezamăgire, instigându-i și mai mult pofta de înavuțire. Disprețuind misiunea de propovăduire a Domnului, s-a izolat complet cu sufletul de EI și de ceilalți apostoli, trăind în mijlocul lor numai cu trupul. Inima lui era departe, stăpânită fiind doar de dorința de a câștiga bani. Nu s-a îndepărtat cu totul de ei, rămânându-i astfel o mică posibilitate de a-și satisface năzuințele, prin micile sume de bani pe care le putea lua din punga comună de care el era răspunzător. Se gândea că în această formă își va putea aduna un mic capital cu care să intre apoi în viața comercială, este de părere eruditul profesor L. G. Munteanu. Nimeni nu-1 trăgea la răspundere pentru ceea ce face, nimeni nu-1 controla, ci se mergea pe încredere. Astfel,singura legătură între el și Domnul a rămas numai punga.
Având în vedere faptul că Iisus s-a comportat într-un mod exemplar față de Iuda, ar fi interesant să vedem care ar fi motivele ce pot explica alegerea unui asemenea mijloc de a se despărți de Iisus. Același Munteanu afirmă că „Iuda n-a pus în cumpănă numai cei treizeci de arginți, ci și întreg viitorul lui de liniște și de prietenie cu sinedriul.” Desigur, nici aceste din urmă motive, nu pot explica toată „fățărnicia plină de rafinament”, de care s-a folosit la Cina de Taină și în Grădina Ghetsimani. E clar că mai trebuia adaugat un puternic motiv de ordin sufletesc, asupra căruia ne atrage atenția apostolul Ioan în evanghelia sa (6,71) și anume pierderea totală a credinței, nu numai în Iisus, ci, în principiu, credința în Dumnezeu. Iar această pierdere (lipsă) intervenise de mult.
Cuvântarea Mântuitorului din Capernaum a urmărit să provoace o criză în rândul ucenicilor Săi mai apropiați și mai îndepărtați, despărțind elementele curate, de cele necurate. Scopul a fost atins, o parte din ascultători s-au retras sinceri, cu excepția lui Iuda. Atunci mulți L-au părăsit, numai Iuda nu. Domnul nu l-a alungat cu forța, a știut însă că din acel moment în sufletul lui a murit și cel din urmă germene al credinței. De atunci viața lui Iuda în cercul apostolilor a fost o neîntreruptă fățărnicie.
O a doua notă a caracterului său ajunge să-i fie fățărnicia. Și a progresat în această direcție atât de mult, încât știa să facă pe evlaviosul, să se arate smerit și omul entuziasmat de învățătura cea nouă. Fățărnicia a făcut puntea de legătură între dorința de îmbogățire și trădare, consideră L. G. Munteanu. Înainte de a împlini fapta vânzării, de nenumărate ori Iuda l-a trădat pe Hristos în sufletul său. El s-a dus până la arhierei și sinedriști pentru a-și pune în aplicare hotărârea, fără a simți vreo mustrare de conștiință, fiindcă, după cum ne spun doi dintre evangheliști (Luca și Ioan), el era stăpânit de diavolul; el și-a jucat cu atâta măiestrie rolul la Cina de Taină, încât nici un apostol nu și-a putut da seama că el este trădătorul. Pentru a ajunge la o asemenea stare, e evident că trebuie multă experiență și o trăire intensă a acelor sentimente macabre.
În Grădina Ghetsimani, Iuda s-a apropiat de Mântuitorul fără de rușine, și asemenea unui șarpe, cu sărutarea ce i-a dat-o i-a făcut „mușcătura de moarte”. A putut face aceasta, căci de multă vreme făcea pe nevinovatul, dar inima lui era plină de ură. Așa apare trădătorul cu viclenia și fățărnicia lui respingătoare, ca ultimă și cea mai desăvârșită formă a unei îndelungate vieți de fățărnicie. Acest tablou al sufletului lui Iuda se desăvârșește după cum spun evangheliștii prin aureola pe care i-o dă înstăpânirea diavolului. În acest sens, profesorul Munteanu afirmă că „numai de la diavol a putut porni gândul trădării, numai el a putut să-i insufle răutatea prin care și-a dus la împlinire fapta”.
În concluzie evangheliștii, toți sfinții părinți, Biserica noastră și apuseană privesc trădarea lui Iuda, drept cel mai odios act și ireversibil. De ce ireversibil? Dacă Domnul vindecase atâția demonizați oare nu putea să-l vindece și pe Iuda? Diferența e radicală. Cei vindecați erau victime. Iuda e complice. Între el și diavol s-a făcut un pact. Înainte de a-l vinde pe Iisus, Iuda își vânduse propria libertate. Sfinții Părinți spun că Dumnezeu nu-l mântuie pe om împotriva libertății lui. Iuda are acum un alt statut moral. El nu e doar un om viclean, prefăcut, șiret, duplicitar, fățarnic, ci unul perfid, modelat după talia celui care îl are în stăpânire. Numai așa se explică incredibilul, cutremurătorul gest din Grădina Ghetsimani: sărutarea.
Cu toate acestea, Hristos se poartă extrem de delicat cu Iuda. Până și în momentul când îi dă sărutarea cu care îl vinde, Iisus îl numește „prietene”.
În episodul Cinei celei de Taină, Mântuitorul arată din nou că trădarea nu era necesară și face o ultimă încercare pentru convertirea lui Iuda. Remarcabilul profesor Stamatoiu spune despre Iisus că El „nu vroia să-l dea pe față cu glas tare, ca să nu-l umilească în fața celorlalți ucenici și să nu-i facă anevoiasă mărturisirea păcatului”. Îl demască în chip indirect, preferând să-i întristeze pe ceilalți unsprezece. Mântuitorul i-a întins o bucată de pâine – gest de iubire – tratându-l ca pe un oaspete de onoare.
Gestul Mântuitorului față de Iuda, arătând iubire, cinstire și familiaritate, e încă o încercare de a-i deschide sufletul spre pocăință. Dacă Iuda și-ar fi revenit măcar cu acest prilej, el ar fi fost salvat. Dar el refuza și această licărire de bunăvoință dumnezeiască. În loc de căință și părere de rău, se simte umilit, se tulbură cu totul, „căci nimic nu-i mai supărător pentru cei răi, decât să primească dovezi de iubire de la cei pe care îi urăsc pe nedrept. Iuda se simte înfrânt. În loc de căință are îndrăzneala să întrebe: „Nu cumva sunt eu, Învățătorule?” și să audă din gura lui Iisus răspunsul: „Tu ai zis!”, Apoi îndemnul: „Ce vrei să faci, fă mai curând!”. Și Iuda părăsește pentru totdeauna pe Domnul, trecând cu totul de partea potrivnicilor Săi, pierzând cu desăvârșire calea spre mântuire.
II.4. Trădarea
Trădarea lui Iuda este relatată în ultimele scene ale evangheliilor sinoptice (Mt 24,14.16; Mc 14,11.12; Lc 22,3.6).
Ne punem firesc întrebarea: ce l-a putut determina pe Iuda să-L vândă pe Mântuitorul? În subcapitolele anterioare l-am caracterizat pe acest apostol ca unul ce a trecut printr-un întreg proces de degradare morală, ajungând chiar să fie stăpânit de diavol. Prezentând lucrurile într- manieră simplă, dar concentrată, ilustrul profesor Orest Bucevschi este de părere că Iuda ar fi trebuit să-L părăsească pe Iisus, însă acesta nu L-a părăsit deoarece socotea că oricum va avea un câștig de pe urma legăturii sale cu Mântuitorul. Dar Iisus cunoaște toate gândurile ucenicului Său și de aceea, după mărturisirea lui Petru, în numele tuturor apostolilor: „La cine ne vom duce… Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu” – spune: „Unul din voi diavol este și zicea de Iuda al lui Simon Iscarioteanul, că acela vrea să-L vândă, unul fiind din cei doisprezece” (In 6, 68.71). „Iuda a simțit lovitura în toată ființa lui, fapt ce aruncă lumină asupra psihologiei trădării sale de mai târziu”, afirmă Bucevschi. De atunci, probabil, de multe ori a dialogat în tăcere cu Domnul Iisus, repetându-și în minte: „m-a numit diavol, nu-i voi uita aceasta”. Ura și setea de răzbunare sporesc mereu în sufletul său și-l transformă „din apostol în apostat”. Iar apostații, în răzvrătirea lor, nu obișnuiesc să negocieze prețul trădării și Iuda L-a vândut pe Iisus pentru 30 de arginți.
Faptul că Iuda a mai fost avertizat de Mântuitorul cu scurt timp înaintea trădării, că în ultima clipă Mântuitorul îl numește încă „prietene”, oferindu-i chiar și atunci posibilitatea iertării, dau trădării sale un caracter și mai josnic. Diavolul intrase în inima lui (In 13,2)
Iuda se înfățișează la arhierei zicându-le: „ce voiți să-mi dați și eu Îl voi da în mâinile voastre. Iar ei s-au învoit cu el pe 30 de arginți și de atunci căuta un prilej să-L dea în mâinile lor.” (Mt 24,14.16). Profesorul Stamatoiu este de părere că „această înțelegere trebuie să fi avut loc tot miercuri 12 nisan și anume, după ce sinedriul luase hotărârea de a-L prinde pe Mântuitorul”. Din textul evanghelic aflăm că Domnul petrece ziua de joi până seara, împreună cu apostolii Săi, inclusiv cu Iuda, în Betania. Iuda își vinde cu sânge rece Învățătorul și primește în schimb treizeci de arginți. Când îi oferă această sumă, sinedriștii au socotit că respectă o poruncă a lui Moise, care stabilise că acesta era prețul de răscumpărare pentru un sclav, respectiv o sclava, pe care l-ar fi ucis boul cuiva (Ex 21,32).
Termenul „ɛστησάυ ”= i-au pus, i-au cântărit, și felul cum se exprimă, în acest caz, Marcu (14,11) și Luca (22,4), arată că lui Iuda Iscarioteanul i s-au plătit acești bani îndată ce au convenit cu el asupra tuturor amănuntelor. În acest scop, Iuda a făcut un pact cu căpeteniile Templului (Lc 22,4). „Templul era păzit de o gardă formată din preoți și leviți care făceau cu schimbul, zi și noapte, în serviciul de pază și de siguranță la Templu. Căpeteniile acestei gărzi aveau un statut înalt între iudei. Ei stăteau în serviciul sinedriului.” Primind banii conveniți, Iuda s-a obligat să-L dea pe Domnul Iisus în mâinile lor. Din acest moment, el caută ocazia cea mai potrivită să-și îndeplinească acest angajament. Iar ocazia potrivită i se oferă curând.
Sfântul Ioan Gură de Aur în Omilia despre trădarea lui Iuda demonstrează că Iuda s-ar fi putut salva, dacă ar fi voit. Iuda nu poate fi socotit un tip al predestinării absolute, cum s-a încercat să se demonstreze. În repetate rânduri, Mântuitorul îl cheamă la pocăință și-i arată harul iertării și al iubirii divine. Faptul că trădarea a fost preștiută de Dumnezeu și prezisă de prooroci și de Mântuitorul Hristos, e adevărat; dar preștiința nu este echivalentă cu predestinația. „Iuda nu L-a vândut pe Domnul cu gândul să împlinească Scripturile, ci din pricina răutății lui”.
De asemenea, trădarea lui Iuda și plecarea acestuia de la Cină are loc după momentul instituirii tainei Sfintei Euharistii, după cum precizează Lc 22,21.23, despre care știm că redă exact cronologia faptelor. Spune Sfântul Ioan Hrisostom: „Și cu Sfintele Taine s-a împărtășit acesta. Hristos nu l-a împiedicat de la aceasta, deși știa totul, ca să arate că nimic nu trece cu vederea pentru îndreptarea oamenilor”. Alți exegeți cred, însă, că plecarea lui Iuda s-a petrecut mai înainte de instituirea Sfintei Euharistii și de împărtășirea apostolilor, socotind că ar fi fost prea grozavă lipsa de simțire a acestuia, dacă ar fi luat parte și la taina împărtășirii.
Vrednicul de pomenire Mitropolitul Bartolomeu este de părere că Iuda nu săvârșește trădarea „din motive politice ale unui naționalist dezamăgit”, căci dacă ar fi fost așa, spune în continuare, „o făcea bucuros pe gratis”. El cere bani, iar arhiereii se învoiesc să-i dea treizeci de arginti. Ne putem da seama, însă, cu ușurință, că arestarea lui Iisus era o miză uriașă. Arhiereii ar fi plătit o sumă pe masură, ei însă oferă ce oferă spre a-L umili pe Iisus și pentru că își dau seama pe cine au în față. Iuda nu e un negustor abil, furtișagurile lui nu au nimic spectaculos. Atât prin prin „ciupirile” din pungă, cât și prin prețul derizoriu al trădării, Iuda pare mai degrabă un hoț nepriceput care se înșeală pe sine. Dacă presupunem că prin trădare vrea să-și recupereze banii pierduți prin mirul din Betania și aici se înșeală. Știm că vasul de alabastru conținea o litră de mir de nard curat. Un produs foarte rar și extrem de scump. O litră era echivalentul a 373 de grame. Iuda acceptă treizeci de arginți, adică suma cu care se vindea un sclav în piață.
Slăbiciunea lui Iuda este într-adevăr lăcomia, un viciu grosolan. Lacomul nu urmărește îmbogățirea posibilă, ci adaosul necesar, ne spun Sfinții Părinți. Pentru a evidenția lăcomia care îl stăpânea pe Iuda, vrednicul de pomenire Mitropolitul Bartolomeu, în predica sa despre „Iuda și Evanghelia trădării” face următoarea comparație: „când băutorul devine alcoolic, se îmbată din te miri ce. Dependent de propriul viciu, omul și-a pierdut libertatea și poate fi vânat de oricine. Aici cred eu că se află cheia trădarii lui Iuda.”
În Grădina Ghetsimani se petrece un act simbolic ce nu poate fi trecut cu vederea, datorită bogatei sale încărcături semantice. Aici, Iuda îl surprinde pe Mântuitorul prin gestul său de a-L săruta. Întrebarea care se naște e următoarea: era oare sărutarea necesară pentru identificarea lui Iisus? Mulți exegeți spun că nicidecum nu era necesară. Semnul era pur convențional. Mitropolitul Bartolomeu, amintit mai sus, spunea că putea fi un deget arătător, o mână pe umăr, atingerea cu o crenguță sau orice altceva. Mai mult, nici nu era vorba de un semn de recunoaștere oricare ar fi fost el, devreme ce împreună cu ostașii veniseră și arhiereii, bătrânii și căpeteniile templului care îl văzuseră de atâtea ori pe Iisus și-L cunoșteau.
Și în cazul acesta ca și în cel al trădării Iuda era cel ce a avut inițiativa. El propusese trebuința unui semn, el stabilise ca semn sărutarea. Mântuitorul știa că Iuda îl va trăda. O spusese răspicat și explicit de mai multe ori prin vestirea patimilor Sale, dar sărutarea L-a surprins cu siguranță și pe El.
Întrebarea pe care i-o pune, are în ea deopotrivă umire și dojană: „Iuda prin sărutare vinzi tu pe Fiul Omului?”. Dar faptul e mult mai grav. Înainte de a-l săruta, Iuda îl salută pe Mântuitorul, șoptindu-i la ureche aceste cuvinte: „Bucură-te, Învățătorule!”. Iar Grigore T. Marcu este de părere că „nu se poate ceva mai pervers. Cuvântul „bucură-te” care ieșea din gura lui Iisus ca un balsam, din gura lui Iuda iese ca un venin.”
În concluzie, fapta care l-a condamnat definitiv pe Iuda nu a fost trădarea negociată, ci sărutarea perfidă. Satana i-a inspirat-o și tot satana îl va împinge la sinucidere. Și putem anticipa că atunci când Iuda se va spânzura satana îi va șopti la ureche: bucură-te!
II.5. Sinuciderea
Dar conștiința morală, acel „judecător nemitarnic” intră în funcțiune. Iuda n-are liniște, prețul sângelui nevinovat îl arde și de aceea îi aruncă la picioarele „arhiereilor și bătrânilor”, insensibili la căința lui. Iuda aleargă, voiește să se depărteze cât mai mult de locurile umblate de Mântuitorul. Dar o putere necunoscută îi îndreaptă privirea spre Golgota, ne spune Orest Bucevschi: „trei cruci sunt ridicate aici și pe cea din mijloc atârnă „Domnul și Învățătorul” său, trădat și vândut de el. Conștiința își intensifică rechizitoriul. Iuda se spânzură de cel mai apropiat copac.”
Sinuciderea lui Iuda este intercalată de Evanghelistul Matei (28,3.10) între procesul religios și procesul politic la care a fost supus Domnul. Sfântul Evanghelist Luca ne spune, însă, că Iuda Iscarioteanul nu și-a găsit sfârșitul numai prin simplă spânzurare. După cuvintele Sfântului Petru, el „căzut de la înălțime în adâncul prăpastiei și, pleznind de la mijloc, i s-au vărsat toate măruntaiele (F.A 1,16.19)”.
Distinsul profesor Nicolaescu afirmă că Iuda a asistat la judecarea Mântuitorului de către sinedriu. El s-a convins curând că sângele pe care l-a vândut era nevinovat și constată de la început că toți cei care îl judecă pe Iisus sunt „oameni perverși până în măduva oaselor”. Când vede că Iisus e trimis înaintea lui Pilat spre a fi răstignit, conștiința lui se trezește dintr-o dată, având parte de cele mai necruțătoare remușcări. Din păcate, însă, Iuda este incapabil de pocăință. Dacă măcar în această clipă crucială, el ar fi pornit spre Domnul cu inima deschisă, sufletul său era salvat. Dacă s-ar fi căit și ar fi plâns cu amar, ca Petru, încă putea găsi iertare. Dar el se îndreaptă tot spre templul iudaic, încercând acolo repararea greșelii. Încă o dată, mai mult ca prima oară, el se convinge de răutatea și perfidia membrilor sinedriului, căci atunci când declară că a greșit vânzând sânge nevinovat, i se răspunde cu dispreț că aceasta îl privește numai pe el. Atunci Iuda aruncă banii în templu și ca un deznădăjduit merge și se spânzură.
Pe Golgota atârnă răstignit Fiul lui Dumneze; în țarina de la Acheldama atârnă spânzurat trădătorul Lui. Acesta este sfârșitul celui care s-a lăsat pradă patimilor demonice. De atunci, afirmă Bucevschi, „numele „Iuda” a rămas urât și blestemat, semnificând pe cei care sub masca prieteniei nu ezită săvârșească josnica faptă a trădării”.
Așadar, ar trebui să anunțăm câteva concluzii finale călăuzitoare pentru tot omul ce vrea să urmeze lui Hristos. În primul rând, nu ar trebui să punem la îndoială sinceritatea chemării Domnului. La început Iisus l-a privit pe Iuda ca pe un potențial urmaș și ucenic. O altă presupunere cum că Iuda ar fi fost predestinat pieirii și de-aceea a fost chemat la apostolie, nu este în armonie cu caracterul Domnului și cu apelurile Sale repetate adresate lui Iuda. Preștiința Domnului nu are nimic de-a face cu predestinția, în sensul că Iuda a trebuit în mod inevitabil să devină trădător. După cum am putut observa, Iuda nu a fost niciodată cu adevărat un urmaș al lui Hristos. El nu a avut niciodată o relație sinceră cu Domnul Iisus. Astfel el a rămas „fiul pierzării” care a fost pierdut pentru că nu a fost niciodată „mântuit”. Cel mai înalt titlu pe care l-a folosit pentru Hristos a fost „Rabbi”(Mt 26,25) adică „Învățătorule” și nu L-a numit niciodată „Domnul”. De aici putem conchide că Iuda îl privea pe Iisus mai mult ca pe un simplu învățător, iar nu ca pe Fiul lui Dumnezeu Cel trimis în lume pentru mântuirea tuturor. Iuda apare pe scena Sfintei Scripturii ca un avertisment îngrozitor pentru urmașul nehotărât al lui Iisus, care merge după Iisus dar care nu este părtaș la misiunea și lucrarea Lui (cf. Rom 8,9b). El apare în relatările evangheliilor ca un om „condamnat și blestemat” pentru că a ales calea morții. Iar Dumnezeu i-a respectat libertatea, așa cum face cu fiecare om, însă de multe ori i-a oferit posibilitatea de a se întoarce prin pocăință și de a intra „întru bucuria Domnului său”.
Capitolul III. Comparație între cei doi Apostoli
Pentru început, vom trece în revistă câteva asemănări între cei doi apostoli. Care este principala legătură a lor, ce îi aduce împreună? Este un răspuns evident și ușor de găsit. Mântuitorul este cel care îi aduce împreună, atunci când îi cheamă la apostolie. O altă asemănare posibilă ar fi faptul că nici unul nici celălalt, nu înțelegeau mare lucru din ce le spunea Iisus sau din lucrarea Sa misionară. La fel ca Petru, și Iuda a primit darul de a face minuni, de a vindeca bolnavi, de a scoate demoni.
Prima cuvântare a Sfântului Apostol Petru din Faptele Apostolilor se concentrează asupra procedeului de a pune fapta apostolului necredincios sub semnul unui nepătruns plan dumnezeiesc. Însă acesta nu este un argument pentru predestinație, ci are „ca urmare o înțeleaptă reținere a cuvântătorului de la folosirea unor epitete aspre”, susține Dumitru Belu. Sfântul Petru nu-l pune într-o situație de inferioritate pe Iuda. Nu-l insultă. Nu-l numește criminal, vrednic de ură, trădător, ci-i nararează simplu faptele. Nu-i divulgă cu asprime nici pe cei a căror călăuză s-a făcut când au mers să-L prindă pe Iisus. După ce arată cele ce s-au petrecut cu Iuda, lucruri prezise în psalmi, de altfel (Ps 68,29), Apostolul Petru amintește de profeția privind înlocuirea apostolului căzut (Ps 108,7).
III.1. Două căderi: Petru și Iuda. O singură ridicare
Apostolii Petru și Iuda au fost doi oameni care au greșit în viață. Însă au greșit din motive diferite: Petru S-a lepădat de Hristos, L-a negat, din cauză că nu a putut suporta luarea în derâdere a mulțimii. Cu alte cuvinte, zelul și devotamentul său pentru Hristos n-au fost de ajuns pentru a suporta cu bărbăție batjocura mulțimii, nici chiar atunci când aceasta era exprimată de întrebările unei tinere slujnice. Suntem de acord cu ilustrul profesor Ioan I. Ică în ceea ce privește motivul pentru care Iuda L-a trădat pe Hristos. El afirmă că Iuda a făcut acest lucru pentru că era convins că „știe mai bine decât ceilalți apostoli și se simțea superior lor”. Întrucât el deținea punga cu bani, a început să creadă că, până la urmă, tot el era cel care „dirija spectacolul”. Nu după mult timp, a crezut că știe mai bine decât însuși Mântuitorul, afirmă același Ică.
Iuda a greșit, fiindcă a voit să cadă, lăsându-se conștient pradă patimilor sale. Iar, în cele din urmă, patimile sale au fost cele care i-au adus groaznicul sfârșit. Iuda s-a apropiat de Mântuitorul cu „sărutarea trădării” și L-a trădat. Petru a căzut, dar a voit să se ridice. „Și-a adus aminte Petru de cuvântul Domnului, cum îi spusese lui, că mai înainte de ce va cânta cocoșul de trei ori, te vei lepăda de Mine. Ieșind afară, a plâns cu amar” (Lc 22,61.62). Conchidem împreună cu Orest Bucevschi , deja amintit, că „celui căzut, dar care are dorința de a se ridica, Dumnezeu îi întinde mâna iertătoare și mântuitoare”. Din nefericire, Iuda a căzut, dar nu a voit să se ridice. Într-adevăr, el s-a căit că a vândut sânge nevinovat, dar n-a găsit în sine putere să se ridice, resurse morale de rezistență; nu a avut „lacrimi de pocăință” și, mai mult, a pierdut orice urmă de nădejde în Dumnezeu, recurgând în final la păcatul sinuciderii. Pe de altă parte, Sfântul Apostol Petru și-a jertfit viața pentru credința, iubirea și nădejdea în Donmul; Iuda fiind lipsit de toate acestea, s-a sinucis. Putem observa aici o deosebire evidentă.
Cu privire la atitudinea omului în urma săvârșirii unui oarecare păcat, Sfântul Nicolae Cabasila este de părere că acesta nu ar trebui nicidecum să deznadăjduiască sau să se umple de rușine, deoarece această atitudine nu conduce sufletul spre o pocăință adevărată, ci spre o „adormire a sufletelor”. Cu alte cuvinte, atunci când ne rușinăm să spunem păcatele noastre este ca și când ne-am ascunde de privirea Domnului. Bineînțeles că trebuie să existe părerea de rău și rușinea pentru faptele săvârșite, căci numai acestea ne întorc înapoi spre Dumnezeu. Dar, cu toate acestea, ne spun sfinții părinți că oricât de mari ar fi păcatele săvârșite de noi, tot nu trebuie să ne biruiască deznădejdea, știind că nimic nu-i mare mare decât iertarea, că nu este niciun păcat care să biruiască iubirea de oameni a lui Dumnezeu.
Tot Sfântul Nicolae Cabasila ne spune că întristarea care ne cuprinde după săvârșirea unui păcat se poate manifesta în două feluri: ea ne poate duce la îndreptare sau, din contră, la pierzare. Pentru modul de manifestare cel dintâi avem mărturia și exemplul Sfântului Apostol Petru, iar pentru cel de-al doilea, îl avem pe Iuda vânzătorul. Pe Apostolul Petru întristarea l-a întors pe drumul cel bun și l-a unit iarăși cu Hristos, făcându-l „să plângă cu amar”, pe când pe Iuda l-a dus spre despărțirea totală de Dumnezeu și spre cumplitul păcat al sinuciderii. De aceea, trebuie să fim foarte atenți ce fel de întristare să urmăm și de care să ne ferim, observând atent roadele amândurora și ce deosebire este între ele.
Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă că din toate aceste fapte putem extrage o mare învățătură. El spune că:
„strădania omului nu e îndestulătoare, dacă omul nu se bucură de ajutorul cel de sus; și iarăși: nu câștigăm nimic de pe urma ajutorului de sus dacă nu ne străduim. Și una și alta o arată Iuda și Petru. Iuda s-a bucurat de mult ajutor, dar nu i-a folosit, pentru că n-a voit și nici nu și-a adus partea lui de strădanie; Petru s-a străduit, dar a căzut, pentru că nu s-a bucurat de niciun ajutor sus. Din acestea două se împletește virtutea: din ajutorul cel de sus și din strădania noastră”.
Altfel spus, este foarte important să nu dormim, lăsând totul pe seama lui Dumnezeu, dar nici străduindu-ne și muncind, să socotim că toate faptele bune se datorează numai ostenelilor noastre. Între aceste două extreme este o limită foarte subțire. Este evident că Dumnezeu nu ne vrea amorțiți, nu vrea să fim nepăsători; de aceea nu face El totul; dar nici nu vrea să fim îngâmfați, mândrii, crezându-ne atotputernici; de aceea nu a lăsat totul în puterea noastră, ci, înlăturând ce este vătămător pentru noi și dintr-o parte și din alta, ne-a lăsat ce ne este de folos. Aceasta este pricina pentru care Domnul a lăsat pe „verhovnicul apostolilor” să cadă, smerindu-l, confirmă Sfântul Ioan Gură de Aur. În felul acesta, l-a îmboldit spre o mai mare dragoste: „Că celui ce i s-a iertat mult, va iubi mult” (Lc 7,47).
Oricare ar fi fost atitudinile sau motivațiile care i-au condus la trădarea Atotbunului lor Prieten, Iisus, fiecare din acești apostoli aleși și oameni de încredere ai lui Hristos, înzestrați toți cu darul vindecărilor, L-a trădat pe Hristos în ceasul de pe urmă al părăsirii Lui. Cu toate acestea, susține Ică I. Ioan că „fiecare din ei a ajuns să-și dea seama de ceea ce făcuse”. Amândoi greșiseră. Doar că reacțiile lui Petru și Iuda la conștientizarea propriilor greșelilor au fost foarte diferite. Petru și-a dat seama de gravitatea faptei sale și a plâns cu amar. După care s-a retras de bunăvoie, întorcându-se la pescuit, nemainumindu-se „Petru”, ci din nou simplu „Simon, fiul lui Iona”. Iuda a înapoiat monedele primite preoților templului, după care s-a spânzurat.
Petru a realizat gravitatea a ceea ce făcuse și s-a căit. Foarte explicit în această privință, Ioan I. Ică afirmă că Petru s-a căit pentru că „s-a putut ierta pe sine însuși”. Petru nu a avut o părere atât de bună despre sine, încât să creadă că e fără greșeală. Începutul apostolatului său are ca temelie cuvintele sale: „Ieși de la mine, Doamne, că sunt un om păcătos“ (Lc 5,8). Pentru smerenia sa, Petru a fost ulterior iertat de Hristos și restabilit în treapta de apostol.
Iuda și-a dat seama de gravitatea faptelor sale, dar nu și-a dat și prilejul de a se căi. „Căderea sa îl conducea spre o dizgrație publică pe care mândria sa nu o putea nici tolera, nici depăși”, amintește profesorul Ică. Iuda se obișnuise să-i judece pe ceilalți și faptele lor, privindu-i de sus. Răsturnarea acestui rol, era de neconceput pentru Iuda. De aceea, el nu și-a acordat lui însuși prilejul de a fi iertat de ceilalți, nici de Hristos. Putem conchide că nu punea preț pe iertarea lor și astfel nici nu a căutat-o.
Dacă inițial am vorbit despre asemănările dintre Iuda și Petru, acum ar fi oportun să vedem care sunt deosebirile dintre cei doi. Diferența dintre Petru și Iuda e simplă, după cum afirmă I. Ică. Petru are conștiința păcătoșeniei sale și, astfel, se supune judecății lui Hristos, în cea mai autentică formă de smerenie. Iar Mântuitorul Iisus Hristos, care „nu vrea pieirea nimănui” l-a iertat pe Petru. La polul opus, „cu mândria și aroganța sa”, Iuda nu poate avea milă față de sine însuși, astfel că el nu-și dă șansa de a cere măcar iertare de la Iisus. Cu atât mai mult, dacă acest gest implica „privirea de sus” a celorlalți ucenici și de a se supune judecății celorlalți ca un păcătos, n-a putut face acest lucru, consideră același I. Ică.
Sfântul Chiril al Ierusalimului aseamănă ispita prin care trece Iuda Iscarioteanul cu o mare învolburată în care cei care nu știu să înoate, se afundă și pier. Ispita iubirii de arginți devine pentru Iuda o mare piatră de poticnire; el nu a putut trece peste ea, ci, „afundându-se, s-a înecat și trupește, și sufletește”. Pe de altă parte, amintește tot Sfântul Chiril că și Petru a trecut prin „ispita tăgăduirii lui Hristos”; însă el nu „s-a afundat” , ci trecând cu vitejie de amploarea evenimentelor, a depășit ispita.
Exemplele lui Petru și Iuda sunt pline de învățăminte pentru fiecare dintre noi. Faptul de a ne acorda nouă înșine iertarea e un pas dificil, dar necesar în viața duhovnicească. Este dificil pentru că adesea implică o atitudine de conștientizare a faptului că nu trăim întotdeauna potrivit poruncilor lui Dumnezeu și promisiunilor pe care noi I le facem („Chiar daca toți se vor sminti întru Tine, eu nu” Mc 14,29.31), chiar dacă aceste făgăduințe nu le-am declarat nimănui decât nouă înșine. Spuneam că este necesar acest pas al iertării de sine pentru că fără smerenia indispensabilă pe care o cere o asemenea recunoaștere și mărturisire, nu putem îndepărta barierele care ne împiedică să ne vedem exact așa cum suntem, chiar dacă de cele mai multe ori nu suntem mulțumiți de ce întâlnim. Cu alte cuvinte, nu putem deveni persoanele care intenționăm să fim atunci când lucruri aflate sub standardele Evangheliei rămân ascunse în inimile și viețile noastre.
Faptul de a ne ierta pe noi înșine implică totdeauna o „scoatere a măștilor” ˗a fațadei pe care vrem să o arătăm lumii˗ și o astfel de acțiune trebuie să aibă loc înaintea altora, mai precis înaintea lui Hristos și a Bisericii. De aceea în Biserică avem Sfânta Taină a Spovedaniei. La fel cum admite și profesorul Ică, exemplul lui Petru și al lui Iuda e foarte grăitor în acest sens, deși scoaterea măștilor lor a fost „ceva mai severă”. Atât lui Petru cât și lui Iuda, măștile le-au fost scoase în public, în văzul tuturor. Acest lucru a fost cu atât mai traumatic, întrucât pentru faptele lor și pentru omul din spatele măștii, nu puteau învinui pe nimeni altcineva decât pe ei înșiși.
Poate că și nouă ni se întâmplă în viața de zi cu zi să ne lepădăm de Hristos sau să-L trădăm de-a dreptul prin faptele noastre josnice, însă noi nu suferim o astfel de demascare publică, poate și pentru faptul că nu facem o atât de radicală negare a Mântuitorului. Însă, cu toate acestea, suntem cu toții deficitari în multe lucruri.
Uneori aceste lucruri ne pot afecta atât de mult încât să cădem într-o stare bolnăvicioasă precum deznădejdea și să nu mai vrem să stăm de vorbă cu Dumnezeu, ci din contră să ne ascundem de El. Această depărtare sau fugă de Dumnezeu mereu ne conduce spre depresie sau spre angoasă, căci suntem lipsiți de lumina și dragostea Tatălui. Petre Țuțea, un mare filozof român spunea: „Fără Dumnezeu omul rămâne un biet animal rațional și vorbitor, care vine de nicăieri și merge spre nicăieri”. Însuși Apostolul Petru, la invitația Mântuitorului de a-L părăsi atunci când unii dintre ucenicii Săi hotărăsc să se despartă de El, îi spune: „Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieții celei veșnice”(In 6,68). El realizează atunci că o viață fără Dumnezeu e o viață fără sens, o viață moartă, practic.
Sfinții părinți afimă că în spatele incapacității de a ne ierta pe noi înșine stă, de fapt, ascunsă mândria. Este curios cum pentru ceilalți din jurul nostru putem foarte ușor să naștem un sentiment de compasiune, însă uneori pentru noi nu putem avea milă. Ori acest lucru presupune smerenia minții, mărturisire, iertare, adică opusul mândriei. De aceea, exemplele evanghelice ale lui Petru și Iuda pot fi pentru noi o lecție de înnoire. Foarte explicit în acest sens este profesorul Ică atunci când afirmă că trebuie să fugim de mândrie, de grija pentru opinia publică (în cazul lui Petru), dar și de disperarea sinucigașă a lui Iuda, pentru că acolo „unde este prezent Dumnezeu nu e loc pentru mândrie sau deznădejde”.
Mai bine pentru noi este să urmăm exemplul de pocăință al lui Petru. Numai în felul acesta ne vom putea uni mereu cu Hristos și vom putea răspunde afirmativ și fără ocolișuri întrebării Sale: „Mă iubești tu pe Mine?”(In 21,15). După fiecare cădere să avem conștiința clară că dacă cerem iertare cu sinceritate, Dumnezeu ne iartă. La fel a făcut și Petru. Iuda, în schimb nu a fost sincer întrutotul. Amândoi au căzut, dar numai unul singur s-a ridicat.
III.2. Ce a făcut diferența dintre cei doi?
Atunci când Petru este dintr-odată doborât de rușinea renegării și a trădării sale, a lașității și infidelității sale, a lăudăroșeniei sale, inima lui e pătrunsă de grozăvia actului său și se îndepărtează plin de amărăciune. Dar când îl întâlnește din nou pe Mântuitorul, Acesta nu îl întreabă: „Nu îți este rușine? Cum îndrăznești să te arăți în fața Mea după ce te-ai lepădat de Mine de trei ori?”. Nu. Hristos îi pune o altă întrebare: „Petre, mă iubești tu mai mult decât aceștia?”(In 21,15) ̶ adică mai mult decât ucenicii care erau de față. Această întrebare, pusă pentru a afla dacă Petru Îl iubește pe Hristos își mai are, oare, ea rostul de vreme ce faptele demonstrează că nu Îl iubește din moment ce L-a renegat? Se mai poate, oare, spune că Petru ar fi capabil să-L iubească mai mult decât ceilalți ucenici? Aceștia măcar nu L-au trădat; e adevărat că au fugit dar nu au ajuns până la a-L renega. Doar că Petru și-ar fi amintit cel puțin de cuvintele Mântuitorului, rostite cu prilejul altei împrejurări: „Cel căruia i se iartă mult, iubește mult, iar cel căruia i se iartă puțin, puțin iubește.”(Lc 7,47). În cel căruia i se iartă mult se naște o iubire mai mare decât în cel căruia i se iartă puțin. problema se pune în felul următor: „Tu ai păcătuit mai mult decât ceilalți și acest fapt ți se poate ierta, dar va ajunge oare iubirea ta la înălțimea acestei iertări? Iubi-vei la rândul tău mai mult decât cel care a păcătuit mai puțin decât tine?”.
Problema care e în joc aici este iubirea, căci Domnul cercetează adâncurile omului și nu Se oprește la aparența exterioară precum facem noi. Atunci când omul săvârșește o faptă sau alta, rostește un cuvânt sau altul, noi înțelegem această faptă și acest cuvânt în felul nostru. Hristos, El vede în adâncime și știe ce om se ascunde în spatele acestor fapte sau acestor cuvinte.
1. Agurides, Savas, „Petru și Ioan în Evanghelia a patra”, Mitropolia Banatului XVII, 7-9 (1967), pp. 467-472.
Belu, Dumitru, „Predica Sfântului Apostol Petru”, Mitropolia Ardealului XII, 1-3 (1967), pp. 135-146.
Bucevschi, Orest, „Doi Apostoli: Iuda și Petru”, Glasul Bisericii XV, 3-4 (1956), pp. 130-132.
Cabasilas, Nicolaus; Bodogae, Teodor, Despre viața în Hristos, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2009.
Chiril al Ierusalimului; Fecioru, Dumitru; Bojin, Emil, Cateheze, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2003.
Coman, Constantin, Dreptatea lui Dumnezeu și dreptatea oamenilor, Bizantină, București, 2010.
Douglas, James Dixon; Laurențiu, Doris; Percy, Livius; Tipei, John F., Dicționar biblic, Ediția a 4-a, revizuită, Cartea Creștină, Oradea, 2008.
Ehrman, Bart D., Petru, Pavel si Maria Magdalena, 1, Humanitas, Bucuresti, 2011.
Ică, Maria-Cornelia; Ică, Ioan I., Provocări ale gândirii și vieții ortodoxe astăzi : reflecții despre temeiurile creștine, Deisis, Sibiu, 2012.
Ioannes, Chrysostomus; Băbuț, Gheorghe, Comentar la Evanghelia de la Ioan (Ortodoxia româneasca), Pelerinul Roman, Satu Mare, 1997.
Ioannes, Chrysostomus; Fecioru, Dumitru, Scrieri. Partea 3: Omilii la Matei, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994.
Ioannes, Chrysostomus; Theophylactus, de Achrida; Gregorius, Nyssenus; Stuparu, Florin, Sfinții părinți despre moartea și învierea Domnului, Ediție îngrijită, Sophia Cartea Ortodoxă, Alexandria București, 2008.
Irenaeus, Lugdunensis; Brox, Norbert, Adversus haereses (Fontes Christiani 8), Herder, Freiburg Basel Wien, 1995.
Marcu, Grigorie T., „Apostolatul Roman al Sfântului Apostol Petru în lumina Noului Testament”, Ortodoxia IV, 2 (1949), pp. 116-129.
Marcu, Grigorie T., „Trei portrete neotestamentare: Iuda Iscarioteanul, Pilat din Pont și Claudia Procula”, Mitropolia Ardealului III, 3-4 (1958), pp. 190-201.
Meyer, Marvin, Judas, HarperCollins e-books, 2007.
Mitropolitul Bartolomeu, Corupția spirituală. Texte social-teologice, îngijită de Bogdan Ivanov & Radu Preda, Eikon, Cluj-Napoca, 2011.
Munteanu, L. G., Viața Sfântului Apostol Petru, Editura Episcopiei Ortodoxe Române, Cluj, 1944.
Munteanu, L. G., Viața Sfinților Apostoli Matei, Iacov Alfeul, Iuda Tadeul, Andrei, Iacov al lui Zevedei, Filip, Vartolomeu, Toma, Simon Zilotul, Iuda Iscarioteanul și Matia, vol. 5 (Cărțile vieții), Editura Episcopiei Ortodoxe Române, Cluj, 1945.
Nicolaescu, N. I., „Patimile Mântuitorului după Sfintele Evanghelii”, Studii Teologice V, 1-2 (1953), pp. 76-115.
Nicolaescu, N. I., „Săptămâna Sfintelor Patimi”, Mitropolia Olteniei VI, 3-4 (1955), pp. 131-144.
Pelikan, Jaroslav, Tradiția creștină. O istorie a dezvoltării doctrinei, vol. I, Polirom, Iași, 2004.
Stamatoiu, Dionisie, „Patimile Mântuitorului după Sfintele Evanghelii”, Mitropolia Olteniei LI, 1-2 (2000), pp. 12-55.
Țuțea, Petre; Liiceanu, Gabriel, 322 de vorbe memorabile ale lui Petre Țuțea, Ediția a 4-a, Humanitas, București, 2005.
Vasile, Someșanul, Sfintele Evanghelii și rugăciuni alese, Ediția a 2-a, Renașterea, Cluj-Napoca, 2009.
1. Agurides, Savas, „Petru și Ioan în Evanghelia a patra”, Mitropolia Banatului XVII, 7-9 (1967), pp. 467-472.
Belu, Dumitru, „Predica Sfântului Apostol Petru”, Mitropolia Ardealului XII, 1-3 (1967), pp. 135-146.
Bucevschi, Orest, „Doi Apostoli: Iuda și Petru”, Glasul Bisericii XV, 3-4 (1956), pp. 130-132.
Cabasilas, Nicolaus; Bodogae, Teodor, Despre viața în Hristos, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2009.
Chiril al Ierusalimului; Fecioru, Dumitru; Bojin, Emil, Cateheze, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2003.
Coman, Constantin, Dreptatea lui Dumnezeu și dreptatea oamenilor, Bizantină, București, 2010.
Douglas, James Dixon; Laurențiu, Doris; Percy, Livius; Tipei, John F., Dicționar biblic, Ediția a 4-a, revizuită, Cartea Creștină, Oradea, 2008.
Ehrman, Bart D., Petru, Pavel si Maria Magdalena, 1, Humanitas, Bucuresti, 2011.
Ică, Maria-Cornelia; Ică, Ioan I., Provocări ale gândirii și vieții ortodoxe astăzi : reflecții despre temeiurile creștine, Deisis, Sibiu, 2012.
Ioannes, Chrysostomus; Băbuț, Gheorghe, Comentar la Evanghelia de la Ioan (Ortodoxia româneasca), Pelerinul Roman, Satu Mare, 1997.
Ioannes, Chrysostomus; Fecioru, Dumitru, Scrieri. Partea 3: Omilii la Matei, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994.
Ioannes, Chrysostomus; Theophylactus, de Achrida; Gregorius, Nyssenus; Stuparu, Florin, Sfinții părinți despre moartea și învierea Domnului, Ediție îngrijită, Sophia Cartea Ortodoxă, Alexandria București, 2008.
Irenaeus, Lugdunensis; Brox, Norbert, Adversus haereses (Fontes Christiani 8), Herder, Freiburg Basel Wien, 1995.
Marcu, Grigorie T., „Apostolatul Roman al Sfântului Apostol Petru în lumina Noului Testament”, Ortodoxia IV, 2 (1949), pp. 116-129.
Marcu, Grigorie T., „Trei portrete neotestamentare: Iuda Iscarioteanul, Pilat din Pont și Claudia Procula”, Mitropolia Ardealului III, 3-4 (1958), pp. 190-201.
Meyer, Marvin, Judas, HarperCollins e-books, 2007.
Mitropolitul Bartolomeu, Corupția spirituală. Texte social-teologice, îngijită de Bogdan Ivanov & Radu Preda, Eikon, Cluj-Napoca, 2011.
Munteanu, L. G., Viața Sfântului Apostol Petru, Editura Episcopiei Ortodoxe Române, Cluj, 1944.
Munteanu, L. G., Viața Sfinților Apostoli Matei, Iacov Alfeul, Iuda Tadeul, Andrei, Iacov al lui Zevedei, Filip, Vartolomeu, Toma, Simon Zilotul, Iuda Iscarioteanul și Matia, vol. 5 (Cărțile vieții), Editura Episcopiei Ortodoxe Române, Cluj, 1945.
Nicolaescu, N. I., „Patimile Mântuitorului după Sfintele Evanghelii”, Studii Teologice V, 1-2 (1953), pp. 76-115.
Nicolaescu, N. I., „Săptămâna Sfintelor Patimi”, Mitropolia Olteniei VI, 3-4 (1955), pp. 131-144.
Pelikan, Jaroslav, Tradiția creștină. O istorie a dezvoltării doctrinei, vol. I, Polirom, Iași, 2004.
Stamatoiu, Dionisie, „Patimile Mântuitorului după Sfintele Evanghelii”, Mitropolia Olteniei LI, 1-2 (2000), pp. 12-55.
Țuțea, Petre; Liiceanu, Gabriel, 322 de vorbe memorabile ale lui Petre Țuțea, Ediția a 4-a, Humanitas, București, 2005.
Vasile, Someșanul, Sfintele Evanghelii și rugăciuni alese, Ediția a 2-a, Renașterea, Cluj-Napoca, 2009.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Perspective Post Pasale In Relatarile Sfintelor Evanghelii (ID: 167800)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.