Perspectiva Istorica Asupra Moralei Si Eticii – Evolutia Gandirii Morale

Perspectiva istorică asupra moralei și eticii – evoluția gândirii morale

De la Etica Virtuților a lui Aristotel (384 î.Hr. – 322 î. Hr.), la Etica Datoriei și Imperativul Categoric a lui Immanuel Kant (1724 – 1804), apoi la Utilitarismul inițiat de către Jeremy Bentham (1784 – 1832) și restructurat în forma sa clasică de către John Stuart Mill (1806 – 1873), și contemporanul prescriptivism al lui Richard Mervyn Hare (1919-2002),morala și etica au evoluat în strânsă corelație cu gândirea universală problematizând și analizând din ce în ce mai profund de la ceea ce este dat la sistemele gen cauză-efect și la conștientizarea acestora.

În cele ce urmează vom detalia, clasifica și explica teoriile moralei și eticii din perspectiva filosofilor mai sus amintiți.

Teoriile morale sunt structuri abstracte care clasifică indivizi, acțiuni sau efecte în categorii corespunzătoare: virtuos /vicios, corect / incorect, permis / interzis, bine / rău. Aceste teorii încearcă să enunțe principiile de bază sau ideile care stau la baza moralității. Rolul teoriilor morale este acela de a justifica universalitatea lor și, prin aceasta, caracterul constrângător al principiilor sau al valorilor promovate.

În funcție de răspunsurile formulate la întrebarea Ce este cel mai bine pentru om?, distingem:

Teorii teleologice (telos în greacă =scop)

Teorii deontologice (deon în greacă= ceea ce este necesar)

Adepții teoriilor teleologice resping ideea că ar exista acțiuni care sunt bune sau rele prin ele însele, aprecierea trebuind făcută în funcție de consecințe, de raportarea la un bine suprem.

Din punct de vedere teleologic, comportamentul demn sau just este un mijloc pentru atingerea unui scop absolut: fericirea sau plăcerea. Această abordare accentuează valorile-scop, orientând normele cărora ne supunem și deciziile noastre morale.

În cadrul teoriilor teleologice distingem două abordări:

Hedonismul (gr. Hedone = plăcere)

Eudaimonismul (gr. Eudaimona = fericire)

Hedonismul consideră că obținerea plăcerii și evitarea suferinței reprezintă binele suprem. Plăcerea este principiul oricărei acțiuni, iar fericirea nu este decât suma plăcerilor particulare, indiferent de natura lor. Hedonismul recomandă căutarea experiențelor care procură plăcere și a lucrurilor care contribuie la experiența ce procură plăcere. Un reprezentant al hedonismului antic este Epicur, iar al hedonismului modern este John Stuart Mill. Printre obiecțiile aduse hedonismului se numără și imoralitatea (injustă în cazul celor doi filosofi amintiți).

Eudaimonismul consideră că binele suprem este fericirea, iar fericirea poate fi obținută printr-o viață rațională în conformitate cu virtutea. Un reprezentant al eudaimonismului este Aristotel.

Adepții teoriilor deontologice consideră că o faptă este greșită nu prin consecințe, ci pentru că încalcă un principiu, o normă, indiferent de scopul propus sau consecințe. Cea mai importantă distincție este dintre acțiuni permise – acțiuni interzise. Din perspectivă deontologică contează doar principiul care animă o acțiune. O persoană acționează moralmente corect atunci când nu își arogă sieși merite, avantaje sau privilegii, ci recunoaște faptul că toți oamenii au în egală măsură, dreptul de a beneficia de același tratament.

O acțiune, indiferent ce urmărește să realizeze, are o valoare morală, este o acțiune bună dacă este guvernată de anumite principii normative care asigură necesitate și universalitate.

ARISTOTEL: RAȚIUNE ȘI VIRTUTE

Aristotel distinge valorile-scop, urmărite și prețuite pentru ele însele, și valorile-mijloc, urmărite și prețuite în vederea atingerii de scopuri mai înalte. Chiar la începutul cărții, Aristotel spune: Apare însă o deosebire în ceea ce privește scopurile urmărite: uneori ele constau în activitatea însăși; alteori, dincolo de activitate, sunt vizate opere finite. Prin valoarea bine, Aristotel consideră că binele suprem, adică valoarea-scop prin excelență, este fericirea, întrucât toți oamenii vor în mod natural să fie fericiți și nimeni nu urmărește dobândirea fericirii ca mijloc pentru altceva, ci doar ca scop intrinsec. Desăvârșit în mod absolut este scopul urmărit întotdeauna pentru sine și niciodată pentru altceva. Un asemenea scop pare să fie fericirea: pe ea o dorim totdeauna pentru sine și niciodată pentru altceva…. Eudaimonismul acesta aristotelic pare a fi foarte atractiv pentru toți, puțini fiind cei dispuși să nege că își doresc să fie cât mai fericiți posibil.

Și totuși, calea spre fericire descrisă de Aristotel nu este deloc ușor de parcurs și nici la îndemâna oricui. Aristotel explică ce nu este adevărata fericire. Nu este evitarea suferinței și nici căutarea plăcerii – așa cum susțin diferite variante de hedonism, propuse de către alți filosofi – căci plăcerea este insațiabilă, discontinuă, capricioasă, ne consumă devreme energiile vitale și ne subjugă. Fericirea nu reprezintă nici acumularea averilor sau goana după putere și / sau faimă. Aristotel nu susține asceza ci dimpotrivă, el consideră că pentru a fi fericit, omului îi sunt necesare atât sănătatea, plăcerile pământești ale vieții, bunăstarea și siguranța materială a zilei de mâine, cât și independența unui cetățean liber, stăpân pe voința proprie și având anumite drepturi garantate. Aristotel susține că fericirea nu poate fi atinsă de oamenii unilaterali și mărginiți, ce urmăresc cu înverșunare o formă unică de satisfacție în viață, deoarece aceștia iau drept valoare-scop (plăcerea, avuția, puterea sau faima) ceea ce nu reprezintă decât un mijloc în vederea fericirii.

Ce reprezintă fericirea în concepția lui Aristotel? În primul rând, el afirmă că fericirea nu este o stare de moment, o clipă efemeră de mulțumire, ci reprezintă o condiție stabilă și statornică, obținută de către persoană pe termen lung, până la sfârșitul zilelor sale. Una dintre cele mai celebre afirmații ale lui Aristotel spune: așa cum cu o rândunică nu se face primăvară, la fel o singură zi sau un scurt răstimp nu fac pe nimeni absolut fericit.

În cartea sa, Metafizica, Aristotel face o diferență fundamentală între potență și act. În acest sens, tot ce apare pe lume, apare ca o sumă de puteri virtuale, iar schimbarea în natură și de asemenea în societate nu reprezintă altceva decât o evoluție spre realizare sau actualizare a acestor puteri virtuale. Astfel, embrionul întruchipează un om potențial, iar nașterea, creșterea și educația copilului, conduc literalmente la formarea omului. Un bloc de marmură conține în formă brută o infinitate de potențialități – poate deveni coloană dorică, piatră funerară sau statuie, în funcție de imaginația sculptorului care îl modelează, precum și de iscusința sa artistică. În viziunea aristotelică, fericirea reprezintă actualizarea maximă a potențialului fiecărei persoane, înflorirea ca om sau maxima realizare a umanității individului.

În sensul acesta, fericirea nu reprezintă o calitate intrinsecă. Nu putem afirma că un individ este fericit în sensul în care el este înalt sau scund, blond sau brunet, firav sau corpolent. Fericirea reprezintă condiția sau starea stabilă a persoanei care capătă și dezvoltă anumite valori-mijloc, denumite virtuți de către Aristotel. Termenul aristotelic areté, tradus în limbile moderne prin cuvântulvirtute, are anumite semnificații particulare ce se pierd prin traducere. Areté semnifică în primul rând excelență, cu alte cuvinte actualizarea maximă a esenței caracteristice unui lucru sau unei vietăți. Astfel, virtutea unui cuțit constă în a fi ascuțit, rezistent, elastic, ușor de întrebuințat etc.; prin aceste calități, cuțitul servește scopului pentru care a fost realizat. Virtutea câinelui de pază rezultă din dezvoltarea anumitor calități cum ar fi fidelitatea față de stăpânul său, curajul, inteligența, agilitatea, forța, etc., deoarece aceasta reprezintă esența lui. Virtutea medicului se cântărește prin știința sa de a diagnostica corect și de a recomanda cel mai eficient tratament, etc., pentru că în aceasta constă funcția socială sau misiunea oricărui medic.

În ce constă esența umană, adică totalul calităților particulare prin care o ființă poate fi numită om? Care sunt trăsăturile definitorii ale umanității? Aristotel, definește în primul rând omul ca zoon noetikon – animal rațional – și abia apoi ca zoon politikon – animal social. Cu alte cuvinte, primul atribut care deosebește omul de restul viețuitoarelor este rațiunea. În același timp, ține de om însuși ca el să se formeze și să conviețuiască cu semenii săi în societate. Plecând de la această definire a esenței umanității, Aristotel distinge două tipuri de virtuți ale omului. Virtuțile dianoetice țin de partea de intelect a omului. Acestea se învață prin exercițiul minții (geometria, istoria sau poezia) și sunt folositoare în special în ceea ce astăzi numim cariera profesională. Din punct de vedere moral cele mai importante sunt virtuțile etice. În grecește, ethos înseamnă obicei sau deprindere. Prin urmare, dobândirea virtuților etice presupune, pe lângă exercițiul rațiunii, și o practică îndelungată, un exercițiu perseverent în acțiune. Așa cum fără exercițiu nu putem învăța a cânta la un anumit instrument muzical ori tainele unui anumit sport, tot așa nu putem să devenim curajoși, cinstiți, sinceri, drepți sau mărinimoși numai lecturând sau ascultând discursuri despre aceste virtuți, ci este necesar să practicăm toată viața curajul, dreptatea sau mărinimia.

Caracterul cel mai pregnant al eticii aristotelice constă în aceea că ea nu se bazează pe reguli sau norme. Aristotel nu a conceput liste de norme morale de genul: Nu fura!, Spune adevărul!, Respectă promisiunile făcute! etc., norme prin a căror aplicare consecventă s-ar ajunge la fericire. El recomandă virtuțile etice sau altfel spus valorile morale cardinale: curajul, dreptatea, cinstea și mărinimia, prin prisma faptului că, prin exersarea îndelungată a acestora se formează omul de caracter care, prin natura sa dobândită, ca actualizare a potenței sale de umanitate, se deprinde să acționeze spontan doar potrivit acestor valori. Omului de caracter nu este necesar să i se tot spună: Fă astfel!; Nu fă așa!, deoarece bunele sale deprinderi îl ajută să urmeze necugetat calea virtuții, singura care duce spre fericirea adevărată și meritată.

Cu toate acestea, Aristotel a formulat un principiu etic general ca suport pentru luarea deciziilor corecte și pentru automodelarea virtuților prin exercițiu. Aristotel spunea despre virtute căeste calea de mijloc între două vicii, unul provocat de exces, celălalt de insuficiență. Cunoscut ca aurea mediocritas (în latină) sau ca regula căii de mijloc, acest principiu propune evitarea exceselor în tot ceea ce facem. Orice virtute are două manifestări extreme, în egală măsură nefavorabile împlinirii noastre depline. Curajul, de exemplu, se manifestă ca lașitate când este prea puțin sau ca îndrăzneală ori ca lipsă de chibzuință atunci când este în exces. Dreptatea poate fi exagerată fie prin prea multă îngăduință sau toleranță, fie prin severitate excesivă. În orice situație, omul virtuos trebuie să acționeze cu măsura potrivită, să evite manifestările extremelor și să urmeze calea de mijloc între acestea. La modul concret, un individ care prin firea lui este îndemnat să fie mai degrabă laș, trebuie să își impună singur efortul de a manifesta mai mult curaj în viață. De partea opusă a extremei, un individ pe care propria fire îl determină la asumarea unor riscuri nebunești, este sfătuit să încerce să fie cât mai temperat și mai cugetat în comportamentul său în situații riscante.

Precum se poate observa, în ciuda vechimii lor, ideile aristotelice sunt cât se poate de rezonabile și de mare actualitate. Există totuși suficiente limite sau anacronisme în etica lui Aristotel care trebuie depășite de către așa numiții neo-aristotelieni, teoreticieni ai zilelor noastre. Printre virtuțile etice recunoscute de Aristotel regăsim curajul, îngăduința, veselia, dreptatea, generozitatea, amabilitatea, prietenia. Lista virtuților cardinale predicate de către Aristotel este completată de către urmașii săi de astăzi de o serie valori precum loialitatea, respectarea promisiunilor, altruismul, responsabilitatea socială etc. Limita principală a eticii virtuților în varianta ei originală nu îi aparține însă lui Aristotel, ci lumii și vremii în care trăia, timpuri de mult apuse și de neregăsit în zilele noastre. Aristotel se raporta la democrația ateniană, cultivând idealurile etice ale aristocrației ateniene. Lumea în care trăia era încă relativ omogenă, bine fixată în tipare tradiționale, cu o cultură fără conflicte majore, generate de o prea mare diversitate. La întrebarea Ce este curajul?, grecii antici nu necesitau o definiție savantă, ei se raportau la niște modele exemplare, apreciate sau chiar adorate de toată lumea, fie personaje legendare, din poemele homerice, ca Agamemnon sau Ahile, fie personalități pline de glorie din istoria grecilor, ca Epaminonda sau Solon. Pentru greci să fii drept însemna să acționezi ca Priam sau Pericle; istețimea – să fii descurcăreț ca Ulysse. Elementul determinant în educația morală la Aristotel nu este studiul pur intelectual, erudit, ci imitația modelelor exemplare, care prin faptele și modul lor de a fi arată ce înseamnă a fi un om virtuos.

Din păcate pentru convingerile noastre morale, trăim astăzi într-o lume total diferită, deosebit de diversă, având opțiunea de a alege între niște modele exemplare foarte variate, chiar incompatibile și, foarte des, nedemne de urmat. Mass media ne inundă cu fastul peste măsură și cu strălucirea superficială a unor celebrități din sport, muzică comercială, staruri din lumea filmului sau modei, cu opinii de multe ori fade, cu opulența și insolența unor politicieni ai momentului sau cu suficiența și nerușinarea unor oameni parveniți peste noapte și prin mijloace de cele mai multe ori dubioase. Criminalii în serie, mafioții sau hoții se bucură de o notorietate superioară laureaților Premiilor Nobel sau a medicilor și profesorilor eminenți, a căror preocupări sunt incalculabil mai onorabile sub aspectul moral și mai benefice sub aspectul utilităților sociale. Așa se explică de ce în zilele noastre este mult mai complicat și mai greu să definim reperele valorice și virtuțile demne de a fi cultivate, spre binele individual și social în aceeași măsură. Pentru a răspunde unor întrebări precum: Care sunt virtuțile esențiale? și, mai apoi, pentru fiecare în mod separat –Care sunt modele cele mai potrivite?, avem nevoie de un studiu critic al alternativelor și de argumentarea rațională a opțiunilor considerate mai bune decât restul.

Ideea de bază a neoaristotelismului este faptul că miza fundamentală a educației morale este crearea omului de caracter. Virtuțile și deprinderile sale, formate și dezvoltate prin exercițiu stăruitor, vor îndruma omul de caracter mereu fără ezitări în luarea unor decizii cugetate și spre aplicarea lor consecventă. Un asemenea om nu are necesită prea multe reguli și restricții, deoarece prin natura sa bună va găsi mereu calea cea dreaptă.

Obiecția principală adusă lui Aristotel este că exclude sclavii din teoria lui morală – natura a voit să facă corpuri diferite omului liber și sclavului.Aristotel asimilează sclavul cu o unealtă însuflețită, cu o brută lipsită de rațiune și voință.

IMMANUEL KANT: IMPERATIVUL CATEGORIC– ETICA DATORIEI

Cea mai influentă dintre teoriile etice ale momentului este, fără îndoială, cea care continuă filosofia morală a lui Immanuel Kant. Una dintre întrebările de bază este: de ce ar trebui să fim morali? Aristotel susține că dezvoltarea virtuților etice este în beneficiul fiecăruia dintre noi, deoarece doar calea virtuții, specifică omului de caracter, conduce către adevărata și meritata fericire – scopul ori binele suprem al existenței umane. Aristotelismul recomandă un demers teleologic, centrat pe bine (cu sensul de fericire) ca scop final, absolut.

Immanuel Kant propune o viziune total diferită. În orientarea kantiană, oricât de benefice ar fi, consecințele actelor noastre sunt lipsite de orice fel de valoare morală dacă sunt consecințele unor gesturi întâmplătoare sau dacă le înfăptuim determinați de motive și intenții egoiste. Pentru Kant, intenția și nu efectele actului sunt cele care contează pentru stabilirea valorii sale morale.

Dar despre ce fel de intenții poate fi vorba? Oamenii sunt determinați de tot soiul de mobiluri și urmăresc o diversitate uimitoare de scopuri, toate fiind stabilite empiric sau psihologic. Care dintre acestea sunt într-adevăr valoroase din perspectivă morală? Aristotel susține că scopul suprem al omenirii este în mod natural fericirea, dar că fiecare individ înțelege fericirea în felul său propriu, după cum este ghidat de darurile sau defectele sale native, educația, mediul familial și mediul social, experiența sa de viață și de asemeni norocul sau neșansa proprie. Ar fi utopic să ne imaginăm fericirea mai mult decât o abstracție, un termen gol intrinsec, al cărui conținut depinde în întregime de factori aleatorii. De aici rezultă și disputele nerezolvate în privința naturii și condițiilor adevărateifericiri.

Kant nu neagă nicidecum tendința naturală a oamenilor de a fi fericiți și nici dreptul lor de a se strădui pentru dobândirea fericirii. El contestă cu toate acestea faptul că pe tendința sau năzuința naturală a oamenilor de a-și căuta fericirea se poate întemeia o teorie și mai cu seamă o practică morală. Mult timp profesor de logică și totodată spirit speculativ foarte riguros, Kant își propune abandonarea filosofiei morale tradiționale, ca o colecție complexă și haotică de recomandări și îndemnuri practice despre calea cea dreaptă și fericirea respectabilă a înțeleptului, pentru a o înlocui cu o teorie în adevăratul sens al cuvântului. Piatra de temelie este eliminarea integrală a elementelor empirice și pur psihologice din filosofia morală. La fel cum logica și matematica nu se bazează pe observarea modului concret în care gândesc practic diferiți oameni, ci pur deductiv, plecând de la câteva principii evidente intrinseci, tot așa etica nu poate fi doar o descriere a ceea ce cred și consideră de facto diferiți indivizi concreți, ci trebuie să demonstreze cu argumente clare un sistem coerent de reguli pe care orice om, în calitatea sa de ființă rațională, ar trebui să le priceapă, acceptând necesitatea aplicării lor în practică.

În concepția lui Kant, valoarea morală a faptelor proprii depinde exclusiv de intenția de a respecta anumite norme sau reguli ce definesc comportamentul etic. Altfel spus, suntem morali în acea măsură în care ceea ce ne ghidează în realizarea faptelor noastre nu este dorința de a ne fi nouă cât mai bine, deoarece ne vedem îndeplinite dorințele și interesele strict personale, ci dorința de a face totul potrivit anumitor reguli sau legi morale. Această viziune conform căreia nu valoarea vizată legitimează norma morală, ci, din contră, respectul normei atrage valoarea, poartă numele de deontologism.

Indiscutabil, nu orice conformism față de anumite norme sau reguli, oricare ar fi acelea, poate fi recunoscut drept comportament moral. Se pune astfel întrebarea:ce fel de reguli pot fi considerate legi morale? Ca și legile logice, în concepția kantiană, regulile morale ar trebui să prezinte două caracteristici fundamentale: universalitatea și necesitatea. Legile morale ar trebui să fie, în primul rând, universale, să aibă aceeași valabilitate pentru orice ființă rațională, adică, orice minte normală trebuie să accepte validitatea lor de îndată ce le concepe. În al doilea rând, trebuie să fie necesare, adică să se bazeze una pe cealaltă, să nu se contrazică între ele, la fel ca și propozițiile înlănțuite într-o demonstrație logică.

Ideea centrală a eticii lui Kant este aceea că obligațiile sau datoriile morale apar doar când concepem un standard de moralitate pentru orice ființă rațională. Sentimentul nu este absent în morala kantiană, dar el nu poate fi acceptat ca și ghid al acțiunilor proprii, ci trebuie subordonat în întregime judecății raționale. Căutarea unor judecăți morale universale îl conduce pe Kant la bine-cunoscutul său „imperativ categoric“. Legea morală nu poate fi condițională sau ipotetică, de forma: dacă vrei un anumit lucru (s-ar putea ca individul să nu dorească), atunci fă așa; și nu poate fi doar o maximă a prudenței, adică un îndemn, o recomandare, de care individul poate ține seama sau nu. Legea morală presupune o ascultare necondiționată: trebuie să faci cutare lucru, în orice situație, fie că îți convine sau nu.

Pentru a înțelege mai bine etica lui Kant trebuie să subliniem felul în care acesta răspunde la întrebarea: de ce trebuie să ne supunem imperativelor morale? La fel de bine ne-am putea întreba: de ce trebuie să respectăm legile logicii? Răspunsul este același la ambele întrebări – deoarece prin felul în care este alcătuită mintea noastră, suntem astfel construiți încât (exceptând, suferinzii de tulburări psihice) nu putem gândi altfel decât conform legilor logice ale rațiunii. Uneori nesocotim aceste legi logice, fie în mod deliberat, fie involuntar, însă validitatea lor universală nu este supusă semnului îndoielii de erorile psihologice săvârșite uneori de diferiți indivizi (la fel cum o greșeală de calcul a unei persoane nu anulează regulile calculului aritmetic). Logica arată cum ar trebuisăgândim corect iar morala ne spune cum ar trebuisăacționăm corect, în ciuda faptului că nu reușim de fiecare dată să facem acest lucru. În mod distinctiv față de legile logicii, care analizează doar lucrarea pe dinlăuntru a gândirii, regulile morale privesc acțiunea, având nevoie de lucrarea pe dinafară a voinței orientate de rațiune și nu de instincte și de sentimente. Voința condusă de rațiunea universală se numește rațiune practică, în limbaj kantian. Imperativul moral nu ne este impus de către o autoritate exterioară sau de către o forță străină, el este formulat de însăși rațiunea noastră proprie și tocmai de aceea trebuie respectat. Noi înșine știm ce trebuie să facem, fără a primi ordine de la nimeni. Nu de puține ori nu ascultăm de propria noastră rațiune practică și greșim, cel mai frecvent datorită slăbiciunii voinței proprii. Acest aspect însă este irelevant în privința validității universale și necesare a imperativului categoric.

În teoria lui Kant, există un unic imperativ categoric, căruia acesta îi găsește trei formulări diferite, fiecare dintre ele scoțând în relief un alt aspect al condiției morale.

Prima formulare a imperativul categoric sună astfel: acționează numai conform acelei maxime prin care să poți vrea totodată ca ea să devină o lege universală. Reluând, Kant spune: imperativul universal al datoriei ar putea fi exprimat și astfel: acționează ca și când maxima acțiunii tale ar trebui să devină, prin voința ta, lege universală a naturii“. Concret, Kant sugerează să stabilim inițial principiul pe baza căruia acționăm, numit de el maximă. Acestuia îi aplicăm ulterior testul de consistență, pentru a vedea dacă ne putem dori ca maxima propusă să fie urmată de către oricine. Testul acesta de consistență poate fi ratat în două moduri:

un principiu moral devine invalid ori de câte ori universalizarea sa ar face ca aplicarea acestuia să fie imposibilă. Să împrumuți bani de la o bancă sau de la un prieten, cu făgăduința de a restitui banii împrumutați, este posibil doar dacă tranzacția se bazează pe regula universală a obligației de onorare a promisiunilor făcute. Dacă maxima pe baza căreia acționează cel care face împrumutul ar fi: promit să restitui banii doar dacă îmi convine, rezultatul ar fi dispariția în foarte scurt timp a instituției sociale a diferitelor forme de împrumut. Posibilitatea în sine ca unii indivizi să fie escroci, creditând bani fără intenția de restituire, se bazează pe existența unei majorități dense de oameni corecți și cinstiți; dacă toți ar fi escroci, însăși posibilitatea escrocheriei ar fi compromisă.

o regulă de acțiune poate pica testul de universalitate și în cazul în care persoana care ar dori să o urmeze s-ar contrazice în aplicarea ei. Unele maxime pot fi universalizate fără a conduce la contradicții interne, de genul celei menționate mai sus. Kant dă următorul exemplu: să presupunem principiul: oamenii ar trebui să aibă numai ceea ce câștigă ei înșiși. Principiul poate fi universalizat fără a se autocontrazice, însă ar suferi modificări fundamentale în cazul în care, la nevoie, individul ar crea o excepție de la regulă, spunând: fiecare trebuie să aibă numai ceea ce dobândește prin forțe proprii, în afara cazurilor în care ar avea nevoie de ajutorul altcuiva. Cel puțin în copilărie sau la bătrânețe, orice om rezonabil s-ar vedea nevoit să își dorească ajutorul din partea celorlalți. În acest caz această maximă modificată înseamnă cu totul altceva decât maxima inițială: nu mai suntem în fața unui imperativ categoric, ci a unei reguli condiționale sau ipotetice.

În prima formulare, imperativul categoric se aseamănă chiar unei legi logice, deoarece este pur formal. El nu enunță ceva pozitiv, concret, de forma respectă-ți promisiunile! sau ajută-ți aproapele!, el propune doar o normă abstractă: acționează în așa fel încât să poți dori tu însuți ca maxima după care te ghidezi să fie o lege universal valabilă pentru toți. Formalismul este de departe imputația cea mai ades adusă la adresa eticii kantiene. Însă în spatele acestui formalism se găsesc o mulțime de idei profunde, pline de conținut. La o analiză mai atentă, observăm că, în multe privințe, imperativul universalității seamănă foarte mult cu Regula de Aur: ce ție nu-ți place, altuia nu face, cu deosebirea majoră că, în viziunea kantiană, nu plăcerea individului, ci rațiunea universal umană sau cea practică trebuie să decidă asupra posibilității de validare a principiului moral.

A doua formulare a imperativului categoric:acționează astfel ca să folosești umanitatea atât în persoana ta, cât și în persoana oricui altuia totdeauna în același timp ca scop, iar niciodată numai ca mijloc. Ideea universalității și necesității legilor morale este în strânsă legătură cu înțelegerea eticului ca domeniu al egalității tuturor oamenilor în calitatea lor de ființe umane raționale. Un om acționează moralmente corect când nu își arogă lui însuși avantaje și privilegii în detrimentul altora, ci recunoaște faptul că toți oamenii au dreptul în egală măsură de a beneficia de același tratament.

Deși o altă critică frecventă adusă eticii kantiene este excesul deontologist, adică un accent unilateral pus pe respectarea regulilor și ignorarea valorilor, iată că în a doua formulare a imperativului categoric, să-l numim principiul respectului, Kant afirmă în fapt valoarea supremă a moralității – umanitatea. Omul ca atare reprezintă valoarea supremă. Prețul său nu poate fi evaluat în bani sau altcumva, valoarea acestuia cerându-se respectată mai presus de orice. Individul este un scop intrinsec, absolut. De aceea nimeni nu poate acționa corect din punct de vedere etic dacă îi consideră și tratează pe ceilalți doar ca pe niște mijloace în atingerea scopurilor personale. Dacă cineva pretinde să fie respectat de către ceilalți în calitate de om, atunci (în conformitate cu principiului universalității) trebuie să accepte și dreptul celorlalți la a fi, la rândul lor, respectați în egală măsură de către persoana în cauză sau de către oricine altcineva.

Umanitatea ca scop intrinsec sau ca valoare supremă este adesea supusă unor critici nejustificate, bazate pe o neînțelegere. Kant recunoaște explicit faptul că trebuie să ne folosim unii de alții; un profesor este un mijloc de educație pentru elevii săi; un vânzător este un mijloc de prestare a unor servicii comerciale; un muncitor este un mijloc de producție etc. De aceea el subliniază faptul că principiul respectului nu înseamnă altceva decât să nu-i tratăm niciodată pe cei din jur doar ca simple mijloace, ținând totdeauna seama că cei de care ne folosim sunt, la fel ca și noi, ființe umane, cărora le datorăm considerație și respect. În același timp, datorită înclinării multora dintre noi spre comportamente egoiste, se înțelege în mod unilateral imperativul categoric, în cea de-a doua formulare, ca datorie de a proteja umanitatea din ființa celorlalți. Umanitatea ca atare trebuie respectată, spune Kant, inclusiv în propria ființă, ceea ce înseamnă că toți avem datoria nu doar de a-i respecta pe ceilalți, dar și de a ne apăra demnitatea proprie de câte ori ea este nerespectată de către alții.

A treia formulare a imperativul categoric – principiul autonomiei, enunță idea voinței oricărei ființe raționale ca voință universal legislatoare.De aici se desprinde calitatea esențială și definitorie a omului:libertatea voinței raționale. Ceea ce trebuie respectat în orice ființă umană este tocmai capacitatea ei de a-și conduce comportamentul pe baza unor decizii conștiente. Nu este vorba aici doar un formalism gol, întrucât Kant exprimă în această formulare temeiul ontologic sau metafizic al moralității și anume libertatea voinței. Și nu doar o voință arbitrară, cu un potențial activ și energetic la dispoziția oricăror pofte și dorințe, ci de puterea noastră de a acționa, stăpânită de disciplina și rigoarea rațiunii universale. Kant expune și argumentează prin această idee cea mai originală și cea mai profundă dintre ideile sale etice: a fi moral înseamnă a te supune propriilor tale reguli, neimpuse de vreo forță sau autoritate exterioară, cu condiția ca aceste reguli să fie confirmate de rațiune ca legi universal valabile, deoarece prin aplicarea lor practică umanitatea din fiecare individ, ca valoare absolută, este cel mai bine pusă în valoare și respectată. Fiind conștient de noutatea ideilor sale, Kant spunea: se vedea că omul este legat de legi prin datoria lui, dar nimănui nu-i trecea prin gând că el nu este supus decât propriei lui legislații și că această legislație este totuși universală, și că el nu este obligat să acționeze decât conform voinței lui proprii, care însă, potrivit scopului ei natural, este universal legislatoare.

Kant nu rezolvă toate problemele delicate ale eticii, dar este cel mai aproape de întemeierea eticii ca disciplină teoretică riguroasă. De subliniat încă o dată ideile sale definitiv rămase ca achiziții în filosofia morală:

Spațiul existențial și baza moralității este libertatea voinței independente; de fiecare dată când acționăm subordonați unei forțe exterioare suntem în afara moralității.

Independența voinței ne conduce pe calea moralității doar atunci când nu acționăm în vederea unor avantaje și interese proprii, în detrimentul altora, ci când suntem ghidați de un principiu universal valabil; ori de câte ori ceea ce vrem să facem nu am putea dori să fie făcut de către oricine, inclusiv împotriva noastră, nu suntem morali.

Acest principiu nu cere decât recunoașterea umanității din oricare individ ca scop în sine sau valoare absolută; ori de câte ori îi tratăm pe ceilalți numai ca pe niște simple mijloace în folosul nostru nu suntem morali.

Filosofia morală a lui Kant se separă drept cea mai semnificativă dintre teoriile etice actuale nu doar prin calitățile sale intrinseci, ci și din cauza faptului că are tendința de a absorbi ca pe niște variante și alte curente de gândire. În etica datoriei este inclusă și etica drepturilor umane fundamentale.

Criticiaduseteorieikantiene:

Nimic nu ne garantează că o acțiune este săvârșită exclusiv din respect pentru lege.

Este îndoielnic că ar exista acte care provin doar din intenția de a respecta legea.

Se limitează la a integra conținuturile etice în cadru logic și face abstracție de dimensiunile afective ale omului.

Formalismul: imperativul categoric nu are substanță, este trivial și pur formal și nu formulează nici un principiu al datoriei.

Rigiditatea: teoria morală kantiană este acuzată că ar duce la reguli rigide, stricte care nu iau în considerare diferențele între cazuri.

Abstractizarea: Kant identifică principii etice, dar ele sunt pre abstracte pentru a ghida acțiunea, deci teoria nu are finalitate practică.

BENTHAM ȘI MILL: UTILITARISMUL

Utilitarismul a fostconceput de către Jeremy Bentham și a fost restructurat în forma sa clasică de către John Stuart Mill. Acesta adoptă o perspectivă consecvențialistă, conform căreia fapta bună nu este definită prin intențiile ce stau la originea ei sau prin scopurile ce sunt urmărite de către agent, ci prin efectele sau consecințele sale. Utilitariștii consideră că bun este omul care face mereu sau de cele mai multe ori fapte bune, căutând să răspundă mai întâi la întrebarea: ce înseamnă o faptă bună? sau când faptele noastre pot fi considerate bune?Răspunsul lor este imediat și, aparentcel puțin, cât se poate de simplu: actele morale sunt cele care, prin consecințele lor, fac să se extindă în lume binele, iar cele imorale fac să sporească răul în lume.

La întrebarea:ce sunt binele și răul?, utilitariștii au găsit un răspuns aparent la fel de simplu și de direct: binele înseamnă fericire iar răul înseamnă, prin opoziție, nefericire. Bentham spune: o acțiune poate fi considerată conformă principiului utilității…atunci când tendința ei de a spori fericirea comunității este mai mare decât aceea de a o diminua. Până aici, se pare că utilitariștii continuăviziunea lui Aristotel. Ei se despart însă radical de etica virtuților prin precizarea că fericirea reprezintădobândirea plăcerii și evitarea suferinței, iar nefericirea, asociată răului, reprezintăabsența plăcerii și intensificarea suferinței. Prin urmare, utilitariștii se înscriu în tabăra hedonismului, detestat și aspru combătut de către Aristotel. Totuși, gânditorii utilitariști nu fac parte din clasa hedoniștilor antici, deoarece ei nu cultivă egoismul și interesul unic față de plăcerile și suferințele strict personale. Preocupați de reforma justiției, necesară construcției unei societăți moderne cât mai juste, Bentham și Mill cultivă un soi de hedonism social, bazându-se pe următorul principiu utilitarist: concepția care acceptă ca fundament al moralei Utilitatea sau Principiul Celei Mai Mari Fericirisusține că acțiunile sunt corecteîn măsura în care ele tind să promoveze fericirea și sunt incorecteîn măsura în care tind să producă inversul fericirii. Prin fericire se înțelege plăcerea și absența durerii; prin nefericire, durerea și privarea de plăcere. Trebuie adăugată însă precizarea că principiul celei mai mari fericiri își evidențiazăcomplet semnificația utilitaristă doar în momentul în care se spune că maximum de plăcere este moralmente corect abia atunci când se răsfrânge nu doar asupra unui singur om, ci asupra cât mai multor indivizi.

În varianta originală concepută de Bentham, teoria utilitaristă a intenționat să ofere legislatorilor un criteriu punctual și pozitiv de structurare a prevederilor juridice, astfel încât acestea să fie compatibile cu moralacât mai deplin. Pentru aceasta, însă, era necesar ca morala să treacă dincolo de stadiul speculațiilor filosofice vagi și abstracte, deseori în relații conflictuale. Deoarece spiritul științific presupune exactitate conceptuală, raportare la datele de facto și măsurători riguroase ale fenomenelor studiate, Bentham a încercat să traseze etica într-o manieră cantitativistă, concepând un soi de aritmetică a plăcerii, destinatăsă permităcalculul diferitelor hotărâri sub aspectul consecințelor lor. Astfel de calcul presupune cu necesitate logică postulatul echivalenței calitative a tuturor plăcerilor și suferințelor posibile. Nu putem însă măsura cu aceleași unități de măsură distanțele și perioadele de timp, volumele, masele sau densitățile, deoarece între aceste proprietăți fizice există diferențe calitative fundamentale. Plăcerile și durerilese pot compara din punct de vedere cantitativ doar dacă toate sunt unitare sau de valoare egală în ceea ce privește calitatea lor. Bentham declară în mod categoric că nu există plăceri mai bune decât altele; plăcerea citirii unui sonet de Shakespeare nu este cu nimic superioară celei oferite de un joc de copii; plăcerea de a mânca ceva (orice) nu este mai presus calitativ decât plăcerea câștigătorului premiului Nobel pentru medicină etc. Variatele plăceri se deosebesc doarpe criterii cantitative: unele sunt mai durabile, mai intense și mai economice, deoarecenecesită un consum mai redus de energie pentru dobândirea lor. În varianta lui Bentham,morala utilitaristă solicită tot timpul alegerea acelei modalități de acțiune ale cărei rezultate oferă cantitatea maximă de plăcere nu doar și nici măcar în primul rând pentru noi înșine, ci pentru cât mai mulți oameni posibil și nu doar în viitorul imediat, ci pe termen cât mai îndelungatposibil.

Dacă premisa lui Bentham ar fi validă și utilizabilă, atunci s-ar putea determina care dintre actele și deciziile dintre care putem alege sunt cele mai echitabile, astfel încât societatea să aibă doar de câștigat, din prisma faptului că un mare număr de oameni vor beneficia de efectele acestor acte și decizii. Felul în care Bentham focalizează analiza filosofică numai asupra consecințelor unei singure fapte sau decizii morale a fost ulterior numit act utilitarianismadică utilitarism al actului (singular), care caută să aprecieze fiecare faptă după criteriile aritmeticii plăcerii. Din acest punct de vedere radical consecvențialist, intenția unui act nu are relevanță; contează doar consecințele. Dacă scoatem din orice context, fapta unui individ care salvează de la înec copilul unui om foarte bogat cu intenția de a cere o recompensă materială substanțială este mai bună, din perspectiva utilitaristă, decât încercarea eșuată a unui alt individ de a determina autoritățile să ia măsuri de prevenire a pericolului de înec. Primul individ a avut intenții neonorabile, desigur, dar acțiunea lui s-a încheiat cu salvarea copilului; cel de-al doilea a fost motivat de cele mai bune intenții, dar acestea au rămas nematerializate.

Bineînțeles, atunci când judecăm valoarea unui individ trebuie luat în considerare întregul său mod de a fi: un hoț și un bețiv rămâne hoț și bețiv, chiar dacă, mergând la furat, beat fiind a salvat din foc persoana pe care tocmai dorea să o jefuiască. Însă fapta lui în sine, salvarea persoanei de la moarte, rămâne meritorie din punct de vedere etic. La fel, un om integru și onest de-a lungul vieții sale rămâne un om onorabil per ansamblu, chiar dacă, într-o anumită conjunctură a mințit.Minciuna ca atare este, în funcție de efectele negative produse (sunt și minciuni care fac mai mult bine decât rău) o faptă reprobabilă. Cât de mult sau de puțin contează intențiile agentului în determinarea unei fapte morale reprezintă o problemă filosofică, care nu poate fi dezbătută decât speculativ, plecând de la anumite definiții ale moralității.

Utilitarismul actului singular este însă neconvingător nu doar sub aspectul relevanței sale filosofice; teoria lui Bentham este logic lipsită de consistentă și neadecvată practic.

Obiecțiile cele mai semnificative față de această concepție sunt:

Plăcerile și suferințele nu sunt nicidecum echivalente sub aspect calitativ. Plăcerea unui individ de a bea sau de a maltrata alte persoane nu poate fi egalată cu plăcerea altuia de picta, a cânta sau de a-și învăța copiii o limbă străină. La fel, durerea unuia care s-a lovit cu un ciocan peste mână nu este aceeași cu durerile unei femei care naște. Utilitarismul lui Bentham ar condamna băutura în exces sau violențadeoarececauzează mai multă suferință decât plăcere în lume și ar legitima durerile nașterii, pentru că efectele lor ulterioare sunt pozitive. Indiferent însă de acest lucru, plăcerile și suferințele enumerate sunt inegale prin ele însele sub aspectul semnificației și valorilor lor morale.

Plăcerile și durerile nu sunt cu adevărat cuantificabile. Care este metrul, kilogramulsau secundaplăcerii? Cum am putea însuma sau scădea cantitățile de plăcere ale unui singur om, când nici măcar omul însuși nu ar putea spune, decât cu aproximație relativă, dacă simte o plăcere mai intens decât alta? Cu atât mai puțin putem să ne imaginăm felul în care s-ar putea stabili diferențele cantitative la compararea plăcerilor și suferințelor mai multor oameni diferiți. Cu cât este mai mare sau mai mică plăcerea unui om de a bea o bere în comparație cu prietenii din anturaj? Cu cât întrece plăcerea unui individ de a citi poezie satisfacția altui om de a asculta muzică, de a juca volei sau de a face drumeții? Ideea în sine este atât de absurdă, încât totul se ruinează când dorim să trecem de la teorie la practică.

Chiar dacă plăcerile și durerile ar fi strict comensurabile, nu avem capacitatea de a vedea în perspectivă cu destulă siguranță efectele totalizate ale actelor noastre pe termen mediu și lung. Cum poți ști că omul salvat astăzi de la înec nu va ucide într-un viitor apropiat alte cincisprezece persoane într-un accident de circulație, conducând în stare de ebrietate? Sau de unde poți fi sigur de faptul că omul pe care nu l-ai dus la spital, deși zăcea la pământ, nu este un savant care, peste câțiva ani, ar fi descoperit principiile unei arme de distrugere în masă? Doar dacă fiecare dintre noi ar egala în clarviziune și omniștiință providența divină am putea prevedea care dintre actele noastre va produce cantitatea cea mai mare de plăcere și cât mai puțină suferință pentru un număr de oameni cât mai mare. Calculul imaginat de Bentham mai necesită un postulat impracticabil, și anume existenta așa-numitului observator ideal, a cărui capacitate de previziune i-ar permite să vadă în viitorul cel mai îndepărtat toate consecințele unui act asupra tuturor ființelor umane.

În fine, utilitarismul lui Bentham mai suferă o critică greu de depășit. Dacă o anumită hotărâre are efecte pozitive asupra unui număr mare de oameni, atunci ea este scuzabilă din punct de vedere moral, chiar dacă asupra unei minorități ea are efecte cât se poate de negative. Dacă, de exemplu, numărul simpatizanților naziști din toată lumea pe deplin satisfăcuți de exterminarea evreilor ar fi semnificativ mai mare decât al nefericiților evrei duși în camera de gazare, atunci soluția finalăa lui Hitler ar fi legitimă, din moment ce cantitatea totală de plăcere a unora ar exceda cantitatea totală de suferință a celorlalți. Firește, Bentham nu ar fi acceptato astfel de interpretare a unui caz voit excesiv, însă, aplicată constant, teoria saconduce la astfel de consecințe inadmisibile.

Toate aceste lipsuri au făcut ca utilitarismul lui Bentham, în ciuda intențiilor sale generoase, să nu fie primit cu entuziasm, ci, din contră, el a fost atacat cu mare virulență. John Stuart Mill a încercat să reformuleze utilitarismul, astfel încât măcar unele din obiecțiile menționate să poată fi respinse.Lui îi datorăm varianta clasică a teoriei utilitariste.

John Stuart Mill păstrează neschimbat principiul utilitarist al maximei fericiri (plăceri) pentru cât mai mulți, dar face un compromis bunului simț, admițând că nu toate plăcerile au aceeași valoare: unele plăceri, cu precădere cele spirituale, sunt superioare celor triviale șivulgare. Mill afirmă: Recunoașterea faptului că unele genuri de plăcere sunt mai dezirabile și mai valoroase decât altele e pe deplin compatibilă cu principiul utilității. Ar fi absurd ca, în condițiile în care, atunci când evaluăm un lucru, o facem atât din punctul de vedere al cantității cât și al calității, evaluarea plăcerilor să fie făcută numai sub aspect cantitativ. Această concesie este însădevastatoare proiectului lui Bentham. Din moment ce unele plăceri sunt calitativ superioare altora, nu se mai poate calcula o ipotetică sumă aritmetică a tuturor plăcerilor ce decurg dintr-o anumită decizie morală.Este posibil astfel ca plăcerea lui Einstein de a elabora teoria relativității sau a lui Michelangelo de a picta Capela Sixtină valorează infinit mai mult decât plăcerea a zeci de mii de pierde-vară, care își degustă cu satisfacție băutura. La fel este posibil ca plăcerea unui singur copil subnutrit de a gusta o masă bunăsă fie infinit mai de preț decât plăcerile tuturor esteților rafinați care admiră un tablou de Picasso sau muzica lui Chopin. Părerile sunt împărțite și e posibil ca însăși problematizarea în acești termeni să fie greșită.

Alte dificultăți apar la întrebările: cine stabilește ierarhia valorilor?, cine sunt specialiștiisau experții în măsură să dispună că știința și arta, de exemplu, oferă plăceri superioare luptei politice sau religiei? Acum câteva secole, se putea invoca autoritatea religiei, pe care însă utilitarismul o contestă și încearcă să se bizuie pe spiritul pozitiv, științific. Știința însă nu își poate folosi metodele specifice de cunoaștere a realității în stabilirea unor ierarhii axiologice. Știința e neutră față de valori, exceptând în mod firesc adevărul. Adevărurile științifice se pot însă utiliza în scopuri total opuse sub aspectul efectelor asupra umanității. Aceleași principii și legi științifice stau la baza centralelor nucleare și bombelor atomice, a vaccinurilor vindecătoare și a virușilor epidemiilor mortale; laserul poate fi un bisturiudeosebit de performant sau o armă extrem de letală, iar ultimele descoperiri genetici fac posibile totodată miracole în tratarea unor boli sau deformații ereditare, dar și crearea de monștri.

John Stuart Mill a încercat să înlăture și ultima obiecție la adresa utilitarismului – aceea că, după criteriilor utilitariste, o faptă blamabilă în sine poate fi justificată moral dacă pe termen lungdetermină consecințe favorabile majorității. Astfel, Mill modifică abordarea lui Bentham asupra faptelor izolate și propune în locul așa-numitului case-by-case sau act utilitarianism o variantă de rule utilitarianism – utilitarismul regulativ. Conform acestei noi viziuni, o anumită faptă nu poate fi apreciatădoar prin calculul (imposibil în sine) al tuturor plăcerilor oferite într-un viitor relativ unui număr cât mai mare de beneficiari. Experiența înmagazinată de omenire de-a lungul istoriei a demonstrat practic faptul că anumite strategii decizionale și acționale sunt, mai degrabă decât altele, de natură să ducă la rezultate majoritar pozitive. Această experiență s-a concentrat în anumite norme sau reguli morale, a căror folosire oferă, dacă nu garanția certă pe deplin a valorii etice, cel puțin șanse de realizare a eiapreciabile. În concluzie, în concepția lui Mill, a decide și a acționa pentru binele câtor mai multor oameni înseamnă a urma acele reguli de comportament dovedite de-a lungul timpului de natură a asigura un maximum de satisfacție. Este posibil ca o ilegalitate, comisă acum, să promită a fi benefică pentru mulți într-un viitor previzibil; ea nu mai poate fi legitimă din punct de vedere al utilitarismului regulativ, pentru că încalcă o regulă socială, care cere să nu încalci legea, să nu minți, să nu furi, să nu înșeli, să-ți respecți promisiunile etc. – adică lucruri știute dintotdeauna.

Încercarea lui Mill de salvarea utilitarismul, făcându-l să se reconcilieze cu evidențele simțului comun, ajunge să-l desființeze ca teorie independentă șicoerentă. Încercările ulterioare de reformulare a doctrinei utilitariste, mergând pe direcția regulativă, au apropiat această teorie din ce în ce mai mult de etica inspirată de gândirea kantiană.

Obiecțiiaduseutilitarismului:

Însumarea imparțială a utilităților ignoră model în care este răspândită utilitatea în rândul oamenilor.

Ar putea apărea situații în care bunăstarea generală a societății să fie sporită pe seama membrilor individuali.

Omul este o ființă mult mai complexă, el nu este doar receptor al durerii și al plăcerii. El are proiecte, sentimente și inițiativă. Nu orice acțiune care aduce fericire sau este utilă pentru noi este și morală. (exemplu: favoruri financiare, sexuale, etc.)