Perspectiva Adoptarii Euro de Catre Romania

LUCRARE DE LICENȚĂ

Perspectiva adoptării Euro de către România

Perspectiva adoptării Euro de către România

Introducere

Uniunea Europeană reprezintă un spațiu economico social și politic, în construcție, de o natură și consistență diferită față de formele tradiționale de grupare a intereselor de natură economică și socială la scară societală.

Procesul de formare și consolidare a spațiului european a presupus o serie de transformări ale structurilor economice și socio-politice, care s-au concretizat în formele îmbrăcate de-a lungul timpului: zona de camerã liberă, care reprezintă acea formă a integrării prin care două sau mai multe țări convin să înlăture barierele tarifare și netarifare dintre ele, pe baza unui acord prefențial de comerț, dar fiecare țară își menține propriile bariere comerciale în comerțul cu țările nemembre; uniunea vamalã, ca formă de integrare prin care țările membre înlătură toate barierele în comerțul desfășurat între ele și adoptă un tarif vamal extern comun față de terți; piața comunã, care reprezintă o uniune vamală în cadrul căreia liberalizarea mișcării bunurilor și a serviciilor este acompaniată de liberalizarea mișcării fluxurilor de factori între țările membre; piața internã, forma care presupune, în afara realizării unei piețe comune pentru libera circulație a bunurilor și serviciilor, creșterea coeziunii economice, armonizarea politicii sociale, consolidarea instituțiilor comunitare; uniunea economicã și monetarã, care se formează, pornind de la piața internă unică, în cadrul căreia are loc creșterea gradului de armonizare a politicilor economice naționale, în special a celor vizând sfera monetar financiară, până la adoptarea unei monede unice și a unor instituții comune de gestionare a chestiunilor monetar financiare la nivel comunitar; integrarea economicã completã (sau totală) ca ultim stadiu al integrării în cadrul căruia unificarea politicilor economice este întregită prin stabilirea unei unități supranaționale ale cărei decizii sunt obligatorii pentru statele membre.

Integrarea economică completă presupune parcurgerea tuturor etapelor descrise anterior, spațiul integrat căpătand trăsături apropiate de cele ale unei economii naționale: instituții comune care guvernează cu ajutorul unei legislații comune utilizand un buget comun și adresandu-se unei piețe de producție și de desfacere comună; utilizarea unei monede unice și a unui sistem bancar omogen, a politicilor interne și externe comune.

În prezent, Uniunea Europeană se află în faza de construcție a Uniunii Economice și Monetare. Din Uniunea Economică și Monetară, ca formă de integrare, fac parte toate cele 27 de state membre ale Uniunii Europene, cu deosebirea că unele dintre ele (Austria, Belgia, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia și Spania) au adoptat moneda Euro, iar celelalte state membre, nu îndeplinesc criteriile de convergență.

Privită ca o etapă superioară a integrării multinaționale, Uniunea Economică și Monetară este rezultatul adâncirii, a intensificării integrării și presupune: politică monetară comună; strânsa coordonare a politicilor economice ale statelor membre; moneda unică; liberalizarea fluxurilor de capital și un sistem instituțional care să coordoneze și să administreze politica monetară.

Statele membre ale Uniunii Europene au încercat să transforme “piața comună” într-o piață unică în care bunurile, serviciile, persoanele și capitalul pot circula liber. Prin urmare, Uniunea Economică și Monetară a reprezentat unul dintre obiectivele oficiale ale integrării europene. Euro permite statelor membre să-și dezvolte schimburile comerciale și reduce totodată dependența față de dolar, întărind astfel poziția politicii economice a Uniunii Economice și Monetare.

Lucrarea prezintă în ansamblu aspecte referitoare la aderarea țării noastre la Uniunea Economică și Monetară. În prima parte a lucrării se au în vedere fazele prermergătoare constituirii Uniunii Monetare Europene, cu Mecanismul “șarpelui monetar” și Sistemul Monetar European; în cea de-a doua parte, se trece la o analiză a crearii Uniunii Monetare, cu Planul Delors, Tratatul de la Maaastricht, Consiliul European de la Madrid, extinderea Uniunii Monetare Europene și opiniile privind viitorul Zonei Euro în contextul actualei crize economico-financiare; iar în cea de-a treia parte la perspectiva adoptarii euro de către România, cu condiții de aderare la Zona Euro și efectele adoptarii euro în România.

Euro înseamnă o politică monetară fermă cu un singur obiectiv fundamental: stabilitatea în plan monetar. În același timp, introducerea monedei euro pune bazele unui edificiu la a cărui ridicare va trebui să participăm cu toții.

Pentru a nu se transforma într-o realitate tot mai îndepărtată, economia românească trebuie să fie axată pe politici de stabilizare, care să aducă în următorii ani, o încercare de apropiere a indicatorilor macroeconomici de limitele impuse de Uniunea Europeană.

Abordarea participării la ERM II, constituie o componentă deosebit de importantă a traiectoriei economiei românești către integrarea deplină în Uniunea Economică și Monetară. Momentul intrării în ERM II trebuie ales, încât un interval de doi ani de participare la acesta să fie suficient pentru satisfacerea criteriilor de convergență nominală.

Totodată, adoptarea rapidă a monedei euro i-ar ajuta pe cei care au datorii mari în euro, dar au venituri în monedele țărilor care aspiră la intrarea în zona euro. Grăbirea adoptării euro are însă costuri, care s-ar putea să fie mai mari decât beneficiile date de eliminarea riscului valutar.

Capitolul I

Fazele premergătoare constituirii Uniunii Monetare Europene

Bottom of Form1.1. Experiențe de Unificare Monetară Europeană

Sfârșitul celui de-al doilea război mondial a modificat radical datele economice și politice ale lumii. Europa a ieșit din acest război slăbită și divizată, iar în loc să se afirme ea însăși pe plan internațional a fost condamnată să depindă de confruntarea dintre cele două superputeri SUA și URSS spațiul european fiind în final împărțit în două blocuri constituite în jurul acestora.          Top of Form

Conștiința unui declin economic, politic sau chiar cultural al Europei a dat naștere, după sfârșitul războiului, la nivelul statelor din Europa Occidentală, la un important curent de opinie în favoarea Uniunii Europene. 

Într-un asemenea context, dacă ideea construcției europene devenea tot mai pregnantă, planau totuși unele ezitări cu privire la conținutul său: limitele geografice ale Europei; obiectul – Europa va fi economică, socială, culturală, militară sau politică; natura – o Europă a cooperării sau una supranațională; procedura – trebuia să se aibă în vedere o integrare economică care să ducă la o integrare politică sau dimpotrivă să se stabilească mai întâi instituțiile politice susceptibile să constituie un motor al viitoarei solidarități economice. 

Winston Churchill a fost primul care s-a manifestat în acest sens, care a adresat la 19 decembrie 1946 un apel la unitate, propunând crearea unor “State Unite ale Europei”, care să aducă “fericire, prosperitate și glorie oamenilor de pe continentul devastat”. În concepția sa, primul pas spre reconstruirea familiei europene trebuia să fie o asociere între Franța și Germania, motivele fiind, în primul rând, de ordin politic.

Top of For Plecând de la această idee, în evoluția ulterioară a țărilor Europei de Vest se disting trei evenimente cu semnificație deosebită pentru ceea ce avea să urmeze: Tratatul de la Roma, Planul Werner și formarea Șarpelui Monetar European. 

A. Tratatul de la Roma. Ideea lui Churchill a prins contur în anul 1952, atunci când șase țări vest-europene au creat Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO). Analiștii au considerat constituirea CECO ca pe un vestitor al unei cooperări politice mai puternice, previziunile lor concretizându-se mai târziu. 

În anul 1958, RFG, Franța, Belgia, Olanda, Luxemburg și Italia au ratificat Tratatul de la Roma, creând prin acesta Comunitatea Economică Europeană (CEE). CEE a avut ca principale obiective: reducerea barierelor comerciale, eficientizarea politicilor economice, coordonarea politicilor în domeniul agriculturii și transporturilor, înlăturarea măsurilor care limitau libera competiție și promovarea mobilității forței de muncă și capitalului între țările membre.

Bottom of Form       Însă, Tratatul de la Roma nu a prevăzut sau anticipat crearea unei Zone Monetare Europene, ci doar coordonarea politicilor economice ale statelor membre. Aspectele monetare – așa cum rezultă din art. 105 și 107 – se referă la “necesitatea unei politici a ratelor de schimb și a stabilității monetare”. În ceea ce privește politica monetară, coordonarea s-a realizat în cadrul Comitetului Monetar, organism format din reprezentanții băncilor centrale și ai ministerelor de finanțe. Cu toate acestea, mișcările de capitaluri au rămas, în multe țări, foarte strict reglementate și supuse controlului valutar, ceea ce a împiedicat atât efectuarea de plasamente în străinătate, cât și deținerea de conturi în valută, chiar și la băncile autohtone.

Integrarea s-a întărit în anul 1967, atunci când prin Tratatul de fuziune între CEE, CECO și EURATOM (Comunitatea Europeană a Energiei Atomice), s-a structurat un acord mai larg și mai puternic, cunoscut sub numele de Comunitatea Europeană.

Încă de la început, idealul european, în componentele sale economice și monetare, a avut o bază politică. Scopul final era unificarea politică și economică a celor șase state semnatare, chiar dacă Tratatul de la Roma nu prevedea o integrare a politicilor monetare, de credit și ale ratelor de schimb.

B. Raportul Werner. La sfârșitul anilor '60, Acordul de la Bretton Woods a prezentat semne tot mai dese de slăbiciune. Marca germană și francul francez s-au devalorizat amenințând astfel stabilitatea celorlalte monede europene. 

Pe baza hotărârilor adoptate la Conferința la nivel înalt a CEE din decembrie 1969 de la Haga a fost elaborat un plan concret de realizare treptată, în decursul unei perioade de 10 ani (1971-1980), a Uniunii Economice și Monetare – Planul Werner – după numele prim-ministrului luxemburghez sub președinția căruia a fost adoptat. Raportul Werner a fost dat publicității în 1970, folosind pentru prima data termenul de “Uniune Economică și Monetară” și afirmând nu numai necesitatea unei cooperări monetare, dar și faptul că era posibilă crearea unei Monede Unice Europene. 

Planul Werner schițează principiile care să stea la baza Uniunii Monetare, și anume: 

convertibilitatea monedelor; 

diminuarea fluctuațiilor ratelor de schimb până la fixitatea irevocabilă a parităților; 

liberalizarea totală a mișcărilor de capital și integrarea completă a piețelor bancare și financiare. 

Raportul a definit cu claritate obiectivul final al acestui proces: o monedă comună și o bancă centrală comunitară. Au fost precizate măsurile care trebuiau adoptate într-o prima etapă, ce urma să se încheie la sfârșitul anului 1973: coordonarea strânsă a politicilor monetare și de credit, liberalizarea treptată a mișcărilor de capitaluri, restrângerea marjelor de fluctuație ale cursurilor valutare, concertarea diverselor acțiuni de intervenție ale băncilor centrale, crearea unui mecanism de întrajutorare pe termen mediu, etc. Nu a fost prevăzut însă modul în care să se facă trecerea la etapă următoare, lăsând aceasta pe seama Comisiei de la Bruxelles, care trebuia să analizeze progresele înregistrate de la începutul procesului și să decidă luarea de măsuri în consecință.Top of Form

Se poate remarca similitudinea cu proiectul Uniunii Economice și Monetare de astăzi, deși raportul sugera o autoritate bugetară centralizată și nu o bancă centrală europeană, iar moneda unică rămânea o eventualitate. 

Din păcate, acest plan timpuriu pentru o Uniune Monetară a fost zădărnicit de un eveniment neprevăzut: decizia președintelui american Nixon, în 1971, de a adopta o politică de “neglijare benignă”, favorabilă dolarului american, care a condus la prăbușirea sistemului. SUA a anunțat că nu mai dorește să își riște rezervele de aur numai pentru a menține ratele de schimb ale Acordului de la Bretton Woods predefinite față de dolar. 

Având la bază principiile Sistemului Monetar Internațional de la Bretton Woods, momentul prăbușirii acestuia coincide cu abandonarea Planului Werner. Cu toate acestea, multe dintre obiectivele sale apar, în mod singular, precursoare. 

În consecință, liderii europeni au pus deoparte Raportul Werner și au încercat să adopte o soluție imediată pentru fluctuațiile persistente ale monedelor. Anii de experimentare și negocieri au culminat în cele din urmă cu crearea Sistemului Monetar European, în 1979.

1.2. Mecanismul “șarpelui monetar”

La 12 aprilie 1972, Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Olanda, țările CEE la acel moment, semnează la Basel un acord prin care convin că, începând cu 24 aprilie 1972, ecartul dintre două monede europene participante să fie redus la 2,25%, deci marja de fluctuație era limitată la A±1,125%.

Astfel este creat "șarpele monetar", denumirea este data de imaginea evoluției cursului monedelor europene. Acestea formează, în evoluția lor, o linie ondulata ("un șarpe") care se încadrează într-un tunel ce reprezintă marjele de fluctuație autorizate de Sistemul Monetar Internațional.

Șarpele în tunel se caracterizează printr-o fluctuație a monedelor europene față de dolar ($) SUA și între ele, în anumite limite, respectiv: 4,5% față de $ și 2,25% între ele. Astfel, există două tipuri de marje față de $ : inferioară și superioară, care formează un tunel, iar în interiorul acestuia există o bandă de fluctuare a cursurilor de schimb ale monedelor europene.

Atunci când cursul de piață al unei monede se apropie de limitele stabilite este necesară intervenția Băncii Centrale prin vânzarea sau cumpărarea de devize cerute sau oferite excedentar.

Obligația băncilor centrale participante de a menține cursurile fixe și față de monedele europene a determinat apariția unei noi probleme: ele aveau nevoie acum nu doar de rezerve valutare în dolari SUA (monedă internațională recunoscută, care în orice caz s-ar fi regăsit în rezervele lor valutare), ci și în monedele tuturor celorlalte țări membre ale mecanismului șarpelui monetar, dintre care unele de importanță nesemnificativă în comerțul mondial și fără statut de monede internaționale.

În data de 16 martie 1973, la Conferința Monetară de la Paris, participanții la mecanismul Șarpelui Monetar convin asupra unor modificări în modul de funcționare, impuse de recentele schimbări produse în Sistemul Monetar Internațional. În condițiile renunțării pe plan internațional la cursurile fixe și generalizării cursurilor flotante (din martie 1973), se renunță la obligativitatea susținerii cursului monedelor naționale față de dolarul SUA – mai ales că acesta fusese din nou devalorizat, la 12 februarie 1973 – dar rămâne valabilă obligația fluctuării concentrate a cursurilor monedelor europene: dispare tunelul în care fluctua "Șarpele Monetar" și începe cea de-a două etapă a Șarpelui Monetar, "Șarpele Fără Tunel".

Șarpele Monetar European a permis afirmarea ideii de solidaritate monetară europeană, contribuind în modul acesta la menținerea unei relative coeziuni a țărilor europene într-o lume complet debusolată de dezorganizarea Sistemului Monetar Internațional.

Pe de altă parte, în iunie 1973 este creat Fondul European de Cooperare Monetară (FECOM), fiind instituită și “Unitatea Monetară Europeană” (European Currency Unit), definită inițial prin raportare la aur – la o cantitate de aur egală cu cea din definirea oficială a dolarului american – iar apoi la un 'coș' de monede ale țărilor participante. Această Unitate Monetară Europeană, numită ECU, se va regăsi la baza Sistemului Monetar European creat mai târziu.

Începând din anul 1974, comportamental mărcii vest-germane, pe de o parte, și al celorlalte monede, pe de altă parte, a fost diferit, uneori chiar divergent. Luând în considerare aceste aspecte, ca răspuns la consecințele primului șoc petrolier, guvernul vest-german a aplicat o politică monetară foarte restrictivă, caracterizată prin dobânzi reale ridicate. Spre deosebire de acesta, guvernele celorlalte state au implementat politici monetare mult mai lejere (în Franța, de exemplu, până la sfârșitul anilor a 70, rata reală a dobânzii a avut valori negative). Ca urmare, în RFG, inflația a fost ținută sub control, iar deficitul comerțului exterior a fost eliminat rapid, în timp ce în alte țări, ca Italia, Franța, inflația s-a accelerat, iar situația balanței de plăți externe s-a deteriorat. În consecință, lira italiană, iar apoi lira sterlină s-au detașat rapid de “șarpe”; la rândul sau, francul francez a părăsit “șarpele” în luna ianuarie 1974, pentru a reveni în iulie 1975, ieșind din nou în luna martie 1976 etc.

Din anul 1976 “șarpele” s-a redus la o zonă a mărcii, având în jur marca vest-germană (revalorizată în câteva rânduri) și câteva monede strâns legate de aceasta (francul belgian, guldenul olandez, coroana daneză și unele dintre monedele scandinave).

Absența coordonării între țări a transformat Șarpele Monetar într-un recul al integrării europene, la dispariția sa țările fiind mai departe de Uniunea Monetară decât fuseseră cu câțiva ani înainte.

În acest mod, se poate explica de ce în anul 1979, țările europene încearcă o altă modalitate de asigurare a stabilității monetare, cu ajutorul unui nou sistem.

1.3. Sistemul Monetar European

Debandada apărută pe piețele valutare la începutul anilor '70 a fost percepută de țările membre ale Comunității Europene ca factor care atenua efectele pozitive realizate în planul unificării vamale și politicii agricole. S-a conturat tot mai clar ideea că o stabilitate a cursurilor valutare era condiția esențială a consolidării și amplificării rezultatelor obținute în celelalte secvențe ale arhitecturii integraționiste.

Conferința Monetară Internațională de la Kingston (Jamaica) din 7-8 ianuarie 1976 a modificat radical unele elemente esențiale ale Sistemului Monetar Internațional, cuprinse în amendamentele Statutului FMI, ce aveau să intre în vigoare în aprilie 1978. Principalele decizii adoptate în acest cadru priveau regimul cursurilor valutare, rolul aurului, al DST-ului, rolul și activitatea Fondului Monetar Internațional. În ceea ce priveste cursurile valutare, s-a oficializat practica flotării acestora, practică apărută încă din prima jumătate a anilor '70. S-a stipulat, totuși, că țările participante pot alege regimul de cursuri valutare pe care îl doresc: cursuri flotante sau cursuri fixe (stabilite prin referire la o altă monedă, la un 'coș' de alte monede sau la un etalon internațional, cu excepția aurului). Aurul a fost “demonetizat” parțial, în sensul că, în principiu, putea fi utilizat în continuare în plățile internaționale, dar fără a mai constitui etalonul noului Sistem Monetar Internațional. Referitor la DST, s-a decis ca acesta să devină principalul instrument de rezervă al noului Sistem Monetar Internațional, urmând să înlocuiască în acest rol aurul și după unii, chiar și dolarul american. În legătură cu FMI, s-a hotărât întărirea rolului de supraveghere al acestuia și orientarea activității sale spre susținerea eforturilor depuse de țările în curs de dezvoltare pentru restabilirea echilibrului balanțelor de plăți și mai puțin spre susținerea eforturilor de stabilizare monetară a țărilor industrializate. Cu toate acestea, conferința a fost urmată de o perioadă de mare instabilitate monetară, caracterizată prin ample mișcări speculative de capitaluri.    

        În aceste condiții, șefii de stat europeni, reuniți în luna aprilie 1978 la Copenhaga, au luat decizia de a crea din nou o zonă de stabilitate monetară în Europa. Această decizie de principiu a fost apoi detaliată pe parcursul mai multor reuniuni ale Consiliului, și anume: Reuniunea de la Bremen (iulie 1978), care trasează marile linii ale unei reforme a Șarpelui Monetar; Reuniunea de la Paris (martie 1979), care dă startul Sistemului Monetar European.

           Premisele creării Sistemului Monetar European erau:

promovarea unei zone de stabilitate monetară în Europa prin acceptarea cooperării monetare între statele membre;

locul important deținut de marca germană și dorința celorlalte țări ale CE de raportare a monedelor proprii la aceasta;

corectarea unor disfuncționalități (facilități de creditare insuficiente, inexistența unei coordonări strânse între politicile macroeconomice generale și sectoriale ale statelor participante) prin aplicarea învățămintelor desprinse din funcționarea Șarpelui Valutar European.

Constituind Sistemul Monetar European, țările europene vizau obiective diferite: Germania dorea stabilizarea ratei sale de schimb pentru a favoriza comerțul, în timp ce alte țări, ca Franța, doreau să-și stăpânească mai bine inflația.

Sistemul Monetar European a reprezentat marea surpriză în evoluția Sistemului Monetar Internațional. Contrar previziunilor și începuturilor sale îndoielnice, el s-a constitut într-un factor de stabilitate monetară în Europa, succesul său inspirând preocupările de reformă ale Sistemului Monetar Internațional. Prin aceasta, Sistemul Monetar European a reprezentat o etapă spre Uniunea Monetară Europeană.

Principiile de bază ale funcționării Sistemului Monetar European:

Sistemul Monetar European viza crearea unei zone de stabilitate monetară și a unor rate de schimb stabile. Termenul de „stabil” nu este sinonim cu cel de fix, sistemul nefiind unul de rate de schimb fixe, pe parcurs având loc numeroase realinieri ale părităților.

Principiile de bază ale noului sistem erau următoarele:

Cursuri de schimb fixe, dar ajustabile la perioade de timp relativ lungi; aceste cursuri se stabileau prin definirea și respectarea unui „curs pivot” al fiecărei monede participante față de etalonul comun reprezentant de ECU.

Repartizarea echilibrată a sarcinilor de intervenție și de ajustare care revin diverselor țări participante.

Solidaritatea țărilor membre, realizată în principal, prin crearea unei rezerve valutare comune și prin credite reciproc acordate în caz de dificultăți în ceea ce privește balanța de plăți sau finanțarea intervențiilor.

Aceste principii s-au concretizat într-o serie de caracteristici tehnice ale sistemului:

moneda comună (ECU);

un mecanism al ratelor de schimb;

indicatori de divergență;

un sistem de ajutorare reciprocă;

reguli de realiniere.

Sistemul Monetar European a fost conceput pentru a funcționa în mod simetric. ECU a fost definit pe baza unui „coș” format din monedele tuturor țărilor participante, ponderea inițială a monedelor din coș stabilindu-se în funcție de nivelul participării fiecărei țări la comerțul comunitar. Aceste ponderi se revizuiau din cinci în cinci ani sau ori de câte ori era necesar, de exemplu, cu ocazia aderării unei noi monede sau în cazul în care ponderea procentuală a unei monede s-ar fi modificat cu peste 25% (o primă modificare a avut loc la 24 septembrie 1979).

Aflându-se la baza Sistemului Monetar European, ECU a cunoscut de-a lungul timpului trei etape. Prima în cadrul căreia a fost creat ca unitate de cont și instrument de rezervă al băncilor centrale. Disponibilitățile în ECU ale acestora au fost constituite inițial drept contrapartidă la rezervele valutare transferate la FECOM, circulația lor rămânând limitată, în pofida nenumăratelor măsuri luate ulterior pentru îmbunătățirea posibilităților de deținere și utilizare (crearea mecanismelor de refinanțare în ECU de la FECOM, în schimbul cedării de dolari, ei înșiși convertibili în monedele europene; extinderea utilizării ECU în mecanismele de creditare pe termen scurt ale SME; remunerarea mai bună a depozitelor în ECU existente la FECOM etc.).

Într-o a două etapă, ECU a pătruns în relațiile economice și financiare private, ca unitate de cont, exercitând astfel funcția de monedă ce servește ca instrument de măsură, pentru plăți comerciale și etalon al schimburilor. În cursul celei de-a treia etape, ECU a căpătat o dimensiune monetară mai largă, astfel: în mod progresiv și inegal, în funcție de țară, ECU a dobândit statutul de deviză negociată și cotată pe piețele de schimb; a început să dețină un rol tot mai important în cadrul operațiunilor comerciale, evoluând de la simplul rol de evidență contabilă, la cel de instrument de plată efectiv; apar activele bancare în ECU, născându-se astfel moneda scripturală în ECU, moment în care se dezvoltă operațiunile interbancare în ECU, sub forma creditelor și compensațiilor. Toate aceste evoluții conduc la dezvoltarea compartimentelor în ECU pe piețele de capital: piața financiară – cu obligațiuni emise în ECU; piața monetară, respectiv operațiuni pe termen scurt în ECU, piața de schimb și piața creditelor bancare. Desigur, depozitele bancare în ECU reprezintă, în măsura în care sunt la vedere, moneda scripturală, însă este vorba despre o monedă scripturală cu posibilități de utilizare reduse, deoarece, cu ocazia unei plăți, ea nu putea fi cedată în mod direct unui alt agent economic. Din această cauza, deși fenomenul ECU privat a luat amploare, în majoritatea cazurilor decontarea tranzacțiilor a continuat să se realizeze prin transformarea prealabilă a depozitelor în ECU într-o altă monedă de plată.         

Fiecare monedă participantă avea un curs central denumit și „curs pivot” care era exprimat în ECU. În jurul acestor „cursuri pivot” bilaterale au fost stabilite marje de variație de A±2,25% (A±6% pentru lira italiană), care, dacă erau depășite, impuneau obligația băncilor centrale de a interveni pentru susținerea cursului monedei lor; „cursurile pivot” puteau fi modificate de comun acord de țările participante. Marea Britanie a semnat acordul SME dar nu a participat la Mecanismul Ratelor de Schimb pana în octombrie 1990. Spania s-a alăturat în iunie 1989, iar Portugalia în aprilie 1992, toți noii veniți optând pentru o marjă de A±6%. În urma turbulențelor din 1992, Marea Britanie și Italia au părăsit Mecanismul Ratelor de Schimb, pentru ca Italia să revină în 1996, marja de fluctuație fiind majorată la A±15% în august 1993.

Pentru fiecare monedă participantă s-a stabilit un „indicator de divergență”, menit să permită repartizarea echilibrată a sarcinilor de intervenție. Când o monedă atingea 75% din distanță maximală, băncile centrale din țările în cauză erau chemate să intervină. Acest indicator, construit astfel încât să reflecte evoluția disperată a unei monede față de toate celelalte, constituie el însuși o prezumție relativă la necesitatea intervenției statului în cauză; intervenția se putea realiza prin vanzari-cumpărări de valută, adoptarea de măsuri de politică monetară și economică sau, în ultimă instanță, prin modificarea „cursului pivot”.

Sistemul de ajutorare reciprocă avea ca bază:

punerea în comun a unei părți din rezervele valutare: fiecare bancă centrală transfera la FECOM 20% din rezervele sale în aur și dolari, în schimbul unei cantități corespunzătoare de ECU;

mecanismele de creditare reciprocă: pe termen foarte scurt – în volum nelimitat și pe o durată de maximum 45 de zile; pe termen scurt – pe o durată de maximum 9 luni; pe termen mediu – în volum mai mare, însă în mod condiționat.

Datorită diferențelor semnificative între performanțele economice ale țărilor participante, a apărut necesitatea introducerii unor reguli de realiniere pentru a corecta dezechilibrele acumulate. Acest lucru deoarece Sistemul Monetar Internațional nu a avut astfel de realinieri, în timp ce în cazul Șarpelui Valutar ele erau unilaterale, fără criterii clare referitoare la modul și momentul realinierii.

Adesea s-a spus că Sistemul Monetar European a devenit o zonă a mărcii germane, fără ca acest fapt să reprezinte prea mult la început. Țări ca Franța sau Italia, care aveau o inflație mai mare decât partenerul lor german, sufereau pierderi de competitivitate, putându-le recupera prin diminuarea cursului valutar care determină reducerea prețurilor exporturilor și creșterea prețului importurilor. Din acest motiv, în perioadă 1979-1987 realinierile au fost frecvente.

În timpul primilor patru ani de funcționare a sistemului a existat în medie o realiniere la fiecare opt luni; între 1983 și 1986 realinierile se efectuau în medie la fiecare 12 luni, iar în perioada 1987-1992 nu mai existau realinieri (în afară de o scădere tehnică a cursului lirei italiene). Această evoluție reflectă prioritatea pe care țările au acordat-o stabilității ratei de schimb, majoritatea preferând să conveargă spre o rată germană a inflației și deci să renunțe la autonomia lor în domeniul politicii monetare.

Caracteristicile tehnice și mecanismele Sistemului Monetar European au fost ulterior perfecționate prin adoptarea unor măsuri care au permis folosirea pe scară din ce în ce mai mare a ECU în relațiile dintre băncile centrale: refinanțare, utilizarea în mecanismul de creditare pe termen foarte scurt, mai bună remunerare a disponibilităților în ECU, posibilitatea deținerii ECU și de către alte organisme comunitare etc. Guvernul francez și cel vest-german, partizanii sistemului, au argumentat că aceste mecanisme erau de natură să declanșeze ajustările necesare pentru corectarea dezechilibrelor, constituind în modul acesta, încă un pas în direcția unificării monetare.

Pe de altă parte, acordul cu privire la crearea Sistemului Monetar European a favorizat și în alte planuri procesul de evoluție spre un context caracteristic unei Uniuni Monetare. Astfel, s-a prevăzut constituirea, într-un interval de timp de cel mult doi ani, a unui Fond Monetar European, transformarea ECU într-o monedă cu funcții depline, atât ca activ de rezervă, cât și ca mijloc de plată etc.

Etape în evoluția Sistemului Monetar European:

Măsurile care au fost adoptate pe parcursul funcționării Sistemului Monetar European determină o analiză a evoluției acestuia pe diferite etape, fiecare având caracteristici distincte:

a. Perioada 1979-1983 s-a asemănat foarte mult cu funcționarea relațiilor monetare în contextul „șarpelui valutar”. Politicile economice ale țărilor membre s-au menținut diferite, iar ratele inflației erau relativ ridicate. Au avut loc 7 schimbări ale parităților, ele fiind precedate de presiuni speculative asupra cursurilor de schimb existente.

b. Perioada 1983-1987. În acest interval, treptat, marca germană a ajuns pivotul sistemului, devenind baza de referință pentru celelalte țări, iar climatul financiar-monetar european a înregistrat un calm relativ. Ultima realiniere din această perioadă, în ianuarie 1987, a fost legată de speculațiile ce au avut loc pe piețele monetare, referitor la deprecierea dolarului și nu de indicatorii de divergență macroeconomică între participanți.

Creșterea economică continuă a țărilor Europei de Vest a fost factorul care a condus în cele din urmă la adoptarea Actului Unic vest-european, în decembrie 1985, de către Consiliul CE, ca expresie a hotărârii țărilor membre de a desăvârși procesul de integrare pe care Tratatul de la Roma l-a stabilit, în sensul realizării unui spațiu economic integrat pe baza liberei circulații a persoanelor, mărfurilor, serviciilor și capitalurilor. Acest document permitea tuturor țărilor membre să mențină controlul asupra circulației capitalurilor doar până la 1 iunie 1990 (cu excepția Spaniei și Irlandei – 31 decembrie 1991 și Portugaliei și Greciei – 31 decembrie 1993).

Obligațiile țărilor europene în materie de cursuri de schimb au fost redefinite în anul 1987 prin Acordurile de la Nyborg. Intervențiile în favoarea monedelor aflate în dificultate au fost sistematice: fără a aștepta ca o monedă să atingă valoarea critică, banca centrală interesată putea pretinde să beneficieze de credite pe termen scurt din partea FECOM. Aceste acorduri au marcat momentul unei veritabile stabilizări a Sistemului Monetar European, care nu a cunoscut nici o reajustare monetară până în august 1992 și au făcut ca lira italiană să adere la marjă restrânsă, așa cum și peseta spaniolă, liră sterlină și escudo portughez au aderat la mecanismul de schimb.

c. Perioada 1987-1990 s-a caracterizat printr-o mai mare stabilitate a cursurilor de schimb, neavând loc realinieri, cu excepția ajustării tehnice a lirei italiene, în ianuarie 1990. Un rol important l-a avut adoptarea de către Consiliul Ministerial, în iunie 1988, a Directivei asupra liberalizării complete a mișcărilor de capital în cadrul Comunității.

Pe fondul evenimentelor din 1989 (căderea zidului Berlinului urmată de reunificarea Germaniei, dezmembrarea URSS), la scurt timp după ce Comunitatea Europeană a aprobat Actul Unic vest-european, Jacques Delors, pe atunci președinte al Comisiei Europene, a dat publicității un raport crucial, care a reluat ideea Uniunii Economice și Monetare. La fel ca și Raportul Werner, Planul Delors, adoptat la Madrid în iunie 1989, a prezentat cele trei etape pentru implementarea Uniunii Monetare, chemând la crearea unei singure monede europene. Raportul a fost apreciat atât de persoanele care considerau că integrarea este cea mai bună modalitate pentru realizarea unei păci durabile în Europa, cât și de către persoanele care apreciau beneficiile pur economice ale comerțului liber și ale unor rate de schimb stabile. Mulți specialiști au considerat euro ca fiind cea mai bună modalitate de cimentare a celor 40 de ani de cooperare internațională regională, deoarece introducerea unei monede unice este prin natura sa ireversibilă. Odată ce monedele și politicile monetare naționale sunt distruse, este aproape imposibil ca acestea să fie aduse înapoi.

d. Perioada 1 iulie 1990 – 31 decembrie 1993. Redresarea spectaculoasă a economiei franceze a constituit factorul dinamizator al negocierilor și deciziilor europene din anii 1989-1992 și a favorizat accelerarea procesului de unificare monetară după publicarea Raportului Delors. Prima etapă a Uniunii Economice și Monetare a început în luna iulie 1990 și a avut aceleași obiective ca și cele precizate în Actul Unic, și anume, asigurarea că vor fi eliminate definitiv toate restricțiile din calea circulației bunurilor, serviciilor, forței de muncă și capitalului.

Dorința de stabilizare a cursului de schimb a condus la elaborarea și semnarea Tratatului de la Maastricht (7 februarie 1992), moment în care Uniunea Monetară a devenit parte a Uniunii Europene. Programul Uniunii Monetare trebuia să determine, în trei etape, crearea unei monede unice și a unei bănci centrale europene, care să gireze politica monetară a țărilor interesate, în coordonare cu băncile centrale naționale.

Mecanismul Ratelor de Schimb, așa cum a fost conceput, părea să reprezinte o reușită a aranjamentelor monetare, capabil să asigure un cadru funcțional care putea conduce la Uniunea Monetară. Cu toate acestea, spre sfârșitul anului 1992, Sistemul Monetar European a trebuit să facă față celei mai severe crize din istoria sa.

Lira sterlină și lira italiană au părăsit sistemul, Grecia nu făcea parte din Mecanismul Ratelor de Schimb, peseta spaniolă, escudo portughez și lira irlandeză s-au depreciat rapid. Țările afectate au reintrodus controlul asupra liberei circulații a capitalului.

Banca Italiei a intervenit prin măsuri insuficiente, în septembrie 1992 lira italiană dând din nou semne de slăbiciune. Semne de îngrijorare dădea și moneda britanică, în aprilie 1992 lira sterlină atingând cel mai scăzut nivel în raport cu marca germană. În septembrie, Banca Angliei s-a angajat într-o masivă intervenție în susținerea lirei, cheltuind jumătate din rezervele sale valutare, dar măsurile nu au avut efectul scontat. Dobânda de refinanțare a crescut în mai multe etape atingând 15%, Marea Britanie și Italia părăsind Mecanismul Ratelor de Schimb în aceeași zi, iar Spania a devalorizat peseta cu 5%, Portugalia cu 5%, lucru realizat de Irlanda ulterior (10% în ianuarie 1993).

Mulți analiști au considerat că turbulențele monetare s-au datorat deciziei Bundesbank de a crește dobânzile pentru a slăbi presiunile inflaționiste ce decurgeau din costurile reunificării și din nevoia de a atrage capitaluri pentru finanțarea deficitului bugetar. Germania, conștientă de presiunile pieței pentru aprecierea mărcii, a cerut încă din 1989, o reevaluare a monedei proprii, dar a întâmpinat refuzul Franței și Mării Britanii care au argumentat că o realiniere ar submina încrederea în strategia monetară.

Perspectiva pieței unice europene a constrâns țările europene să pună în practică într-o manieră progresivă libera circulație a capitalurilor. A fost evident că, în absența controlului mișcărilor de capitaluri, speculanții obligau autoritățile monetare să intervină pe piață, dar rezervele valutare ale unei bănci centrale reprezintă puțin comparativ cu suma totală disponibilă și vehiculată pe piețele valutare. S-a văzut acest lucru în momentul crizei speculative din septembrie 1992 în timpul căreia Marea Britanie, cu rata de inflație mai ridicată decât cea a Germaniei, și-a epuizat jumătate din rezerve, în câteva ore, înainte de a fi obligată să părăsească sistemul.

Criza monetară a ajuns la faza finală în august 1993, fiind precedată la data de 29 iulie de decizia de menținere neschimbată a dobânzii de refinanțare de către Bundesbank. Dat fiind Mecanismul Ratelor de Schimb, celelalte țări nu puteau să procedeze la reducerea ratelor dobânzii datorită rolului esențial al mărcii germane. Ținta principală a speculațiilor a fost francul francez, deoarece având o rată ridicată a dobânzii, o recesiune puternică și un șomaj ridicat, Franța nu mai putea urma o politică de austeritate. În data de 30 iulie 1993, în pofida eforturilor financiare ale Bundesbank (intervenții pe piață de 35 miliarde mărci germane), francul francez s-a depreciat puternic în raport cu marca. Alte bănci centrale au sprijinit coroana daneză, peseta spaniolă, escudo portughez și francul belgian, prin intervenții pe piețele valutare.

Pentru a descuraja acțiunile speculative și a introduce o componență de incertitudine, în data de 31 iulie 1993 marjele de fluctuație au fost lărgite la A±15% de o parte și de altă a cursurilor pivot neschimbate față de A±2,25% cât au fost înainte. Datorită dimensiunilor noii marje, Sistemul Monetar European a devenit practic un sistem cu rate flotante.

Sistemul Monetar European cu toate meritele sale indiscutabile, nu a dus la apariția unei identități monetare europene autonome, aceasta în principal din cauza rolului monetar limitat conferit ECU. Într-adevăr, un „coș” de monede nu este o monedă unică, fapt dovedit de comportamentele de pe piața valutară și de evoluția ratelor dobânzii, care au fost influențate în permanență de evoluția monedelor ce compun „coșul” și nu de cea a unui instrument monetar compact.

Motivul principal pentru care ECU nu a devenit o adevărată monedă a Europei a fost nu atât lipsa unor calități necesare în acest sens, cât absența unei voințe politice a statelor membre, care, se pare, nu au dorit cu adevărat acest lucru, mai înainte că impulsul comunitar să fi intrat într-o etapă mai avansată de integrare economică și monetară a ansamblului Comunității.

O altă observație critică majoră care se poate face în legătură cu funcționarea Sistemului Monetar European este că acesta nu a dus la o coordonare a politicilor monetare și valutare naționale, care să fie considerată satisfăcătoare de toate statele membre. Într-adevăr, după cum au declarat în repetate rânduri reprezentanții unor state participante, costurile ajustărilor și intervențiilor nu au fost egal repartizate.

Cu toate acestea, Sistemul Monetar European a prezentat un mecanism al ratei de schimb care a limitat fluctuația monedelor din Comunitatea Europeană (cu excepția Mării Britanii, Spaniei și Portugaliei, care inițial au refuzat să participe), constituind o formă timpurie și în general, de succes de uniune monetară. Deși nu a creat o monedă unică, el a cantonat monedele participante în zone comerciale previzibile, ceea ce a promovat stabilitatea economică, deschizând calea spre o unificare monetară mai profundă instituită prin Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene.

Capitolul II

Crearea Uniunii Monetare Europene

2.1. Planul Delors

La adunarea de la Hanovra, în 1988, liderii europeni au dat undă verde pentru crearea unui Comitet însărcinat cu prefigurarea Uniunii Monetare. Acesta a inclus guvernatorii băncilor centrale din țările membre și numeroși experți. Delors a devenit primul președinte la Comitetului respectiv.

Planul Delors de a crea o singură piață pentru bunuri, capital, forță de muncă și servicii; către anul 1992 a atras sprijinul oamenilor de afaceri și al celor politici. Raportul Delors, denumit oficial Raportul asupra Uniunii Monetare în Comunitatea Europeană, a fost publicat pe 17 aprilie 1989. Esența acestui raport este prezentată în rândurile ce urmează:

a) Paralelismul:

Potrivit raportului, UEM implică necesitatea unui transfer al puterilor decizionale de la Statele Membre către Comunitate în domeniul politicii monetare și a managementului macroeconomic. O Uniune Monetară impunea o politică monetară unică, iar responsabilitatea formulării acestei politici urma să fie atribuită unui singur organ decizional, în domeniul economic, un număr larg de decizii va rămâne în responsabilitatea autorităților naționale și regionale. Totuși asemenea decizii vor trebui plasate în cadrul macroeconomic stabilit și să fie supuse unor proceduri și reguli obligatorii. Aceasta va permite stabilirea unei politici generale pentru întreaga Comunitate, evitarea unor diferențe lipsite de validitate între țările membre cu privire la cererile vizând împrumutul în sectorul public, și introducerea unor constrângeri obligatorii în ceea ce privește mărimea și finanțarea deficitelor de buget.

Uniunea Economică și Uniunea Monetară formează două părți integrante ale aceluiași întreg și, prin urmare, trebuie implementate în paralel.

Raportul respingea opinia conform căreia numai Uniunea Monetară (fără cea economică) ar fi de ajuns din cauza forțelor pieței, cu condiția ca autoritățile care nu respectau regulile să nu primească asistență atunci când se vor afla în dificultate. Constrângerile impuse de forțele pieței pot fi prea încete și slabe sau bruște și distrugătoare. De aceea, țările vor trebui să accepte faptul că împărțirea unei piețe comune și a unei singure monede impune constrângeri politice.

b) Independența Băncii Centrale:

Consiliul Sistemului European al Băncilor Centrale (SEBC) trebuie să fie independent față de instrucțiunile venind din partea guvernelor naționale sau ale autorităților Comunității. Sistemul se va dedica obiectivului de stabilitate monetară; condiționat de aceasta, Sistemul trebuie să susțină politica economică generală lansată la nivelul Comunității de organe competente.

c) Un proces unic:

Pentru a veni în întâmpinarea temerilor germane, raportul a stabilit clar că propunerile făcute pentru primele etape erau privite ca pași către Uniunea Monetară.

Comitetul a fost de acord că înființarea unei Uniuni Monetare și Economice trebuie văzută ca un proces unic. Deși acest proces este împărțit în mai multe etape care ghidează mișcarea progresivă de atingere a obiectivului final, decizia de a intra în prima etapă este echivalentă cu o îmbarcare pentru întregul proces. Una dintre proceduri va fi aceea de a încheia fiecare stadiu cu un Tratat, va fi foarte important ca primul Tratat să afirme clar principalele caracteristici ale obiectivului final, UEM.

d) Alte puncte:

Raportul conținea, pe lângă aceste puncte principale și unele de importanță minoră, dar care merită menționate. Se arătă că este necesară introducerea unor politici ale Comunității în domeniul regional și structural pentru a promova o alocare optimă a resurselor și pentru a împărți câștigurile în întreaga Comunitate. Dacă nu se acordă suficientă atenție dezechilibrelor regionale, Uniunea Economică va trebui să facă față unor serioase riscuri economice și politice.

Se sublinia faptul că flexibilitatea salariilor și mobilitatea forței de muncă sunt necesare pentru a elimina diferențele între competitivitatea interregională și interstatală în cadrul Comunității. Pentru a reduce temporar sarcinile de ajustare, ar putea fi necesare tratarea anumitor situații care să asigure fluxuri de finanțare prin canale oficiale.

În acest punct, raportul face aluzii subtile la problema ajustării atunci când modificările cursului de schimb nu mai sunt posibile și sugerează că transferurile oficiale ar putea deveni inevitabile.

În paragraful 47, conceptul de „strategia unei valute paralele”, atât de îndrăgit de specialiști, este respins, în mod evident, Guvernatorii de Bănci Centrale nu considerau că integrarea a 12 monede va fi mai ușoară prin adăugarea unei a 13-a.

În paragraful 44 se menționează posibilitatea mai multor viteze: „așteptând participarea absolută a tuturor țărilor membre – care este de primă importanță – influența asupra managementului fiecărui set de acorduri va depinde de gradul de participare al Statelor Membre.”

Decizia comitetului nu a fost unanimă într-un singur aspect, în paragraful 53, „câțiva membri ai comitetului” susțineau crearea unui Fond European de Rezerve într-un stadiu timpuriu „care să anticipeze viitorul Sistem European al Băncilor Centrale”. Acest Fond se ocupa de managementul rezervelor comasate și intervenea pe piețele de schimb.

Planul Delors prevede trei etape nedatate pentru edificarea Uniunii Monetare Europene:

prima etapa constă în întărirea convergenței politicilor economice și a mecanismelor de schimb valutar, în cadrul SME (grile de parități și marje de fluctuație);

a doua etapă este considerată pregatitoare pentru punerea în aplicare a Sistemului Monetar al Băcilor Centrale (SEBC) și pentru definitivarea convergenței politicilor economice și monetare;

a treia etapă se caracterizează prin eliminarea marjelor de fluctuație și fixarea irevocabilă a parităților, ceea ce semnifică înfaptuirea deplină a Uniunii Economice și Monetare, bazate pe o monedă unică.

Succesele realizate de SME în planul dezvoltării economice și realizării obiectivelor politicii monetare au creat condițiile necesare pentru reluarea dezbaterilor referitoare la constituirea Uniunii Monetare cu o singură monedă europeană. Se apreciază că în spatele acestui deziderat s-a găsit și dorința Franței de a căpăta o poziție și greutate mai mare în realizarea politicii monetare a Uniunii Europene.

Progresele înregistrate pe linia finalizării procesului de realizare a pieței unice au încurajat președintele Jacques Delors în concretizarea inițiativei sale de creare a Uniunii Economice și Monetare.

Delors se pronunța pentru amendarea Tratatului de la Roma pentru a institui un sistem independent de bănci centrale care puteau să funcționeze fără instrucțiuni de la guvernele naționale sau instituțiile comunitare și ale cărui funcțiuni erau asigurarea stabilității prețurilor și a raporturilor de schimb în zona unicei valute europene. În schimb, față de Planul Werner, care propunea constituirea unei autorități bugetare supranaționale, Raportul Delors stabilea reguli obligatorii de comportare vizând prevenirea deficitelor bugetare excesive.

La 1 iulie 1980 Raportul Delors stabilea începerea primei etape a UEM. Odată cu începerea acestei prime faze, au fost eliminate toate restricțiile în ce privește circulația banilor și a capitalurilor între statele membre (cu câteva excepții) și s-a intensificat cooperarea între băncile centrale în cadrul comitetului de președinți ai băncilor centrale. Dacă în ceea ce privește liberalizarea circulației capitalului, conform doctrinei sale liberale, guvernul londonez se arăta tot mai favorabil, el avea totuși o atitudine rezervată vis-a-vis de proiectul cu privire la uniunea monetară ce implica o punere în comun a suveranităților naționale. Nici guvernul german nu a acceptat cu ușurință moneda unică menită să substituie marca, și alte monede naționale, decât după ce i s-a garantat că moneda unică va fi cel puțin la fel de puternică ca marca germană. Totodată, guvernul german a solicitat ca partenerii să aprobe următoarele dispoziții: independența viitoarei bănci centrale europene; convergența politicilor bugetare; interdicția deficitelor publice și finanțarea lor pe cale monetară; sancțiuni împotriva țărilor care refuzau să se supună deciziilor comunitare.

În decembrie 1990 aceste obiective au fost fundamentate. Conferința interguvernamentală despre UEM, care a aprobat statutul Sistemului European de Bănci Centrale, cuprinzând o Bancă Centrală Europeană (BCE) și băncile centrale existente în fiecare țară din UE Banca Centrală Europeană urma să răspundă de politica monetară comună și de valutele fixe irevocabile care aveau să fie înlocuite în cele din urmă de o valută europeană unică. S-a realizat și acordul ce viza evitarea deficitelor bugetare prea mari, în statele membre: în principiu, deficitul bugetar al unei țări nu trebuia să depășească 3% din PIB, iar datoria guvernului trebuia să fie redusă treptat la 60% din PIB. În aceste limite, politica bugetară rămânea în întregime o problemă națională a fiecărui stat. Acordul vine cu precizări în plus și anume: țările care nu aveau un deficit bugetar excesiv vor avea permisiunea să participe la Uniunea Monetară dacă îndeplinesc încă trei criterii: inflația să nu fie mai mare de 1,5% decât cea a celor trei țări UE cu cea mai redusă creștere de prețuri; ratele dobânzii să nu fie mai mari de 2% decât cea existentă în aceleași țări menționate; rata de schimb în cadrul SME să nu fi fost devalorizată timp de trei ani.

Negocierile au fost finalizate în decembrie 1991 prin adoptarea Tratatului de la Maastricht care a prevăzut contopirea tuturor acordurilor referitoare la UEM într-un singur acord, Tratatul Uniunii Europene, iar criteriile mai înainte prezentate au devenit criteriile de convergență de la Maastricht.

Referitor la importanța Tratatului de la Maastricht (7 februarie 1992) pentru realizarea Uniunii Economice și Monetare, Jacques Delors aprecia: „Paralelismul indispensabil între economic, social și monetar, legătura irevocabilă între ultima fază între monede, gestiunea comună a anumitor politici și abandonarea suveranității ce decurge din aceasta, toate acestea vor fi realizate prin UEM, ambiția economică profundă politică și totodată embrionul clar al unei veritabile Comunități de destin”.

Convergența nominală și reală a economiilor vest europene presupunea stabilitatea prețurilor, finanțe publice „sănătoase” cursuri de schimb stabile, evoluția veniturilor reale, a șomajului, precum și alți indicatori privind domeniul macroeconomicului.

Procesul de convergență a țărilor a fost abordat în cadrul UE în două direcții: de către organismele comunitare (Comisia U.E. și Consiliul de Miniștri) prin adoptarea unui cadru general pentru desfășurarea procesului de convergență, și de către guvernele naționale, prin implementarea cadrului general mai sus menționat și prin luarea de măsuri specifice pentru a îndeplini cerințele criteriilor de convergență.

Totodată, Tratatul de la Maastricht a stabilit și principiile ce stau la baza politicii financiare, interzicerea finanțării directe de către banca centrală sau accesul la finanțare în condițiile favorizante a deficitelor publice; clauza potrivit căreia fiecare stat membru este responsabil pentru finanțarea datoriei sale publice, chiar și în cazul unei crize financiare; statele membre sunt obligate să evite deficitele bugetare excesive, maxim de 3%.

Tratatul preconiza o a doua etapă de tranziție a SME către Uniunea Monetară, care a început la 1 ianuarie 1994 cu constituirea Institutului Monetar European, în cadrul căruia băncile naționale centrale lucrează împreună și fac pregătirile necesare pentru etapa finală a UEM. Rolul IME constă în pregătirea celei de-a treia faze a Uniunii Economice și Monetare, în principal convergența indicatorilor macroeconomici de bază și armonizarea instrumentelor de politică monetară.

2.2. Tratatul de la Maastricht

Tratatul privind Uniunea Europeană (numit și Tratatul de la Maastricht) a fost semnat de Consiliul European la 7 februarie 1992 în localitatea olandeză Maastricht, reprezentând până atunci cea mai profundă schimbare a tratatelor de la înființarea Comunității Europene. Acest tratat a pus bazele Uniunii Europene.

După negocierile din decembrie 1991 de la Maastricht tratatul a fost semnat deja la 7 februarie 1992. Din cauza unor probleme apărute în procesul de ratificare (în Danemarca a fost nevoie de un al II-lea referendum, în Germania s-a înaintat o excepție de neconstituționalitate împotriva acordului parlamentar dat tratatului). Tratatul UE a intrat în vigoare abea la 1 noiembrie 1993. Tratatul UE este considerat ca o “nouă treaptă pe calea înfăptuirii unei uniuni tot mai strânse a popoarelor Europei”.

Pe lângă o serie de modificări aduse Tratatului CE și a Tratatului EURATOM acest document este și actul constitutiv al Uniunii Europene. Acesta a fost un prim pas pe calea adoptării unei Constituții definitive a UE, care ulterior va înlocui toate tratatele europene.

Uniunea Europeană astfel constituită nu înlocuiește însă vechile Comunități Europene, ci le reunește sub un numitor comun, acela al unei noi “politici și forme de colaborare”. Împreună cu celelalte elemente Comunitățile Europene alcătuiesc cei trei piloni ai Uniunii Europene:

Pilonul I: Comunitățile Europene, înglobând cele trei comunități existente: Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO), Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA sau Euratom) și Comunitatea Economică Europeană (CEE), a cărei denumire este schimbată în Comunitatea Europeană;

Pilonul II: Politica externă și de securitate comună;

Pilonul III: Cooperarea în domeniul Justiției și al afacerilor interne.

Al treilea pilon a fost conceput pentru a facilita și a face mai sigură libera circulație a persoanelor pe teritoriul Uniunii Europene. Deciziile sunt luate în unanimitate și fac referire la următoarele domenii:

politica de azil;

reguli de trecere a frontierei externe a Comunității și întărirea controlului;

imigrarea;

combaterea traficului de droguri;

combaterea fraudei la nivel internațional;

cooperarea judiciară în materie civilă;

cooperarea judiciară în materie penală;

cooperarea vamală;

cooperarea polițienească.

Trei tipuri de acte pot fi adoptate în cadrul acestui pilon: poziții comune (poziția UE referitoare la anumite aspecte), acțiuni comune (instrument care decide o acțiune coordonată) și convenții (de exemplu, Europol a fost înființat printr-o convenție, semnată în 1995).

Nivelurile de cooperare sunt diferite. Dacă în primul pilon, instituțiile jucau un rol important în luarea deciziilor, în foarte multe domenii fiind luate prin majoritate calificată, în cadrul pilonilor al doilea și al treilea, cooperarea instaurată este de tip interguvernamental, rolul instituțiilor UE rămânând limitat.

Structura tratatului:

Tratatul de la Maastricht se prezintă ca un document unic, cu o structură complexă, care asociază elemente eterogene, cuprinzând dispoziții prin care se modifică tratatele originare (titlurile II, III și IV) dar și dispoziții noi ce relevă cooperarea interguvernamentală (titlurile V și VI), categorii diferite între care a trebuit să se organizeze punți de legătură prin dispoziții comune și finale (titlurile I și VII).

Documentul include un preambul, urmat de șapte titluri:

Titlul I- include prevederi comune referitoare la Comunități, politica externă și de securitate comună și cooperarea judiciară;

Titlul II- conține amendamente la Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene (Tratatul CEE);

Titlul III- amendamente la Tratatul CECO;

Titlul IV- amendamente la Tratatul CEEA;

Titlul V- introduce prevederi referitoare la politica externă și de securitate comună (PESC);

Titlul VI- include prevederi despre cooperarea în domeniul justiției și afacerilor interne (JAI);

Titlul VII- conține prevederi finale.

Tratatul asupra Uniunii Europene este completat de un număr de 17 protocoale care fac parte integrantă din tratat, din care 16 sunt anexate la Tratatul CEE și numai protocolul al 17-lea este anexat la Tratatul asupra UE și la cele trei tratate de constituire a Comunității Europene. Din cele 16 protocoale, 11 constituie dispoziții de aplicare a articolelor referitoare la Uniunea Economică și Monetară, și anume: 6 protocoale generale referitoare la statutul Sistemului European al Băncilor Centrale, al Băncii Centrale Europene și al Institutului Monetar European, privilegiile și imunitățile BCE și IME, procedura privind deficitele bugetare excesive, criteriile de convergență pentru trecerea la fază a treia, ireversibilitatea trecerii la faza a treia; 5 protocoale speciale se referă la diferite state membre – Danemarca (trecerea la cea de-a treia fază, competență băncii naționale), Marea Britanie (trecerea la faza a treia), Portugalia (regiunile autonome), Franța (teritoriile de peste mare).

Prin Tratatul de la Maastricht, Comunitatea Europeană poate adopta acțiuni în șase noi domenii: educație și pregătire profesională; cultură; tineret; protecția consumatorilor; rețele transeuropene și politica industrială.

De asemenea, sunt extinse competențele comunitare în domeniul social. Protocolul social, cu toate că nu a fost semnat de către Marea Britanie, este anexat la Tratat. Astfel, Statele Membre (cu excepția Marii Britanii) au adoptat dispoziții comune privind promovarea ocupării forței de muncă, îmbunătățirea condițiilor de muncă și viață, protecție socială, dialog social, dezvoltarea resurselor umane, combaterea excluderii pe piața muncii.

Tratatul de la Maastricht extinde rolul Parlamentului European. Este creată o nouă procedură decizională: procedura de codecizie, în cadrul căreia legătura dintre Parlamentul European și Consiliul de Miniștri este mai strânsă, iar raporturile între cele două instituții mai echilibrate. De asemenea, Parlamentul European are un rol în procedura de confirmare a Comisiei Europene.

Este recunoscut rolul partidelor politice europene în crearea unei conștiințe europene și în exprimarea voinței politice a europenilor. Durata mandatului Comisiei Europene a fost extinsă de la patru la cinci ani.

În cadrul Consiliului de Miniștri, este extinsă folosirea votului în majoritate calificată la majoritatea deciziilor adoptate prin procedura de codecizie și la toate deciziile adoptate prin procedura de cooperare. Recunoscând importanța dimensiunii regionale, Tratatul prevede înființarea Comitetului Regiunilor, organism consultativ format din reprezentanți ai autorităților regionale.

Prin Tratatul UE, principiul subsidiarității, aplicat anterior, conform Actului Unic European, politicii de mediu, devine regulă generală. Conform acestui principiu, în domeniile care nu țin de competența exclusivă a Comunității, aceasta nu va întreprinde acțiuni decât dacă aceste acțiuni sunt mai eficiente în atingerea obiectivelor decât acțiunile întreprinse la nivel local, regional sau național.

Realizarea Uniunii Economice și Monetare, integrarea noilor politici și acțiuni comune ca și evoluția competențelor efective ale UE au făcut necesară o redefinire a obiectivelor sale. În termenii art.2 din Tratat, Uniunea Europeană are drept scop să promoveze:

creștere durabilă și neinflaționistă respectând mediul înconjurător;

un înalt grad de convergență a performanțelor economice;

un nivel ridicat de utilizare a forței de muncă și de protecție socială;

creșterea nivelului și calității vieții;

coeziunea economică și socială;

solidaritatea între statele membre.

Fiind conceput în atmosfera politică produsă de prăbușirea comunismului în Europa Centrală și de Est și de reunificarea Germaniei, Tratatul de la Maastricht consfințește ideea transformării configurației politice a Europei într-o Uniune, în cursul a trei etape, precizând condițiile care trebuie respectate pe întreg parcursul procesului de transformare. De asemenea, el trasează sarcina unei creșteri economice neinflationiste, realizarea unui înalt grad de convergență economică, utilizarea superioară a forței de muncă și un înalt grad de protecție socială, ridicarea nivelului de trai, întărirea solidarității printre țările membre, a cooperării economice și sociale.

Pentru atingerea acestor obiective, conform art.3, țările membre trebuiau să coordoneze strâns politica lor economică, să unifice normele lor monetare și valutare, pe care să le fundamenteze pe stabilitatea prețurilor. Mai departe, li se cerea să apere disciplina finanțelor publice și să urmărească realizarea echilibrului relațiilor economice externe.

Dispozițiile de detaliu privind instaurarea Uniunii Economice și Monetare sunt cuprinse în titlul II – “Dispoziții pentru modificarea Tratatului instituind Comunitatea Europeană”, fiind introdus totodată și un titlu nou, titlul VI – „Politica economică și monetară” (art.102A la 109M).

Uniunea Economică și Monetară prezintă două componente: componenta economică (capitolul 1 din Tratat) și componenta monetară (capitolul 2 din Tratat).

Între politica economică și cea monetară există o asimetrie, ce apare cu claritate în art.3A. Politica economică era întemeiată pe „strânsa coordonare a politicilor economice ale statelor membre”, deci pe coordonarea politicilor ce rămân naționale, în schimb politica monetară trebuia să conducă la o monedă unică și la definirea și conducerea unei politici monetare și a cursului de schimb unic, care să asigure stabilitatea prețurilor.

Cu privire la politica economică, Tratatul de la Maastricht stipulează în art.103 ca această politică să fie coordonată de Consiliul European, abilitat să elaboreze proiecte privind marile orientări de politică economică, valabile deopotrivă pentru statele care au intrat în uniunea monetară și pentru cele care temporar au rămas în afara ei. Printre altele, instanța comunitară amintită asigură supravegherea evoluțiilor economice din toate statele Comunității, elaborând principii care erau transmise sub formă de recomandări.

În art.5 din Statutul SEBC se stabilește explicit că obiectivul principal al SEBC este menținerea stabilității prețurilor, băncile centrale naționale trebuind să sprijine politicile economice generale ale uniunii monetare, acționând în concordanță cu principiile unei economii de piață cu liberă competiție. Misiunile sale fundamentale constau în definirea și punerea în aplicare a politicii monetare în cadrul Comunității, deținerea și gestionarea rezervelor oficiale ale statelor membre, promovarea bunei funcționari a sistemelor de plăți, asigurarea stabilității sistemului financiar etc.

Articolul 17 al Tratatului instituind Comunitatea Europeană (fostul articol 8) stipulează că este cetățean al Uniunii Europene orice persoană având naționalitatea unuia dintre Statele Membre, conform legilor în vigoare în statul respectiv. Cetățenia europeană nu înlocuiește cetățenia națională, ci vine în completarea acesteia, adaugând noi drepturi:

dreptul de liberă circulație și de stabilire în Statele Membre;

dreptul de a beneficia pe teritoriul unui stat terț (stat care nu este membru al Uniunii Europene) de protecție consulară din partea autorităților diplomatice ale unui alt Stat Membru, în cazul în care statul din care provine nu are reprezentanță diplomatică sau consulară în statul terț respectiv;

dreptul de a alege și de a fi ales în Parlamentul European și în cadrul alegerilor locale în statul de rezidență;

dreptul de petiționare în Parlamentul European;

dreptul de a depune, la Ombudsmanul European, o reclamație cu privire la funcționarea defectuoasă a instituțiilor comunitare.

Decizia de a crea o monedă unică la 1 ianuarie 1999 sub egida Băncii Centrale Europene, reprezintă obiectivul final al Integrării Economice și Monetare pe piața unică.

De asemenea, în art. 103A era prevăzută crearea unui mecanism de ajutorare financiară a tuturor statelor membre aflate în dificultate din cauza unor dezastre naturale sau a altor evenimente pe care nu le pot controla.

O altă parte a Tratatului de la Maastricht prevede principiile care urmau să fie aplicate în politica monetara a țărilor membre. Conform art. 105, 105A, 106A din Tratat, aceste principii se bazează pe infrastructura instituțională existentă sau creată ulterior, și anume: Băncile Centrale Naționale, Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC); Banca Centrală Europeană (BCE), emitentă a monedei unice europene; Consiliul, organ de legătură între Banca Centrală Europeană și Băncile Centrale Naționale. Statutul SEBC face obiectul unui protocol anexat la Tratat, în care se precizează funcțiile sistemului și ale componentelor sale.

În art.108 era prevăzută, de asemenea, obligativitatea fiecărui stat membru de a asigura armonizarea legislației naționale, inclusiv a statutului băncii centrale, cu prevederile Tratatului și cu Statutul SEBC.

Politica monetară se realizează în paralel cu cea economică de către instituțiile comunitare și de organe specifice având putere de decizie la nivelul Uniunii Europene. Conform art.109M, până la începutul etapei a treia, fiecare stat membru trebuia să trateze politica sa de schimb ca pe o problemă de interes comun.

Partea din Tratatul de la Maastricht referitoare la problemele monetare, valutare și financiare este cea mai cuprinzătoare și mai adâncită dintre toate celelalte texte. În acest sens sunt preluate principalele orientări trasate prin Raportul Delors, Tratatul fixând două date pentru moneda unică: 31 decembrie 1997, cel mai curând, și 1 ianuarie 1999, cel mai târziu.

Procesul de unificare monetară prefigurat prin Tratatul de la Maastricht nu este unul cu mai multe trepte, deoarece, din punct de vedere juridic, el este deschis în mod egal tuturor țărilor semnatare. Într-adevăr, spre deosebire de Tratatul de la Roma, care a fost semnat în anul 1957 de numai șase state, Tratatul de la Maastricht a fost elaborat cu participarea tuturor țărilor implicate. Cu toate acestea, există unele dispoziții care permit ca, în practică, uniunea să fie realizată în mai multe etape, după un anumit program și îmbrăcând un caracter comunitar. De altfel, expresia „în condițiile și potrivit ritmurilor prevăzute în tratat” (art.3A) relevă ideea de progresivitate. Așadar, unul din principiile Uniunii Monetare Europene este convergența în trei faze, astfel:

Faza I (1992-1993), ca primă etapă, aflată deja în derulare în momentul semnării Tratatului (iulie 1990), a rămas rezervată înfăptuirii depline a Pieței unice, a liberei circulații a capitalurilor (art.73B, 73H) și intensificării coordonării politicilor monetare și economice ale statelor membre (art.109C). Alegerea datei de 1 iulie 1990 s-a datorat faptului că aceasta coincidea cu data intrării în vigoare a Directivei privind libera circulație a capitalurilor în Uniunea Europeană (Directiva Consiliului nr.361 din 24 iunie 1988).

Faza a II-a (1994-1997 sau 1994-1999), prevăzută să înceapă la 1 ianuarie 1994 conform art.109E, s-a caracterizat printr-o coordonare mai strânsă a politicilor economice și o accentuare a disciplinei bugetare, realizată îndeosebi prin interzicerea acoperirii deficitelor entităților publice prin credite acordate de băncile centrale.

De asemenea, a fost prevăzută crearea Institutului Monetar European (art.109F și Protocolul asupra Statutului Institutului), înființat la 1 ianuarie 1994, cu rolul de a contribui la o mai bună coordonare a politicilor monetare în Europa și de a asigura tranziția spre Banca Centrală Europeană, Sistemul European al Băncilor Centrale și moneda unică. Acest sistem se bazează pe modelul german, în care Bundesbank decidea politica monetară apoi pusă în practică de băncile centrale ale landurilor.

Această etapă a fost mai puțin ambițioasă în plan instituțional decât Raportul Delors, însă Tratatul prevedea că ea trebuia parcursă astfel încât, până la sfârșit, Bancă Centrală Europeană să dispună de toate mijloacele tehnice și procedurale necesare pentru intrarea sa în funcțiune.

O mare importanță se acordă, cum este și firesc, politicii financiare ca factor constructiv sau destructiv al stabilității. În această privință, art.104 din Tratat interzice, încă din etapa a doua, finanțarea de către bănci a deficitului bugetar. Interdicția este totală atât din punctul de vedere al acoperirii financiare, cât și al acordării de garanții pentru obținerea de credite nebancare. În schimb, în cazuri bine determinate, se pot acorda facilități de acoperire a deficitelor bugetare prin mecanismul piețelor financiare.

Faza a III-a (începând cu 1 ianuarie 1997 sau 1 ianuarie 1999) a fost definită ca momentul în care se înfăptuiește faza finală a Uniunii Economice și Monetare, în care intră numai țările care îndeplinesc criteriile de convergență. Caracteristicile acestei perioade sunt:

fixarea irevocabilă a ratelor de schimb (31 decembrie 1998);

implementarea unei politici monetare unice, bazată pe stabilitatea prețurilor;

introducerea monedei unice, prin înlocuirea rapidă a monedelor naționale ale statelor participante cu euro (1 ianuarie 1999).

Cel mai târziu la 31 decembrie 1996, Consiliul, reunit la nivelul șefilor de stat și de guvern, trebuia să decidă dacă condițiile necesare trecerii la etapa a treia erau îndeplinite de o majoritate calificată a statelor membre (minim 7). În cazul unui răspuns negativ se amâna trecerea la etapa a treia până la 1 ianuarie 1999, conform art.109J.

Acele țări care nu au îndeplinit condițiile necesare la data demarării etapei a treia au făcut obiectul unor derogări, pe baza unei decizii a Consiliului, neaplicandu-li-se dispozițiile referitoare la politica monetară și la sistemul de sancțiuni al deficitelor excesive în baza art. 109K.

Marea Britanie și Danemarca și-au rezervat, în cadrul unor protocoale speciale, dreptul de a nu participa la Uniunea Economică și Monetară la începutul celei de-a treia faze. Protocolul asupra anumitor dispoziții referitoare la Marea Britanie recunoaște acesteia dreptul de a nu se angaja să treacă în faza a treia decât printr-o decizie distinctă în acest sens a guvernului și a parlamentului său. Celălalt protocol permitea Danemarcăi să supună acest angajament organizării unui referendum, având în vedere că în Constituția acestei țări erau surprinse dispoziții susceptibile să facă necesar acest lucru.

De la începutul fazei a treia, valoarea ECU a fost fixată în mod irevocabil în baza art.109L, Consiliul, la propunerea Comisiei și după consultarea BCE, stabilind rata de conversie între monedele naționale și ECU și adoptând măsurile necesare introducerii rapide a monedei unice în statelele participante.

Conform art.106 din Tratat, Bancă Centrală Europeană are personalitate juridică, înlocuind Institutul Monetar European la începutul celei de-a treia faze. Au fost statuate principii organizatorice, respectiv criterii de expresie a gradului de independență a băncilor centrale și a BCE. În bază art.107, normele aprobate au drept scop excluderea oricărei posibilități de intervenție și influență a guvernelor asupra politicii monetare a Sistemului European al Băncilor Centrale.

Protocolul asupra trecerii la faza a treia a Uniunii Economice și Monetare, anexat la Tratat, subliniază „caracterul ireversibil” al drumului Comunității spre Unificarea Monetară.

Principiul ireversibilității procesului de Unificare Monetară rezultă din:

fixarea unei scadențe (1 ianuarie 1999) pentru începerea celei de-a treia etape;

respingerea clauzei de a opta pentru neparticiparea la zona euro („opting out”) care ar fi permis unei țări să nu participe la faza finală, dar să rămână în continuare membră a Uniunii Europene (excepție au făcut Danemarca și Marea Britanie);

modalitatea de trecere la faza a treia, care era condiționată de îndeplinirea unor criterii de convergență foarte precise (art.109 I):

rata inflației să nu depășească cu mai mult de 1,5% performanța celor mai bune trei economii ale Comunității;

deficitul bugetar să reprezinte cel mult 3% din PIB;

datoria publică să se situeze la cel mult 60% din PIB;

să se respecte marjele de fluctuație restrânse ale cursurilor valutare din cadrul Sistemului Monetar European, fără să se fi procedat la devalorizări în ultimii doi ani;

rata anuală a dobânzii pe termen lung să fie cu cel mult 2% mai mare decât media ratelor de dobândă din statele care au realizat cele mai bune performanțe în materie de stabilitate a prețurilor.

O atenție specială este acordată politicii bugetare (art.104, 104A, 104B, 104C și Protocolul asupra procedurii privind deficitele excesive), având în vedere caracterul destabilizator al unui deficit prea mare al bugetului unui stat membru. Era prevăzut un maxim admisibil al deficitului bugetar, fiind stabilite sancțiunile aplicate în cazul încălcării disciplinei bugetare. Conform art.104C și 109E, acestea nu au fost expres menționate pentru etapa a doua a Uniunii Economice și Monetare, însă nu era exclusă posibilitatea recurgerii la sancțiuni în etapa a treia.

Se poate spune că obiectivul global al politicii economice constă în a impune statelor membre, prin convingere sau prin constrângere, să asigure convergența economiilor lor de așa manieră încât să permită conducerea politicii monetare în special în vederea trecerii la faza a treia, aprecierea urmând să fie făcută după criterii precise.

Al treilea principiu al Uniunii Monetare Europene, cel al “monedei unice” presupune, spre deosebire de principiul „monedei comune”, emisiunea unei monede europene ca o nouă monedă cu putere circulatorie legală. Aceasta este emisă de Banca Centrală Europeană, inițial prin preschimbarea depozitelor în diverse monede naționale existente în conturile deschise pe numele băncilor centrale naționale, iar apoi prin operațiuni proprii.

Ideea „monedei comune” a fost respinsă, în ciuda relansării sale în iunie 1990 de către Guvernul britanic și a faptului că a avut și numeroși alți adepți, care credeau că în modul acesta poate fi salvată o anumită suveranitate monetară. Motivația a avut la bază discuțiile și analizele efectuate care au permis clarificarea unei condiții esențiale ce trebuie îndeplinită pentru ca „moneda comună” să permită menținerea unei anumite autonomii a politicilor monetare naționale: necesitatea că monedele europene să aibă cursuri de schimb flotante, atât una față de altă, cât și față de etalonul comun.

Dar țările europene doreau cursuri valutare absolut fixe și stabilite în mod ireversibil, fapt dovedit și de forma în care a fost adoptat Tratatul de la Maastricht, care prevedea instaurarea unei asemenea situații în ultima fază a procesului de Unificare Monetară. Ca urmare, singura soluție rămasă a fost acceptarea monedei unice, care a înlocuit monedele naționale ale statelor participante.

2.3. Consiliul European de la Madrid

Consiliul European, reunit la Madrid în zilele de 15-16 decembrie 1995, a confirmat începerea celei de a treia faze a Uniunii Economice și Monetare (UE) pe 1 ianuarie 1999, în concordanță cu criteriile de convergență (DA) (DE) (EL) (EN) (ES) (FR) (IT) (NL) (PT) (FI) (SV), calendarul, protocoalele și procedurile stabilite prin Tratatul privind Uniunea Europeană.

Denumirea noii monede a constituit un element important în pregătirea tranziției la moneda unică, deoarece a determinat parțial acceptabilitatea Uniunii Economice și Monetare de către public. Consiliul European a considerat că denumirea monedei trebuie să fie aceeași în toate limbile oficiale ale Uniunii Europene, ținând cont de existența diferitelor alfabete; aceasta trebuia să fie simplă și să simbolizeze Europa.

Consiliul European a decis, în consecință, că, începând cu cea de a treia fază, denumirea monedei europene avea să fie „euro”. Aceasta avea să fie denumirea completă, și nu un prefix care să preceadă denumirile monedelor naționale.

Denumirea specifică „euro” este utilizată în locul termenului generic „ecu” folosit în tratat pentru a desemna Unitatea Monetară Europeană. Guvernele celor cincisprezece state membre au convenit de comun acord că această decizie constituia interpretarea agreată și definitivă a dispozițiilor tratatului.

Pentru a clarifica în mod decisiv procesul de introducere a monedei unice, Consiliul European a adoptat scenariul pentru introducerea acesteia, pe baza proiectului elaborat la cererea sa de către Consiliu, în consultare cu Comisia și cu Institutul Monetar European.

Acest scenariu asigura transparența, întărea credibilitatea și sublinia caracterul ireversibil al procesului. Obiectivul său a fost de a asigura siguranța juridică necesară, de a reduce cât mai mult costurile de adaptare și de a evita distorsiunile în materie de concurență. Anunțând măsuri concrete care trebuiau luate conform unui calendar precis, scenariul oferea agenților economici informațiile necesare pentru a se adapta la introducerea monedei unice.

Acest scenariu de referință cuprindea trei etape, desfășurate succesiv și cu respectarea capacităților de adaptare ale utilizatorilor.

Etapa A: lansarea Uniunii Economice și Monetare:

În perioada 1-2 mai 1998, Consiliul, reunit la nivelul șefilor de stat și de guvern, a desemnat, conform procedurii prevăzute în tratat, statele membre care atinseseră un nivel de convergență suficient de ridicat pentru a participa la UEM. Datele referitoare la anul 1997 au servit ca bază pentru acest „examen al tranziției”. Consiliul Ecofin a anunțat, în mai 1998, paritățile bilaterale între monedele participante. Cu toate acestea, rata de conversie definitivă între monedele naționale și euro a putut fi cunoscută doar la 31 decembrie 1998.

Odată cunoscută lista țărilor participante, guvernele respectivelor state membre au trebuit să adopte în unanimitate un anumit număr de dispoziții juridice și să desemneze consiliul director al Băncii Centrale Europene (BCE). Începând din acel moment, au fost instituite BCE și Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC).

Au fost apoi definite condițiile exercitării politicii monetare și de schimb unice, putând începe producerea de monede și de bancnote euro. Valorile monedelor se încadrau între 0,01 și 2 euro, iar cele ale bancnotelor, între 5 și 500 de euro.

Pe întreg parcursul acestei etape, în țările participante, ansamblul sistemului economic a continuat să funcționeze pe baza monedelor naționale. Cu toate acestea, pregătirile în vederea trecerii la euro s-au intensificat, în special la nivelul administrațiilor și al instituțiilor financiare.

Etapa B: începerea efectivă a Uniunii Economice și Monetare:

Pe 1 ianuarie 1999 a început etapa B (adică, cea de a treia fază a UEM), prin fixarea irevocabilă a ratelor de conversie a monedelor naționale ale țărilor participante, între ele și în raport cu euro. Această etapă a durat trei ani. De atunci, euro a devenit o monedă de sine stătătoare, valoarea sa externă fiind cea a coșului oficial de ECU, care a încetat să existe.

SEBC, alcătuit din BCE și băncile centrale naționale, a intrat în funcțiune. Acesta definește și conduce politica monetară și de schimb unică în euro (stabilirea ratelor dobânzii pe termen scurt, intervențiile față de dolar și yen etc.). Cotațiile de schimb ale monedelor naționale participante aveau să dispară.

Sistemele de plată de sume mari (piața interbancară, monetară, de schimb și de capital), în special sistemul TARGET gestionat de SEBC, funcționează în euro. Noile emisiuni de titluri de creanță publice se fac, de asemenea, în euro.

Pe parcursul acestei etape, euro nu era totuși decât o monedă scriptică, bancnotele și monedele aflate în circulație fiind în continuare denominate în monedă națională. Principalele sisteme de plată cu amănuntul (virament, card de plată, cec, etc.) au fost adaptate pentru a putea funcționa în euro. Utilizarea euro a devenit astfel posibilă, dar nu încă obligatorie.

Etapa C: generalizarea monedei unice:

Pe 1 ianuarie 2002, bancnotele și monedele euro au început să circule în paralel cu monedele și cu bancnotele naționale. Bancnotele și monedele euro au devenit mijloace legale de plată, monedele și bancnotele naționale fiind retrase progresiv.

Toate tranzacțiile monetare au început să fie exprimate în euro. În contracte, referințele la monedele naționale au fost convertite în euro conform ratelor de conversie fixate irevocabil, fără a aduce alte modificări termenilor și condițiilor stipulate.

Această etapă era prevăzută să dureze numai timpul strict necesar cu scopul de a minimaliza complicațiile unei duble circulații monetare prelungite pentru utilizatori. Statele membre puteau decide să reducă această perioadă. În orice caz, cel târziu pe 1 iulie 2002, monedele și bancnotele naționale au încetat să fie valute valabile, nemaiputând fi utilizate ca mijloace de plată.

Procesul de trecere la moneda unică s-a încheiat astfel: începând cu această dată, ansamblul economiei țărilor participante avea să funcționeze exclusiv în euro. Pe o anumită perioadă suplimentară, a fost posibil schimbul gratuit al vechilor bancnote și monede naționale la băncile centrale naționale

2.4. Extinderea Uniunii Monetare Europene

Cele trei etape ale Uniunii Economice și Monetare:

La data de 1 iulie 1990, a început prima etapă a Uniunii Economice și Monetare (UEM). Aceasta s-a caracterizat în principal prin eliminarea barierelor interne din calea liberei circulații a mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalurilor în interiorul UE.

Cea de-a doua etapă a debutat cu înființarea Institutului Monetar European (IME), precursorul Băncii Centrale Europene (BCE), la data de 1 ianuarie 1994. Această etapă a fost destinată pregătirilor tehnice necesare pentru crearea Monedei Unice, punerea în aplicare a unei discipline fiscale și pentru întărirea convergenței politicilor economice și monetare ale statelor membre UE. BCE a fost instituită în luna iunie 1998 și a avut la dispoziție jumătate de an pentru desăvârșirea preparativelor inițiate de IME.

La data de 1 ianuarie 1999, a început cea de-a treia, și ultima, etapă a UEM, prin fixarea irevocabilă a cursurilor de schimb pentru monedele provenind din cele 11 state membre participante și prin introducerea monedei unice – euro. De asemenea, începând cu această dată, Consiliul guvernatorilor BCE este responsabil cu aplicarea politicii monetare unice pentru zona euro. În prealabil, în luna mai 1998, Consiliul Uniunii Europene, reunit la nivel de șefi de stat sau de guvern, a confirmat respectarea criteriilor pentru adoptarea monedei unice de către 11 dintre cele 15 state membre ale UE de la acea dată – Belgia, Germania, Irlanda, Spania, Franța, Italia, Luxemburg, Țările de Jos, Austria, Portugalia și Finlanda. Grecia a aderat la zona euro la data de 1 ianuarie 2001.

Prima substituire a monedei fiduciare a fost finalizată la data de 1 ianuarie 2002, odată cu introducerea bancnotelor și monedelor euro. În luna ianuarie 2007, Slovenia a devenit cel de-al 13-lea stat membru al zonei euro. Cipru și Malta s-au alăturat zonei euro la 1 ianuarie 2008, Slovacia la 1 ianuarie 2009 și Estonia la 1 ianuarie 2011.

Aderarea României la Uniunea Europeană presupune adoptarea monedei unice într-un orizont de timp ce depinde de gradul de integrare economică cu zona euro. Aderarea României la Pactul Euro Plus asigură adoptarea de măsuri menite să conducă la creșterea competitivității și evitarea dezechilibrelor macroeconomice. Din punct de vedere administrativ, similar acțiunilor celorlalte noi state membre, autoritățile din România au instituit organisme de coordonare a procesului de adoptare a monedei unice.

Începând din luna mai 2011, coordonarea la nivel național a pregătirilor pentru adoptarea euro se realizează de către Comitetul interministerial pentru trecerea la euro, condus de primul-ministru, și din care mai fac parte guvernatorul BNR, ministrul Finanțelor Publice, miniștri și conducători ai altor instituții guvernamentale, reprezentanți ai asociațiilor patronale și sindicale.

Începând din februarie 2010, în cadrul BNR funcționează Comitetul de pregătire a trecerii la euro, care reprezintă un cadru formalizat de dezbatere a problematicilor legate de convergența nominală și reală, respectiv de suport al deciziilor băncii centrale în procesul de aderare la Uniunea Economică și Monetară. Din luna octombrie 2010, acest comitet are ca invitați permanenți reprezentanți ai Ministerului Finanțelor Publice.

Până în prezent, în cadrul Comitetului de pregătire a trecerii la euro au fost analizate o serie de documente referitoare la: experiența altor țări în pregătirea trecerii la euro; stadiul pregătirii României pentru adoptarea euro; mecanisme și concepte noi dezvoltate la nivelul Uniunii Europene după criza financiară; contribuții ale BNR la documentele programatice ale guvernului român (Programul de Convergență, Programul Național de Reformă).

Stabilirea coordonatelor procesului de adoptare a euro necesită o evaluare bine fundamentată, iar asumarea publică a procesului de adoptare a monedei euro trebuie să beneficieze de consens național, neinfluențată de diferențe doctrinare sau de ciclul electoral, astfel încât să se materializeze într-o coordonare a politicilor economice și strategice.

2.4.1. Experiența Sloveniei

Slovenia, a fost mult timp vãzut ca „elevul model” dintre noile State Membre. Și a fost prima din acest grup de țări care a îndeplinit toate criteriile de la Maastricht. A avut cea mai ușoarã și directã cale cãtre integrare. Ljubljana a decis după 6 luni ca prețurile să fie arătate doar în euro. După ce a aderat la ERM II în iunie 2004, și-a construit drumul prin reforme economice și financiare.

La 1 ianuarie 2007, euro a devenit moneda oficiala în Slovenia înlocuind tolarul sloven conform cursului 1 Euro = 239,640 SIT .

În anii care au precedat intrarea în ERM II, banca centrală din Slovenia a practicat o politică de depreciere nominală continuă, dar tot mai lentă, a tolarului față de euro, pentru a sprijini procesul de convergență nominală, a fost abandonată odată cu debutul participării la ERM II. Paritatea centrală a monedei slovene față de euro a fost fixată la nivelul de piață al cursului de schimb de la momentul intrării în ERM II, iar dimensiunea intervalului de fluctuație a fost de ±15%.

Banca Sloveniei a indicat pieței că va urmări menținerea cursului de schimb în imediata proximitate a parității centrale. Totodata a acționat în vederea menținerii, pe parcursul perioadei de participare la ERM II, a ratelor dobânzilor pe termen scurt de pe piața monetară la niveluri superioare celor din zona euro, permițând însă ca diferențialul dintre aceste rate ale dobânzii să scadă progresiv, astfel încât criteriul specific să fie îndeplinit fără probleme la momentul evaluării convergenței nominale. Autoritățile slovene au urmărit de la bun început limitarea perioadei de participare a tolarului la ERM II la intervalul minim de doi ani, considerând că acest aranjament de curs de schimb sporește riscul unui atac speculativ asupra monedei naționale.

În ceea ce privește stabilitatea prețurilor, Slovenia a înregistrat în ultimii zece ani dinaintea adoptării euro niveluri ale ratei inflației exprimate printr-o singură cifră. Cel mai ridicat nivel mediu anual s-a înregistrat în 2000: 8,9 %. Ulterior, rata inflației s-a înscris pe o traiectorie descendentă, ajungând la 2,5 % atât în anul 2005, cât și în 2006. La această evoluție a contribuit și schimbarea strategiei de politică monetară, survenită în anul 2001, când a fost abandonată țintirea agregatelor monetare în favoarea unui regim monetar mai eclectic, bazat pe monitorizarea evoluțiilor din economia reală și nominală.

În luna mai 2005 Comisia europeană a propus Sloveniei sã fie membru al zonei Euro în mai puțin de 2 ani. Șefii de stat ai UE au fost de acord în iunie 2006 și miniștrii de finanțe ai Statelor Membre, care au ultimul cuvânt în privința admiterii de noi membri, au oficializat decizia o lună mai târziu. În toamna anului 2006, un model de monedă slovenă de 2 euro a fost publicat. Avea ca imagine portretul poetului France Presseren, care a compus imnul național al Sloveniei și care e văzut ca cel mai faimos poet sloven. Adoptând moneda euro în ianuarie 2007, țara va intra în zona Schengen, și pentru prima jumãtate a anului 2008 va prelua președinția UE.

La data de 11 iulie 2006, Consiliul Uniunii Europene a aprobat solicitarea Sloveniei de a adera la zona euro începând cu anul 2007, Slovenia devenind astfel prima dintre cele zece țări ce s-au alăturat Uniunii Europene la 1 mai 2004, care a adoptat moneda euro.

La data de 1 ianuarie 2007, euro a devenit moneda oficială în Slovenia, înlocuind tolarul sloven (SIT) conform cursului de schimb fixat irevocabil la 1 EUR = 239,640 SIT. Prin urmare, era necesar ca bancnotele și monedele euro să fie larg disponibile în Slovenia până la această dată. Pentru îndeplinirea acestui demers, instituțiile bancare au primit 250 de milioane de monede euro cu valoare nominală de 84 milioane EUR, începând cu data de 25 septembrie 2006 și 41,5 milioane de bancnote euro cu valoare nominală de 772 milioane EUR, începând cu 29 noiembrie 2006. O parte din aceste monede și bancnote au fost distribuite anticipat comercianților cu amănuntul și altor companii. De asemenea, prin intermediul băncilor comerciale, Banka Slovenije a început vânzarea seturilor inițiale de monede euro către operatorii profesioniști cu numerar la data de 1 decembrie și către publicul larg la data de 15 decembrie 2006.

Procesul de introducere a monedei euro a decurs rapid și fără perturbări: până la sfârșitul primei zile de adoptare a noii monede, toate bancomatele aflate în locuri publice și toate terminalele POS au fost transformate, iar valoarea bancnotelor euro puse în circulație a fost mai mare decât cea a bancnotelor de tolari sloveni. După două săptămâni de la introducerea bancnotelor și monedelor euro, procesul de adoptare a monedei unice în Slovenia a fost finalizat cu succes, conform planului.

Procesul de îndeplinire a criteriilor de convergență nominală s-a derulat pe fondul unei creșteri economice robuste, care s-a situat constant peste cea consemnată în zona euro.

O trăsătură particulară a convergenței nominale și reale a economiei slovene a fost absența oricăror derapaje: atât deficitul de cont curent, cât și cel fiscal s-au situat în permanență la niveluri moderate, neamenințând echilibrul macroeconomic. Trebuie remarcat că, spre deosebire de situația din alte țări care au aderat la Uniunea Europeană în anul 2004, coordonarea dintre politica monetară și cea fiscală a fost foarte bună, Ministerul de Finanțe și Banca Sloveniei acționând în mod concertat.

De la 15 ianuarie 2007, în Slovenia se pot folosi numai bancnotele și monedele euro pentru efectuarea plăților. Bancnotele de tolari sloveni pot fi preschimbate la Banka Slovenije pe o perioadă de timp nedeterminată. Banka Slovenije va preschimba monedele de tolari sloveni până la data de 31 decembrie 2016.

Tabel 2.1: Date importante în cadrul procesului de introducere a monedei unice:

2.4.2. Cazul Ciprului

Trecerea la noua monedă în Cipru scoate în evidență divizarea (veche de decenii) dintre sudul grec al insulei și nordul controlat de Turcia. Lira turceasca rămâne principala monedă în Ciprul de Nord, care nu face parte din UE și este recunoscut doar de Turcia.

La data de 10 iulie 2007, Consiliul Uniunii Europene a aprobat solicitarea Ciprului de a adera la zona euro începând cu 1 ianuarie 2008.

La 1 ianuarie 2008, Cipru a intrat în zona euro concomitent cu Malta. Euro a devenit moneda oficială în Cipru, înlocuind lira cipriotă (CYP) conform cursului de schimb fixat irevocabil la 1 EUR = 0,585274 CYP. Distribuirea promptă a numerarului în euro către părți terțe competențe, înainte de data de 1 ianuarie 2008, a contribuit la introducerea armonioasă a monedei euro, la atenuarea dificultăților logistice și la reducerea costurilor generate de circulația simultană a celor două monede. Distribuirea anticipată a bancnotelor euro către bănci a început la data de 19 noiembrie 2007, monedele fiind deja distribuite cu aproximativ o lună mai devreme, din 22 octombrie 2007. La acea dată, o parte din acest numerar a fost alocată în prealabil comercianților cu amănuntul și altor companii. În plus, la data de 3 decembrie 2007, Central Bank of Cyprus, băncile și societățile cooperative de credit au început să vândă publicului seturi inițiale de monede euro.

Primul program de convergență a fost elaborat în anul 2004 și avea în vedere o trecere cât mai rapidă la euro, fiind luat în considerare și obiectivul ambițios al producerii acestui eveniment în anul 2007. Un astfel de scenariu a devenit curând nerealist, întrucât împotriva Ciprului a fost lansată în 2004 procedura de deficit excesiv, care prevedea comprimarea treptată a deficitului fiscal până la sub 3% din PIB în 2006. Ca urmare a consolidării fiscale, deficitul bugetar înregistrat în anul 2006 a fost de doar 1,5% din PIB, astfel că procedura de deficit fiscal a fost închisă în acel an. Ponderea în PIB a datoriei publice a evoluat pe o pantă descendentă, fără însă a ajunge să se încadreze în plafonul de 60% în anul 2006. Criteriul sustenabilității finanțelor publice a fost însă considerat ca fiind îndeplinit pentru că nivelul datoriei publice, ca pondere în PIB, se afla într-un proces de diminuare semnificativă și se apropia de nivelul de referință. Începutul participării monedei naționale la ERM II a avut loc la 2 mai 2005, simultan cu monedele Maltei și Letoniei, la un an după aderarea acestor țări la Uniunea Europeană. Banda de fluctuație pentru care s-a optat a fost de ±15% în jurul parității centrale, fixată la nivelul de 0,585274 lire cipriote/euro, aceeași la care moneda națională fusese ancorată unilateral la euro în 1999. De altfel, banda de fluctuație de ±15% era utilizată și înainte de intrarea în ERM II, fiind introdusă încă din ianuarie 2001. Lira cipriotă a rămas pe parcursul participării la ERM II la un nivel apropiat de paritatea sa centrală, volatilitatea fiind extrem de redusă.

Rata medie anuală a inflației s-a menținut în proximitatea nivelului de 2% în anii 2005 și 2006 și în intervalul aprilie 2006-martie 2007, luat în considerare la evaluarea îndeplinirii criteriilor de convergență. Dat fiind că valoarea de referință a fost de 3%, Cipru a satisfăcut fără emoții criteriul privind stabilitatea prețurilor. Rata dobânzii pe termen lung a fost în perioada de referință de 4,2%, încadrându-se confortabil în limita de 6,4%. Ritmul de creștere a economiei cipriote a fost aproape constant pe tot parcursul perioadei cuprinse între aderarea la Uniunea Europeană și intrarea în zona euro, situându-se între 3,5% și 4,5%, iar deficitul contului curent s-a menținut la niveluri sustenabile. Procesul de introducere a monedei euro a decurs rapid și fără perturbări.

Începând cu 1 februarie 2008, în Cipru se pot folosi numai bancnotele și monedele euro pentru efectuarea plăților în numerar, dar până la 30 iunie 2008, băncile și societățile cooperative de credit vor putea preschimba gratuit lirele cipriote la cursul de schimb fixat. Se vor percepe taxe în cazul în care suma preschimbată depășește 1 000 CYP în bancnote și 50 CYP în monede, pentru fiecare client și tranzacție. Ulterior, preschimbarea lirei cipriote va fi posibilă la sediul Central Bank of Cyprus pe o durată de zece ani pentru bancnote și doi ani pentru monede.

Tabel 2.2: Date importante în cadrul procesului de introducere a monedei unice:

2.4.3. Situația Maltei

La data de 10 iulie 2007, Consiliul Uniunii Europene a aprobat solicitarea Maltei de a adera la zona euro începând cu 1 ianuarie 2008. La 1 ianuarie 2008, euro a devenit moneda oficială în Malta, înlocuind lira malteză (MTL) la un curs de schimb fixat irevocabil la 1 EUR = 0,429300 MTL.

La momentul începerii participării la ERM II, moneda malteză a fost ancorată la euro, abandonându-se coșul valutar utilizat anterior, în a cărui compoziție intrau, pe lângă Moneda Unică Europeană, lira sterlină și dolarul SUA. Cursul de schimb a fost menținut la nivelul parității centrale pe parcursul întregii perioade de referință pentru evaluarea stabilității cursului de schimb (mai 2005-aprilie 2007). Îndeplinirea criteriilor de la Maastricht s-a realizat pe fondul unei creșteri economice semnificative (de peste 3% în perioada 2005-2007) și al situării deficitului de cont curent la niveluri reduse, a căror finanțare nu a ridicat probleme. Rata medie anuală a inflației s-a situat la 2,2% în intervalul de referință aprilie 2006-martie 2007, cu 0,8 puncte procentuale sub nivelul specific acestui criteriu. De altfel, în Malta rata inflației a fost relativ stabilă pe parcursul unei perioade îndelungate, fluctuând în general între 2% și 3% după 1999. Ratele dobânzilor pe termen lung s-au situat în perioada de referință la nivelul de 4,3%, semnificativ sub valoarea de referință de 6,4% aferentă acestui criteriu.

Stabilitatea prețurilor a beneficiat în mare masura de sprijinul politicii fiscale după aderarea țării la Uniunea Europeană. În 2004, împotriva Maltei a fost lansată procedura de deficit excesiv, ca urmare a consemnării în anul anterior a unui deficit fiscal de 9,7% din PIB. Măsurile de politică fiscală adoptate de Malta după inițierea acestei proceduri au făcut ca deficitul fiscal să se reducă treptat, astfel încât în anul 2006 nivelul acestuia să ajungă la 2,6% din PIB. Totodată, ponderea datoriei publice în PIB a scăzut semnificativ, de la 72,4% în 2005 la 66,5% în 2006. În aceste condiții, procedura de deficit excesiv a fost închisă în anul 2007, iar criteriul sustenabilității finanțelor publice a fost considerat îndeplinit.

Distribuirea promptă a numerarului în euro către părți terțe competente înainte de data de 1 ianuarie 2008, a contribuit la introducerea armonioasă a monedei euro, la atenuarea dificultăților logistice și la reducerea costurilor generate de circulația simultană a celor două monede. Distribuirea anticipată a bancnotelor euro către instituțiile bancare a început în prima săptămână din luna noiembrie 2007, monedele euro fiind deja distribuite cu mai mult de o lună înainte, și anume de la sfârșitul lunii septembrie 2007. La acea dată, o parte din acest numerar a fost distribuită în prealabil comercianților cu amănuntul și altor companii. De asemenea, instituțiile de credit și alți distribuitori autorizați au început vânzarea de seturi inițiale de monede euro către comercianții cu amănuntul și alte companii la data de 1 decembrie 2007, precum și de mini-seturi inițiale de monede euro către public la data de 10 decembrie 2007. Procesul de introducere a monedei euro a decurs rapid și fără perturbări.

Începând cu 1 februarie 2008, în Malta se pot folosi numai bancnotele și monedele euro pentru efectuarea plăților în numerar, iar până la data de 31 martie 2008, instituțiile de credit vor continua să preschimbe lirele malteze la cursul de schimb stabilit. Acest serviciu va fi gratuit pentru clienții instituțiilor bancare; excepție fac celelalte persoane care vor putea preschimba numai o sumă maximă de 250 MTL pe persoană. Central Bank of Malta va continua să preschimbe bancnotele de lire malteze timp de zece ani, iar monedele de lire malteze timp de doi ani, după ce acestea încetează să mai fie monedă oficială. Bancnotele de lire malteze admise la preschimbare.

Tabel 2.3: Date importante în cadrul procesului de introducere a monedei unice:

2.4.4. Experiența Slovaciei

Slovacia a intrat în zona euro la 1 ianuarie 2009, la patru ani și opt luni după aderarea la Uniunea Europeană. O primă strategie pentru adoptarea euro de către Slovacia a fost elaborată în anul 2003 și a prevăzut trecerea la euro la orizontul temporal al anilor 2008-2009. Ulterior, în 2004, autoritățile slovace au specificat drept dată-țintă pentru adoptarea euro 1 ianuarie 2009.

La data de 1 ianuarie 2009, euro a devenit moneda oficială în Slovacia. Acesta a înlocuit coroana slovacă (SKK) pe baza cursului de schimb fixat irevocabil la 1 EUR = 30,1260 SKK.

Intrarea monedei slovace în ERM II a avut loc la 28 noiembrie 2005, relativ rapid după aderarea la Uniunea Europeană. În jurul parității centrale a fost stabilită o bandă standard de fluctuație de ±15%. În primele luni de participare la ERM II, moneda slovacă a înregistrat o anumită volatilitate în jurul parității centrale, fără a se apropia însă de limitele intervalului de fluctuație. Ulterior, începând cu luna august 2006, fundamentele solide ale economiei slovace au determinat înscrierea monedei naționale pe o traiectorie de apreciere nominală semnificativă.

În aceste condiții, s-a impus efectuarea unei reevaluări a parității centrale, aceasta fiind repoziționată începând cu data de 19 martie 2007 la un nivel cu 8,5% mai apreciat față de cel anterior. Chiar și după stabilirea noii parități centrale, coroana slovacă a continuat să se aprecieze substanțial, înregistrându-se o abatere ascendentă maximă de 8,9%. În consecință, în mai 2008 paritatea centrală a coroanei slovace față de euro a fost din nou modificată în sensul întăririi monedei naționale, de data aceasta cu 17,6%.

Intervalul de timp în care coroana slovacă a participat la ERM II a coincis cu o perioadă de lichiditate excedentară la nivel global și de percepție foarte favorabilă a investitorilor față de economiile emergente, în special față de statele noi membre ale Uniunii Europene. Intrările masive de capital au asigurat finanțarea deficitelor de cont curent – semnificative, dar în scădere de la 8,6% din PIB în 2005 la 5,1% din PIB în 2007 – și au condus totodată la întărirea considerabilă a monedei naționale. Faptul că, pe ansamblul perioadei de participare la ERM II, moneda slovacă s-a caracterizat printr-o tendință de apreciere a făcut ca relevanța acestei perioade pentru modul de funcționare a economiei, în condițiile unor cursuri de schimb fixate în mod irevocabil, să fie limitată. În perioada de referință aprilie 2007-martie 2008, rata medie anuală a inflației înregistrată în Slovacia a fost de 2,2%, nivel situat cu un punct procentual sub plafonul calculat conform prevederilor Tratatului de la Maastricht. Această performanță remarcabilă în materie de stabilitate a prețurilor a fost facilitată în principal de aprecierea nominală puternică a coroanei slovace și de evoluția moderată a prețurilor interne la energie. Ulterior, presiunile inflaționiste s-au majorat semnificativ, iar rata medie anuală de creștere a prețurilor de consum s-a situat în 2008 la nivelul de 3,9%.

Criteriul privind convergența ratei dobânzii a fost îndeplinit fără probleme, în perioada de referință ratele dobânzilor pe termen lung înregistrând un nivel mediude 4,5% pe an, sensibil inferior valorii de referință corespunzătoare criteriului (6,5%). Atât deficitul fiscal, cât și datoria publică s-au situat semnificativ sub valorile de referință. Trebuie însă menționat faptul că Slovacia a făcut obiectul unei decizii a Consiliului UE privind existența unui deficit fiscal excesiv, declanșată în 2004 și având ca termen-limită pentru corectarea acestuia anul 2007.

În iunie 2008, Consiliul UE a închis procedura de deficit excesiv, constatând că acesta a fost adus sub plafonul de 3% din PIB într-o manieră credibilă și sustenabilă. Închiderea procedurii de deficit fiscal excesiv reprezenta, de altfel, o precondiție pentru intrarea Slovaciei în zona euro în 2009. Succesul procesului de adoptare a euro în Slovacia poate fi atribuit unui complex de factori favorabili. În primul rând, a existat un sprijin politic și popular larg în favoarea îndeplinirii acestui obiectiv. Autoritățile nu au încercat să amâne data-țintă pentru adoptarea euro, ci au acționat concertat, inclusiv în vederea minimizării perioadei de participare la ERM II. În al doilea rând, dintre țările care au aderat la UE în 2004, Slovacia a fost prima care a îndeplinit criteriile pentru adoptarea euro practicând o strategie de țintire a inflației și un regim de curs de schimb de tipul flotării libere. În condițiile în care aprecierea coroanei slovace a fost substanțială, pe fondul intrărilor masive de capital și al fundamentelor macroeconomice solide, Slovacia a apelat la posibilitatea de a ajusta paritatea centrală în sensul întăririi monedei naționale. În al treilea rând, convergența nominală relativ rapidă a fost însoțită de un ritm alert al procesului de convergență reală. După aderarea la Uniunea Europeană, creșterea economică a înregistrat rate tot mai înalte în fiecare an, majorându-se de la 5,2% în 2004 la 10,4% în 2007. În anul 2008 ritmul creșterii economice s-a redus, rămânând însă la un nivel ridicat: 6,4%. În toată această perioadă, sustenabilitatea creșterii economice nu a fost periclitată, politicile economice promovate asigurând plasarea deficitului de cont curent și a ratei inflației la niveluri moderate.

Distribuirea prealabilă a bancnotelor și monedelor euro către agenții profesioniști înainte de 1 ianuarie 2009 a contribuit la introducerea fără sincope a monedei euro, la atenuarea dificultăților logistice și la reducerea costurilor generate de circulația simultană a celor două monede. Alimentarea băncilor cu monede a început în luna septembrie 2008, iar cea cu bancnote, o lună mai târziu. Ulterior, o parte din numerar a fost transferată către comercianții cu amănuntul și alte societăți.

Începând cu data de 17 ianuarie 2009, numai bancnotele și monedele euro pot fi utilizate pentru plățile în numerar în Slovacia, dar băncile au continuat să preschimbe bancnotele de coroană slovacă până la sfârșitul lunii iunie 2009, la cursul de schimb fixat irevocabil. Băncile au perceput comisioane de la data de 20 ianuarie 2009, dacă volumul pe client și pe tranzacție depășea 100 de bancnote și 100 de monede. Banca națională Slovenska va preschimba bancnotele de coroană slovacă pe o perioadă nelimitată, iar monedele, până la sfârșitul anului 2013.

Tabel 2.3: Date importante în cadrul procesului de introducere a monedei unice:

2.4.5. Cazul Estoniei

Conform Rapoartelor de convergență publicate de Comisia Europeană și de Banca Centrală Europeană la 12 mai 2010, Estonia a îndeplinit condițiile necesare pentru intrarea în zona euro la 1 ianuarie 2011. La această dată, Estonia a devenit membru deplin al zonei euro, moneda euro înlocuind coroana estoniană la cursul de schimb fixat irevocabil la 1 EUR = 15,6466 EEK. A existat o perioadă de două săptămâni în care ambele monede au fost în circulație, populața primea, la casă restul în euro. În consecință, la 13 iulie 2010, Consiliul Uniunii Europene a luat decizia de a permite Estoniei să adopte euro ca monedă națională începând cu 1 ianuarie 2011, numărul țărilor din zona euro ajungând astfel la 17. Coroana estoniană și-a pierdut statutul de mijloc legal de plată la 15 ianuarie 2011.

Dintre criteriile de convergență nominală cele mai mari dificultăți au fost întâmpinate în ceea ce privește îndeplinirea celui referitor la stabilitatea prețurilor. Rata medie anuală a inflației IAPC s-a situat în 2008 la un nivel exprimat prin două cifre (10,6%), dar, ulterior, pe fondul recesiunii puternice, aceasta a scăzut substanțial, în perioada de referință aprilie 2009 – martie 2010 înregistrându-se deflație.

Dacă în perioada 2002-2007 Estonia a înregistrat surplusuri fiscale, recesiunea care a urmat a exercitat o presiune puternică asupra finanțelor publice, dar autoritățile au reușit să mențină deficitul fiscal sub plafonul de 3% din PIB. În aceste condiții, datoria publică a Estoniei a crescut ușor, dar a rămas cea mai redusă din Uniunea Europeană. Intrarea monedei estoniene în ERM II a avut loc în anul 2004, la scurt timp după aderarea acestei țări la Uniunea Europeană, reflectând opțiunea autorităților pentru adoptarea euro cât mai curând posibil, fiind avut în vedere la acel moment obiectivul ambițios al producerii acesteia în ianuarie 2007. În condițiile în care, începând din anul 1992, regimul de politică monetară practicat în Estonia a fost de tip consiliu monetar, cursul de schimb față de euro a rămas nemodificat pe parcursul perioadei de participare la ERM II. Nivelul de 15,6466 coroane estoniene/euro, care a reprezentat paritatea centrală în această perioadă, a constituit și rata de conversie a coroanei estoniene față de euro.

Întrucât nu a fost emisă nicio obligațiune guvernamentală în coroane estoniene pe termen de 10 ani, nu a fost disponibil un instrument care să permită măsurarea cu acuratețe a convergenței ratelor dobânzii pe termen lung. Cu toate acestea, Comisia Europeană și Banca Centrală Europeană au considerat că Estonia nu prezintă probleme din perspectiva îndeplinirii acestui criteriu.

Guvernul Estoniei a aprobat ultima versiune (cea de-a noua) a Planului național de trecere la euro în luna octombrie 2010, în condițiile în care prima versiune a acestui document a fost publicată în 2005, an în care a fost înființată Comisia de experți pentru coordonarea acțiunilor necesare pentru o trecere lină la euro, structură condusă de secretarul general al Ministerului de Finanțe. Această comisie a decis la prima sa reuniune, care a avut loc în februarie 2005, constituirea a șase grupuri de lucru pe următoarele domenii: banca centrală și instituțiile de credit, mediul de afaceri, pregătiri tehnice ale autorităților guvernamentale, protecția consumatorilor, elaborarea legislației și comunicare. În anul 2009, a fost înființat al șaptelea grup de lucru, însărcinat cu monitorizarea îndeplinirii criteriilor de convergență. Aceste grupuri de lucru au inclus reprezentanți atât ai sectorului public, cât și ai mediului privat.

Conform prevederilor Tratatului de la Maastricht, Banca Estoniei a aderat la Eurosistem, având aceleași drepturi și obligații ca și celelalte bănci centrale ale statelor care fac parte din zona euro.

În urma adoptării monedei euro de către Estonia la 1 ianuarie 2011, 18 instituții de credit estoniene fac obiectul constituirii de rezerve minime obligatorii la nivelul Eurosistemului. Aderarea Estoniei la zona euro a modificat într-o măsuă nesemnificativă condițiile de lichiditate ale Eurosistemului.

Tabel 2.4: Date importante în cadrul procesului de introducere a monedei unice:

2.5 Opinii privind viitorul zonei euro în contextul actualei

crize economico-financiare

Moneda euro a fost un zid de protecție în fața crizei financiare, înregistrând un interes crescut din partea țărilor din Uniunea Europeană (UE) care nu erau convinse de importanța unei Monede Unice, precum Danemarca sau Suedia, dar și din partea Islandei, care nici măcar nu face parte din blocul comunitar "În această perioadă de criză, euro protejează companiile în față volatilității ratei de schimb valutar, care le-a afectat puternic în perioadele anterioare de recesiune".

“Zona euro se îndreaptă spre un 2013 care se anunța a fi anul succesului sau al eșecului pentru uniunea monetară, care are în spate o istorie de 13 ani. Totuși, pentru moment pare să se fi instalat un calm fragil în zonă euro, în contextul unei lupte de trei ani pentru a salva moneda unică “.

Calmul survine după noile măsuri de urgență ale Băncii Centrale Europene (BCE) menite să sporească încrederea în zona euro, formată din 17 membri, și în contextul semnalelor că liderii din regiune câștigă teren în lupta cu prelungita criză a datoriilor.

Numeroși analiști au vorbit de asemenea despre speranța că, după ani de recesiune și reforme dure, economia din uniunea monetară să ia avânt în ultima parte a lui 2013. "Da, există lumină la capătul tunelului, însă mai avem până ieșim din întuneric".

Într-adevăr, au apărut deja semnale că economia din zona euro ar putea inițial să se adâncească în recesiune în 2013, în timp ce amenințarea unor noi presiuni din partea pieței continuă să bântuie statele membre considerate vulnerabile de către investitori.

În afară de Spania și Italia, în Europa există tot mai multe îngrijorări că și Franța s-ar putea confrunta cu vremuri dificile, după ratingul Franței a fost retrogradat de agenția de evaluare financiară Moody's, care a evidențiat eforturile Parisului de a stimula competitivitatea economică și de a reduce deficitul bugetar și nivelul datoriei în contextul unei creșteri economice slabe. Moody's a retrogradat și ratingul mecanismului de salvare al zonei euro, parțial din cauza contribuției semnificative a Franței la fondurile acestuia.

Luând în considerare rolul central al Franței în afacerile europene, temerile că cea de-a două economie din zonă euro s-ar putea transforma în noua verigă slabă a uniunii monetare ar putea conduce la o nouă scădere a încrederii investitorilor. Totuși, în contextul apropierii finalului de an, piețele financiare europene par să fi revenit la o dispoziție mai bună, după o lungă perioadă de volatilitate cauzată de îngrijorările privind destrămarea zonei euro.

Acordul pentru reducerea datoriei Greciei ofertă BCE un nou program de achiziționare de obligațiuni guvernamentale cu contribuit în mod special la limitarea creșterii costurilor creditelor pentru state ca Italia și Spania.

Totuși, perspectivele unei contracții suplimentare a zonei euro în lunile următoare ar putea declanșa o nouă presiune asupra statelor din uniunea monetară masiv îndatorate, în contextul în care ele încearcă să-și pună în ordine finanțele pe fundalul unei creșteri economice limitate și al extinderii șomajului. În plus, orice îmbunătățire în evoluția economiei mondiale depinde de reușita unui acord fiscal al elitei politice din SUA pentru a împiedica intrarea economiei americane într-o nouă recesiune.

O perspectivă economică întunecată amplifică de asemenea riscurile privind unele tulburări mai ample și mai violente în zonele din zona euro lovite de recesiune. În același timp, o creștere redusă ar putea amplifica senzația de “oboseală” a planurilor de salvare în principalele economii din regiune, unde votanții devin tot mai deranjați de costurile austerității. Acest lucru va îngreuna sarcina liderilor europeni de a adopta deciziile dure cu care se vor confrunta, așa cum este cea privind finalizarea autorității de supervizare bancară sau cea privind ajutorul pentru a scoate zona euro din criză.

Problema Europei este că soarta planurilor sale pentru a menține întreaga uniunea monetară s-ar putea află din nou în mâinile votanților, în Italia și Germania vor avea loc alegeri naționale. Scrutinele din cele două state vor reprezenta cel mai probabil țeste-cheie asupra stării electoratului din prima și a treia economie din zona euro.

Numeroși analiști consideră deja că Madridul va fi nevoit să ceară un plan de salvare european, după acordul din 2012 privind ajutorul pentru sistemul său bancar.

În Italia votul este considerat crucial atât pentru viitorul țării, cât și pentru întreaga zona euro, având în vedere problemele economice cu care se confruntă țara. Analiștii economici urmăresc cu îngrijorare desfasurarea alegerilor. Ei se tem de un rezultat neclar. "Un parlament fără o majoritate stabilă ar putea arunca foarte curând Italia și zona euro înapoi în criză".

Blocajul politic din Italia, rezultat în urma alegerilor parlamentare, ar putea adânci recesiunea din zona euro, piețele financiare deja reacționând negativ. Pentru ca Italia să poată conta pe programul de achiziții nelimitate de obligatiuni derulat de BCE, Banca Centrală cere țărilor în cauză să se conformeze unui program asupru de reforme. Iar, având în vedere rezultatul alegerilor, este puțin de crezut că un astfel de program va putea trece de Parlament. Prin urmare, dacă investitorii vor începe să creadă că BCE nu va ajuta Italia, țara va fi aruncată intr-o criză adancă. 
De asemenea, efectul de contagiune ar putea avea o revenire spectaculoasă. Țări precum Spania, Grecia și chiar Franța se confruntă cu scăderea economiei, creșterea datoriilor și nemultumirea socială față de austeritate. Cu cât se va prelungi recesiunea, cu atat vor avea de câștigat politicile populiste. 

Capitolul III

Perspectiva adoptării euro de către România

3.1. Condiții de aderare la zona euro

Zona euro se referă la cele 17 țări din Uniunea Europeană care au adoptat euro ca monedă unică. Euro a debutat ca monedă unică a 11 state membre. Au avut deja loc șase valuri de extindere a zonei euro prin aderarea Greciei în 2001, a Sloveniei în 2007, a Ciprului și Maltei în 2008, a Slovaciei în 2009 și a Estoniei în 2011. Noi valuri de extindere a zonei euro sunt așteptate în anii următori.

Țările UE se îndreaptă către adoptarea euro în conformitate cu o procedură bine stabilită, care cuprinde mai multe etape. Prima etapă se încheie atunci când statul membru aderă la mecanismul cursului de schimb ERM II. În această etapă, politica monetară și cea valutară trebuie să îndeplinească trei cerințe esențiale prevăzute de Tratat. Adoptarea monedei euro, începe numai după ce țara respectivă a îndeplinit în totalitate criteriile de convergență pe termen lung. Statul membru respectiv trebuie să fi participat timp de doi ani la ERM II în cadrul benzilor normale de fluctuație, fără să fi înregistrat tensiuni puternice. În această perioadă, statul respectiv trebuie să-și armonizeze integral legislația națională (în special legislația cu privire la statutul Băncii Centrale) cu Tratatul și cu Statutul SEBC. Decizia prin care se stabilește dacă un stat membru a atins nivelul necesar de convergență sustenabilă pentru a adopta moneda euro este luată de către Consiliul ECOFIN. Aderarea la zona euro implică o serie de consecințe de ordin operațional și necesită pregătiri tehnice intense, mai ales în ceea ce privește adoptarea euro ca monedă fiduciară, instrumentele necesare aplicării politicii monetare și participării la infrastructurile pieței din zona euro pentru gestionarea plăților și a operațiunilor cu constituire de garanții.

Adoptarea euro constituie un pas crucial pentru economia unui stat membru, deoarece puterea de decizie în domeniul monetar este transferată Băncii Centrale Europene care acționează în mod independent prin intermediul unei politici monetare unice pentru întreaga zonă euro.

3.1.1 Istoricul relațiilor România-UE

România este prima țarã din Europa Centrală și de Est care a stabilit relații oficiale cu Comunitatea Europeană. În 1967, au fost inițiate negocierile pentru încheierea unei serii de acorduri tehnico-sectoriale privind anumite produse agroalimentare, respectiv brânzeturi, ouã, carne de porc cu scopul de a scuti produsele românesti de taxe suplimentare, dar și de a obliga partea română să respecte un anumit nivel al prețurilor pentru a nu crea dificultãți pe piața statelor membre. În 1974, prin semnarea unui tratat bilateral, România intrã în sistemul generalizat de preferințe al Comunității Europene. De asemenea, un alt Acord cu privire la produsele industriale este semnat în 1980.

Imediat după căderea zidului Berlinului, România stabilește în 1990 relații diplomatice cu Uniunea Europeană, semnând în același an un Acord de Comerț și Cooperare.

În 1993 la Copenhaga, statele membre au decis că statele asociate din Europa Centrală și de Est pot deveni state membre al Uniunii Europene în momentul în care îndeplinesc criteriile economice și politice necesare. Acest lucru a dus la depunerea de către România a cererii de aderare la Uniunea Europeană la 22 iunie 1995, la câteva luni dupã intrarea în vigoare a Acordului European (1 februarie 1995), care instituie o asociere între România, pe de o parte, și Comunitățile Europene și Statele Membre ale acestora, pe de altă parte. Acest acord care crea o zonă de liber schimb între România și statele membre recunoștea obiectivul României de a deveni membru al Uniunii Europene și prevedea asistență financiară și tehnică din partea UE.

În iulie 1997, Comisia Europeanã adoptă Agenda 2000, care include Opinia asupra cererii de aderare a României la Uniunea Europeanã. La 11 iulie, cu prilejul vizitei la București a președintelui SUA, Bill Clinton, este lansat parteneriatul strategic bilateral, cadru extins de colaborare vizând consolidarea relațiilor bilaterale, susținerea procesului de reformă și a demersurilor de integrare euro-atlantică ale țării noastre, promovarea rolului României de factor de stabilitate și securitate în Europa de sud-est. De la lansarea sa, parteneriatul strategic a reprezentat un reper esențial al politicii externe a României, precum și un instrument eficient de sprijinire a eforturilor interne în domeniul reformei politice, economice, militare, administrative.

În martie 1998, Uniunea Europeană lansează, în mod oficial, procesul de extindere, iar în luna noiembrie a aceluiași an, Comisia Europeanã publică primul raport cu privire la progresele înregistrate de România în îndeplinirea criteriilor de aderare.

Prin decizia Consiliului European de la Helsinki din decembrie 1999 de a deschide negocierile de aderare cu România, urmată de lansarea oficialã, în februarie 2000, a procesului de negociere a aderării României la Uniunea Europeanã se face trecerea la o nouã etapă de consolidare a relațiilor dintre România și Uniunea Europeanã. Consiliile Europene de la Copenhaga (decembrie 2002), de la Salonic (iunie 2003), Bruxelles (decembrie 2003) și Bruxelles (iunie 2004) reconfirmă sprijinul statelor membre ale Uniunii Europene pentru finalizarea negocierilor în 2004, semnarea Tratatului de Aderare cât mai curând posibil în 2005 și aderarea efectivă în ianuarie 2007.

Încheierea negocierilor de aderare are loc în decembrie 2004, confirmându-se totodatã în cadrul Consiliului European de la Bruxelles calendarul de aderare. În acelasi timp, României i se recomandă să continue reformele și să implementeze angajamentele asumate în negocieri referitoare la acquis-ul comunitar, în special în ceea ce privește justiția și afacerile interne, politica în domeniul concurenței și mediu. Uniunea Europeană va continua monitorizarea pregătirilor de aderare și considera că România va fi capabilă să-și asume obligațiile de membru de la 1 ianuarie 2007.

La 13 Aprilie 2005 Parlamentul European a dat undă verde aderarii României și Bulgariei la Uniunea Europeana. Cu 497 voturi pentru, 93 împotriva și 71 de abțineri, a fost adoptată rezoluția referitoare la aderarea României la Uniunea Europeana în 2007. La 25 aprilie, în cadrul unei ceremonii oficiale, desfășurate la Abatia de Neumunster din Luxemburg, președintele României, Traian Băsescu, a semnat Tratatul de Aderare la Uniunea Europeană ca și primul ministru al Bulgariei, Simeon de Saxa Coburg, alături de reprezentanții celor 25 de state member. La 25 octombrie, Comisia Europeană publică primul Raport Comprehensiv de Monitorizare pentru România care confirmă progresele importante în pregătirea internă și măsurile ce urmează să fie luate în continuare pentru asigurarea aderării la 1 ianuarie 2007.

În 2007 România devine Stat Membru al Uniunii Europene. Tratatul de aderare prevede că, dacă există deficiențe grave în transpunerea și punerea în aplicare a acquis-ului în domeniile economic, piața internă și, respectiv, justiție și afaceri interne, pot fi adoptate măsuri de aparare într-un termen de până la trei ani de la data aderării.

Aderarea României a fost însoțită și de o serie de măsuri de acompaniere specifice, instituite pentru a preveni sau pentru a remedia deficiențele în domeniile siguranței alimentelor, fondurilor agricole, reformei sistemului judiciar și luptei împotriva corupției. Pentru ultimele două componente a fost stabilit un mecanism de cooperare și verificare cu scopul de a îmbunătăți funcționarea sistemului legislativ, administrativ și judiciar și de a remedia deficiențele grave în lupta împotriva corupției. România s-a bucurat de sprijinul consistent al SUA pentru organizarea și desfășurarea Summitului NATO din 2008. Prin substanța deciziilor, implicațiile majore ale subiectelor dezbătute și viziunea manifestată de liderii politici ai NATO, Summit-ul NATO din aprilie 2008, de la București a fost un eveniment de succes. În paralel cu participarea la lucrările Summit-ului, președintele SUA, George W. Bush a efectuat o vizită oficială în România, ocazie cu care a avut întrevederi cu președintele României, Traian Băsescu, și prim-ministrul României, Călin Popescu Tăriceanu, și a susținut un discurs public la Palatul CEC, privind viziunea SUA asupra rolului NATO.

Deoarece apartenența la Uniunea Europeană presupune o implicare din ce în ce mai mare a țării noastre în politicile fundamentale ale Uniunii Europene, va trebui să ne asumăm un rol important în soluționarea problemelor cu care Uniunea Europeană se confruntă din ce în ce mai mult. Cea mai importantă dintre acestea este securitatea energetică și dezvoltarea unei politici energetice comune.

A devenit evident că un număr mai mare de trasee de transport al hidrocarburilor este necesar pentru consolidarea poziției Uniunii pe plan internațional, din punct de vedere energetic. Interesul României poate fi aici realizarea proiectului Nabucco, precum și progresul făcut în ceea ce privește construirea oleoductului Constanța-Trieste. Sunt binecunoscute jocurile care există între actorii statali din zona Mării Caspice și Mării Negre pentru susținerea diferitelor opțiuni de transport a energiei caspice către Europa Occidentală și Statele Unite. România va trebui să își pună în valoare atuu-rile evidente și să reușească, inclusiv prin utilizarea relațiilor cu Statele Unite să influențeze deciziile actorilor din zonă spre adoptarea unei opțiuni de transport al petrolului și gazelor naturale care să includă și tranzitarea țării noastre. Statele Unite au propriile interese în zonă și este foarte probabil să susțină o soluție care avantajează Turcia, un aliat strategic de o importanță considerabil mai mare decât România. Dar în acest păienjeniș de trasee posibile de transport a energiei, România care are o poziție geostrategică în zonă, nu își va putea permite să rămână în afara acestor jocuri.

În ceea ce privește Kosovo, părerile României diverg de cele ale Statelor Unite. România se află printre puținele state din UE care nu au recunoscut Declarația de Independență a Republicii Kosovo, alături de state ca Spania și Cipru. Nu este greu de ghicit de ce, atât Spania, Cipru, cât și România confruntându-se cu minorități care militează pentru autonomie, a recunoaște dreptul unei minorități de a declara unilateral independența, așa cum s-a întâmplat în Kosovo, ar da același drept minorităților proprii, după caz basci, catalani, secui, turci. Un ultim element al politicii regionale duse de România este faptul că țara noastră (aflată la frontiera estică a UE și NATO) susține procesele de democratizare, restructurare și orientare spre integrare europeană și euroatlantică ale vecinilor săi în speță (Serbia, Ucraina și Republica Moldova).

3.1.2. Necesitatea participării României la ERM II

European Exchange Rate Mechanism, ERM (care mai este cunoscut și sub numele de Sintemul Monetar European, SME II, sau European Monetary System, EMS) , a fost un sistem introdus de către Comunitatea Europeană în martie 1979, ca parte a Sistemului Monetar European (EMS), pentru a reduce variabilitatea cursului de schimb și pentru a atinge stabilitatea monetară în Europa, în pregătirea pentru Uniunea Economică și Monetară precum și introducerea unei monede unice, euro, care a avut loc la 1 ianuarie 1999, odată cu începutul celei de a treia etape a UEM. După adoptarea monedei euro, atenția a fost schimbata către legătura dintre monedele țărilor din afara zonei euro și euro (având ca un punct central moneda comună). Scopul a fost de a îmbunătăți stabilitatea acestor monede, precum și de a obține un mecanism de evaluare pentru potențialii membri ai zonei euro. Acest mecanism este cunoscut sub numele de ERM II.

ERM II se bazează pe conceptul de marjele fixe ratei de schimb valutar, dar cu rate de schimb variabile în cadrul acestor marje. Acest lucru este, de asemenea, cunoscut ca un sistem semi-pegged. Înainte de introducerea monedei euro, ratele de schimb s-au bazat pe Unitatea Monetară Europeană (ECU), unitatea de cont europeană, a căror valoare a fost determinată ca o medie ponderată a monedelor participante.

Spre deosebire de SME, în cadrul căruia sunt stabilite părități centrale (cursuri de referință) pentru toate valutele, cu marje de fluctuație minime și maxime, în cadrul noului mecanism de curs valutar, paritățile și marjele de fluctuație sunt stabilite în exclusivitate în raport cu euro. ERM II poate fi definit ca un ansamblu de reguli înregistrate cu privire la instituționalizarea, realizarea și circulația banilor la scară europeană; acesta cuprinde un regim de schimb constând în principii care asigură convesitibilitatea între monede.

În perspectiva participarii la ERM II și adoptarea ulterioară a euro, trebuie accentuate eforturile de a realiza convergența nominală și reală a economiei românesti. Dacă din prisma convergenței nominale, eforturi susținute mai sunt necesare pentru reducerea inflației, din prisma convergenței reale România are foarte mult de recuperat mai ales din perspectiva indicatorului PIB/locuitor. În ceea ce privește gradul de pregătire în a adopta euro din perspectiva convergenței reale, decizia va fi mai degraba una politică, neexistând nici o definiție economică precisă sau standard pentru aceasta.

Intrarea în ERM II a României este condiționată de îndeplinirea criteriilor de convergență nominală și de progresele înregistrate în reducerea decalajelor din economia reală pentru a minimiza perioada de participare la ERM II.

Din această perspectivă, intrarea prematură în ERM II ar putea prelungi perioada de așteptare, iar pe de altă parte amânarea excesivă ar putea slăbi motivația pentru un ritm susținut al reformelor și consolidarea disciplinei la nivel macroeconomic. Banca Națională a României a reușit să reduca rata inflației, dar se va confrunta, în continuare, cu presiuni create de mișcările prețurilor relative, de corecțiile aplicate prețurilor administrate, de expansiunea cererii interne, ca urmare a creșterii salariilor și dezvoltării activității de creditare, și de creșterea consumului guvernamental. În acest context, politica monetară trebuie să-și păstreze orientarea prudentă pentru a contribui la creșterea economică.

În consecință, rata nominală a dobânzii de politică monetară va fi redusă gradual în ritmul decelerării inflației, fiind condiționată de: ameliorarea așteptărilor privind evoluțiile economice interne; creșterea elasticității cererii de credit în funcție de rata dobânzii; consolidarea și maturizarea piețelor financiare sau scăderea riscului de țara. Este de așteptat ca procesul de remonetizare și de adâncire financiară a economiei să progreseze în condițiile stabilității macroeconomice, susținută prin reducerea ratei inflației.

România vizează intrarea în ERM II și participarea la acesta pentru doi ani înaintea adoptarii euro. Momentul adoptarii mecanismului ERM II trebuie astfel ales încât să ofere flexibilitate de politică monetară și de curs de schimb (pe termen limitat) pentru a facilita continuarea procesului de ajustare structurală, să mențină motivația pentru aplicarea în continuare a reformelor în ritm susținut și să dea posibilitatea estimării mai precise a cursului valutar de echilibru prin paritatea centrală.

Intrarea în ERM II trebuie să se facă ținând cont de credibilitatea conferită de etapa finală a procesului (adoptarea euro) și de accelerarea procesului de ajustare, de posibilele fluxuri volatile de capital în condițiile flexibilității limitate a cursului de schimb și de ținta de inflație careia să-i fie subordonată evoluția cursului de schimb. Cum nu a fost suficiente criteriiile de convergență, Romănia, pâna la ora actuală nu a intrat in ERM II.

Este greu de crezut însa, că în condițiile liberalizarii contului de capital, și mai ales în condițiile de țintire a inflației, BNR va trece la un regim de curs fix. Alegerea unui regim de curs flexibil este motivată și de experiența Ungariei, care a încercat sa implementaze un regim similar ERM II fără a fi suficient pregătită și fără a avea sprijinul BCE.

BNR ar trebui să mențină un anumit control al cursului de schimb, chiar dacă acesta va fi bazat numai pe ținte interne. Dacă politica de țintire a inflației va avea succes și va aduce credibilitate Băncii Centrale, ținta de inflație va reprezenta o ancoră nominală cel puțin la fel de puternică ca rata de schimb. Dacă strategia de țintire a inflației va fi însa marcată de ratarea inflației, trebuie luat în calcul un regim de curs de schimb tare, care să poată ancora anticipările inflaționiste și să transmită semnale pozitive piețelor. Un astfel de regim de schimb va putea fi menținut numai cu respectarea regulii de aur: creșterea productivității muncii să fie mai mare decât suma dintre aprecierea reală a leului și creșterea reală a salariilor. Mai mult, regimul trebuie să facă față provocarii fluxurilor speculative.

Una din cele mai complicate decizii de tip monetar va ține de alegerea momentului participarii la ERM II și stabilirea ratei centrale de participare, de care va depinde rata finală de conversie cu care România va intra în zona euro.

La data de 1 mai 2004, cele zece băncile centrale naționale (BCN) ale țărilor membre noi care au devenit parte la MCS II Acordul dintre băncile centrale. Monedele naționale urmau să devină ei înșiși parte din ERM II la datele care urmează să fie convenite.

Experința altor state s-a concretizat în ceea ce urmează:

Din experiența neplăcută a Ungariei în cadrul unui mecanism de tip EMR II se poate trage o lecție importantă, care poate fi sintetizată astfel: o dată anunțată data probabilă de adoptare a euro, întreaga societate trebuie să se mobilizeze în sprijinul acestei optiuni, iar deciziile de politică macroeconomică și microeconomică trebuie să i se subordoneze. De asemenea, din lecția ungară se pot trage și alte câteva învățăminte:

banda de curs largă (± 15%) sau îngustă (± 2.25%) poate fi apărată numai în măsura în care politicile fiscale și salariale sprijină acest demers;

este periculos a se lăsa cursul de schimb să fluctueze în apropierea benzii, întrucât aceasta poate ajunge la atacuri speculative; dezinflației atunci când are loc o deteriorare a contului curent (cum este cazul României), datorită importanței canalului cursului de schimb;

prezintă un risc ridicat liberalizarea deplină a contului de capital înainte ca dezinflația și dobânzile să fi coborât la niveluri neatractive pentru influxurile de capital speculativ.

Așadar, atât dezinflația, cât mai ales accelerarea creșterii sustenabile a economiei în vederea atingerii convergenței reale depind într-o mare masură de coerența de ansamblu a programelor economice.

Coroana estoniană, lituaniană litas, și tolarul sloven au fost incluse în ERM II la 28 iunie 2004; lira cipriotă, lats-ul leton și lira malteză la 2 mai 2005, coroana slovacă la 28 noiembrie 2005. Dintre cele mai mari trei țări care au aderat la Uniunea Europeană la 1 mai 2004 (zlotul polonez, coroana cehă și forintul maghiar), precum și cele două țări care au aderat la 1 ianuarie 2007 (Lev bulgară și leul românesc) sunt de așteptat să urmeze în cele din urmă. Alte țări care au intrat în zona euro și, prin urmare a plecat în ERM II: Slovenia (1 ianuarie 2007), Cipru (1 ianuarie 2008), Malta (1 ianuarie 2008), Slovacia (1 ianuarie 2009) și Estonia (1 ianuarie 2011).

Ministerul de Finanțe ungar a spus că Ungaria a vrut inițial să adopte moneda euro în anul 2010, dar acest lucru a fost amânată. Experții spun că cel mai devreme data la care Ungaria va adopta moneda euro este 2015. Bulgaria a vrut să aplice pentru ERM II, aderarea cât mai curând posibil după intrarea în UE. În noiembrie 2009, Bulgaria a confirmat că intenționează să aplice pentru aderarea la ERM II, la începutul anului 2010, dar a fost nevoit să amâne aplicarea acesteia timp de cel puțin un an după ce a pus cifrele actualizate pentru 2009 deficitul bugetar la 3,7% din PIB, în afara criteriilor de la Maastricht. România planifica inițial să se alăture ERM în perioada 2010-2012, dar după debutul crizei euro, a amânat acest lucru la nesfârșit, invocand ingrijorarile legate de productivitatea forței sale de muncă.

Suedia a ales să stea departe de mecanism. Această alegere este în prezent tolerat de BCE, dar a avertizat că o astfel de opțiune nu va fi permisă pentru membrii de sindicat noi.

Francul elvetian a fost întotdeauna plutit independent până la aprecierea monedei sale a devenit nesustenabilă în timpul crizei datoriilor din zona euro, moment în care a făcut un compromis pentru a menține rata de schimb de la un minim de 1,20 franci pentru moneda euro, care nu constituie un cuier. Elveția nu este oficial un membru al ERM II, deoarece nu este un membru al UE și nu își exprimă nici o ambiție de a deveni unul.

Etapa participării României la ERM II:

Criteriile de aderare la zona euro sunt considerate ca reprezentând o constrângere suplimentară pentru conduita de politică monetară a noilor state membre UE, deoarece este imperios necesar ca îndeplinirea criteriilor de la Maastricht să se realizeze fără a se pune în pericol convergența reală. Din acest motiv consider o provocare pentru România cerința de a participa la ERM II pe o perioadă de cel puțin doi. Această afirmație este susținută și de faptul că, din punct de vedere al fundamentelor economice scoase în evidență de teoria zonelor monetare optime, este în interesul tuturor țărilor care aderă la UE să intre în zona euro cât mai rapid posibil, deoarece sunt prea mici, prea deschise și prea vulnerabile atacurilor speculative asupra monedelor naționale.

Ținând seama de riscurile implicate, intrarea în ERM II trebuie pregătită minuțios, participarea la acest mecanism fiind obligatorie. Se are, astfel, în vedere o perioadă de ajustare dintre momentul aderării la UE și cel al începerii participării la ERM II, perioadă considerată necesară unei implementări fezabile a monedei unice. Sunt astfel vizate: consolidarea pieței financiare interne pe termen lung; stabilitatea relativă a cursului de schimb; finalizarea celei mai mari părți a reformelor structurale și flexibilizarea în continuare a pieței forței de muncă; atingerea unor rate sustenabile ale inflației compatibile cu criteriul specific de la Maastricht; sincronizarea în continuare a ciclului de afaceri al economiei naționale cu cel al zonei euro și menținerea progresului înregistrat în convergența reală.

Această perioadă nu trebuie considerată o „pauză”, care poate avea ca rezultat relaxarea prematură a politicilor macroeconomice. În acest context, adoptarea monedei unice de către țara noastră înainte de a fi fost realizată o minimă convergență economică reală ar fi riscantă și potențial contraproductivă. Astfel, la data îndeplinirii criteriilor nominale trebuie să existe și un substanțial progres în ceea ce privește convergența reală. În concluzie, ne-am facut lecțiile pentru aderarea la moneda euro și pentru intrarea în ERM II.

3.1.3. Stadiul convergenței nominale și convergenței reale

3.1.3.1. Stadiul convergenței nominale

Criteriile de convergență nominală sunt singurele criterii formale pe care o țară membră a UE trebuie să le îndeplinească pentru a putea adopta euro. Ele se referă la rata inflației, rata dobânzii, deficitul bugetar, datoria publică și cursul de schimb. Nici una dintre țările noi membre UE care nu au adoptat încă euro nu îndeplineste simultan toate criteriile de convergență nominală. Din cele patru state noi membre care au adoptat deja euro, doar Slovacia îndeplinește în continuare criteriile de convergență.

România nu îndeplinește în acest moment decât criteriul legat de datoria publică. În ciuda progreselor importante în materie de dezinflație, principala problemă a României din punct de vedere al criteriilor de convergență nominală rămâne în continuare inflația. În plus, derapajul bugetar foarte puternic înregistrat în anul 2008 face ca îndeplinirea criteriului de deficit bugetar să fie foarte dificilă în anii următori.

Performanța României în domeniul inflației a fost remarcabilă în ultimii ani, inflația scăzând de la aproape 50% în 1999 la sub 3,5% în prezent. Însă, datorită unui nivel general al prețurilor încă mici în România comparativ cu zona euro, ne putem astepta ca presiunile inflaționiste să rămână ridicate în anii următori și convergența prețurilor să continue, ceea ce înseamnă rate ale inflației mai mari în România decât în zona euro. În consecință, criteriul legat de inflație va fi foarte greu de îndeplinit. Nivelul considerabil mai scăzut al prețurilor în România decât în zona euro se datorează în primul rând prețurilor relativ mici din sectorul serviciilor care este de asteptat să înregistreze o creștere mai rapidă a prețurilor și din prisma manifestării efectului Balassa-Samuelson.

Pe lângă efectul Balassa-Samuelson, care este de asteptat, de altfel, să se reducă în intensitate în anii următori, mai există și alți factori structurali care vor duce în continuare la creșterea prețurilor în noile state membre. Aceștia sunt legați de modificarea comportamentului de consum prin creșterea cererii de bunuri de o calitate mai bună pe măsură ce cresc veniturile. În plus, prețurile reglementate (circa 20% din total cos IPC în România), în special la energie și utilități, încă mici în noile state membre față de zona euro, vor crea presiuni inflaționiste importante în anii următori pe măsură ce prețurile lor vor crește pentru a acoperi costurile de producție și a elimina subvențiile.

În ceea ce privește ratele de dobândă, acestea sunt încă ridicate ca urmare a inflației ridicate din România. În privința criteriului legat de rata dobânzii pe termen lung, este prioritară în anii următori și constituirea unei curbe reale de randament pe piața titlurilor de stat.

În ultimii ani, politica fiscală a fost una prociclică, cu deficite bugetare în scădere în condițiile scăderii economice. În 2011 s-a înregistrat un deficit bugetar de 5,2% din PIB. Criteriul de la Maastricht de deficit bugetar va fi foarte greu de îndeplinit în condițiile în care factura socială (salarii, pensii și ajutoare sociale) este foarte mare, iar veniturile bugetare sunt foarte mici.

În conformitate cu prevederile Tratatului de la Maastricht, prin care s-au stabilit criteriile de convergență economică pentru statele membre care urmau să participe la Uniunea Economică și Monetară (UEM), acestea au în vedere rata inflației, finanțele publice, stabilitatea cursului de schimb și dobânda pe termen lung, după cum urmează:

stabilitatea prețurilor, ce urma să fie asigurată prin menținerea ratei inflației în statele membre la un nivel care să nu depășească cu mai mult de 1.5 puncte procentuale media ratelor de inflație a celor mai performante trei state membre din punctul de vedere al nivelului ratei inflației;

poziția financiară ce trebuie susținută prin menținerea ratei între deficitul bugetar și PIB la un nivel mai mic de 3% și a unei rate a datoriei publice la PIB inferioară nivelului de 60%;

cursul de schimb, din punctul de vedere al căruia un stat membru trebuie să fi participat la Mecanismul Ratelor de Schimb II (ERM II) timp de doi ani fără întrerupere, înainte de a face obiectul examinării capacității sale de a face parte din UEM. De asemenea, statul respectiv trebuie să nu fi luat măsuri de devalorizare a monedei naționale din proprie inițiativă;

rata dobânzii nominale pe termen lung nu trebuie să depășească cu mai mult de 2 puncte procentuale rata dobânzii celor mai performante trei state membre din punct de vedere al inflației. În analiza situației unui stat membru se ia în considerare situația existentă la sfârșitul anului anterior celui în care are loc examinarea.

Condiția esențială pentru ca un stat membru cu derogare de la adoptarea monedei unice să devină parte a zonei euro este ca pentru o perioadă de 2 ani consecutivi anteriori datei de aderare la euro să respecte, fără întrerupere, criteriul cursului de schimb, care presupune:

stabilirea unei rate centrale de schimb între euro și moneda națională, fiind permisă o fluctuație a acesteia față de rata centrală de până la 15%;

dacă este necesar, moneda poate fi susținută prin intervenția coordonată de BCE și banca națională a statului membru non-euro, în scopul menținerii benzii de fluctuație de ±15%;

statul membru non-euro poate decide să mențină o bandă de fluctuație mai strânsă de ±15%, fapt care însă nu afectează banda oficială de fluctuație stabilită, dacă nu există un acord în acest sens între toți factorii implicați;

Consiliul BCE monitorizează funcționarea ERM II și asigură coordonarea politicilor monetare și ale cursului de schimb, administrând de asemenea și mecanismele de intervenție împreună cu banca centrală a respectivului stat membru.

 Condițiile pe care România le îndeplinește în prezent:

În conformitate cu evaluările Băncii Naționale a României, România îndeplinește, la acest moment, 2 din cele 5 criterii de convergență, respectiv criteriul cursului de schimb și pe cel al datoriei publice.

Cel mai mare decalaj față de media de referință pentru evaluarea criteriilor de convergență este înregistrată pentru criteriul ratei inflației (3.5 puncte procentuale diferență), urmat de criteriul deficitului bugetului consolidat (5.2 puncte procentuale diferență). Un alt decalaj pe care România îl înregistrează la acest moment față de media europeană de referință este la rata dobânzilor pe termen lung (7,1 puncte procentuale). Angajamentul reducerii deficitului bugetar sub 3% din PIB pana în anul 2012 este asumat de România în Strategia fiscal-bugetară pe urmatorii trei ani.

Celelalte condiții sunt respectate: datoria publică se ridică în 2011 la 33,3% din PIB, iar cursul de schimb este relativ stabil, cu marje de fluctuație între +2,5% și -6,5% până în prezent.

Tabelul 3.1: Stadiul actual al criteriilor de la Maastricht pentru România:

1 IAPC – indicele armonizat al prețurilor de consum.

2 La calcularea nivelului de referință au fost considerate Suedia, Irlanda și Grecia.

3 Metodologia SEC95.

4 Deviații procentuale maxime ale cursului de schimb față de euro în perioada 1.01.2010-31.12.2011.

Calculele sunt realizate pe serii cu frecvență zilnică și se raportează la media lunii decembrie 2009.

5 Deviații procentuale maxime ale cursului de schimb față de euro în perioada 1.06.2010-31.05.2012.

Calculele sunt realizate pe serii cu frecvență zilnică și se raportează la media lunii mai 2010.

6 La calcularea nivelului de referință a fost considerată Suedia.

Fazele convergenței nominale:

Convergența nominală prin integrarea monetară este un proces de durată. Acest proces se împletește strâns cu cel de convergență instituțională și reală și descrie trei faze principale: preaderarea la UE, postaderarea la UE și euroizarea.

Faza de preaderare la UE:

Această fază se referă la transformările și construcțiile instituționale, precum și la mecanismele de funcționare a sistemului monetar. Ea durează până la aderarea la UE. În această fază, țările candidate, își păstrează suveranitatea lor monetară, fapt care le permite să aleagă regimul ratelor de schimb adecvat ca ancoră pentru asigurarea stabilității macroeconomice. Pe de pe altă parte, țările respective trebuie să adopte acquis-ul comunitar, constând în asigurarea independenței băncii centrale, liberalizarea fluxurilor de capital, interdicția finanțării directe a guvernului de către banca centrală, interdicția privind accesul privilegiat al guvernului la instituțiile financiare.

Pentru a asigura stabilitatea macroeconomică prin reducerea inflației, echilibrarea balanței de plăți, păstrarea deficitului bugetar și a datoriei publice la cote rezonabile, în faza preaderării, țările candidate au libertatea de a folosi regimurile de rate de schimb cele mai adecvate/eficiente. Practic, regimurile acoperă tot spectrul de aranjamente: de la regimul rigid/fix impus de consiliul monetar până la cel de flotare liberă. În perioada premergătoare aderării la UE (1999–2004 și 1999–2006), țările candidate au practicat următoarele regimuri ale ratelor de schimb:

Tabelul 3.2: Regimurile ratelor de schimb practicate de țările care au aderat la UE în anii 2004 și 2007:

Practica acestor țări dovedește că nu există o rețetă unică de optimizare a regimului ratelor de schimb. Alegerea acestuia a fost făcută după caracteristicile și prioritățile specifice fiecărei țări. Fie că au optat pentru soluții flexibile (flotare liberă sau flotare controlată), fie că au optat pentru soluția ratelor de schimb fixe, guvernele acestor țări au reușit să asigure îndeplinirea sarcinilor principale de a stabiliza economiile prin diminuarea inflației, de a restabili echilibrul balanțelor de plăți, de a reduce probabilitatea atacurilor speculative și a preveni efectele negative ale capitalurilor volatile.

În perioada de preaderare, neexistând restricții, a fost posibilă adoptarea diferitelor tipuri de rate de schimb. Odată cu intrarea în UE, la 2 mai 2004, a celor 10 state, iar la 1 ianuarie 2007, a României și Bulgariei, țările respective trec în mod obligatoriu prin purgatoriul unui nou mecanism al ratei de schimb, numit ERM II (Exchange Rate Mechanism II), ca fază intermediară, pregătitoare pentru intrarea în zona euro.

Faza de postaderare:

Această fază se întinde de la aderarea oficială a țărilor la UE și până la intrarea lor în zona euro. Principala caracteristică a acestei faze constă în faptul că țările vizate își pierd în cea mai mare parte suveranitatea lor monetară, întrucât Banca Centrală Europeană preia cele mai importante privilegii ale băncilor centrale naționale în materie de politică monetară. Potrivit criteriilor de la Copenhaga, noii membri ai UE sunt obligați să depună toate eforturile pentru a putea să adere la UEM într-un termen cât mai scurt, însă numai în condițiile respectării criteriilor stabilite. Deci noii veniți în UE nu se vor bucura de derogare de a intra în ERM II și în zona euro, așa cum li s-a permis Marii Britanii și Suediei. România, precum și alte țări care au semnat Tratatul de aderare la UE, au stabilit calendarul privind intrarea în ERM II și integrarea în zona euro cu termene diferite în funcție de ritmul de pregătire al fiecăreia în parte.

Construcția politicii monetare din faza postaderare este axată pe îndeplinirea celor patru criterii de convergență nominală stipulate de Tratatul de la Maastricht, și anume: stabilitatea prețurilor, stabilitatea ratelor de schimb, o rată scăzută a dobânzilor pe termen lung și o poziție fiscală sustenabilă.

România postaderare:

Până la data aderării la UE, România a trebuit să implementeze legislația comunitară referitoare la Uniunea Economică și Monetară, care conține reglementări specifice referitoare la asigurarea independenței băncilor centrale din Statele Membre, interzicerea finanțării directe a sectorului public de către băncile centrale și a accesului privilegiat al sectorului public la resursele instituțiilor financiare.

Faza de aderare a presupus asumarea următoarelor obligații:

aderarea la scopurile economice și monetare ale UE;

promovarea politicii valutare în concordanță cu cerințele Uniunii și participarea la Exchange Rate Mechanism II;

abordarea politicilor economice în concordanță cu prevederile comunitare;

evitarea deficitelor bugetare excesive și aderarea la prevederile Pactului de Creștere și Stabilitate;

adaptarea statutului Băncii Naționale a României în vederea integrării în Sistemul European al Băncilor Centrale;

realizarea de progrese în îndeplinirea criteriilor de convergență nominală enunțate prin Tratatul de la Maastricht. Din momentul aderării la Uniunea Europeană și până la adoptarea monedei euro, România participă la Uniunea Economică și Monetară ca Stat Membru cu derogare și trebuie să acorde o atenție deosebită problematicii cursului de schimb al monedei sale naționale.

În contextul negocierilor pentru aderarea României la Uniunea Europeană, transpunerea acquis-ului comunitar privind politica monetară și a cursului de schimb, Uniunea Economică și Monetară a implicat alinierea statutului Băncii Naționale a României la prevederile Tratatului privind înființarea Comunității Europene, ale Protocolului privind Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale și al Băncii Centrale Europene, precum și la prevederile celorlalte reglementări comunitare privind activitatea băncilor centrale din statele membre ale Uniunii Europene.

3.1.3.2. Stadiul convergenței reale

În termeni de convergență reală, nu există criterii formale pentru a adopta euro. Nu există nici o prevedere specifică cu privire la condiții de convergență reală, doar tratatul de la Maastricht menționând necesitatea coeziunii sociale și economice pentru a reduce diferențele de dezvoltare dintre țări și regiuni.

În sens larg, convergența reală reprezintă procesul de ajustare a structurilor sociale, politice și economice către cele din zona euro. Într-un sens mai restrâns, ea reprezintă reducerea decalajelor în termeni de dezvoltare economică, indicatorii folosiți pentru evaluare fiind de regulă legați de PIB pe locuitor, productivitate, standard de viață, etc.

O abordare specială a convergenței reale se realizează cu ajutorul teoriei zonelor monetare optime. Din punct de vedere al teoriei zonelor monetare optime, se iau în considerare convergența structurilor economice, corelarea ciclurilor economice, corelarea socurilor de ofertă și de cerere, flexibilitatea forței de muncă și a piețelor în general, gradul de integrare financiară, etc.

Distanța care separă România de zona euro în termeni de convergență reală este una relativ mare, PIB-ul pe locuitor în România reprezentând doar 45% din media zonei euro. Toate țările care au aderat la zona euro au avut la momentul aderării un PIB pe locuitor considerabil mai mare decât al României.

În termeni de convergență structurală instituțională, România are încă multe de făcut, în condițiile în care sondajele efectuate și centralizate de Banca Mondială arată faptul că România se situează pe ultimul loc în UE la aproape toate criteriile luate în calcul.

Tabel 3.3: Evoluția PIB pe locuitor:

Îndeplinirea sustenabilă a criteriilor de convergență nominală este condiționată de atingerea unui grad ridicat de aliniere structurală. Nivelul PIB/locuitor, structura pe sectoare a economiei, gradul de deschidere a acesteia și ponderea comerțului cu UE în totalul comerțului exterior sunt cei mai importanți indicatori de convergență reală.

Tabel 3.4: Ponderea sectoarelor economice în PIB:

Consistent cu procesul de catching-up, raportul dintre PIB pe locuitor (exprimat conform standardului puterii de cumpărare) în România și cel din zona euro s-a dublat în ultimii 10 ani (de la aproximativ 20% în anul 2001 la circa 40% în anul 2011). În același timp, structura sectoarelor în economie s-a apropiat de cea a zonei euro (în special prin reducerea ponderii agriculturii), evoluție favorabilă atenuării efectelor unor posibile șocuri asimetrice. În contextul intensificării schimburilor comerciale ale României în anii 2010 și 2011, gradul de deschidere a economiei (calculat ca sumă a importurilor și exporturilor de bunuri și servicii raportată la PIB) a revenit la valori superioare celei de 75%. Gradul de integrare comercială cu Uniunea Europeană este evaluat a fi ridicat întrucât, din totalul schimburilor comerciale, ponderea celor efectuate cu statele membre ale UE a fost de peste 70% în ultimii trei ani.

Tabelul 3.5: Gradul de dechidere al economiei:

Analiza alinierii structurale poate fi extinsă prin urmărirea altor indicatori, asociați dinamicii și finanțării deficitului de cont curent și evoluției sistemului financiar-bancar. După declanșarea crizei financiare globale, deficitul de cont curent s-a diminuat substanțial, în paralel cu scăderea masivă a intrărilor de capital. În același timp, a avut loc reducerea, din 2009 până în 2011, a gradului de acoperire a deficitului prin investiții străine directe de la aproximativ 70% până la valori ușor peste 30%. Referitor la sectorul financiar-bancar, acesta înregistrează un grad ridicat de integrare cu cel al zonei euro, fapt argumentat de preponderența în structura acționariatului băncilor comerciale a capitalului originar din țările zonei euro, însă nivelul intermedierii financiare continuă să fie subdimensionat.

Tabelul 3.6: Ponderea comerțului cu UE în totalul comerțului exterior:

Evaluarea curentă a stadiului procesului de convergență nominală și reală a României la zona euro indică necesitatea continuării eforturilor de redresare economică în paralel cu cele de consolidare fiscală. Aceste eforturi sunt simultane cu cele ale unui număr important de state din interiorul și din afara Uniunii Europene.

3.1.3.3. Complementaritatea proceselor de convergență

nominală și reală

Îndeplinirea criteriilor de convergență nominală are, pe de o parte, o influență favorabilă (ca urmare a reducerii ratei inflației), iar, pe de altă parte, una nefavorabilă (prin respectarea criteriilor finanțelor publice) asupra procesului de convergență reală. Astfel:

reducerea ratei inflației și a ratei dobânzii (pentru a respecta criteriile de la Maastricht) determină o creștere a investițiilor și prin urmare a PIB-ului. Evidențele empirice sugerează că, în condițiile unei rate reduse a inflației, performanțele economice sunt mai bune decât cu o inflație moderată. În plus, reducerea ratei inflației accelerează procesul de convergență a salariilor.

impunerea respectării criteriilor de la Maastricht (mai ales în ceea ce privește deficitul bugetar și datoria publică) poate afecta procesul de convergență al economiilor în care nivelul investițiilor este redus; existența unor deficite bugetare sustenabile (deși mai mari decât 3% din PIB) poate contribui la adaptarea structurală mai rapidă a acestor economii la cerințele UE. De asemenea, procesul de convergență reală influențează variabilele nominale, atât favorabil, cât și nefavorabil;

reformele structurale impulsionează convergența PIB-ului/locuitor ceea ce conduce la o creștere neinflaționistă a salariilor; determină de asemenea o creștere a veniturilor, o majorare a încasărilor bugetare ceea ce va reduce deficitul bugetar și datoria publică;

diferențele de productivitate între sectorul bunurilor comercializabile și cel al bunurilor necomercializabile, precum și majorările salariale uniforme în cele două sectoare (efectul Balassa-Samuleson) vor genera persistența unui nivel mai ridicat al inflației.

Una dintre sursele des citate în literatură în legătură cu relația de dependență dintre convergența reală și cea nominală se referă la efectul Balassa-Samuelson. Conform acestuia, creșterea competitivității sectoarelor expuse concurenței externe determină creșterea exporturilor și a ofertei de valută care generează aprecierea monedei, iar tendința de egalizare a salariilor între cele două sectoare (comercializabil și necomercializabil) ale economiei este responsabilă de creșterea prețurilor interne. Manifestarea acestuia presupune atât aprecierea nominală a monedei naționale, cât și creșterea ratei inflației, în condițiile unei rate de schimb flexibile. Estimarea econometrică a acestui efect pentru România a reflectat un impact asupra inflației situat între 1,14 puncte procentuale în anul 1995 și 1,78 puncte procentuale în anul 2004. Ca medie pentru perioada 1995-2004, inflația datorată efectului Balassa-Samuelson a fost de 1,57 puncte procentuale. Aprecierea cursului de schimb datorată acestui efect a fost în medie de 2,03 puncte procentuale în aceeași perioadă. Alinierea prețurilor la utilități la cele ale Uniunii Europene, în condițiile lipsei restructurării sectorului necomercializabil, va genera persistența acestui efect în economia românească, cu consecințe asupra intensității procesului dezinflaționist. Alte surse ale corelației dintre cele două forme ale convergenței se referă la relația dintre economiile și investițiile naționale, la evoluția și finanțarea deficitului de cont curent, precum și la implicațiile liberalizării contului de capital și ale adoptării strategiei de țintire a inflației.

În condițiile echilibrului macroeconomic raportul dintre economiile și investițiile interne este în măsură să reflecte evoluția soldului de cont curent; economiile sunt atât private, cât și publice, ultimele referindu-se la soldul bugetului de stat: S + (Tn –G) – I = (Ex – Im), adică Economii naționale – investiții naționale = deficitul de cont curent.

Deficitul de cont curent reflectă o cerere agregată mai mare decât producția internă, el finanțându-se prin intrări de capital. Pentru țările aflate într-un proces de recuperare a decalajelor de dezvoltare, cazul României, se manifestă inițial creșterea consumului și a acumulării de capital, ceea ce deteriorează soldul contului curent. Existența deficitului nu ar trebui să constituie o problemă, fiind o caracteristică a procesului de modernizare economică. În schimb, mărimea acestuia poate genera anumite dezechilibre, dacă nu este finanțat în cea mai mare parte de intrări de capitaluri stabile (de exemplu, investițiile străine directe).

Investițiile străine directe constituie o sursă importantă a procesului de convergență reală, deoarece influențează sursele acesteia, și anume: convergența veniturilor, a productivității și cea structurală, astfel:

determină creșterea stocului de capital al economiei, ceea ce poate avea ca efect o rată mai ridicată de creștere economică pe termen mediu;

conduce la creșterea productivității și a veniturilor;

contribuie la creșterea gradului de ocupare a forței de muncă atât în activitățile în care s-a investit, precum și în cele conexe acestora;

grăbește procesul de ajustare structurală a economiei de destinație;

dacă presupun transfer de tehnologie, atunci economia se poate deplasa pe o cale de creștere superioară (conform modelului Solow);

reprezintă o sursă stabilă de finanțare a deficitului de cont curent, în lipsa acestora, variabilele nominale putând fi afectate negativ (creșterea deficitului bugetar, a datoriei publice).

Experiența țărilor de coeziune, care s-au confruntat cu deficite considerabile ale contului curent, arată că fluxurile de capital au avut un efect pozitiv asupra procesului de convergență reală; impactul a fost unul mai semnificativ, dacă au fost însoțite și de transferuri de tehnologie, iar mediul de afaceri a fost unul favorabil dezvoltării afacerilor.

Procesul de liberalizare a contului de capital al României a indus aprecierea bruscă a monedei naționale, ca urmare a fluxurilor ridicate de valută, deficitul de cont curent majorându-se. În aceste condiții, Banca Națională a României trebuie să stabilească rata dobânzii de politică monetară astfel încât să realizeze un compromis între următoarele efecte potențiale:

creșterea ratei dobânzii conduce la aprecierea monedei naționale și la majorarea fluxurilor speculative de capital. În condițiile unei strategii de țintire a inflației, aceasta pare a fi direcția de acțiune, mai ales că rata de schimb poate fi folosită ca o ancoră externă antiinflaționistă;

reducerea ratei dobânzii poate crea presiuni inflaționiste, într-o economie incomplet restructurată, dar și majorarea deficitului de cont curent, deoarece mare parte din creșterea cererii este satisfăcută prin importuri. Oricare ar fi încercarea de rezolvare a acestei dileme a politicii monetare promovate de către BNR, consecința în ceea ce privește soldul contului curent pare a fi aceeași, și anume sporirea deficitului. Referitor la procesul de creștere economică pe termen mediu, răspunsul standard ar fi acela că BNR trebuie să reducă rata dobânzii pentru a stimula activitatea economică; însă, acesta presupune luarea în considerare și a următoarelor efecte adverse: dacă economia traversează o perioadă de expansiune economică, precum în cazul României, în 2004-2005, atunci ar crește variabilitatea inflației și s-ar diminua credibilitatea băncii centrale în atingerea țintei de inflație; dacă se manifestă o slabă elasticitate a creditării la modificarea ratei dobânzii în lei, atunci impactul asupra creșterii economice va fi redus (canalul de transmisie al politicii monetare prin intermediul ratei dobânzii are o importanță redusă tocmai datorită creditării în valută, stimulată de aprecierea nominală a leului); dacă rata dobânzii devine mai redusă decât rata inflației, atunci procesul de economisire va fi afectat.

Talelul 3.7: Stadiul criteriilor de la Maastricht pentru România:

1 IAPC – indicele armonizat al prețurilor de consum.

2 La calcularea nivelului de referință pentru anul 2011 au fost considerate Suedia, Irlanda și Grecia. Pentru anul 2010, la calcularea criteriului au fost considerate Slovacia, Olanda și Germania.

3 Metodologia SEC95.

4 Deviații procentuale maxime ale cursului de schimb față de euro în perioada 1.01.2010-31.12.2011, 1 ianuarie 2009 –

31 decembrie 2010, 1 ianuarie 2008 – 31 decembrie 2009, ianuarie 2007 – decembrie 2008. Calculele sunt realizate pe serii cu frecvență zilnică și se raportează la media lunii decembrie 2009, decembrie 2008.

5 Deviații procentuale maxime ale cursului de schimb față de euro în perioada 1.06.2010-31.05.2012, mai 2009 – 30 aprilie

2011, 24 aprilie 2008 – 23 aprilie 2010 . Calculele sunt realizate pe serii cu frecvență zilnică și se raportează la media lunii mai 2010, aprilie 2009, aprilie 2008, aprilie 2009.

6 La calcularea nivelului de referință a fost considerată Suedia.

În intervalul 2006-2008, rata anuală medie a inflației (IAPC) în România a fost substanțial mai ridicată decât în zona euro, ecartul dintre cele două măsuri înregistrând variații semnificative. În anul 2009, pe fondul deficitului de cerere asociat recesiunii economice, inflația a cunoscut un proces de temperare în majoritatea statelor europene, inclusiv în România. În anul 2010, sub incidența atât a unor factori externi din punct de vedere al naturii presiunilor inflaționiste, cât și a unor factori specifici economiei naționale (cea mai puternică influență având-o majorarea cotei standard a TVA cu 5 puncte procentuale începând cu 1 iulie 2010), decalajul dintre nivelul mediu annual al inflației în România și nivelul de referință a înregistrat valoarea de 3,7 puncte procentuale. Evoluția inflației în România în anul 2011 și în primele cinci luni ale anului 2012 a condus la diminuarea semnificativă a acestui decalaj la 2,7 puncte procentuale în decembrie 2011 și la 0,4 puncte procentuale în mai 2012, factori favorabili în acest sens fiind epuizarea efectului de runda întâi al majorării coteistandard a TVA, deflația grupei alimentelor neprocesate înregistrată pe fondul producției agricole interne excepționale, precum și unele efecte statistice de bază.

Concomitent, nivelul de referință a crescut de la 2,4% în anul 2010 la 3,1% atât în decembrie 2011, cât și în mai 2012. Ponderea deficitului bugetului general consolidat al statului în PIB a depășit, începând cu anul 2008, limita impusă prin Tratatul de la Maastricht. Recomandările formulate în cadrul procedurii de deficit excesiv pentru România (declanșată în anul 2009) și angajamentele asumate în cadrul acordurilor de finanțare externă încheiate de România cu instituțiile financiare internaționale au fost transpuse în măsuri de consolidare fiscală care au determinat reducerea, până la sfârșitul anului 2011, a ponderii deficitului bugetului general consolidat al statului în PIB la 5,2%.

Această evoluție contribuie la conturarea premiselor pentru închiderea procedurii dedeficit excesiv în anul 2012. Cel de-al doilea indicator al sustenabilității finanțelor publice, raportul dintre datoria publică și PIB, a consemnat o evoluție nefavorabilă în 2011, continuând însă să înregistreze un nivel net inferior limitei stabilite de criteriul nominal. De la jumătatea anului 2007 și până la începutul anului 2009, pe fondul deteriorării percepției investitorilor străini privind riscurile asociate economiilor din țările Europei Centrale și de Est, leul s-a depreciat semnificativ în raport cu euro. Ulterior, încheierea acordurilor cu instituțiile financiare internaționale, aplicarea unui set de măsuri de consolidare fiscală și atenuarea tensiunilor financiare în statele din regiune au favorizat o evoluție relativ stabilă a cursului de schimb al monedei naționale în raport cu euro, variația acestuia încadrându-se în banda standard de ±15% față de nivelul de referință. Rata dobânzii pe termen lung a continuat să se situeze peste nivelul de referință. Pe fondul semnalelor de aplanare a recesiunii economice în paralel cu îmbunătățirea percepției riscului privind investițiile în România, ecartul s-a redus de la valoarea maximă de 3,7 puncte procentuale consemnată în anul 2009 la 1,5 puncte procentuale în decembrie 2011. Ulterior, deși ratele dobânzilor pe termen lung și-au continuat tendința descrescătoare, ecartul s-a majorat la 3,1 puncte procentuale în mai 2012, ca urmare a diminuării semnificative a nivelului de referință.

Analiza alinierii structurale poate fi extinsă prin urmărirea altor indicatori, asociați dinamicii și finanțării deficitului de cont curent și evoluției sistemului financiar bancar. După declanșarea crizei financiare globale, deficitul de cont curent s-a diminuat substanțial, în paralel cu scăderea masivă a intrărilor de capital. În același timp, a avut loc reducerea, din 2009 până în 2011, a gradului de acoperire a deficitului prin investiții străine directe de la aproximativ 70% până la valori ușor peste 30%. Referitor la sectorul financiar-bancar, acesta înregistrează un grad ridicat de integrare cu cel al zonei euro, fapt argumentat de preponderența în structura acționariatului băncilor comerciale a capitalului originar din țările zonei euro, însă nivelul intermedierii financiare continuă să fie subdimensionat. Evaluarea curentă a stadiului procesului de convergență nominală și reală a României la zona euro indică necesitatea continuării eforturilor de redresare economică în paralel cu cele de consolidare fiscală. Aceste eforturi sunt simultane cu cele ale unui număr important de state din interiorul și din afara Uniunii Europene.

Tabelul 3.8: Scenariul evoluției indicatorilor privind convertibilitatea reală a României la zona euro:

Sursa: Eurostat, MFP, calcule BNR

În viziunea specialiștilor BNR, în perioada 2012-2016, PIB va crește de la 0,7 la 3,0%, în vreme ce sodul curent va ajunge de la -2,9 la 2,0. Plățile nete de dobândă și măsurile temporare și one-off vor scădea de la 1,8 la 1,7 respectiv de la 0,5 la 0,0. Creșterea PIB postențial va ajunge de la 1,6 la 2,8%. Output Gap-ul va cunoaște o scădere de la -2,9 la -3,9. Componența ciclică a bugetului va crește de la -1,0 la -1,3. Soldul ciclic ajustat și soldul primar ajustat vor crește de la -1,9 la -0,7 respectiv de la -0,1 la 1,0; și soldul structural va crește de la -2,4 la 0,7.

3.2.Efectele adoptării monedei euro în România

Adoptarea monedei euro de către România este condiționată de îndeplinirea concomitentă și de o manieră sustenabilă a criteriilor de convergență nominală (criteriile de la Maastricht). În ceea ce privește calendarul de adoptare a euro, se impune a fi precizat faptul că, în condițiile intrării monedei naționale în Mecanismul Cursului de Schimb II (ERM II), pozițiile Comisiei Europene și Băncii Centrale Europene cu privire la îndeplinirea criteriilor de către România vor putea fi cunoscute cel mai devreme în 2014, data fiind obligația legală a participării statelor membre la acest aranjament de curs de schimb pentru minimum doi ani. În cazul în care, cu prilejul acestor evaluări, se va constata că România îndeplinește toate criteriile de convergență, adoptarea euro va putea fi realizată.

Adoptarea euro, chiar dacă nu este posibilă în momentul de față, reprezintă un obiectiv ce are capacitatea de a impulsiona afacerile și investițiile pe plan local. "Asumarea îndeplinirii criteriilor tehnice pentru adoptarea euro – chiar și fără a vorbi în acest moment de o decizie politică privind adoptarea monedei unice – ar genera semnale de clarificare pentru investitori, pentru mediul de afaceri în general. Îmbunătățirea sentimentului pieței și al oamenilor, privind direcția în care merge România ar putea contribui substanțial la creșterea afacerilor și a investițiilor".

Adoptarea euro are o serie de avantaje și dezavantaje. Dintre avantaje ar fi reducerea costurilor de tranzacționare pentru tranzacțiile în euro care vor fi evidente la nivelul populației și companiilor. De asemenea, la nivelul companiilor se vor reduce costurile administrative de gestionare a tranzacțiilor valutare. Eliminarea riscului de curs de schimb față de euro și reducerea substanțială a riscului valutar față de alte valute este poate avantajul cel mai important, cu efecte benefice asupra comerțului exterior.

Adoptarea euro va permite comparabilitatea și transparența prețurilor locale cu cele din alte țări din zona euro. De asemenea, adoptarea euro aduce un cost al capitalului mai mic prin rate ale dobânzii mai mici, cu efecte pozitive asupra procesului investițional și asupra creșterii economice pe termen lung.

Tabel 3.9: Avantajele și dezavantajele adoptării euro:

Dezavantajele și costurile adoptării euro sunt legate în primul rând de pierderea independenței politicii monetare și de costurile conversiei în euro.

Dacă costurile conversiei în euro sunt costuri doar pe termen scurt, pierderea independenței politicii monetare este cel mai important dezavantaj pe termen lung. Politica monetară este cea care permite politicii economice să răspundă la șocuri (atât interne cât și externe) care se produc în economie. Abandonarea monedei naționale presupune o politică monetară și de curs de schimb unică. Dacă de exemplu o țară este în recesiune economică și are nevoie de o politică monetară stimulativă, dar în același timp restul țărilor din zona euro sunt în faza ascendentă a ciclului economic, necesitând astfel o politică monetară restrictivă, apare o dilemă legată de această lipsă de sincronizare a ciclurilor economice. Înainte de a intra în zona euro și a abandona astfel politica monetară proprie, o țară trebuie să se asigure că are ciclul economic sincronizat cu cel al zonei euro și el va rămâne sincronizat și în viitor.

Anunțul lui Traian Băsescu potrivit căruia România renunță oficial la ținta 2015 ca an de trecere la moneda euro readuce în discuție problemele pe care le presupune adoptarea monedei unice: avantajele, dezavantajele și riscurile pentru o economie lipsită de competitivitate cum ca a noastră.

Avantajele adoptării euro au fost sumarizate pe scurt într-o formă accesibilă publicului larg de Miroslav Singer, viceguvernator la Banca Națională a Cehiei:

Beneficiile macroeconomice ale trecerii la euro:

Reducerea riscului de turbulențe monetare și financiare;

Efect de disciplinare asupra politicilor economice întreprinse;

Reducerea primei de risc la împrumuturi pentru economiile mai puțin dezvoltate;

Posibila stabilizare a nivelului dobânzilor pe termen lung.

Beneficiile microeconomice ale trecerii la euro:

Eliminarea riscului de evoluție a ratei de schimb în raport cu Zona Euro;

Reducerea costului tranzacțiilor;

Creșterea transparenței internaționale a prețurilor;

Creșterea volumului schimburilor externe.

Aceste avantaje ar urma să se concretizeze într-o dezvoltare economică mai rapidă, alocarea mai eficientă a resurselor, câștiguri de bunăstare și stabilitate crescută. Și atunci, de ce nu se înfăptuiește mai repede adoptarea monedei unice europene? Există patru probleme principale, dintre care voi insista numai asupra primelor două.

Costuri și riscuri asociate cu intrarea în Zona Euro:

Dificultatea de a stabili corect paritatea cu care se face trecerea la euro.

Pierderea posibilității de a utiliza politica monetară și rata de schimb pentru ajustare în cazul unor șocuri.

Anumită poziție în politica monetară nu va putea mulțumi toate țările din Zona Euro.

Posibile asimetrii în transmiterea politicii monetare.

Aceste efecte cu potențial negativ pot fi atenuate prin progrese în ceea ce privește sincronizarea cât mai bună cu economiile din Zona euro. Trebuie subliniat că îndeplinirea criteriilor de la Maastricht constituie o condiție necesară dar nu și suficientă.

Aflată în poziția de a ajusta brusc deficitul extern cu circa zece procente din PIB, România a reușit să evite un recul mai important, având beneficiul politicii monetare proprii și a cursului de schimb cu flotare controlată. Iar asta în condițiile în care restructurarea a mers destul de lent în economie și administrație.

În condițiile aplicării unor politici monetare și fluctuație a cursului de schimb (care s-a dus la un moment dat chiar spre 5 zloți spre euro, dar a revenit sub paritatea leu/euro), ea a fost singura țară UE care a evitat recesiunea. În plus, a luat un avans relativ la țările din regiune și recuperat din distanța ce o separă de economiile Occidentale, rezultatul de 18% creștere a PIB în intervalul 200-2012 fiind remarcabil.

Din motive evidente, cel mai clar fiind că deja trebuia să fi intrat în ERM II, anul 2015 nu mai reprezintă o țintă pentru România. Totuși, intervalul de timp urmărit nu poate fi reașezat dincolo de orizontul mediu (2019), pentru că altminteri nu mai reușește să impună eforturile necesare. Nu doar din perspectivă convergenței economice, dar și în ceea ce privește convergența calității instituțiilor publice și a mediului de afaceri.

Concluzii

În contextul procesului de integrare europeană, România trebuie să facă față unor provocari deosebite. În ceea ce privește politica monetară, consider că măsurile propuse sunt adecvate pentru obiectivele asumate și sunt în conformitate cu recomandările Comisiei Europene. Dar pentru a ne realiza obiectivul este necesară o strânsă coordonarea a politicilor economice. Drept mărturie pentru această afirmație stau evoluțiile din trecut ale economiei românesti, situații în care BNR a trebuit să sacrifice obiectivul său de stabilitate a prețurilor pentru atingerea altor obiective aflate în contradicție cu acesta.

Datorită faptului că perioada de participare la ERM II este foarte dificilă, economia putând fi amenințată de atacuri speculative, este bine să petrecem în acest regim timpul minim. Dar, având în vedere nivelul nostru de dezvoltare, criteriul de convergența reală va fi unul greu de îndeplinit. Situația actuală a sistemului economic, în general și a sistemului financiar în special, indică faptul că România mai are un drum lung de parcurs pâna la nivelul necesar pentru a face față fară probleme presiunilor din Uniunea Europeană. Așadar, intrarea în ERM ar trebui să se producă mai târziu, și nu imediat dupa aderare, astfel dându-ne posibilitatea să ne dezvoltam având drept instrumente atât politica monetară cât și un curs de schimb flexibil.

De asemenea, trebuie remarcat că trecerea la zona euro nu trebuie accelerată în mod inutil, iar adoptarea monedei unice nu trebuie tratată drept un scop în sine. Pe lângă atingerea obiectivelor de convergență nominală, realizarea în cel mai scurt timp a convergenței reale reprezintă obiectivul căruia ar fi indicat să i se subsumeze politicile urmate de autoritatile românesti. Prin această prismă, România nu trebuie să-și precipite aderarea la zona euro, întrucât țara noastra are de recuperat decalaje serioase.

România a făcut progrese foarte mari în ultimii ani în termeni de reforme și convergență la nivel economic, legislativ, social și politic, aderarea la UE fiind principalul catalizator, însă mai sunt necesare eforturi suplimentare, importante pentru a face față cu succes calității de membru UE.

Armonizarea celor două tipuri de procese – convergența reală și convergența nominal – constituie soluția stimulării procesului de catching-up al unei economii. România înregistrează un ritm lent de convergență a variabilelor monetare (rata inflației și rata dobânzii) în conformitate cu criteriile stabilite la Maastricht; situația finanțelor publice este favorabilă în spiritul acestor criterii, însă trădează un grad redus de modernizare a economiei. Procesul de convergență reală ar putea fi astfel stimulat de promovarea unui mix de politici expansionist, însă procesul de dezinflație ar fi afectat în lipsa unei oferte flexibile. Aceasta este consecința reformelor structurale din economie, a îmbunătățirii stimulentelor economice, precum și a atragerii capitalului străin. O asemenea pledoarie pentru politicile de stimulare a ofertei este justificată și de perspectiva aderării la zona euro (și în prealabil la ERM II); autoritățile vor dispune numai de instrumentele de politică fiscală, a căror utilizare va fi însă constrânsă de prevederile Pactului de Stabilitate și Creștere.

O altă justificare își are explicația în creșterea gradului de integrare a piețelor, care impune majorarea competitivității firmelor interne pentru a asigura sustenabilitatea procesului de creștere economică.

În România, adoptarea euro trebuie făcută cu prudență, întrucât îndeplinirea forțată a criteriilor de la Maastricht ar putea genera costuri substanțiale în economia reală a țării noastre. Totodată, este necesară abordarea criteriilor de convergență reală, așa cum rezultă ele din teoria zonelor monetare optimale, mai ales în contextul în care atât Comisia Europeană, cât și Banca Centrală Europeană au avertizat în ultimii ani asupra riscurilor unei adoptări premature a euro de către o țară a cărei convergență reală cu structurile vest europene este insuficientă. Conform teoriei zonelor monetare optimale, statele dintr-un grup pot câștiga reciproc din abandonarea propriilor politici monetare și deținerea unei monede unice numai în momentul în care între structurile lor economice se înregistrează un grad ridicat de convergență reală și când nu există riscul ca șocuri asimetrice să afecteze doar anumite țări din grup. Țările din Europa Centrală și de Est și, implicit, România sunt sensibile la manifestarea unor astfel de șocuri asimetrice, astfel încât incapacitatea de a utiliza politica monetară proprie ca instrument de ajustare le-ar putea genera serioase dificultăți, context în care se pune din ce în ce mai serios problema evaluării exante a gradului de convergență nu numai prin prisma criteriilor nominale, ci și a celor reale.

În favoarea unei adoptări cât mai rapide a euro pledează următoarele argumente: creșterea încrederii investitorilor străini și, drept consecință, intensificarea fluxurilor de investiții străine directe; îmbunătățirea capacității de management și transferul de know-how; diminuarea dobânzilor până la niveluri comparabile cu cele din statele membre, tradusă, la rândul său, într-un impuls substanțial pentru activitatea economică și într-o reducere a cheltuielilor cu dobânzile aferente datoriei publice; restrângerea posibilităților de ajustare nominală și canalizarea atenției factorilor de decizie politică spre performanțele sectorului real.

Împotriva unei "euroizări" rapide pledează punctele de vedere exprimate de Comisia Europeană și de BCE; amenințarea șocurilor asimetrice; manifestarea efectului Balassa-Samuelson și necesitatea îndeplinirii criteriilor de convergență reală. Efectul Balassa-Samuelson arată că pentru țările cu diferențial de productivitate (cazul țărilor central și est-europene, inclusiv al României), se înregistrează fie creșterea inflației, dacă se dorește menținerea la un nivel fix a cursului de schimb, fie aprecierea nominală a cursului de schimb, dacă se dorește menținerea inflației la nivelul din zona euro. Este, în acest context, necesar ca pe parcursul celor doi ani de participare la ERM II, integrarea României în Uniunea Europeană România să fie capabilă să promoveze reducerea continuă a ratei inflației, evitând aprecierea nominală a leului față de euro. Dacă sectorul real nu va fi suficient de competitiv, iar cel financiar, suficient de solid, este necesară amortizarea potențialelor șocuri externe printr-o politică monetară proprie.

În plus, este invocată problema "imposibilei trinități”: politică monetară independentă; curs fix; mișcare liberă a fluxurilor de capital, ceea ce face necesară adaptarea acestor coordonate pentru fiecare din cele trei etape: etapa actuală, etapa premergătoare adoptării euro și etapa ulterioară acestui moment.

În prezent, România are o politică monetară independentă și un curs flexibil. În perioada premergătoare adoptării euro, politica monetară se va menține independentă, fluxurile de capital vor fi total liberalizate în totalitate, iar cursul flexibil va fi “managed”. Perioada ulterioară adoptării monedei unice europene se va caracteriza prin liberalizarea deplină a fluxurilor de capital, curs de schimb fix flexibil între Euro și alte valute, dar cu pierderea independenței politicii monetare.

Declanșarea crizei financiare și economice actuale a relevat că este necesară și utilă decodificarea gradului în care economia internă este afectată de evoluția indicatorilor macro și micro economici de la nivel global.

Lucrarea de licență sugerează cu puterea evidenței că România are nevoie de evaluări complexe înainte de intrarea în ERM II și anunțarea datei pentru intrarea în UEM. Până în prezent nici o țară nu a ratat anunțul intrării efective în UEM. Ratarea de către autorități a unui anunț public implică riscuri majore care pot duce la o inversare a pieței sau a fluxurilor de capital, la subminarea stabilității economice și la asigurarea în condiții extrem de dificile ale convergenței.

Adoptarea euro de către România implică de asemenea realizarea unei strategii coerente atât pentru autoritățile guvernamentale, BNR, cât și pentru sistemul bancar – financiar și mediul de afaceri.

O concluzie a lucrarii de licență este că literatura românească se integrează în dezbaterea general europeană a specialiștilor, iar rezultatele sunt integrate la nivel european. De altfel, grupurile de lucru din România sunt integrate în cele general europene sau la nivel regional. Însă, din perspectiva proceselor monetare și ale introducerii euro, rezultatele nu sunt suficient comunicate sau comparate cu bunele practici existente în țări care au intrat în zona euro – Slovenia, Slovacia și recent Estonia.

Anul 2015 nu mai reprezintă anu adoptarii euro de catre România. Se pare că vom adopta euro pâna în 2019, pentru că altmireri România nu mai reușește să impună eforturile necesare. Nu doar din perspective convergenței economice, dar și în ceea ce privește convergența calitații instituțiilor publice și a mediului de afaceri.

În concluzie, situația economică în România beneficiază în prezent de o conjunctură favorabilă: creșterea economică într-un mediu în care inflația scade rapid. Este adevarat că progresul viitor va depinde de continuarea reformelor structurale, reducerea ineficienței în economie și a deficitelor cvasifiscale.

Bibliografie

Brociner, A. – „Europa monetara – SME, UEM, moneda unică”,  Institutul European Iasi, 1999.

Basno, C., Dardac, N. – „Integrarea monetar bancara europeana”, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1999.

Cerna, S. – „Unificarea monetara in Europa”, Ed. Enciclopedica, Bucuresti, 1997.

Cerna, S. –  „Unificarea monetara in Europa”, Ed. Enciclopedica, Bucuresti, 1997.

Guvernul României, “Programul de convergență 2006-2009”, București, ianuarie 2007, “Raport asupra inflației”, Anul IV, Nr. 13, august 2008.

Ignat, I. – „Uniunea Europeana. De la Piata Comuna la moneda unica”, Ed. Economica, Bucuresti, 2002.

Isărescu, M. – “Probleme ale convergenței reale în drumul spre euro”, București.

Isărescu M. – “Probleme ale convergenței reale în drumul spre euro”, București,3 octombrie 2008.

Miron, D. – „Economia integrarii europen”', ASE Bucuresti, 1998.

Munteanu, R. – „Drept European – evolutie, institutii, ordine juridic”, Ed. Oscar Print, Bucuresti, 1996.

United States Department of State – www.state.gov.

Potlog D. – “ Convergența reală și convergența nominală în procesul adoptarii de către România a monedei unice europene “, 2012.

Suta, N. (coord.) – „Comert international si politici comerciale contemporane”, Ed. ALL, Bucuresti, 1995.

www.bnr.ro

Home

http://ec.europa.eu

http://www.ecb.int

http://www.euromoneda.ro

Homepage

http://www.infoeuropa.ro

www.ziare.ro,

Bibliografie

Brociner, A. – „Europa monetara – SME, UEM, moneda unică”,  Institutul European Iasi, 1999.

Basno, C., Dardac, N. – „Integrarea monetar bancara europeana”, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1999.

Cerna, S. – „Unificarea monetara in Europa”, Ed. Enciclopedica, Bucuresti, 1997.

Cerna, S. –  „Unificarea monetara in Europa”, Ed. Enciclopedica, Bucuresti, 1997.

Guvernul României, “Programul de convergență 2006-2009”, București, ianuarie 2007, “Raport asupra inflației”, Anul IV, Nr. 13, august 2008.

Ignat, I. – „Uniunea Europeana. De la Piata Comuna la moneda unica”, Ed. Economica, Bucuresti, 2002.

Isărescu, M. – “Probleme ale convergenței reale în drumul spre euro”, București.

Isărescu M. – “Probleme ale convergenței reale în drumul spre euro”, București,3 octombrie 2008.

Miron, D. – „Economia integrarii europen”', ASE Bucuresti, 1998.

Munteanu, R. – „Drept European – evolutie, institutii, ordine juridic”, Ed. Oscar Print, Bucuresti, 1996.

United States Department of State – www.state.gov.

Potlog D. – “ Convergența reală și convergența nominală în procesul adoptarii de către România a monedei unice europene “, 2012.

Suta, N. (coord.) – „Comert international si politici comerciale contemporane”, Ed. ALL, Bucuresti, 1995.

www.bnr.ro

Home

http://ec.europa.eu

http://www.ecb.int

http://www.euromoneda.ro

Homepage

http://www.infoeuropa.ro

www.ziare.ro,