PERSPECTIVE DE INTERPRETARE A CONDUITELOR AGRESIVE I [630867]

PERSPECTIVE DE INTERPRETARE A CONDUITELOR AGRESIVE I

Asist. Univ. Drd. Constantin Nechifor

Literatura psihologică de specialitate definește agresivitatea ca fiind ,,Ansamblu de
conduite ostile care se pot manifesta în plan conștient, inconștient, fantasmatic, în scopul
distrugerii, degradării, constrângerii, negării sau umilirii unui obiect inve stit cu semnificație,
conduite resimțite ca atare și neprovocate de acesta. ” (Gorgos, 1987, I, P. 110)
Din punct de vedere neurofiziologic cercetările au demostrat faptul că la nivelul SNC
există zone neuronale specializate atât în declanșarea cât și în inhibarea comportamentelor
agresive. Acestea au fost localizate la nivelul zonelor talamo -hipotalamice și în bulbul olfactiv.
Modelul neurobiologic pornește de la premisa reacției celulei vii la stimuli din mediu, care pot
oferi un model privind comportame ntul agresiv. Sinterizând datele fiziologiei nervoase, acest
model oferă o explicație greu de contestat cu argument științifice. Funcționalitatea SNC,
ierarhizată prin integrări succesive la diferite niveluri de complexitate, asigură mecanismele de
adaptar e ale organismului menite să mențină o permanentă homeostazie internă și externă
acestuia. Agresivitatea ar fi, în sens biologic, un mijloc extrem de adaptare care ar sta la baza
stărilor emoționale negative, de ură sau de furie. Adaptarea răspunsurilor v egetative, instinctuale,
deci automate, este efectuată la nivelul sistemului limbic care permite atât stocajul mnezic al
experiențelor trăite anterior, cât și apariția unor reacții afective, corelate cu trăirile primare,
agresive. Comportamentele agresive reprezintă astfel exteriorizări ale unor stări afective mai
mult sau mai puțin elaborate, exteriorizări în care sunt implicate și celelalte funcții ale
psihismului.
Din punct de vedere etologic, agresivitatea este interpretată ca un comportament
instinctu al, înnăscut, dezirabil privind autoprotecția și autoconservarea. Reprezentanții teoriei
etologice cum sunt Lorenz și Eibl -Eibesfeldt consideră a gresivitatea ca o manifestare a unui
instinct al luptei pe care omul îl are în comun cu numeroase alte organism e vii. Acest instinct,
potrivit lui Lorenz, se dezvoltă în cursul evoluției filo – și ontogenetice și îndeplinește numeroase
funcții adaptative: dispersia popu lațiilor animale pe o arie geografică întinsă asigurând astfel
maximul de resurse alimentare, fa cilitarea reproducerii și selecției celor mai buni indivizi și
stabilirea ierarhiilor necesare în toată societatea. Prin urmare, agresi vitatea sporește șansele de

supraviețuire și conservare a speciei. Din această perspectivă, conduita agresivă se poate
manifesta prin adoptarea diferitelor posturi: a) postura de amenințare înainte ca orice luptă să fie
angajată; b) comportamentul de luptă ca atare; c) atitudinea de supunere. Deși există un
determinism genetic în ceea ce privește apariția și manifestarea c omportamentelor agresive, este
posibilă favorizarea sau inhibarea agresivității în funcție de condițiile de creștere, fapt ce
accentuiază problema caracterului înnăscut și dobândit al instinctului agresiv.
H. Montaigner & colb. (cf. Marcelli, 2003, pp. 23 2-233) studiind copii din cre șă cu vârsta
cuprinsă în intervalul 18 luni – 5 ani, descrie o serie de secvențe de comportament, unele
destinate să stabilească o legătură sau să liniștească (zâmbet, mângâiere, înclinarea capului pe
umăr), altele care antrene ază o ruptură a relației, refuzul sau agresiunea (țipăt scurt, grimase,
deschiderea largă sau subită a gurii).
Considerând că valoarea adaptativă a agresivității interspecii este evidentă, etologii și -au
concentrat atenția asupra celei dintre indivizi apa rținând acele iași specii , agresivitatea
conspecifică sau intraspecie. Problema care apare în acest caz este aceea că luptele dintre
membrii aceleiași specii, prin faptul că duc la răniri frecvente și uneori chiar la moarte, pot
conduce la efecte negative a supra speciei în cauză prin micșorarea drastică a efectivelor ei.
Acesta este motivul pentru care la multe animale instinctul agresivității este dublat de unul care
inhibă distrugerea totală a adversarului care adoptă un comportament submisiv și dă semne c ă se
recunoaște învins. Tensiunea dintre agresivitate și inhibarea ei se rezolvă prin comportamentul
agresiv ritualizat , în care atunci când în desfășurarea luptei apare evidentă superioritatea unuia,
adversarul învins dă semne că se recunoaș te ca atare iar câștigătorul, deși și -ar putea distruge
oponentul se oprește . (Lorenz, 1998) . La aceasta se adaugă manifestările de dure re din partea
victimei.
La om întâlnim același mecanism inhibitoriu al agresivității? Po trivit lui Lorenz, doi
factori contribuie ca actele agresive să fie mai frecvente la om. În primul rând datorită faptului c ă
omul utilizează arme sofisticate care pot omorî la distanță, situație în care nu sunt percepute
direct efectele asupra victimei și, drept urmare, aceasta nu poate induce milă și reținere. La
aceasta se mai adaugă faptul că victima nu se angajează decât rar în acte de liniștire care joacă
rolul de inhibitori ai comportamentului agresiv. Realitatea demon strează că, de regulă, un act
agresiv determină ca replică o agresiune și mai puternică care conduce la escaladarea conflictelor
mai ales în situațiile când sunt implicate grupuri mai mari.

Din perspectivă psihanalitică, Sigmund Freud (1920) odată cu apariția lucrării Dincolo
de princip iul plăcerii , introduce un instinct al morții Thana tos în opoziție cu Erosul . Energia
proprie instinctului morții , confruntată cu energia libidinală este dirijată spre ceilalți sub forma
agresivității și permite astfel individului să supraviețuiască prin intermediul agresiunii asupra
altuia. Admiterea unui instinct al distrugerii nu necesită schimbări fundamentale în teoria
libidoului. Singura modificare pe plan teoretic pe care o implică acest fapt este că sadismul și
masochismul sunt acum considerate fu ziuni sau mixturi ale impulsurilor libidinale și distruct ive
și nu impulsuri de natură integral lidibinală (Horney, 1995) .
Pentru Freud, agresivitatea are un caracter inevitabil și se poate manifesta independent de
caracteristicile situa ționale. El admite totuși că, într -o anumită măsură, agresivitatea poate fi
canalizată prin regulile vieți în societate și prin intermediul Supraeului. Teoria pulsională a lui
Freud este un principiu explicativ dar nu este analizabilă în mod empiric. Ea este contestată chiar
de cîțiva discipoli ai lui Freud, care consideră agresivitatea ca un fenomen reactiv și social
(Fromm, 1973).
K. Horney apreciază, de pildă, că punctul nevralgic al ipotezei lui Freud nu constă î n
afirmația că omul poate fi agresiv, dușmănos și crud, nici în extensiunea și frecvența acestor
reacții, ci în afirmația că manifestările distructive pe planul acțiunii și al fantazării ar fi de n atură
instinctuală. Extensiunea și frecvența manifestărilor agresive nu sunt o dovadă că agresivitatea
este de natură instinctuală. Pare mai rezonabil , afirmă autoarea , să afirmăm că agresivitatea și
ostilitatea reprezintă o reacție la situațiile în care ne simțim primejduiți, nedrep tățiți sau
obstrucționați în d esfășurarea planurilor noastre de importanță vitală.
Bibliografie:
Fromm, E., 1973, Texte alese, Edit. Politică, București
Gorgos, C., 1987, Dicționar enciclopedic de psihiatrie, Editura Medicală, București;
Horney, K., 1995, Direcții noi în psihanaliză, Editura Univers encicl opedic, București;
Lorenz, K., 1998, Asa-zisul rău. Despre istoria naturală a agresiunii, Editura Humani tas,
București;
Marcelli, D., 2003, Tratat de psihopatologia copilului, Editura Fundației Generația, București;