Perspectiva Romaniei In Ecuatia Securitatii Spatiului Balcanic
INTRODUCERE
Am ales această temă deoarece România este situată între două zone cu potențial ridicat de conflict (regiunea Balcanilor de Vest și spațiul ex-sovietic). Datorită poziției geografice, statul român ar putea participa eficient la dialogul pe care structurile NATO și UE îl poartă cu diferiți actori din această zonă, iar eficientizarea acestor dialoguri ar putea avea un ecou la fel de puternic ca actualele contribuții românești la menținerea păcii și stabilității în lume, deoarece ar avea, în primul rând, un puternic conținut politic.
În această lucrare am dezvoltat implicarea politică și dimensiunea operațională a NATO în regiunea balcanică, identificarea principalelor riscuri și amenințări la adresa securității regionale dar și contribuția României, pe calea dialogului la menținerea păcii și stabilității în această regiune.
Diversitatea culturală și etnică a popoarelor din Balcani precum și poziția geostrategică excelentă a făcut din această regiune o zonă cu o frecvență constantă de instabilitate în Europa, fiind considerată pe bună dreptate ,,butoiul cu pulbere al Europei” de către liderul comunist bulgar Gheorghi Dimitrov. Zona balcanilor este considerată de către analiști printre zonele cele mai instabile de pe glob, reprezentând surse permanente de conflict. Conflictul din fosta Iugoslavie a readus în atenția comunității internaționale necesitatea găsirii unor soluții pentru stabilizarea și securizarea zonei. Intervenția militară din anul 1999, a Alianței Nord-Atlantice și dezbaterile delicate din cadrul Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite au reaprins diferențele de opinie între Moscova pe de o parte și statele membre NATO pe de altă parte. Moștenirea conflictuală a acestei zone a reactivat și declanșat primul conflict amplu de pe continentul european, după încheierea războiului rece, influențând totodată semnificativ și necesitatea armonizării Conceptului Strategic al Alianței Nord-Atlantice, cu prilejul summit-ului de la Washington din 1999.
România nu a fost nici de această dată un actor pasiv, și-a asumat un rol destul de sensibil în cadrul bombardamentelor împotriva Iugoslaviei, fără a avea statutul de membru NATO, dar participând activ în cadrul Parteneriatului pentru Pace, în cadrul operațiunilor de gestionare post-conflict.
Zona Balcanilor se află pe unul dintre culoarele strategice esențiale ale traficului de droguri, de armament și de persoane, rețelele de acest tip fiind foarte dezvoltate în această regiune, deoarece se află în conexiune cu cele din Turcia, din România, din Republica Moldova, din Ucraina și din Rusia și chiar cu țările din jurul Mării Adriatice, iar controlul lor este dificil, atâta vreme cât țările din Asia Centrală și o parte a țărilor din Orientului Mijlociu le alimentează cu resurse.
Balcanii sunt încă imprevizibili, chiar dacă prezența NATO și a Uniunii Europene în zonă sunt piloni de stabilitate, dar și factori care descurajează reizbucnirea conflictelor și un orizont de speranță pentru populațiile de aici. Implicarea Uniunii Europene printr-o serie de proiecte ar trebui să asigure o anumită creștere economică a zonei, singura cale care poate duce la diminuarea conflictualității și la ieșirea din starea de frustrare. Nu se știe dacă țările din Balcani intenționează sau nu să alcătuiască, împreună, o organizație internațională a Balcanilor, dar multe dintre ele participă efectiv la diferite inițiative și organizații regionale.
Securitatea și apărarea națională a României nu mai pot fi rupte de securitatea Europei ca întreg. NATO este cea mai importantă alianță a lumii contemporane și procesele de integrare europeană trebuie să țină seama de această realitate. Eficiența și modernizarea proceselor europene și transatlantice trebuie să constituie priorități importante ale României, având în vedere potențialul, ca și rolul său mai larg în promovarea și menținerea stabilității într-o regiune care prezintă o deosebită importanță pentru Europa.
Unul din obiectivele României în cadrul NATO, este promovarea rolului NATO de furnizor de stabilitate, promotor al reformelor și cooperării regionale în vecinătatea imediată a României (Balcanii și regiunea Mării Negre).
REPERE ALE PENINSULEI BALCANICE
Delimitări geografice ale regiunii
Balcani este o denumire istorică și geografică folosită pentru a descrie Europa de Sud-Est. Regiunea are aproximativ 468.000 kilometrii pătrați și o populație de circa 53 de milioane de oameni.
Numele regiunii provine de la Munții Balcani, care încep din răsăritul Serbiei și travesează centrul Bulgariei.
Balcanii sunt uneori numiți și Peninsula Balcanică pentru că sunt înconjurați de la sud-vest, prin sud către sud-est de Marea Adriatică, Marea Ionică, Marea Egee, Marea Marmara și Marea Neagră.
Europa de Sud-est este cel mai des folosit termen, în ultimul timp. Astfel, o inițiativă a Uniunii Europene din 1999 este denumită Pactul de stabilitate pentru Europa de Sud-est, iar în 2003 ediția on-line a ziarului Balkan Times se redenumește Southeast European Times. Fiind de natură pur geografică, termenul ,,Europa de Sud-est" include, teoretic, și România, Republica Moldova și Ucraina.
Delimitarea ei este supusă interpretărilor geografice mai mult sau mai puțin subiective, care au născut anumite ambiguități și controverse.
Limitele exacte ale regiunii Balcani sunt foarte dificil de stabilit, deoarece unele state (în special Slovenia, Croația și România), popoare sau comunități din zonă nu doresc să fie considerate ,,balcanice".
Limita nordică a peninsulei Balcanice este considerată în general a fi linia formată de Dunăre, râurile Sava și Kupa și un segment care unește izvoarele râului Kupa cu Golful Kvarner.
Mai există însă și alte delimitări ale limitei nordice a Balcanilor:
linia râurilor Krka – Vipava – marginea nordică a golfului Trieste;
linia Nistru – Timișoara – Zagreb – munții Triglav;
linia râului Sava – Ljubljansko polje – râul Idrijca – râul Soča;
linia Trieste – Odessa reprezentând linia care unește punctele situate cel mai la nord în Marea Adriatică și Marea Neagră.
Cea mai utilizată graniță a peninsulei este aceea a liniei Dunăre-Sava-Kupa. Ea este hotărâtă în mod arbitrar, dar poate fi ușor recunoscută pe hartă. Această limită este justificată din punct de vedere istoric: regiunea astfel definită (plus România, dar excluzând Muntenegru, Dalmația și Insulele Ionice) a aparținut, sau s-a aflat sub influența Imperiului Otoman, începând cu sfârșitul secolului al XV-lea și până la sfârșitul secolului al XIX-lea. Râul Kupa formează o graniță naturală între Slovenia de sud-est și Croația, Sava împarte în două Croația și Serbia, iar Dunărea, care este al doilea fluviu ca lungime din Europa (după Volga), formează o graniță naturală între Bulgaria, Serbia și România. La nord de această linie se află regiunile geografice Câmpia Panonică și Munții Carpați.
Deși România, cu excepția Dobrogei, nu face parte din zona astfel delimitată, ea este inclusă în mod tradițional printre succesorii Imperiului Otoman. Cultura română conține multe elemente balcanice.
Conform acestei delimitări, Slovenia se află la nordul Balcanilor și este considerată mai degrabă parte a Europei Centrale. Și din punct de vedere istoric și cultural, Slovenia este mai mult înrudită cu Europa Centrală, deși cultura slovenă încorporează numeroase elemente balcanice.
Potrivit altei opinii, limita nordică a Peninsulei Balcanice poate fi trasată, astfel ca o parte a Sloveniei și o mică parte a Italiei (Provincia Trieste) să fie și ele incluse în Balcani.
Slovenia este, uneori, considerată țară balcanică datorită asocierii sale cu fosta Iugoslavie. Iar atunci când Balcanii sunt descriși ca o regiune geopolitică a secolului al XX-lea, este inclusă întreaga fostă Iugoslavie (adică și Slovenia, Istria, insulele Dalmației, Croația șiVoivodina).
Justificarea istorică menționată mai sus pentru limita de nord Sava-Kupa împiedică includerea Croației în Balcani, țară ale cărei teritorii au fost în mare parte ale Austro-Ungariei sau ale Republicii Venețiene pe timpul cuceririlor Imperiului Otoman. Alți factori culturali și istorici leagă Croația mai degrabă de Europa Centrală decât de Balcani.
Istoricul regiunii
Caracteristica specială a Balcanilor ține de istoria zbuciumată și adeseori violentă a zonei. Regiunea a fost de-a lungul timpurilor la frontiera marilor imperii, fiind teatrul a numeroase războaie, invazii, cuceriri, revolte, confruntări între imperii, din timpul Imperiului Roman și până la ultimele Războaie din Iugoslavia.
În antichitatea pre-clasică și antichitatea clasică, regiunea a fost locuită de greci, iliri, traci și alte grupuri antice. Regiunea a fost cucerită mai târziu de Imperiul Roman, cultura romană și limba latină impunându-se în zonă, în condițiile în care o bună parte a rămas sub influența elină. În timpul evului mediu, Balcanii au devenit teatrul de luptă dintre bizantini, bulgari și sârbi, fiecare încercând să obțină controlul asupra acestei regiuni cheie.
Până la sfârșitul secolului al XVI-lea, Imperiul Otoman a devenit forța stăpânitoare în zonă, deși leagănul puterii turcești se afla în Anatolia. În ultimii 550 de ani, datorită frecventelor războaie otomane în Europa duse în această zonă, dar și datorită izolării Imperiului Otoman față de curentul principal al dezvoltării economice, Balcanii au devenit partea cea mai slab dezvoltată a Europei.
Națiunile balcanice au început să-și recâștige independența în secolul al XIX-lea, iar în perioada 1912 – 1913, o alianța zonală, Liga Balcanică, a învins Turcia în războaiele balcanice, reducându-i teritoriul european la ceea ce este azi. Primul Război Mondial a izbucnit în 1914 datorită asasinării Arhiducelui Franz Ferdinand de Austria în Sarajevo, capitala Bosniei.
După Al Doilea Război Mondial, Uniunea Sovietică și comunismul au jucat un rol foarte important în Balcani. Pe timpul Războiului rece, cele mai multe țări ale regiunii au fost conduse de guverne pro-sovietice.
În ciuda faptului că aveau guverne comuniste, Republica Socialistă Federală Iugoslavia (în 1948) și Albania (în 1961) au ieșit din sfera de influență sovietică. Iugoslavia, condusă de Mareșalul Josip Broz Tito(1892–1980), după ce, la început, a propus, ca mai apoi să respingă unirea într-o federație a slavilor de sud cu Bulgaria, a căutat să strângă relațiile cu țările capitaliste vestice, ajungând, în cele din urmă, să se alăture mai multor țări din lumea a treia în Mișcarea de Nealiniere. Pe de altă parte, Albania s-a apropiat de Republica Populară Chineză, apoi, în cele din urmă a adoptat o poziție izolaționistă.
Singurele țări necomuniste din zonă erau Grecia și Turcia, care erau (și sunt și în ziua de azi) membre ale NATO.
La sfârșitul secolului trecut, regiunea a fost afectată de conflictul armat din republicile fostei Iugoslavii, care au avut ca rezultat intervenția forțelor NATO în Bosnia și Herțegovina, Kosovo și Republica Macedonia. Statutul regiunii Kosovo și a etnicilor albanezi au rămas probleme nerezolvate până în ziua de azi.
Țările balcanice controlează direct culoarul european terestru dintre Europa Occidentală și Asia de sud-vest (Asia Mică și Orientul Mijlociu). În prezent, țările balcanice au atitudini prietenoase față de UE și SUA.
Grecia este țară membră a Uniunii Europene din 1981, Slovenia și Cipru sunt în UE din 2004, iar România și Bulgaria au devenit membre ale UE în 2007. Croația a devenit și ea membră a UE în 2013. Turcia a cerut să fie admisă în 1963, dar nici până azi negocierile nu au început, deși s-au semnat unele înțelegeri. Bulgaria, Slovenia și România au devenit membre NATO din 2004, iar Croația a devenit membră NATO în 2009, alături de Albania.
Toate celelalte țări ale regiunii și-au exprimat dorința să intre, în viitor, în UE.
POPULAȚIA ȘI COMPOZIȚIA DUPĂ CRITERII NAȚIONALE ȘI RELIGIOASE
În general, se consideră că țările care fac parte din Balcani sunt:
Albania 100%;
Bosnia și Herțegovina 100%;
Bulgaria 100%;atitudini prietenoase față de UE și SUA.
Grecia este țară membră a Uniunii Europene din 1981, Slovenia și Cipru sunt în UE din 2004, iar România și Bulgaria au devenit membre ale UE în 2007. Croația a devenit și ea membră a UE în 2013. Turcia a cerut să fie admisă în 1963, dar nici până azi negocierile nu au început, deși s-au semnat unele înțelegeri. Bulgaria, Slovenia și România au devenit membre NATO din 2004, iar Croația a devenit membră NATO în 2009, alături de Albania.
Toate celelalte țări ale regiunii și-au exprimat dorința să intre, în viitor, în UE.
POPULAȚIA ȘI COMPOZIȚIA DUPĂ CRITERII NAȚIONALE ȘI RELIGIOASE
În general, se consideră că țările care fac parte din Balcani sunt:
Albania 100%;
Bosnia și Herțegovina 100%;
Bulgaria 100%;
Grecia 100%;
Muntenegru 100%;
Republica Macedonia 100%;
Serbia 73%(inclusiv provincia Kosovo) 80%;
Croația 49%;
Slovenia 27%;
România 9% (de fapt, doar 6% din teritoriul României este balcanic);
Turcia 5%, (partea europeană) numită uneori Rumelia sau Tracia Răsăriteană.
Principalele etnii ale regiunii sunt grecii (10,8 milioane), turcii (9,2 milioane în partea europeană a Turciei), sârbii (8,5 milioane), bulgarii (7 milioane), albanezii (6 milioane, din care 3,5 milioane în Albania), croații (4,5 milioane), bosniacii (2,4 milioane), macedonenii (1,4 milioane), muntenegrenii (0,265 milioane), maghiarii din fosta Iugoslavie 313.045. Dacă sunt incluse în regiune și România și Slovenia, mai pot fi numărați și românii (20 milioane), slovenii (2 milioane) și maghiarii din România (1,4 milioane). În toate țările balcanice trăiesc comunități mai mari sau mai mici de rromi . Alte minorități naționale lipsite de un statut propriu mai sunt: găgăuzii, sărăcăcianii și vlahii.
Principalele religii ale zonei sunt: creștinismul ortodox, catolicismul și islamul. Sunt practicate diferite tradiții locale pentru fiecare credință, fiecare țară ortodoxă având propria biserică națională autocefală.
Ortodoxia este religia majoritară în următoarele țări: Grecia, Bulgaria, România, Serbia, Republica Macedonia, Muntenegru.
Catolicismul este religia principală în următoarele țări:Croația, Slovenia.
Islamul este religia principală în următoarele țări: Albania (astăzi doar o majoritate relativă),
Bosnia și Herțegovina (majoritate relativă), Kosovo,Turcia.
În următoarele țări sunt practicate mai multe religii:
Albania: islam, ortodoxie (în sud), catolicism (în nord și vest);
Bosnia și Herțegovina: islam, ortodoxie, catolicism;
Kosovo: albanezii sunt predominant musulmani (dar și catolici), sârbii-ortodocși;
Republica Macedonia: populația slavă este în cea mai mare parte ortodoxă, albanezii sunt, în principal, musulmani;
Serbia: predomină sârbii ortodocși; în regiunea "Sangeac" (Sandzak) predomină sârbii musulmani, în Voivodina trăiesc minorități de catolici (unguri, slovaci, croați).
CONTEXTUL REGIONAL ACTUAL AL PENINSULEI BALCANICE
3.1 CONSIDERAȚII GENERALE
Sud-Est-ul pare a fi fost zona cea mai tumultuoasă a Europei, transformările ce au avut loc în acest spațiu derulându-se pe un fond caracterizat de: fragmentarea unor state, conflicte armate, tensiuni și conflicte etnice și religioase, tendințe autonomiste și secesioniste etc. Principalele procese desfășurate în spațiul Europei de Sud-Est au fost de natură politică, instituțională și economică, vizând, în general, trecerea de la sisteme centralizate, controlate de stat, la sisteme descentralizate, pluripartide, care să beneficieze de instrumente specifice instituțiilor democratice necesare implementării și dezvoltării economiei de piață;
Dezintegrarea Iugoslaviei, precum și evenimentele politice majore, care au avut loc în ultima perioadă, au dus la manifestarea unui nou climat politic în Balcani, total diferit față de perioada precedentă.
Noile state apărute prin dezmembrarea fostei Iugoslavii, în special cele cu majoritate etnică și religie musulmană, Kosovo, recunoscut de unii și contestat de alții, Bosnia-Herțegovina, dar și celelalte, precum Macedonia, a determinat apariția unor tensiuni pe probleme teritoriale și de altă natură (economică, religioasă), care oricând poate genera conflicte.
Caracteristicile principle ale noului climat politic în Balcani, constau în:
existența unor state cu o economie slab dezvoltată și o democrație în stare incipientă;
existența unor state a căror dezvoltare depinde în mare măsură de ajutorul acordat de comunitatea internațională;
coexistența unui drum către stabilizare și a unei perspective de cooperare, pe de o parte și menținerea unor situații destabilizatoare pe de altă parte.
IMPLICAREA POLITICĂ A NATO ÎN BALCANI
NATO dispune de mai multe instrumente pentru promovarea obiectivelor sale în Balcani, legate în principal de asigurarea stabilității și securității în regiune, precum și de avansarea statelor din zonă pe calea integrării europene și euro-atlantice, inclusiv prin consolidarea reformelor interne.
NATO a condus operațiunea de menținere a păcii din Kosovo, începând cu luna iunie 1999, în sprijinul eforturilor internaționale mai ample de a construi pacea și stabilitatea în zonă.
Ca urmare a declarației unilaterale de independență la 17 februarie 2008, Alianța a reafirmat că KFOR va rămâne în Kosovo pe baza Rezoluției Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite (RCSONU) 1244, dacă Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite decide altfel. În iunie 2008, NATO a fost de acord să-și asume noi sarcini în Kosovo. Aceste noi sarcini au inclus statutul Corpului de Protecție a Kosovo și crearea Forței de Securitate a Kosovo (KSF), ca o forță pe bază de voluntariat, profesională, multi-etnică, puțin înarmată și cu un mandat care să cuprindă răspunsul la criză, asistență autorităților civile la dezastrele naturale și alte situații de urgență, ordonanța privind eliminarea explozibililor și protecția civilă. Aceste sarcini, împreună cu mandatul general KFOR, nu au fost afectate de hotărârea Curții Internaționale de Justiție la 22 iulie 2010: avizul consultativ al Curții cu privire la legalitatea declarației unilaterale de independență a Kosovo este că aceasta nu a încălcat legislația internațională, nici RCSONU 1244.
În Kosovo, având în vedere mandatul său operațional, KFOR cooperează cu Organizația Națiunilor Unite (ONU), Uniunea Europeană (UE), precum și alți actori internaționali, după caz, pentru a sprijini dezvoltarea unui climat stabil, democratic, multi-etnic și pașnic în Kosovo. În aprilie 2013, la Belgrad și Pristina s-a ajuns la un acord privind normalizarea relațiilor, care va contribui la îmbunătățirea relațiilor dintre cele două părți, care va da un nou impuls pentru integrarea euro-atlantică a Balcanilor de Vest. NATO și, în special, KFOR va fi pregătită să sprijine punerea în aplicare a acestui ultim acord.
De-a lungul timpului, pe măsură ce situația de securitate s-a îmbunătățit, NATO a redus treptat implicarea KFOR spre o prezență minimă: în esență, o forță mai mică bazându-se progresiv mai mult pe flexibilitate și inteligență, cu mai puține sarcini statice. Ritmul și nivelul de reducere succesivă a trupelor este decisă de către Consiliul Nord-Atlantic (NAC), în funcție de evoluția situației de securitate.
NATO a asistat și continuă să contribuie la stabilirea unei organizații civile care să exercite controlul civil asupra KSF. Responsabilitatea principală pentru această sarcină îi revine Cartierului General al NATO de la Bruxelles; KFOR are sarcina de a sprijini echipa consultativă NATO, care a fost stabilit în Pristina.
DIMENSIUNEA OPERAȚIONALĂ A NATO ÎN BALCANI
În prezent, aproximativ 5.000 de militari din 31 de țări, sub conducere NATO, Forța Kosovo (KFOR), continuă să contribuie la menținerea unui mediu de libertate, în condiții de siguranță și securitate pentru toți cetățenii din regiune, indiferent de originea lor etnică.
Obiectivele KFOR derivă din mandatul de pe Rezoluția 1244 din 10 iunie 1999 și a Acordului Tehnic-Militar (MTA) dintre NATO și Republica Federală Iugoslavia și Serbia. KFOR este legiferat în temeiul capitolului VII din Carta Națiunilor Unite și, ca atare, este o operațiune de impunere a păcii, dar și ca o operațiune de sprijinire a păcii.
Inițial, mandatul KFOR a urmărit:
descurajarea ostilităților și amenințărilor la adresa Kosovo, de forțele iugoslave și sârbe;
crearea unui mediu sigur care să asigure ordine și siguranță publică;
demilitarizarea Armatei de Eliberare din Kosovo;
sprijinul efortului umanitar internațional;
coordonarea și sprijinul prezenței internaționale civile.
Prezența KFOR a fost crucială în menținerea siguranței și securității pentru toți indivizii și comunitățile din Kosovo. În prezent, KFOR continuă să contribuie la menținerea unui mediu sigur și asigură libertatea de circulație a tuturor persoanelor din Kosovo.
Sarcinile KFOR au inclus asistență cu întoarcerea sau mutarea persoanelor strămutate și a refugiaților; reconstrucție și deminare; asistență medicală; securitate și ordinea publică; securitatea minorităților etnice; protecție a siturilor de patrimoniu; securitatea frontierelor; interzicerea traficului de armament; distrugerea armamentelor; sprijin pentru înființarea unor instituții civile, respectarea legii și ordinii publice, a sistemului judiciar și penal, a procesului electoral și altor aspecte ale vieții politice, economice și sociale ale provinciei.
O atenție deosebită continuă să fie acordată protecției minorităților. Aceasta se realizează prin patrule regulate în apropiere de enclavele minoritare și punctele de control, escorte pentru grupurile minoritare, protecțiea siturilor de patrimoniu, cum ar fi mănăstirile, și donații inclusiv alimente, haine și rechizite școlare.
La data de 12 iunie 2008, NATO a fost de acord să înceapă punerea în aplicare a sarcinilor suplimentare în Kosovo, pentru a ajuta Corpul de Protecție a Kosovo (KPC) și crearea Forței de Securitate a Kosovo (KSF) și o structură civilă pentru a supraveghea KSF. Aceste sarcini sunt puse în aplicare în strânsă coordonare și consultare cu autoritățile locale și internaționale competente.
KPC a fost conceput ca un aranjament de tranziție post-conflict, sub responsabilitatea Misiunii Organizației Națiunilor Unite în Kosovo (UNMIK). Mandatul său a fost de a furniza servicii de răspuns la dezastre, efectuarea de căutări și salvări, acordarea de asistență umanitară în zonele izolate, asistarea de-minării și contribuirea la refacerea infrastructurii și a comunităților.
KPC a încetat activitățile sale de exploatare la 20 ianuarie 2009 și a fost dizolvat în mod oficial la data de 14 iunie 2009. În paralel, Forța de Securitate a Kosovo (KSF) a fost dezvoltat pentru a se asigura că capacitățile-cheie au fost disponibile pentru situații de urgență.
NATO a supravegheat formarea unei KSF multi-etnice, profesionale și civile controlate.
KSF este o forță armată ușoară, care nu are armament greu, cum ar fi tancuri, artilerie grea sau capacități aeriene. Ea are responsabilitatea principală pentru sarcini de securitate care nu sunt adecvate pentru poliție, cum ar fi de intervenție în situații de urgență, eliminarea muniției explozive, management de materiale periculoase, de stingere a incendiilor și de protecție civilă.
Această forță profesională, voluntară a fost instruită în conformitate cu standardele NATO și se află sub control civil, democratic. Prima campanie de recrutare din Kosovo la nivel de KSF a început la 21 ianuarie 2009 și s-a axat pe încurajarea tuturor comunităților minoritare din Kosovo pentru a aplica la această instituția. Procesul de recrutare a ajuns în întreaga societate și a fost realizată în două limbi oficiale: albaneză și sârbă. Activitățile de formare și cursurile au început la 2 februarie 2009, capacitatea operațională inițială, la mijlocul lunii septembrie 2009, era de circa 1.500 de persoane; capacitatea operațională deplină a fost declarată de către Consiliul Nord-Atlantic, la 9 iulie 2013, la aproximativ 2.200 de persoane active ( KSF nu va depăși 2.500 de persoane active și 800 de rezerviști).
NATO continuă să sprijine KSF după declararea capacității operaționale depline printr-o echipă consultativă (NLAT). NLAT este diferită de KFOR și va fi formată din aproximativ 30 de militari și civili. Rolul său este de a oferi consiliere și sprijin la nivel de brigadă KSF și mai sus, în domenii cum ar fi consolidarea capacităților de conducere, sau de comandă și control. Aceasta va facilita, de asemenea, dezvoltarea profesională continuă a KSF.
Rezoluția Consiliului de Securitate al ONU (UNSCR) 1244 a fost adoptată la 10 iunie 1999 și la 12 iunie, primele elemente conduse de NATO – KFOR, au intrat în Kosovo. Până la 20 iunie, retragerea forțelor sârbe a fost completă.
KFOR a fost compusă inițial din aproximativ 50.000 de bărbați și femei din țările membre NATO, țările partenere și alte țări non-NATO, sub comanda și controlul unificat al Alianței. Până la începutul anului 2002, KFOR a fost redus la aproximativ 39.000 de militari. Mediul de securitate îmbunătățit a permis NATO, să reducă nivelul trupelor KFOR la 26.000 în iunie 2003, apoi la 17.500 până la sfârșitul anului 2003 iar în prezent sunt aproximativ 5.000 de persoane.
În decembrie 2007, miniștrii de externe ai NATO au convenit ca KFOR va rămâne în Kosovo pe baza Rezoluției 1244, cu excepția cazului în care Consiliul de Securitate al ONU decide altfel. De asemenea, au reînnoit angajamentul de a menține contribuțiile cu forțe naționale pentru KFOR, inclusiv rezervele, la nivelurile stabilite.
La Summitul de la București din aprilie 2008, liderii NATO au convenit că NATO și KFOR vor continua să colaboreze cu autoritățile locale și regionale. De asemenea, ei au fost de acord că, având în vedere mandatul său operațional, KFOR va coopera cu ONU și va asista Națiunile Unite, Uniunea Europeană și alți actori internaționali, după caz, pentru a sprijini dezvoltarea unui Kosovo democratic, multietnic și stabil. De asemenea, au subliniat faptul că NATO este gata să își joace rolul în implementarea viitoarelor aranjamente de securitate.
Miniștrii de externe NATO, în perioada 2-3 decembrie 2008, au reafirmat prezența KFOR în Kosovo, pe baza Rezoluției 1244. Ei au subliniat faptul că desfășurarea rapidă a supremației Uniunii Europene prin misiunea EULEX în Kosovo a fost o prioritate, iar în acest context au luat act de adoptarea de către Consiliul de Securitate al ONU a unei declarații a președinției sale în sprijinul reconfigurarea UNMIK.
De atunci, situația de securitate a continuat să se îmbunătățească. Ca urmare, în perioada 11-12 iunie 2009, miniștrii apărării din țările membre NATO au decis să se adapteze treptat la postura KFOR față de ceea ce se numește o prezență de descurajare. Acest lucru înseamnă că, atunci când este cazul și în funcție de evoluția evenimentelor, în timp, NATO va reduce numărul de forțe din teren, cu forțele rămase în teatru bazându-se progresiv mai mult pe inteligență și flexibilitate.
În cadrul reuniunii informale de la Istanbul, la 3-4 februarie 2010, miniștrii apărării din țările membre NATO au fost informați de către autoritățile militare ale NATO / KFOR, care au realizat cu succes așa-numita Poarta 1, în tranziția de la o prezență de descurajare, reducerea numărului de trupe din teren la 10.200 de persoane. Trecerea la Poarta 2, pentru a permite un total de aproximativ 5.000 de militari a fost recomandat de către Autoritățile Militare NATO și a fost autorizat de către Consiliul Nord-Atlantic (NAC), la 29 octombrie 2010. Poarta 2 a fost declarată la 28 februarie 2011.
Într-o dezvoltare separată, îmbunătățirea situației de securitate din teren în Kosovo a permis, de asemenea, NATO să continue punerea în aplicare a așa-numitului proces unfixing, prin transferul progresiv de securitate pentru site-urile de patrimoniu religios și cultural de sub protecția KFOR în responsabilitatea Poliție din Kosovo.
Situația de securitate din partea de nord a Kosovo s-a deteriorat în iulie 2011, din cauza unei dispute vamale. În urma ciocnirilor violente, un batalion operațional de rezervă din Forța NATO a fost desfășurată în luna august, cu o contribuție de trupe de aproximativ 600 de militari, în scopul de a ajuta și a susține prezența și descurajarea de către KFOR.
Până la sfârșitul anului 2012, batalionul operațional de rezervă s-a retras din Kosovo. Cu toate acestea, o reducere a KFOR a fost întârziată cu scopul de a asigura capacitatea de a menține un mediu de siguranță și securitate în cazul în care apar tensiuni.
Deciziile viitoare privind reducerea în continuare a efectivelor KFOR din Kosovo va continua să aibă nevoie de aprobarea CNA, având în vedere atât considerente militare și politice, pentru a trece la o prezență de descurajare – Poarta 3.
4. VULNERABILITĂȚI, RISCURI ȘI AMENINȚĂRI LA ADRESA SECURITĂȚII REGIONALE
După încheierea Războiului Rece și căderea regimurilor comuniste, țările din Balcanii au suferit numeroase transformări, care au avut ca urmare dezmembrarea unor state, conflicte armate, tensiuni și conflicte etnico-religioase. Aceste transformări au fost de natură politică, instituțională și economică, vizând, în general, trecerea de la sisteme centralizate, controlate de stat, la sisteme descentralizate, pluripartide, care să beneficieze de instrumente specifice instituțiilor democratice necesare implementării și dezvoltării statului de drept și economiei de piață.
Statele și instituțiile democratice s-au implicat în rezolvarea conflictelor, făcând eforturi deosebite pentru a stabiliza regiunea. În prezent, majoritatea țărilor balcanice sunt conectate la curentul european de integrare, procesul integrării constituindu-se totodată în mijloc de creare a unor instrumente necesare dezvoltării politico-economice care să ajute la construirea unei stabilități atât regionale, cât și a spațiului european, în ansamblul său.
În ciuda acestor progrese, există încă, factori ce pot destabiliza regiunea. Aspecte precum statutul neclarificat al regiunii Kosovo, existența în regiune a unui puternic curent etnic albanez, ca și al unor grupări fundamentaliste islamice, dar și existența unui mare număr de refugiați ori dislocați în spațiul ex-iugoslav, conduc la formarea opiniei că se păstrează, încă, condiții favorabile apariției unor situații ce pot pune în pericol stabilitatea, destul de fragilă, a acestei regiuni europene, plasată în imediata vecinătate a teritoriului României.
Țările din Balcani trec printr-o perioadă marcată atât de transformările de securitate naționale, regionale și internaționale, dar și de transformările instituționale existentente. Zona Balcanilor reprezintă principala țintă a tuturor proceselor în desfășurare sau care sunt prognozate și, din aceste motive, evaluarea vulnerabilităților, dar și a riscurilor, pericolelor și amenințărilor la adresa securității regionale constituie punctul de plecare pentru formularea politicilor regionale ale actorilor statali și suprastatali.
Într-o astfel de analiză este necesar să urmărim o serie de indici și indicatori ai stabilității și securității regionale, dintre care cei mai importanți considerăm a fi: stabilitatea politică internă; dezvoltarea economiei de piață; alocarea resurselor; accesul la resurse strategice; respectarea drepturilor și libertăților fundamentale; calitatea vieții; realizarea controlului civil democratic asupra forțelor armate; stadiul reformei organismului militar; implicarea în conflicte armate (la nivel național, zonal, regional, global); posesia, folosirea sau producerea de armament chimic, biologic sau nuclear; diferențale de natură culturală între valorile naționale și cele ale vecinilor; participarea și colaborarea în plan regional și global; degradarea mediului.
4.1 VULNERABILITĂȚI LA ADRESA SECURITĂȚII REGIONALE
Factorii din interiorul societății care potențeză acțiunea amenințărilor sunt denumiți vulnerabilități.
Vulnerabilitățile reprezintă stări de lucruri, procese sau fenomene din viața internă, care diminuează capacitatea de reacție la riscurile existente ori potențiale sau care favorizează apariția și dezvoltarea acestora.
Vulnerabilitatea poate fi definită, pe larg, drept rezultatul combinării riscurilor existente la adresa unei societăți cu capacitatea acesteia de a face față si de a supraviețui situațiilor de urgență interna și externă.
Țările balcanice pot fi afectate de diferite tipuri de vulnerabilități ce își găsesc sursele în factorii politici, economici și sociali existenți regiune, astfel: existența și agravarea problemelor de natura economică, financiară și socială, generate de criza economică mondială ; diferențele culturale și politice ale țărilor din regiune; întârzierea reformelor structurale; persistența și amplificarea fenomenelor de corupție și de administrarea deficitară a resurselor publice; reacții ineficiente ale instituțiilor statului în fața acutizării fenomenelor de criminalitate economică si de perturbare a ordinii publice și siguranței cetățeanului; menținerea unor surse și cauze de potențiale conflicte sociale punctuale; nerespectarea normelor de mediu în funcționarea unor obiective industriale; scăderea nivelului de încredere a cetățenilor în instituțiile statului; menținerea la un nivel scăzut a infrastructurii informaționale și întârzieri în realizarea acesteia la standardele impuse de dinamica globalizarii.
În general, vulnerabilitățile regiunii sunt cele specifice statelor aflate în tranziția de la totalitarism la democrație:
aparteneța majorității țărilor din regiune la blocul comunist, a cărui prăbușire le-a aruncat într-un ,,vid” geostrategic, din care au încercat să iasă prin inițierea unui proces dificil de tranziție atât la nivel intern, cât și la nivel extern;
nefinalizarea acestui proces în niciunul dintre domeniile vieții societății (economic, politic, social);
marea varietate etnică, culturală, religioasă a regiunii;
lipsa unui cadru juridic coerent necesar combaterii fenomenului corupției, combaterii crimei organizate, a traficului de droguri și de ființe umane;
Față de cele prezentate anterior, mai există vulnerabilități ale regiunii, referitoare la:
diminuarea capacității instituțiilor statelor din regiune de a aplica legile;
politizarea excesivă a unor instituții, atât la nivel local cât și național;
dezechilibre bugetare generate de decizii politice greșite;
scăderea calității serviciilor publice de sănătate;
decalajul de dezvoltare între țările regiunii balcanice;
Țările din regiunea balcanică pot fi afectate de vulnerabilități semnificative. Integrarea în instituțile europene și euroatlantice și respectarea principiilor fundamentale ale acestor instituții pot reduce sau a anihila aceste vulnerabilități.
4.2. RISCURI ȘI AMENINȚĂRI LA ADRESA SECURITĂȚII REGIONALE
Riscul reprezintă o combinație între probabilitate și impact cu privire la evenimentele care pot afecta realizarea obiectivelor. În acest sens, trebuie făcută distincția dintre riscul inerent care presupune expunerea la un anumit risc înainte să fie luată vreo măsură de atenuare a lui și riscul rezidual care reprezintă expunerea cauzată de un anumit risc, după ce au fost luate măsurile de management a riscului.
Riscul este cauzat de nedeterminare, de imposibilitatea de a cunoaște cu certitudine eve-
nimentele viitoare, reprezentând o stare potențială, care, în anumite condiții poate deveni efectivă.
Regiunea balcanică poate fi afectată de riscuri sociale, riscuri ecomice, riscuri politice, riscuri regionale, riscuri asimetrice, riscuri transnaționale.
Riscurile sociale care sunt în regiunea balcanică au rădăcinile în : sărăcie, veniturile scăzute, lipsa locurilor de muncă, protecția socială scăzută sau chiar lipsa acesteia, dezechilibre demografice – migrația.
Riscurile economice se regăsesc în instabilitatea economică, creșterea ratei inflației, deprecierea monedelor naționale ale statelor din regiune în raport cu celelalte valute internaționale.
Riscurile politice sunt generate de crizele politice existente în regiune, acest fapt fiind puternic resimțit de comunitatea internațională. Evoluțiile negative interstatale, pot degenera în acte destabilizatoare ducând, astfel, la declanșarea unor crize politice.În această categorie de riscuri intră și nerespectarea angajamentelor internaționale, ceea ce poate duce la dereglarea situației regionale.
Riscurile regionale cuprind: dezechilibre strategice în potențialele militare din spațiul balcanic; prezența unor tensiuni militare în regiune care se pot extinde; prelungirea unor dificultăți economico-sociale care afectează direct potențialul militar și care erodează autoritatea instituțiilor naționale de conducere ale statului; apariția unor disfuncționalități în sistemele financiare, informatice, energetice, de comunicații și telecomunicații ale statelor, precum și rivalitățile politico-militare dintre acestea.
Riscurile asimetrice cuprind acele strategii sau acțiuni deliberat îndreptate împotriva statelor din regiune, strategii sau acțiuni care folosesc procedee diferite de luptă clasică, vizând atacarea punctelor vulnerabile ale societății civile, dar care pot afecta direct sau indirect și forțele armate. Acestea se referă la: expansiunea rețelelor și activităților teroriste; proliferarea și diseminarea necontrolată a tehnologiilor și materialelor nucleare, a mijloacelor de distrugere în masă, a armamentelor și a altor mijloace letale neconvenționale; războiul informațional; izolarea în societatea globală, bazată pe informație, din cauza lipsei infrastructurii specifice.
În această categorie intră și încercările de destabilizare a regiunii prin acțiuni teroriste, urmă- rind zdruncinarea încrederii în capacitatea de a gestiona situația atât a actorilor din zonă dar mai ales a organizațiilor internaționale și regionale de securitate.
Riscurile transnaționale se referă la acele riscuri care depășesc granițele dintre state.
Astfel de riscuri pot fi generate de grupuri care promovează separatismul sau extremismul, de disputele inter-etnice, rivalitățile religioase și încălcarea drepturilor omului. În această categorie intră și o serie de riscuri noi precum: crima organizată, traficul ilegal de droguri, arme și materiale strategice, fluxurile masive de refugiati.
Potrivit altor autori, regiunea Balcani, poate fi afectată de următoarele riscuri:
– tranzitul elementelor teroriste și ale crimei organizate către Europa Centrală și de Vest, prin Balcani;
– fluxurile migratorii masive dinspre Asia și Africa spre Europa Centrală și de Vest;
– existența unor relații de neâncredere istorică între țările regiunii (Grecia și Turcia);
– existența presiunilor islamice asupra uneia dintre cele mai importante țări ale regiunii (Turcia);
– absența instrumentelor de legislație internațională recunoscute de către toate statele din regiune, necesare rezolvării pașnice a cererilor de autonomie sau suveranitate ale minorităților etnice locale;
– dezinteresul față de degradarea mediului, cauzată de industrializarea excesivă a fostelor țări comuniste;
– potențialitatea ca regiunea Balcani să devină o țintă pentru terorismul intern și internațional din cauza conflictelor interne provocate de tendințele separatiste și naționaliste (surse ale terorismului), de lipsa tradiției democratice a transferului puterii în unele țări ale regiunii ;
– apariția unei diviziuni între civilizații, cauzată de participarea țărilor din regiune la lupta împotriva terorismului;
– neintegrarea europeană și euroatlantică a țărilor din regiune din cauza eșecului în adoptarea standardelor impuse de organizațiile internaționale care au inițiat aceste procese.
Amenințările la adresa securității regionale sunt în mare parte de natură militară.
În această regiune există și probleme de natură teritorială a căror rezolvare se întârzie, reușindu-se astfel accentuarea unor stări și fenomene negative ce se pot constitui în pericole și chiar amenințări.
PERSPECTIVA ROMÂNIEI ÎN ECUAȚIA SPAȚIULUI BALCANIC
5.1 ROMÂNIA – VECTOR DE STABILITATE ÎN REGIUNE
România ca membru NATO este apreciată ca fiind un actor important al regiunii, iar prin acțiunile sale a demonstrat că poate constitui un pilon de stabilitate regională.
Integrarea României în structurile europene și euroatlantice a avut un impact pozitiv asupra securității și stabilității regionale, prin dezvoltarea relațiilor de cooperare, înțelegere, reconciliere și aplanare a unor dispute istorice pe plan subregional. Având o strânsă legătură cu celelalte state membre, România a luat parte activ la soluționarea marilor probleme ce preocupă UE și NATO: problemele economice și sociale, conflictele etnice și religioase, terorismul și armele de distrugere în masă, crima organizată, traficul de arme, droguri și persoane, corupția și drepturile omului.
Statutul de membru în cadrul Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud Est a conferit României un rol important în regiune.
Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud Est a fost lansat în anul 1999, fiind prima strategie globală de prevenire a conflictelor la nivel internațional, care a vizat consolidarea eforturilor țărilor din Europa de Sud-Est în promovarea păcii, democrației, respectării drepturilor omului și a prosperității economice.
La nivel global, Pactul de Stabilitate a oferit un cadru stabil pentru o mai bună cooperare regională și a accelerat integrarea în structurile europene si euro-atlantice a țărilor din regiune.
Secretariatul general a fost organizat în trei departamente, fiecare având desemnat un obiectiv major :
primul departament s-a ocupat de problemele democrației și ale drepturile omului;
al doilea departament s-a concentrat pe reconstrucția economică, cooperare și dezvoltare;
al treilea departament a vizat problemele de securitate.
Prin eforturile depuse în cadrul celor trei departamente s-au obținut rezultate remarcabile. Printre acestea se numară: elaborarea unei matrice de acorduri bilaterale de liber-schimb între țările din regiune, instaurarea Pieței Regionale de Energie din Europa de Sud-Est. În ceea ce privește drepturile omului, datorita Pactului de Stabilitate, Croatia, Bosnia și Herțegovina și Iugoslavia și-au unit forțele pentru a oferi ajutor celor 1.2 milioane de refugiați.
În ceea ce privește egalitatea de gen, s-au înregistrat progrese foarte mari în țările membre ale Pactului de Stabilitate. Astfel, procentul femeilor care au fost alese în poziții de conducere a crescut considerabil.
În ceea ce privește reconstrucția economică și dezvoltarea țărilor din regiune, a fost adoptat programul „The Investment Compact”. Acesta a avut ca scop identificarea și remedierea deficiențelor privind mediul macroeconomic, astfel încât țările din regiune să devină mai atractive pentru investitori.
Un alt aspect important vizat prin intermediul Pactului de Stabilitate a fost acela al securității și controlului armamentelor. Astfel, a fost înființat „Centrul de asistență regională pentru controlul și verificarea armamentelor”.
Inițiativa anti-corupție a Pactului de Stabilitate, s-a bazat pe angajamente politice de înalt nivel și a ajutat țările din regiune să adopte legislația necesară constituirii instituțiilor și componentelor societății civile care să lupte împotriva corupției.
Cu timpul, nevoile regionale au depășit posibilitățile oferite de Pactul de Stabilitate. Acesta a fost principalul motiv al transformării acestuia în Consiliul Regional pentru Cooperare. Această nouă structură a fost proiectată în jurul valorilor și nevoilor definite de regiunea în sine și a fost lansată oficial la Sofia, pe 27 februarie 2008, având angajamentul deplin și sprijinul țărilor sud-est europene și a altor actori internaționali, cum ar fi Comisia Europeană. Consiliul Regional pentru Cooperare a moștenit mandatul Pactului de Stabilitate de a supraveghea procesele de cooperare în Europa de Sud-Est și de a sprijini integrarea europeană și euro-atlantică a regiunii.
Partenerii Consiliului Regional pentru Cooperare sunt:
țările din regiune: Albania, Bosnia-Herțegovina, Bulgaria, Croația, Moldova, Muntenegru, România, Serbia și fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei;
Statele Uniunii Europene și Comisia Europeană;
țări din afara regiunii: Canada, Japonia, Norvegia, Rusia, Turcia și SUA;
Organizații Internaționale: Organizația Națiunilor Unite, OSCE, Consiliul Europei, NATO, Înaltul Comisariat ONU pentru Refugiați, Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică;
Instituții financiare internaționale: FMI, BERD, BEI, Banca Mondială;
În conformitate cu Strategia Consiliului Regional pentru Cooperare și a programului de lucru, activitatea organizației se concentrează asupra următoarelor domenii prioritare:
dezvoltare economică și socială;
infrastructură și energie;
justiție și afaceri interne;
cooperarea în domeniul securității;
dezvoltarea capitalului uman și cooperarea parlamentară.
Un alt organism regional de cooperare din care România face parte este Procesul de Cooperare din Europa de Sud-Est.
SEECP a fost înființat în 1996, la inițiativa Bulgariei, care a dorit să pună bazele unei noi forme de cooperare, după apariția noilor state pe teritoriul fostei Iugoslavii.
SEECP poate fi considerat continuatorul Înțelegerii Balcanice, inițiatǎ de Nicolae Titulescu în perioada interbelică și reluată după al doilea război mondial sub forma conferințelor miniștrilor de externe la care participau Albania, Bulgaria, Iugoslavia, Grecia, Turcia și România.
Procesul de Cooperare din Europa de Sud-Est (SEECP) este o structură de cooperare regională neinstituționalizată și fost conceput ca expresie a solidarității dintre statele din zonă.
Caracteristica fundamentală a SEECP este că acesta este singurul forum din sud-estul Europei provenit și gestionat de statele din regiune.
O altă particularitate a acestei inițiative regionale constă în faptul că nu se folosesc denumirile statelor participante. La masa reuniunilor se folosesc steaguri, iar în documentele SEECP se menționează numele oficialităților care au adoptat documentul.
Obiectivele Procesului de Cooperare din Europa de Sud-Est :
a. Promovarea unui intens dialog politic, prin întâlniri regulate ale șefilor de stat și
de guvern, miniștrilor afacerilor externe, directorilor politici ai țărilor participante,
precum și prin întâlniri interguvernamentale sectoriale pe teme de interes
comun;
b. Încurajarea dialogului interparlamentar, a contactelor directe între reprezentanții
societatii civile, organizațiilor neguvernamentale, ca și între personalități
culturale și științifice;
c. Lărgirea cooperării pe plan regional în domeniul apărării, îndeosebi în cadrul
mecanismului de consultări dintre miniștrii apărării din Europa de Sud-Est și a
Forțelor Multilaterale de Pace sud-est europene, ca instrumente pentru
edificarea încrederii și securității în zona;
d. Încheierea de acorduri de cooperare multilaterală și bilaterală între țările
participante, precum și promovarea de măsuri pe plan intern vizând depășirea
potențialului existent de conflict;
e. Schimburi de vedere, organizarea de consultări și, ori de câte ori este nevoie,
luarea de initiațive comune în probleme privind stabilitatea, securitatea și relațiile
de bună vecinătate în regiune, inclusiv în legătură cu punerea în aplicare a
celor 10 principii ale Actului Final de la Helsinki;
f. Promovarea de măsuri de creștere a încrederii în regiune și, îndeosebi,
normalizarea relațiilor dintre toate statele participante;
g. În paralel cu menținerea și extinderea aranjamentelor existente, examinarea de
propuneri și măsuri suplimentare în cadrul mecanismelor SEECP sau în
forumuri internaționale relevante, cu scopul de a se răspunde la necesitățile
regionale specifice pentru prevenirea conflictelor și diminuarea tensiunilor,
inclusiv prin misiuni de observare, operațiuni de menținere a păcii sau activități
de gestionare a crizelor;
h. Participarea activă la eforturile desfășurate de comunitatea internațională,
vizând consolidarea stabilității și securității în Sud-Estul Europei, atât în faza de
planificare, cât și în cea de realizare a acestora.
Statele care fac parte din SEECP sunt: Albania, Bulgaria, Grecia, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, România, Serbia, Turcia (țări fondatoare), Bosnia și Herțegovina (2001), Croația (2004), Republica Moldova (2006), Muntenegru (2007) și Slovenia (2010).
Documentul fundamental pe care se bazează activitatea Procesului de Cooperare din Europa de Sud-Est este ,,Carta relațiilor de bună vecinătate, stabilitate, securitate și cooperare în Europa de Sud-Est”. Documentul a fost semnat la București, la 12 februarie 2000. Anexa Cartei ce cuprinde aspectele procedurale a fost modificată în 2007, prin introducerea referirilor la înființarea Consiliului Cooperării Regionale (RCC).
Coordonarea activităților SEECP este asigurată de Președinția în exercițiu (PiE), deținută prin rotație de către statele participante, pe o durată de un an și reprezentată de ministrul afacerilor externe.
Principalul for politic al SEECP este reuniunea anuală la cel mai înalt. Totodată, pe parcursul unei președinții sunt organizate cel puțin două reuniuni ale miniștrilor de externe: una formală și una informală. La nivel de lucru au loc întâlniri ale directorilor politici din ministerele de externe.
Cooperarea la nivel ministerial este foarte dinamică, pe lângă reuniunile miniștrilor de externe, se organizează, anual, întâlniri sectoriale (justiție, afaceri interne, economie, energie etc.). Cooperarea parlamentară se realizează prin întâlniri ale președinților parlamentelor statelor participante.
Reuniunile de nivel (summit și ministeriale) se finalizează prin adoptarea unor declarații politice. Acestea sunt precedate, în cele mai multe cazuri, de reuniuni ale experților.
Troica este mecanismul care asigură continuitatea între președințiile SEECP. Troica SEECP este formată din fosta, actuala și viitoarea președinție a Procesului. În prezent, Troica este formată din: România, Fosta republica Iugoslavă a Macedoniei și Albania.
Obiectivul principal al României la SEECP a constat în sincronizarea acțiunilor desfășurate în cadrul acestui format de cooperare regională cu eforturile statelor regiunii de integrare europeană și euro-atlantică. Totodată, România a efectuat demersuri în vederea imprimării unei noi orientări a SEECP, care să fie definită prin eficiență, reprezentativitate, abordare îndreptată spre viitor și spre obținerea de rezultate concrete în beneficiul regiunii ca întreg și a fiecărui stat participant în parte.
Mandate recente ale PiE – SEECP: România (2004–2005), Grecia (2005–2006), Croația(2006–2007), Bulgaria (2007-2008), R. Moldova (2008-2009), Turcia (2009-2010), Muntenegru (2010-2011), Serbia (2011-2012), Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei( 2012-2013), România (2013–2014).
IMPLICAREA ROMÂNIEI ÎN ACȚIUNILE ORGANIZAȚIILOR INTERNAȚIONALE ÎNTREPRINSE ÎN BALCANI
La nivel regional, situația din Peninsula Balcanică influențează direct mediul de securitate internațional, caracterizat prin menținerea focarelor de tensiune și a situațiilor de criză care au degenerat, la sfârșitul secolului XX, în puternice conflicte de natură etnică și/sau religioasă, cu caracter separatist și de contestare a frontierelor existente.
În zona balcanică se mențin, încă, multe probleme divergente, existând puține șanse ca acestea să fie soluționate fără o atentă susținere și implicare a comunității internaționale.
România este implicată în eforturile de combatere a noilor provocări apărute la adresa păcii și securității regionale. Astfel, țara noastră a participat și participă la numeroase operații de menținere a păcii, de răspuns la crize și la combaterea terorismului cu personal militar și de poliție.
Participarea la aceste operații subliniază angajamentul ferm al României în combaterea noilor riscuri apărute la adresa securității internaționale, ca parte a politicii sale de securitate.
De asemenea, parteneriatul strategic al României cu SUA face ca acest demers să fie durabil și fundamentat pe existenta unor interese comune în spațiul euroasiatic.
Având în vedere cerința NATO de a face față amenințărilor de oriunde ar veni, Armata României va fi pusă în situația de a desfășura operații nu numai pe teritoriul național sau în aria de responsabilitate a NATO, dar și într-un mediu strategic mai extins, influențat permanent de factori care impun schimbarea.
Participarea României la operațiuni întrunite multinaționale ar putea avea drept scop:
– sprijinul comunității internaționale în asigurarea păcii și securității în lume;
– pregătirea în comun cu unele state membre NATO, pentru realizarea standardelor acționale, compatibilității și interoperabilității;
– dezvoltarea și diversificarea cooperării cu toate statele partenere sau aliate;
– instruirea și pregătirea forței în condiții specifice mediului internațional și al modului de acțiune în zonele reale de criză, conflict și război;
– afirmarea României ca generator de stabilitate și securitate zonală.
Un reper foarte important în asigurarea securității teritoriului României îl constituie semnarea acordului privind amplasarea scutului american antirachetă la Deveselu.
Prin semnarea acestui acord, România are acces la una dintre cele mai importante misiuni ale NATO, stabilindu-se astfel o serie de activități importante privind colaborarea dintre țara noastră și SUA.
,,Aș face o mențiune: în opinia mea, cu realizarea acestei componente a scutului antirachetă, România se află la cel mai înalt nivel de securitate din istoria ei și cred că, din acest punct de vedere, putem spune că România și-a atins un obiectiv important, acela de a-și garanta securitatea pe termen lung și nu conjunctural”.
Amplasarea scutului antirachetă pe teritoriul României, pe lângă faptul că sporește securitatea României, sporește securitatea zonelor învecinate României, dovedind o dată în plus statutul de pilon de stabilitate al țării noastre în regiune.
Misiunile esențiale ale personalului românesc care-și desfășoară activitățile în teatrul de operații Kosovo se execută în conformitate cu mandatul și ordine de operații specifice acestui teatru de operații. Aceste misiuni la cadrul general ale personalului se încardează pe funcții de planificare, conducere, analiză a operațiilor. Majoritatea funcțiilor sunt în cadrul comandamentului principal al KFOR-ului, contingentul românesc execută operații și activități de Stat Major, în cooperare cu partenerii NATO.
Situația de securitate, în general, la nivelul teatrului de operații Kosovo și în /…/ responsabilitate a KFOR-ului, este calmă și stabilă, cu o singură excepție, în nordul provinciei Kosovo.
Misiunile noastre generale sunt de planificare, conducere și analiza operațiilor militare, în general sunt misiuni de Stat Major. Avem și ceva personal care este în mijlocul populației în teatrul de operații Kosovo, dar, cum am spus, acțiunile sunt reduse și au fost acțiuni desfășurate mai mult pe timpul alegerilor locale, care s-au desfășurat în cele două tururi la sfârștiul anului trecut.
UNMIK : Mandat și Structura http://www.unmikonline.org/Pages/about.aspx
Mandatul Misiunii Organizației Națiunilor Unite Interimară de Administrare în Kosovo ( UNMIK ) a fost stabilit de Consiliul de Securitate în Rezoluția sa 1244 (1999 ) .
Misiunea este mandatat pentru a asigura condiții pentru o viață liniștită și normală pentru toți locuitorii din Kosovo și avansa stabilitatea regională în Balcanii de Vest .
Misiunea este condusă deReprezentantul Special al Secretarului General , care se bucură de puterea executivă civile în calitate de învestită în el de către Consiliul de Securitate în Rezoluția 1244 (1999 ) .
Reprezentantul Special asigură o abordare coordonată de prezența civilă internațională care funcționează în conformitate cu Rezoluția Consiliului de Securitate 1244 (1999) , inclusiv Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa ( OSCE ) , care păstrează statutul de pilon UNMIK pentru consolidarea instituțiilor .
Reprezentantul Special asigură , de asemenea, coordonarea cu șeful Uniunii Europene de misiunea de drept în Kosovo ( EULEX ) , care are responsabilitatea operațională în domeniul statului de drept . EULEX este desfășurat în rezoluție a Consiliului de Securitate 1244 (1999) , și operează sub autoritatea generală a Organizației Națiunilor Unite .
Misiunea are sediul în Pristina și este susținută de oficii teritoriale în Mitrovicë / Mitrovica și Peje / Peć .
În plus , Oficiul ONU din Belgrad joacă un rol politic și diplomatic importante și asigură legătura cu conducerea politică a Serbiei .
Kosovo a declarat independența la 17 februarie 2008 și a fost recunoscut de mai mult de 100 de state membre ONU . UNMIK continuă să pună în aplicare mandatul în mod neutru statut și funcționează sub rezoluție a Consiliului de Securitate 1244 (1999 ) .
Implementarea ca din 15 ianuarie 2002
4519 personalului de poliție
38 ofițeri de legătură militari
1178 personal civil internațional
3397 personal locale
Current strength (31 October 2014)
17 total uniformed personnel
9 military liaison officers
8 police officers
111 international civilian personnel*
210 local staff*
26 UN Volunteers
contribuitori țară personalul military Republica Cehă, Norvegia , Polonia , Republica Moldova , România , Turcia și Ucraina .
personalul de poliție Austria , Ungaria , Italia , Pakistan , Federația Rusă , Turcia și Ucraina .
În prezent, România ocupă locul 70 din 115 state membre contribuitoare cu trupe și poliție la operațiunile ONU de menținere a păcii
Misiunea ONU Interimară de Administrare în Kosovo (UNMIK) – 1 expert militar (bărbat);
UNMIK Activități
Prioritățile misiunii rămân pentru a promova securitatea, stabilitatea și respectarea drepturilor omului în Kosovo și în regiune . În sprijinul obiectivelor sale , UNMIK continuă angajamentul său constructiv cu Pristina și Belgrad , comunitățile din Kosovo și actorii regionali și internaționali .
Datorită conducerea puternică și angajamentul Belgrad și Pristina , care a culminat cu reperul 19 aprilie 2013 Acordul primul principiile care guverneazănormalizarea relațiilor , 2013 a fost un an de progres politic semnificativ . Împreună cu progresele fundamentale realizate în dialogul dintre Uniunea Europeană și a facilitat , ambele părți au realizat , de asemenea, progrese substanțiale în obiectivul lor de a promova o asociere mai strânsă cu instituțiile Uniunii Europene . Organizarea cu succes a alegerilor locale din Kosovo , inclusiv în nordul Kosovo municipalități , pentru prima dată, într-un cadru legislativ unic , a deschis spațiu pentru noi dinamici politice din Kosovo , precum și începutul unei noi etape de angajament între părți față de punerea în aplicare integrală a acordului 19 aprilie . Discuțiile directe în curs între Pristina și Belgrad au contribuit la acest succes și va rămâne important pentru a asigura faptul că progresele realizate rezistă provocărilor generate de diferențe de interpretare sau tensiuni de pe teren .
Privind în perspectivă , UNMIK va continua să își consolideze sprijinul punerii în aplicare a acordurilor încheiate între Belgrad și Pristina . Consolidarea canalele formale și informale de comunicare între autoritățile de la toate nivelurile și între toate comunitățile din Kosovo este un obiectiv important pentru perioada următoare . Resursele de UNMIK , precum și a partenerilor internaționali de pe teren , va continua să se aplice în totalitate față de susținerea și facilitarea unor astfel de eforturi .
EULEX
Misiunea (http://www.eulex-kosovo.eu/en/info/whatisEulex.php) :
EULEX Kosovo sprijină pe calea spre o integrare europeană mai mare în domeniul statului de drept . Competențe și expertiză EULEX sunt folosite pentru a suportcheie UE vizează în procesul de liberalizare a vizelor , Studiul de Fezabilitate și Dialogul Pristina – Belgrad . EULEX sprijină, de asemenea dialogul structurat privind statul de drept , condus de Bruxelles . EULEX continuă să se concentreze pe lupta împotriva corupției și lucrează în strânsă colaborare cu partenerii locali pentru a obține durabilitate și cele mai bune practici ale UE în Kosovo . EULEX prioritate instituirea statului de drept în nord .
Fapte rapide :
Mandat : până la 14 iunie 2016
Șeful misiunii : Gabriele Meucci
Sediul : Prishtine / PRISTINA, Kosovo
Personal : EULEX are un total de aproximativ 1.600 de angajați internaționali și locali
Buget : Bugetul anual este de aproximativ 111 milioane de euro
Structura :
Misiunea este împărțit în două divizii " ; " Divizia executiv " și " Divizia Consolidarea " . Diviziaexecutiv investighează , judecă și soluționează cazuri delicate , utilizând puterile sale executive . Monitorii Divizia Consolidarea , mentori , și recomandă partenerii locali în domeniul poliției , justiției și vamale .
Context :
În aprilie 2009 , EULEX a devenit complet operațional . AcțiuneaUE comună de februarie 2008 și Decizia Consiliului din iunie 2010 și iunie 2012 oferă baza legală pentru misiunea . EULEX lucrează în cadrul Rezoluției 1244 a Consiliului de Securitate al ONU .
EULEX este susținută de toate cele 28 de state membre ale Uniunii Europene și cinci state ( Canada , Norvegia , Elveția , Turcia și Statele Unite ale Americii ) care contribuie (http://www.eeas.europa.eu/csdp/missions-and-operations/eulex-kosovo/mission-description/index_en.htm).
Temei juridic :
Decizie COPS privind numirea Hom
DECIZIE A CONSILIULUI 2014/349 / PESC a Consiliului din 12 iunie 2014 de modificare a Acțiunii comune 2008/ 124 / PESC privind Uniunii europian statului de misiunea legii în Kosovo, EULEX Kosovo
DECIZIE A CONSILIULUI 2012/291 / PESC a Consiliului din 05 iunie 2012 de modificare și prelungire a Acțiunii comune 2008/124 / PESC privind Uniunii Europene de misiunea legii în Kosovo, EULEX KOSOVO
New EULEX Organigrama
DECIZIE A CONSILIULUI 2010/322 / PESC a Consiliului din 8 iunie 2010 de modificare și de prelungire a Acțiunii comune 2008/ 124 / PESC privind Uniunii Europene de misiunea legii în Kosovo, EULEX KOSOVO
Acțiunea comună 2008/124 / PESC a Consiliului din 4 februarie 2008 privind Uniunii Europene de misiunea legii în Kosovo, EULEX KOSOVO
Acțiunea comună 2009/445 / PESC a Consiliului din 9 iunie 2009 de modificare a Acțiunii comune 2008/ 124 / PESC privind Uniunii Europene de misiunea legii în Kosovo, EULEX KOSOVO
Consiliul Suprem de Aparare a Tarii, in sedinta din 26 septembrie 2011., a analizat prezenta Romaniei cu efective de politisti si jandarmi la misiunea EULEX Kosovo si a hotarat retragerea acestora. In conformitate cu prevederile legale, va informez ca, in baza deciziei Consiliului Suprem de Aparare a Tarii, am aprobat retragerea totala, in mod esalonat, la incheierea turului de serviciu, a politistilor si jandarmilor aflati in misiunea EULEX Kosovo"
al treisprezecelea contingent care executa misiunea de mentinere a pacii in Kosovo, prestatia jandarmilor romani in teatrul de operatii international fiind apreciata atat de reprezentantii ONU, care au acordat in fiecare an luptatorilor romani medalia "In serviciul pacii", cat si de reprezentantii Eulex. mai mult
Aceasta misiune se inscrie in responsabilitatile ce revin Romaniei ca urmare a aderarii la Uniunea Europeana, respectiv contributia romana la efortul general de asigurare a pacii si sigurantei in Europa.
In acest sens, Romania poate aduce o contributie semnificativa la efortul Uniunii Europene de mentinere a unui climat normal pe continent, iar Jandarmeria Romana, ca forta de politie cu statut militar este apta sa isi aduca aportul la dezvoltarea unei capacitati militare flexibile si interoperabile, capabila sa conduca simultan o serie de misiuni civile si militare in scopuri diverse, corespunzatoare celor mai probabile situatii.
Misiunile pe care jandarmii romani le au in Kosovo sunt legate de controlul multimilor, escortarea si protectiea parlamentarilor si a VIP, paza si apararea unor obiective, escortarea unor detinuti, operatiuni speciale, de asigurare sau restabilirea ordinii publsice si nu in ultimul rand in cooperarea cu politia.
NATO
Obiectivele României în NATO
Obiectivele României, ca stat membru al NATO, răspund intereselor naționale ale țării și se pot defini astfel:
1. O Alianță robustă și relevantă, bazată pe un parteneriat transatlantic solid
Sprijinim o Alianță puternică și capabilă să răspundă eficient noilor amenințări la adresa securității. Un parteneriat transatlantic dinamic și robust reprezintă un factor crucial în articularea unor răspunsuri eficiente la noile riscuri de securitate cu care se confruntă comunitatea democrațiilor transatlantice.
2. Îndeplinirea responsabilităților de membru NATO legate de participarea laoperațiunile și misiunile Alianței
România contribuie la toate misiunile și operațiunile Alianței, inclusiv la cele din afara spațiului euro-atlantic.
Participarea țării noastre la operațiunile și misiunile NATO oferă o susținere concretă a angajamentelor politice asumate de România ca membru al Alianței Nord-Atlantice, amplificându-i credibilitatea de aliat.
3. Promovarea rolului NATO de furnizor de stabilitate, promotor al reformelor și cooperării regionale în vecinătatea imediată a României (Balcanii și regiunea Mării Negre)
România consideră că frontiera comunității euro-atlantice, bazate pe democrație, libertate și securitate nu trebuie să se oprească la frontiera estică a României.
Considerăm că Europa nu poate fi completă fără integrarea Balcanilor de Vest în structurile europene și euro-atlantice. Prin sprjinirea fermă a acestei perspective și a reformelor derulate de statele din regiune, vom putea contribui la modelarea unui climat de stabilitate pe termen lung.
La estul Alianței, România a fost și va continua să fie un avocat ferm și activ al consolidării parteneriatului cu Republica Moldova, în sprijinul evoluției democratice și vocației sale europene și al integrării Georgiei în cadrul structurilor euro-atlantice.
Parte a Europei și punte către Asia Centrală și Afganistan, regiunea Mării Negre este importantă pentru stabilitatea euro-atlantică. România va contribui la dezvoltarea modalităților prin care NATO poate susține eforturile statelor riverane de consolidare a securității regionale.
4. Dezvoltarea parteneriatelor NATO cu UE și ONU
·Parteneriatele NATO cu UE și ONU asigură cooperarea în problemele de interes comun și contribuie semnificativ la contracararea amenințărilor și provocărilor la adresa securității internaționale.
România a sprijinit constant dezvoltarea dialogului și cooperării NATO – UE în cât mai multe domenii de interes comun, cu respectarea specificității și autonomiei de decizie a fiecăreia dintre cele două organizații.
Relația Alianței Nord-Atlantice cu Organizația Națiunilor Unite este una de o relevanță deosebită. Susținem continuarea cooperării dintre NATO și ONU în domeniul menținerii păcii și securității internaționale.
5. Susținerea procesului de transformare a NATO
Vom continua să contribuim la procesul de transformare a NATO, menit să ofere Alianței Nord-Atlantice capacități flexibile, capabile să se desfășoare rapid și să răspundă noilor tipuri de amenințări (terorism, proliferarea armelor de distrugere în masă).
KFOR
NATO este implicat în Kosovo din 1999, ca urmare a Rezoluției 1244 a CS ONU, cu misiunea de a asigura un mediu de securitate sigur și stabil. În acest scop, a desfășurat în provincie o forță militară (KFOR).
După declarația de independență a Kosovo din 17 februarie 2008, Alianța a reafirmat că forța militară KFOR va rămâne în Kosovo pe baza Rezoluției 1244 a CS ONU, conform celor hotărâte la Reuniunea miniștrilor de externe ai țărilor NATO, din decembrie 2007, cu excepția cazului în care CS ONU nu ia o altă decizie. Menținerea KFOR în Kosovo pe baza Rezoluției CS ONU 1244/1299 a fost reiterată în Declarația Summit-ului NATO de la Lisabona, în noiembrie 2010. Tranziția KFOR spre "postura de descurajare” se va face în ritmul permis de condițiile din teren și sub control politic. Pe tot parcursul procesului, va fi menținută capacitatea KFOR necesară pentru îndeplinirea misiunii sale.
KFOR va continua să coopereze strâns cu populația din Kosovo, ONU, UE și alți factori internaționali.
În prezent, Alianța își continuă eforturile în vederea asigurării unei dezvoltări stabile, democratice și multietnice a Kosovo. România își menține și după prezentarea de către CIJ, la 22.07.2010, a Avizului Consultativ privind Kosovo, poziția privind nerecunoașterea statalității Kosovo.
După declarația unilaterală de independență a Kosovo, România își menține angajamentul față de KFOR. Militarii români își continuă îndeplinirea misiunilor în baza mandatului încredințat, acela de a asigura securitatea populației civile. Contribuția României la KFOR este, în prezent, de 60 de militari.
Imediat după aderare, România a acționat ca principal promotor al activismului Alianței în vecinătatea sa estică, cu accent pe regiunea Mării Negre. Interesul României privind regiunea Mării Negre a fost promovat cu succes în Comunicatele finale ale reuniunilor Aliate la vârf, începând cu Summit-ul NATO de la Istanbul (2004). De asemenea, Comunicatul final al Summit-ului NATO de la București (2-4 aprilie 2008) a inclus, la propunerea României, un paragraf distinct privind semnificația acestei regiuni.
Rolul NATO în actualul context internațional
NATO, PREZENT ȘI VIITOR
Alături de partenerii săi, NATO dorește în continuare să promoveze și să apere valorile fundamentale comune precum: democrația, libertatea individuală, supremația legii, economia de piață, rezolvarea pe cale pașnică a disputelor, deschidere și transparență, dar și cooperarea la nivel internațional în vederea abordării cu succes a provocărilor noului mileniu.
Obiective NATO:
Transformarea
Pe măsură ce tipurile de amenințări evoluează și se modifică, NATO trebuie, la rândul său, să treacă printr-un proces de schimbare. Această transformare reprezintă o provocare și o cerință constantă pentru Alianță, căreia va trebui să îi facă față permanent. Procesul de transformare va avea la bază întotdeauna valorile fundamentale ale NATO.
Datorită creșterii numărului și gradului de complexitate a operațiunilor NATO procesul de transformare al sistemului colectiv de apărare a devenit o cerință constantă pentru fiecare stat membru. În contextul crizei financiare la nivel global și al unor resurse limitate alocate pentru apărare, statele membre vor fi nevoite să facă eforturi suplimentare pentru a menține sistemul de apărare la standarde optime.
Sistem colectiv de apărare
Sistemul colectiv de apărare este și va rămâne principalul obiectiv al NATO. Totodată, este cunoscut faptul că pentru menținerea securității statelor membre este esențial ca NATO să acționeze și în afara granițelor sale pentru a răspunde amenințărilor acolo unde acestea apar, contribuind astfel la crearea unui mediu internațional mai sigur de care beneficiază și statele membre.
Stabilizarea Afganistanului
Una dintre cele mai dificile operațiuni ale Alianței este cea care se desfășoară în prezent în Afganistan sub mandatul ONU. Principalele provocări sunt reprezentate de opoziția grupurilor de insurgenți extremiști și de necesitatea de a răspunde nevoilor Afgaistanului privind creștea nivelul de dezvoltare, îmbunătățirea manierei de guvernare, crearea de forțe armate bine echipate și pregătite, stabilirea de relații de bună vecinătate ale Afganistanului cu vecinii săi.
De finalizarea cu succes a acestei operațiuni depinde atât posibilitatea cetățenilor Afganistanului de a trăi în condiții de pace și libertate, dar și securitatea în regiunea respectivă și siguranța statelor membre ale NATO. Pentru sprijinirea operațiunii din Afganistan NATO acordă o atenție specială și dezvoltării unei cooperări mai strânse cu statele vecine Afganistanului, cu Pakistanul si statele partenere din Asia Centrală.
Succesul acestei operațiuni nu poate fi obținut numai prin mijloace militare. De aceea, intervenția militară este completată de sprijinul oferit de Alianță pregătirii și echipării corespunzătoare a forțelor armate ale Afganistanului. Obiectivul urmărit este acela ca armata afgană să poată prelua în mod progresiv principalele activități de stabilizare îndeplinite în prezent de către ISAF.
Cooperarea cu alte organizații internaționale și state non-membre
Atât în Afganistan, cât și in alte zone în care NATO își desfășoară operațiunile și misiunile, există o colaborare și implicare și din partea altor organizații internaționale cum ar fi: ONU, UE sau Banca Mondială. NATO nu este specializată în reconstrucția civilă. De aceea, apelează la parteneriate cu organizații care au expertiză în domenii precum: crearea de instituții politice, dezvoltare economico-socială, crearea unui sistem juridic eficient ș.a.m.d.
În cadrul misiunilor și operațiunilor sale NATO colaborează și cu state non-membre. Acestea contribuie prin aportul de trupe și alte resurse la îndeplinirea cu succes a operațiunilor și misiunilor în care sunt implicate.
NATO a extins cooperarea cu statele partenere și organizațiile internaționale și în domenii precum lupta împotriva terorismului, prevenirea proliferării armelor de distrugere în masă, securitatea energetică, dar și protecția împotriva atacurilor cibernetice. În acest sens, Declarația ONU-NATO, semnată în septembrie 2008, va servi la creșterea gradului de colaborare între cele două organizații în domenii cheie, inclusiv sprijinul oferit de NATO operațiunilor ONU și activitățile ONU de prevenire și contracarare a terorismului.
Folosind experiența dobândită în realizarea reformei sistemului de apărare, dar și prin intermediul unor programe de pregătire și educație, NATO oferă sprijin anumitor state non-membre în procesul de dezvoltare a capacității de rezolvare a problemelor de securitate cu care acestea se confruntă. În acest sens, NATO a dezvoltat mecanisme instituționalizate de parteneriat – Consiliul de Parteneriat Euro-Atlantic, Dialogul Mediteranean, Inițiativa de Cooperare de la Istanbul, și și-a consolidat relațiile cu state din regiunea Asia-Pacific. Comisiile NATO-Ucraina și NATO-Georgia sunt foarte utile în ceea ce privește procesul de pregătire a celor două state partnere pentru îndeplinirea criteriilor de aderare la NATO, oferindu-le sprijin pentru realizarea reformelor necesare.
De asemenea, NATO va continua să dezvolte relația sa cu Rusia și să intensifice cooperarea în domeniile de interes comun, precum lupta împotriva terorismului și stabilizarea Afganistanului. În relația sa cu Rusia, NATO își va susține și apăra întotdeauna valorile și respectarea cu bună credință a angajamentelor asumate.
Parteneriatul NATO – UE
NATO acordă o importanță deosebită relațiilor sale cu Uniunea Europeană, care își dezvoltă propria Politică Externă și de Securitate Comună. NATO dorește stabilirea unui parteneriat solid cu Uniunea Europeană, nu numai la nivel de cooperare militară în zone de interes comun precum Kosovo și Afganistan, dar și la nivelul dialogului politic.
În dezvoltarea acestui parteneriat se va avea în vedere evitarea eventualelor dublări ale acțiunilor celor două organizații și implicarea în cea mai mare măsură posibilă a statelor membre în operațiunile fiecărei organizații astfel încât să se utilizeze în modul cel mai eficient resursele comune disponibile.
Abordarea noilor tipuri de amenințări ale prezentului și viitorului
Cu toate că operațiunile reprezintă cea mai vizibilă parte a activității NATO în prezent, Alianța Nord-Atlantică este preocupată și de contracararea noilor tipuri de amenințări precum: proliferarea armelor de distrugere în masă, terorismul, securitatea energetică sau atacurile cibernetice. Aceste tipuri de amenințări sunt complexe și au atât o dimensiune civilă, cât și una militară. De aceea, NATO nu dorește să dețină un monopol în ceea ce privește contracararea acestora, ci își aduce o contribuție proprie de substanbță la răspunsul comun în fața acestor amenințări.
În fața acestor amenințări imprevizibile NATO nu poate avea o atitudine reactivă, ci trebuie să reușească să anticipeze provocările și să folosească resursele politice și militare de care dispune, pentru ca în cooperare cu partenerii săi să poată reduce cât de mult posibil nivelul riscului.
2010
20.02.2008
Romania are in momentul de fata 263 de militari dislocati in Kosovo, din care148 apartin Ministerului Apararii, iar 115 Jandarmeriei Romane. Ziua informeaza ca in cadrul misiunii condusa de NATO (KFOR), Armata participa cu o companie de infanterie (Detasamentul national roman de forte – ROFND-85 de militari), in cadrul detasamentului italian din Grupul de Lupta Multinational de Vest (MNTF-W). Acestia sunt dislocati la Gorazdevac, in apropierea orasului Pec. Un numar de 21 de militari, personal de stat major, se afla sub Comandamentul misiunii KFOR (KFOR HQ), cantonati la Pristina. Mai avem un ofiter si in Comandamentul NATO HQ, de la Sarajevo.
Din punct de vedere al serviciilor de informatii, Ministerul Apararii are in Kosovo 11 militari in KFOR HQ si 30 de militari in structura de informatii a Grupului de Lupta Multinational de Est (MNTF-E).In baza solicitarii ONU, adresata Romaniei si aprobata de Parlament, Jandarmeria Romana desfasoara, incepand cu data de 22 februarie 2002, misiuni de mentinere a pacii in Kosovo. Efectivele participante la aceasta misiune totalizeaza 115 oameni. I
In Kosovo, cot la cot cu belgienii, grecii si italienii
Din 2000, Romania participa si la Forta de Mentinere a Pacii din Kosovo (KFOR) aflata sub comanda NATO. Primii care au ajuns pe «frontul kosovar» au fost militarii specializati in operatii psihologice. In numar de sapte, ei lucreaza la Pristina, umar la umar cu americanii, fiind singurii militari dintr-o tara partenera acceptati la acest tip de operatiuni.
Din decembrie 2001, si militarii din cadrul Batalionului 812 Infanterie Bistrita (deja rodati in misiunea din Angola) au ajuns in Kosovo. O companie formata din 89 de militari a fost integrata detasamentului belgiano-luxemburghez, care, astfel, din BELUKOS a devenit BELUROKOS. Dupa sase luni s-a produs rotatia efectivelor. Romanii isi au tabara la Leposavic si isi fac simtita prezenta prin patrulari si serviciu permanent intr-unul din punctele de control trafic de la frontiera dintre Kosovo si Serbia. Participa si la operatiuni de cautare/scotocire a armamentului si munitiei detinute ilegal de catre populatia civila. De la inceputul lunii martie 2002, si-a inceput misiunea in Kosovo si o companie din cadrul Batalionului 26 Infanterie din Craiova. 86 de olteni actioneaza la Pec-Klina, in cadrul contingentului italian si au misiuni similare cu colegii din BELUROKOS. Din nefericire, compania a inregistrat deja o grea pierdere prin moartea sublocotenentului Emanuel Ciobanu.
Tot in Kosovo, dar la Djeneral Jancovic, este dislocat un pluton romanesc de control trafic rutier in cadrul contingentului grec. Cei 25 de militari au misiuni asemanatoare cu ale celorlalti colegi din Kosovo.
La Pristina, in Comandamentul KFOR, mai sunt prezenti si 18 ofiteri si subofiteri de stat major, iar la Skopje (in Fosta Republica Iugoslava a Macedoniei) se mai afla trei militari care actioneaza pentru asigurarea logistica a Fortei din Kosovo.
BIBLIOGRAFIE
Mureșan Doina, Bușe Dorel – Securitatea și insecuritatea în Balcanii de Vest: criza interetnică din noua federație iugoslavă, Ed. Centrului Tehnic Editorial al Armatei, 2008;
Buzatu Nicolae – Peninsula Balcanică si importanța sa geostrategică – Acțiunile militare de nivel strategic în actualul context al mediului de securitate, Editura UNAP „Carol I", 2007;
Dorel Bușe / Geopolitică și geostrategie, Editura UNAP „Carol I", Buc.2012;
Buzan Barry, Popoarele, statele și teama. O agendă pentru studii de securitate internațională în epoca de după Războiul Rece, Ed. Cartier, Chișinău, 2000;
Dinu Mihai-Stefan – Balcanii de Vest, Editura UNAP „Carol I", București, 2007;
Dumitru Laurențiu-Cristian – Implicarea NATO în managementul crizelor din Balcanii de Vest, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I", București, 2007;
Teodor Frunzeti, Vladimir Zodian – Lumea 2011. Enciclopedie politică și militară (studii strategice și de securitate), București, Editura Centrului Tehnic – Editorial al Armatei, 2011;
Dr. Gheorghe VADUVA – Spațiul Balcanic – falie strategică asimetrică la confluența unor politici conflictuale – iunie 2013;
CS drd. Alexandra SARCINSCHI, ACS drd. Cristian BĂHNĂREANU – Redimensionări și configurări ale mediului de securitate regional (zona Mării Negre și Balcani), Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2005;
Monalisa Giuglea, NATO ca actor regional: influența asupra complexului de securitate a Balcanilor de Vest, Revista Română de Geopolitică și Relații Internaționale – Vol. IV – Nr. 1/2012;
Macuc Mihai – România, Balcanii și Europa, Editura ANI, București, 2007;
Onetiu Anda Nicoleta – Globalizare și naționalism în Balcani, Editura UNAP, Buc.2007;
Ghiba Daniel, Adaptarea strategiilor organizațiilor internaționale la provocările mediului de securitate, În volumul: Stabilitate și securitate regională, Sesiunea de comunicări științifice cu participare internațională „Strategii XXI” – 9-10 aprilie 2009, București, Secțiunea 3: Strategie militară, București, Editura Universității Naționale de Apărare “Carol I”, 2009;
Carta relațiilor de bună vecinătate, stabilitate,securitate și cooperare în Europa de sud-est, București, 12 februarie 2000;
http://rrgri.srpsec.ro/wp-content/uploads/2012/09/Monalisa-Giuglea-NATO-CA-ACTOR-REGIONAL-INFLUEN%C8%9AA-ASUPRA-COMPLEXULUI.pdf
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Perspectiva Romaniei In Ecuatia Securitatii Spatiului Balcanic (ID: 128945)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.