PERSPECTIVA VERNACULARULUI ÎN SPAȚIILE CREATIVE, ÎN EDUCAȚIA ALTERNATIVĂ ȘI NON-FORMALĂ Autor: Stud. arh. Balota Virginia Loredana Coordonator… [306970]

[anonimizat], [anonimizat]:

Stud. arh. Balota Virginia Loredana

Coordonator stiințific:

Prof.univ. dr. arh. Luncan Traian Andrei

Oradea

Aprilie 2017

I.Introducere

Provocarea necesară societății contemporane este răspândirea școlii și a [anonimizat]. [anonimizat]: cercetare motivată vs. învățare forțată. Metodele tradiționale de predare și prectici demodate trebuie lăsate în trecut. [anonimizat], dar în societatea modernă cunoașterea trebuie să fie utilă și funcționează. [anonimizat], disfuncțiile și dezechilibrele ei. [anonimizat]: [anonimizat], teorie-pactică.

[anonimizat], astfel spațiile școlare trebuie să fie îndeajuns de adaptabile pentru a [anonimizat] a nu limita posibilitățile viitoare de utilizare. Viziune pedagogică pentru viitor este o învățare mai personalizată. Putem vorbi despre o perspectivă contemporană a educației ca și constrast al educației tradiționale: [anonimizat], nici universală.

Cercetările în alte domenii pot aduce cunoștințe neprețuite arhitectului. Una dintre acestea este psihologia mediului și cercetările realizate pe tema înțelegerii/comprehensiunii elevilor despre spațiu.

[anonimizat], care de-a lungul istoriei evolutive au rămas în continuu valabile.

Al doilea capitol oferă o perspectivă istorică asupra proiectării clădirilor educaționale și modul în care acestea au evoluat de-a lungul anilor. [anonimizat], [anonimizat] a școlilor.Toate acestea sunt prezentate și dezvoltate pe parcusul în tregi lucrări.

[anonimizat], [anonimizat] „[anonimizat]” [anonimizat], caracterizată prin dezvoltarea economică și spirituală a sociețății, [anonimizat]. În această perioadă seconstată intensificarea relației „profesor-grup de elevi” [anonimizat]: clasa.

Se poate pune intrebarea ce pot face arhitecții pentru a susține educația și ce pot face educatorii pentru pentru a contribui la procesul de proiectare ? Ce elemente din mediul fizic educațional vor susține dezvoltarea intelectuală acopiilor și le vor hrăni apetitul pentru cunoaștere? Cum se pot stabili medii interactive care să servească drept manuale tridimensionale de învățare. Este necesară o abordare care nu se poate naște decât dintr-o înțelegere interdisciplinară a spațiului, nu doar din normative și cerințe tehnice. Este important un limbaj comun între arhitectură și conceptul de studiu dezvolta.

1.2 Scopul și contextul lucrării

„În ziua de azi arhitectura are, mai presus de toate, nevoie de ceea ce avem nevoie și în viață – Integritate. La fel ca în cazul unei ființe umane, integritatea este calitatea cea mai profundă a unei clădiri.”

Afirmația lui Frank Lloyd Wright a fost făcută în anul 1960, dar este valabilă și contextului actual în care ne aflăm din punct de vedere arhitectural. Această lipsă de integritate este promovată de cultura modernității prin privilegiul vizualului și detașarea de implicarea senzorială.

II.Evoluția istorică a spațiului educațional

2.1 Perspectiva istorică a programelor de educație

În timpul, instituțiile de învățământ au reprezentat un program arhitectural specializat, care, de cele mai multe ori, ilustrau o reprezentare a nevoilor pedagogice dintr-o anumită perioadă. Astfel, educația și clădirile destinate acesteia, au suferit schimbăti radicale, aflându-se într-un proces de reinventare constantă, cu scopul de a oferi maselor cât mai multe spații pentru învățare și, totodată, pentru a crește calitatea acestora. Nevoie arhitecturii instituțiilor de învățământ de a răspunde la schimbările sociale, culturale și economice este cel mai bine simțită în perioadele caracteristice de schimbări ale regimurilor politice, având astfel:

Preistorie

Antichitate

Educația în Evul Mediu

Educația în Renaștere

Secolul XVII

Secolul XVII-XIX

Unul dintre cei mai influenți filosofi ai secolului XVII-lea a fost Jean Jacques Rousseau, care susținea că libertatea individului e mai presus de instituțiile statului.În lucrările sale cu privire la educație, acesta prezință importanța învățării ce rezultă din interacțiunea directă cu mediul înconjurător. Multe din teoriile sale stau la baza reformei învățământului secolului al XX-lea. Inspirat de munca acestuia, începe să se remarce și elvețianul Johann Heinrich Pestalozzi, considerat unul dintre pionerii învățămîntului. Acesta a scos prima dată în evidență importanța unei imagini a școlilor cât mai apropiată de cea domestică.23

Din XIX lea încep să apară tot mai multe școli destinate păturii mai puțin bogate a societății. Tot atunci a fost fondată prima grădiniță, în anul 1837,de Friedrich Froebel. Filosofia sa, în ceea ce privește educația, era de a oferi copiilor cât mai multe jocuri și infomații de natură culturală care să le dezvolte imaginația, potențialul intelectual și sistemul de valori.25

O nouă perspectivă apare în Mare Britanie, la sfârșitul secolului al-XIX-lea, bazată pe teoriile lui Darwin. Sociologul Herbert aplică aceste teorii în domeniul social, politic, economic și educațional. Conform acestora, de-a lungul secolelor, doar personalitățile educate au putut să supraviețuiască, datorită inteligenței lor și a capacității de adaptare la mediu. Se opunea astfel școlilor publice, dorind să sporească competivitatea, cu scopul de a crea o elită la nivelul populației, bazată pe o educație stiințifică, potrivită perioadei de industrializare în secolul al XIX-lea, atât ca și teorie, cât și ca și interpretare a programului arhitectural, deși acesta era strîns legat de rigorile compoziționale și estetice ale vremii. Formele de educație și cele ale programului arhitectural le găsim ca o cauză directă în această perioadă.

Educația în secolul XX

Din punct de vedere petagigic, se dezvoltă ideea de educație universală și educația accesibilă tutturor, indiferent de rangul, etnia sau posibilitatea economică a indivizilor. Învățământul colectiv se dezvoltă foarte rapid, în timp ce sălile de clasă își reduc numărul de elevi, cu scopul de a facilita procesul de învățare. De asemenea, apariția noilor tehnologii moderne a făcut ca vechile îndeletniciri să fie înlocuite cu altele noi, bazate mai degrabă pe știință. Adoptarea medodelor noi cu privire la producerea hranei au scăzut numărul de muncitpri în domeniul agriculturii, fapt care a adus la o urbanizare tot mai rapidă, în special a orașelor mari. Crește astfel numărul de instituțiii de învățământ, acestea devenind tot mai apecializate și chiar experimentale, în unele cazuri.

Noile clădiri pentru educație încercau să se îndepărteze de strictețea și rigoarea celor anterioare, megând pe un model mai demografic și încercând să realizeze mici comunități în cadrul școlilor, în vare elevii luau parte la activități mai puțin formale, care să le stimuleze imaginația. Apare de asemenea, ideea de integrare a școlilor în mediul vegetal încojurător și deschiderea sălilor de clasă înspre acesta, fapt care permitea ca unele cursuri șă fie realizate în aer liber. Datorită acestui lucru, apar „școlile cu planuri tentaculare”, cu sălile de clasă dispuse doar la nivelul parterului, sau „școlile deschise” fig ce reprezintă, de asemenea, posibilitatea de deschidere a sălilor către esterior. 27 Încăperile primesc câte o „clasă în aer liber” și în cele mai multe cazuri o iluminare și o ventilație naturală suficientă.

Pe de altă parte, pentru a fi în concordanță cu o societate tot mai complexă și cu aspirațiile acesteia, clădirile școlare capață dimensiuni tot mai mari și funcțiuni tot mai variate. Pentru a continua ideea de integrare în medul înconjurător și de a beneficia de calitățile sale, apar „școlile de tip pavilionar”, unde funcțiunile sunt grupate după destinația acestora în corpuri independente, cu legături deschise, dar acoperite, între ele.

Astfel, se obținea o ventilare și o iluminare de o calitate superioară, din mai multe direcții, fără să existe dificultății la nivelul circulației. Din cauza preocupării societății secolului al XX-lea pentru sănătatea și igiena elevului și din cauza faptului că acdeste tipuri de școli ocupau o suprafață mare de teren, deși se adaptau ușor la acesta, 29 clădirile de tip pavilionar erau cel mai des întâlnite la marginea orașelor sau în suburbiile acestora.

Tipul școlilor pavilionare este împărțit la rândul său în mai multe categorii:

-tipul omogen centralizat, dezvoltat doar la nivelul parterului și având ansambluri dispuse organizat și echilibrat

-tipul dispersat, ce ocupă o suprafață de teren mai mare, clădirile fiind dispuse liber, cu distanțe mult mai mai între ele

– tipul campus școlar, ce conține omultitudine de funcțiuni ale aceleiași școli, dispuse în corpuri separate, sau mai multe școli în cadrul aceluiași ansamblu fig. 30

De obicei, în cazul ansamblurilor de dimensiuni semnificative, există o problemă la nivel de circulații, din cauza lungimii acestora. Din aceasta cauza, fiecare corp de clădire primește funcțiuni anexe și niște dotări, cu scopul de a fi cât mai autosuficient posibil. Pe de altă parte, în cazul școlilor de tip pavilionar, apare problema amplasamentului. Deși sunt flexibile din punct de vedere al proiectării la formele de relief, siturile aflate într-o zonă cu climă rece sunt problematice tot din punctul de vedere al circulației, acesta realizând-se prin intermediul porticelor deschise.

Apare astfel o nouă formă a clădirilor pentru educație, „tipul școlilor semipavilionare”. În cazul ansamblurilor, volumelor apar articulate prin intermediul zonelor de circulație, aceste legături fiind acoperite și închise . Din aceasta cauză, nu mai există dificultăți de natură climatică pentru adaptarea acestui tip de soluție, ventilarea și iluminarea naturală puțând să fie realiăată în aceeași manieră prezentată în cadrul tipologiei anterioare.

Aceste tipuri de școli le regăsim împărțite în patru categorii:

-tipul dispersat, numit și explodat

-tipul cartezian, în care așezarea funcțiunilor respectă o tramă rectangulară, ordonată

-tipul organic rațional, în care sunt așezate într-o compoziție dinamică, ce gravitează în jurul unui spațiu cu funcțiune comună

– tipul supraorganic, în care compoziția este adaptată la teren, reultând forme sculpturale. 31

Cea mai des întâlnită tipologie este, totuși, ce a a „școlilor monobloc”. Acestea prezintă un grad mare de flexibilitate, atât ca și amplasare, cât precum și la nivel de compartimentare, spațiul interior putând fi cu ușurință reorganizat. Școlile monobloc se caracterizează printr-o concentrare a funcțiunilor într-un singur volum, legăturile de circulație fiind reduse, la fel ca și suprafața de teren ocupată de acestea. Totuși, în cazul acestei tipologii apare des problema iluminării corespunzătoare.

Cele mai comune categorii sunt tipul monobloc tradițional, în care clasele sunt dispuse de-a lungul unor legături de circulație și tipul cu dublu tract fig 7, în caree sălile de clasă sunt așezate pe ambele laturi ale circulației. De obicei, pentru a potența gradul de iluminare în cazul acestor școli, sălilede clasă primesc vitraje și către coridor, în cazul în care acesta este iluminat zenital. O altă varianță a școlilor monobloc este cea care posedă curți interioare, în care circulațiile și tipul monobloc centrat, în care nucleul este reprezentat de un spațiu polivalent, și tipul monobloc „ stok plan”, caracteristic contnentului nord-american 33.

Aceste tipuri de școli au un grad mare de flexibilitate. Numeroase institușii adoptă planul de tip „hală”, ce poate fi compartimentat și organizat în funcție de nevoile ce există într-un anumit moment. Compartimentarea se realizează de cele mai multe ori prin intermediul pieselor de mobilier, dar sunt des utilizați și pereții flexibili tip „ acordeon” sau cei compuși din panouri amovibile. Adoptând această metodă, forma spațiilor educaționale se poate reconfigura cu ușurință, odată cu schimbarea curricumului sau a metodelor didactice, învățământul realizându-se, în același timp, într-un cadru mult mai dinamic.

Arhitectura școlilor evoluează constant și reflectă valorile și idealurile societății în care se naște. Clădirile școlare sunt asemeni unor organisme vii, ce se schimbă constant, mulându-se pe cerințele noilor generații de elevi și de profesori. Ideologiile lor înglobează tot mai multe probleme ale societății, cum ar fi teorii cu privire la psihologia elevilor sau crearea unor noi comunități, lucruri pe care arhitectura școlilor trebzie să fie capabilă să le reflecte.

Provocările unei construcții noi sunt în general condițiile externe, datorate și generate de nevoile oamenilor. Proiectarea este un act intenționat, care soluționează problemele regăsite, ambientează spațiul și satisface nevoile oamenilor.

Fiecare program de arhitectură are la bază funcțiunile simple, elementare alecestuia. Funcțiunea răspunde la soluționarea nevoilor umane.

Caracterul specific al unității propuse este cel de școală de tip vocațional. Această funcțiune iși are originile încă din Antichitate și a trecut printr-o evoluție istorică. Existența factorului uman influențează întreaga schemă funcțională, dar și fluxul tehnologic.

După cum spunea Vais Gh. „protagonistul creației arhitecturale este spațiul.”

Apariția școlii a condus la evoluția evoluția, dezvoltarea individuală și colectivă mergând către o viață socială conturată.

Zona Eufratului ( Ninive, Babilon) este locul unde apar primele școli organizate, destinate formarii scribilor.

În Egiptul antic cea mai răspândită formă de învățământ era în cadrul familiei „ Toți regii își încredințau copii perceptorilor, ier meseriași ..la ucenicie”

În Grecia antică, existau 2 tipuri de școli. Școala gramaticului și gimnaziul, pelestra (Milet, Pergan, Olimpia, Priene)

În Evul mediu școla este influențată de orientarea epocii către religie. Dacă până acum există relația de unicitate îndrumător- elev, acum apare tipul primar, elementar al învățămîntului colectiv ceea ce a generat ulterior spațiul educațional.

Tipul de școală mănăstirească…

În perioada Renașterii, datorită dezvoltării economice și spirituale a societății, învățământul a cunoscut o cristalizare și amplificare prin apariția clasei.

În această perioadă apar câteva tipuri de planuri funționale: academic- clasic, compact și popular.

Scurt istoric al programelor de educație

În comuna primitivă educația are un caracter neorganizat,oral și global. Scopul ei este de transmitere către urmași a experienței de apărare și a obținerii de hrană. În această perioadă se pune foarte mult accent pe relația învățător – elev.

În antichitate, din punct de vedere educațional, societatea societatea face un salt important prin apariția de scoli păstrându-se relația învățător-elev.

În zona Eufratului apar primele școli organizate pentru formarea scribilor (funcționari ai administrației și templelor). Din sec. XVIII acestor școli li se anexează biblioteci- arhivă cu o capacitate de 20.000 de tăblițe.

În Egiptul antic au existat diverse forme de instrucțiune dintre care cea mai folosită avea drept cadru familia. Învățământul parintesc a fost atât de ancorat în obișnuința acelor vremuri încât toate tratatele didactice sunt prezentate ca sfaturi de la părinți la fii, iar meseriașii și birocrații își încredințau progeniturile la uncenicie. Înalta nobilime trimiteau tinerii pentru educare împreună cu copii regali la curte, unde avea loc instrucțiunea în grup.

În Grecia antică, Sparta și Atena au fost cei doi mari poli ai aducației. Sistemul de educație în cele doua state a fost complet diferit. În statul spartan copilul aparținea familiei pană la vârsta de 7 ani după care trecea la dispoziția statului până la vârsta de 60 de ani. Educația spartană constă în antrenament militar, exerciții fizice și o instrucție intelectuală minimă. În Atena, legile obligau statul de a se ocupa de intrucția tinerilor ca de o esențiala problemă civică.

În orașul elenistic, având un plan predefinit, gimnaziul constituia unul din principalele obiective orasenesti. Cele mai cunoscute sunt gimnaziile si palestrele din Olimpia, Milet, Pergam, Priene și Atena. Gimnazile ca unități funcționale cuprindeau o curte interioară cu o deosebită valoare. Acest spațiu a constituit elementul funcțional care a permis desfășurarea acțiunilor educative. În jurul acestui spațiu educațional erau amplasate diferite clădiri care adăposteau săli pentru bai, săli pentru studiu, biblioteci.

În evul mediu învățământul este dominat ca orientare de către religie. Se păstrează raportul îndrumător – elev dar se pierde caracterul bilateral datorită izolarii față de viață. Mai apare în cadrul universitățiilor, în primele școli orășenești și în unele școli mănăstirești relația profesor – grup de elevi, care va impune apariția spațiului educativ.

Planul construcțiilor de școli și mai cu seamă al universităților, se va structura, având la bază ideea gimnaziului antic, care s-a dovedit a corespunde perfect cerințelor funcționale,

Educația cavalerească, a negustorilor sau a meseriașilor, nu au necesitat spații special construite.

Tipul de școală mănăstirească este prezentat in fig. nr. 4 și este conceput pe principiul gimnaziului antic.

Tipul de școală orășenească este adăpostită în construcții destinate locuirii, de multe ori în cadrul locuinței grămăticului. Școala avea o durată între doi și trei ani și procesul de învătământ asigura elevilor cititul, scrisul și învățatul. Procesul de educație se desfășura într-o singură încăpere, unde pe o latură erau așezați copii grupați pe vârstă, îndrumați de grămătic. Acest tip de școli încep să apară în secolul al XIV – lea în toate orașele medievale.

În figura cu numarul 6 se observă planul parter a unei construcții de la începutul secolului al XIV – lea care conține un atelier și un spațiu de vânzare către stradă unde se instruiau copii membrii ai breslei respective.

Din punct de vedere al integrării urbane, elementul definitoriu, comun tipurilor principale de școli din această perioadă, a fost izolarea cu mediul înconjurător ostil, fenomen ce a determinat apariția unor construcții neutre și distante reflectând caracterul privilegial al școlii.

Renașterea este caracterizată prin dezvoltarea spirituală și economică a societății în mediul urban. În această perioadă se constată intensificarea relației grup de elevi – profesori dar și amplificarea învățământului colectiv, lucru ce va duce la crearea spațiului educativ specializat.

Consecința a sistemelor noi pedagogice în legătură cu construcțiile școlare inițiate Comenius (1592-1670) și alți iluștri pedagogi, a constituit-o în primul rând apariția unui sistem funcțional al școlii concretizat într-un program arhitectural predefinit.

Universitatea Sapianța din Roma (Fig. nr. 7) este un exemplu de mănăstire pentru învățământ având plan simetric și sălile de clasă bine definite spațial în jurul unei curți interioare. Capela Sant-Ivo realizată de Barromini constituie elementul compozițional principal.

Varietatea de mobilare a saliilor de clasă care tradează o anumită specializare este remarcabilă.

În perioada secolelor XVIII – XIX crește numărul de elevi în școlile primare datorită cererilor mari de muncitori calificați.

Figura nr. 15 Schema funcțională pentru învâțământ preuniversitar, Gheorghe Vais, Programe de arhitectură, Cluj-Napoca, 2008

2.3 Schema funcțională a învățământului preuniversitar

Schema funcțională a unui liceu teoretic poate fii ușor adaptată și pentru un centru de recalificare profesională pentru adulți deoarece nevoia funcțională este asemanatoare. Schema de mai sus se referă la tipul de școală monobloc. Zona de acces principal poate avea ca piesă principală un atrium. Această parte are ca scop de placă turnată în distribuirea fluxurilor principale și asigură legatura dintre spațiile multifuncționale a activităților comune. Zona salilor de clasă, poate fi considerată în cazul nostru zona atelierelor. Aceasta se rezolvă pe mai multe nivele si sunt articulate printr-o circulație centrală. Zona conducerii și corpului didactic este reprezentată de spații necesare administrației școlii ( birou director, birou administrativ, secretariat) și pentru activitatea profesorilor. Spre deosebire de copii, adulții nu au nevoie de un spațiu amplu de recreere.

Figura nr. 16 Posibilitățile de amenajare ale unei clase de formă pătrată 9×9 m, Gheorghe Vais, Programe de arhitectură, Cluj-Napoca, 2008

Figura nr. 34 Influența luminării naturale asupra formei unei săli de clasă a. Clasă orientată (dreptunghi) b. Clasă neorientată (pătrat), Gheorghe Vais, Programe de arhitectură, Cluj-Napoca, 2008

Figura nr. 35 Sisteme si posibilități de luminare naturală a claselor (limite de adâncime în raport cu modul de luminare), Gheorghe Vais, Programe de arhitectură, Cluj-Napoca, 2008

2.4 Tipuri morfologice de dispuneri funcționale întâlnite în programele de educație

2.4.1 Analiza spațiilor într-o instituție de învățământ

Clasa, atelierul, laboratorul este nucleul de desfășurare a principalelor procese educaționale. Baza elementelor clasei (formă, volum, suprafață) este dată de natura activității cursantului și modul în care își ocupă acesta spațiul de lucru. Totodată acestea respectă cadrul ambiental (culoare, luminozitate, ventilație). Toate acestea determină forma clasei. Cele mai utilizate forme sunt cele rectangulare deoarece sunt foarte ușor și economic de mobilat. Suprafața și volumul sunt determinate în funcție de numarul de cursanți și de tipul lor de activitate. Suprafața optimă este de 2 m2 /cursant.

Luminarea influențează procesele educaționale. Se dorește o suprafață vitrată de cel puțin 1/3 din suprafața sălii de curs. Se asigura prin vitrarea cel puțin a unui perete. Criteriul ce se urmarește în proiectarea unui atelier este de a obține o luminare cat mai uniformă pe suprafața de lucru.

Sălile se orientează spre sud-est deoarece se consideră că lumina de dimineață nu generează temperaturi mari și coincide cu perioada în care omul este cel mai optim biologic pentru procesele educaționale. Luminarea dintr-o singură parte permite adâncimi de 7 metri pe când cea bilaterală adâncimi mai mare de 9 metrii și suprafețe direct propoționale.

În educația modernă volumul pentru un cursant variază între 4 și 6.5 m3 datorită posibilităților variate de ventilație în funcție de climă și mediu. Aerisirea se obține ușor în varianta cu luminare bilaterală în mod natural prin deschiderea ferestrelor. În ultima vreme se utilizează tot mai mult sisteme de ventilație pe bază de electricitate.

Biblioteca este un element funcțional important din cadrul programului de educație. Spațiul de depozitare al carților are ca zona adiacentă sala de lectură. Pe lângă cărți se utilizează și formatul digital cum ar fi CD-uri, DVD-uri ce au nevoie de un spațiu mai mic pentru depozitare și metamorfozarea lor in mediatecă.

Figura nr. 17 Bibliotecă școlară Gheorghe Vais, Programe de arhitectură, Cluj-Napoca, 2008

Figura nr. 18 Sală de sport minimală, Gheorghe Vais, Programe de arhitectură, Cluj-Napoca,

Sala de sport are o importanță deosebită în pedagogia modernă. Aceasta este însoțită de anexe specifice precum vestiare pentru profesori și elevi cu dușuri și grupuri sanitare, depozite pentru materiale sportive, birouri ale profesorilor. Mărimea salii este determinată în funcție de tipul de activitate sportivă pe care o găzduiește.

Cantina reprezintă in ziua de astăzi o funcțiune tot mai necesară în ziua de astăzi într-o societate aflată într-o mișcare tot mai rapidă fiind o alternativă la alimentația de genul fast-food. Aceasta poate fi de la un mic bufet până la o unitate completă dotată cu bucătărie, sală de mese, vestiare etc.

Circulațiile trebuie să acopere 15-20% din aria utilă și trebuie sa susțină evacuarea în caz de pericole.

2.4.2 Analiza spanimetrică și spațială a instituțiilor de învățământ în lumină contemporană /European design types 21 st century schools an overview

Alegerea unui tipar planimetric și spațial depinde în primul rând de cadrul urbanistic, dar și de specificul școlii, de tipul și nivelul educațional și numărul de elevilor. Ceea ce dă particularitate fiecărei instituție școalare este în tipul, modul de predare și specificul acesteia. Din punct de vedere al morfologiei și conceptului spațial, se pot analiza diferite tipuri de proiecte educaționale în funcție de nevoile sociale și didactice ale acestora. Conform „European design types 21 st century schools” se regăsesc anumite prototipuri educaționale. Cercetarea se bazează pe construcșiile școlare cu tendințe inovatoare în aria spațiilor de învățare și socializare.Ex.

Spațiul exterior reprezintă un element important în alcătuirea compozițională și în microuniversul spațiului educațional. Tiparele pot fi identificate printr-o singură curte interioară, curte închisă, curte deschisă, mai multe curți interioare.Ex

Alegerea unei curti inchise sau una deschisă se face și în funcție de locație. În spațiile urbane aglomerate este ideală o zona protejată, ferită de tumultul orașului. Aceasta se poate reliza prin intermediul unei curți închise, interioare sau atrium interior. Parterul deservind în cele mai multe cazuri spațiului principal de socializare din care se desprinde graduat spațiile de desfășurare ale desfășurărilor de activități curriculare.

Tipologia școlii monobloc. Clădirea de acest tip are de regulă cu atrium central și este caracterizată de volume compacte închise sau deschise. Cuprinde spații mari de socializare, din care se desprind altele cu rol de direcționare către principalele spații educaționale: săli de studiu, ateliere, laboratoare. Ex

Clădirea exemplificată este sistematizată în jurul unui sistem complex de scări care conduc către spațiile de învățare și recreere. Susține diferite activitați simultan și oferă acces la alte zone ale clădirii în același timp. Este caracterizată printr-o multitudine de spații flexibile.

Tipologia școlii pavilionare. Caracteristica principală a acestui tip de construcție este fragmentarea în diferite unități educaționale independente considerate „mici comunități educaționale” sau „o școală într-o altă școală”. Ex

Poate prezenta numeroase variante de planimetrie în funcție de schema funcțională: dispunere în lungime sau una mai restrânsă ocupând un spațiu mai puțin spațiu și beneficiind de secvențialitate și distanțe mai reduse de parcurs. Spații de circulație între modulele pavilionare pot deveni spații active pentru învățat și recreere.

Tipul școlii „oraș”. Acestă tipologie planimetrică și spațială este caracterizată de o organizare asemeni unui oraș. Cea mai publică zonă este „piața orașului” înconjurată de clădiri importante: spațiu generos public, librărie, auditoriu, săli de conferințe, sală de mese. De acolo, o serie de spații de circulație conduc către spații din ce în ce mai private. Ex.

Exemplificarea relevă un mare spațiu central – atrium, care oferă percepție generală asupra tuturor spațiilor de la parterul clădirii.

Dacă ne raportăm la densitatea construită, tipologia clădirilor monobloc sunt cele mai eficiente într-un spațiu urban pentru că au o amprentă la sol mai restrânsă și pot fi plasate și în cele mai nefavorabile locații. Dacă ne raportăm la tipul educațional, planimetria monobloc este potrivită liceului și sistemului de învățământ superior, iar pentru școlile de gimnnaziu, grădiniță sau școli nonformale și vocaționale, derivate ale acestora.

5.3. Tipuri morfologice de dispuneri funcționale întâlnite în programele de educație

În urma studiilor realizate asupra școlilor există trei tipuri generale de dispuneri funcțional volumetrice cum ar fi cele pavilionare, cele semipavilionare și cele monobloc.

Tip pavilionar: – omogen centralizat.

– dispersat – explodat.

– campus școlar.

Tip semipavilionar: – dispersat – explodat.

cartezian.

organic rațional.

supraorganic.

Tip monobloc: – monobloc tradițional.

dublu tract compact.

dublu tract cu curți interioare.

monobloc central.

În continuare voi prezenta succint aceste timpuri de abordari alese în concepera școlilor.

Școlile pavilionare sunt rezolvate în volumuri independete conectate prin portice deschise. Avantajul este ca permit o adaptare bună în teren, o abordare ușoară a volumelor și independentă a corpurilor și o delimitare funcțională mai evidentă. Dezavantajul major este că se utilizează o suprafață mare de teren iar in zonele cu climă severă sunt destul de greu acceptate.

Școală tip omogen (Fig. 16) dezvoltată pe parter cu o morfologie compactă, clară cu circulația prin spații deschise acoperite având un nucleu central.

Școală tip dispersat (Fig. 17) – explodat cu ansabluri funcționale legate prin portice deschise ce ocupă o mare suprafață din teren și volume dispuse la distanțe mari. Avantajul mare este ca beneficiază de o iluminare naturală dinspre toate punctele cardinale.

Școală tip campus (Fig.18) este un sistem pavilionar. Aceasta este un ansamblu si poate cuprinde mai multe tipuri de școli diferite funcțional și dezvoltă autonomie.

Școlile semipavilionare prezintă volume articulate cu legături închise, bordate cu noi elemente, determinate de dezvoltarea parțiurilor organice ce asigură dezvoltarea funcțiunii prin creștere unitară și succesivă. Avantajul major îl reprezintă adaptabilitatea față de sit, prin adaptabilitatea față de cerințele funcționale cat mai complexe. Dezavantajele sunt suprafața mare a desfașurării clădirii și a terenului ocupat.

Școală tip dispersat – explodat (Fig. 19) reprezintă un plan pavilionar cu circulații între grupurile de funcțiuni acoperite și închise.

Școală tip cartezian (Fig. 20) este reprezentată de compartimentări în limita unei trame rectangulare compacte, ce permite o bună stăpânire a funcțiunilor legate prin circulații mari. Se incearcă comasarea claselor într-un covor compact.

Școală tip organic rațional (Fig.21), funcțiunile sunt distribuite, circulații restrânse ca suprafață. Volumul general este rezultatul unei creșteri interioare. În această tipologie intră majoritatea școlilor ce nu sunt un bloc compact. Pe lângă acest tip mai întalnim școli supraorganice, o derivată a școlii pavilionare. Această varinată este larg adoptată în țările vestice.

Școlile monobloc sunt cele mai întalnite rezolvări abordate în țara noastră. Are la bază compactitatea partiului. Avantajele acestei categorii este realizarea unor volume echilibrate si raționale, un raport favorabil între circulații și suprafețele utile. Spațiul de circulație este unul mic în raport cu ansamblul clădirii, funcțiuni mai condensate și un mare coeficient de utilizare a terenului în raport cu tipurile anterioare. Dezavantajele constă în dificultăți în utilizarea luminii naturale și in dificultatea armonizării volumelor mari.

Școală monobloc tradițională (Fig. 22) are rezolvări în forma literei L, U, H etc. Compartimentările sunt monobloc dealungul circulațiilor.

Școală dublu tract compact (Fig. 23), este simetrică, are ateliere, laboratoare pe ambele părți ale circulației relativ scurte și volume compacte. Dealungul coridorului central se utilizează supralumina.

Școală dublu tract cu curți interioare (Fig. 24) s-a utilizat cu precădere în Elveția. Compoziția constă în dispunerea a două clase opuse ca orientare și legate prin circulații în jurul curțiilor interioare. Marele avantaj în acestă abordare îl constituie iluminarea naturală pe două direcții și creearea unor spații interioare interesante.

Școală monobloc centrat (Fig. 25) reprezintă un tip compact, cu un nucleu centrat cu un spațiu polivalent la intersecția circulațiilor și cu un contur regulat sau jucat.

Școală monobloc (Fig. 26) cu plan centrat flexibil are suprafețe mărginite flexibil ce bordează nucleul. Nucleul polivalent reprezintă un miez al unui spațiu flexibil ce poate fi modulat dupa nevoi.

III.Tendințe contemporane în planificarea și proiectarea clădirilor pentru educație

3.1 Elaborarea temei în lumina arhitecturii contemporane

Procesul educațional este cea mai importantă componentă din societatea umană. Prin structură, obictive și conținut, trebuie să răspundă necontenit unor exigențe ale evoluției. Educația are un rol vital în crearea unei sociețăți solide, a unor comunități puternice și în dezvoltarea unei economii bazate pe cunoaștere. Este de asemenea calea spre egalitatea șanselor pentru toți nu doar în timpul anilor de școală,ci și pe parcursul întregii vieți.

Problematica educației a devenit din ce în ce mai complexă pe parcursul evoluției societății, procesul de instruire fiind influențat de o serie de factori de la principii pedagogice și metode de predare-învățare până la asigurarea unui ambient propice învățării. Între viziunile pedagogice și spațiile de învățământ există o strânsă legătură. În timp ce se dorește construirea unei clădiri ce servește cererea actuală a societății contemporane, școlile construite în prezent sunt, de asemenea, și pentru viitor greu de prezis. Mark Dudek se întreabă, în lucrarea “Schools and Kindergartens. A design manual”, ce ar trebui să primeze în construire unei școli: viziunea, educația sau arhitectura. Cei mai buni proiectanți de școli afirmă că educația ar trebui să conducă arhitectura la o asemenea scală încât construcțiile să devină planuri curriculare tridimensionale. Arhitecții care construiesc școli ar trebui să aibă cunoștințe solide în domeniul educației pentru a putea transforma mediul educațional într-unul eficient. Acest lucru necesită informări și consultări permanente între arhitect și profesori în legătură cu nevoile de evoluție ale educației. Relația dintre viziunea pedagogică și arhitectură nu este una liniară în care viziunea să dicteze arhitecturii ci este o relație în care, dacă totul decurge conform planului, cele două dimensiuni se amestecă într-o formulă simbolică ce crează un mediu care poziționează central elevul, permițând acestuia să învețe, iar comunității să prospere.

Pe de altă parte este foarte greu de stabilit valoarea pedagogică a ceea ce în final poate fi considerat un design de valoare care promovează un tip particular de învățare pentru elevi. Percepția elevului despre spațiu este un concept cerebral, teoriile moderne sugerând că ar trebui accentuate conceptele și valorile pragmatic. O instituție de învățământ trebuie să aibă un impact vizual, însă nu acesta nu este suficient pentru o bună proiectare. Elevii trebuie să asocieze apartenența la școală, la mediul educațional cu o idee pozitivă.

Dudek Mark –„Children s space”

Cadrul educațional oglindește imaginea societății din care face parte, iar rolul principal al acestuia este de a-și disciplina și educa elevii pentru a crea cetățeni onorabili. Inițial, spațiul educațional a fost creat pentru a susține producția.

Relația de unicitate „îndrumător – elev” este foarte importanță în mediul școlar, iar acest lucru este cunoscut și dezvoltat încă din Antichitate. Scopul edificiilor educaționale este și acela de dezvolta creativitatea și de a scoate la iveală talentele individuale ale elevul pe lângă cunoștințele dobândite din domeniile științelor și artelor, precum și disciplinarea comportamentală. Creativitatea se poate dezvolta într-un elev motivat, implicat și entuziast de ceea ce învață. Ceea ce se cunoaște azi despre educație relevă faptul că pentru o tendință de progres este necesar un cadru mai larg al posibilităților de învățare și creativitate, astfel încât spațiile și școala să fie pe placul elevilor. (pah 146). Demersul dezvoltării individuale, poate fi susținut de mediul și factorii propice în care acesta își desfășoară activitatea, de cadrele didactice și de programa școlară. Flexibilitatea spațiilor oferă oportunitatea și implică participanții în a lua decizii creative.(fig 3.2).

La nivelul de proiectare al construcțiilor educaționale sunt întâlnite probleme de amplasament, de reglementări, de capital și sociale. Toate necesită analizate și sintetizată relția dintre ele printr-un proces de pricepere, creativitate și conștientizarea procesului de învățare ca fiind unul activ nu pasiv și chiar o acțiune cât se poate de creativă. (Pag 43). Construcția școlară este important să aibă capacitatea de a reflecta ceea ce se învață în cadrul său, în principal tipul și forma de învățământ. Pentru a-ți dori să te dezvolți intr-un anumit mediu este nevoie să prinzi drag de acel loc, iar oamenii care te înconjoară să fie adevărate modele pe care să îi apreciezi și de la care să ai ce învăța. Aceasta idee consider, ca opinie personală, că este principiul oricărei dorințe de dezvoltare atât a unui adult cât și a unui copil, școlar cu capacitate de înțelegere deja formată.

Perspective actuale în arhitectura educațională

„În afară de dormit, și joacă, probabil, nu există nicio altă activitate care ocupă la fel de mult timp unui elev ca cel implicat în participarea la școală…în clasă”(Aside from sleeping, and perhaps plazing, there is no ohter activity which occupies as much of a chield s time as that involved in attending school…in the classroom)

În ultimii ani s-au accentuat cercetările și în alte domenii: tot apar publicații, care explorează diferite probleme referitoare la proiectarea spațiilor de educație și a proceselor pe care acestea le implică. Lecția anilor trecuți este că necesitatea de a mări investițiile în cercetare și căutări inovative. În același timp trebuiesc contestate/ provocate percepțiile și ipotezele tradiționale din ce în ce mai mult.

În afară de acestea au apărut umele concepte noi, datorită schimbărilor stiințifice, socio-economice, tehnologice etc. Aceste teme principale de elaborare a programei școlare sunt raportate la idealuri și scopuri, iar dintre cele apărute mai recent, sunt: interacțiunea socială, identitate, personalitate, flexibilitate, sustenabilitate.

Dudek Mark exploatează, în volumul „Architecture of schools”, cerințele funcționale ale spațiilor individuale cum ar fi săli de clasă, dar modul de înserare deoarece au o caracteristică definitorie în mediul educațional eficient.

Acustica, lumina, textura suprafețelor și diferențierea funcțională a spațiilor sunt aspecte practice de proiectare pentru confort și sănătate. Viziunea arhitecturală trebuie să țină cont de nevoile profesorilor, elevilor, dar și de cele ale generațiilor viitoare de utilizatori ai școlii. Este o formulă susținută de Dudek Mark, care conduce elevii spre învățare, iar comunitatea să rospere.

Diferențierea spațială reprezintă tratarea construcției din exterior către interior. Sala de studiu are o altfel de perceptive decât alte încăperi sau zone mai publice ale școlii, deoarece este un spațiu destinat exclusiv studiului elevilor. Deține o plaja largă de abordări, iar proiectarea spațiilor astfel încât să fie percepute gradual până la sălile de studiu este necesară. Trecerea se succede de la spațiul public exterior, la cel semi-public reprezentat de librărie, auditoriu, sală de mese, spații de recreere, iar mai apoi sălile de curs și atelierele.Și planimetria este concepută tinând cont de această diferențiere a spațiilor. Ex

Din punct de vedere al proiectarii acustice, experiența sunetului declanșază emoții și activează numeroase arii ale creierului. Sunt puternic conectate cu sistemul nervos și poate influența o mulțime de schimbări inclusiv aritmii ale tensiunii arteriele precum și modificări ale frecvenței respiratorii. În contrapunct se află o bună acustică, care poate crea efecte revigorante și poate strârni chiar cncentrarea și comunicarea. Prin percepția sunetului este influențată și de structura și elementele mediului construit precum și de obiectele din încăpere. Urechea umană are nevoie de doar 3 ms pentru a perecepe o frecvență medie ceea ce înseamnă că într-o proiectare acustică veritabilă trebuie ca și cel mai îndepărtat spectator să perceapă sunetele slabe. În spațiile educaționale problema acustică este la transmiterea zgomotului între încăperi și reverberația în exces în sălile de studiu. O încăpere acustică nu este niciodată fără sunet, dar înbunătățește calitatea spațială. Imag.

Proiectarea acustică a încăperilor este încăperilor este în funcție de destinția și utilizarea acestora. Sunetul se refectă în limitele încăperii asemeni luminii în oglindă. Un reflector eficient trebuie să fie mai mare decât lungimea de propagare a sunetului. Texturarea suprafețele atenuează reverberația. Materialele absorbante reduc nu doar intensitatea sunetelui, dar și ecoul suprafețe poroase, din fibre minerale și organice, panouri perforate. Forma încăperii determină la rândul ei difuzarea sunetului.Forma asimetrică produce distribuția inegală a sunetelui, suprafețele concave concetrează, iar cele concexe difuzează.

Prezenta luminii naturale în spațiile dedicate învățamântului joacă un rol important în procesul de învățare. Un studiu din Statele Unite relevă faptul că elevii care beneficiază de lumina naturală în școală au performanțe mai bune cu 14% decât cei care nu au suficientă lumină naturală. Cea mai evidentă legătură dintre om și lumina naturală este ritmul circadian (ciclul de zi-noapte și complexul de chimicale și variațiile fiziologice care controlează corpul uman depinde de ceasul biologic). Lumina naturală insuficientă cauzează presiun, iritare, oboseală și lipsa concentrării pentru elevi. Studiile au arătat că melania, hormonului produs de glandele pineale localizat în centrul creierul este stimulată de lumina naturală. Această este un factor important în sănătatea copilului. Cortizonul, hormonul stresului este un nivel mai scăzut vara și mai ridicat iarna de aceea este asociat cu socializarea, concentrarea conform unui studiu canadian.

Lumina solară poate fi prea intensă și crează umbre puternică producând disconfort vizual două aceasta pătrunde direct în direct în încăpere: lumina zenitală, lumina laterală. Caracteristicile importante: poziținare pe axa est-vest, ferestrele poziționate mai sus permit lumina să pătrundă mai adânc în încăpere, lumina primită din două direcții reduce umbra și se distribuie uniform. Img

Lumina zenitală este folosită în principal pentru a aduce lumina intr-un singur etaj, iar intensitatea este în funcție de deschiderea golului.

Sustenabilitate. Pentru a crea clădiri sustenabile este nevoie de un efort suplimentar în etapa de proiectare. Scopul cladiri este de a se susține pe sine, de a consuma din energia produsă de clădire. Ex

Soluția include panouri fotovoltaice, sisteme solare termale pentru încălzirea apei (reduc CO2 ), colectarea și folosirea apei pluviale pentru toalete, lumină controlată inteligent prin senzori de mișcare și maximizarea aportului de soare prin orientarea către sud. În termenii sustenabilitații trebuie luate in considerare aspecte ca: locația, orientarea, materialele, formă și funcțiunea pentru ca energia consumată să se încadreze în limitele celei produse.

Spațiile exterioare amenajate și natura contribuie la dezvoltarea sănătoasa a individului iar totodată poate duce la stimularea memoriei și acuratețea limbajului, la senzația de liniște, plăcere și creativitate.

Dudek Mark , School and Kindergarden

Pers Nair, Fielding, Lackney The Language of School Design

Diferența dintre școlile actuale și ce ar putea devenii acestea o reprezintă inovația, care ar ajuta la o mai mare dezvoltare sistematică și creativă a elevului. Normele și reglementările educaționale trasează în linii mari proiectarea constructiei școlare ceea ce duce ca arhitectul să asambleze părți în loc să proiecteze cu adevărat.

„The Languege of School Design” ilustrează importanța utilizării, pe parcursul proiectării unei clădirii, a schițelor, diagramelor și crochiurilor deoarecele procesul proiectării se dezvoltă astfel prin particularitate și individualitate. Schițele reprezintă cadrul de desfășurare al proiectării propriu-zise.

Pentru a putea proiecta o construcție cu funcțiunea de școală trebuie înțeleasă complexitatea experienței și perpecției umane pentru a crea un mediu propice învățatului.7 Conform experinței umane, pentru ca mediul înconjurător și cel proiectat sa fie percepute cât mai bine de oameni este necesar să fie îndeplinite condiții: spațiale, psihologice, fiziologice și comportamentale. Este necesară o abilitate anticipativă și creativă totdată pentru a proiecta un spațiu destinat mai multor persoane, care organizează în diferite momente ale zilei diferite activități artistice. Autorii cărții „The Languege of School Design” punctează anumite principii pentru o bună practică în proiectarea construcțiilor educaționale. Sunt 25 de etape ale proiectării, organizate în 6 categorii și interconectate cu cele 4 niveluri de percepere umană a unui spațiu ceea duce la o dezvoltare echilibrată a procesului de proiectare. (fig)

Sala de studiu este un simbol sau punctul critic al unei construcții școlare, deoarece primește cea mai mare percepție din partea elevului. Analiza acesteia începe cu definirea spațiului ca fiind unul comun pentru un anumit număr de alevi, care vor învăța static împreună aceleași lucruri, în același timp și de la aceeași persoană pentru un număr de ore în fiecare zi. Astfel, experiența învățatului poate fi una plăcută sau nu în funcție de numeroși factori externi.. Spațiul școlar nu este necesar să fie unu foarte rigid, ci este de preferabil să fie inserat cu elemente spațiale creative și recreative, săli de clasă și coridoare largi și luminoase.( Pag 8). O bună experiență o reprezintă spațiile de clasă deschise către un spațiu principal mare și luminos.

Pentru a încuraja dezvoltarea personală a fiecărui individ în cadrul școlii, metodele de învățare trebuie să fie cât mai diferite și diversificate deoarece elevii sunt indivizi cu personalității diferite, iar secolul al-XXI-lea ar trebui să aducă în prin plan creativitatea și inovația în spațiile educaționale.(pag19) Există posibiliatea generării unor spații modulare pentru a suplimenta cât mai bine necesitatea pentru activități multiple încadrate perfect studiului. (pag21) Recomandate sunt spațiile deschise și ușor de modificat de la o zi la alta, de la o activitate la alta, toate aceste prin intermediul unui mobilier modular sau a pereților amovibili. (pag23)Metoda cea mai simplă și ușoară este definită de mobilierul flexibil, care ere poate fi compus în diferite moduri ăn fucție de activitatea desfășurată. Elevii pot percepe ideea ca o activitate creativă și recreativă în conceperea unui spațiu nou și dinamic.

Proiectarea unei clădirii cu funcțiune educațională într-un model funcțional bine definit urmărește în primul rând ierarhizarea spațiilor, de la spațiul de lucru al elevului până la posibilitatea infinită de configurare a numeroaselor spații și activiăților acestora.pective actuale în arhitectura educațională

3.3 Diferențe între secolul XX și secolul XXI cu privire la educație

„ Didactica modernă pledează în favoarea asigurării unui control și reglaj continuu, operativ și suplu, organizat și spontan, pe tot parcursul desfășurării proceselor de predare și învățare, pe baza utilizării mecanismelor de feed-back, în diversitatea tipurilor și posibilităților multple pe care acesta le oferă”

Pentru a putea determina mai bine tendințele contemporane din proiectarea și planimetria instituțiilor de învățământ, trebuie să analizăm și să ne raportam la principalele schimbări ce apar între secolul de învățământ, trebuie să analizăm și să ne raportăm la principtvateilele schimbări ce apar între secolul nostru și perioada anterioară. Informația primită de elevii secolului al XXI-lea are o revelevanță mai mare pentru aceștia, subiectele abordate fiind unele mai actuale. Astfel, aceste informații sunt mai ușor de pus într-un context, chiar în acela al elevului sau a grupului din care el face parte. În timp ce elevul secolului trecut primea o cantitate mare de informație într-un timp foarte scurt și fără aplicabilități practice, elevul contemporan învață informații rezultate în urma activităților interactive la care ia parte. În detimp ce elevul secolului trecut primea o cantitate mare de informație rezultate în urma activităților interactive la care ia parte. Acestea au rolul de a stimula creativitatea și de a integra și teorii sau elemente mai abstracte. De asemenea, acesta poate învăța prin interacțiunea directă cu noile tehnologii, în timp ce elevul secolului al XX-lea învață doar partea teoretică a acestora. Apar astfel și metode noi de transmitere a informației. Sunt preferate metodele vizuale sau audio de transmitee a informațiilor, în detrimentul celor scrise.

Pe de altă parte, societatea contemporană tinde să pună statutul elevului pe o poziție centrală, acesta făcând parte, alături de profesori și de comunitate, în evoluția programului. El este îndreptat înspre valori etice și morale, nu doar înspre respectarea unor reguli stricte de comportament, iar în plus se pune accent tot mai mare pe dezvoaltarea laturii sociale, prin noi funcțiuni cu caracter social.

Concomitent cu evoluția școlii și a arhitecturii educaționale, a avut loc o evoluție a sistemelor de instruire, de predare-învățare. Aceste două domenii nu au avut întodeauna un traseu convergent, unele etape ale evoluției sistemelor de instruire nu s-au oglindit în evoluția arhitecturii educaționale, ele rămânând fie teoretice sau prea puțin puse în practică,fie nu impuneau un anumit tip de spațiu (sau nu s-a cercetat această problematică).

În acest timp de evoluție a educației s-a trecut de la uniformitate la diversificare, de la un sistem didactic unic de gândire și organizare, la mai multe sisteme sau forme novatoare. Sfârșitul secolului al XIX-lea marchează critica sistemului de instruire, ce tradițional. Învățământul începe astfel să pună bazele unei cunoașteri prin acțiune. Verbul „a știi” nu mai deține supremația, lui i se alătură și verbul „a face”, afirmându-se ideea că cele două nu trebuie să fie două experiențe diferite. Acțiunea devine problemă centrală a vieții psihice. Oameni de știință, psihologi și pedagogi, precum Piaget, Virgotski, Wallon, Bruner, Galperin considerau că acțiunea este determinată pentru dezvoltarea cunoașterii individuale. Nu e vorba de acțiune strict la nivelul psihomotor sau manual, ci mai degrabă „ca manipulare mentală a obictelor, evenimentelor sau actelor, orientată spre interior și spre reflectare abstractă”

Această schimbare reprezintă de fapt o trecere de la o didactică a transmiterii la așa-zisele „pedagogii active”, participative, care au în centu acțiunea, și nu cuvintele, iar actul învățării trece înaintea celui al predării. De acum se va privilegia elevul și activitatea acestuia în raport cu prestația profesorului. Învățarea prin acțiune este un concept care traversează toate curentele psihologice și pedagogice, ea nu este specificăunui anume curent. Interpretarea diferită a acțiunii în educație a dus la dezvoltarea mai multor metode (sisteme) didactică de factură acțională: acționiste, activiste, manualiste, euristice, procesuale, operaționale, integrativ teoretice și practice. Printre aceste sisteme amintim:

Sistemul tehnocentric propune o învățare privită ca o schimbare în comportament și caachiziție de comportamente, de reacții determinate de acte impuse din exteriorul subiectului. Elevul este considerat un factor activ în măsura în care răspunde stimulilor din afară, impuși sau controlați de un profesor și cu efecte supravegheate de acesta. Astfel, activitatea este structurată, dirijată ți controlată de profesor. Este un model ce simbolizează spiritul riguros al gândirii ștințifice, dublat de spiritul tehnologic al secolului XX. Nuanțată, această abordare își propune să facă activ elevul, impunându-i o activitate predestinată, propunându-i a priori un set de cunoștințe pe care să și le însușească.

În paralel cu modelele tehnocentriste și în contrast cu acestea se afirmă sistemele centrate peprocese de învățare, constructiviste și structuralisete, sisteme fondate pe baza

Cadrul social are un rol tot atît de important ca și factotul individual în învățare, fără însă să subaprecieze importanța psihogenezei cunoașterii centrată pe activitatea individuală.

Mai aproapiat de zilele noastre, conceput și organizat în jurul paradigmei procesării informației. Momentul apariției este unul firesc, odată cu intrarea societății într-o epocă a informațiilor și a informatizării, a calculatorului și a inteligenței artificiale. Acest sistem propune angajarea elevilor în situația să proceseze informația( și nu să achiziționeze cunoștințe ) și să ajungă, având aceaastă bază, la construcția propriilor cunoștințe. Învățarea este definită acum ca „o formă superioară de prelucrare conștientă a informației, un proces intern de transformare, organizare, stocare și restituire a informației„27, presupunînd procese și mecanisme de tipul celor de recepție, conceptualiîare, codare, memorizare, formalizare, transferare. Sistemul face trimitere la folosirea unor strategii de gestionare a proceselor cognitive specifice transformării de informații și de familiarizare a elevilor cu strategii metacognitive. Metacogniția se referă la cunoșterea de către elevi a propriilor procese de prelucrare a informației și la capacitatea lor de a auoregla, acestea ducând la ridicarea performanței în ceea ce privește învățarea.

Acest pluralism creează posibilitatea de a opta ppentru un model sau altul. În plus față de valoarea alternativă a fiecărui sistem luat separat, există oportunitatea combinării acestora, fie printr-un raport de complementaritate, fie printr-o intervenție compensatorie (pe fragmente ale procesului, la anumite discipline sau la anumite vârste școlare). Fiecare schimbare de paradigmă, fiecare trecere de la un model la altul, reprezintă de fapt o schimbare de viziune și de atitudine față de actul de predare-învățare.

Astfel că în prezent, învățatul dispune de o gamă largă de referințe paradigmatice, pornind de la dependența excesivă a elevului față de conținut și profesor, de la program rigid și constrângeri până la inițiava proprie liberă și construcția propriilor cunoștințe prin acțiune, până la autonomie. Coexistența și acceptarea mai multor sisteme ca soluții alternative sau complementare integrează practicile educaționale într-un univers stiințific și social-cultural propriu perioadei actuale, unui nou model de cultură pe care societatea il promovează. Raportându-ne la secolul XX, în prezent există o cautare de demersuri inpvative în educație care reflectă o viziune tot mai personalizată în ceea ce privește învățarea. Aceasta reflectă epoca individualistă în care trăim. Aceste noi teorii trebuie încorporate într-un fel sau altul în design arhitectului.

Interacțiunea socială

Raportarea la o instituție de învățământ, ca la un micro-univers nu este greșită deoarece funcționează după principii asemănătoare celui macro. Comunitatea strânsă de la nivelul elevilor trebuie controlată din punct de vedere numeric și mai apoi modul de dispunere în unitățile funcționale. Celulele sălilor de clasă se articulează la un spațiu comun, aferent comunității respective, ca în final, toate pavilioanele clădirii să fie legate la un spațiu mare de adunare, de tip aulă, cu funțiuni comune pentru toată școala

O altă metodă de interacțiune este redată de integrarea programelor extrașcolare. Arhitectura școlii primește noi funcțiuni și spații ce nu se adresează neapărat elevilor ce frecventează instituția respectivă, cum ar fi spații de lucru și de studiu, atelierele de artă și design, încăperi multimedia, sau diverse alte laboratoare. Mobilierul flexibil și existența a numeroase spații de depozitare a acestuia ar putea ușura buna funcționare a acestor funcțiuni. Așadar, comunitatea reprezintă un întreg mediu interdisciplinar, ce poate fi văzută ca o manifestare a procesului educațional și ca o sursă uriașă de material didactic, în același timp, iar pentru ca o școală să poată funcționa în legătură cu comunitatea din care face parte, aceasta trebuie să aibă un caracter deschis, atât la nivel arhitectural, cât și la nivel teoretic.

Identitate

Pentru a creea o identitate locală, trebuie să avem o analiză a situației particulare, din care să prelevăm factori contextuali, prin care să putem influența ulterior parametrii de învățare și de stimularea elevilor. Este importantă căutarea după potențialul locului specific și în urmă, a consolidării acestui potențial. O școală proiectată prin luarea în considerare conștiinței de sine, a identității personale a indivizilor și formării coeziunii sociale. Pomovarea valorilor tradiționale și în cadrul construcției noi ajută în formarea solidarității comunității cu aceasta. În cazul școlilor compatibile din punct de vedere contextual, al identității locale, oamenii se simt mai conectați, legați de școală, școala devine o parte a comunității.

IV.Educația alternativă și nonformală

4.1 Învățământul alternativ și rolul acestuia în educația contemporană

„Educația nonformală răspunde nevoilor de învățare ale unui grup și se poate realiza prin seminare, sesiuni de formare, workshop-uri, prin parteneriat între dacilitatori și participanți, în grupuri/comunități sau în cadrul altor organizații” pag 10

Octavia Costea „ Educația nonformală și informală. Realități și perspective în școala romînească”

Apariția educației nonformale apare ca rezultat al sistemului educațional formal, care se adapteză prea lent la schimbările socio-culturale și culturale ale lumii contemporane. Educația nonformală/ informativă este educația concepută, în întregul său, pentru societate și este orientată spre profilul local. Accentuează importanța educației care se petrece dincolo de cadrul formal al sistemului de învățământ, se realizează prin activități care nu fac obiectul curriculumului școlar, dar care răspund nevoilor și intereselor de cunoaștere și dezvoltare ale unui individ sau grup.

Octavia Costea susține că există o viziune asupra educației care evidențiază două aspecte: complementaritatea dintre învățarea formală, cea nonformală și cea informală și necesitatea construirii de rețele transparente între cele trei forme de învățare:

1.Educația formală. Sistemul de educație, structurat ierarhic și gradat cronologic, pornind de la școala primară până la terminarea universității așa numitele studii academice generale.

2.Educația informală. Procesul real de învățare de-a lungul vieții, în care induvidul capătă valori, deprinderi și cunoștințe din experiența cotidiană, valorificând influențele și resursele educative din mediul în care trăiește. Se realizează individual.

3.Educația nonformală. Este asociată cu orice activitateeducațională organizată în afara sistemului formal existent și care este menită să răspundă nevoilor educaționale ale unui anumit grup și care are obiective de învățare clare.

Principiul participativ stă la baza filozofiei nonformalului, trebuie înțeles ca participare la propria formare. În cazul educației nonformale curriculumul este negociabil de grupul de participanți, astfel încât să răspundă nevoilor acestora.Fig schema pag 11, Fig pag 12

În educația formală și nonformală, există scopuri clare ale celui ce învață. Preocuparea este pentru utilitatea aceea ce se învață în școală, dimensiunea aplicativă a cunoașterii, adecvarea la nevoile personale. Acestea sunt atitudini adecvate contextului de care are nevoie un individ pentru implicarea și dezvoltarea personală, pentru a fi un cetățean activ, pentru incluziune socială și pentru angajarea pe piața muncii.

„În România, Strategia pentru dezvoltarea durabilă integrează domeniul educației. Obiectivul național este dezvoltarea capitalului uman și creșterea competitivității prin corelarea educației și a învățării cu piața muncii și asigurarea oportunităților sporite.” Una dintre categoriile de competențe propuse este cea profesională și vocațională.

„Focalizarea pe muncă drept componentă a experiețelor educaționale, din zona nonformală, redeschide discuția despre finalităților educației în lumea contemporană.” Educația nonformală contribuie la relația cu piața muncii prin faptul că poate media realția școlii ci instituții partenere cum ar fi ONG-uri și instituții culturale. În abordările care au ca punct de plecare piața muncii educația nonformală reprezintă diversitate în materie de indivizi și de păstrarea identității unice a fiecăruia. Mediile de educație nonformală antrenează tinerii în situații de învățare diverse. Un mediu de învățare favorabil acumulării de experiențe este practica efectuată de către elevii din învățământul profesional și tehnic. Rolul școlii în relația sa cu piața muncii poate fi chiar acela de a reduce distanța dintre cele două abordări.

Relația educației cu piața muncii pare a fi o prioritate a lumii contemporane , iar soluțiile conturate readuc în discuție complementaritatea formelor de educație.

Robinson Ken, O lume ieșita din minți

De la Robinson Ken, expert în inovația educațională și de afaceri, aflăm că spontaneitatea poate fi planificată, că sentimentele sunt utile în procesul creativ însă nu mai utile ca învățarea, că interacțiunea stimulează creativitatea, artele și științele lucrează împreună. Creativitatea apare acolo unde există inteligență și cultivarea ei. Creativitatea este un simbol de preț al inteligenței umane și este direct proporțională cu complexitatea lumii contemporane. Mediul educațional este dator să descopere talentul educațional și creativitatea, dar și să îndeplinească condițiile favorabile pentru dezvoltarea acesteia. Robinson Ken promovează o revoluție creativă în educație. Capacitațile creative odată înțelese de către cadrele didactice, nu vor beneficia de negare ci vor fi aprofundate.

Lumea contemporană este rezultatul ideiilor, credințelor și valorilor specifice culturii și imaginației umane, cât și un produs al mediului înconjurator. „Așa cum oamenii creează lumile în care ei trăiesc la fel de bine pot și re-crea”. Educația are rolul de a încuraja descoperirea potențialului creativ „ca propriul drum, de a fi în elementul nostru”. Standardele educaționale, care sunt regăsite și astăzi, au fost concepute pentru alte vremuri și alte scopuri, acestea fiind industrializarea și producția. Contexul actual are nevoie de o altfel de înteligență, dar și de creativitatea pentru a izbuti acestor imense schimbări contemporane. În depărtarea de propriul talent și identitate nu conduce către succesul individului ci către o flustrare și ieșire din minți, datorită obstacolelor puse în cale de mediul înconjurator și social.

Contextul actual se schimbă mai repede ca niciodată, iar schimbarea culturară rareori este predictibilă și niciodata lineară. Alarmantă poate fi ideea de la care identificăm creativitatea și inventivitatea din copilărie, iar odată cu înaintarea în vârsta aceste abilitați se pierd și oamenii devin tot mai rigizi.

Robinson Ken scoli creative

Cultura standardelor nu este benefică elevilor și școlilor românști sau internaționale. Exista numeroase școli, profesori și lideri care inspira și lucrează in mod creativ pentru acel tip de educație de care are nevoie orice elev: personalizată, plină de compasiune și orientata spre comunicare.

Învățarea este procesul prin care se achiziționează aptitudini și cunoștințe. Copiii au un apetit foarte mare pentru învațare, sarcina educației școlarizate este să mențina acest apetit viu. Educația se refera la programele de învațare ca bază a educației formale. Training-ul este o forma de educație acsata pe învățarea unor aptitudini punctuale.

Școala nu este doar un spațiu convențional obișnuit ca până astăzi, poate avea înfățișări și programe multiple cât mai axate pe cretivitate și inteligența deoarece copii se nasc cu diferite doze de inteligența. Acest fapt conduce la alegeri individualizate de învățare și dezvoltare. Un sistem educațional standardizat și conformist creează astfel de indivizi. De aceea este importantă critica situației, o vizionezi spre viitor și o teorie a schimbării ce poate conduce la progres și conducere. Scopurile de bază ale educației sunt: cel personal, cultural, social și economic. Este importantă și înțelegerea lumii încojurătoare, a tradiției și conștizarea talentelor pentru a deveni indivizi compleți, impliniți și cetățeni activi. „Pentru cei 7.2 miliarde de oameni de pe glob care sunt aproape de două ori mai mulți decât în 1970, educația este speranța pentru a nu avea un viitor incert.”

4.2 Studiul național în raport cu alternative educațională

„Denumită generic societate a cunoșterii, lumea actuală poate fi caracterizată prin intelectualizarea masivă a vieții economice, prin accentul pus pe educație-cunoaștere-inovare, cât și prin răspândirea la scară globală a tehnologiilor”

Pentru o societate modernă este nevoie din ce în ce mai mult de diversitate în programul de învățământ pentru utilizarea la potențial maxim a resurselor umane și individuale. Dezvoltarea liberă și responsabilă duce în special educație individualizată deoarece permite elevului să ia decizii personale cu privire la aria de studiu. Opțiune alegerii este benefică dezvoltării individuale și pentru a răspunde cerințelor unei societăți moderne. Ca exemplificare în Touraine, Franța școala este organizată în așa fel încât să acopere o arie cât mai largă, având opțiuni de la desen la matematică, de la științe experimentale la olărit. Elevii aleg în funcție de abilitățile personale și de propria plăcere, iar profesorii îi îndrumă în funcție de abilitățile personale. Subiectele integrate sunt concepute și dotate în conformitate cu necesitățile aferente desfășurării claselor opționale.

Ca o consecință a tendințelor actuale spre o societate globală a cunoașterii, se poate identifica și pe teritoriul României o schimbare a orientărilor educaționale, vocaționale și profesionale în rândul generațiilor actuale. Schimbarea ia în calcul creșterea participării tinerilor la educație, cât și în diversificarea ofertei sistemului de învățământ alternativ sau nonformal. Exemplificarea pe plan internațional făcută în volumul „Participarea tinerilor la educația nonformală. Oportunități și spectacole” având ca sursă „The World Bank – World Development Indicators, 2007, pp.304-308” spune că învățământul terțiar( universitar și formele postliceale) ocupă o pondere de 80% din populația tânără între 18 și 24 de ani, în Anglia 60%, în Franța, Germania și Japonia între 54 și 58%, față de numai o pondere de 40% în România. Așa cum era de așteptat, forma de învățare agreată de tineri este educația nonformală, care cunoaște o rată de 18% pentu tinerii între 20 și 24 de ani, și de 11% pentru cei peste 25 de ani.

Conceptul de educație nonformală sau alternativă, impus în ultima vreme în limbajul specialiștilor, se referă la transmiterea unor valori educaționale, care nu aparțin învățământului de tip formal. Este ansamblul instituțiilor și activităților cu sistem autonom de educație, un mecanism social util care permite „mobilizarea pe piața muncii, adaptare din mers și ajustarea continuă dintre cererea și oferta de muncă” stimulând în mai mare măsură interesul tinerilor și adulților pentru formare și dezvoltare continuă. Principiul este de educație și apoi de profesionalizare și un segment important al educației nonformale este cel specializat în meserii și meșteșuguri, care poate să atragă cât mai mulți cursanți și să se dezvolte.

Din cadrul actual fac parte companiile private specializate în formare profesională,societăți comerciale, sectorul ONG- organizații nonprofit, unitățile de învățământ de tip nonformal, universitățile populare ex: Dalles din București., centrele regionale de formare profesională. Cadru pun în evideță legislativ și instituțional în domeniu de Ordonața 129/2000. Publicul țină pot fi persoane care vor să se dezvolte profesional, șă învețe o meserie, să dobândescă competențe în domeniul lor de activitate sau competențe suplimentare , persoane mânate de curiozitate, pasiune sau anumite nevoi practice.

Putem afirma că, azi, în România, cadrul educațional a devenit un subiect foarte discutat, intens mediatizat și în același timp, un subiect sensibil, care trece prin multe schimbări, resimțite cel mai tare la nivelul elevilor.

Situația institițiilor, este afectată atât la nivel de edificii, prin spații dezafectate și depășite de vreme cât și nivel educațional, care deși a suferit numeroase modificări, nu ajuns la un stadiu în care să se vadă rezultate pozitive ale elevilor, ci mai degrabă negative. O altă problemă este redată de lipsa finanțărilor care practice nu sunt suficiente pentru a acoperi cheltuielile, de fapt ce implică la instruirea cadrelor didactice. La nivel de instituții, de edificii, avem o majoritate care funcționeză în clădiri existente care au avut de la început rol de școală, dar și situații în care, alte clădiri primesc rolul de școală din lipsă spații alocate și un număr de cereri mai mare decât situația existentă, de obicei asfaltată, pietruită, care ține loc și de spațiul verde, întrucât acesta este inexistent în majoritatea cazurilor. La nivelul planimetriei, și care nu este mobilat, care au la capăt de obicei cancelaria, sau direcțiunea, ori birouri administrative.

La nivel educațional, încă avem un model vechi de învățare, în care profesional dictează și nu neapărat interacționează cu elevii, ceea ce înseamnă că practic nu există un sistem care să stimuleze elevul, să-l facă dornic de învățare, de cunoștere, de explorare. Pe de altă parte, nu suntem dotați cu echipamente necesare uzului didactic, cu laboratoare și ateliere de lucru studiu. Standardele actuale perpetueză generații de oameni care nu pot să ofere prea mult înapoi societății și comunității caruia ii aparțin.

Într-o persepectivă educațională ideală, cadrele didactice sunt buni profesioniști, experimentați și dornici să-și ajute elevii, curriculumul este coerent și realist, iar în școală există un climat care cultivă simțul estetic și valorile societății. De exemplu în capitolul „School Building as the Third Teacher” publicată în lucrarea „Chiildren’s Spaces”, Eleanor Nicholson afrimă că, o clădire poate reflecta idei despre modul de învațare și educația primită de elevi, iar clădirile școlare po face diferența nu doar în educație ci și în crearea unei experiențe de viață ale copiilor care învață în ea. Arhitectura școlii exprimă care sunt valorile din comunitate sau din democrație pe care dorim să le transmitem copiilor.

Ciucurean Monica „Punți de trecere între învățământul tradițional și cel alternativ”

Modelele educaționale alternative oferă profiluri particularizate școală, care realizează opțiuni profesionale, renunțând adesea la ideea uniformizării în activitatea didactică și căutându-și propria cale și modele pedagogice.

Se cunosc șase modele alternative educaționale, care apar în sistemul de învățământ din țara noastră: Waldorf, Pedagogia curativă, Step by step, Montessori, Freinet, Planul Jena(doctrinele Waldorf, Montessori, Freinet, Jena avînd izvorul în orientarea pedagogică a lui J.Rousseau). Acestea se disting prin trăsături comune: flexibilitatea, foarte deschise comunicării și colaborării cu țoți partenerii educaționali, promovează dezvoltarea holistică și la potențialul maxim al copiilor și induvidualizarea în procesul de învățământ.

Orice nouă generație este o alternativă la generația precedentă, iar în cazul acesta diversitatea modelului pedagogic și profilul școlii ajută părinți sau tinerii să opteze în funcție de propriile lor convingeri pedagogice pentru tipul de școală cel mai potrivit lor.

„Paradigma educațivă generală se redimensionează la nivelul alternativelor printr-un dinamism mai puternic, generat de tensiunea identitate-schimbare.” În șolile alternative se promovează un model original prin schimbare și propunere de noi metode și tehnici de educare a copiilor și tinerilor, prin proiectarea unor modele de individualizare umană. Alternativele educaționale își au existența de peste două secole, după 1989 în peisajul învățământului preuniversitar. Ciucurean Monica, autoarea lucrării „Punți de trecere între învățământul tradițional și cel alternativ” definește învățământul alternativ conform „Dicționarul de pedagorie” elaborat de Horst Schaub și Karl G. Zenke ca fiind „activitatea care se desfășoară în instituții școlare, după obiective, organizare, conținut , forme de predare și învățare, mijloace, cu abatere totală sau parțială de la caracteristicile unitare ale școlii de stat și care oferă o altă variantă de instruire și educare.”

Alternativa educațională corectează unele imperfecțiuni ale sistemului oficial de învățământ, substituie,unele forme de educație prin metodologii didactice diferite sau complementare. Aceasta dorește să ia locul metodelor prestabilite, care creează ierarhii și să asigure competențe, să formeze oameni care să răspundă adecvat la schimbările sociale, politice, de mediu, informaționale, culturale și tehnologice. Învățământulalternativ este o formă de organizare a procesului didactic, care oferă o altă variantă educativă diferită de cea din sistemul național de învățământ, care propune alte conținuturi, strategii educaționale și forme de evaluare. „ Pluralismul educațional reprezintă expresia libertății și a democrației în educație” pag 11

„Alternativele pedagogice (ca teorie) și alternativele educaționale (ca practică) sunt variante ale procesualității copilului spre căi de formare a unui cetățean dezirabil pentru conformarea sa funcțională la legile logice, morale și estetice ale societății.”

„Cultura tineretului este o alternativă la cultura societății, ea este expresia particulară a culturii globale.” pag 13 În formele culturale ale tinerilor, se poate spune că dobândesc socializare, propria decizie asupra metodelor și tehnicilor de formare, valori apreciate a fi oportune pertru dezvoltarea personalității și talentelor individuale.

Integrarea tânărului în școală este determinată de un complex de factori sociali și psihologici, care acționează asupra comportamentului față de școală al elevului.

Provocările și schimbările lumii contemporane conduc la crearea de indivizi conștienți de propriile capacități și abilități personale astfel încât să se adapteze cât mai ușor la viteza schimbărilor actuale.

Conform Monicăi Ciucurean în „Punți de trecere între învățământul tradițional și cel alternativ” provocările comtemporane sunt: pag 16

Pornind de la caracteristicile lumii contemporane, Ken Robinson a atribuit ca titlu unui volum al său „O lume ieșită din minți. Revoluția creativă a educației”. Volum care sugerează dominația hazardului în epoca contemporană și recomandă abordarea netradițională a problematici educației actuale.

Rezumând sistemul educațional actual are mari probleme de eficiență și relevanță pentru „economia cunoșterii” pag 25 El produce insuficientă cercetare și inovare și nu este capabil să promoveze o Românie competitivă și prosperă.

În lucrarea „Sisteme de istruire alternative și complementare. Structuri, stiluri și strategii”, Ioan Cerghit susține că „ ceea ce învață elevii reprezintă <<inima>> însăși a învățământului”. În continuare Cerghi afirmă că didacticienii de azi și de mâine, trebuie să-și reconstruiască permanent demersurile plecând de la convingerea pofundă ca „nu există un singur mod în care elevii învață și cu atât mai puțin nu există un singur mod în care acești să fie învățați”.

Alternativele educaționale au deja tradiție în România deși paradoxal combat imperfecțiunile învățământului tradițional. Aceste institiții sunt introduse în sistemul de evaluare și acreditare verificându-se indeplinirea indicatorilor și a standardelor naționale. Este necesară integrarea în sistemul național de învățământ, pentru promovarea libertății și diversității în oferta educației, dar și preluarea de tehnici și metode de lucru eficiente din parteneriatele internaționale. Anul școlar 2001-2002 a reprezentat momentul de expansiune oentru educația alternativă, care mai apoi s-a extins în toate județele țării: Waldorf, Pedagogia curativă, Step by step, Montessori, Freinet, Planul Jena. Pag 34 poze

O tip de instruire personalizată duce la dezvoltare personală, participae activă,spirit antreprenorial și incluziune pe piața muncii. „Aceasta presupune crearea unei situații adecvate fiecărui elev în parte, în vederea valorificării la maxim a potențialului de care dispune. Cunoașterea psiho-pedagogică a copilului reprezintă premisa proiectării și desfășurăriițiate și individualizate.”

1.Educația Waldolf/Rudolf Steiner

Acesta reprezintă o abordare ce cuprinde dimensiune spirituală a omului a fost propusă de Rudolf Steiner la 1919, când a fost înființată prima școală Waldolf din lume. Waldorf propunea un curriculum, care să aprofundeze cunoașterea profundă a ființei umane în evoluție „ființă ce crește odată cu valorile culturale ale lumii și ale poporului său.” Acestă doctrină considera școala ca o comunitate în care dascălii și părinții stabilesc scopul educației pe plan local și unic în funcție de nevoile fiecărui individ în parte. Omul de lungul perioadei de învățare își lărgește sfera de cunoștere și simțire „ până la nivelul întregii umanități , devenind constient și responsabil nu numai de crearea propriei bibliografii, ci și de problemele lumii, ale întregului cosmos.”

Pericolele cu care vine civilizația modernă și globalizarea pot fi prevăzute prin cultivarea individualității umane și naționale deoarece este cel mai corect și roditor mijloc pentru cultura românească.

„Clădirea unui curriculum românesc ar trebui să pornească de la ceea ce se exprimă în produsele culturale ale acestui loc geografic, de la nevoile sufletului acestui popor, de la calitățile lui, punându-se accent pe educație, nu doar pe instuire, nu doar pe instruire și acumulare de cunoștințe teoretice, fără legătură cu practica socială, cu viața reală.”

Educația Waldorf are la bază o stiință a spiritului, abordează ființă umană în context cosmos, tinând cont de datele personale ale acesteia și căutând să sprijine procesul de formare al personalității din interiorul ei, observând tendițele pozitive, impulsurile personale de acțiune în lume.

Pedagogia curativă în România

Are la bază antropologia elaborată de Rudolf Steiner –filozof, om de știință și artist austriac, creatorul științei spirituale moderne – antroposofia.

Metodica specifică pedagogiei curative presupune predarea pe module, ponderea ridicată a cursurilor artistice și practice, îngijirea lumii simțurilor și a ambietului, formarea și educarea voinței prin intermediul ritmului, dezvoltarea afectivității prin povești și povestiri adecvate vârstei, inlocuirea manualelor cu caietele de epocă și a notelr cu o caracterizare finală a copilului.

Alternativa educațională Step by step

Este o alternativă educațională care implementează metode de predare centrate pe copil și încurajează implicarea familiei și a comunității în învățământulpreșcolar și școlar.pag52 Promovează prin metodologia sa: inițiativa personală, eficacitatea de gândire și consolidarea încrederii în sine, respectul pentru ceilalți, respectul și aprecierea diferențelor.

Educația Montessori

„Maria Montessori consideră că fiecare ființă umană este unică și vine pe lume cu capacități prin care poate să-și împlinească popria menire de a constribui la procesul umanității.”

………………………….

Pedagogia Freinet

Pedagogia Freinet reprezință curriculum-ul național și este parcticată în învățământul alternativ de stat. Este aplicată în învățământul preșcolar și primar (grupe și clase integrate în unități școlare de stat constituie rețeaua de învățământ alternativ realizat în cadrul Palatului Copiilor și în activități extracurriculare, tabere naționale și internaționale.

…………

Planul Jena

Își propunea încurajarea democrației în educație, popularizarea principilor de funcționare ale alternativelor educaționale și introducerea experimentală a principiilor Planului Jena în sistemul românesc de învățământ. Avantaje: autonomie sporită, capacitate de a-și organiza și gestiona singuri timpul și activitățile desfășurate, capacitate de lucru în echipă, abilităță sporite de comunicare, stimă de sine și respect față de ceilalți și față de ceea ce-i înconjoară, precum și cultivarea motivației interne și a capacității de autoevaluare.

Concluzie

Elemente precum individualizarea mai mare în procesul educațional, prin creșterea numărului de cadre didactice la grupă șitransdisciplinară a conținuturilor, implicarea copilului în propriul demers educativ și respectarea ritmului de lucru individual sunt încă elemente care așteaptă să pătrundă pe scală mai largă în școala românească.

Lumina naturală și lumina artificială cu spectru complet joacă rol important in determinarea performanțelor elevilor,deoarece micșorează oboseala mentală. Soluțiile căutate maximizeaza aportul de lumină naturală in spațiile școlii.Ca urmare spațiile de activitate cele mai importante necesită a fi orientate către cele mai favorabile condiții climatice: în general sudice. Pe lângă o lumină adecvată este importantă și asigurarea ventilației potrivite și prin asta o calitate optimă a aerului.Metoda prin care se asigură cea mai optimă circulație a aerului este prin conceperea sălilor de clasă cu ferestre bilaterale sau adiacente.

În concluzie, putem afirma că există tot mai multe metode prin care se poate obține o bună funcționare a procesului de invățare și de dezvoltare a elevului. Sălile de clasă trebuie să conțină un număr cât mai redus de persoane, pentru ca între acestea să se poată forma relații strânse de afectivitate sau de cooperare. De asemenea, eterogenizarea clasei de elevi trebuie evitată, pentru a putea obține performanțele dorite. Școala trebuie să dispună de funcțiuni cât mai variate și de o tehnologie cât mai dinamică, cu scopul de a crește interesul pentru învățare și pentru a crește nivelul de creativitate al elevilor. Pentru toate tipurile de personalitate și de interacțiune socială.

Flexibilitate. Abordarea cealaltă a problemei sus menționată este conceperea școlii în așa fel, încât aceasta să poată fi modelată după noile ncesități. Ca urmare spațiile noi școlare trebuie să fie flexibile și adaptabile. Școala ar trebui să ofere o varietate mare a spațiilor de instrucție-educație, pentru acomodarea diverselor modalitați de învățare. O școală flexibilă este una care dispune de spații de dimensiuni variate, în scopul de a acomoda grupuri diverse de elevi: de la 100 de elevi până la perechi de elevi.

Școala, prin proiectare nu ar trebui să dicteze metodele de pedagogie sau organizarea internă a lui, ci mai degrabă ar trebui să îngăduie implementarea ideilor, practicilor considerate oportune în acel moment, indiferent dacă acestea sunt tradiționale sau noi, inovative. Școala contemporană trebuie să permită espansiunea sau micșorarea diferitelor departamente sau a spațiilor pentru diferite grupuri de vârste. Arhitectura școliilor trebuie să fie flexibilă, și adaptabilă la noile nevoi (și nu predetermină după o serie de creințe funcționale particulare).

4.3 Exigențe de proiectare a școlilor de tip nonformal

Spațiile educaționale specializate sunt alcătuite din ateliere, studiouri, workshopuri și laboratoare. Necesitatea spațială este mai mare în școlile vocaționale decât în celelalte deoarece aici elevii desfășoară o activitatea mai dinamică și activă. Spațiile sunt mai mari și mobulate cu echipament de specialitate. Trebuie să beneficieze de flexibilitate pentru o cât mai bună mobilitate în activitatea desfășurată de elev.

Pentru eficiența învățării, spațiile vocaționale este necesar să fie spațioase, aerisite și bine echipate. Caracterul poate fi divers, se regăsesc numeroase specializări pentru care se studiază procesul tehnologic de la idee la implementarea și la rezultatul propriu-zis. Cea mai mare prioritate care se acordă secolului XXI este dezvoltarea elevului prin creativitate, adaptabilitate la o societatea într-o continuă mișcare și prin talentele proprii.

Îmbrățișarea procesului tehnologic împreună cu cel creativ conduce la noutate și o diversitate pe piața muncii și a industriei creative. Dotarea atelierelor se poate face și cu un proiector cu ecran pentru prezentare pentru ca procesul de învățare să fie cât mai dinamic și rapid.de perceput. Elevii școlilor vocaționale își pot dezvolta portofoliul și jurnalele de lucru pe un suport electronic it care ajută la promovare și răândirea creației. Configurația atelierelor de lucru poate fi atât pentru gupuri mai numeroase sau mai restrânse de elevi în funcție de nivelul de studiu la care s-a ajuns.Table img

Din categoria centrelor de tip nonformal fac parte și școlile vocaționale și profesionale, școlile de specialitate precum și colegiile. Cei care participă la cursurile acestor centre au ca scop dobândirea unei profesii sau recalificarea, vârsta persoanelor fiind de peste 14 ani. Cele mai uzuale cicluri sunt cele cu orar parțial deoarece oferă mai mult timp liber participanților. Programul acestor centre educaționale este unul bazat atât pe o parte teoretică, desfășurată în cadrul catedrelor de curs cât și pe una practică care se realizează la ateliere.

În ceea ce privește oferta unei școli profesionale există anumiți factori decizionali, dintre aceștia amintim factorii regionali, specific structurali și locali. În media la o zonă cu populația cuprinsă între 60.000 și 150.000 există un număr de elevi cuprins între 2.000 și 6.000.

Ca localizare geografică se recomandă ca centrele să fie într-un loc cât mai apropiat de nodurile de circulație a transportului în comun dar și cel urban. Ca dimensiune suprafața unui astfel de centru trebuie să corespunda anumitor cerințe, pentru unu elev cu program întreg este nevoie de minim 25 m2 iar pentru unul cu program redus de 10 m2. Este preferabil ca spațiul să nu fie afectat de zgomote, fum, mirosuri și praf. Mărimea suprafețelor și dispunerea lor în volume etajate (administrația, săli de curs, săli pentru cursurile de specialitate, etc.) sau pe un singur nivel (ateliere, zone de sport, etc.) influențează dispunerea terenului, sistemul de execuție și tipul constructiv. În general școlile vocaționale sunt dispuse pe 2, respectiv 3 nivele însă există și situații excepționale.

Zona de distribuție a circulațiilor orizontale și verticale ( zona de intrare și holul central) trebuie să fie la fel ca în cazul unei școli generale. Zonele de predare sunt amenajate în funcție de cerințele spațiale și formele de educație. Zona de predare trebuie să fie aproximativ 10%-20% din suprafața totală; o sală de clasă normală are în jur de 50-60 m2, clasele mici undeva la 45-50 m2 , cele cu dimensiuni foarte mari 85 m2 , iar sălile pentru conferințe aproximativ 100-200 m2.

Conform Neufert, în ceea ce privește cerințele arhitecturale, utilarea și amenajarea acestea trebuie să fie la fel ca în cazul școlilor generale sau a centrelor

școlare; iar pentru fiecare 5 clase normale trebuie să fie amenajat un spațiu de adunare de 20 m2.

4.5 Participarea tinerilor la educația nonformlă

V.Regenerarea vernacularului în arhitectura contemporană

5.1 Industriile creative ca o component a acestui demers

Conform UNESCO, formulare Creative Industries cuprinde o gamă mult mai largă de activități, printre care se includ și industriile culturale, plus toate producțiile culturale și artistice, indiferent dacă au fost produse sub formă individuală sau complexă, parte componentă a unui întreg. Industriile creative reprezintă o gamă de preocupări în care produsul sau serviciul conține un element substanțial de natură artistică sau creativă combinat cu activități de arhitectură sau publicitate. La rândul lor industriile culturale se referă la industrii care combină creația cu producția și cu socializarea. La rândul lor industriile culturale se referă la industrii care combină creația cu producția și cu comercializarea rezultatelor acestora. Rezultatele sunt de obicei protejate de dreptul de autor și de pot lua forma unui bun material sau a unui serviciu. Industriile creative includ, in general, tipărirea, publicarea și multiplicarea, producțiile audiovizuale, fotografice și cinematografice precum și meseriile și designul. 55

Industriile creative devin cmponente din ce în ce mai importante ale economiilor moderne, post-industriale fig 20. Acestea nu doar că urmăresc să creeze locuri de muncă, dar în același timp reprezintă și vehicule ale identității culturale care joacă un rol important în promovarea diversității culturale. Ca urmare a avântului pe care aceste industrii l-au luat în ultmul deceniu, guvernele lumii au creat anumite politci de promovare a acestora. 56 Această ascensiune a ceea ce era cândva considert un sector marginal al ecconomiei de piață, fără să primească prea multă credibilitate din partea investitorilor, a ajuns un organism puternic alcătuit din statistici, analize și concluzii asupra relației dintre cultură, industrie și economie. Aceste materiale reieșite reprezintă produsul finit cu care autoritățile pot lucra pentru întocmirea politicilor economice. Cu toate acestea sectorul rămâne delicat și se luptă în continuare pentru a i se înțelege potențialul și pentru a fi adoptat și înțeles de foarte multe guverne ale lumii 57

Un aspect elocvent îl putem regăsi și în prezent în producția tehnologizată, a roboticii, alături de ingineria mecanică, electrică și informatică, care se ocupă cu proiectarea, construcția, operarea și folosirea roboților. Aceste tehnologii folosec mașinării care vor fi capabile să înlocuiască oamenii în situații periculoase sau în crearea unor forme organice, greu de prelucrat de către om, deoarece eficientizează munca și scurtează timpul de producție considerabil 58 Există multe tipuri de roboți, folosiți în diverse domenii, care pot eficientiza nu înlocui munca meseriașilor și meșterilor contemporani, prin folosirea unor tehnologii evoluate.

„Relația dintre valori și forme este greu de descoperit, cu precădere în orașele metropolitane, unde valorile sunt rar consensuale unele cu altele și este complicat să prevezi o aliniere între valori și conduită.”50

Fiecare perioadă din istorie se pare că a avut nevoie de anumite forme de creativitate. Astăzi, avem nevoie de un tip complet de creativitate, deoarece după cum putem observa suntem tentați să acu,ulăm din ce în ce mai multe informații, dar ceea ce nu înseamnă neapărat că înțelegem mai multe decât predecesorii noștri. Din acest motiv ar trebui să fim capabili să sintetizăm, să selectăm, să facem legături între diferite sfere informaționale, reușind astfel să ne deschidem intelectul către noi ideologii dacă este cazul, fenomene complexe, care nu întotdeauna vor putea fi înțelese într-o manieră clasică. Adoptând o nouă postură va fi posibil să observăm alte posibilități care au fost de neînțeles în trecut.

Tehnologiile se dezvoltă și astfel oferă o evoluție conținuă, iar societatea este afectată de aceste schimbări, cultura devenind punctul recursiv al acestui ciclu complex de schimbări, unde se reflectă toate învățămintele.51 Aceste industrii creative e referă la o gamă largă de acticități economice care se concentrează în principiu pe revitalizarea și exploatarea cunoștințelor și a informațiilor noi dobândite. Acest concept este unul nou, debutant în industria actuală, dar care avansează cu pași repezi.

Cum putem dobândi creativitatea?

….

„Toate-s vechi și nouă toate” 59

Studiind înde-aproppe breslele, am descoperit că principiile care au stat la baza acestora au fost dedicarea, pasiunea și dragostea față de meserie. Dar tototdată, conform scrierilor lui John Ruskin, însă într-o manieră mult dezvoltată ajungând la șapte principii, acestea alcătuiesc și fundamentul mișcării Arts & Crafts. Dorința tot mai acută de revitalizare a pasiunii în artă și arhitectură a atins un spectru tot mai larg, aceste principii menționate nterior ajungând, în opinia , să guverneze toată mișcarea arhitecturală a secolului al XX-lea gif 21, stând drept mărturie creațiile arhitecților Frank Lloyd Wright, Charles Rennie Mackintosh și mulți alții. Dar tendințele se reinventează, reapar în prim plan, iar astăzi, regăsim principiile breslelor și ale ats and Crafts,desigur într-o manieră actualizată, în arhitectura contemporană, dar mai cu seamă în creațiile arhitectului elvețian Peter Zumthor.

O altă temă dezbătută în discuțiile actuale în ceea ce privește educația și spațiile pentru educație este aceea a proiectării acestor spații după principii sustenabile. Sustenabilitatea în general aa devenit în ultimii ani o problemă majoră la toate nivelurile pe care le reprezintă acest termen: inovație și transferabilitate, standarde etice și entitate socială, calitatea mediului și eficientizarea resurselor, perfomanța economică și compatibilitatea, impactul contextual și esthetic.

Primul avantaj al cărui clădiri „verzi” este aceea a sporirii calității mediului (caliatea aerului, a luminii, confortul termic și vizual, o bună acustică).

Rural artists colonies in Europe 1870-1910 pag 166-177

O colonie de artă sa de artiști este un loc în care practicanții trăiesc, interacționează și creează lucrări de artă. Mișcarea de artă de acest gen a început 1870 conform cercetărilor lui Nina Lubbren. Câteva colonii: Barbizon, Port-Aven, Skgen sunt cunoscute pentru pictura inovatoare a acestora.

Mii de artiști ai secolului XIX părăsesc centrele urbane culturale și trăiesc și experimentează creația artistică în mediul rural. În 1900 au existat 80 de comunități rurale de artiști din Europa Centrală și de Nord. Istoria artei a fost preocupată de mediul urban de avangardă neglijând pe nedrept acești artiști, care au inovat pictura târzie din secolul al-XIX lea. Mai mult de atât, practicile și imaginile unor artiști din mediul rural au centrat preocupările publicului urban de clasă medie spre dorul și nostalgia unei vieți în cadrul rural, considerat autentic, premodern și cufundat în natura. Ei se așezau în mediul rural, de regulă de-a lungul liniilor de coastă sau în păduri cautând peisajul și extravaganța locului. Tocmai aceasta este percepția plasată ferm în cadrul modernității – reîntoarcerea la origini, conexiunea cu naturalul și cu axa lumii, ceea ce a contribuit atunci la un turism emergent pentru acele locuri. Locurile de întâlnire cuprind ateliere și galerii pentru artiști, artizani, muzicieni și anumile mințile creative lucrează împreună pentru a crea piese noi și interesante de artă. Oferă varitate de programe și ateliere de lucru, seminarii și discuții în cadrul picturii, ceramicii și textilelor.

5.2 Perspectiva meșteșugului în spatial educațional

„Meșteșugurile artistice detaliază materialele, tehnicile, ornamentica și cromatica obiectelor cu relevanță etnologică, alcătuiește o tipologie a acestora și precizează principalele contexte în care sunt utilizate cu sublinierea funcțiilor tradiționale.” Aceștia sunt indici ai afirmării identității locale cu importante racorduri culturale nu numai la civilizația românească , ci și la cea universală.

Scurt Istoric

Sistemul de învățământ vocațional a fost transpus asemănător în majoritatea țărilor europene pe durata Evului Mediu. Diferitele forme ale educației vocaționale au fost influențate de următoarele cauze:

Desființarea breslelor meșteșugărești

Ritmul diferit al procesului de industrializare pentru fiecare țară în parte

Influența mișcărilor politice, filozofice, culturale și religioase sch pag 9

A Ossi Autio & Mart Soobik pag 18-20

Educația vocațională a devenit parte a sitemului de învățământ în Europa Centrală în secolul al XIX lea, iar motivul principal l-a constituit începutul procesului de industrializare. Noile metode de producție au cerut noi abilități iar de aici a decurs și educația practică bazată pe aptitudini și talente individuale. Nu se utilizau profesori universali ci meșteri pricepuți pentru producția de artefacte.

S-a pus accent pe dezvoltarea personalității și a plăcerii de a învăța un meșteșug prin vizualizarea procesului tehnologic, proiectarea și desenul tehnic, cunoașterea materialelor și proceselor și prin realizarea practică a obiectelor.

Educația „craft” are o bază de învățare practica orientată pe experiment și cunoștere aplicată în concordanță cu dezvoltarea personalității și a talentului individual.

Are ca scop dezvoltarea puterii de înțelegere a numeroaselor procese manufacturiere precum și utilizarea diferitelor materiale și unelte pe parcursul activităților practice desfășurate. Acest sistem educațional are menirea de a responsabiliza elevul prin deciziile luate pe cont propriu în ceea ce privește design-ul și proiectarea unui obiect de la idee până la realizarea conceptului.

Rolul profesorilor este de a ghida munca elevilor într-un mod sistematic. Este necesar ca aceștia să beneficieze de susținere și încurajare din parte profesorilor în dezvoltarea și deprinderea abilităților creative prin intermediul învățării aplicate. Pentru o bună aplicabilitate a meșteșugului și pentru un concept reușit este nevoie de cunoașterea istorie naționale și tradionale, metode și tehnici de concepere și fabricare a produsului. Elevii Învață să rezolve problemele întâmpinate, experimentează, dezvoltă și combină metode, informații integrând gândirea de tip creativ cu activitatea practică.

Ca parte a procesului de studiu, aceștia generează idei, planul de sarcini, prototipuri și realizarea obictului propriu-zis pe care ulterior învață cum să il prezinte și promoveze . Astfel dobândesc inițiativă, spirit antreprenorial și creativitate, dar totdată învață și istoricul/ originea și parcursul obiectului pentru care în faza de proiectare urmăresc inovarea, progresul și modernitatea în conceperea produsului. Este un tip de educație „craft” de tip alternativ și nonformal este bazată pe inovarea tehnologiei, design-ul de produs prin dezvoltarea și obândirea creativității, personalității, talentelor individuale, iar ca un plus este dezvoltarea socială, comunicarea și munca în echipă.

Autoarea Duțu Aurelia o citează pe Ligia Sarivan în lucrarea „Ghid de bune practici în protejarea și promovarea patrimoniului cultural rural” astfel „<<Învățarea autentică depășește simpla cunoaștere a faptelor și implică transferuri spre rezolvarea de situații noi, de viață >>” Educația pentru patrimoniu – activitățile ca sursă de învățare sunt foarte diverse și pot fi definite în funcție de tipul de program, de timp și spațiu, de tematică și de tipuri de conținut.

Reînnodarea firului tradiției în domeniul meșteșugurilor, crearea unui cadru tradițional pentru un eveniment cultural. Demers de protejare și punere în valoare a zestrei culturale ar trebui să țină seama de caracteristicile generale, de tehnicile și de stilul care îl particularizează. „Lecția despre trecut” este transpusă prin tehnici și cu materiale diferite. Subliniază strategii complexe de legătură cu natura și cu forțele sacre de care dispuneau civilizațiile vechi.

Cadrul de actiune pentru recunoștera expresiei culturale și protejarea acesteia este:

Conservarea culturală denumește eforturile private și publice pentru protejarea elementelor de viață culturală a cmunităților tradiționale și are drept componente strategice

Prezentarea culturală, care implică planificare, documentare și întreținere a bunurilor culturale

Susținerea culturală care implică publicare, evenimente publice și programe educaționale.

Pentru cadrul unui sistem educational de profil, aplicațiile care pot fi integrate într-un proiectul cultural al școlii sau în activitățile desfășurate în clasă, pentru sensibilizarea elevilor față de valorile de patrimoniu, sunt – activități și resurse: discuții în grup și ateliere de lucru pentru documentare și realizarea materialelor și a temelor propusem precum și a modalităților de prezentare în public.

5.3 Arta tradițională și meșteșugul popular românesc

„Respectul tradiției este incontestabil unul din elementele cele mai importante pentru educația morală a popoarelor”

Arta este o îndeletnicire productivă și recreativă, care aduce și „prosperitatea materială” poporului respectiv. Arta de odinioară oglindește trecutul artistic și cultural al poporului roman. Produsele artistice ale strămoșilor de la sculpturi la țesături conduc la regăsirea și propagarea imaginii culturale românești. Arta populară română se caracterizează printr-o trăsătură comună, care este stilizarea geometrică, abstractă a tuturor modelelor oferite de natură și de mediul înconjurător. Acesteia i se descoperă tot mai mult valoarea și originile care nu pot fi decât odată cu a „vechilor traci”.

Ce este arta populară? Nicolae Iorga , Scrieri despre artă

Este exprimarea artistică a unei civilizații numeroase și vechi. În perioada neoliticului și eneoliticului a existat în Europa, o artă populară foarte bogată însă disciplinată, cu forme simple și precise. Aceasta se întâlnește pe locuri care se aflau sub stăpânirea unei mari națiuni a tracilor. Unele elemente de artă geometrică și „ la vechi basci din Pirinei”. „În ciuda argumentelor care pornesc de la ipoteze neverificare – acea masă treco-iliră este cea care a trimis în Grecia avangărzile sale. A existat deci o fază abstractă a artei grecești, așa cum reiese din vasele de la Dpyle despre care s-ar spune că sunt fabricate în epoca modernă în bazinul Dunării”

Această moștenire, de o mare valoare în simplitatea ei, a rămas chiar dacă alte civilizații urbane au influențat și transformat vechea tradiție, dar nu au reușit să o înlocuiască. Se regăsește în casa țărănească, în podoabele bisericilor vechi, în imbrăcămintea străveche și în tot ce ține de ornamentație.

„Arta populară cuprinde, afară de elementul frumosului, un element principal, care este reducerea la forme geometrice”

Elementele sunt stilizate, abstractizate sunt forme care devin de sine stătătoare și care alcătuiesc producția artistică ce poate da forme de o varietate nesfârșită. Proporția și armonia domină întregul caracter, iar cromatica acestei arte împletește și dă un plus de valoare și frumusețe.

„Poporul roman s-a silit să introducă totdeauna zâmbetul alienator al artei”. Arta populară adduce sentimental și atributul frmuseții în multe activități ale unui popor și înnîbilează cea mai mare parte a produselor mâinilor lui. Din marele număr de obiecte ce posedăm cele ce se disting prin calitățile lor artistice aparțin mai ales celei de a doua jumătăți a secolului al XVIII-lea și începutul celui de al XIX –lea

În acest interval, aproximativ de la 1700 la 1850, trebuie plasată înflorirea artei populare românești. Produsele cele mai remarcabile ale artei populare se regăsesc pe teritoriul Olteniei, Ardealului și apoi Banatului, Aceasta a fost clasată și ca egiune de formare a națiunii românești “interiorul unde s-a închegat”.

Arta artizanală se poate comercializa și prin mijloace artificiale, de dragul și gustul publicului, însă acest e compromisuri vor avea aerul unei plante crescută în sera, lipsindu-I autenticitatea și valoarea artistică străveche. Trebuie făcută o separare între ce este authentic și ce nu este conform cu vechea tradiție pentru a evita astfel produsele hibrid.

Arta națională a poporului român a creat minunate “cusături, alesături, crestături, olărie de care e plină țara, și care formează unul din produsele tipice ale acestei națiuni și unul din titlurile lui de glorie cele mai necontentestate”. La executarea cărora s-a avut în vedere nu doar foloasele în urma utilizării, ci și estetica și ornamentația sa. Acest tip de estetică este împlinit de o predispoziție ce tine de darul înnăscut al poporului român, atribuirea proporțiilor și anumite combinații ornamentale.

Legătura dintre arta românească și situația geografică a românilor

Țara românească este plasată la interferența drumurilor care merg de la nord la sud și de la răsăritul la apusul Europei. Din punct de vedere cultural și artistic curentele străbătând acele drumuri. Se poate afirma că teritoriul român a fost derenul de desfășurare pentru aceste influențe.

5.4 Patrimoniu românesc și resurse culturale

„Sufletul românesc și-a regăsit în idealul de frumusețe al propriei lui arte, subtile, unitare și diferențiate. Arta sa este pătrunsă de măsura și noblețea discreției…modestie a bogăției…impresie de finețe și adâncime.”

Ceramica populară este o artă foarte veche și abia târziu și poate insuficient a fost apreciată. Având în vedere acest considerent, Iuliu Moisil în „Arta decorativă în ceramica românească” vorbește despre scopul înființării unei școli de ceramică în Tg.Jiu cu rezultatele și efectele acesteia. Autorul dorește sa înființeze această școală pentru „cultivarea artei naționale”. Domeniile de studiu fiind: istorie și istoria artelor, desenul ornamental și constructiv, tehnologie decorativa, modelaj în pământ și plastilină, tehnologie ceramică și practica în atelier.

Poporul român s-a manifestat artistic în multe direcții de la poeți la sculptori în lemn încă din cele mai vechi timpuri.Trebuie sa fie păstrat și perpetuat acest „sentiment artistc” al poporului.Doar dezvoltarea artistică poate să duce mai departe și să nu ne îndepărteze astfel de „îndeletnicirile milenare”

Motivele artistice regăsitele sunt și cele naturale, frumusețea naturii prin imagini antropomorfe sau păsări nu au însă întâietate. Frumusețea În portul popular românesc depășește simpla ornamentare și capătă valoarea unei „istorii de stil a vieții unui neam, valoarea unui document psihologic”. Sufletul poporului și-a imprimat direcțiile și preferințele prin motive și simboluri cu „înțeles pierdut”.

Reconstruirea portului, în perioada contemporană, beneficiază de elementul peren și anume surplusul, ornamentația în exces care stirbește „oglinda credincioasă a îmbrăcămintei strămoșești”

Unul dintre cele mai complexe aspecte ale artei populare românești este portul care are o deosebită însemnătate. Importanța sa este educativă, un interes cultural general deoarece contribuie la cunoașterea operei și a sufletului unui popor prin cunoașterea propriei sale arte. Poate fi reprezentată cu mândri în străinătate și ocupând un loc de top în randul artei celorlalte popoare.

Un loc primordial în procesul de conștientizare și însușire a valorilor moștenite îl ocupă profesorul, pentru parcursul fiecărui elev, de aceea, respectul pentru profesie, a viitorului personal, dar și față de istoria poporului. Preocuparea contiună pentru dezvoltarea personală și profesională trebuie să se regăsească în fiecare, cu pasiune și iubire față de copii fără de care acest lucru nu este posibil, cunoașterea valorilor, tradițiilor și nu în ultimul rând, meșteșugurile românești.

VI.Spații educaționale analizate prin abordarea temei de cercetare

6.1 Ruthin craft center, Marea Britanie

Arhitectura: Sergison Bates

Locație: Londra, Marea Britanie, Ruthin

An: 2008

Amplasament:

Context:

Funcțiuni:

Estetica:

Structura:

.2 Academy of art crafts, Franța

Arhitectura: Sergison Bates

Locație: Londra, Marea Britanie, Ruthin

An: 2008

Amplasament:

Context:

Funcțiuni:

Estetica:

Structura:

6.3 Peland School of crafts, USA

Arhitectura: Sergison Bates

Locație: Londra, Marea Britanie, Ruthin

An: 2008

Amplasament:

Context:

Funcțiuni:

Estetica:

Structura:

6.4 School of music, arts & crafts, Portugalia

Arhitectura: Sergison Bates

Locație: Londra, Marea Britanie, Ruthin

An: 2008

Amplasament:

Context:

Funcțiuni:

Estetica:

Structura:

VII.Abordarea spațiului educațional în perspectiva proprie

Proiectul de diplomă prezintă, radiografia unor studii despre ce înseamnă pregătirea elevului, cum ar trebui să arate și direcția pe care ar trebui să o urmeze, toate instituțiile de învățământ ținând cont doar de câteva aspecte: viziune, misiune și valoare.

Viziune

Pregătirea fiecărui elev pentru a face față realitățiilor lumii contemporane și a atinge performanța, oferindu-i educație prin învățare naturală și fericire, un mediu cald și sigur în care fiecare copil contează și unde fiecare elev este tratat cu demnitate, reușind astfel să își dezvolte încrederea în forțele proprii și stima în sine. Educația holistică, urmărind dezvoltarea abilităților și competențelor individuale, interacționale, socilaizare printr-un mediu multicultural care încurajază și promovează respectul pentru diversitatea, copiii sunt aducați să devină cetățeni globali, respectabili ai societății postmoderne.

Misiune

Acordându-i fiecărui elev șansa de a atinge excelență în tot ceea ce intreprinde, punându-i în valoare calitățile personale, îl putem forma ca om independent, responsabil, încrezător în forțele proprii și pregătit să lucreze în echipă, asigurându-i un mediu primitor, sigur, creativ, multicultual și deschis comunicării.

Promovarea și aplicarea unui sistem educațional organic și intergrat, construit prin metodologii adaptate categoriilor de vârstă ale copiilor; educarea bazându-se în egală măsură pe educație experiențială ștințifică și pe dezvoltarea pasiunii pentru artă și tradiție

Valoare

7.1 Direcții de dezvoltare propuse. Scopul temei

Meseriile urmărite spre dobândire prin cadrul tematic, constructiv și functional ales sunt: lucrători în domeniul culturii, designeri/decoratori, mecanica fină și meșteșuguri de lux, formatori, marketing și publicitate, afaceri. Rezultatul scontat fiind apariția de tineri în plină dezvoltare, oameni cu inițiativă, cu mobilitate profesională crescută, manageri profesioniști, capabili să se adapteze din mers la noile realități economice. Acesta este un proces important care favorizează stimulează educația nonformală și dezvoltarea economică. Tinerii se pot orienta spre micile afaceri și spre cultura antreprenorială, acesta fiind o altă fațetă a sanselor de dezvoltare economică.

7.2 Perspectivă asupra zonei de amplasament

Situat la nord-vestul României, Municipiul Oradea s-a definit de-a lungul timpului într-un cadrul cu influențe atât locale cât și europene, fiind la limita dintre culturile și civilizațiile Europei și Asiei. Datorită poziției strategice, pentru câteva secole Municipiul Oradea a împlinit funcția de apărare, însă cea mai importantă funcție a fost de centru de schimb , apărută în urma existenței nodului de căi de comunicație.

Funcțional, Municipiul Oradea a vut o evoluție determinată de condițiile existente, obținând, încă din sec al – XII lea, importanță strategică, culturală și religioasă. Datorită privilegiilor acordate , „Oradea tot mai atrăgătoare pentru meșteșugari și comercianți. Începând cu sec al XIV lea târgurile orădene sunt cunoscute în toată Europa.” Funcția comercială , una dintre cele mai vechi în Municipiul Oradea este reprezentată în 2011 de 5845 de socități comerciale.

Din punctul de vedere al funcției turistice, municipiul dispune de un bogat patrimoniu arhitectural cu 84 dintre clădirile orașului sunt incluse pe lista monumentelor istorice. În perioada medievală, municiupiul Oradea afost un impotant pol de cultură în Europa de est , ulterior în cadrul funcției cullturale sau distins învățământul, tiparul, presa, bibliotecile publice, teatrul, cinematograful, muzeele, Filarmonica de stat și societățile culturale. Fiecare a contribuit la dezvoltarea unei vieți culturale active. Chiar dacă sunt distribuite spațial uniform, unitățile școlare din Municipiul Oradea păstrează un raport relativ echlibrat cu situația existență în mediul urban din România.

Sunt necesare unele strategii de dezvoltare urbană și existența concordanței dintre planurile de dezvoltare locală, regională, națională și chiar internațională.

7.3 Definire conceptuală

7.4 Abordare funcțională și estetică

Concluzii

Paradigmele învățământului nou sunt personalizare mai mare și proces de învățare tratată în mod holistic. În acest sens arhitectura școlii trebuie să devină un mijloc al educației, o rețetă indispensabilă a procesului de învățare. Trebuie să satisfacă necesitățile complexe ale tuturor utilizatorilor săi pentru a asigura cadrul optim de desfășurare ale numeroaselor activități de învățare. Prin arhitectura școlii se realizează cadrul fizic al situațiilor prin care al situațiilor prin care utilizatorii pot să aibă experiențe de viață marcante, care rezultă din cunoștințele acumulate și practica dobândită.

Evoluția școlii și a arhitecturii spațiilor școlare este în legătură organică cu evoluția programelor educaționale. Pe parcursul evoluției pedagogiei s-a trecut treptat de la învățământul informativ la cel formativ, de la metode tradiționale de predare-învățare la cele moderne, stimulativ-participare care determină elevii să treacă prin experiețe de învățare ce dezvoltă aptitudini, competențe, gândirea creativă. Relația profesor-elev va deveni în viitor o relație complexă deoarece școală trebuie să servească intereselor elevilor și a factorilor implicați în educația acestora ca nefiind doar un simplu adăpost ci o prezență activă , devenind astfel organismul care să le pună la dipoziție întreg suportul calitativ de care au nevoie pentru a deveni oameni integri și impliniți în viitor.

Bibliografie

Cărți:

Ader, Jean, Building implications of the multi-option school, Paris, 1975

Al Tzigară-Samurcaș, Scrieri despre arta românească, Ed. Meridiane, București, 1987

Cerghit, Ioan, Sisteme de instruire alternative și complementare: structuri, stiluri și strategii, Ed. Polirom, București, 2008

Ciucureanu, Monica, Punți de trecere între învățământul tradițional și cel bazat pe modele pedagogice alternative în sistemul românesc de învățământ, Institutul de Științe ale Educației, București, 2011

Costea, Octavia, Educația nonformală și informală: realități și perspective în școala românească, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2009

Dudek, Mark, Architecture of Schools, The New Learning Enviroments, Architectural Press, Oxford, 2000

Dudek, Mark, Children’s Spaces, Architectural Press, London, 2005

Dudek, Mark, Schools and Kindergartens, Birkhauser, Berlin, 2008

Duțu, Aurelia, Ghid de bune practici în protejarea și promovarea patrimoniului cultural rural, Institutul Național al Patrimoniului, București, 2012

Enăchescu Cantemir, Alexandrina, Portul Popular Românesc, Ed. Meridiane, București, 1975

Harrison, Andrew; Hutton, Les, Design for the changing educational landscape.Space, Place and future of learning, Routledge, New York, 2014

Iorga, Nicolae, Scrieri despre artă, Ed Meridiane, Bucuresti, 1968

Ken, Robinson, O lume ieșită din minți: Revoluția creativă a educației, Publica, București, 2011

Ken, Robinson & Lou, Aronica, Școli creative. Revoluția dela bază a învățământului, tradusă de Emilia Vasiliu, Publica, București, 2015

Lubbren, Nina, Rural artists’ colonies in Europe 1870-1910, Rutgers University Press, New Jersey, 2001

Moisil, Iuliu, Arta decorativă în ceramica românească, București, 1931

Prakash, Nair & Randall, Fielding, The language of school design. Design patterns for 21st century schools, DesignShare, Minneapolis, 2005

Neacșu-Dalu, Iulian & Neacșu-Dalu, Corina-Cristiana, Paticiparea tinerilor la educația nonformală. Oportunități și obstacole, Institutul de Științe ale Educației, București, 2010

Neufert, Ernst, Manualul arhitectului, editura Alutus, Miercurea Ciuc, 2004

Manualul arhitectului, Blackwell Publishing,UK, 2012

Oprescu, George, Arta țărănească la români, Ed. Cultura Națională, București, 1922

Stupariu, Marius I., Municipiul Oradea. Studiu de geografie urbană, teză de doctorat, Oradea, 2012

Vais, Gheorghe, Programe de arhitectură, Ed. UTPress, București, 2008

Articole:

Rigolon, Alessandro, European design types for 21st century schools, Cele Exchange nr 3, Universitatea din Bologna – Italia, 2010

Autio, Ossi, Thorsteisson, Gisli, Olafsson, Brynjar, A comparative study of craft and technology education curriculums and students’ attitudes towards craft and technology in finnish and estonian schools, Design Learning Helsinki, 2012

Runco, Mark A; Jaeger, Garrett J, The definition of creativity, Creativity Research Journal, 24(1) 2012, pp. 92-96

Revista Igloo Habitat & Arhitectură, nr11 / martie 2011

Strategie de dezvoltare a inițiativelor regionale și locale privind meșteșugurile în Regiunea Vest, Dezvoltare rurală durabilă prin revitalizarea meșteșugurilor, 2015

Wollschlar, Norbert, A history of vocational education and training in europe. from divergence to convergence, European journal for vocational training nr 32, 2004

Surse web:

29. http://education14-blogspot.ro2008/xi-education-during-enlightenment.html

30. www.holcimfoundation.org

31. http://dexonline.ro/

32. http://ro.wikipedia.org/wiki/

Surse citate:

33. Wright, Frank Lloyd, Integrity, Editura Horizon Press, New Yotk, 1960

34. Einstein, Albert

35. Malraux, Andre

Acte normative:

36. Legea nr. 279/2005 privind ucenicia la locul de muncă

37. Legea nr. 1/2011 – Legea educației naționale

Anexe