Perspective de Abordare a Creativitatii

http://theatredelaction.com/universulenergiei/intrebari/creativitatea/

PROLEGOMENE

Studiul creativității -factori și condiții ce îl impun

Studiile sistematice asupra creativității au ca dată de început acceptată de specialiști anul 1950 (Welsh G.S., 1973, p.231; Puccio G.J., 1989, p. 13), când J.P. Guilford, în calitate de președinte al Asociației Americane de Psihologie, elaborează declarația inaugurală intitulată "Creativity", în care atrăgea atenția asupra neglijării acestui subiect de către psihologi și a sărăciei studiilor într-o arie fundamentală a comportamentului uman cu atât de largi implicații economice și sociale (Guilford J.P., 1950).

În deceniile 6, 7 și 8 ale secolului XX se înregistrează "o explozie" de studii și cercetări, articole și cărți despre creativitate, în 1963, S.A. Golan semnalează marea diversitate a motivelor, intereselor, atitudinilor și a abordărilor caracteristice cercetărilor în domeniul creativității și pentru o rapidă orientare în domeniu, el propune clasificarea lor în patru categorii de bază: studii cu privire la produs, proces, măsurare și personalitate creatoare.

Pe aceeași dimensiune teoretică, în 1970, Mărie Dellas și Eugene L. Baier sugerează clasificarea literaturii despre creativitate tot în patru orientări largi, care au ca subiect:

a) produsul; b) procesul; c) personalitatea creatoare; d) factorii de mediu care inițiază și dezvoltă creativitatea.

Aceste clasificări sunt aprofundate de G. Welsh, care, alături de factorii facilitatori ai creativității, conturează și importanța locului (mediului) în stimularea și manifestarea creativității. De altfel, rolul mediului în manifestarea creativității, denumit de cercetătorii americani "Press", nu se reduce numai la factori externi și interni ce facilitează sau inhibă creativitatea. Acest aspect antrenează, după părerea noastră, valențele bio-psiho-socio-culturale ale mediului în care individul își angajează și creează propriul parcurs existențial.

Creșterea rapidă a interesului și a volumului de cercetări cu privire la creativitate a condus specialiștii la considerarea factorilor care au impus sau impun investigațiile în domeniu.

În 1989, G. Puccio publică o listă în care selectează 11 factori -rațiuni ce conduc la abordarea creativității. Aceștia sunt:

1. dezvoltarea potențialului uman în jurul Q.I. (studiile dedicate acestui termen au indicat că inteligența este distinctă de creativitate);

2. creșterea competiției în afaceri și industrie;

3. utilizarea eficientă a resurselor umane; ~

4. descoperirea a noi și performante soluții de rezolvare a problemelor;

5. dezvoltarea societății;

6. constituirea unei noi discipline;

7. dezvoltarea cunoașterii, îmbogățirea cunoștințelor;

8. fenomenul uman natural,aspect important al societății omenești;

9. creșterea interesului în problemă;

10. contribuții la eficientizarea relației de conducere;

11. intensificarea proceselor de învățare.

Cele 11 rațiuni conturează, în concepția autorului menționat, tot atâția factori motivaționali ce impulsionează și susțin cercetările în domeniul creativității.

Într-un studiu finalizat în 1988 (Stoica Ana, Caluschi Mariana, 1988, p.9-18), noi clasificam rațiunile ce impun studiul creativității în rațiuni sociale și rațiuni individuale, între rațiunile sociale delimitam factori de ordin general, larg umanitari, între care includeam explozia cunoștințelor tehnico-științifice, asaltul informațiilor, apariția unor meserii și dispariția altora, crizele planetare și creativitatea ca datorie patriotică și de serviciu etc. între rațiunile de ordin individual includeam: trebuința de auto realizare, creșterea capacității de adaptare și integrare socială, întărirea mecanismului de apărare împotriva stress-ului, anxietăților de tot felul, optimizarea umană prin satisfacțiile oferite de creația proprie etc.

Comparând cele două clasificări, se observă cu claritate că rațiunile principale se regăsesc, atât în motivațiile general umane, cât și în cele individuale, cu toată diferența de sistem politic, social, economic.

Factorii principali care determină studierea fenomenului creativității sunt consemnați și de studiul asupra manifestării creativității în Japonia, al cercetătoarei Martina Schwartz (1992). Autoarea conturează particularitățile social-culturale ce influențează creativitatea în societatea japoneză și care determină principalele diferențe de concepere și abordare practică a creativității dintre modelul occidental (orientat spre creativitatea individuală) și modelul japonez, orientat spre creativitatea de grup.

Pentru a înțelege cerințele societății de tranziție față de domeniul cercetării creativității și a posibilităților de acțiune și răspuns, trebuie să amintim succint preocupările psihologilor români în domeniu.

Specialiștii români au abordat studiul creativității în deceniul patra al acestui secol, prin cercetări în aria individului superior dotat (Roșea AL), în domeniul creativității artistice (Rusu L.), al filosofiei creației (Blaga L.) sau al creativității tehnice (OdoblejaȘt.). După 1956, reîncep cercetările sistematice din domeniul creativității (Roșea Al., 1967, 1981), evantaiul lor cuprinzând abordări ale fenomenului creativității din perspective variate, de la creativitatea individuală la cea de grup (Roco Mihaela, 1978), de la creativitatea elevilor (Bejat M., Nicola G., Liiceanu Perju Aurora, 1979, Stoica Ana, 1983) la creativitatea tehnică (Belous V., 1986, 1987; Roco Mihaela, 1983) etc.

În 1978, P. P. Neveanu elaborează conceptul de creatologie după ce, anterior, (1971) a elaborat modelul bifactorial al creativității. Putem spune că, în deceniul opt, s-a creat chiar o școală de creatologie la București având ca promotori pe P.P. Neveanu, Mihaela Roco, Marian Bejat, Grigore Nicola, Aurora Perju Liiceanu, Ion Neacșu. Desființarea Institutului de Psihologie în 1982 a cumnat brutal și cercetările teoretico-aplicative ale acestei școli.

Meritul de a realiza o Școală a creației tehnice, în ale cărei programe problematica psiho-pedagogică și sociologică a creativității are o pondere mare, revine omului de știință ieșean profesor V. Belous – întemeietorul primei școli de Inventică din România. Pregătind până în 1989, 15 serii de cursanți (ingineri, economiști, studenți) pentru creația tehnică, Școala de Inventică de la Iași a contribuit și la menținerea, aprofundarea și diversificarea studiilor în domeniul larg al creativității/inventivității.

Se impune ca o concluzie ideea că în România cercetările în domeniul creativității și inventicii au avut o continuitate în unele cazuri cu priorități de nivel mondial (Odobleja Șt., Neveanu P.P., Belous V.).

Studiul creativității grupurilor, dezvoltat în principal de Mihaela Roco la București, a constituit și obiectiv al cercetărilor efectuate la Iași de autoare și Ana Stoica. Ulterior eu am extins cercetările în domeniul psihologiei sociale a grupului creativ axându-mă pe aspectele de schimbare și formare prin creativitate.

2. Schimbarea prin creativitate

La acest început de mileniu specialiștii din diferite arii de cercetare sau domenii ale activității practice își propun să pregătească oamenii pentru societatea viitorului care încă nu există, dar ale cărei caracteristici încep să ne sfideze: o societate informațională de nivel planetar, cu o pluralitate a lumilor și culturilor, cu o diversitate a fenomenelor și proceselor sociale, politice, economice, aflate într-o derulare accelerată, o societate a cărei trăsătură, bine conturată și percepută de noi, este schimbarea.

Așa cum evidenția cunoscutul psihosociolog Adrian Neculau (1996, p. 223), preocuparea pentru problematica schimbării nu este nouă, găsind-o și în Biblie, iar în științele sociale tema schimbării s-a pus prin intermediul sociologiei încă din sec. XIX prin contribuția lui A. Comte.

De-a lungul timpului, schimbarea la nivel socio-cultural a fost interpretată drept evolutivă de către Herbert Spencer și darwiniștii sociali; ciclică de către sociologul Osvald Spengler și istoricul Arnold Toynbee; ca funcțională de sociologul Talcott Parsons sau conflictuală de către marxiști (Grosu N., 1997, p. 140-145). Acum, ea apare unora ca turbulentă, imprevizibilă, accelerată (Sanchex-Huerta A., Shepard W., 1994) și, în același timp, ca globală, informațională, inducând performanță creativă.

Realizând, dintr-o perspectivă psihologică, un studiu aprofundat asupra schimbării sociale, A. Neculau (1996, p. 223-246) conturează, pe baza unei vaste literaturi de specialitate recente, factorii, condițiile, agenții și strategiile schimbării, analizând totodată și fenomenul rezistenței la schimbare. Implementarea schimbării, scrie autorul citat (p.244), nu este un proces coerent, compact și concomitent în economie, societate, organizații; mai mult, el se desfășoară asincron, schimbarea provocând un șoc care poate paraliza acțiunea, bloca inițiativele, deformând percepția corectă a evenimentelor, soldându-se cu tensiuni, anxietate, trezind fenomenul de rezistență directă sau disimulată. Una din cauzele rezistenței la schimbare trebuie căutată și în formația inițială a individului în dependență de concepțiile și mentalitățile sale.

O primă concluzie pe care o conturăm este necesitatea schimbării sistemului formativ care trebuie să pregătească omul pentru a trăi "schimbarea ea însăși în schimbare" (vezi și Huerta A.S.; ShepardW., 1994).

Cum își vor realiza formatorii obiectivul propus pentru ca viitorii actori .sociali să-și dea seama mai bine de pluralitatea dimensiunilor situațiilor, de multitudinea legăturilor în care se află ele, de diversitatea posibilităților de trecere a unora în altele, de modurile în care ei vor putea realiza pilotajul public pentru a sesiza și corela la timp fenomenele și problemele noi cu efecte și implicații majore la nivelul socio-umanului etc., aceasta este o provocare-problemă adresată de viață cercetării psihosociale și educaționale.

Unele soluții vin deja din arii diferite ale teoriei și practicii, cum sunt psihologia socială, psihologia educațională, psihologia managerială sau psihologia moralei și religiei.

De la propunerea de identificare și structurare a repertoarului de abilități și capacități și transformarea lor în competențe de către fiecare individ (Tyler Leona, 1978, p. 13), la sugerarea antrenamentelor pentru dezvoltarea skills-urilor necesare adaptării creative și performante la schimbare (Roco Mihaela, 1976, 1980; Belous V., 1996, 1997; Moraru I., 1997) sau la pregătirea de la vârstele mici pentru conceperea creativității ea mod de viață (Amabile Tereza, 1997) și până la soluția "reinventârii lumii" în ceea ce privește științele, morala, economia, structurile sociale… inclusiv omul trebuie reinventat printr-o educație creativi (Fustier M., 1993, p. 16), toate răspunsurile ce se oferă conturează implicarea potențialului creativ al formatorului și viitorului actor social.

într-o lume în care se mai confundă încă perfecțiunea ci imobilitatea și care încearcă să-și domine propria dezvoltare se întrezăresc trăsăturile viitorului, apreciază Fustier M. (1993, p.24): trăsături care cer transformări la nivelul comportamentului uman ce i-ai permite corpului social o anumită capacitate de primire, de deschidere în fața viitorului, care i-ar oferi posibilitatea să se transforme mai rapid și cu mai puține probleme într-o societate mai bună. Autorul citat pune în paralel, (vezi tabelul nr.l) comportamentele societății iudeo-greco-latino-creștine (coloana din stânga) considerate a fi trăsături mecaniciste și naționaliste care au determinat menținerea acestei lumi și "i-au permis să conceapă economia industrială care este în mâinile sale cu o tendință extraordinară de a se dezvolta", cu transformările comportamentale cerute de noua societate.

La nivel intelectual, afectiv, al structurii sociale și al relațiilor interumane, se întrevăd și se cer schimbări (coloana din dreapta) ce-i vor permite să-și asume și să depășească situația actuală "pentru a rămâne fidel propriului său destin și pentru a domina fenomenele planetare (crizele etc.) pe care ea le-a născut".

Chiar dacă nu suntem întru totul de acord cu tabloul schițat de Fustier M., apreciem că marea majoritate a trăsăturilor evidențiate în partea dreaptă a tabloului constituie:

a) obiective ale cercetării psiho-sociale;

b) finalități în științele educației;

c) cerințe impuse omului contemporan în toate comunitățile, mai cu seamă în cele aflate în tranziție și restructurare economică. Lumea în schimbare promovează valori cum ar fi:

/. Aptitudinea de a trece dincolo de sine însuși (de u fi altruist);

2. Capacitatea de a depăși limitele pe care pare să le impună societatea (depășirea normativului);

3. Imaginația de a duce la capăt situații neprevăzute;

4. Inițiativa și curajul de a-și asuma responsabilități;

5. Puterea analogică, aptitudinea de a stabili relații între obiectele lumii pentru a le perfecționa rapid, apropiindu-le unele de altele;

6. Puterea de a rupe barierele afective ridicate de ceea ce există deja (tradiție, presiune socială, tabu-urile și prohibițiile intelectuale), și de a consimți la reconsiderarea profundă a universului său intelectual.

Tabelul l

Tablou general al transformărilor comportamentale în noua

societate

(DupăFustierM., 1993, p. 15)

Aceste valori caracterizează la ora actuală comportamentul creatorului, descoperitorului, inventatorului. Creatorul este deja înaintea celorlalți și își asumă riscurile sale. Are îndrăzneala de a abandona identicul pentru a merge către diferit, aceasta presupunând mobilitate afectivă și curaj. Descoperitorul care, deocamdată, este un om solitar în sânul unei societăți dependente de obiceiurile sale, trebuie să impună inițierea și practicarea tehnicilor și metodelor de creativitate pentru ca abordarea creativă să devină "un reflex al spiritului care se manifestă în momentul necesar și independent de circumstanțe" (Fustier M., 1993, p.21-22). Finalitate a educației creativității, acest reflex fundamental al spiritului nu se reduce doar la a gândi cu logică, ci face ca subiectul să practice o logică mai amplă, conformă nu doar cu regulile interne ale gândirii abstracte, ci cu mișcarea însăși a realității cu care spiritul va intra în rezonanță. (Fustier M., 1993, p.58).

O soluție complexă la problema enunțată anterior considerăm că Trebuie căutată în logica proceselor social-economice și rezolvărilor adoptate la provocările și întrebările secolului XX, cât și în descoperirile științifice ale acestui secol. Descoperirile științifice sunt apreciate ca modalități majore de schimbare atât în planul ideilor, al culturii nonmateriale cât și un câștig de cunoaștere în plan social, economic cu impact în planul culturii materiale.

Din perspectiva psihologiei sociale, studiul științific asupra creativității și a grupului mic, a condus la descoperiri științifice cerute de necesitățile și marile probleme cu care s-a confruntat societatea. Pe această linie amintim și aprecierea lui Cari Rogers, care afirma că descoperirile teoretice și tehnice legate de utilizarea grupului sunt echivalente ca importanță cu descoperirea energiei nucleare (Zamfir Elena, 1997, p. 151). Despre grup și despre creație s-a vorbit încă din antichitate, dar studiul lor științific, riguros se impune în deceniile 4-5 ale acestui secol prin contribuțiile lui Kurt Lewin pentru grup și ale lui J.P. Guilford pentru creativitate.

În ambele domenii de cercetare, studiile abundente aduc contribuții de valoare de care au beneficiat și beneficiază teoria și practica la nivel social, economic, politic, organizațional etc. Cercetările și descoperirile din cele două domenii: al grupului și .al creativității au condus spre impunerea, în ultimele decenii, a psihologiei sociale a creativității. Contribuțiile Terezei Amabile cu privire la modelul componențial al creativității, ale lui Popescu-Neveanu P. referitoare la modelul bifactorial al creativității, cele ale lui Ion Moraru autorul modelului euremelor, cât și cele ale Mihaelei Roco asupra creativității individuale și de grup constituie numai câteva din descoperirile care structurează căi și modele de adaptare performantă și de rezolvare creatoare a problemelor. Totodată ele au deschis arii de cercetare noi care așteaptă și presupun noi studii experimentale.

3. Argumente orientative pentru studierea grupului creativ

A încerca să reții atenția specialiștilor cu o problemă din vasta arie de cercetare a grupului, după ce s-au elaborat lucrări numeroase și s-au impus teorii ce interpretează realitatea grupală dintr-o pluralitate de perspective, este o întreprindere dificilă dar totodată incitantă. Iată câteva considerente care o susțin: recunoașterea aproape unanimă a valorii grupului pentru individ cu sublinierea ce aparține psihosociologicului A. Neculau: "grupul a constituit de la începuturile umanității cadru de afirmare și de securitate, a exprimat nevoia asociativă a ființei umane, a exprimat esența omului" (1977, p.35), cu atenționarea că "atunci când nu vom mai avea nevoie de grup, omul își va pierde probabil principala caracteristică a naturii sale: nevoia de socializare", împlinirea acestei trebuințe se realizează corelat ca modificările aduse de evoluția social-psihologică, existând mere unghiuri noi de investigare a grupurilor umane.

Un alt argument îl constituie faptul că grupurile ocupă < poziție centrală în schema vieții sociale. Trăind cea mai mare părți din viața noastră în grup, încercând să intrăm și să ieșim dintr-un grup ne obișnuim cu grupul într-atât, susține Forsyth D.R. (1983 p.3), încât influența lor asupra comportamentului nostru devine greu de măsurat dacă nu imposibil. Acest fapt induce ideea cercetării, delimitării și înregistrării principalelor efecte ale activității în grup ca o contribuție utilă formatorilor pentru eficientizarea comportamentului uman și de ce nu, obținerea confortului psihic prin participarea la activitățile de grup. Alt considerent de menționat este .și faptul că, oricât de intense și cuprinzătoare ar fi cercetările într-un anumit domeniu tot mai rămân pete albe sau arii mai puțin cercetate, deoarece nu s-au elaborat metodologiile adecvate, cum afirma și J.C. Abric (1984, p.212), atunci când constata că, după un început promițător domeniul creativității grupurilor a rămas interzis cercetărilor.

Nu în cele din urmă, reamintim două observații făcute de doi psihologi: C.G. Jung și M.Ralea. Jung afirma că "nicăieri nu suntem mai aproape de tainele ultime ale tuturor începuturilor decât în cunoașterea sinelui propriu, pe care de atâtea ori ni-1 închipuim deja cunoscut, dar adâncurile universului ne sunt mai cunoscute decât adâncurile sinelui nostru" (Jung C.G., 1994, p.45).

Această indiferență față de studiul omului este justificată într-o anumită măsură de M. Ralea care preciza cu amărăciune într-un studiu din 1924 că oamenii dau mai multă atenție celor care fac cercetări în tehnică și ajung la descoperiri care le sporesc confortul fizic, decât celor care studiază și descoperă legile sufletului (Ralea M., 1938, p. 146).

Aprecierile celor doi psihologi ne-au susținut în aprofundarea cercetărilor cu privire la grup orientându-ne spre studiul efectelor pe care activitatea într-un grup mic, cum este cel creativ, le produce la nivelul individului participant. Considerăm că cercetarea noastră se concentrează pe o problemă puțin sau indirect studiată, iar rezultatele au utilitate pentru un management creativ al resurselor umane. Antinomia pare a fi unul din semnele existenței noastre. Din momentul în care ieșim din infinit și intrăm în lume și până în momentul când ieșim din lume și intrăm în infinit după curba imaginată de C.G.Jung (1994, voi. III, p.51) trebuie să ne adaptăm, rezolvând inteligent și creativ probleme, contradicții, provocări, depășindu-ne uneori limitele.

Antropologul și psihologul român Ion Biberi (1945, voi. II, p. 307 și 1971, p. 253) enunță că "antinomiile esențiale ale individualității, apte a ne introduce în structura autentică a personalității" ar fi următoarele:

a) coexistența aparent paradoxală între unicitatea individualității, a caracterului ei singular și irepetabil în univers și faptul că fiecare individ este exemplar de serie al unei specii date, deci individ unic și exemplar de serie;

b) opoziția între unitatea de structură a organismului, a convergenței funcțiilor vitale într-un tot organizat și caracterul relativ al acestei unități, depășirea ei prin ereditate;

c) opoziția între stabilitatea individualității și evoluția ei în timp sau "durată în schimbare".

Acestor antinomii alăturăm și paradoxul relevat de faptul că, deși suntem indivizi unici și irepetabili în dimensiunile fizico-psihice actuale, procesul formării si maturizării personalității se realizează în ontogeneză prin traversarea unor grupuri primare și secundare, individuarea, adică crearea și "re-crearea" personalității primește influențele formative de la grupul familial, școlar, academic, profesional, de loisir, de partid până la grupul de pensionari activi sau rezidenți ai azilelor de bătrâni.

Cum rezolvăm aceste paradoxuri în decursul existenței, a fost o întrebare la care s-a încercat și se încearcă încă un răspuns. C.G. Jung spunea că numai prin faptele noastre creatoare ne putem cunoaște și depăși; Ion Biberi consideră că personalitatea este "o realitate spirituală in permanentă creștere .și împlinire creatoare" și numai prin creație putem "depăși destinul" (1945, p. 387.)

Contradicțiile esențiale prezentate mai sus evidențiază, de fi două necesități imposibil de ocolit: adaptarea creatoare și acțiunea grup. Ca urmare soluții de rezolvare a contradicțiilor esențiale existenței noastre ne-ar putea fi oferite de creatologie și sociologie grupului mic, mai bine zis de domeniul interdisciplinar de cercetare psihosociologia grupului creativ.

Dinamica grupului și impactul asupra participanților

Dinamica grupului. Concept și caracteristici

Cercetările de psihologie socială consacrate grupului de-a lungul secolului al XX-lea, fie că au răspuns la întrebări cum ar fi: Ce este un grup? Cum funcționează un grup? De ce se întâlnesc oamenii în grup? Ce avantaje oferă grupul sau ce prejudicii aduce el individului? fie au delimitat rațiuni și condiții ale activității în grup urmărind în principal un scop – cum să facă grupurile mai eficiente, cum să crească performanța lor în activitate. Studiile au dus la descrierea și descoperirea principalelor caracteristici, fenomene și procese de grup, dar si la evidențierea faptului că "grupul apare a fi într-o stare de continuă schimbare" (Seamen D.F., 1981, p. 103).

Studiul științific al grupului a impus ca termen pentru a desemna evoluția fenomenelor și proceselor de grup, conceptul de dinamica grupului, care desemna într-o transpunere exactă forțele care acționează în interiorul unui grup (Neculau A., 1974, p.59).

Kurt Lewin este creditat de oamenii de știință ca fiind cel care a delimitat și a făcut cunoscut termenul, pentru a se referi la ceea ce se întâmplă în situații de grup, iar D.Cartwright și Zander A. au continuat utilizarea termenului, numind dinamica grupului "câmpul cercetării dedicate pentru a strânge cunoștințe despre natura grupurilor, legilor dezvoltării lor, a interrelațiilor lor cu indivizii, cu alte grupuri și instituții mai mari" (Forsyth D., 1983, p.l 1).

In timp, în sfera dinamicii de grup au intrat mai multe aspecte ale grupului: de la analiza științifică a grupurilor la construcția teoriilor cu privire la grup și riguroasa testare a adecvării acestor teorii, prin cercetările empirice; de la studiul metodelor ce permit acțiunea asupra membrilor grupului la impactul proceselor de grup și a efectului lor asupra organizațiilor sociale.

Ca urmare, domeniul dinamicii grupului cuprinde, după opinia autorilor R. Mucchielli, (1971, p. 15) și A. Neculau (1977, p.59) două subdomenii distincte:

1) ansamblul de fenomene psihosociale care se produc în grupurile mici ca și legile naturale ce fac să interacționeze aceste fenomene;

2) ansamblul, constelația metodelor ce permit acționarea asupra personalității prin intermediul grupului și a celor ce permit grupurilor mici să acționeze asupra organizațiilor sociale.

Cercetarea dinamicii grupului a conturat trăsături ale acesteia cum este caracterul său holistic care cere ca grupul să fie privit ca un tot, ca un sistem în care comportamentul membrilor este determinat de interacțiunea dintre caracteristicile personale și factorii de mediu (care includ însușiri ale grupului, ale membrilor grupului și ale situației) sau grupul primește informații din mediu, procesează aceste informații prin comunicarea internă și elaborează produse. Prin dinamica de grup s ajunge la formularea scopurilor și împlinirea lor prin acțiuni, iar membrii sunt răspunzători de eficiența acțiunilor lor. D. Forsyth, (1983, p.l4) argumentează caracterul interdisciplinar al dinamicii grupului faptul că studiul și influența grupurilor este larg răspândită. Teoria și cai cetarea grupurilor sunt relevante pentru marea majoritate a disciplinelon sociale "chiar dacă scopurile principale ale acestor discipline diferă"; studiul dinamicii de grup este prezent și în disciplinele aplicative ca afaceri, administrație, managementul resurselor umane, justiție etc.

Forsyth a grupat principalele discipline și subiectele aparținând de, dinamica grupului pentru a evidenția caracterul interdisciplinar al dinamicii grupului, după cum apare în tabelul de mai jos:

Tabel Teme ale dinamicii de grup studiate de variate discipline

(apud Forsyth D., 1983)

Noi adăugăm acestui tabel domeniul creatologiei cu subiecte relevante- grupul creator, grupul creativ, leadership-creativ ctc.

Apreciem însă faptul că D. Forsylh este primul care pune în evidență caracterul multidisciplinar al dinamicii grupului, idee susținută și de Wisscher P.D. (1996, p. 396) pentru a explica funcționarea câmpului dinamicii grupurilor.

Definită drept "capacitatea grupurilor de a se schimba în timp" dinamica grupului a pus în lumină și caracterul stadial al dezvoltării grupurilor, specialiștii având două explicații cu privire la schimbările ce apar în evoluția grupurilor:

a) modelul fazelor care se repetă: explicație care sugerează că anumite structuri tind să domine interacțiunea în grup în timpul diferitelor faze ale dezvoltării grupului, aceste faze putând să reapară în viața de mai țâr/iu a grupurilor, mai ales în grupurile terapeutice și de sensibilizare;

b) teoria stadiilor secvențiale care explică mișcarea grupului și dezvoltarea sa ca trecând prin câteva faze. După Tuckman și Jensen (apud Forsyth, 1983, p. 201), acestea sunt:

1. stadiul de formare – caracterizat prin tentativa de interacțiune între membri; discursuri politicoase, tăceri ambigue; este stadiul în care se schimbă informații, se dezvoltă atracția între vecini și orientarea cate alții și situația de grup;

2. stadiul haosului și furtunii – caracterizat prin tensiuni și insatisfacții provocate de alții, competiție între membri, lipsa ascultării active, criticarea ideilor, interpunerea vorbitorilor, ostilitate și conflicte, tensiune emoțională crescută ele.

3. stadiul normativ – când se dezvoltă structura de grup, crește coeziunea și armonia, se stabilesc roluri și relații, normele încep să fie agreate, apare consensul și starea de bine în prezența celorlalți;

4. stadiul performanței în care se pune accentul pe realizare, orientare în sarcină și concentrarea pe

eficiență, performanță, crește cooperarea în rezolvarea problemelor și încrederea în ceilalți membri ai grupului, descrește starea tensională.

5. stadiul suspendării (final) – caracterizat prin îndeplinirea sarcinilor, reducerea dependențelor, atingerea scopurilor; apare tendința de dizolvare a grupului și regretul, crește starea emotivă.

O descriere și analiză asemănătoare asupra stadiilor de dezvolți și evoluție realizează și Johnson și E.Johnson (1983) preluată și de Demark(1991,p.l82-183).

G. Corey și Mariane Corey (1982) în lucrarea "Groups: Process] and Practice", delimitează în plus, un stadiu de pre-grup de la care se trece la stadiul de formare și un stadiu de post-grup care urmează! stadiului final, de suspendare.

în înțelegerea dinamicii grupului, ambele construcții teoretic oferă explicații și perspective utile pentru cunoașterea variatelor tipuri grupuri, a proceseler de grup, a apariției, manifestării și duratei impactului activității în grup asupra membrilor etc.

Impactul dinamicii de grup între beneficii și costuri

După aproape o jumătate de secol de cercetări în domeniul grupului mic, datele și dovezile experimentale au contribuit la conturarea unor perspective diferite de percepere și considerare a rolului și a impactului pe care îl au grupul și dinamica sa la nivelul membrilor săi.

După M. Zlate și Camelia Zlate (1982, p. 8-10) și A.Neculau (1989, p. 127), aceste perspective sunt:

a) grupul este considerat ca mediu existențial al indivizilor, spațiu în

care ei trăiesc ți își desfășoară activitatea, cooperează și întrețin relații;

b) grupul este văzut ca nivel științific de organizare a realității sociale,

care nu se reduce Ia suma membrilor săi ci, al când specific derivă din interacțiunea pregnantă, puternică și autentică dintre toți membru săi; în virtutea căreia se realizează orientarea acestora spre îndeplinirea scopurilor și ierarhizarea si/sau structurarea statutelor și rolurilor sociale;

c) grupul este perceput ca mijloc de socializare, formare și dezvoltare a personalității umane, ca mediu educativ și educogen;

d) grupul apare ca laborator in care impactul activității și interacțiunilor contribuie Ia plămădirea citat a personalității fiecăruia dintre membrii componenți, cât si a relațiilor dintre ci, a concepții/or si atitudinilor despre sine, despre alții, despre grup;

e) grupul este, de asemenea, considerat ca factor determinant al comportamentului și acțiunii umane, cu impact pozitiv și/sau negativ asupra acestora, facilitând inserția socială a individului sau accelerând maturizarea socială o lui;

J) el apare ca centru activ, dinamic, evolutiv nu doar al devenirii umane ci și al autodevenirii, al schimbării sale;

g) Impactul activității de grup duce la impunerea lui ca instrument de reconstrucție umană, morală, cultura grupului conținând forțe deosebit de active în construirea si modelarea comportamentului individual (cj. Zamfir Elena; Zlate M.; Neculau A.).

Reflectând la beneficiile și costurile pe care grupul le aduce membrilor săi, N. Grosu (1997, p.38) consideră că "beneficiile vitale dobândite de individ prin grup presupun suportarea unor costuri rezultate din specificul funcțional al grupului"

Autorul citat pune în paralel avantajele, beneficiile aduse de grup și costurile implicate sintetizate de noi în următorul tabel:

Tabelul 4

Concluzia formulată de N. Grosu este că, nivelul valoric al grupului este corelativ cu media valorică a membrilor săi; asigurând existența tuturor membrilor pe seama contribuției indivizilor supramedii, grupul constituie prin sine un factor de ocrotire a indivizilor submedii și un factor de constrângere a indivizilor supramedii "Fără acest preț, existența umană ca existență culturală nu este posibilă" (Grosu N., 1997, p.39).

Deși nu ia în considerare decât unele aspecte ale impactului l grupului asupra indivizilor ce formează grupul, autorul citat pare să considere costurile mai mari decât beneficiile aduse de grup, iar impactul grupului defavorizant pentru indivizii dotați.

Dovezile oferite de observarea timp de doi ani a unor grupe mici I de elevi cu sarcină didactică și a peste opt ani de studiere a unor grupuri creative formate din subiecți diferiți ca vârstă și pregătire culturală și potențial creativ, ne permit să afumăm că activitatea în grup este benefică și pentru indivizii de nivel submediu și mediu cât și pentru cei supramedii și superior dotați. De asemenea, activitatea în grupurile cu sarcină didactică poate fi mai mult stresantă decât ocrotitoare pentru indivizii de nivel mediu. Aprecierea lui N. Grosu nu are în vedere și alte aspecte ale impactului activității de grup cum ar fi valoarea terapeutică a activității de grup (alături de cea formativă, actualizatoare, educativă etc.).

Studii comparative cu privire la efectele terapeutice ale grupurilor tradiționale

Irvin Yalom a realizat în deceniul VIII studii comparative asupra efectelor terapeutice ale grupurilor mici. Aceste studii i-au permis cercetătorului practician să identifice 11 factori curativi care acționează în toate grupurile de lucru, de psihoterapie și produc schimbarea membrilor (Yalom I., 1970, 1975).

Concluzia a fost că acești factori interacționează în grup cu celelalte variabile cum ar fi: relația de conducere, scopurile grupului, diferențele dintre membri etc.

Din interacțiunea factorilor curativi prezenți, într-o măsură mai mare sau mai mică în activitatea grupului mic, rezultă impactul psihoterapeutic al unor tipuri de grupuri mici.

I. Yalom și colaboratorii au contribuit, prin cercetările lor cu privire la factorii curativi de grup, la îmbogățirea teoriei și prin terapiei de grup și au întregii imaginea unui impact pozitiv al dinamicii grupului asupra indivizilor ce îl compun.

Trebuința de viață în grup și avantajele grupului

Majoritatea psihosociologilor au apreciat necesitatea grupului și avantajele lui pentru formarea indivizilor. în timp ce A. Neculau (1977, p.35) afirmă că atunci când nu va mai avea nevoie de grup, omul își va pierde principala caracteristică a naturii sale, D. Forsyth (1983) apreciază că desfășurându-și cea mai mare parte din existență în grup, omul se obișnuiește atât de mult cu grupurile, încât influența lor asupra comportamentului unora devine greu de măsurat dacă nu imposibil, iar N. Grosu discutând despre grupul mic susține că nevoia individului pentru intimitatea unui grup este atât de mare încât, dacă omul nu are posibilitatea să-1 creeze spontan, îl creează deliberat, sub formă de asociații.

Alături de efectele pozitive pe care impactul activității în grup îl are asupra participanților, cercetătorii grupurilor au evidențiat și efectele negative percepute de participanții la diferite forme de grup.

încercând să răspundă la întrebarea: de te unor- oameni nu le place să lucreze în grup? Van Demark (1991, p. 189-191) identifică mai multe cauze ce țin de individ cum sunt: frica de a-și pierde identitatea și independența lucrând cu alții, frica de alții, frica de risc, de critică, de insucces, de ridicol, sau cauze ce țin de grup, cum sunt: dependența de opiniile altora, presiunea la conformitate, tendința la consens și la a activa și gândi ca alții etc.

Apelând la studiile lui Morgan (1968) și Dyert (1977), Van Demark (1991, p. 191) conturează șapte factori ce cauzează neplăcerea de a lucra în grup:

1. slăbiciunea și sărăcia relației de conducere care este nedemocratică, lasă discuțiile să devieze de Ia subiect, incapabilă să coordoneze activitatea grupului:

2. scopuri și obiective neclare – membrii nu sunt siguri ce vor face, care este scopul final;

3. unii membri nu iau în serios sarcinile, neîncrederea mare dintre participanții la grup;

4. lipsa pregătirii și neîndeplinirea obligațiilor din partea celui l care conduce sau a membrilor cu responsabilități;

5. timp mult pierdut în discuții neproductive; fără concluzii l delimitate, fără asumare de responsabilități, fără acțiuni concrete și j recomandări ale grupului ignorate de superiori;

6. interese de microgrup, persoane negativiste, supercritice sau dominatoare;

7. plasarea intereselor personale înaintea sau în detrimentul scopurilor și obiectivelor grupului.

Concluzia autorului citat este că pentru a avea un grup eficient trebuie luată în considerare o serie de factori: acțiunea unora este necesar a fi j redusă, iar a altora facilitată.

Beneficiile și costurile, efectele pozitive și negative pe care activitatea în grup o are la nivelul participanților, evidențiază trebuința de a cunoaște și delimita impactul dinamicii grupului în funcție de tipologia grupurilor atât în relație cu aspectele legate de fenomenele și procesele de grup cât și cu metodele și tehnicile ce permit și facilitează, apariția efectelor pozitive și un impact benefic la nivelul personalității participanților.

Impactul dinamicii grupului asupra creativității

Influență și impact social

Interesat de procesul de influențare socială a indivizilor de către grupuri sau de către alți indivizi B. Latane a elaborat teoria impactului social care stabilește că influența socială de orice fel este impactul total al altor oameni asupra unei persoane țintă. Acest impact este o funcție multiplicativă a puterii sursei, apropierii (proximitatea) sursei și a numărului indivizilor, (B.Latane și Sharm Wolf 1981, p.438). Forțele sociale acționează asupra individului în același mod în care forțele fizice acționează asupra unui obiect. Ca urmare, în prezența unor surse puternice oamenii se vor conforma, iar rezistența la influența socială este mai posibil să apară când impactul social se divide între câteva forțe puternice și apropiate sau când conformitatea la presiunea socială va scădea în prezența unor persoane rebele.

Cercetătorii în câmpul psihologiei sociale apreciază utilitatea teoriei impactului social pentru predicția influenței sociale, ori de câte ori se pune problema complezenței sau obedienței. Noi considerăm impactul într-o accepțiune mai largă, ca rezultat al activității de grup. Precizăm că în acest studiu vom înțelege prin impact un fenomen psihosocial complex, cauzat de activitatea desfășurată în grup și relevat de efectele și schimbările survenite la nivelul personalității și comportamentului participanților.

Prin efectele sale de facilitare a acțiunii sociale, de educare, de formare și chiar terapeutice, dinamica activității în grup își pune amprenta asupra personalității membrilor, sub forma impactului grupului, contribuind la realizarea ei ca un "construct social".

Amprenta poate avea un caracter pozitiv sau negativ, grupurile mari fiind blamate pentru fenomenele de deindividuare și groupthink, iar cele mici de blocare a manifestării originalității, a divergenței, a inventivității.

Impactul grupului asupra creativității între facilitare socială și presiune la conformitate

Două aprecieri conturate din studiul grupului mic și creației în diferite domenii, de-a lungul timpului, au contribuit la susținerea impactului -puțin benefic și nefavorabil – pe care grupul îl are asupra potențialului creator al individului. Aceste teoretizări sunt:

a) susținerea influenței negative pe care interacțiunea în grup, prin presiuni la conformare, obediență și manipulare, o are asupra membrilor, în general și asupra manifestării divergenței și originalității, în special;

b) considerarea subiectului creator ca identificându-se cu individul solitar (Munteanu Anca, 1994, p.139; Stein M., 1994) și argumentul că noile idei se nasc într-o singură minte.

Trebuința de a realiza grupuri de lucru performante a condus la realizarea unor studii comparative între grupele/echipțle de lucru, eficiente și cele neeficiente. Van Demark apreciază contribuțiile lui Lippit (1982, p.196-232) și Johnson și E.Johnson (1983, p. l-3) realizate prin compa-rarea grupurilor după criteriul eficienței. Comparația susține punctul de vedere conform căruia principalele condiții ce contribuie la încurajarea individului de a se manifesta deschis și liber, de a-i respecta pe ceilalți din grup (care se comportă la fel), se întâlnesc în f grupurile creative. "Când un grup nu este eficient in realizările sale, ne putem aștepta la efecte negative in creativitate".

Sunt citate concluziile investigațiilor realizate de Morgan l (1968, p. 71-73) cu privire la efectele presiunii la conformitate care [ acompaniază efortul grupului și al echipei, ce tind să descurajeze l opiniile divergente și să supună individul la presiunea conformării.

Presiunea ia conformitate și efectele ei au fost și sunt intens f studiate de sociologi și psihologi, într-o cunoscută lucrare, R. Mucchielli (1971, p. 27-29) consideră că în grup conformismul are aspecte multiple după varietatea grupurilor, dar acestea există întotdeauna ca o cerință a grupului față de cel ce participă la activitate și aceasta tinde să unifice conduitele, opiniile, percepțiile, informațiile și ideile, fiind o presiune ce tinde să uniformizeze membrii între ei.

Principalii factori ce determină presiunea la conformitate sunt: trebuințe de aprobare, dragoste, acord și trebuințe de certitudine.

Acești factori, considerați și surse ale presiunii la conformitate se. traduc prin două tipuri de conformare: conformare normativă și conformare informațională.

Afirmațiile psihosociologilor evidențiază implicarea primelor patru niveluri ale piramidei motivației, după H. Maslow, ce cuprind trebuințe de deficiență, care acționează tiranic. Cumularea tensiunii lor reprezintă o parte din forța presiunii la conformitate.

Efectele presiunii la conformitate se constată atunci când un individ emite idei noi, originale, insolite, într-un grup de lucru și i se cere să renunțe la ele, fiind dezaprobate. Conformarea la cerințele grupului este resimțită ca o frână, ca o rezistență a grupului, descurajantă pentru inovator. În anumite cazuri, presiunea la conformitate face ca activitatea unui grup să fie mai puțin eficientă decât activitatea individuală.

Van Deinark (1991, p. 194) sintetizează și concretizează efectele pe care dinamica grupului le are asupra creativității. El conturează imaginea impactului pe care grupul îl are asupra creativității, iar fenomenele care relevă impactul grupului asupra creativității sunt următoarele:

a) presiunea grupului inhibă originalitatea;

b) chiar oamenii creativi se conformează la presiunea grupului;

c) nivelul conformismului depinde de tolerarea sau nu a devianței;

d) opiniile experților tind să crească conformitatea;

e) oamenii se conformează mai mult când acțiunile afectează pe alții decât atunci când ei înșiși sunt afectați;

f) diferențele de statute cresc conformismul, descurajează opiniile deviante și reduce eficiența creativă a grupului de lucru;

g) oamenii care se simt respinși se conformează mai mult decât cei care se simt acceptați;

h) uneori grupul așteaptă să se realizeze consensul asupra scopurilor și direcțiilor și atunci conformarea este considerată a fi cerută de cele mai bune și corecte rațiuni.

Impactul grupului asupra creativității membrilor apare ca limitând manifestarea însușirilor gândirii creative și a atitudinilor creative. Liderii, moderatorii sau supervizorii grupurilor și echipelor trebuie să prevină manifestarea fenomenelor ce blochează afmnarea creativității membrilor la nivel.de.grup și "în primul rând" presiunea la conformitate.

Concepțiile și rezultatele cercetărilor cu privire la impactul dinamicii de grup asupra manifestării potențialului creativ .conduc spre imaginea unui impact având un caracter dual: pe de o parte efecte negative, inhibitoare și blocările ale manifestării însușirilor gândirii creative și ale comportamentului creator, datorită presiunii la conformitate și respingerii conduitelor insolite, inovatoare, originale; pe de altă parte, în grup se manifestă fenomenul de facilitare socială, posibilitatea schimbului de informații, de asociere și combinare și multiplicare a acestora. Ca urmare, întrebarea care s-a pus a fost: "cum reducem efectele negative și cum favorizăm și creștem producerea efectelor benefice ale dinamicii de grup asupra creativității?"

Pentru a avea un grup performant, concluzia este să se faciliteze manifestarea unor anumiți factori și să se limiteze acțiunea altora. Mulți specialiști apreciază condițiile din grupul creativ sau echipele de cercetare ca fiind stimulatoare pentru manifestarea, creșterea și afirmarea creativității individului. Pentru ca impactul grupului asupra creativității să fie benefic, trebuie luate în considerare principalele variabile ale dinamicii grupului: structura, relațiile, componența, l regulile de desfășurare a activității, caracteristicile sarcinii de realizat și I metodele utilizate în rezolvarea lor etc.

Cum se organizează, conduce și supervizează un grup al cărui l obiectiv este descoperirea noului, invenția și creația ne demonstrează! chiar oamenii de știință, cercetătorii.

Doi mari psihologi, Al. Roșea și H. Selye, care au organizat și I condus grupuri de cercetători și chiar institute, conturează beneficiile I activității în grup asupra creativității și propun principiile pentru reducerea l impactului negativ ilustrat de noi mai sus.

Academicianul Al. Roșea (1981, p.122) evidențiază caracteristica l tot mai frecventă în activitatea cercetătorilor de-a lungul secolului XX: l tranziția de la munca individuală de cercetare la activitatea în colective l științifice, la răspândirea cercetărilor colective și complexe. Investigând I un grup de 70 de academicieni, oameni de știință eminenți, Al. Roșea l aprecia avantajele activității într-un colectiv/grup creativ/științific: grupul l favorizează schimbul de informații, idei, el permite compensarea i calităților și competențelor; este un cadru potrivit pentru formarea j tinerilor cercetători; atmosfera din grup și calitățile conducătorului l facilitează munca științifică în colectiv. Deși recunoaște că "munca l științifică nu se realizează numai în colectiv, colectivul nu poate înlocui j munca personală" Al.Roșea considera (1981, p. 126) că o îmbinare a j muncii individuale cu activitatea de grup, cu valorificarea maximă a l oportunităților pe care le poate oferi un bun colectiv științific, este o necesitate primordială.

O concepție asemănătoare celei a psihologului român, afirma și H. Selye în lucrarea "De la vis la descoperire". Discutând despre munca în echipă, Hans Selye (1968, p. 192-193) făcea observația, că activitatea de cercetare se bazează în mare măsură pe munca în echipă și ca urmare, j "ne izbim în esență de aceleași probleme și putem porni de la aceleași principii care dirijează relațiile dintre membrii oricărui alt grup". Selye enumera ca principii fundamentale ale reușitei într-un grup de cercetare: spiritul de corp bazat pe solidaritate și încredere reciprocă între membrii echipei; alegerea unor persoane care doresc să se alăture echipei deoarece îi interesează activitatea pe care aceasta o depune; crearea unei atmosfere de lucru în care fiecare contribuie eu ceva și știe că este judecat de colegi si superiorii săi numai pe ba/a meritelor pe care le dovedește; demonstrarea posibilității de rczolvare a unei probleme prin exemplu personal mai degrabă decât prin argumente; stabilirea unei structuri organizatorice care să permită coordonarea și supravegherea perfectă a tuturor activităților.

H. Selyc, ca și Al. Roșea consideră în mare măsură adevărată concepția cu privire la importanța creativității individuale, dar argumentează în favoarea rolului benefic pe care discuțiile de grup le au pentru cercetători.

Frământarea și asocierea ideilor, clarificarea procesului de formulare și delimitare a problemelor prin perspectivele diferite oferite de gândirea altora, constituie forța echipei de cercetare. "Cele mai valoroase idei ale mele, aprecia H.Selye ( 1968, p. 193), mi-au venit în minte în timp ce încercam să explic discipolilor și colaboratorilor mei ceva de care îmi dădeam seama, dar pe care nu le înțelegeam pe deplin".

Se impune, din lucrarea lui H.Selye citată mai sus, concepția psihologului cu privire la aspectul negativ pe care impactul grupului îl are asupra creativității membrilor, și anume ideea că acesta poate fi redus prin: organizarea și conducerea echipei respectând principiile enunțate, în care recunoaștem norme ale grupului creativ (nn.) și creând un climat creativ pentru interacțiunea membrilor, la care liderul va participa activ -prin exemplu personal – în realizarea sarcinilor grupului.

Cel puțin două idei ni se par demne de a fi subliniate:

H. Selye, cunoscut cercetător al fenomenului stress, a apreciat că viața în echipă de cercetare are efecte benefice atât pentru individ, cât și pentru performanța grupului, oferind satisfacții, doar dacă este bine organizată și condusă cu competență de lider;

H. Selye a delimitat impactul grupului asupra creativității și performanței, organizând, în consecință, echipa de cercetare după normele unui grup creator.

Concepții asemănătoare lui Al. Roșea și H. Selye avansează recent M. Miclea și 1. Radu. (1991, cap. 10). După opinia lor, creativitatea de grup o include pe cea individuală pe care o valorifică (op.cit. p. 194), iar grupul va fî întotdeauna superior individului numai dacă asigură valorificarea maximă a potențialului tuturor membrilor.

Cei doi psihologi descriu avantajele muncii într-un colectiv de cercetare care lucrează ca un grup creator:

a) colectivul științific deschide circuitele individuale ale creației, imixtiunilor membrilor echipei, ceea ce oferă procesului de creație potențialități specifice;

b) în colectivul științific se vehiculează o cantitate de informații științifice mai mari decât a unui individ singular, fapt ce favorizează fluxul asociațiilor ce pot duce la apariția unor produse noi, originale;

c) asocierea și impactul ideilor proprii cu cele ale celorlalți membri ai grupului "disipa fixitățile funcționale" ale cercetătorului;

d) colectivul creativ oferă oamenilor de știință șansa de a-și pre-testa ideile, soluțiile avansate și de a primi feedback-ul acțiunilor lor, fapt util și optimizator al procesului de creație.

Poziția oamenilor de "Știință care, au condus sau conduc colective de cercetare, susține astfel necesitatea organizării acestora ca echipe creatoare ce îmbină activitatea individuală cu cea de grup.

Organizarea echipei de cercetare ca grup creator presupune adaptarea între normele grupului, a normelor specifice muncii de creație, deci manipularea dinamicii de grup în vederea reducerii efectelor negative ale presiunii la conformitate.

Contribuții de valoare – teoretice, metodologice și practice – cu privire la organizarea și susținerea activității, supervizarea și managementul unor grupuri și colective științifice creatoare, au adus creatologul român Mihaela Roco (1979, 1985) și inventologul și inventatorul V. Belous. Alături de contribuția sa teoretică privind organizarea unor colective sau organizații creative (1995, p. 131-138) V. Belous a realizat și un experiment unic până la el, prin organizarea și conducerea Institutului Național de Inventică ca institut de cercetare al cărui colectiv multidisciplinar (format din ingineri de diferite specialități, inventatori, psihologi, pedagogi, logicieni, filosofi, sociologi, economiști) a lucrat după normele creației ajungând la performanțe în multe domenii.

Trebuie sublimat că impactul negativ al activității în grup asupra creativității a fost depășit inițial de creatologi, începând cu Al. Osborn prin manipularea dinamicii de grup sub aspect metodologic.

Ca minare, diversificarea metodelor ce au antrenat schimburi la nivelul normelor, climatului, comunicării etc., au condus la apariția și funcționarea grupelor creatoare de tipul grupului brainstorming, grupului sinectic etc., preluate și în colectivele creatoare.

Câteva concluzii

Literatura și studiile de specialitate cu privire la dinamica grupului sunt vaste și în continuă îmbogățire, lucrările și cercetările întreprinse în ultimii ani, de psihosociologi renumiți ca S. Moscovici, G. Mugny, W. Doise, P. Wisscher, A. Neculau, S. Chelcea etc. marcând noi contribuții de valoare și arii de cercetare (reprezentările sociale, memoria socială, relații între grupuri, identitate socială și identitate personală, schimbare socială, comportament prosocial etc.).

Imaginea sintetică delimitată de noi cu privire la dinamica grupului și a impactului său asupra participanților, în general, și a creativității, în special ne-a condus la următoarele constatări:

\) delimitarea impactului grupului asupra creativității a fost realizată de cercetători din domenii diferite dar cu aceeași perspectivă și anume aceea a obținerii performanței;

2) datele de cercetare au pus în evidență caracterul dual al impactului grupului asupra creativității membrilor pe de-o parte negativ, datorită presiunii la conformitate, pe de altă parte pozitiv, facilitator al combinatoricii imaginației și asociațiilor gândirii;

3) prin manipularea dinamicii grupului la nivelul normelor – în special în sensul organizării grupului ca grup creator ce activează după normele creației – se reduce efectul negativ al impactului grupului asupra creativității;

4) organizarea echipelor de lucru ca grupuri creatoare a dus la manifestarea creativității membrilor și creșterea performanței (Roco Mihaela, 1985; Stoica Ana, Caluschi Mariana, 1989);

5) a fost studiat foarte puțin impactul activității în grup asupra altor caracteristici ale personalității participanților.

Ne asociem părerii exprimate de psihosociologul J.C.Abric (1984,. p.212) în încheierea unui studiu amplu consacrat creativității grupului "Studiul creativității grupurilor ne pare că trebuie să devină in am următori una din temele de cercetare dominante în disciplina noastră".

Pentru o psihologie socială a creativității argumentează în ultimul timp tot mai mulți oameni de știință: Tereza Amabile, Mihaela Roco, Anca Munteanu, Ana Stoica, Grigore Nicola, Luminița lacob etc. în cadrul unei psihologii sociale a creativității, studiile asupra grupului creativ ar putea oferi date utile atât pentru practica socială cât și pentru fundamentarea teoretico-științifică a noii ramuri a științei psihologiei.

Metodele de creativitate ca metode de studiere a grupului

După ce Alex Osborn în 1953 propune brainstormingul ca metodă de stimulare a gândirii creatoare și Gordon W., (1961) sinectica, aceste metode au fost și sunt intens folosite pentru rezolvarea în mod creativ a problemelor, pentru stimularea creativității și inventivității, pentru antrenarea și manifestarea potențialului creativ în toate domeniile de activitate. Grupurile care rezolvau probleme cu aceste metode se numeau și se mai numesc "grup brainstorming" sau "grup sinectic". S-au mai elaborat și alte tehnici cum sunt "6-3-5", "Philips 6-6", "tehnica panel" etc. Toate sunt folosite pentru stimularea, exersarea și manifestarea creativității sau pentru activarea grupurilor (Zlate M., Zlate Camelia, 1982).

Utilizate de noi și ca metode de producere a datelor s-au dovedit izvoare generoase de date de cercetare, nu atât sub aspectul informațiilor privind performanța individuală sau de grup, aspect intens studiat de altfel, cât sub aspectul informațiilor oferite despre personalitatea membrilor grupului. Datele oferite de protocolul unei ședințe de sinectică sau a unei reuniuni panel abundă în informații privind anumite trăsături de personalitate și caracter cum ar fi: sociabilitate, comunicativitate, capacitate empatică, capacitate de asociere a imaginilor, fluență, flexibilitate, originalitate, perseverență, tenacitate, tendință de dominare, de cooperare, de supunere, stil apreciativ etc.

În funcție de obiectivele urmărite prin cercetare, aceste date se pot sistematiza în unități și categorii de informații care pot fi comparate și corelate cu datele generate de metoda observației, de testele de creativitate, de testele de personalitate și interpersonalitate etc.

Confruntarea metaforică

În timpul antrenamentului în grup creativ, pentru a stimula gândirea creativă și a ușura drumul spre experimentarea sinecticii, am elaborat metoda denumită "bătălia metaforelor" sau confruntarea metaforică. Protocoalele realizate cu prilejul derulării acestei tehnici cât și mărturiile (aprecierile) participanților pun în lumină unele calități de tehnică proiectivă generatoare de date pentru cunoașterea personalității participanților.

Desfășurarea bătăliei metaforelor. Câmpul de luptă în cursul acestui gen de bătălie îl constituie masa rotundă în jurul căreia stau liderul și membrii grupului creativ. Liderul citește lista cu ideile emise în timpul unui brainstorming anterior și solicită membrilor grupului să decidă care dintre ideile emise doresc să le dezvolte în continuare. Se aleg 2-4 idei. în continuare liderul solicită 2-4 apărători ai ideilor și 2-4 atacatori. Totodată se alege secretarul reuniunii care va nota în protocol tot ce se discută pe câmpul de bătaie. Liderul amintește membrilor câteva norme:

1) fiecare atacator emite o singură metaforă, de fiecare dată adresând-o apărătorului ideii atacate, urmărind să incite implicarea apărătorului; metafora va semnaliza un defect sau o calitate a ideii atacate;

2) apărătorul își notează metafora și își elaborează răspunsul urmărind să sesizeze ce defect sau calitate îi sugerează metafora, să intuiască deschiderile operate de atac bazându-se pe vizualizarea metaforei-atac și empalie cu ideea atacată;

3) și apărătorul trebuie să răspundă metaforic urmărind ca semnificația metaforei răspuns să cuprindă și o soluție, pe cât posibil, sau o deschidere spre o soluție;

4) Se admit comparații, epitete, analogii, toate integrate într-o exprimare elegantă, concisă directă, țintind ideea și nu persoana care o apără;

în derularea sa bătălia metaforelor poate avea mai multe variante:

a) o variantă în care se stabilește câte un singur apărător și câte un singur atacator pentru fiecare idee. De fiecare dată când îi vine rândul atacatorul îndreaptă metafora către aceiași idee. Răspunsul poate fi dat pe loc sau după ce toate ideile au fost atacate;

b) o variantă în care toți cei care atacă își concentrează tirul pe o singură idee. Răspunsul poate fi dat pe loc sau după ce toate ideile au fost atacate;

c) se mai poate folosi și varianta cu mai mulți apărători ai aceleiași idei.

Ca orice bătălie și confruntarea metaforică atrage și dezlănțuie energii. Cu cât metaforele sunt mai originale cu atât confruntarea este mai elevată, mai elegantă și atmosfera, climatul grupului devine destins, stimulator-dezinhibitor, încrucișarea metaforelor provocând activări ale circuitelor memoriei, asociații afectiv-cognilive de un nivel ridicat, schimburi foarte rapide în planul cognitiv etc.

În cazul bătăliei metaforelor liderul va cere încă o metaforă pentru fiecare idee, tiruri de metafore încrucișate sau concentrare pe o singură idee. Abilitatea liderului care trebuie să perceapă starea grupului în orice moment și în funcție de aceasta să continue sau să oprească confruntarea, crește eficiența acestei tehnici.

În final, fiecare apărător completează protocolul confruntării metaforice cu deschiderile, eventual soluțiile care i-au apărut în timpul atacului, apoi protocolul va fi evaluat de ceilalți membri ai grupului care au asistat și nu au participat direct la confruntare sau de ceilalți desemnați de către lider sau grup să evalueze.

În afară de soluțiile propriu-zise înregistrate în urma bătăliei metaforelor s-au impus și alte efecte imediate ale acestei tehnici:

l) subliniem efectul direct asupra climatului grupului; se introduce o stare de dezinhibare și antrenare în activitate, ca într-un zbor în care cu fiecare metaforă emisă (ca atac sau apărare) se urcă mai sus creându-se în •grup o atmosferă inedită ca într-o piesă de teatru în care replicile se creează ad-hoc;

2) s-a constatat manifestarea mai pregnant a capacității de elaborare (construirea și elaborarea metaforelor), a sensibilității la probleme (sesizarea defectelor și evidențierea lor metaforic) a capacității de identificare, vizualizare și imaginare substitutivă (empatică). Pentru exemplificare vezi Anexa 2.

Maratonul creativ

În tehnologia creativității maratonul creativ se înscrie ca o metodologie complexă de rezolvare creatoare a problemelor și implicit de formare și psihoterapie prin creativitate. El a luat naștere prin sinteza creativă a normelor de organizare și activitate a două tipuri de grupuri mici: grupul maraton (ca formă a grupului de întâlnire și sensibilizare umană Bach, 1971) și grupul creativ (Rocco Mihaela, 1979, Caluschi Mariana, 1994). Maratonul creativ a fost elaborat teoretic de Caluschi Mariana, experimentat și dezvoltat împreună cu grupul creativ Mirabilis.

Mulțumesc pe această cale membrilor grupului Mirabilis -Seghedin Elena, Ovidiu Gavrilovici, Ticu Constantin, Popescu Loredana, Anușca Anișoara, Bogdan Bălan, Măgurianu Liviu, Butunoi Luminița, Gârleanu Crina, Măgurianu Corina, Plenovici Florin, Brănișteanu Adriana, Cotelea Oana, Cojocariu Lorica, Măgurianu Olivier – pentru efortul depus în experimentarea și dezvoltarea metodelor: maratonul creativ, bătălia metaforelor și a altor tehnici de creativitate.

Norme în activitatea de maraton creativ

Organizarea activității în grupul maraton se realizează după următoarele norme:

a. desfășurarea reuniunilor într-un loc retras, se fac pauze rar;

b. timpul de desfășurare: noaptea (prin înlăturarea orelor de somn ca la maraton) pe o durată de 12 ore (de preferință de la orele 17-18 până la orele 6-7 ziua următoare).

c. la reuniuni participă membrii grupului creativ și în funcție de tipul de maraton creativ, pot participa una două persoane noi, doritoare de schimbare, dezvoltare a potențialului lor creativ sau psihoterapie prin creativitate; atunci când se formează grupuri noi pot participa cei care doresc să lucreze într-un grup creativ;

d. activitatea se centrează pe antrenament creativ, cu exersarea unor tehnici și metode de creativitate care se activează și se corelează în funcție de obiectivele generale (dezvoltarea potențialului creativ și manifestarea lui) și cele speciale (obiectivele proprii fiecărei reuniuni maraton);

e. normele grupului creativ de formare se reamintesc la începutul fiecărei reuniuni sau atunci când liderul observă o tendință de încălcare a lor;

f. comunicare se face de la individ spre grup; se acceptă împărțirea în subgrupuri numai atunci când se activează metode de creativitate cum ar fi – "6-3-5" sau "Philips 6-6" etc.

g. liderul participă alături de ceilalți la activitatea grupului fără să se odihnească, ca urmare se recomandă existența unui co-lider care în anumite momente să preia conducerea reuniunii maraton.

h. în momentele în care se sesizează o tendință de agresivitate, ostilitate sau plictiseală, liderul propune tehnica relansării concentrative sau vine cu o tehnică, un exercițiu nou pentru grup.

Maratonul creativ îl considerăm o metodologie complexă de antrenament creativ intensiv, care se realizează cu un grup creativ pe parcursul unei reuniuni extinse în timp.

El este integrat în tehnologia creativității utilizată de școala Mirabilis.

Faze în activitatea de maraton creativ.

În timpul maratonului creativ activitatea se derulează cunoscând minatoarele faze:

a. faza. de reîntâlnire (între orele 17-18) când are loc revederea membrilor, prezentarea oaspeților, exprimarea greutăților și problemelor ivite în viața fiecăruia, dacă există, stabilirea obiectivelor maratonului și a unei structuri (dacă aceasta nu a fost elaborată de către lider anterior);

b. faza activității de îndeplinire a obiectivelor propuse prin antrenament creativ (are loc între orele 19 și 4 dimineața). Această fază începe cu exerciții creative și de gimnastică intelectuală propuse de lideri sau de unul din participanți. După maxim 30 de minute se trece la abordarea obiectivelor propuse, se caută soluții la problemele pe care grupul și-a propus să le rezolve utilizându-se tehnici, metode și demrsuri euristice diferite în funcție de situație și problemă; grupul decide ce metodă va utiliza chiar dacă, în general, liderul este cel care orientează mersul reuniunii, înlănțuirea metodelor de redefinire a problemelor, de generare de soluții și aprofundare a ideilor originale apărute urmărește atât abordarea și rezolvarea problematicii propuse cât și antrenarea în utilizarea metodelor și strategiilor creativității;

c. faza relaxării concentrative, meditației și programării pozitive (are loc între orele 4-5 dimineața, aproximativ 30-45 min.) în grupul creativ de formare și deci și în maratonul creativ utilizăm relaxarea concentrativă adaptată (inducerea meditației și relaxării prin poezie și muzică apoi relaxarea propriu-zisă și în final programarea pozitivă prin muzică, poezie și fraze inductoare specifice pentru stimularea creativității);

d. faza discuțiilor condusive (se desfășoară de regulă între orele 5-6 dimineața), când se stabilesc grupurile care vor evalua ce s-a lucrat în timpul maratonului; se proiectează o nouă reuniune de grup sau un viitor maraton creativ; sunt ascultați "musafirii" care până atunci au fost tratați ca și ceilalți membri ai grupului.

Tipuri de maraton creativ

În experimentarea maratonului creativ am delimitat următoarele tipuri.

2.7.2.3.1. Maratonul creativ de reîntâlnire-xusținere are loc după o perioadă de întrerupere a activității grupului creativ de formare (vacanțe, concedii) și are ca scop reactualizarea activității grupului, reluarea antrenamentelor.

Obiectivele principale în acest tip de maraton sunt: crearea stării de spirit specifice antrenamentului creativ, eliminarea posibilelor blocaje apărute pe parcurs, resincronizarea gândirii critice cu elementele creative-stimulative, experimentarea unor variante ale metodelor de creativitate sau jocuri creative. Pentru atingerea acestor obiective se utilizează la început strategiile primare ale creativității realizându-se cu membrii familiarizați deja cu tehnicile și metodele creative, exerciții creative pentru facilitarea autodezvăluirii fiecărui participant și eliberarea de blocaje. Se trece treptat spre prezentarea succeselor și a realizării fiecărui participant dar și a eșecurilor sau problemelor. Se folosesc metodele de creativitate (recomandându-se activarea a cât mai multe metode și tehnici ce au ca efecte eliberarea gândirii de rutinele muncii de zi cu zi).

Maraton creativ de antrenament

Acest tip de maraton creativ are drept scop antrenarea grupului prin exersarea fiecărui participant în tehnicile și metodele de creativitate cunoscute precum și însușirea și exersarea unor tehnici, metode și strategii noi.

Tema fiecărui maraton creativ de antrenament este stabilită de la începutul reuniunii, pentru desfășurarea acesteia fiind conturată o anumită strategie cu succesiunea etapelor ce trebuie parcurse (exemplu: gimnastică intelectuală, eliminarea blocajelor, reactualizarea principalelor metode cunoscute și a listei de exerciții creative, prezentarea teoretică a noii tehnici, exersarea ei, concluzii și îmbunătățiri posibile).

Liderul, co-liderul sau unul din membrii grupului urmăresc atingerea unui anumit obiectiv și intervin direcționând mersul maratonul creativ doar atunci când o cere situația creată sau strategia propusă.

în restul reuniunii, membrii grupului în acord cu normele, axiomele și obiectivele anunțate se implică în activitate -punându-și în joc

potențialul creativ.

Alături de folosirea tehnicilor și metodelor de creativitate cunoscute și însușirea și exersarea lor se urmărește și perfecționarea acestor metode, punerea în discuție a unor particularități ale acestora, adaptarea lor la specifiul activității grupului sau la specificul diferitelor activități și domenii întâlnite în practică, precum și elaborarea de noi metode, tehnici și strategii creative. Deși sunt acceptate și recomandate gluma, jocul creativ, metafora, maratonul de antrenament se centrează pe activitatea de însușire și stăpânire de către participanți a metodelor de creativitate și dezvoltarea abilităților creative.

Maratonul creativ de inițiere și formare de noi membri ai grupuri creative

Maratonul creativ de inițiere urmărește introducerea unor persoane noi în activitatea grupului creativ de formare sau formarea de noi grupuri creative. Experiența ne-a dovedit că un astfel de maraton desfășurându-se pe parcursul mai multor ore (12) și într-o manieră particulară, este receptat ca o "petrecere a minților creative, trezind motivația și interesul pentru maniera creativă de abordare a realității pentru antrenarea într-un grup creativ. Pentru acest tip de maraton este necesar atât o strategie precisă (cu o flexibilitate caracteristică oricărei activități creative) cât și un grup stabil creativ de formare stabil stăpân pe metodele de creativitate având experiența mai multor reuniuni de maraton anterioare.

Persoana (sau persoanele novice) este introdusă în grup printr-un exercițiu de autoprezentare (fiecare participant se autoprezintă metaforic invitând apoi și persoanele noi să facă acealași exercițiu).

Activitatea se desfășoară într-o manieră asemănătoare maratonului de întâlnire dar, spre deosebire de acesta, strategia este mai bine precizată, iar membrii grupului conștientizează rolul lor de factor inductor. Fiecare membru al grupului propune, demonstrează și exersează o metodă, un exercițiu de creativitate, este lider de moment. Așa se procedează când se formează un grup nou (exemplu grupul "Ideea" din Bălți, Republica Moldova, grupul "Atlanții' de la Universitatea Tibiscus-Timișoara, grupul "Hibrid 16+" de la C.C.D. Suceava etc.). Acest tip de maraton se poate utiliza și pentru atragerea în activitatea creativă a specialiștilor care lucrează în producție. Reuniunile de maraton creativ de inițiere pot servi și j la sondarea atitudinilor creative a persoanelor invitate, a posibilităților de adaptare a acestora la munca în echipă și a receptivității lor la problemele care presupun rezolvare creativă. Aceste reuniuni sunt și un prilej de j exersare a rolului de lider de către membrii stabili ai grupului creativ. In acest tip de maraton se îmbină atât elemente caracteristice maratonului de susținere cât și maratonului de antrenament.

Maratonul creativ pentru rezolvare de probleme

Acest tip de maraton este considerat ca o continuare, într-o nouă etapă a maratonului de antrenament sau ca o strategie de lucru distinctă a unui grup stăpân pe tehnicile și metodele creativității (grup creator).

în cadrul acestui tip de maraton, membrii grupului după ce trec de momentele de încălzire, creare a climatului, eliminarea a blocajelor și reactualizarea metodelor principale ce vor fi folosite, trec la rezolvarea concretă a unor probleme. Acestea pot fi probleme teoretice sau probleme tehnice (concrete) care cer soluții practice. Problema este pusă în discuția grupului și după momentul de "puijare" a ideilor și de clarificare a aspectelor neînțelese, aceasta este abordată dintr-o pluralitate de perspective cu ajutorul tehnicilor și cxercițiilor de creativitate. Astfel că aceeași problemă poate fi inițial "deschisă" printr-un "brainstorming" alegându-se de aici idei pentru "confruntarea metaforică", "matricea de îndepărtare creativă" sau poate fi abordată dintr-o altă perspectivă prin sinectică sau printr-un "6-3-5" etc.

După listarea ideilor apărute în urma folosirii metodelor amintite mai sus se pot alege idei ce par a se apropia mai mult de esența problemei, care sunt din nou supuse unor metode pentru obținerea de noi soluții.

Analogiile simbolice personale sau fanteziste, lista interogativă și chiar simplele tehnici de îmbunătățire, asociații forțate, pot continua în mod fericit abordarea creativă a problemelor. Se recomandă invitarea în cadrul unor astfel de ședințe a unor specialiști care pot sugera pe ce idei ar fi bine să se insiste. Etapa de evaluare (analiza critică a ideilor și soluțiilor emise) se recomandă să aibă loc la 24 de ore, după o perioadă de odihnă într-un grup de evaluare desemnat inițial și la care să participe atât membrii grupului creativ cât și specialiști din domeniul de activitate care se confruntă cu problema.

Maratonul creativ terapeutic

Acest tip de maraton urmărește întărirea efectelor terapeutice ale activității în grupul creativ în planul personalității participanților. Prin activitatea în grup focalizată asupra anumitor blocaje cognitive, motivaționale, afective ce inhibă sau diminuează manifestarea potențialului creativ se urmărește reducerea lor și formarea unor abilități individuale de prevenire a blocajelor. Ca orice tip de maraton creativ, maratonul terapeutic se desfășoară pe parcursul a 12 ore non-stop, respectând normele maratonului.

Aspectul terapeutic este prezent și în celelalte tipuri de maraton concretizându-se în destindere psihică, căderea cenzurilor și facilitarea exprimării propriei personalități, întărirea încrederii în sine și a individualii prin contactul cu ceilalți membri ai grupului, diminuarea sau eliminarea unor blocaje, stimularea comunicării empatice etc.

Specificul maratonului terapeutic constă în urmărirea ca obiectiv principal a identificării, analizei și rezolvării creative a blocajelor creativității, dar și ale empatiei, comunicării, relaționării.

Strategiile de desfășurare a maratonului terapeutic sunt nuanțate diferit în funcție de persoana care înaintează problema (un membru al motivațional, intelectual, emoțional etc) sau de maniera în care se dorește rezolvarea problemei (consiliere cu focalizarea asupra individului, solicitare de strategii și soluții concrete, rezolvare de conflicte etc).

în toate aceste cazuri structura de bază a maratonului creativ terapeutic cuprinde următoarele faze:

a. faza de "încălzire" a grupului și reintrare n atmosfera specifică grupului creativ;

b. faza de "purjare" a problemei care presupune formularea și refonnularea problemei, analiza ei teoretică și identificarea problemei reale în care prin discuții și emiterea unor opinii, dintr-o pluralitate de perspective se ajunge la identificarea problemei reale.

Exemplu: problema formulată – incapacitate de concentrare a atenției și memoriei.

– problema reală – insuficiența unor strategii de organizare a informației sau alt exemplu:

– problema formulată – incapacitate de elaborare – problema reală neîncredere în sine, perfecționism.

c. faza destructurării problemei în care se urmărește identificarea factorilor a căror influență unică sau conjugată determină blocajul de bază. Când este în cauză un conflict se realizează genograma și harta conflictului.

d. faza abordării subansamblelor (elementelor) problemei dintr-o pluralitate de perspective. Folosim metodele și tehnicile creativității se abordează fiecare element al problemei oferindu-se soluții creative care să conducă în final la formularea unui set de tehnici, atitudini de reducere sau eliminare a blocajului, conflictului.

e. faza reasamblării problemei purificate (analizate trecute prin diferite tehnici de creativitate)

Concluziile și soluțiile de acțiune conturate în cadrul fiecărei subprobleme, element, subansamblu, sunt reunite conducând la realizarea unei imagini unitare a problemei și soluțiilor oferite de activitatea în grup. Trebuie menționat că de-a lungul celor cinci faze persoana care a ridicat problema este antrenată continuu în soluționarea ei.

f. faza de programare pozitivă. Acum se urmărește încheierea reuniunii într-o atmosferă optimistă inducând subiectului starea de "deja

rezolvat" și întărindu-i încrederea în forțele proprii. Fazele a,b și c sunt preponderent analitice în timp ce celelalte etape presupun realizarea sintezei creative și rezolvarea problemei. Trebuie precizat faptul că subiectului nu îi este foarte utilă o anumită interpretare și clasificare teoretică a problemei lui cât mai degrabă declanșarea, dezvoltarea și întreținerea unei atmosfere care să favorizeze "dezamorsarea" blocajului, reinterpretarea lui în raport cu strategiile ce le va aplica subiectul în viitor și asumarea lui ca o problemă clarificată sau "deja rezolvată".

Comparativ cu celelalte tipuri de maraton, maratonul terapeutic este mai dificil de realizat.

Avantaje și limite ale maratonului creativ

Datele de cercetare desprinse din înregistrarea pe casete video și audio a activităților petrecute în cele peste 250 de ore reprezentând 20 de reuniuni de maraton creativ (preponderent de antrenament, de ințiere și fonnare a altor grupuri creative și de reîntâlnire) cât și din analiza foilor de observație, a fișelor de autoapreciere, de evaluare, din autobiografiile grupului și a scalei de efecte ne permit să facem următoarele observații și aprecieri:

a. paradoxal, în ciuda solicitării complexe (intelectuale, afective, voliționale, fizice) pe timp îndelungat, efectul activității în maratonul creativ, nu este unul de epuizare psiho-fizică, ci de creștere a tonusului general al fiecăruia dintre participanți, pentru cel puțin 48 de ore;

b. pe lângă unele dintre efectele specifice grupului maraton (deschidere spre comunicare autentică și intimitate psihologică) și cele ale grupului creativ, dezvoltarea gândirii creative, identificarea și eliminarea unor blocaje, au fost remarcate efecte specifice maratonului creativ: tendința de centrare a motivației pe susținerea comportamentului creativ, creșterea rezistenței la solicitări și efort intelectual susținut, dorința participanților de a contribui la crearea și menținerea unui climat de intimitate psihologică și la reducerea manifestărilor de agresivitate și ostilitate care pot să apară în anumite momente ale maratonului, recunoașterea și actualizarea unor resurse interioare nebănuite;

c. concomitent cu participarea sporită de la o reuniune maraton la alta a fiecărui membru al grupului, se constată și preocuparea lor de a îmbunătăți și de a varia structura maratonului creativ, de a experimenta exerciții și tehnici de creativitate noi.

Avantaje și limite ale maratonului creativ

Datele de cercetare desprinse din înregistrarea pe casete video și audio a activităților petrecute în cele peste 250 de ore reprezentând 20 de reuniuni de maraton creativ (preponderent de antrenament, de ințiere și fonnare a altor grupuri creative și de reîntâlnire) cât și din analiza foilor de observație, a fișelor de autoapreciere, de evaluare, din autobiografiile grupului și a scalei de efecte ne permit să facem următoarele observații și aprecieri:

a. paradoxal, în ciuda solicitării complexe (intelectuale, afective, voliționale, fizice) pe timp îndelungat, efectul activității în maratonul creativ, nu este unul de epuizare psiho-fizică, ci de creștere a tonusului general al fiecăruia dintre participanți, pentru cel puțin 48 de ore;

b. pe lângă unele dintre efectele specifice grupului maraton (deschidere spre comunicare autentică și intimitate psihologică) și cele ale grupului creativ, dezvoltarea gândirii creative, identificarea și eliminarea unor blocaje, au fost remarcate efecte specifice maratonului creativ: tendința de centrare a motivației pe susținerea comportamentului creativ, creșterea rezistenței la solicitări și efort intelectual susținut, dorința participanților de a contribui la crearea și menținerea unui climat de intimitate psihologică și la reducerea manifestărilor de agresivitate și ostilitate care pot să apară în anumite momente ale maratonului, recunoașterea și actualizarea unor resurse interioare nebănuite;

c. concomitent cu participarea sporită de la o reuniune maraton la alta a fiecărui membru al grupului, se constată și preocuparea lor de a îmbunătăți și de a varia structura maratonului creativ, de a experimenta exerciții și tehnici de creativitate noi.

Alături de avantaje ale utilizării maratonului creativ întâlnim și unele limitele ale acestei metode de grup:

a. necesitatea unui spațiu adecvat desfășurării reuniunii pe timpul orelor de noapte;

b. înregistrarea audio și video a activității de maraton este foarte necesară dar prezența aparatelor poate constitui factori inhibitori al derulării activității;

c. înregistrarea scrisă nu poate reda caracteristicile atmosferei din maraton, schimbările ce se produc la nivelul stării sufletești a fiecărui participant, gradul de activism al membrilor grupului, modificările tensiunii emoționale la nivelul grupului (explozii de bucurie când apar idei originale, inedite, soluții nebănuite sau tendințe spre agresivitate și ostilitate ce pot interveni mai ales după ora l noaptea etc.) ca urmare un protocol al unei activități de maraton creativ va cuprinde problemele abordate, exercițiile și tehnicile utilizate, și mai puțin vizibile stările psihice trăite de grup așa cum sunt ele surprinse pe casete audio și video.

Efectele activității din timpul maratonului creativ așa cum apar ele după lista de efecte elaborată de noi se centrează în.jurul următoarelor categorii:

a. recunoașterea și actualizarea unor calități, însușiri necunoscute;

b. creșterea calităților gândirii creative;

c. descoperirea eu-lui ca o sursă de puteri creative;

d. apariția trebuinței de a se exprima și realiza prin creație personală.

Aceste categorii: descoperire, recunoaștere și actualizare de sine, creștere și manifestare a potențialului creativ, trebuința de realizare de sine prin creație, etc constituie note definitorii ale procesului individuării.

Ca urmare, apreciem că maratonul creativ este o metodologie de individuare prin creativitate și în același timp un izvor bogat de date, informații, pentru studiu grupului și al personalității participanților.

Pentru exemplificare vezi Anexa 3.

Modele explicative ale creativității ce surprind rolul motivației

Interesul psihologilor pentru studiul creativității a condus la elaborarea unor modele explicative, mai mult sau mai puțin acceptate.

Dacă inițial ele au pus accentul pe rolul factorilor cognitivi în explicarea creativității (cunoscutul modelul faclorial tridimensional al gândirii elaborat de J.P. Guilford), în ultimele decenii s-a recunoscut rolul deosebit al factorilor nonintelectuali de personalitate: motivație, voință. afectivitate, atitudini, temperament, caracter (modelele școlii americane de la Bufi alo. între care se remarcă modelul comportamental elaborai dc Tereza Amabile; modelul bitaclorial elaborat de P.P. Neveanu sau modelele școlii ruse de inventică).

Prin dezvoltarea psihologiei cognitive se constată în ultimii ani o tendință de reimpunere a modelului cognitivist de pe alte fundamente științifice (M.I- Radu, 1991, p. 181-199) fără însă a nega total rolul motivației în manifestarea creativității.

Modelul bifactorial al creativității (Modelul Neveanu)

În psihologia românească s-a acceptat inițial ca model explicativ al creativității modelul Guilford. S-a încercat și elaborarea unor modele proprii între care s-a impus modelul bifactorial elaborat de P.P. Neveanu (1971) și modelul euremelor propus de I. Moraru (1973).

În conceperea modelului bifactorial al creativității, P.P. Neveanu ia ca axiome afirmațiile:

1) la nivelul personalității creativitatea emerge din interacțiunea optimă dintre aptitudini și atitudini; dar aptitudinile nu sunt creative prin ele însele ci, devin astfel dacă sunt activate de motive si atitudini creative (P.P. Neveanu, 1971, 1978);

2) la creativitate contribuie toate procesele psihice, începând cu senzațiile ți percepțiile și terminând cu afectivitatea și voința;

3) creativitatea este o proprietate a întregului sistem psihic uman care precum un laborator, strânge și prelucrează informațiile și elaborează noi modele cognitive imagistice (P.P. Neveanu, 1971):

Se conturează două categorii de factori ai modelului explicativ al

creativității:

1) Vectori – termen ce reunește toate dispozitivele energetice incitatoare și susținătoare a subiectului în acțiune (trebuințe, motive, scopuri, aspirații, constrângeri, atitudini); rectorii se împart în vectori creativi și necreativi. Vectorii creativi, între care P.P. Neveanu include: trebuințele de creștere, de realizare și performanță și atitudinile nonconformiste, sunt cei care declanșează și susțin ciclurile operatorii până la atingerea nou/ui, originalului.

2) A dona categorie de factori, denumită operații generative care cuprinde sistemele de operații, aptitudinile generale sau specia/e de nivel supramediu.

În modelul bifactorial al creativității se acordă un loc și un rol deosebit, între vectorii creativi, motivației și atitudinilor creative.

P.P. Neveanu enumera între atitudinile creative: încrederea în torțele proprii și înclinarea puternică către realizarea de sine: atitudinea antirulinierâ; interesele cognitive, curajul în adoptarea de noi scopuri și obiective neobișnuite: perseverența în căutarea soluțiilor noi, originale; simțul valorii, atitudini direct creative – cum sunt receptivitatea față de tot ce este nou, respectul față de originalitate și cultivarea consecventă a ei ele.

Din perspectiva cercetărilor aplicative în domeniul invenlicii, a proiectării, elaborării și reali/arii unor programe de formare a creatologilor și inventatorilor considerăm modelul bifactorial un model explicativ deschis, general dar simplu, operațional și oferind posibilitatea studierii componentelor din perspectiva celor patru P (potențial, proces, produs, preajmă) a nivelurilor de manifestare a creativității fiind util în elaborarea programelor de antrenament pentru pregătirea stimulării și exersării corelate a vectorilor și operațiilor. Este și un model explicativ teoretico-practic pentru o psihologie socială a creativității.

Pentru lucrarea noastră am reținut, ca fundamentală, abordarea motivației ca vector al personalității creative.

2.2.2. Modelul epistemologic-psihologic al creativității

(Modelul euremelor – I. Morarii)

Un alt model românesc explicativ al creativității, original si foarte cunoscut și apreciat de inventatori și invenlologi (Bclous V., 1990, 1994, 1996; Slătincanu. 1996) este modelul euremelor elaborat de I. Moraru (l995, p. 104-105).

Autorul consideră că la reali/arca fenomenului creativității conlucrează sase euremc care prin analogic cu pătratul logic pol configura pătratul euremelor. "Numim euremc, spune 1. Moraru, structurile care conlucrează la reali/arca creativității, participă înlr-un fel sau altul la invenții și descoperiri". Părțile funcționale pol II concepute ca un fel de "atomi de creativitate", iar grupările de părți în relație (structurile), ca "molecule de creativitate" .

Elaborat în 1973 și perfecționat pe parcurs (1984) modelul lui I. Moraru denumit și model epistemiologic-psihologic al creativității tehnice, cuprinde următoarele eureme:

1) eurema de acumulare și comprehensiune a informației

realizată de memorie, gândire, limbaj, interese, etc.;

2) eurema asociativ-combinatorie, realizată' de inteligență, fantezie, memorie, inconștient;

3) eurema energetică stimulatorie (motivațională), în cadrul căreia conlucrează pasiunea, sentimentele, interesul, curiozitatea, forța proceselor nervoase exprimată în tipul de activitate nervoasă superioară Și în temperament, efortul intens și de lungă durată, voința, curajul, nevoia , ambiția, plăcerea de a face invenții și descoperiri;

4) eurema critică, realizată de gândirea analitică, de funcția critică a inteligenței și conștiinței;

5) eurema ideativ-perceptivă, la care participă componente ideative și perceptive;

6) eurema de obiectualizare a imaginilor, la care conlucrează elemente ideativ-perceptive și motorii.

In modelul pătrati'c al euremelor autorul așează pe laturi euremele implicate în producerea ideilor noi, originale, iar pe diagonale sunt dispuse euremele prin care se realizează întruchiparea ideilor [„ imagini și obiecte materiale (tehnice, artistice).

Eurema energetică stimulatorie este numită și eurema motiva-țională (Moraru I., 1995, p. 119) și autorul argumentează locul și rolul atribuit acestei structuri în model, apelând la mărturisirile unor mari creatori în știință și tehnică (Darwin Ch., Th. Edison, B. Russel, Al. Osborn etc.) privind trebuințele pasiunile și aspirațiile care i-au motivat în realizarea creațiilor.

Modelul epistemiologic psihologic al creativității tehnice este o contribuție românească originală și de utilitate explicativ teoretică și pragmatică, însuși autorul îi pune în valoare calitățile pentru teoria și practica managerială (I. Moraru, A., 1995).

Pentru obiectivele tezei specificăm legătura și coacțiunea dintre toate structurile (euremele) implicate în modelul explicativ al creativității, interdependența și interinfluențarea dintre ele în procesul creației/invenției, rezultatul actului creator fiind invenția, produsul creativ, dar și efectul procesului la nivelul personalității inventatorului.

Modelul componențial al creativității (modelul Amabile)

Un alt model elaborat de Tereza Amabile, creatolog american, din perspectiva psihologiei sociale a creativității, evidențiază pregnant rolul motivației în manifestarea creativității. Modelul componențial al creativității propus de Tereza Amabile (1983, p.362) explică performanța creativă prin conlucrarea dintre trei dimensiuni relevante:

1) abilități relevante domeniului;

2) abilități .si calități ale creativității;

3) motivația Ia .sarcină

Tabelul 2 Modelul componențial al creativității

Tereza Amabile a cercetat intens implicarea motivației în creativitate, ea fiind cea care a demonstrat atât rolul motivației intrinseci cât și cel al motivației extrinseci. Ca și Mihaela Roco (1974), Tereza Amabile analizează rolul motivației în realizarea sarcinilor creative și pune în balanță motivația extrinsecă și motivația intrinsecă. Concluzia ei este că motivația intrinsecă are rolul definitoriu în creativitate.

Modelul componențial al creativității prezintă componentele necesare pentru creativitatea individuală și descrie modurile în care fiecare componentă intervine în etapele procesului creativ. Abilitățile relevante pentru domeniul de activitate sunt baza pentru orice performanță. Ele includ abilități ale memoriei pentru cunoștințe și îndemânare tehnică și talente speeiale pentru domeniul în problemă. Ele cuprind setul individual de posibilități de răspuns din care se vor sintetiza noile soluții și informațiile după care noul răspuns (soluție) va fi evaluat.. Această componentă, afirmă Tereza Amabile, (1989, p.3), poate fi concepută ea un set de căi cognitive care pot fi urmate pentru rezolvarea unei probleme, sarcini. Cu cât acest set este mai bogat, cu atât alternativele pentru producerea noului sunt mai numeroase oferind posibilitatea unor noi combinații. Componenta abilități relevante domeniului apare ca dependentă de : însușiri interne cognitive, perceptuale și motorii, de educație formală și informală în domeniu.

Componenta însușiri relevante pentru creativitate include un set cognitiv favorabil pentru asumarea unor perspective noi în problemă, o înclinație de a folosi metodele euristice pentru a explora noi căi cognitive și un stil de muncă persistent, perseverent în urmărirea propriilor idei.

Stilul cognitiv perceptual poate fi caracterizat ca o facilitate în înțelegerea complexității și a abilității în depășirea barierelor cognitive în timpul rezolvării problemei.

Abilitățile relevante creativității depind într-o anumită măsură de însușiri de personalitate în legătură cu independența, autodisci-plina, orientarea către asumarea riscului, toleranță la ambiguitate, perseverență în fața frustrărilor și o relativă indiferență fată de aprobarea socială (Tereza Amabile, 1989, p.6). Ca urmare, spune autoarea modelului, componenta abilități relevante pentru creativitate depinde de antrenamentul prin care individul în învățământ își poate dezvolta propriile strategii pentru o gândire creativă. In rezolvarea sarcinii cele două componente interacționează cu motivația intrinsecă la sarcină. Conform modelului componenta motivațională include două elemente: a) atitudinea de bază a individului față de sarcină;

b) percepțiile asupra motivației proprii pentru îndeplinirea sarcinii.

Motivația la sarcină este considerată de Tereza Amabile ca cea mai importantă dintre componentele modelului deoarece, ea determină diferențele dintre ceea ce o persoană poate să facă și ceea ce va face.

Motivația intrinsecă (impulsul intern de a face ceva pentru propria satisfacție deoarece însăși activitatea este interesantă, satisfăcătoare, trebuința de a lucra ceva deosebit, care te satisface prin însăși activitatea desfășurată) favorizează performanța creatoare. Un om motivat intrinsec dacă nu are abilități în domeniu le va compensa prin abilitățile pe care le are în. alte domenii sau va depune efort pentru a-și forma abilități creative și a acumula cunoștințe în domeniul țintă pentru a rezolva sarcina, apreciază autoarea (1989, p.7); nici un nivel oricât de crescut al abilităților în domeniu sau al abilităților creatoare nu poate compensa lipsa completă a motivației intrinseci.

Tereza Amabile este unul din puținii creatologi care au studiat și efectele motivației extrinseci în creativitate. Ea arată, pe de o parte, că la sarcinile creative motivația extrinsecă (dorința de a face ceva în primul rând pentru a atinge un scop exterior cum ar fi: a câștiga un premiu, a obține aprecierea favorabilă a șefilor, etc.) scade nivelul performanței , dar ceea ce subliniază autoarea (și reiese și din modelul său) este legătura și intercondiționarea dintre motivația intrinsecă și motivația extrinsecă în procesul creator. Constrângerile externe vor scădea în anumite situații motivația intrinsecă la rezolvarea sarcinii dar și abilitatea cognitivă a individului de a minimaliza pericolul constrângerilor externe vor scădea influența motivației extrinseci.

Ca urmare, nivelul final al motivației în sarcină într-o situație particulară variază la nivelul motivației intrinseci în funcție de constrângerile externe prezente în situația respectivă și strategiile individuale de lucru cu aceste constrângeri (1989, p. 96-100).

Considerăm observațiile și aprecierile Terezei Amabile cu privire la relația dinamică dintre motivația intrinsecă și extrinsecă de o deosebită valoare teoretică și practică.

Formarea abilității nu numai cognitive dar și afective-voliționale de a domina sau chiar manipula motivația extrinsecă, însușirea strategiilor creative individuale de actiune cu constrângerile externe poate deveni obiectiv al antrenamentului creativ. Acest obiectiv poate fi măsurat prin elaborarea unor probe de abilități și de comportament.

Observații și propuneri pentru cercetare și

antrenamente

Înțelegerea actului creator, sublinia V. Pavelcu (1972, p. 149) nu se poate dezvălui decât din contextul și dinamica motivațională a personalității. Subscriind la această idee am realizat studiul asupra motivației în general și asupra rolului motivației în raport cu creativitatea.

1. Sinteza teoriilor cu privire la creativitate cât și studiul referitor hi motivația creativă arată că, dacă la un nivel general nu există încă o teorie unificatoare a zecilor de concepții asupra motivației, la nivelul relației motivație – creativitate s-au conturat cel puțin două modele foarte apreciate: modelul Neveanu și modelul Amabile care explica această relație din perspectiva creativității.

Modelul Neveanu fixează dimensiune vectorială a motivației în creativitate, iar modelul Amabile, caracterul indispensabil și de neînlocuit al motivației în manifestarea creativității individului.

2. Am încercat să delimităm caracteristicile motivației ca vector al personalității creatoare, după cum studiile și cercetările de psihologia personalității sau de createlogie le conturează.

Structurile psihice care inițiază, organizează și susțin activitatea creatoare și comportamentul creator (sau motivația creatoare) au următoarele caracteristici:

a) sunt "ofensive": de creștere și dezvoltare, mențin starea de încordare necesară continuării în vederea găsirii soluții/or noi, originale;

h) au caracter neperiodic adică nu acționează după legea reducerii de tensiune, așa cum acționează, de exemplu, motivele fiziologice, ci după legea creșterii (cu cât o persoană obține rezultate în procesul de creație și în manifestarea inventivității sale, cu atât interesul si dorința de manifestare creativă cresc);

c) în general motivația creatoare este intrinsecă, directă, individul acționând din plăcerea resimțită în activitatea de căutare a noului, de depășire a problemelor dificile, de soluționare inedită a lor;

d) motivația creatoare orientează spre obținerea unor rezultate superioare, spre performantă;

e) are un caracter extensional în sensul că. un individ înalt creativ se manifestă în cât mai multe domenii de acțiune;

f) se dezvoltă și poate fi stimulată și antrenată, fie prin acțiunea Ia nivelul trebuințelor (crearea de noi trebuințe extrinseci ce se pot interioriza), fie prin acțiunea la nivelul valențelor (creșterea pe diferite căi a valorii de semnificație, a activităților creatoare în timpul antrenamentului creativ).

3. Fie că privim relația motivație-creativitate prin prisma modelelor motivaționale explicative ale creativității, fie că o privim din perspectiva modelelor creativității, se impune înțelegerea ei ca o relație de interdependență și intercondiționare, creativitatea apărând la intersecția dintre vectorii creativi (motivația fiind un vector de prim rang al creativității) și operațiile generative, fie la intersecția dintre motivația intrinsecă, deprinderile relevante (specifice) unui domeniu și deprinderile de gândire creativă.

4. Relația motivație-creativitate a fost mai intens studiată din perspectiva rolului și impactului pe care motivația intrinsecă și extrinsecă îl are asupra creativității, reliefăndu-se faptul că fără motivație creativitatea nu se poate manifesta.

5. Mai puțină atenție js-a acordat studierii rolului pe care îl are manifestarea în activitate a potențialului creativ asupra motivației, poate și datorită lipsei unei probe de testare a factorilor motivaționali bine puse la punct.

6. Interesul nostru este de a studia relația creativitate – motivație nu atât din perspectiva obținerii performanței în activitate ci, din perspectiva actualizării de sine a individului în timpul manifestării potențialului creativ.

7. în ce privește posibilitatea antrenării motivației creativității părerile sunt împărțite: se susține, fie că aspectul motivațional al creativității nu poate fi dezvoltat într-un grup de antrenament, deoarece creativitatea este motivată de mai mulți factori simultan (cf. Tokarz, 1985 apud Necka, 1992, p. 41), fie că există motive implicate în grade diferite în creativitate care pot fi întărite prin antrenamentul creativ (Jaqui H. 1975, Necka, 1992; Tereza Amabile, 1998).

8. Noi utilizăm antrenamente în stimularea și dezvoltarea motivației în cadrul abil i ta torului (Caluschi, 2000).

Modelele creativității și motivației -fundament pentru antrenarea competențelor umane

Formarea, stimularea și dezvoltarea competențelor umane a intrat în ultimii ani în atenția specialiștilor din mai multe cîmpuri ale cercetării psiho-socile și se constituie ca răspuns la problema adaptării individului la cerințele tot mai complexe ale vieții individuale, dar și comunitare.

Orientarea psihologilor spre domeniul competențelor umane relevă valoarea acestora pentru obținerea performanței și excelenței, cerințe din ce în ce mai prezente în toate sectoarele de activitate. In același timp, indivizii își pun mai pregnant problema actualizării și realizării de sine pentru a atinge fericirea personală.

În ultimele decenii, unii psihologi și formatori au avans programe de formare a abilităților pentru viață (Larson D.; Adkins, W.R.; Egan, G.; Gazda, B.M.). Autorii consideră că dezvoltarea acestor abilități și competențe (life skills) trebuie să fie parte componentă a programuli de automanegement al fiecărui om.

Competența, definită ca o structură de afinități care permite unui individ să realizeze o activitate la_ nivel performant reflectă și capacitatea cuiva de a exercita anumite atribuții. Fiecare om ar trebui să-și actualizeze și să-și identifice propriul repertoar de abilități și competențe. Pentru realiza scopurile și obiectivele propuse, oamenii au nevoie să-și dezvolte abilitățile și competențele cît mai devreme și în același timp dat fiind că într-o singură viață este imposibil ca individul să-și dezvolte toate competențele dorite, avem nevoie unii de alții. Deci, așa cum sublinia Leor Tyler (1978, p. 104-105), este esențial pentru funcționarea complexă a societății ca indivizii să-și dezvolte repertoarii diferite de competențe, care vor facilita variabilitalea necesară pentru adaptarea superioară a întregii specii.

În procesul formării și dezvoltării competențelor, de la potențiali virtuale de aptitudini pînă la abilități și competențe, un rol deosebit îl ar învățarea și antrenamentul.întrebarea care s-a pus practicienilor a fost: cum să de/voltăm competențele, prin ce antrenamente ?

Specialiști ai domeniului au delimitai fundamente teoretico-practicc diferite pentru dezvoltarea competențelor umane, în general ș pentru competențele sociale în special, în raport cu teoriile psihologic* elaborate sau la care au aderat. Cercetările noastre, efectuate în domeniu motivației umane, a ocupațiilor de timp liber și a rolului lor în formarea unor structuri de personalitate relativ stabile (Cosmovici A., Caluschi Mariana, 1985), cele din domeniul creatologiei și inventicii (Caluschi Mariana, s.a. 1994) sau cele privind impactul dezvoltării abilităților și competențelor umane, ne-au orientat spre evidențierea valorii teoretice a grupului asupra formării abilităților creative (Caluschi Mariana, 1998) și a valențelor explicative a unor modele ale creativității. Noi am experimentat dezvoltarea unor competențe umane proiectînd antrenamentul după un model complex, structurat pe modelele explicative ale creativității.

În antrenamentele noastre ca bază teoretico-practică, alături de modelele creativității am stucturat și cîteva modele ale motivației. Pe baza lor am elaborat principiile de susținere și dezvoltare a antrenamentului competențelor, dintre care consemnăm:

1) activitatea se va desfășura prin stimulare inițială a abilităților creative, dezvoltarea și manifestarea potențialului creativ individual, formarea atitudinilor creative. Manifestarea unui comportament creativ conferă individului libertate de exprimare și decizie, strategii multiple de abordare a problemelor, capacitate de generare de soluții multiple, dar și

de evaluare creativă;

2) în atenția antrenorului stau mereu vectorii și operațiile generative. Exersarea lor corelată în reuniunile de antrenament oferă certitudinile apariției lor în manifestarea competențelor antrenate;

3) stimularea corelată continuă pe parcursul antrenamentului a motivației intrinseci pentru formarea competențelor cu dezvoltarea abilităților pentru domeniul respectiv;

4) proiectarea antrenamentului ca o activitate creativă generatoare de nou, emergentă. Astfel, structura antrenamentului urmează modelul euremelor, acordîndu-se timp suficient pentru fiecare euremă în parte, proporțiile schimbîndu-se pe parcursul experimentului în favoarea euremei combinatorice, de obiectualizare a imaginii și de evaluare în final a competenței dobîndite;

5) antrenamentele realizate de noi atît în cadrul Scolii Mirabilis, cât, mai recent, în abilitatorul multicriterial de dezvoltare a competențelor, ne-au oferit date experimentale care validează la nivel statistic semnificativ și susțin valențele formative si efectele poilivc pe care le oferă utilizarea modelelor creativității ca fundament teoretico-practic a' antrenării competențelor umane.

în concluzie, noi afirmăm că am elaborat un fundament teoretico practic pentru de/voltarea competentelor umane a cărui originalitate constă în modul de structurare în antrenament a modelelor explicative ale creativității corelat cu unele modele ale motivației. El constituie fundamentul abilitalorului multicriterial de dezvoltare a competențelor umane. Cercetările noastre privind procesul individualii ne-au condus la conturarea unor relații între individuare și manifestarea competențelor umane:

a) individuaarea este procesul prin care virtuțile potențiale ale subiectului se actualizează, cresc, se împlinesc, devin capacități și

competențe umane;

b) repertoarul de abilități și competențe al unui individ poate contura o imagine asupra stadiului actualizării și realizării de sine;

c) măiestria și performanța (excelența) atinse de subiect în activitatea sa, în stilul de viată .manifestat la o vîrstă mai tîrzie este în funcție de dezvoltarea și achiziționarea timpurie a abilităților simple ce vor forma patlemuri ale viitoarelor competente.

O psihologie a individuării ar trebui să-și propună susținerea oamenilor în dezvoltarea propiului repertoar de abilități și competențe. Pentru realizarea acestui ultim punct noi am proiectat un abilitato! multicriterial de dezvoltare a repertoarului de abilități și competențe Este un abilitator multicriterial deoarece programele de stimulare dezvoltare a competentelor se pot elabora pentru diferite vîrste, proft ocupații; se pot forma atît competențe profesionale, cît și comp» sociale, manageriale, etc.

Abilitatorul este un tip de laborator de psihologie apl»1 care își derulează activitatea pe baza unui modul de prograi autoformare și interformare.

Scopul abilitatorului – accelerarea și amplificarea prc individuării în condițiile vieții sociale prin actualizarea și de. repertoarului individual de abilități și competențe.

Obiective

– să conducă individul la actualizare de sine;

– să conștientizeze la nivel individual potențialul de abilități si modurile posibile de stimulare și dezvoltare a competențelor;

– să pregătească individul pentru recunoașterea și prevenirea

blocajelor individualii;

– să faciliteze participanților dezvoltarea stilurilor de viață;

– să formeze abilități și competențe de manageriere a propriei persoane (submanagement ) în condițiile socio-culturale în care trăiește individul.

Principii

Alături de susținerea afirmației că repertoarul de abilități și competențe reflectă progresul realizat în procesul individualizări (sau stagnarea acestui proces), considerăm că stimularea creativității individului este un prim pas în atingerea scopului și obiectivelor propuse.

Atenție deosebită se acordă corelării în dezvoltarea competențelor coeficientului de inteligență și coeficiejitului de emoționalitate al individului.

Activitatea în abilitator este o școală interactivă de formare la nivel individual și în același timp de formare a formatorilor pentru dezvoltarea competențelor.

Etape

Abilitatorul își desfășoară activitatea pe etape.

Etapa I – este perioada obligatorie pentru toți participanții de a se antrena într-un grup creativ de formare. După ce subiectul a învățat teoretic și practic principiile, normele și valorile creativității, a înțeles cum se abordează și se rezolvă problemele, într-un cuvânt și-a dezvoltat ințialul creativ prin manifestarea abilităților creative și a comporta- mentul creativ, trece în etapa a Il-a.

Etapa a Il-a- de descoperire a potențialului-de abilități și cornițe personale prin antrenament în autocunoaștere, autodezvăluire și autocunoaștere de sine.

Etapa a III-a- de cercetare și proiectare a unui program propriu de dezvoltare a unor competențe, pornin propriului repertoar de abilități și competențe, determinat autoevaluare inițială (teste și chestionare de diagnontic formativ).

Etapa a IV-a- de aplicare și experimentare a propriului program de dezvoltare a competentelor.

Etapa aV-a- de evaluare a repertoarului individual de competențe și de evaluare a programei experimentate.

Etapa a Vl-a- de proiectare a altei programe de dezvoltare a unor competențe mai puțin manifeste în repertoarul propriu.

În timpul activității în abilitator fiecare praticipant este atât formator pentru anumite abilități și competențe și format (participant) în programele colegilor săi.

La sfârșitul stadiului de activitate în abilitator s-ar putea trece în documentele școlare (dacă este student) sau într-o diplomă nivelul repertoarului de competențe individuale al fiecărui participant, care i-ar deschide accesul la anumite posturi și funcții.

În loc de concluzii

Scoală Mirabilis de educație si psihoterapie prin creativitate, care și-a început activitatea în 1993 la Iași poate fi considerată un model de abilitator pentru dezvoltarea competențelor umane.În cadrul școlii s-au elaborat programe pentru primele două stagii (etape) pe baza cărora au fost formați și antrenați câteva sute de participanți din România (Iași, Timișoara, Suceava, Bistrița- Năsăud, Brașov) și din Republica Moldova (Bălți, Chișinău). Majoritatea participanților, studenți educatori, profesori, au devenit la rândul lor formatori și antrenori pentru grupuri creative de formare. Liderii grupurilor au elaborat în colaborare cu noi, sau individual programe pentru dezvoltarea unor abilități și competențe umane, în special competențe sociale.In prezent activitatea în abilitator este desfășurată la Iași de membrii grupului creativ "Discovery" de la Facultatea de Psihologie și Asistență Socială a Universității "Petre Andrei'. Tot ea un abilitator multicritcrial de dezvoltare a performanțelor umane, funcționează și Laboratorul de Psihologic Managerială Aplicată organizat la Universitatea de Stal " Alecu Russo" din Bălți-Republica Moldova.

Conceptul de grup creativ

În definirea grupului creativ am ținut seama atât de criteriile stabilite de psihologi și sociologi pentru clasificarea grupurilor umane în general și a grupurilor mici în special (Anzieu D., 1969; Neculau A., 1974) cât și definițiile date de creatologi și inventologi (Osborn A., 1971; Parnes S., 1977; Stein M., 1975; Roco Mihaela, 1978).

La întrebarea: ce este grupul mic? în literatura de specialitate se dau răspunsuri care, în majoritate, îl definesc ca:

• unitate socială cu număr restrâns de membri (de la 3-4 până Ia 11-14) între care există relații directe de tip față în față, care comunică direct și personal unul cu altul si care interacționează pe baza 'unor norme și a unor metode în vederea atingerii unui scop interacțiune care este baza pentru emergența relațiilor emoționale, a normelor și proceselor de grup) (Vlăsceanu Mihaela, 1998, p. 269)

• cadrul în care nu doar două ci mai multe persoane se întâlnesc, discută frecvent, dezbat activ, și adoptă decizii și programe de acțiuni.

• el este spațiul în care se rezolvă numeroase tipuri de probleme: de modelare ți structurare a personalității, de socializare și integrare, de conducere și recompensare a membrilor, de îmbinare a intimității interpersonale cu procesele de participare la viața organizațiilor sociale (GoluP., 1989, p. 137);

• o unitate socială de un fel deosebit care poate să dezvolte o forță, un efect, un potențial mai mare decât acela al indivizilor luați separat (Mihu A., 1970, p. 101);

Efectele grupului inie, în general, pot fi constatate în câteva planuri esențiale:

– îndeplinirea sarcinilor (eficiența grupului);

– existența și dezvoltarea lui ca un organism de sine stătător;

– influența pe care el o exercită asupra personalității și comportării prezente și viitoare a membrilor (McGrath J., 1964, p. 102-106; Seamen L, 1981, p. 2-6; Brill M.I., 1985, p. 223-225). Dinamica grupului care ia în considerare două mari aspecte:

a) ansamblul fenomenelor psihosociale ce se produc în grupurile mici și legile ce le reglementează;

b) ansamblul metodelor de acțiune asupra personalității prin grup și metodelor de acțiune a acestor grupuri asupra grupurilor mai largi (Neculau A., 1977, p. 59), s-a bucurat de o mare atenție din partea specialiștilor fiind intens studiată.

Este locul aici să facem o specificație din perspectiva problemelor urmărite în această lucrare – anunțate în titlu. Numeroasele cercetări teoretice și experimentale de dinamica grupului care s-au axat pe studiul proceselor fundamentale de grup (de realizare a sarcinii de comunicație, afectiv-apreciative, de influență) au ajuns implicit la concluzii cu privire la rolul motivației în dinamica grupului. P. Golu consideră motivația ca un concept cheie în psihologia socială apreciind că motivația care desemnează realități consubstanțiale faptelor de interacțiune și influență poate da răspunsuri la întrebările legate de factorul energizant și suportul dinamicii proceselor de grup (Golu P., 1989, p.76). Cea mai mare parte a fondului informațional cu privire la motivație ca variabilă psihosocială, arată autorul citat mai sus, a fost recoltată în contextul studierii omului în situația de muncă și în grupul de lucru. Deși grupul creativ este privit ca grup de lucru de mare eficiență și performanță el a fost mai puțin studiat din această perspectivă, susținem noi. Aceasta ar fi una din rațiunile care ne-au orientat spre studierea motivației și empatiei în grupul creativ.

Grupul creativ și grupul creator

Creatologii descriu grupul creativ ca o echipă, un colectiv format dintr-un numai' restrâns de membri, între care există o interdependență foarte strânsă, se stabilesc relații de comunicare directă; la nivelul grupului există un înalt grad de organizare-stucturare, o diferențiere netă și precisă a rolurilor; scopul urmărit este bine conștientizat de fiecare; între membri există relații umane foarte bogate, afinități profesionale, sociale și intelectuale ( Osbom Alex., Cordon W.J.J., Pames S.J., Sol J.P., Roșea Al.).

Autorii citați nu fac deosebire între grupul creativ asimilat de ei cu grupul brainstonning (Osborn Alex), grupul sinectic (Gordon), grupul de producere a informațiilor noi (Facheux C. și Moscovici S.) și grupul creator. Mihaela Roco care a dedicat mulți ani cercetării colectivelor de creație din școală, cercetare, industrie este singura care face distincția dintre grupul creator și grupul creativ. Grupul creativ, spune autoarea"nu este unul și același lucru cu colectivul (grupul) creator. Grupul creativ, în genere, reprezintă o modalitate de stimulare a creativității fapt pentru care este constituit și organizat după principii și regimuri de lucru specifice creației (Roco Mihaela, 1979, p.106). în cazul grupului creativ scopul activității este unul de stimulare și dezvoltare a potențialului creativ al membrilor în timp ce colectivul creator "are în vedere orice micro-colectivitate sau echipă de muncă reală care, în primul rând după performanțele activității (rezultate originale, înaltă productivitate, utilizarea i soluțiilor noi obținute) se dovedește a fi înalt creatoare (Roco M., 1979, p. 106). Deci scopul grupului creator este realizarea de invenții/creații, l rezolvarea creatoare a problemelor abordate și chiar implementarea l lor. între grupul creativ și grupul creator, relativ stabile, există asemănări și deosebiri care au fost mai puțin studiate și descrise. între asemănări evidențiem:

• mărimea – amândouă formele de grup numără între 6-12 membri;

• o parte din norme – (acele legate de modul de desfășurare a reuniunilor de grup);

• structura comunicării – care de obicei este o structură flexibilă în care alternează structura centralizată cu structura descentrali-zată, în funcție de metodele de creativitate activate și de natura obiectivelor de realizat;

• motivația participării la grup care în ambele cazuri este constituită din dorința și trebuința de a crea; este o motivație liberă, neimpusă;

• efectul sinergie.

Deosebirile decurg în special din obiectivul pe care îl au de îndeplinit cele două tipuri de grup:

• în grupul creator se urmărește în primul rând rezolvarea creatoare a sarcinii, obținerea soluției originale, realizarea invenției;

• Grupul creativ este orientat spre dezinhibarea, stimularea și dezvoltarea potențialului creator al membrilor.

Din acest punct de vedere grupul creator este:

• un grup de sarcină organizat – (cazul echipelor de creație, a grupelor de inventică din întreprinderi sau institute de cercetare)

• sau spontan – (grupurile de specialiști care" pe baza preocupărilor comune colaborează și inventează împreună)

Grupul creativ îl considerăm o formă de psihogrup, un grup deformare.

Din această deosebire apreciem că decurg altele legate de motivație, empatie, comunicare, conducere, asumarea rolurilor etc. pe care dorim să le evidențiem prin studiul experimental. Menționăm că în capitolul I am subliniat modul de relaționare cu performanța în cazul grupului creator a fiecărei variabile analizate. Am evidențiat specificul acestei forme de grup în contextul analizei fenomenelor la nivelul grupului mic în general, ca urmare nu vom mai reveni asupra acelor probleme în acest capitol.

Grupul CPS (Creative Problem Solving)

În programele pentru educația creativității ale Institutului pentru Rezolvarea Creatoare de Probleme din Buffalo, S.U.A. se promovează rezolvarea creatoare de probleme (CPS). Deși principiile de bază în organizarea activității unui astfel de grup mic (format din 5-7 persoane) emerg din principiile și normele grupului brainstonning și grupului sinectic, grupul CPS urmează un număr de 12 principii de bază.

Aceste principii sunt reguli de bază respectate în rezolvarea creatoare a problemelor (Isaksen S., Treflinger B.J., 1985, p. 17-20) (delimitarea dezordinii, găsirea faptului, delimitarea problemei, găsirea (generarea) ideilor, găsirea soluției, delimitarea planului specific pentru implementare).

Conform modelului școlii americane de rezolvare a problemelor (individual sau în grup) pentru fiecare etapă a procesului de rezolvare corespunde o fază divergentă și una convergentă.

Din cele 12 principii de bază șase sunt reguli pentru fazele divergente ale procesului de rezolvare creativă:

a) înlătură critica;

b) caută cât mai multe idei;

c) acceptă toate ideile;

d) mărește-ti (susține-ți) singur efortul în timpul procesului de căutare a soluțiilor;

e) lasă timp ideilor să "dospească" (să stea la incubat);

f) combină ideile în cât mai multe forme posibile.

Tot șase sunt regulile pentru fazele convergente:

a) deliberează și dezvoltă utilizând logica;

b) fii explicit-prezintă lucrurile în mod deschis pentru ca oricine să le înțeleagă sau să le evalueze;

c) ocolește închiderea prematură;

d) asumă-ti riscul în sarcinile dificile;

e) dezvoltă un raționament afirmativ, pozitiv;

f) ai în vedere tot timpul obiectivele urmărite.

Rezolvarea creatoare de probleme în grup generează o formă de grup creator deoarece obiectivul său este atingerea eficienței și performanței.

Creatologul Scott Isaksen, reprezentant de marcă al școlii americane de creatologie din Buffalo a fost interesat de resursele grupului în rezolvarea creatoare de probleme schițând într-un studiu (Isaksen S., 1991, p. 18) atât avantajele cât și riscurile utilizării grupului. Tabelul nr 1. constituit după aprecierile lui S. Isaksen (1991, p. 18-20)

AVANTAJE

l. Posibilități crescute de utilizare a cunoașterii informației

2. Mai multe oportunități pentru interdisciplinaritate. Creșterea probabilității construirii și improvizării pe ideile altora.

3. O arie largă de experiențe și perspective pentru extragerea soluțiilor

4. Participarea și implicarea în rezolvarea de probleme crește înțelegerea, acceptarea și responsabilitatea, spiritul de proprietate asupra realizărilor

5. Oportunități mai mari pentru dezvoltarea grupului, creșterea coeziunii, comunicării și relațiilor de prietenie

RISCURI

1. Presiune socială către uniformitatea gândirii, limitează atribuțiile individuale și crește conformismul.

2. Gândire de grup, grupul converge spre opțiuni care par să fie mai adecvate, atenție mai redusă calității.

3. Indivizii dominatori influențează și produc un impact mai mare asupra produsului final._______

4. Indivizii sunt mai puțin responsabili în grup, permițând grupului să ia decizii riscante.

5. Înclinarea indivizilor spre conflicte poate cauza niveluri neproductive ale competiției sau să conducă la învingători și învinși.

Luând în considerare cele cinci avantaje și cele cinci riscuri se constată că ele nu diferă prea mult de avantajele și dezavantajele semnalate de alți cercetători în raport cu impactul grupului asupra creativității amintite de noi într-un capitol anterior. Nu apare specificul grupului creativ. Discutând avantajele și riscurile delimitate în cazul utilizării grupului CPS S. Isaksen consideră că liderul trebuie să evalueze existența avantajelor și riscurilor scopul său fiind creșterea aspectelor pozitive și minimizarea riscurilor. Liderul trebuie să demonstreze creativitate în susținerea activității grupului de la faza de constituire până la faza de performanță echilibrând balanța între fazele divergente și convergente, între necesitățile membrilor și cele impuse de rezolvarea creatoare de probleme.

Facilitatorul, spune Isaksen (1991, p. 10) trebuie să conducă tranziția membrilor de la învățarea utilizării efective a modului de rezolvare creatoare de probleme la angajarea competentă în procesul de rezolvare creatoare din grup.

Din datele expuse mai sus grupul CPS se conturează ca o formă de grup mic cu sarcină de rezolvarea creativă a problemelor, urmărind eficiență și performanța, deci ca un grup creator.

Grupul creativ adaptat

În urma unor cercetări experimentale cu privire la particularitățile persoanelor și colectivelor de muncă înalt creatoare comparativ cu particularitățile persoanelor și colectivelor de muncă slab creatoare, a experimentării modelelor de grup creativ (brainstonning, sinectică), a selectării metodelor de activare a potențialului creativ precum și a condițiilor de organizare și funcționare a grupului creativ care prezintă eficiența cea mai mare, Mihaela Roco elaborează o nouă formă de grup creativ -grupul creativ adaptat. Acest grup reprezintă, după afirmația autoarei, o modalitate complexă și relativ permanentă de cultivare și stimulare a creativității la nivel de întreprindere (Roco Mihaela, 1981, p.208). După atribuțiile acestui grup:

organizarea unor acțiuni de răspândire și popularizare a

rezultatelor cunoașterii științifice și a fenomenului, creației;

depistarea factorilor care împiedică dezvoltarea creativității

la nivel de întreprindere;

asistența de specialitate pentru oficiul de invenții și inovații

din întreprindere

Identificarea și sprijinirea viitori/or inventatori;

punerea în funcțiune a unor noi grupe de creație; cât și după procedura de constituire a grupului care urmează cinci etape:

1. selectarea-persoanelor care doresc să facă parte dintr-un grup creativ;

2. determinarea potențialului lor creativ;

3. reunirea participanți/or în grupuri de câte 6-7 persoane;

4. antrenamentul creativ – etapă în care se predă un curs de creativitate cu durata de 6-8 luni cu ședințe de două ore săptămânal;

Evaluarea progresului înregistrat de grupul creativ;

Autoarea a dorit să realizeze un continuu între activitatea de stimulare a potențialului creativ specifică grupului creativ și cea de creație, invenție și rezolvare creatoare a sarcinilor, specifică grupului creator. După părerea noastră grupul creativ adaptat dorește să mențină calitățile și efectele pozitive atât ale grupului creator cât și ale grupului creativ.

Experiența în organizarea și susținerea activității unor grupuri creative ne-a evidențiat câteva fenomene care arată că nu în toate cazurile aceste grupuri sunt eficiente. Organizând în perioada 1987-1989 grupuri creative adaptate după metoda Roco la o întreprindere din Iași rezultatele bune obținute la sfârșitul antrenamentului ne indicau o posibilă stabilitate în timp a grupelor. Din cele 5 grupuri constituite unul singur a fost stabil în timp. Cu acest grup s-a continuat antrenamentul și după finalizarea cursului.

Concluziile noastre au fost că eficiența antrenamentului în cazul grupului creativ adaptat crește dacă înaintea începerii antrenamentului în creativitate se realizează cu membrii grupului strategia colaborării predictive adică antrenarea lor conștientă în propria formare atât pe parcursul cursului cât și după curs în activitățile de grup. Și în cazul grupului creativ adaptat atenția specialiștilor se îndreaptă spre studiul condițiilor ce cresc performanța de grup. Ni s-a părut interesant să delimi-tăm care este influența activității într-un grup creativ asupra participan-ților. Noi ne-am concentrat atenția pe însușirile formative, ale grupului creativ denumind această formă de. grup: grup creativ deformare.

Grupul creativ de formare

În conceperea acestei forme de grup am considerat util să studiem grupurile de evoluție (Levy A., 1971, Palamade Guy, 1971) grupurile de formare și întâlnire (Argyris Chris, 1971, Chatel Marie-Madeleine, 1971; Jaqui H., 1975; Corey D., Corey Marianne, 1982; Mechielli R., 1982; Siroka R., 1971) cu formele lor așa cum au fost descrise în literatura de specialitate și recomandările pentru activarea și adaptarea lor la populația românească (Zlate M., Zlate Camelia, 1982, p. 84-158, Neculau A., 1989, p. 121-188). Totodată am reținut acele obiective întâlnite la grupul creativ adaptat specifice formării prin grup a capacităților creative.

Prin grup creativ de formare înțelegem un grup inie fonnat din 6-12 persoane care are ca scop stimularea, dezinhibarea, creșterea și manifestarea potențialului creativ prin însușirea metodologiei creativității în timpul activității de grup. Este un grup mic de creștere și evoluție umană în care formarea se face prin creativitate.

El se aseamănă cu grupul creativ descris de Mihaela Roco în sensul că își propune stimularea și dezvoltarea potențialului creativ al participanților dar este o formare prin creativitate în care 80% din timp este consacrat antrenamentelor în tehnicile de creativitate si maxim 20% din timp este acordat îmbogățirii fondului informațional interdisciplinar, spre deosebire de grupul creativ descris de creatologi care este un grup de asimilare prin curs a unor cunoștințe de creativitate în primul rând:

Caracteristici ale grupului creativ de formare

1. grupul își desfășoară activitatea după un program în care obiectivele grupului sunt clare și definite pe cât posibil în termeni comportamentali și prin adeziunea membrilor,

2. apartenența la grup nu este impusă;

3. motivele intrării în grup sunt exprimate sub fonna dorințelor de perfecționare a propriului stil de gândire și acțiune, trebuința de afinități și cunoaștere socială, dorința de autocunoaștere și participare la propria formare;

4. grupul creativ de formare se poate organiza cu adolescenți, studenți, tineri specialiști și cu pensionari;

5. relațiile dintre membrii grupului sunt bogate și neformale, desfășurându-se într-un climat de destindere, manifestare spontană, libera;

6. comunicarea în acest grup este o comunicare creativă care stimulează și manifestarea empatiei membrilor;

7. activitatea desfășurată în grupul creativ este o fonnă de învățare socială creativă;

8. evoluția în grupul creativ se face de la asimilarea tehnicilor și metodelor de stimulare a creativității la dezvoltarea și manifestarea potențialului sub forma unor creații concrete în diverse domenii;

9. conducerea este de tip nondirectiv, liderul având rol de moderator și facilitator al activității de grup sau mentor în anumite condiții; uneori se lucrează și cu un colider,

10. metodologia de stimulare a creativității se îmbină cu tehnicile de învățare socială și cu cele de formare prin grup între care se acordă atenție tehnicilor de învățare empatică;

11. viața unui astfel de grup creativ cunoaște mai multe faze:

a) faza de organizare;

b) faza de creștere și dezvoltare u activității de grup;

c) faza de transformare în care grupul se transformă fie într-un grup creator cu statul propriu acceptat într-o instituție, fie evoluează ca grup de formare și creștere umană fără să mai pună accent pe dezvoltarea potențialului creator, fie își încetează activitatea, fiecare membru devenind lider și formator al altui grup creativ deformare.

Grupul creativ de formare are ca obiective:

a. stimularea, dezvoltarea și manifestarea potențialului creativ al participanților;

b. cultivarea motivației pentru creație în general și stimularea motivației pentru realizarea de sine prin creație în special;

c. stimularea și dezvoltarea capacității empatice, manifestarea comportamentului empatic;

d. însușirea de către toți membrii grupului a tehnicilor și metodelor de creativitate și formarea capacității de utilizare și transfer a acestora în cât mai multe domenii;

e. identificarea blocajeloi- subiective ale creativității la nivel individual și reducerea lor;

f. formarea și exersarea membrilor ca lideri de grup creativ.

Procedura de constituire a grupului creativ de formare are următorii pași:

1. Anunțarea intenției de a organiza un grup creativ și invitarea celor interesați de a se înscrie;

2. Investigarea psihologică complexă a celor care s-au înscris;

3. Constituirea grupului și prezentarea normelor și programului de lucru.

• Modul de aranjare a participanților. Membrii grupului creativ iau loc la o masă rotundă cu diametrul de cea. 1,5 m, fiecare putând să privească pe fiecare și să fie privit. Locul liderului este între participanți, la fiecare întâlnire atât participanții cât și liderul având posibilitatea să-și schimbe locul.

4. începerea activității în grup care se desfășoară sub formă de antrenament în însușirea metodelor și tehnicilor de creativitate.

Principalele metode de creativitate utilizate în grupul creativ sunt metode de delimitare a problemelor, (metoda "De-ce", metoda "celor 5 w și h", metoda "examinării granițelor", ele.); metode de generare de soluții (brainstromingul și unele din variantele sale, metoda "6-3-5"; metoda "Philips 6-6"; Sinectica; vizualizarea creativă; cercetări analogice; metoda matricială); metode de evaluare (confruntarea selectivă, evaluarea creativă, etc.). Se utilizează și strategii primare de creativitate: capturarea, depășirea frontierelor, învăluirea, provocarea.

Liderul sau facilitatorul îmbină metodele în programul de antrenament ținând cont de pregătirea participanților și fondul lor informațional ca și de experiența acestora. De exemplu sinectica se va exersa după ce membrii grupului s-au antrenat în realizarea de analogii de diferite tipuri și în emiterea de metafore.

Normele grupului creativ de formare

După realizarea procedurii de formare a grupului creativ primul pas pe care îl face liderul, facilitatorul sau mentorul, este să emită normele grupului care sunt de regulă normele brainstormingului și unele norme ale grupurilor de formare:

• acceptați, nu criticați ideile altora (critica ideilor, opiniilor care se exprimă în grup este interzisă);

• dați frâu liber imaginației;

• metafora este binevenită;

• aici și acum începe schimbarea;

• bun venit gândului pozitiv;

• eșecul este o provocare la creativitate și schimbare;

• preluați idei/e altora și le dezvoltați;

• emiteți un număr cât mai mare de idei;

• opriți autocenzura gândurilor și ideilor. Axiome:

"Nu există sursă mai mare de satisfacții decât aceea de a te ști opera propriei personalități si sculptor al propriei tale ființe" (Pavelcit V.)

"Numai in faptele noastre creatoare ieșim în evidența pe deplin si devenim cognoscibili nouă înșine" (YungC.G.)

"Personalitatea nu creste din economii. Ea se înalță cheltuindu-se. " (Botezații P.)

"Un om seamănă un gând și culege o idee;'seamănă o idee și culege o acțiune; seamănă o acțiune și culege o deprindere; seamănă o deprindere și culege un caracter; seamănă un caracter și culege un destin " (Shivananda S.) Normele cer și induc:

• acceptarea ideilor și opiniilor altora;

• ascultare activă;

• toleranță la ambiguitate;

• dezvoltarea-transformarea ideilor;

• îndepărtarea autocenzurii, criticii;

• activizarea imaginației;

• preluarea perspectivei celuilalt;

• gândire metaforică;

• comunicare creativă, empatică, non-agresivă.

Specificul normelor grupului creativ de formare constă în faptul că înlătură pe timpul activității în grup teama de critică, evaluare, blamare a ideilor, părerilor, opiniilor, favorizând exprimarea liberă, noncomformismul si ascultarea activă a celorlalți. Grupul creativ de formare este condus de un lider care propune programul de antrenament și are sarcina de îmbogățire a fondului informațional interdisciplinar. El urmărește respectarea normelor grupului creativ prevenind tendința de critică și evaluare care se face simțită la participanți la începutul antrenamentului. Normele grupului creativ sunt cele care generează instalarea în reuniunile grupului a unui climat permisiv, liber de critică, de normative și o atmosferă de libertate și bucurie a comunicării.

Comunicarea în grupul creativ de formare

M. Stein (1975, p.6) consideră că în grupurile creative, problema comunicării nu este numai de a ține deschise toate canalele de comunicare cu membrii grupului pentru a ușura circulația ideilor ci și de a încuraja comunicarea dintre indivizi pentru a-și dezvolta unii altora ideile și sugestiile. De aceea în grupurile creative rețeaua de comunicare trebuie să fie flexibilă, rețeaua centralizată putând fi schimbată ușor cu cea în cerc. Reamintim că cercetătorii care au studiat grupul mic au arătat că atunci când problemele sunt simple rețelele centralizate produc mai rapid soluții (Shaw, 1964, apud Stein M., 1975) iar când problemele (sarcinile) sunt mai complexe, relațiile de comunicare descentralizate produc mai rapid soluții. M. Stein (1975, p.8) acceptă ca valabilă și pentru grupurile creative concluzia lui Shaw conform căreia rețelele descentralizate sunt bune pentru a colecta informații, dar dacă dorim să rezolvăm ceva cu aceste informații atunci rețelele centralizate sunt mai bune.

Caracterizarea comunicării ce se desfășoară în grupul creativ a stat mai puțin în atenția creatologilor considerându-se de la sine înțeles că este o comunicare noncomformistă.

Noi considerăm că în grupul creativ se realizează o comunicare care posedă următoarele însușiri:

• este o comunicare nonagresivă și nonviolentă;

• în conținutul comunicării sunt abundente analogiile, comparațiile, metaforele care creează situații de ambiguitate și insolit;

• este o comunicare incitantă;

• este o comunicare nonevaluativă care facilitează asocierea ideilor, realizarea punților intermediare de trecere între idei, opinii divergente;

• este o comunicare empatică;"

• este o comunicare de suport.

Datorită poziției față în față și acțiunii variabilei "contactul privirilor", grupul creativ înlesnește o comunicare verbală dar și nonverbală.

Prin aceste însușiri comunicarea în grupul creativ se deosebește de comunicarea ce are loc în alte forme de psihogrup și este opusă celei din grupul de atac "Synanon"; este o comunicare creativă.

2.4.6. Funcțiile grupului creativ de formare

Funcțiile grupului creativ au fost mai puțin abordate de specialiști și ca urmare mai rar delimitate și argumentate științific.

În raport cu scopul și obiectivele grupului principalele funcții recunoscute grupului creativ sunt:

• de creștere a eficienței si productivității grupului;

• de facilitare a dezinhibării, de depistare a factorilor care blochează creativitatea; de sprijinire a persoanelor dezvoltării și manifestării potențialului creativ; creative în finalizarea ideilor, (vezi și Roco Mihaela, 1989, p. 153).

H. Jaqui (1975, p. 180-181) identifică următoarele funcții:

a) de percepere din mai multe puncte de vedere a problemei;

b) de destructurare și restructurare a problemelor;

c) de explici tare dintr-o perspectivă pluridisciplinară;

d) de stimulare a producției creatoare;

e) de susținere a ideilor originale care presupun asumarea unui risc;

f) funcția ludică sau chiar erotică, susținute de dorința de sublimare în creație;

g) de compensare;

h) de exprimare liberă a dorințelor si revendicărilor.

Aceste funcții desprinse de autor mai mult din informații teoretice evidențiază, considerăm noi, specificul grupului creativ față de celelalte forme de psihogrup.

Jaqui avansează cu opiniile în direcția conturării efectelor funcționării grupului creativ asupra participanților dezvăluind latura terapeutică a grupului. Chiar dacă grupul creativ îndeplinește astfel de funcții pe lângă cele ale unui grup mic, se poate sintetiza un impact specific al acestui grup asupra participanților, dar care trebuie denumit, definit și susținut prin date experimentale. Considerăm că principala funcție a grupului creativ de formare, alături de celelalte funcții ale grupului creativ prezentate mai sus, este aceea de formare complexă a abilităților și competențelor participanților.

Antrenamentul creativ

In grupul creativ de formare se desfășoară o activitate complexă (80% din timpul afectat) de antrenament, pentru realizarea obiectivelor propuse: stimularea, dezinhibarea, dezvoltarea potențialului creativ, formarea abilităților creatoare și de transfer a metodologiilor exersate în diferite domenii de activitate în ultimă instanță.

Antrenamentul creativ este un proces sistematic (metodic, gradat) practic si teoretic. In grupul creativ de formare el este proiectat ca o înlănțuire dinamică de strategii, tehnici, metode de creativitate,

inventivitate urmărind fazele principale ale elaborării deprinderilor și dezvoltării abilităților și priceperilor.

Transpunem în activitatea grupului creativ de formare un principiu desprins din concepția lui Odobleja Șt. (1982, p. 575) "nu este suficient a cunoaște principiile artei de a crea ceva, trebuie în plus ca ele să fie exersate până la automatizare, până la însușirea lor ca pe niște obișnuințe".

în antrenamentul specific grupului creativ de formare sunt activate următoarele variabile:

a) variabila demonstrare (oferire de modele, exemple) – exersare;

b) variabila antrenare și transfer individual și în grup;

c) variabila îmbogățire si structurare a fondului informațional

interdisciplinar;

d) variabila stimularea vectorilor creativi (motivație, afectivitate, vârstă);

Grupul creativ de formare se poate utiliza și pentru dezvoltarea unor competențe sociale ca: empatie, comunicare, asertivitate, relaționare, rezolvare de conflicte sau pentru constituirea unor echipe de lucru etc.

În aceste cazuri antrenamentul se va derula pe baza unei triangulații metodologice utilizând metodele și tehnicile de creativitate, tehnici și procedee specifice psihologiei sociale aplicate (joc de rol, grup "focus", tehnici specifice competenței antrenate. De exemplu în antrenamentul empatiei utilizăm exerciții ca: alte denumiri pentru empatie, ce s-ar întâmpla dacă oamenii nu ar putea empatiza apoi exerciții pentru empatie afectivă, empatie predictivă, exercițiul empatie "Noapte banală" pentru identificare cu model evocat, dar și exerciții de relaționare prin combinarea exercițiilor creative cu exercițiul empatie cu model evocat și determinarea stilului apreciativ al persoanei.

Pentru începerea activității și antrenamentului într-un grup creativ de formare sunt necesare câteva precondiții:

a) existența unor persoane (de orice vârstă sau pregătire profesională) doritoare (motivați intrinsec sau extrinsec) să-și dezinhibe, dezvolte și să-si manifeste creativitatea lucrând într-un grup mic;

b) existența unui antrenor, persoană formata să organizeze, să conducă și să mentorizeze un ghip creativ de formare (nu este suficient pentru a fi antrenor de creativitate să cunoști câteva exerciții și metode);

c) condiții materiale minime: sală pentru antrenament cu mobilier ușor manevrabil (mese și scaune ce se pot grupa diferit) aparatură de înregistrare-redare a activităților pentru evaluarea amânată, materiale de suport pentru antrenament (postere și schițe făcute de antrenor sau realizate de cursanți) etc.

Antrenamentul creativ solicită efort psihic și timp atât din partea antrenorului cât si a celor antrenați. Răbdarea, perseverența si toleranța la ambiguitate si insolit sunt alte calități necesare pentru a participa la activitatea unui grup creativ de formare. A te antrena o reuniune sau două într-un grup creativ nu este suficient pentru a-ti dezinhiba și dezvolta creativitatea chiar dacă ai un fond informațional bogat în domeniul psihologiei creativității și creației.

Antrenamentul creativ presupune: exersarea în grup si individual, pe modele prezentate, demonstrarea abilităților formate, transferul lor în alte domenii, elaborarea de tehnici si exerciții individuale sau de grup pentru stabilizarea unui comportament specifice creatorului.

Avantaje și limite ale metodelor de creativitate utilizate în grupul creativ

Descrierea principalelor metode de stimulare a potențialului creativ este realizată în lucrări de referință începând cu "Imaginația constructivă" (Osbom Alex., 1957), "Brainston-ning" (Clark Ch, 1971), "Stimulating Creativity" (Stein M., 1975), "The Basic Course in Sinectics" (Gordon W.J.J., 1981), "Techniques of Structural Problem Solving" (VanGundy, 1990) etc.

Multe lucrări de referință ale psihologilor, creatologilor, inventologilor români cum sunt: Ana Stoica (1983), Anca Munteanu (1994), V. Belous (1990, 1994), prezintă detaliat metodele clasice de creativitate și exemplifică posibilitatea de utilizare a lor.

Atracția suscitată de metodele clasice de stimulare a creativității: brainstorming, sinectica, tehnica panel ș.a. au impus și considerarea avantajelor si dezavantajelor implicate de utilizarea lor.

Mare parte din cei care au scris despre aceste metode și tehnici de stimulare a creativității apreciază uneori (Stein M., 1975; Argyle M., 1988; Radu L, 1994) eficiența metodelor comparativ cu performanța grupului, delimitând avantajele și dezavantajele utilizării lor. Putini autori se opresc însă asupra efectelor pe care metodele de rezolvare creatoare a problemelor le induc.

Creativitatea

1. Necesitatea promovării creativității

Fie că este în cauză managerierea unei firme, instituții sau organizații, fie că este vorba de managerierea de sine, omul implicat în procesul conducerii are nevoie de creativitate de nivel supramediu pentru a atinge eficiența și performanța. Această cerință presupune cunoașterea propriului potențial creativ, stimularea, deblocarea, exersarea și dezvoltarea lui prin antrenament indvidual și/sau de grup, manifestarea în comportamentul managerial.

Procesele de informatizare, globalizare și schimbare accelerată ce au loc la nivelul societății actuale cer accentuarea laturii creative a managementului care, de fapt, înseamnă promovarea în funcții de conducere a unor manageri foarte buni specialiști, cu potențial creativ-inovativ, capabili de un comportament cu o puternică determinare inovațională.

Adaptarea instituțiilor și firmelor la economia de piață presupune, așa cum o arată specialiștii (Niculescu O., 1997; Prutianu G., Caluschi C., Munteanu V., 1998; Androniceanu Armenia, 1998), schimbări profunde în domeniul managementului între care trecerea la un management creativ-inovativ este o cerință de esență. De asemenea, așa cum sublinia Androniceanu Armenia (1998, pag. 150) gradul ridicat de complexitate al problemelor în procesul tranziției va determina managerii firmelor să-și constituie grupuri creatoare și o echipă managerială creativă capabilă de un management științific creativ/inovativ. Mai mult, ultimile cercetări realizate în cadrul Laboratorului de psihologie a creației tehnice a Institutului Național de Inventică, Iași, se axează pe elaborarea unor programe de formare continuă prin creativitate/inventică a managerului inventator.

Fundamentele teoretico-practice ale activității de formare a studenților viitori manageri, desfășurată în cadrul Laboratorului de psihologie managerială al Universității de Stat “Alecu Russo” din Bălți promovează formarea comportamentului managerial creativ, a managerului inventator capabil de excelență și performanță.

2. Perspective de abordare a creativității

2.1. Scurt istoric al apariției conceptului de creativitate

Studiile sistematice asupra creativității au ca dată de început acceptată de specialiști anul 1950 (Welsh G. S., 1973, pag. 231; Puccio G.J., 1989, pag. 13) când J. P. Guilford, în calitate de președinte al Asociației Americane de Psihologie, elaborează declarația inaugurală intitulată “Creativity”, în care atrăgea atenția asupra neglijării acestui subiect de către psihologi și a sărăciei studiilor într-o arie fundamentală a comportamentului uman cu atât de largi implicații economice și sociale (J. P. Guilford, 1950).

În deceniile 6,7 și 8 ale secolului XX se înregistrează “o explozie” de studii și cercetări, articole și cărți despre creativitate. În 1963, S. A. Golan semnalează marea diversitate a motivelor, intereselor, atitudinilor și abordărilor caracteristice cercetărilor în domeniul creativității și, pentru o rapidă orientare în domeniu, el propune clasificarea lor în patru categorii de bază: studii cu privire la produs, proces, măsurare și personalitate creatoare.

Pe aceeași dimensiune teoretică, în 1970, Marie Dellas și Eugene L. Baier sugerează clasificarea literaturii despre creativitate tot în patru orientări largi, care au ca subiect:

a) produsul; b) procesul; c) personalitatea creatoare; d) factorii de mediu care inițiază și dezvoltă creativitatea.

Aceste clasificări sunt aprofundate de G. Welsh, care, alături de factorii facilitatori ai creativității, conturează și importanța locului (mediului) în stimularea și manifestarea creativității. De altfel, rolul mediului în manifestarea creativității, denumit de cercetătorii americani ”Press”, nu se reduce numai la factori externi și interni care facilitează sau inhibă creativitatea. Acest aspect antrenează, după părerea noastră, valențele bio-psiho-socio-culturale ale mediului în care individul își angajează și creează propriul parcurs existențial.

În ultimul timp noi am abordat creativitatea (Caluschi Mariana, 2001b) și ca terapie evidențiind impactul psihoterapeutic al metodelor de creativitate promovate în activitatea individuală și de grup.

Conceptul de creativitate apare astfel, abordat din cinci perspective: ca potențial, ca proces, ca produs, ca preajmă, ca psihoterapie, deci putem vorbi de cei 5 P ai creativității.

Pluralitatea perspectivelor în cercetarea creativității a condus la elaborarea unei diversități de definiții ce conturează creativitatea ca: “un proces din care rezultă un lucru nou, acceptat ca util, bun de ceva sau satisfăcător, de către un grup semnificativ de oameni într-o perioadă oarecare de timp” (Stein M., 1984) sau ca o funcție inventivă a imaginației creatoare (Pieron H., 1968).

Noi am optat pentru definiția creativității dată de Anca Munteanu (1994), ce concepe creativitatea ca pe un proces prin care se socializează într-o sinergie de factori (biologici, psihologici, sociali) întreaga personalitate a individului și care are drept rezultat o idee sau un produs nou, original, validat social.

2.2. Cinci perspective de abordare a creativității

Atunci când este adus în discuție potențialul creativ specialiștii evidențiază în primul rând calitățile gândirii creative: fluiditate, flexibilitate, originalitate, elaborare și sensibilitate la probleme.

FLUIDITATEA constă în bogăția, ușurința, rapiditatea stabilirii de asociații, debit verbal, ideațional, expresional. Ea poate fi:

Fluiditate ideațională – cantitatea de idei, cuvinte, titluri, fraze, raspunsuri, elaborate de individ (teste, cât mai multe titluri și cât mai ingenioase la o povestire, film, carte); enumerarea de obiecte.

Fluiditate asociativă – cantitatea de asocieri, relații, analogii, similaritate, sinonime; test – găsirea de sinonime, antonime la un moment dat; completarea unei propoziții cu cât mai multe metafore.

Fluiditate expresională – cantitatea de noi expresii, idei care să se potrivească într-un sistem, propoziții, întrebări; test (alcătuirea mai multor propoziții respectând anumite reguli), ordinea literelor în cuvântul UMOR (Unii Manageri Onorează Termenele).

Fluiditate verbală – cantitatea de cuvinte produse într-o unitate de timp; cuvinte care au aceleași sufixe sau prefixe.

Fluiditate figurală – cantitatea de desene pe o anumită temă; testul cercului; o limitare a figurilor geometrice; combinații cu cât mai multe figuri (trei triunghiuri). Fluiditatea asigură cantitatea mare de răspunsuri bune.

FLEXIBILITATEA constă în modificarea, restructurarea mersului gândirii, capacitatea de a trece de la o categorie de obiecte, fenomene, metode la alta ; abilitatea de redefinire, revizuire a punctelor de vedere.

ORIGINALITATEA constă în producerea unor soluții noi, rare statistic în cadrul comunității în care au fost emise (ingeniozitatea este originalitatea de metodă de rezolvare).

ELABORAREA constă în luarea în considerare a cât mai multor implicații și consecințe.

SENSIBILITATEA LA PROBLEME este abilitatea de a descoperi noul în ceea ce este vechi, de a delimita probleme creative în mediul cunoscut.

Putem stimula și dezvolta potențialul creativ prin antrenament individual sau de grup atât în procesul de self management cât și în cel de rezolvare creatoare a problemelor firmei. Trebuie să cunoaștem etapele procesului creator și metodele și strategiile creativității.

Procesul creator.

S-a constatat că stadiile (etapele) procesului creator sunt aproximativ aceleași în toate domeniile:

a) Stadiul pregătitor al apariției, sesizării, delimitării problemei, identificării obiectului, fenomenului ce poate fi obiect al produsului creator. În această etapă un rol important îl are sensibilitatea la probleme a subiectului, bogăția fondului informațional interdisciplinar, capacitatea de mobilizare a subiectului pentru antrenarea și menținerea în procesul creator.

b) Stadiul incubației este intervalul în care, chiar dacă subiectul nu mai este fixat conștient asupra obiectivului său, procesul de creație continuă să se desfășoare în inconștient.

c) Stadiul următor este cel al iluminării sau al apariției soluției, momentul intuiției acesteia, al vizualizării obiectului nou creat.

d) Stadiul verificării sau elaborării finale în care soluția identificată este verificată în practică și apoi implementată.

Școala americană de creatologie propune un model mai detaliat al procesului rezolvării creative a problemelor în care nu se mai precizează stadiul incubației și iluminării.

Modelul american cuprinde următoarele faze: stadiul găsirii faptului, stadiul delimitării problemei, stadiul generării de idei, stadiul delimitării soluției, stadiul acceptării soluției și evaluării ei, stadiul verificării în practică a soluției.

În toate stadiile există o fază divergentă în care sunt luate în discuție sau avute în vedere cât mai multe probleme și idei și o fază convergentă în care se evaluează și se selectează ideile, problemele, soluțiile.

Noi propunem modelul “gândirii brâncușiene” evidențiat de Coloana infinitului considerată de noi ca model al rezolvării creatoare a oricărei probleme. Fiecare modul al coloanei are un punct de plecare ce poate fi considerat problema de rezolvat, o fază de divergență și apoi una de convergență. Se observă cu ușurință că în vârful coloanei avem divergența, deschiderea spre infinitatea problemelor cu care se poate confrunta omul, iar la baza coloanei diversitatea resurselor și a energiilor susținătoare ale procesului creativ.

Produsul creativ

Orice proces creativ se finalizează cu un produs care , pentru a fi considerat creator, trebuie să posede următoarele calități: noutate, originalitate, utilitate.

Psihoterapia prin creativitate

În ultimii ani studiile asupra creativității individuale și de grup au relevat valențele curative ale metodelor de creativitate (M. Caluschi, 2001b) activitatea într-un grup creativ/creator având ca efect specific reducerea barierelor interne ale creativității. Aceste valențe terapeutice ale strategiilor și metodelor de creativitate sunt puse în valoare de psihoterapiile de esență umoristă, experențială (Iolanda Mitrofan, 1999 și Guyonnand J.P., 1997) care le utilizează în ședințele cu clienții.

Cei care își însușesc modelele creativității și metodologia și le practică în activitatea de conducere vor beneficia și de efectul terapeutic, vor simți la nivelul propriei personalități și al intreprinderii binefacerile realizării de sine prin creativitate.

3. Modele explicative ale creativității

Interesul specialiștilor pentru studiul creativității a condus la elaborarea unor modele explicative mai mult sau mai puțin acceptate.

Dacă inițial ele au pus accentul pe rolul factorilor cognitivi în explicarea creativității (cunoscutul model factorial tridimensional al gândirii elaborat de J. P. Guilford) în ultimile decenii s-a recunoscut rolul deosebit al factorilor nonintelectuali de personalitate: motivație, voință, afectivitate, atitudini, temperament, caracter (modelele școlii americane de la Buffalo, între care se remarcă modelul comportamental elaborat de Tereza Amabile; modelul bifactorial elaborat de P.P. Neveanu sau modelele școlii ruse de inventică).

3.1. Modelul bifactorial al creativitatii (Modelul Neveanu)

In psihologia româneasca s-a acceptat inițial ca model explicativ al creativității modelul Guilford. S-a încercat și elaborarea unor modele proprii între care s-a impus modelul bifactorial elaborat de P.P. Neveanu (1971) și modelul euremelor propus de I. Moraru (1973).

În conceperea modelului bifactorial al creativității, P.P. Neveanu ia ca axiome afirmațiile:

la nivelul personalității creativitatea emerge din interacțiunea optimă dintre aptitudini și atitudini; dar aptitudinile nu sunt creative prin ele însele ci, devin astfel dacă sunt activate de motive și atitudini creative (P.P. Neveanu, 7977, 1978);

la creativitate contribuie toate procesele psihice, începând cu senzațiile și percepțiile și terminând cu afectivitatea și voința;

creativitatea este o proprietate a întregului sistem psihic uman care precum un lahorator, strânge și prelucrează informațiile și elaborează noi modele cognitive imagistice (P.P. Neveanu, 1971).

Se conturează două categorii de factori ai modelului explicativ al creativității:

A) Vectori – termen ce reunește toate dispozitivele energetice incitatoare și sustinatoare a subiectului în acțiune (trebuințe, motive,scopuri, aspirații, constrângeri, atitudini); vectorii se împart în vectori creativi și necreativi. Vectorii creativi, între care P.P. Neveanu include: trebuințele de creștere, de realizare și performanță și atitudinile nonconformiste, sunt cei care declanșează și susțin ciclurile operatorii până la atingerea noului, originalului.

B) A doua categorie de factori, denumită operații generative cuprinde sistemele de operații, aptitudinile generale sau speciale de nivel supramediu.

În modelul bifactorial al creativității se acordă un loc și un rol deosebit, între vectorii creativi, motivației și alitudinilor creative.

P.P. Neveanu enumeră între atitudinile creative: încrederea în forțele proprii și înclinarea puternică către realizarea de sine; atitudinea antirutinieră; interesele cognitive, curajul în adoptarea de noi scopuri și obiective neobișnuite; perseverența în căutarea soluțiilor noi, originale; simțul valorii, atitudini direct creative cum sunt receptivitatea față de tot ce este nou, respectul față de originalitate și cultivarea consecventă a ei etc.

Din perspectiva cercetărilor aplicative în domeniul psihologiei creativității, a proiectării, elaborării și realizării unor programe de formare, considerăm modelul bifactorial un model explicativ deschis, general dar simplu, operațional și oferind posibilitatea studierii componentelor din perspectiva celor 5 P (potențial, proces, produs, preajmă, psihoterapie) a nivelurilor de manifestare a creativității, fiind util în elaborarea programelor de antrenament pentru pregătirea stimulării și exersării corelate a vectorilor și operațiilor.

3.2. Modelul epistemologic- psihologic al creativității (Modelul euremelor – I. Moraru)

Un alt model românesc explicativ al creativitătii, original și foarte cunoscut și apreciat de inventatori, inventologi și manageri (Belous V., 1990, 1994, 1996; Slătineanu, 1996) este modelul euremelor elaborat de I. Moraru (1995, pag. 104-105).

Autorul consideră că la realizarea fenomenului creativității conlucrează șase eureme care prin analogie cu pătratul logic pot configura pătratul euremelor.

“Numim eureme, spune I Moraru, structurile care conlucrează la realizarea creativității, participă într-un fel sau altul la invenții și descoperiri”. Părțile funcționale pot fi concepute ca un fel de “atomi de creativitate”, iar grupările de părți în relație (structurile), ca “molecule de creativitate”.

Fig. 1 Pătratul euremelor (cf. I. Moraru, 1995)

Elaborat în 1973 și perfecționat pe parcurs (1984) modelul lui I. Moraru denumit și model epistemiologic-psihologic al creativității tehnice, cuprinde urmatoarele eureme:

1) eurema de acumulare și comprehensiune a informației realizată de memorie, gândire, limbaj, interese, etc.;

2) eurema asociativ-combinatorie, realizată de inteligență, fantezie, memorie, inconștient;

3) eurema energetică stimulatorie (motivațională), în cadrul căreia conlucrează pasiunea, sentimentele, interesul, curiozitatea, forța proceselor nervoase exprimată în tipul de activitate nervoasă superioară și în temperament, efortul intens și de lungă durată, voința, curajul, nevoia, ambiția, plăcerea de a face invenții și descoperiri;

4) eurema critică, realizată de gândirea analitică, de funcția critică a inteligenței și conștiinței;

5) eurema ideativ-perceptivă, la care participă componente ideative și perceptive;

6) eurema de obiectualizare a imaginilor, la care conlucrează elemente ideativ-perceptive și motorii.

În modelul pătratic al euremelor, autorul așează pe laturi euremele implicate în producerea ideilor noi, originale, iar pe diagonale sunt dispuse euremele prin care se realizează întruchiparea ideilor în imagini și obiecte materiale (tehnice, artistice).

Modelul epistemiologic psihologic al creativității tehnice este o contribuție românească originală și de utilitate explicativ- teoretică și pragmatică. Însuși autorul îi pune în valoare calitățile pentru teoria și practica managerială (I. Moraru, 1995; A. Tabachiu; I. Moraru, 1997)

3.3. Modelul componențial al creativității (modelul Amabile)

Un alt model elaborat de Tereza Amabile, creatolog american, din perspectiva psihologiei sociale a creativității, evidențiază pregnant rolul motivației în manifestarea creativității. Modelul componențial al creativității propus de Tereza Amabile (1983, p.362) explică performanța creativă prin conlucrarea dintre trei dimensiuni relevante:

1) abilități relevante domeniului;

2) abilități și calități ale creativității;

3) motivația la sarcină

Modelul componențial al creativității

Tereza Amabile a cercetat intens implicarea motivației în creativitate, ea fiind cea care a demonstrat atât rolul motivației intrinseci cât și cel al motivației extrinseci. Ca și Mihaela Roco (1974), Tereza Amabile analizează rolul motivației în realizarea sarcinilor creative și pune în balanță motivația extrinsecă și motivația intrinsecă. Concluzia ei este că motivația intrinsecă are rolul definitoriu în creativitate.

Modelul componențial al creativității prezintă componentele necesare pentru creativitatea individuală și descrie modurile în care fiecare componentă intervine în etapele procesului creativ. Abilitățile relevante pentru domeniul de activitate sunt baza pentru orice performanță. Ele includ abilități ale memoriei pentru cunoștințe factuale, îndemânare tehnică și talente speciale pentru domeniul în problemă. Ele cuprind setul individual de posibilități de răspuns din care se vor sintetiza noile soluții și informațiile după care noul răspuns (soluție) va fi evaluat. Această componentă, afirmă Tereza Amabile, (1989, p.3), poate fi concepută ,ca un set de căi cognitive care pot fi urmate pentru rezolvarea unei probleme, sarcini. Cu cât acest set este mai bogat, cu atât alternativele pentru producerea noului sunt mai numeroase oferind posibilitatea unor noi combinații. Componenta abilitații relevante domeniului apare ca dependentă de: însușiri interne cognitive, perceptuale și motorii, de educație formală și informală în domeniu.

Componenta însușiri relevante pentru creativitate include un set cognitiv favorabil pentru asumarea unor perspective noi în problemă, o înclinație de a folosi metodele euristice pentru a explora noi căi cognitive și un stil de muncă persistent, perseverent în urmărirea propriilor idei.

Stilul cognitiv perceptual poate fi caracterizat ca o facilitate în înțelegerea complexității și a abilității în depășirea barierelor cognitive, în timpul rezolvării problemei.

Abilitățile relevante creativității depind într-o anumită masură de însușiri de personalitate în legătură cu independența, autodisciplina, orientarea către asumarea riscului, toleranță la ambiguitate, perseverență în fața frustrărilor și o relativă indiferență față de aprobarea socială (Tereza Amabile, 1989, p.6). Ca urmare, spune autoarea modelului, componenta abilități relevante pentru creativitate depinde de antrenamentul prin care individul în învățământ își poate dezvolta propriile strategii pentru o gândire creativă. În rezolvarea sarcinii cele două componente interacționează cu motivația intrinsecă la sarcină. Conform modelului componenta motivațională include două elemente:

a) atitudinea de bază a individului față de sarcină;

b) percepțiile asupra motivației proprii pentru îndeplinirea sarcinii.

Motivația la sarcină este considerată de Tereza Amabile ca cea mai importantă dintre componentele modelului deoarece, ea determină diferențele dintre ceea ce o persoană poate să facă și ceea ce va face.

Nivelul final al motivației în sarcină, apreciază autoarea,într-o situație particulară variază la nivelul motivației intrinseci în funcție de constrângerile externe prezente în situația respectivă și strategiile individuale de lucru cu aceste constrângeri (1989, p. 96-100).

3.4. Modelul metaformării (Modelul lui Todd Siler)

Psiholog cu formație interdisciplinară, Todd Siller construiește un model pentru atingerea creativității emergente sau a genialității, pornind de la convingerea sa că orice om poate învăța să-și cultive genialitatea apelând la puterile sale creatoare. Procesul mental prin care poți învăța să gândești ca un geniu este numit de autor metaformare. Autorul apreciază că “metaformarea este acțiunea de a transforma ceva conferindu-i o nouă structură și un nou înțeles. Acest proces începe cu transferul de noi înțelesuri și asociații de la un obiect la altul sau la o idee la alta”. (Siler T., 1996, pag. 13).

Ca urmare, acest proces servește ca instrument în stimularea creativității, în descoperirea și inventarea de lucruri noi, în rezolvarea problemelor și găsirea soluțiilor, este “ un proces de investigație, un proces care oferă infinite posibilități de a decoperi și de a o inventa”.

Metaformarea este, în același timp, un mod de formare a gândirii.

În concepția autorului procesul metaformării are următorii pași (coordonate):

Conexiune

Relaționare

Explorare

Analizare

Transformare

Experimentare

1. Prin conexiune între 2 obiecte, fenomene, procese, apar idei și probleme noi, de exemplu, ce conexiuni aum putea stabili între manager și floarea soarelui?

In ce sens managerul (activitatea managerială) se poate asemăna cu o floarea soarelui? In ce fel sunt legate dimensiunile, forma, culorile, mirosul și materia din care este făcută planta de floarea soarelui cu calitățile, însușirile, funcțiile, statutul managerului?

2. Relaționarea. Prin relaționarea acestor lucruri aparent diferite se observă unele trăsături comune, cum ar fi: și planta și managerul tind să se înalțe spre un soare și să urmărească mersul unui astru-floarea către soare, managerul către atingerea idealului.

Pălăria de floarea soarelui care conține în final semințe este asemănătoare cu echipa managerială care rodește ideile de progres.

3. Explorare. Legăturile stabilite prin conexiune și relaționare trebuie explorate prin întrebări care să ofere răspunsuri deschise cum ar fi: ce idei, gânduri, sentimente au semințele ce cresc în inflorescență; ce idei, gânduri și sentimente au membrii echipei manageriale sau subordonații?

Se pot elabora în această etapă ipoteze care trebuie cercetate, explorate. De exemplu, se știe că într-un lan cu plante, buruienile pot invada și pot stingheri sau încetini creșterea plantelor. Care sunt “buruienile” din echipa managerială care ar împiedica activitatea armonioasă, eficientă a echipei manageriale.

4. Următorul pas presupune o analiză, punct cu punct, a legăturilor, ideilor, ipotezelor emise anterior pentru a ajunge să se delimiteze o soluție, un model, un model nou.

De exemplu, pe baza analizei relațiilor dintre echipa managerială și inflorescența de floarea soarelui se poate imagina o sală de conferințe cu scaune concentrice care se pot învârti pentru ca participanții să comunice în orice moment cu cine doresc.

5. Transformarea. In această etapă se transformă modelul, ideea, soluția pentru a inventa unul cu totul nou. De exemplu, cortul galben portativ al managerului – realizarea unui cort – minisală de reuniuni pentru manageri și echipa de conducere posibil de transportat oriunde, echipa se deplasează pentru rezolvarea problemelor firmei.

6. In final, metaformarea presupune experimentarea modelului – invenției. Siller consideră că dacă individul va folosi toate cele 6 părți (pași) ale procesului metaformării atunci când va explora “grădina minții” sale va avea toate șansele să găsescă sensuri noi, să inventeze și să creeze, eforturile fiindu-i pe deplin compensate. După același autor, procesul metaformării are 4 niveluri:

nivelul 1 – conexiunea – prin care omul descoperă probleme ce necesită rezolvări creatoare și presupune asociații, relaționări, formulare de întrebări;

nivelul 2 – descoperirea – pe baza explorării și analizei omul ajunge să descopere soluții noi, originale la problemele delimitate în faza anterioară;

nivelul 3 – invenția – spre deosebire de invenție, descoperirea, spune Siller, constă în observarea a ceva ce există și până în acel moment dar care nu fusese înțeles. În general invențiile apar din trebuința de a îmbunătăți ceva existent, ea fiind un produs al unui act de creație original, la baza căruia se află o corelație originală. (Siller T., 1996, pag. 32)

ultimul nivel – aplicația – presupune realizarea în practică a invenției și utilizarea ei în moduri și contexte noi. Orice final al procesului este un alt început, metaformarea fiind mai presus de toate, un proces de autoregenerare.

Se observă cu ușurință, că nivelurile procesului de metaformare coincid cu etapele procesului creativ. Considerăm deasemenea, că modelul metaformării evidențiază pe de o parte fazele procesului creativ și pe de altă parte, impactul activității creative asupra dezvoltării potențialului creativ. Se evidențiază prin acest model ideea susținută și experimentată de noi cu privire la formarea continuă prin creativitate. (Caluschi Mariana, 2001, a-b)

Autorul delimitează și 31 de metaforme care pot fi considerate ca axiome ale procesului de metaformare. Dintre acestea amintim:

Deschide-ți mintea și înlătură zidurile minții.

Multiplică sau repartizează-ți resursele.

Desprinde-te de rutină pentru a fi original.

Găsește idei noi în paradox.

Simplexitatea – a vedea simplu în complex.

Modifică-ți sistemul solar social.

Privește ansamblul creativității tale, etc.

Pentru cel antrenat în procesul conducerii unei firme sau al managerierii de sine, fiecare dintre modelele creativității prezentate și discutate mai sus pot oferi o cale pentru dezvoltarea potențialului său creativ și a atingerii nivelului creativității emergente specific managerului inventator.

4. Metode și strategii ale creativității

4.1. Metode și strategii primare de creativitate

Analiza activității de conducere în unele mari intreprinderi și firme a pus în evidență creativitatea managerilor manifestată în diferite situații de criză sau în atingerea obiectivelor firmei. Au existat și există grupuri creative ale directorilor sau grupuri creatoare de tipul thinc – thenck (Caluschi, 2001 a) în care participanții învață să aplice diverse metode de creativitate la problemele ridicate de funcția de conducere sau rezolvă în mod concret problemele cu care se confruntă. Există și practica organizării unor work-shopuri sau grupuri focus având ca tematică dezbaterea și soluționarea creatoare a problemelor specifice conducerii.

Pe baza experienței acumulate – la Institutul Național de Inventică din Iași și în cadrul Laboratorului de psihologie al Universitații “Alecu Russo” din Bălți, Republica Moldova – în organizarea și moderarea unor astfel de activități apreciem că pentru a apela cu succes la toate metodele și strategiile creativității/inventivității și a atinge eficiența și performanța lor managerii trebuie să țină cont de câteva cerințe:

a) să cunoască aceste metode și strategii;

b) să învețe să le aplice în activitatea managerială;

c) să practice metaformarea sau formarea continuă prin creativitate ținând cont că metodele și tehnicile de creativitate/inventică se diversifică și se îmbunătățesc continuu; participarea la un singur seminar sau work-shop creativ nu va dezvolta abilitățile creatoare necesare managerului.

Într-o lucrare cu privire la tehnicile de rezolvare creatoare a problemelor, Van Gundy (1990) clasifică metodele și tehnicile de creativitate în patru categorii:

1. Metode și tehnici pentru redefinirea și analiza problemelor ( tehnica DE-CE; cei 5 W și H), etc.

2. Metode și tehnici pentru generarea ideilor (Brainstorming, 6-3-5, Philips 6-6, Sinectica), etc.

3. Metode și tehnici pentru evaluarea și selectarea ideilor (confruntarea selectivă, bătălia metaforelor etc);

4. Metode și tehnici pentru implementarea ideilor, soluțiilor.

Utilizarea tehnicilor de rezolvare creativă a problemelor de către manager are următoarele avantaje:

a) reduce incertitudinile cu privire la la alegerea problemei de soluționat prin cantitatea mare de informații generate cu privire la problema în cauză și a pluralității perspectivelor de investigare;

b) crește alternativele de generare a soluțiilor și posibilitățile de a alege pe cea mai bună;

c) crește avantajele în competiție prin elaborarea soluțiilor originale neuzuale;

d) sporește utilizarea eficientă a resurselor umane, a abilităților individului șia valențelor și factorilor de grup ce induc performanța;

e) strategiile primare ale creativității asigură o tratare interdisciplinară a problemelor ce necesită rezolvare creatoare.

4.2. Strategii creative primare de abordare a problemelor

Între strategiile primare ale creativității utile managerilor în abordarea problemelor ridicate în procesul de conducere a firmelor, întreprinderilor creatologii înscriu:

a) strategia capturării – această strategie ce comportă tehnici diferite cere mangerului ca din toate întâlnirile, activitățile, conferințele și reuniunile la care participă promovâd ascultarea activă să captureze informații utile pentru activitatea sa. De exemplu, dintr-o discuție asupra fenomenului inflației și a impactului acesteia în viața firmei poate să realizeze o conexiune între motivație și inflație, încercând să stimuleze motivația inspirându-se de la fenomenele generatoare ale inflației etc. Regula de aur este a captura și a stoca informațiile utile.

b) strategia depășirii granițelor care presupune abordarea interdiscplinară și dintr-o multitudine de perspective a problemelor, dărâmarea limitelor, zidurilor, obstacolelor. Regula este ca managerul să se întrebe mereu ce este dincolo de …”zidul” problemei, al afacerii, al firmei etc.

c) strategia învăluirii, care cere ca în anumite situații să se procedeze prin învăluire, încercuire, așa cum procedează militarii în învăluirea și încercuirea trupelor dușmane, sau îndepărtarea de problemă sau “curtarea ei” cu armele și tehnicile folosite de îndrăgostit. Regula este: învăluie, adoarme suspiciunile, pentru a surprinde fenomenele autentice, reale.

d) strategia provocării – cere managerului să aibă inițiativă, să abordeze el înaintea angajaților problemele spinoase, sursele de conflict, informându-se, analizând și căutând soluții. Totodată, această strategie cere ca eșecurile, neîmplinirile să fie abordate ca o provocare ce solicită creativitatea managerului și angajaților săi; ea este utilă în situațiile de criză.

Se înțelege că aceste strategii ale creativității se numesc “primare” deoarece ele evidențiază modalități de abordare curentă a evenimentelor, fenomenelor, proceselor din intreprindere. Reține atenția faptul că toate sunt denumite prin termeni militari ceea ce implică acțiune, curaj, inițiativă.

4.3. Metode și tehnici pentru redefinirea, reformularea și analiza problemelor

O mare importață în procesul rezolvării creatoare de probleme o are problematizarea sau formularea și reformularea problemelor.

Etapa de reformulare joacă un rol deosebit în cadrul procesului de rezolvare creativă a problemelor, deoarece o definire neadecvată a problemei poate fi un obstacol major în soluționarea sa. Rezultatele obținute în această etapă influențează natura și calitatea rezultatelor obținute în etapele următoare, de generare a ideilor și evaluare.

Principiul de bază al tehnicilor de reformulare este acela al dezvoltării unui grad de îndepărtare față de afîrmația problemei originale. Prin îndepărtarea de percepția inițială a problemei cel care rezolvă problema este forțat să utilizeze gândirea divergentă care îl duce la soluții unice ale problemei. Arthur Van Gundy indică cinci metode de redefmire.

O primă metodă este examinarea granițelor. Reformularea problemelor implică anumite ipoteze în ceea ce privește granițele problemei. Limitele determină cum este organizată informația, cum este prelucrată și eventual cum se rezolvă problema în sine.

Obiectivul prmcipal al metodei este de a restructura ipotezele problemei astfel încât să se obțină noi modalități de abordare a acesteia.

Principalii pași în utilizarea examinării granițelor sînt:

a) Stabiliți și scrieți formularea inițială aproblemei.

b) Subliniați cuvintele-cheie și expresiile și examinați alte ipoteze ascunse.

c) Fără a aprecia validitatea acestor ipoteze, identificați orice implicație importantă pe care o sugerează.

d) Notați orice noi definiții ale problemei sugerate de implicații.

Principalele avantaje ale examinării granițelor sunt reprezentate de potențialul lor pentru:

producerea unor definiții mai incitante ale problemei;

clarificarea limitelor neclare ale problemei;

demonstrarea importanței formulării unor definiții flexibile ale problemei.

Dezavantajul acestei tehnici constă în lipsa unei structuri care să indice modul de precizare a granițelor problemei.

Tehnica celor cinci W și H este o metodă de redefinire foarte larg utilizată. Este o variație a întrebărilor: cine?, ce?, unde?, când?, de ce? și cum?

Principalii pași ai metodei sunt:

1) Exprimați problema utilizănd această formulă:”În ce mod se poate…?”.

2) Scrieți separat liste cu Cine? Ce? Unde? Cînd? De ce? Cum?, – întrebări relevante penru problema generală.

3) Examinați răspunsurile la fiecare întrebare și utilizați-le ca stimuli pentru generarea unor reformulări ale problemei.

4) Notați orice reformulări sugerate.

5) Selectati o reformulare care exprimă cel mai bine problema pe care încercați să o rezolvați.

Tehnica celor 5 W și H

Problema: Angajații manifestă motivație scăzută față de activitatea în firmă

1.Cine?

Cine sunt angajații?

Cine nu este motivat?

Cine poate contribui la motivarea angajaților?

Cine poate sponsoriza?

Cine are puterea de a motiva?

Cine are motivații de actualizare și realizare?

2.Ce?

Ce procese, fenomene au puterea de a motiva?

Ce motivații au angajații?

Ce predomină în motivare, banul, munca, valorile?

Ce surse noi de motivare se pot descoperi?

Ce rol are comunicarea în motivarea angajaților?

Ce simptome are slaba motivare?

3.Unde?

Unde se pot găsi resurse de motivare?

Unde se pot organiza antrenamente pentru creșterea motivației angajaților?

Unde poate să învețe managerul cum să crească motivația angajaților?

Unde, în ce sector al firmei se constată motivația ea mai scăzută pentru muncă?

4.Când?

Când se pot manipula resursele de motivare?

Când se poate influența creșterea motivației intrinseci?

Când se manifestă angajații puțin motivați?

Când atingem un optim motivațional la angajații firmei?

5.De ce?

De ce sunt motivați angajații?

De ce este necesară creșterea motivației pentru muncă?

De ce banul motivează mai puternic tinerii decât trebuința de autorealizare?

De ce trebuie să fie interesat managerul de motivația în muncă a angajaților?

6.Cum?

Cum se poate influența creșterea motivației întrinseci?

Cum se poate crește atașamentul oamenilor față de firmă?

Cum mă pot ajuta coleii în creșterea motivației oamenilor față de muncă?

Cum corelează motivația cu productivitatea muncii în firma noastră?

Se analizează toate întrebările și se aleg cele interesante ce se formulează creativ. De exemplu: (1) Cum poate managerul controla nivelul motivației?

(2) Cum poate managerul să atingă un optim motivațional al angajaților?

Această tehnică probabil este cea mai utilă dintre toate tehnicile de reformulare. Furnizează un mod sistematic de a colecta și a analiza informațiile relevante ale problemei. Și de aici poate rezulta o varietate de perspective ale problemei, fiecare dintre acestea putând rezolva problema inițială.

În ceea ce privește cel mai mare dezavantaj al abordării celor cinci W și H, acesta este consumarea timpului și o ușoară imprecizie la utilizare. Totuși, efortul investit va fi util într-o nouă perspectivă a problemei.

Tehnica abstractizării progresive generează diferite alternative ale problemei trecând spre niveluri progresiv mai înalte de abstractizare ale problemei, până cînd se ajunge la o finiție satisfăcătoare.

Metoda abstractizării progresive este în principiu similară cu metoda De ce?, amândouă bazându-se pe identificarea legăturilor dintre diferite elemente ale problemei. Avantajul major al acestei abordări este gradul de structură, ajutîndu-1 pe cel care rezolvă să examineze sistematic conexiunile. Totuși, în comparație cu metodele de reformulare mai puțin structurate, cum ar fi examinarea granițelor, această metodă prezintă o pierdere a spontaneității și diversității.

Metoda abstractizării progresive are dezavantajul că cere o decizie atunci când a fost atins nivelul corespunzător de abstracție.

Metoda. De ce? Problemele inițial sunt diferite la nivel de abstracție. Dar această definire poate fi puțin productivă pentru generarea ideilor. De aceea este utilă uneori explorarea unei varietăți de grade de abstractizare. O metodă relativ ușor de aplicat este metoda De ce?

Principalele etape ale acestei metode sunt:

1) Formularea problemei conform definiției inițiale.

2) Puneți întrebarea: "De ce doriți să faceți acel lucru afirmat în problemă?".

3) Răspundeți la întrebările puse la punctul doi.

4) Transformați răspunsul într-o nouă întrebare a problemei.

5) Repetați pașii 2 și 3 până când este atins cel mai înalt nivel de abstractizare al

problemei. (Vezi și modelul de la finalul capitolului)

Această metodă este asemănătoare cu examinarea granițelor și are avantajul de a da posibilitatea obținerii unei varietăți de noi perspective asupra problemei. Principalul dezavantaj al problemei constă în aceea ca anumite răspunsuri nu pot fi utilizate pentru redefinirea problemei.

Din prezentarea acestor metode de reformulare a problemelor rezultă că utilizarea tehnicilor de rezolvare creativă a problemelor de către manageri prezintă avantaje:

reduce incertitudinile cu privire la alegerea problemei;

crează posibilitatea de generare a soluțiilor;

cresc avantajele în competiții, prin elaborarea soluțiilor originale;

favorizează utilizarea efîcientă a resurselor umane, a abilităților individului și a valențelor factorilor de grup ce conduc la obținerea performanței.

4.4. Metode pentru generarea ideilor

Metodele pentru generarea de soluții la probleme ce necesită rezolvare creativă sunt numeroase (peste 100) și unele cum sunt brainstormingul și sinectica au mai multe variante. Prezentă în continuare câteva dintre cele mai utilizate metode de generare de soluții utile managerilor în rezolvarea problemelor de conducere

4.4.1. Tehnica brainstorming și variante

Brainstormingul face parte din categoria metodelor de generare de idei și soluții. Ea a fost elaborată de Alex Osbrn și cunoaște mai multe variante. Termenul de brainstorming se poate traduce ca furtună în creier, asalt de idei, atac cerebral, marele Da. El se bazează pe următoarele reguli:

– nu criticați ideile altora;

– nu vă autocenzurați propriile idei;

– emiteți un număr cât mai mare de idei;

– preluați ideile altora și le îmbunătățiți;

– dați frâu liber imaginației.

Genialitatea lui Alex Osborn constă în realizarea evaluării amânate, adică separarea ideației de evaluarea critică, precum și în căutarea unui număr cât mai mare de soluții pentru rezolvarea unei probleme, considerând că în final cantitatea generează calitatea.

În afară de aceste patru pnncipii, Vitalie Belous menționează încă două principii, și anume:

1) se încurajează ideile aparent ieșite din comun, la prima vedere de-a dreptul bizare, dar care adesea, analizate, pot deveni deosebit de eficiente;

2) se stimulează combinarea și îmbunătățirea ideilor, pe principiul evacuări și asocierii, formularea unor idei generate atât din gândirea personalâ, cât și din cea a celorlalți membn din grupă.

În viziunea Ancăi Munteanu (1994) susținând ideea câtorva pricipii, se mai adaugă un pricipiu și anume "Preluarea ideilor emise de alții și fructificarea lor prin ajustări succesive, ca într-o reacție în lanț". În programele de creativitate ale Școlii Mirabilis se pune un accent deosebit pe încă două principii: emiterea de metafore și gândirea pozitivă, pricipii ce au efect de dezinhibare și reducere a blocajelor, în primul rând, principii la care am aderat și noi în cercetarea proiectiv-emoțională.

Ședințele de brainstorming se fundamentează pe două principii, acestea fiind următoarele: existența unor relații amiabile între membri – conducâtorul trebuie să aibă oarecare experiență în acest domeniu, dar, în același timp, să posede suficientă inspirație și abilitate

Metoda brainstormingului cuprinde două secvențe:

Etapa luminii verzi

Secretarul, unul din participanți, consemnează, cu maximă fidelitate și fără nici o restricție idile formulate de participanți, fără nominalizarea autorilor. Pentru a evita monopolizarea ședinței de către un participant, unii autori recomandă ca, pri rotație, fiecărui participant să i se acorde cuvântul. Conducătorul de grup (liderul),trebuie să fie un autentic catalizator al activității. Este necesar să încurajeze prin fraze adecvate: „Bine”, „Excelent” ș.a. Trebuie excluse frazele inhibitorii pentru activitate și expresii ucigașe din partea membrilor.

Etapa luminii roșii

Reuniunile brainstomingului durează de la un sfert de oră (în cazul căutării de probleme) până la o oră și jumătate, când ședința propriu-zisă este considerată terminată.

După 24 de ore grupul se reunește pentru a se strânge toate ideile care au mai apărut în timpul scurs. Liderul sau o comisie de evaluare alcătuită din experți triază ideile / soluțiile întocmind o listă pe trei categorii:

a) idei care în mod evident pot fi puse în practică imediat;

b) idei ce necesită un studiu prelungit sau complicat;

c) idei ce se dovedesc totuși inutilizabile.

Brainstoimingul individual

Respectînd normele, fiecare om poate să-și realizeze un brainstorming individual. Întîi delimitează și definește problema de rezolvat, apoi notează pe hârtie, într-un timp cât mai alert, toate ideile ce-i vin în minte în legătură cu problema pusă. Evaluarea o va face după un timp, singur sau împreună cu un expert.

Brainstormingul cu roluri

Această variantă a fost dezvoltată de Greggs plecând de la ipoteza că unii oameni se simt inhibați de brainstormingul tradițional. În bătălia de roluri, implicată de această vatriantă, fiecare își asumă altă identitate, încercînd s-o imite în limbaj și să propună soluții din perspectiva personajului interpretat.

Tehnica comportă următorii pași:

1) formularea problemei;

2) în timpul brainstomingului fiecare rnemru selectează o persoană, cunoscută și de ceilalți, pe care o imită asumându-și rolul ei;

3) realizarea unui brainstorming obișnuit pentru culegere de soluții;

4) evaluarea amânată ca și la brainstormingul clasic.

Un bun manager așa cum o arată practica managerială trebuie să fie un abil lider de brainstorming.

Antebrainstormingul. Vitalie Belous (1995) relevă că brainstormingul direct contribuie la găsirea soluției pentru o problemă dată: or, după cum s-a arătat mai înainte, orice problemă de creație este o dublă problemă creativă:

• crearea subiectului;

• crearea soluției pentru subiectul elaborat.

De aceea, pentru a mări șansele brainstormingului direct, este rațională organizarea antebrainstormingului al cărui scop principal constă în: evidențierea în obiectele existente a unui număr cât mai mare de neajunsuri și chiar prognozarea unor neajunsuri noi.

Cu toate că inventarierea subiectului creației poate fi realizată pe cale pur logică, prin metoda deciziei impuse din ingineria valorii, antebrainstormingul poate reprezenta un mijloc mai simplu și mai economic.

Formularea temei pentru antebrainstorming trebuie să cuprindă răspunsurile precise la urmâtoarele întrebări (V. Belous, 1955):

• la care parametri ai obiectului se așteaptă abateri de la normative?

• ce greutăți de fabricare pot apărea?

• ce greutăți privind materialele și subansamblele obținute prin colaborări pot apărea peste 10-20 deani?

• ce greutâți de ordin energetic pot apărea?

• ce greutăți în exploatare pot apărea?

Brainstormingul și antebrainstormingul pot fi combinate sub forma dublului brainstorming.

Metoda Philips 6.6, elaborată de J. Donald Philips de la Universitatea din Michigan, reprezintă de fapt un brainstorming, menționează Vitalie Belous, la care numărul de participanți este șase, iar durata discuțiilor se limitează la șase minute.

Începerea dezbaterii. în opinia Ancăi Munteanu, se face prin prezentarea subiectului discuției, de către lider, tuturor participanților. După formarea grupelor de șase persoane pe principiul eterogenității și alegerea liderilor acestora, încep discuțiile.

În discuția dintre participanți se pot obține și informații suplimentare de la membrii fiecărui grup. În aplicarea acestei tehnici de conducere se urmărește ca în final să se elaboreze soluții de care iau cunoștință toți participanții. Anca Munteanu precizează că tehnica are un pronunțat caracter operativ.

După Ana Stoica (1983) obiectivele principale ale metodei constau în:

• abordarea mai multor aspecte ale unei probleme într-un timp limitat;

• facilitarea comunicării și exprimării în grupe mari (peste 30 persoane);

• posibilitatea colectării deciziilor, care reprezintă diverse tendințe conturate într-un ansamblu, într-un timp foarte scurt;

• favorizarea confruntării percepțiilor și a creativității individuale cu muncă în grup.

Metoda Philips 6-6 poate fi utilizată de manager cu echipa managerială în rezolvarea problemelor curente.

4.4.2. Metoda sinectică – variante

Termenul de sinectică provine din grecescul «synecticos» (= reunire) și semnifîcă "strângerea laolaltă a unor elemente aparent irelevante și diferite între ele». Sinectica se folosește de analogii și metafore pentru a analiza o problemă, dar și pentru a dezvolta posibile soluții. În acest sens ea apelează la două mecanisme operaționale:

1) a face stăinul familiar, adică a înțelege problema dintr-un nou punct de vedere;

2) a face familiarul străin – îndepărtarea de problemă în scopul de a atrage soluții creative.

Obiectivul acestor mecanisme este acela de a induce cinci stări psihologice: implicare și detașare, amânare, speculare, autonomia obiectului, răspunsul hedonic – necesare în obținerea de răspunsuri creative.

În ceea ce privește aspectele caracteristice sinecticii, noi ne propunem să surprindem și să detaliem două dintre acestea: 1) necesitatea considerării sinecticii drept o modalitate de soluționare a problemelor de factură economică și psihosocială într-o manieră creativă, originală și constructivă și 2) importanța efectelor procesului sinectic asupra membrilor grupului.

Prin excepție, sinectica este o metodă de grup ce presupune o experiență îndelungată a acestuia. Grupul are o structură stabilă și este eterogen din punct de vedere profesional; el nu depășește, de regulă, 6-8 persoane. Într-un grup sinectic tipic există trei roluri principale: liderul, membrii grupului și clientul expert.

Liderul este orientat spre ceilalți, urmărind controlarea comportamentelor membrilor grupului, însă fară a avea în minte un scop anume. El are mai mult un rol de moderator: atrage toți membrii în discuție, stimulează și implicarea expertului, fiind o călăuză; liderul ghidează discuțiile de-a lungul întregii excursii sinectice.

Rolurile repartizate pe membrii grupului presupun conformarea la anumite cerințe: conștientizarea individualității fiecărui membru, respectarea ideilor celorlalți, dezinhibarea, observarea aspectelor pozitive ale unei idei etc.

Clientul expert este cel responsabil pentru soluționarea problemei. El trebuie să abordeze un comportament adecvat: să coopereze, să fie deschis, să nu critice, să fie realist în a sublinia avantajele și dezavantajele fiecărei idei.

O ședință sinectică durează între 2 și 3 ore. Rezultatul este un concept, un model nou, o tehnică nouă. După îtrunire, membrii grupului trec la elaborarea amănunțită a unui "model", apoi la "experimentarea" acestuia și la "prospectarea pieței".

Procesul sinectic are mai multe etape:

Etapa 1. Problema așa cum este dată (PAG – problem as given), precum urmează prezentată grupului, fie de către cineva din afară (clientul expert), fie de cineva din grup.

Scurta analiză a PAG – face ca ceea ce este străin să devină familiar prin intermediul metaforelor și analogiilor.

Purjarea este procesul de eliminare a soluțiilor superficiale ce apar în urma analizării problemei din etapele anterioare.

Etapa 2. Problema așa cum a fost înțeleasă (PAU – problem as understood): fiecare participant descrie problema așa cum a înțeles-o el; liderul notează fiecare punct de vedere.

Etapa 3. Zborul sinectic. Membrii se îndepărtează de problemă în scopul de a face familiarul străin. În această etapă se folosesc, de asemenea, metafore și analogii.

Etapa 4. Potrivirea forțată (FF – force fît). Extragerea soluției din multitudinea de variante propuse și transformarea ei într-un rezultat aplicativ, de obicei un concept nou.

Conceptul oferă o nouă perspectivă asupra problemei. La finalul ședinței pot apărea mai multe soluții, însă doar una singură va fi pusă în practică.

Principalele instrumente folosite de sinectică sunt analogiile, care se împart în patru categorii.

Analogia personală – identificarea cu obiectul sau fenomenul aflat în discuție.

Presupune capacitate empatică, fiecare participant trebuind

să exprime ceea ce a simțit în momentul modificării.

Analogia directă – cea mai importantă, încercînd stabilirea unei relații directe

între enunțul probleniei și alte procese asemânătoare (în general din natură).

Analogia simbolică – reprezintă o condensare a sugestiilor emise într-o

formulare poetică, chiar paradoxală.

Analogia fantastică – se înaintează soluții năstrușnice, îndrăznețe.

Deși par extrem de sintetice, etapele acestei metode vor fi mult mai bine receptate dacă vom oferi un exemplu care să ilustreze traiectoria procesului sinectic.

În unele cazuri managerii apelează la un grup sinectic constituit și pregătit să rezolve probleme creativ sau organizează și antrenează în firma lor un grup sinectic cu care lucrează.

Exemplu de sinectică

Prezentăm succint o problemă a unui manager rezolvată prin sinectică. Problema managerului era numărul mare de fumători înrăiți dintr-o secție a firmei.

– problema a fost formulată astfel: In ce mod putem reduce fumatul?(PAG);

– scurta analiză a problemei constă în punctarea efectelor negative pe care le are fumatul asupra persoanelor, atăt din punct de vdere al sănătății, cât și în ceea ce privește conotațiile psihice și sociale dar și asupra productivității firmei;

– purjarea a avut ca efect eliminarea soluțiilor anterioare: diferite aparate introduse în ureche care stimulează diverși centri cerebrali; anumite metode complementare, cum ar fi mestecatul gumei; scumpirea tigărilor etc.;

– PAU – problema a fost privită prin prisma fiecărui membru al grupului întrebarea fiind: Cum se simte un fumător atunci când fumează? S-au formulat diverse râspunsuri din care s-a ales numai unul, referitor la buna dispoziție pe care i-o oferă o țigară respectivului participant;

– acum se face familiarul străin. Liderul cere membrilor să facă o analogie directă între o persoană care fumează și un aspect din natură. Astfel, s-au emis două analogii: asemănarea cu un elefant și asemănarea cu un horn. S-a trecut apoi la elaborarea unor analogii personale, în care.s-a încercat pe rând identificarea atât cu elefantul, cât și cu hornul, care fumează obținându-se următoarele: Trompa este semnul meu distinctiv, Trompa este vitală pentru mine; Cu trompa pot face foarte multe: mă pot hrăni, pot bea apa, mă pot juca în nisip și chiar în apă (pentru elefant); Fară mine oamenii din casă s-ar sufoca; Mă simt murdar; Mă simt folositor; Pe mine și-a făcut cuibul o barză; Dacă nimeni nu mă curăță, mă sufoc (pentru horn). Urmează analogia simbolică, prin care liderul a cerut formuilări paradoxale sub forma unor titluri de cărți, referindu-se în primul rând la identificarea cu hornul: Utilitate nefolositoare;, Murdărie curată, fiecare fiind argumentată;

– prin FF s-a încercat stabilirea legăturii dintre analogiile date și problema în cauză: Poate fî utilizată o substanță care să împiedice inhalarea completă a fumului de țigară? sau Există posibilitatea ca o substanță să creeze o reacție adversă față de fumat?

– soluțiile emise: Impregnarea filtrului țigării cu o anumită substanță care, înmomentul fumatului, să provoace o tuse puternică; Administrarea unor pilule speciale care, în contact cu fumul de țigară, să producă senzația de sufocare prin strangularea esofagului;

In urma evaluării soluțiilor emise, managerul a optat pentru aplicarea imediată a următoarei soluții: acordarea unui tichet pentru produse alimentare, în valoare apreciabilă, fiecărui lucrător din secție pe măsura renunțării la fumat (reducerea pauzelor pentru fumat și a numărului de țigări).

Alte două soluții apreciate de experți au fost transmise unui grup de inventatori pentru realizarea unor invenții. Aceste idei sunt: construirea unui dispozitiv care să ajute la eliminarea fumului de țigară; inventarea unor țigări care nu se pot aprinde, puse la dispoziție de conducerea firmei.

Sinectica vizuală (după Van Gundy)

Sinectica vizuală a fost dezvoltată de Geschka, Schaude, Schlicksupp la institutul Battelle în Frankfurt, Germania. Deși a fost inițial construită ca un ajutor pentru sugerarea analogiilor în timpul întâlnirilor de sinectică, această metodă poate fi folosită ca o metoda de generare a ideilor și este potrivită pentru uz atât de către indivizi cât și de către grupuri. Mecanismul de bază implicat constă în utilizarea imaginilor (de ex: postere, diapozitive, pagini de almanah) pentru a stimula soluțiile problemei. Pentru sesiunile de grup se folosește următoarea procedură:

Se scrie enunțul problemei pe o tablă.

Folosind un poster mare sau un proiector, se arată grupului compus din 5-7 persoane, o imagine care nu are legătură cu problema.

Fiecare membru al grupului descrie verbal ceea ce vede în imagine.

Descrierile imaginii sunt scrise pe tablă.

Grupul incearcă să găseasca relații între elementele descrierii imaginii și problemă.

Când grupul rămane fără soluții li se arată o altă imagine și se repetă procesul. De obicei sunt arătate 10 imagini într-o sesiune.

Schaude descrie, ca exemplu de utilizare a sinecticii vizuale, o problemă de dezvoltare a unui mecanism de avertizare pentru a trezi minerii care au adormit pe o curea de transmisie. Unui grup i s-a arătat o imagine cu o cascadă din Norvegia. El a descris următoarele elemente: pietre, o vale care se îngustează în depărtare, cascada, oi și pietre, sunetul cascadei. Aceste descrieri sunt scrise pe o tablă și se încearcă relaționarea fiecărui element cu problema. De exemplu cascada ar putea sugera să se sufle aer rece și umed de-a lungul curelei de transmisie sau, diferențele de greutate dintre oi și pietre ar putea stimula dezvoltarea unui senzor care scanează diferențele de greutate dintre corpul uman și cărbune. Alte imagini arătate mai târziu vor sugera idei care vor fi scrise și evaluate mai târziu.

Eficiența sinecticii vizuale va fi determinată de tipul imaginii selectate și de caracteristicile persoanelor care o utilizează. De aceea, atăt alegerea imaginilor căt și a persoanelor trebuie făcută cu precauție. Atunci când se aleg persoanele, ar trebui selectat un grup cu medii de proveniență diferite. Trebuie evitate imaginile care pot provoca emoții negative, care sunt prea abstracte și dificil de ințeles, sau care sunt foarte similare problemei. În plus, cele mai bune imagini sunt cele care arată sau implică mișcare, fără a accentua figurile umane.

4.4.3. Inversarea (după Van Gundy)

Pentru multe situații problematice, definiția inițială a problemei ne limitează abilitatea de a genera idei. Sensul cuvintelor folosite sau ordinea lor pot să nu fie suficient de stimulatoare pentru a provoca idei unice. Totuși, dacă se fac schimbări simple, se poate crea un punct de vedere mult mai productiv. În particular, pot fi generate perspective noi prin inversarea direcției problemei. O asemenea inversare ar trebui să conducă la o soluție mai inovativă.

De exemplu, o universitate a putut să rezolve o problemă de parcare pentru studenții care făceau naveta folosind metoda inversării. După cum era enunțată la început, problema era cum să ofere spații de parcare pentru studenții navetiști într-un spațiu care era deja supraaglomerat. Inversarea problemei a dus la o noua definiție: cum să furnizăm studenți navetiști pentru locurile de parcare. Această definiție a dus la soluția de a dezvolta locuri de parcare pe marginile exterioare ale orasului. Studenții vor veni cu mașina până la aceste locuri de parcare și apoi vor lua autobuze până la campus. Dacă proiectanții parcării ar fi încercat să rezolve problema așa cum era inițial formulată, ar fi rezultat o soluție nesatisfăcătoare. Construcția unui garaj ar fi fost o alternativă costisitoare. În acest caz fericit, locurile de parcare pentru navetiști au furnizat o soluție mai puțin costisitoare.

Un exemplu bine cunoscut este legat de operațiunile “înțepătura (țeapa)” folosite pentru prinderea criminalilor. Poliția anunța criminalii selectați, ca au câstigat un premiu și că sunt invitați să participe la o petrecere la care va avea loc tragerea la sorți a unui mare premiu. Atunci când “musafirii” care nu suspectează nimic apar, sunt prinși fără măcar să creadă că au fost păcăliți. În această situație, poliția inversează problema prinderii criminalilor. Ei o definesc în următorii termeni: cum să facă criminalii să vina la ei – o frumoasă schimbare de perspectivă.

Pași:

Enunțați problema așa cum este definită original.

Inversați direcția problemei în orice mod posibil.(Tipul inversării problemei nu este așa de important ca rearanjarea informației despre situația-problemă.)

Enunțați noua definiție a problemei și examinați implicațiile ei practice.

Dacă nu e probabil să se producă soluții practice inversați problema într-o modalitate diferită.

Continuați să inversați problema până când se produce o soluție satisfăcătoare.

Evaluare: una din problemele metodei inversării este aceea că nu toate inversările vor produce soluții practice. Când o inversare particulară nu este judecată ca fiind utilă ar trebui să se încerce o altă direcție. În exemplul problemei referitoare la locurile de parcare o altă direcție ar fi putut fi realizată redefinind problema în felul următor: cum să eliminăm spațiile de parcare pentru studenții navetiști? Această definiție ar fi putut sugera alocarea alternativă a tuturor spațiilor din campus, fără a se ține seama de statusul în universitate. Este posibil, desigur, ca întoarcerea problemei cu susul în jos să fie un exercițiu neroditor. Datorită costurilor reduse implicate în utilizarea acestei metode merită încercată, pentru că câștigurile potențiale justifică folosirea sa.

4.4.4. Battelle-Bildmappen-Brainwriting (BBB) (după Van Gundy)

Tehnica BBB a fost dezvoltată prin cercetările Institutului Battelle asupra inovației și creativității în Frankfurt, Germania. Deși combină elemente ale brainstorming-ului clasic și ale sinecticii vizuale este considerată în general o variație a brainwriting (scriere în creier). BBB începe cu un brainstorming clasic, care este urmat de fapt de stimularea ideilor dintr-un portofoliu cu imagini (bildmappen) și se termină cu o a doua rundă de generare de idei care utlizează metoda de bază a brainwriting-ului. Sunt implicați 6 pași în această metodă:

I se citește o problemă unui grup format din 6-8 persoane.

Grupul încearcă să dezvolte verbal prin metoda brainstorming-ului soluții cunoscute sau banale pentru problemă.

Fiecărui membru al grupului i se dă un dosar conținând 8-10 imagini care nu au legătură cu problema.

Fiecare persoană scrie orice idee nouă sau modificări ale ideilor vechi sugerate de imagini.

Soluțiile fiecărui membru sunt citite grupului.

Grupul discută ideile cu scopul de a dezvolta variații adiționale

Un exemplu de utilizare a BBB este dat de Geschka, von Reibnitz, și Storvik care au folosit-o pentru a inventa o nouă modalitate de a lega hârtiile fără a folosi agrafe sau capse. După o sesiune inițială de brainstorming, participanților li s-au dat dosare cu imagini. De ex. Una dintre imagini arăta pompieri care stingeau un avion în flăcări. Folosirea subsatanțelor chimice pentru a stinge focul a sugerat ideea impregnării capătului hârtiei cu un adeziv sau folosirea unor microcapsule care strivite sub presiune să elibereze un adeziv.

Evaluare: Un avantaj major al metodei BBB este faptul că scrierea individuală a ideilor stimulate de către imagini poate ajuta la depășirea inhibițiilor personale care apar deseori în timpul sesiunilor de generare a ideilor față în față. Mai mult utilizarea imaginilor furnizează o sursă adițională de stimulare a ideilor care nu este prezentă în mod normal într-un grup clasic de brainstorming. Astfel atunci când se folosește metoda BBB ideile sunt generate de indivizi prin asocierea liberă, prin stimularea datorată ideilor altora și prin stimularea dată de imagini. Unicitatea ideilor ar trebui să fie înaltă. Totuși metoda nu controlează total posibilitatea ca unii indivizi să se simtă inhibați cu privire la sugerarea de idei, după ce sunt citite soluțiile generate de imagini. O procedură opțională ar putea fi extinderea procesului prin ingăduirea generării de idei adiționale individuale și evaluării ideilor după discuția de grup.

4.5. O metodă de evaluare creativă a soluțiilor

Bătălia metaforelor

Bătălia metaforelor este o metodă de evaluare creativă a soluțiilor. Câmpul de luptă în cursul acestui gen de bătălie îl constituie masa rotundă în jurul căreia stau liderul și membrii grupului creativ sau a echipei manageriale. Liderul ciește lista cu ideile emise în timpul unui brainstormmg anterior și solicită membrilor grupului să decidă care dintre ideile emise doresc ei să le dezvolte. Se aleg 2-4 idei. In continuare liderul solicită 2-4 apărători ai ideilor și 2-4 atacatori. Totodată, se alege secretarul reuniunii care va nota în protocol tot ce se discută pe câmpul de bătălie. Liderul amintește membrilor câteva norme:

1) fiecare atacator emite o singură metaforă, de fiecare dată adresînd-o

apărătorului ideii atacate, urmărind să incite implicarea apărătorului; metafora va-semnaliza un defect sau o calitate a ideii atacate;

2) apărătorul își notează metafora și își elaborează răspunsul urmând să sesizeze ce defect sau calitate îi sugerează metafora, să intuiască deschiderile operate de atac bazându-se pe vizualizarea metaforei-atac și empatie cu ideea atacată;

3) și apărătorul trebuie să răspundă metaforic urmărind ca semnificația metaforei – răspuns să cuprindă și o soluție, pe cât posibil, sau o deschidere spre o soluție;

4) se admit comparații, epitete, analogii, toate integrate într-o exprimare elegantă, concisă directă, țintind ideea și persoana care o apără.

În derularea sa bătălia metaforelor poate avea mai multe variante:

a) o variantă în care se stabilește câte un singur apărător și căte un singur atacator pentru fiecare idee. De fîecare dată, cănd îi vine rândul, atacatorul îndreaptă

metafora către aceeași idee. Răspunsul poate fî dat pe loc sau după ce toate ideile au fost atacate;

b) o variantă în care toți cei care atacă își concentrează tirul pe o singură idee.

Răspunsul poate fi dat pe loc sau după ce toate ideile au fost atacate;

c) se mai poate folosi și varianta cu mai mulți apărători ai aceleiași idei.

Ca orice bătălie, și confruntarea metaforică atrage și dezlănțuie energii. Cu cât metaforele sunt mai originale, cu atât confruntarea este mai elevată, mai elegantă și atmosfera, climatul grupului devine deschis, stimulator-dezinhibitor, încrucișarea metaforelor provocând activări ale circuitelor memoriei, asociații afectiv-cognitive de un nivel ridicat, schimburi foarte rapide în planul cognitiv etc. În cazul bătăliei metaforelor, liderul va cere încă o metaforă pentru fiecare idee, tiruri de metafore încrucișate sau concentrare pe o singură idee. Abilitatea liderului, care trebuie să perceapă starea grupului în orice moment și în funcție de aceasta să continue sau să oprească confruntarea, crește eficiența acestei tehnici.

In final, fiecare apărător completează protocolul confruntării metaforice cu deschiderile, eventual soluțiile, care i-au apărut în timpul atacului, apoi protocolul va fi evaluat de ceilalți membri ai grupului care au asistat și nu au participat direct la confruntare sau de ceilalți desemnați de către lider sau grup să evalueze.

Managerul poate utiliza această metodă în evaluarea creativă a unor soluții combinată cu tehnica confruntării selective a lui M. Tassoul. Este necesar ca echipa managerială sau grupul să fie antrenați în aceste tehnici.

5. Bariere și obstacole ale creativității

Un manager creativ cunoaște că în manifestarea sa creativitatea poate fi obstrucționată de bariere, obstacole de natură internă ( țin de subiect) sau de natură externă ( țin de mediu, anturaj, chiar manager). Ca urmare managerul trebuie să cunoască ce factori și feneomene obstrucționează manifestarea creativității angajaților săi.

Cercetătorii români ai domeniului (Mihaela Roco, Ana Stoica, Vitalie Belous) au adus contribuții de valoare la realizarea unor clasificări ale blocajelor creativității în general (Ana Stoica) și ale creativității tehnice ( M. Roco; V Belous).

V. Belous, de pe dubla poziție de inventator și inventolog, creator de școală de inventică, insistă, în numeroasele sale lucrări ce prezintă știința și arta creației în tehnică sau delimitează bazele performanței umane, asupra obstacolelor de ordin psihologic, gnoseologic, educațional și tehnico-organizatorice care obstrucționează procesul de creație spontană sau stimulată. El consideră obstacolele de ordin psihologic (între care enumeră: lipsa flexibilității, fluența scăzută, rigiditatea funcțională, frica de critică, frica de ridicol, timiditatea, descurajarea și auto descurajarea) ca fiind cele mai importante obstacole în calea creativității și performanței umane.

Din analiza vastei literaturi cu privire la obstacolele și barierele ce pot apărea în calea manifestării crearivității se desprind căteva idei:

* Un blocaj, o barieră este un fenomen, o însușire sau orice condiționare, internă sau extemă, care obstrucționează manifestarea potențialului creativ. Un blocaj, "o barieră psihologică poate fi orice fenomen care interferează sau împiedică abilitățile cuiva în rezolvarea creatoare a problemelor".

* Orice însușire a proceselor psihice cognitive, afective, motivaționale și conative, ca și anumite trăsături temperamentale sau caracteriale, pot deveni zăvoare sau obstacole ale creativității în anumite condiții. Ca urmare, lista blocajelor poate fi foarte mare și este necesară identificarea lor sau a condițiilor în care fenomenele pot deveni blocaje.

* Blocajele pot fi recunoscute, înțelese și depășite prin antrenament, susțin specialiștii, teoreticieni sau practicieni.

* Tot atât de importantă, ca și clasificarea blocajelor, ne apare și problema identificării lor de către subiect. In această direcție, efortul lui L. Jones, care a elaborat un inventar al barierelor psihologice ce apar în procesul rezolvării creatoare de probleme, ne apare ca o contribuție de valoare. Pe baza inventarului, el delimitează patru tipuri de bariere ale rezolvării creatoare de probleme: bariere strategice, bariere de valori, bariere ale imaginii de sine și bariere perceptuale.

Autorul nu se oprește la identificarea și descrierea obstacolelor, ci propune strategii diferențiate de depășire a lor prin antrenament. Astfel, pentru reducerea barierelor strategice (gradul în care un individ utilizează efectiv un stil preferat de abordare a problemelor), el propune brainstormingul, asocierile forțate, căutarea combinațiilor diferite, pentru reducerea barierelor de valori (gradul în care atitudinile, valorile personale și credințele, prin flexibilitate redusă, se constituie ca blocaje ale creativității) propune: jocul de rol, simularea, sociodrama, ascultarea activă; pentru barierele perceptuale (gradul în care indivizii percep lucrurile într-un mod rigid, acuitatea senzuală și de percepere a mediului) se propune: sinectica, sociodrama, vizualizarea iar pentru reducerea barierelor imaginii de sine (modul în care indivizii se autoevaluează și își utilizează resursele disponibile) se propune: solilocviul, privirea în oglindă, gândirea pozitivă, sociodrama, vizualizarea etc.

Din concepția cu privire la barierele creativității a lui Lee Jones și a strategiilor prin care ele pot fi depășite am conturat ideea ca printr-o înlănțuire a metodelor de creativitate într-un antrenament de grup s-ar putea obține reducerea unor blocaje sau depășirea lor, rezultatele validând și propunerile autorului.

Activitatea într-un grup creativ conduce implicit la reducerea blocajelor de natură psihologică internă cât și la formarea abilității de a preveni formarea lor.(M. Caluschi, 2001b)

Stilul de comunicare, de apreciere, de evaluare, de antrenare în relații, de rezolvare a conflictelor stilul de conducere promovat de manager pot induce obstacole și bariere în calea manifestării creativității angajaților după cum pot facilita formarea prin creativitate a acestora și angajarea într-o activitate eficientă în cadrul firmei.

6. Sugestii pentru organizarea unui grup creator performant

Se pot delimita, din cele prezentate anterior, câteva principii și norme pentru organizarea unor grupuri creatoare atât de necesare la ora actuală managerilor pentru a realiza o activitate performantă.

Punctăm în continuare câteva concluzii – norme pentru un grup performant:

a) Mărimea grupului: 5-12 persoane cu așezare în spațiu poziția față în față dar și cu posibilitatea de mișcare, schimbare a poziției în timpul activității. Pentru grupurile mai mari managerul va putea opta pentru o împărțire a lor în grupuri mici cu asigurarea canalelor de comunicare între grupuri.

b) Structura grupului să asigure un minim de satisfacții sociometrice (afinități între membri) și un nivel supramediu al inteligenței și competenței membrilor pentru atingerea obiectivelor propuse care vor asigura din start posibilitatea intrării în interacțiune și comunicare (verbală sau nonverbală) prin activitatea mecanismelor de atracție – complementaritate – similaritate și asumare a rolurilor în activitatea de grup. Un bun manager va trebui să cunoască însușirile psihice și de personalitate ale membrilor grupului cât și tendințele de realizare a sinelui (individuare) pentru ca asumarea și jocul rolurilor să constituie o modalitate de activare a structurilor de personalitate favorabile individuării fiecărui participant dar și realizării sarcinii.

c) In faza de organizare și intrare în acțiune a grupului este necesar să se dea atenție fenomenului de facilitare socială care acționează în fazele incipiente deoarece grupul seamănă cu situația de coacțiune sau complezență. Importante sunt acum cunoașterea expectanțelor fiecărui membru față de activitatea grupului și facilitarea procesului de intercunoaștere.

d) Considerăm că, de o deosebită valoare pentru organizarea unui grup performant este reprezentarea pe care o va induce organizatorul (liderul, managerul) membrilor grupului prin comunicarea scopului cu care se crează grupul și a sugerării imaginii globale asupra grupului, cum îl vede organizatorul, în prima reuniune de grup: o imagine a unui grup de excepție, cu rezultate deosebite ce vor fi obținute prin activitatea unor oameni cu calități și însușiri ce se pot manifesta la nivel performant prin utilizarea unor metode și tehnici speciale de atingerea performanței.. Pe parcursul activității de grup managerul (liderul) va "activa" reprezentarea solicitând fiecărui membru al grupului să vizualizeze grupul și să-1 descrie așa cum îl vede. Imaginile, vizualizările vor fi analizate de lider pentru că ele redau atât expectanțele membrilor cât și eventualele nemulțumiri și insatisfacții ale unor membri față de activitatea grupului. Constatările vor contribui la adaptarea comportamentului liderului și proiectarea în continuare a activității grupului pentru a menține o reprezentare a unui grup performant, posibil de atins.

e) Managerul trebuie să acționeze pentru scăderea efectului lenei, trândăviei sociale posibil să apară în anumite situații: confruntări sau influențe exterioare exercitate asupra grupului.

f) Normele grupului creator performant trebuie acordate cu tipul și natura sarcinii de rezolvat ținându-se cont că:

1) O sarcină creativă presupune acțiunea după norme specifice creației (grupului brainstorming);

2) Orice activitate poate fi încadrată în demersul gcneral al procesului creator în sensul că în succesiunea fazelor de realizare a sarcinii și atingerii scopului se îmbină faze care presupun calități ale gândirii convergente cu faze care presupun însușiri ale gândirii divergente-creative;

3) Performanța optimă se obține atunci când tipul de sarcină este favorabil unui climat suportiv și când reprezentarea sarcinii este adecvată naturii sarcinii.

De asemenea normele trebuie să coreleze cu reprezentarea inițială asupra grupului performant având în vedere că normelc care încurajează productivitatea înaltă influențcază pozitiv creșterea coeziunii grupului și a performanțci. înlr-un grup performant managerul va induce câteva norme (formale) urmărind stabilirea informală a celorlalte ca venind din derularea activităților de grup pentru care membrii grupului vor avea o adeziune crescută, aceste norme acționând ca motivator intrinsec.

g) Pentru a se feri de efectul de deindividuare ce poate apărea în grup datorită conformării la norme sau de capcanele sociale în care se pot antrena membrii în timpul activităților de grup, managerul va opta pentru angajarea fiecărui participant în actualizarea de sine prin activitatea grupului.

h) În cazul grupului performant compoziția grupului va trebui să beneficieze inițial de o omogenitate a nivelului potențialului intelectual (Q.I. de la nivelul mediu în sus din care cel puțin 1/3 din participanți să posede Q.I. de nivel superior) și al nivelului cel puțin mediu al competențelor pentru sarcinile ce le are grupul de rezolvat. O anumită eterogenitate este de preferat în ce privește potentialul creativ specific, abilitățile competențelor psihosociale.

i) Conduccrea grupului va fi asigurată inițial de manager (lider formal) care își va asocia liderul inlbrmal drept co-lider sau facilitator al activității de grup, în. acest mod reușind să instaleze o relațic de conducere ușor de schimbat și adaptat la tipul de sarcină și fazei de realizare a ei, pentru a facilita performanța.

j) În prima fază se va realiza o evaluare amânată a activității, făcută chiar de experți din grup, dar după normele de evaluare a performanței pentru fiecare domeniu de activitate. În faza de relativă stabilitate și afirmare a grupului se poate trece și la autoevaluarea performanței individuale nu atât în sensul contribuției fiecăruia la performanța de grup cât și în sensul contribuției fiecăruia la performanța de grup și în sensul manifestării performanței în raport cu sine însuși, pentru conștientizarea creșterii personale înregistrată de fiecare ca urmare a activitații îngrupul performant.

k) La un grup performant trebuie și un manager performant deoarece el va fi model, mentor și formator pentru grup și pentru fiecare membru în parte.

l) Managerul sau un creatolog, antrenor în creativitate va exersa grupul în metodele de creativitate până la dezvoltarea abilităților de a utiliza cele mai eficiente metode și strategii, sinectica, maratonul creativ, sau metoda M.E.S.A.

Pentru aprofundarea problemelor legate de formarea și conducerea unor grupuri creative se pot consulta Anca Munteanu (2001), „Experiența Atlantis. Din jurnalul unui grup creativ” sau Mariana Caluschi „Grupul creativ de formare Experimente. Programe. Proiecte”.

BIBLIOGRAFIE:

Amabile, Teresa (1983), The social psychology of Creativity. A Componential Conceptualization, in Journal of Personality and Social Psychology, vol.45, no.2, New York.

Amabile, Teresa (1989), How Work Environments Affects Creativity, Buffalo, New York.

Belous, V. (1995), Bazele performanței umane – Ingineria performanței umane, Editura Performantica, Iași.

Biondi, A.M.; Parnes S.J.(1976), Assesssing Creative Growth. The tests & Measured Changes, Bearly Limited Buffalo, New York.

Caluschi, Mariana (1988), Traits specifiques a la diagnose de la creativite, în Analele Științifice ale Universității „Al.I.Cuza”, Iași.

Caluschi, Mariana, (2001), Grupul creativ de formare. Experimente. Programe . Proiecte, Editura Cantes, Iași.

Caluschi, Mariana, (2001), Grupul mic și creativitatea, Editura Cantes, Iași.

Dincă, Margareta (2001), Teste de creativitate, Editura Paideia, București.

Epstein R. (1996), Creativity games for Trainers, McGraw – Hill Companies, Cambridge, New York.

Fryer Marlyn (1996), Creative Teaching and Learning, Paul Chapman Publishing Ltd. London.

Gordon W.J.J. & Poze T. (1981), The Basic Course on Synectics, Massachussetts, Porpoise Books, Cambridge, U.S.A.

Miclea, M. (1991), Creativitate și arhitectură cognitivă, Cluj:Editua Sincron.

Moraru I. (1993), Psihologia Muncii. Psihologia creativității, Ed. Hyperion XXI, București.

Roco Mihaela (2001), Creativitate și inteligență emoțională, Editura Polirom, Iași.

Stănciulescu, T.D.; Moraru I.; Belous V. (2000), Tratat de creatologie, Editura Performantica, Iași.

Stoica, Ana; Caluschi, Mariana (2005), Evaluarea creativității. Ghid practic, Editura Performantica, Iași.

Vun Gundy, J. (1990), Techniques of StructuredProblem Solving, Buffalo, New York

BIBLIOGRAFIE:

Amabile, Teresa (1983), The social psychology of Creativity. A Componential Conceptualization, in Journal of Personality and Social Psychology, vol.45, no.2, New York.

Amabile, Teresa (1989), How Work Environments Affects Creativity, Buffalo, New York.

Belous, V. (1995), Bazele performanței umane – Ingineria performanței umane, Editura Performantica, Iași.

Biondi, A.M.; Parnes S.J.(1976), Assesssing Creative Growth. The tests & Measured Changes, Bearly Limited Buffalo, New York.

Caluschi, Mariana (1988), Traits specifiques a la diagnose de la creativite, în Analele Științifice ale Universității „Al.I.Cuza”, Iași.

Caluschi, Mariana, (2001), Grupul creativ de formare. Experimente. Programe . Proiecte, Editura Cantes, Iași.

Caluschi, Mariana, (2001), Grupul mic și creativitatea, Editura Cantes, Iași.

Dincă, Margareta (2001), Teste de creativitate, Editura Paideia, București.

Epstein R. (1996), Creativity games for Trainers, McGraw – Hill Companies, Cambridge, New York.

Fryer Marlyn (1996), Creative Teaching and Learning, Paul Chapman Publishing Ltd. London.

Gordon W.J.J. & Poze T. (1981), The Basic Course on Synectics, Massachussetts, Porpoise Books, Cambridge, U.S.A.

Miclea, M. (1991), Creativitate și arhitectură cognitivă, Cluj:Editua Sincron.

Moraru I. (1993), Psihologia Muncii. Psihologia creativității, Ed. Hyperion XXI, București.

Roco Mihaela (2001), Creativitate și inteligență emoțională, Editura Polirom, Iași.

Stănciulescu, T.D.; Moraru I.; Belous V. (2000), Tratat de creatologie, Editura Performantica, Iași.

Stoica, Ana; Caluschi, Mariana (2005), Evaluarea creativității. Ghid practic, Editura Performantica, Iași.

Vun Gundy, J. (1990), Techniques of StructuredProblem Solving, Buffalo, New York