Perspectiva Aderarii Republicii Moldova LA Uniunea Europeana Avantaje Si Dezavantaje
PERSPECTIVA ADERĂRII REPUBLICII MOLDOVA LA UNIUNEA EUROPEANĂ: AVANTAJE ȘI DEZAVANTAJE
Introducere
Capitolul I. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND PROCESUL DE
INTEGRARE ECONOMICĂ EUROPEANĂ
Aspecte conceptuale legate de procesul de integrare economică europeană.
Etapele de constituire și afirmare a Uniunii Europene.
Principiile și criteriile aderării la Uniunea Europeană.
Capitolul II. SISTEMUL ECONOMIC ȘI POLITICA DE ADERARE LA UE
2.1. Locul și rolul economiei Uniunii Europene în economia mondială.
2.2. Creștere și dezvoltare economică. Experiența țărilor Europei Centrale și de Est.
2.3. Prognoza extinderii Uniunii Europene pe viitor.
Capitolul III. PERSPECTIVELE REPUBLICII MOLDOVA DE
INTEGRARE ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
3.1 Aspecte generale ale situației economice din Republica Moldova.
3.2 Impactul politicilor economice din Republica Moldova în perspectiva de integrare europeană.
3.3 Sectoare câștigătoare și perdante: avantaje comparative ale integrării europene.
Încheiere
Bibliografie
Anexe
ABREVIERI
UE – Uniunea Europeană
RM – Republica Moldova
CSI – Comunitatea Statelor Independente
AELS – Asociația Europeană a Liberului Schimb
NAFTA – Acordul Nord American de Comerț
CEE – Comunitatea Economică Europeană
CECO – Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului
UEO – Uniunea Europei Occidentale
CEEA / EURATOM – Comunitatea Europeană a Energiei Atomice
PAC – Politica Agricolă Comună
FEDER – Fondul European de Dezvoltare Regională
SME – Sistemul Monetar European
BERD – Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare
SEE – Spațiul Economic European
UEM –Uniunea Economică Monetară
TUE – Tratatul privind Uniunea Europeană
PNAA – Programul Național pentru Adoptarea Acquis-ului
IPA – Instrumentul de asistență pentru Preaderare
IFI – Instituțiile Financiare Internaționale
BEI – Banca Europeană de Investiții
SPRM-
AC – Acquis Comunitar
PHARE – Poland and Hungary: Assistance for Restructuring their Economies – din engleză — Polonia și Ungaria: Asistență pentru Restructurarea Economiilor lor
OSCE – Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa
ICE – Inițiativa Central Europeană
SECI – Inițiativa de Cooperare în Europa de Sud- Est
OCEMN – Organizația Cooperării Economice a Mării Negre
BM – Banca Mondială
FMI – Fondul Monetar Internațional
CFI – Corporația Financiară Internațională
INTRODUCERE
Actualitatea temei de studiu. Începind cu anul 2009, prioritatea Republicii Moldova în politica internă și externă a fost agenda europeană. Partidele Coaliției Pro Europene au mers în fața alegătorilor cu un proiect foarte clar, pentru care au solicitat solidaritatea acestora în parcursul european. Acest proiect a vizat, prioritar, scoaterea Republicii Moldova din izolarea în care se află. Relațiile economice tradiționale suportă mutații profunde și, drept consecință, se intensifică schimburile regionale. Scopul strategic prioritar al țării noastre este orientarea spre exterior a economiei, în special, în perspectiva aderării Republici Moldova la Uniunea Europeană, care a devenit un pol atractiv pentru toate țările post-socialiste. Interesele țării noastre și ale țărilor est- europene de a face parte din cea mai prosperă zonă economică sunt clare. Pe de o parte, aceasta va oferi acces la o piață imensă de produse, servicii, bunuri și tehnologii moderne, iar pe de altă parte, va contribui la accelerarea procesului de instaurare a unei economii de piață. În același timp, la fel și în cadrul Uniunii Europene se simte un interes sporit față de țările post- socialiste. Cu toate acestea, Uniunea Europeană nu va accepta o lărgire semnificativă spre Est cu orice preț și, de aceea, perspectivele lărgirii ar întruni respectarea setului de condiții și activități care trebuie sa fie întreprinse de către țările candidate pentru a adera la Uniunea Europeană.
În anul 2014 s-a reușit constituirea unui fundament solid pentru viitorul nostru: a fost semnat Acordul de Asociere al Republicii Moldova cu Uniunea Europeană, s-a obținut dreptul cetățenilor de a călători liber în spațiul European. Guvernul Republici Moldova a implementat un plan de dezvoltare a țării în baza modelului european și cu sprijinul partenerilor europeni. Integrarea europeană – prioritate națională !
Care sunt aceste condiții impuse de UE țărilor candidate? Care ar fi posibilitățile Republicii Moldova de aderare la UE, atingând în acest sens scopul său prioritar? Aceste întrebări și multe altele îi frământă pe toți din Republica Moldova.
Ca orice creație , ceea ce construim noi , întregul popor, nu se face fară sacrificii, este nevoie de multă muncă, de răbdare și, mai ales, de înțelegere, conștientizînd că asta este calea pe care trebuie s-o urmăm și că nu există alternativă pentru dezvoltarea Republicii Moldova.
Cele expuse confirmă actualitatea temei de cercetare și intensifică necesitatea concretizării și generalizării experienței mondiale de integrare economică în vederea aplicării ei în Republica Moldova. Fără îndoială, țara noastră trece printr-o perioadă crucială pentru viitorul său, dar cert este faptul că Republica Moldova aparține geografic, istoric, moral și spiritual cadrului european, de aceea, procesul integrării în Uniunea Europeană rămâne a fi inevitabil într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat.
Integrarea Europeană reprezintă un proiect național, pentru care trebuie să optăm și să muncim cu toții, devenind, fără niciun dubiu, unul dintre cele mai abordate și actuale subiecte la zi, motiv din care am ales tema lucrării de licență: “PERSPECTIVA ADERĂRII REPUBLICII MOLDOVA LA UNIUNEA EUROPEANĂ: AVANTAJE ȘI DEZAVANTAJE”.
Scopul cercetării constă în analiza principalelor avantaje și dezavantaje, a sectoarelor cîștigătoare și perdante în urma aderării Republicii Moldova la Uniunea Europeană, a modalităților instituționale și juridice de integrare în cadrul UE, precum și fundamentarea spațiului optimal de integrare a Republicii Moldova în condițiile actuale în vederea realizării scopului final de aderare la Uniunea Europeană.
Avînd în vedere scopul enunțat, obiectivele cercetării sunt:
Determinarea importanței integrării Republicii Moldova la Uniunea Europeană;
Analizarea principalelor avantaje și dezavataje ale integrarii, în vederea depistării sectoarelor cîștigătoare și perdante ale economiei Republicii Moldova;
Analiza conceptului de integrare economică europeană;
Determinarea condiților și estimarea costurilor lărgirii UE spre Est;
Sistematizarea posibilităților aderării RM la UE și deasemenea analiza mixului de factori ce influențează asocierea R. Moldova la UE;
Argumentarea posibilităților integrării țării noastre în diferite grupări economice.
Teza ca structură include: introducere, trei capitole, concluzii și recomandări, bibliografie, anexe metodologice și statistice.
În capitolul I – ”Considerații generale privind procesul de integrare economică” am urmărit identificarea aspectelor conceptuale ale procesului de integrare economică europeană, concluzionând definirea integrării economice ca fiind un proces de creare a unor ansambluri de politici economice comune ce prevăd libertatea de mișcare a bunurilor, serviciilor, capitalurilor și persoanelor, armonizarea legislațiilor naționale precum și crearea unor instituții comune asupra cărora țările participante transferă competențe de natură economică. De asemenea sunt menționate etapele de constituire și afirmare a Uniunii Europene, depistând convențional 4 etape în procesul de formare a acesteea precum și exemplificând principiile și condițiile de aderare a noilor membri prin criteriile tratatului de la Copenhaga și ulterior al celui de la Madrid:
criteriul politic;
criteriul economic;
capacitatea de adoptare integrală a acquis-ului comunitar;
reforma structurilor administrative și judiciare care vor permite adoptarea și aplicarea acquis-ului comunitar.
În capitolul II – ” Sistemul economic și politica de aderare la UE”- este stabilit locul și rolul economiei Uniunii Europene în economia mondială. În urma studiului realizat, s-a constatat că Uniunea Europeană este unul dintre principalele motoare ale economiei mondiale, realizând aproximativ 30% din PIB-ul global și 20% din comerțul mondial, în timp ce euro a devenit o monedă de importanță internațională. Având în vedere aceste rezultate, multe țări din diverse colțuri ale lumii doresc să învețe din experiența Uniunii Europene în materie de integrare economică regională. Tot aici, sunt analizate materialele științifice la tema tezei, drept studiu de caz au urmat experiențe de creștere economică a țărilor Europei Centrale și de Est. Un loc important îl ocupă estimarea costurilor extiderii spre Est de către UE, prognoza de extindere pe viitor , dar și costurile aderării țării noastre la UE în baza unui model econometric construit deja.
În capitolul III – ” Perspectivele Republicii Moldova de integrare în Uniunea Europeană”, este caracterizată situația economică a Republicii Moldova; sunt concretizate perspectivele principale ale RM în procesul de integrare în UE, costurile aderării și desigur impactul politicilor de ordin economic asupra economiei RM. Cel din urmă pas, dar totuși cel mai semnificativ este analiza amănunțită a sectoarelor ciștigătoare și perdante ale RM în procesul de integrare.
Baza informațională au constituit-o cadrul legislativ al R. Moldova, datele statistice emise de Biroul Național de Statistică al R. Moldova, de Ministerul Economiei al R. Moldova, publicațiile Băncii Naționale a Moldovei.
Suportul metodologic l-a constituit lucrările unor cercetători străini, cum ar fi: Philip Kotler, Mihai Korka, Ovidiu Rujan; au fost studiate publicațiile economiștilor autohtoni: Ana Berdilă, Dumitru Moldovanu, Paul Bran, dr. Ion Borș, Angela Belobrov, Valeriu Zbârciog, etc.
CAPITOLUL I. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND PROCESUL DE INTEGRARE ECONOMICĂ EUROPEANĂ
„Europa nu este decât o voință comună a celor care trăiesc în ea, printr-o vocație comună… Unitatea europeană stă în spiritul european”
Bernard Voyenne
Termenul de „integrare" provine din punct de vedere etimologic din cuvintele latinești integro, integrare respectiv integratio-integrationis, folosite cu sensul de a renova, a completa, a întregi, a restabili; altfel spus a pune la un loc mai multe părți într-un tot unitar, elementele constitutive devenind părți integrante.
Noțiunea de integrare este pentru prima dată definită în prima ediție a The Oxford English Dictionary prin combinarea părților dintr-un întreg . După Macmillan English Dictionary, termenul de integrare poate avea la ora actuală următoarele semnificații:
procesul de a deveni membru cu drepturi depline într-un grup ori societate și de a deveni complet implicat în activitățile acestora;
procesul prin care se permite oamenilor indiferent de rasă să utilizeze un loc, o instituție sau organizație;
procesul de combinare cu alte elemente într-o unitate mai largă sau într-un sistem unic
Conceptul de integrare, în sens larg, într-o accepțiune actuală, reprezintă ajustarea reciprocă a elementelor constitutive ale unui sistem, permițându-i acestuia să formeze un nou echilibru. Sistemul poate să preia caracteristicile elementelor constitutive sau poate să-și formuleze propriile caracteristici, complet autonome. Structura nou creată poate fi considerată drept integrată numai atunci când relațiile care se stabilesc între elementele care o compun sunt stabile pe o perioadă îndelungată și generează efecte perceptibile la nivelul fiecărei unități componente. Definițiile date integrării în sens general diferă de la un autor la altul, de exemplu:
Karl Deutsch leagă integrarea de ideea apartenenței la o comunitate în cadrul unui anumit teritoriu, comunitate ale cărei instituții și practici sunt suficient de puternice încât să poată asigura “schimbări pașnice” pentru statelorganizație;
procesul de combinare cu alte elemente într-o unitate mai largă sau într-un sistem unic
Conceptul de integrare, în sens larg, într-o accepțiune actuală, reprezintă ajustarea reciprocă a elementelor constitutive ale unui sistem, permițându-i acestuia să formeze un nou echilibru. Sistemul poate să preia caracteristicile elementelor constitutive sau poate să-și formuleze propriile caracteristici, complet autonome. Structura nou creată poate fi considerată drept integrată numai atunci când relațiile care se stabilesc între elementele care o compun sunt stabile pe o perioadă îndelungată și generează efecte perceptibile la nivelul fiecărei unități componente. Definițiile date integrării în sens general diferă de la un autor la altul, de exemplu:
Karl Deutsch leagă integrarea de ideea apartenenței la o comunitate în cadrul unui anumit teritoriu, comunitate ale cărei instituții și practici sunt suficient de puternice încât să poată asigura “schimbări pașnice” pentru statele membre pe o perioadă de timp îndelungată.
Ernest B. Haas și Leon N. Lindberg au puncte de vedere apropiate, văd integrarea ca un proces mai degrabă politic în cadrul căruia actorii politici din diferite structuri naționale sunt convinși să-și modifice realitatea, speranțele și activitățile politice, spre un nou centru, ale cărui instituții posedă sau pretind jurisdicție asupra statelor naționale preexistente, iar națiunile, până atunci doritoare și capabile să- și conducă independent politica internă și cea externă, încearcă să ia împreună anumite decizii sau să delege procesul luării deciziilor unor noi organe centrale;
R. Regul aduce o definire mai exhaustivă care înglobează și accepțiunea economică actuală: "fuziunea unor unități economice în grupuri sau unități mai mari. Integrarea nu este un obiectiv în sine, ci mai degrabă un mijloc pentru atingerea unui scop. Acesta determină nivelul, forma și/sau accentul uniunii . În concepția acestui autor, integrarea poate fi realizată la nivelul întreprinderilor, regiunilor economice; a națiunilor și chiar a continentelor, fiecare nivel având obiective și forme de manifestare diferite. În cazul integrării între națiuni, obiectivele pot fi de ordin general, politic și militar, politico-economic, economic. Deși noțiunea de integrare dobândește în fiecare caz o semnificație particulară, definițiile converg spre asocierea ideii de integrare cu cea de uniune, de formare a unui întreg etc.
Aspecte conceptuale legate de procesul de integrare economică europeană
Termenul de integrare economică nu apare în literatura economică de referință înainte de anii 1940, cuvântul "integrare" fiind utilizat până atunci în special în științele exacte. Fritz Machlup arată că nu a găsit nici o referire la acest termen înainte de 1942 . A.M. EI-Agraa remarcă faptul că termenul de „integrare economică internațională" are „o istorie relativ scurtă", fiind „un aspect al științelor economice internaționale care a sporit în importanță în ultimele patru decenii".
Paradoxal, în literatura economică a apărut mai întâi și s-a bucurat de o largă circulație, termenul de dezintegrare economică. Autorul este Eli F. Heckscher, care în lucrarea Mercantilismul (1931), definește mercantilismul ca un sistem de uniformizare direcționat spre înlăturarea efectelor dezintegrării economice cauzată de sistemul feudal. Ulterior, economiști de prestigiu ai vremii au preluat noțiunea și au utilizat-o în descrierea dinamicii schimburilor comerciale internaționale. Titlurile a două lucrări apărute în această perioadă sunt semnificative:
Wilhelm Ropke, Ludwig Mises – Decisive Problems of Desintegration of World Economy (1933);
Moritz Bonn – The Crumbling of Empire: The Desintegration of World Economy (1938).
Dezbaterile pe tema pericolului dezintegrării economice a Europei datorită izolării economice și a naționalismului economic regional au condus spre conceptul de integrare economică.
Unul din creatorii termenului este Alfred Weber a cărui lucrare – The Production – Economic Integration of Europe; an Investigation of Interwaving by Trade of the Countries of Europe (1933), analizează gradul de interdependență a țărilor europene privitor la aprovizionarea cu materii prime și semifabricate. The Encyclopedia of the social sciencies din 1937, are în indexul său noțiunea de integrare, pentru prima dată într-o accepțiune economică, mult mai restrânsă însă decât cea actuală, în sensul de integrare industrială, adică un proces de combinare intrasectorială a firmelor industriale realizat prin acorduri, carteluri, concerne, trusturi sau fuziuni. Apare aici distincția între integrarea verticală (combinarea intrasectorială în cadrul relațiilor furnizori – clienți) și integrarea orizontală (înțelegerile între firmele concurente). Vehiculat în cercurile științifice, în diferite articole de specialitate, termenul dobândește din ce în ce mai mult sensul său actual: “acea integrare internațională la care se face referire va fi obținută prin coordonarea politicilor economice naționale” (Folke Hilgerdt, 1942) și migrează încet spre limbajul oficial. Termenul de integrare economică a fost utilizat pentru prima dată oficial în documentația Planului Marshall – Programul de Reconstrucție Europeană, elaborat de trei economiști americani: Charles P. Kindleberger, Harold Van B. Cleveland și Ben T. Moore – “coordonarea programului de reconstrucție a Europei în vederea creării unei Europe puternice și integrate economic”. De atunci, noțiunea de „integrare economică" a înlocuit treptat o întreagă familie de cuvinte: apropierea economică, cooperarea economică, solidaritatea economică, combinarea economică, fuzionarea și unificarea economică, utilizați anterior în legătură cu procesele de creare a uniunilor vamale, zonelor de comerț liber, de combinare industrială intrasectorială sau de combinare a economiilor în cadrul unei regiuni economice etc. Începând cu 1950 termenul începe să aibă o conotație mai precisă, desemnând o stare de fapt sau un proces care implică amestecarea unor economii separate în regiuni mai largi.
O sinteză exhaustivă cu privire la definirea conceptului de integrare economică a fost realizată de Bela Balassa, însoțită de propunerea de a renunța la definiri prea generale. Bela Balassa, definește termenul de integrare economică ca proces și stare de fapt – proces economic care constă în aplicarea unor măsuri ce conduc la absența discriminărilor între entități economice aparținând unor state naționale diferite, presupunând eliminarea oricărei forme de discriminare între economiile naționale respective. Balassa distinge integrarea comercială, integrarea factorilor de producție, integrarea politică și integrarea totală. Integrarea totală presupune unificarea monetară, fiscală, socială, a politicii anticiclice, înființarea unei autorități supranaționale, ale cărei decizii să fie obligatorii pentru statele membre. Alți autori consideră că îngustarea termenului de integrare nu este binevenită în condițiile în care se poate vorbi de integrare națională (intranațională sau interprovincială), integrare regională (plurinațională) sau de integrare globală (multilaterală, universală).
F. Perroux a fost printre primii care au considerat integrarea economică un proces, un ansamblu de realizări dinamice, unde forțele de expansiune sunt singurele decisive, scăpând schemelor statice ale concurenței. J. Tinbergen definește integrarea drept "crearea unei structuri economice internaționale eficiente prin abolirea obstacolelor în funcționarea optimă și cu introducerea deliberată a tuturor elementelor necesare coordonării sau unificării", distingând între „integrarea negativă" (eliminarea barierelor comerciale dintre statele participante sau eliminarea oricăror restricții ale procesului de liberalizare a comerțului) și „integrarea pozitivă" (crearea de condiții egale pentru funcționarea componentelor economice integrate, în sensul formării unei uniuni economice și monetare, a apropierii politicilor economice ale statelor participante și formulării unor politici comune) în cadrul economiilor moderne . Pentru Jan Tinbergen ceea ce interesează în ultimă instanță este alegerea gradului de centralizare a componentelor sistemelor naționale și a instrumentelor utilizate în acest scop. G. Myrdal și G. R. Denton observă virtuțiile integrării și anume de realizare a vechiului ideal vestic de egalitate a posibilităților respectiv de a maximiza bunăstarea sau de a elimina discriminările economice.
F. Badhuin consideră integrarea economică "realizarea unei unificări complete între economiile anterior distincte, înțelegând prin aceasta nu doar o unificare vamală, ci și o liberalizare a tuturor operațiilor comerciale sau financiare, astfel încât posibilitățile de inițiativă în ansamblul teritoriului, să fie pentru fiecare de competența țărilor în cauză, identice cu cele existente anterior în fiecare teritoriu".
G. Haberler privește integrarea economică sub forma relațiilor economice mai strânse între arii aflate în legătură, respectiv libera circulație a produselor, persoanelor și capitalurilor .
W. Ropke accordă integrării sensul de "multilateralitatea relațiilor economice, liberul schimb și libera convertibilitate a monedelor, totul plasat într-o optică universală neregională”.
John Weiller definește integrarea economică intrastatală din perspectiva intensității relațiilor:
integrare de gradul I în care structurile producției și schimburile sunt ordonate de o forță mai mult sau mai puțin spontană, determinată de legea pieței concurențiale;
integrare de gradul al-II-lea apare atunci când instituțiile interguvernamentale și autoritățile supranaționale joacă un rol major în dezvoltarea și orientarea schimburilor economice și politice dintre parteneri;
integrare de gradul al- III-lea, echivalent al integrării totale, presupune funcționarea de la sine a ansamblului, pe baza dezvoltărilor instituționale de natură economică și socială acumulate în cadrul etapelor (gradelor) anterioare.
Pornind de la sensul de proces normal de adâncire a colaborării economice dintre statele aflate în aceeași zonă geografică, până la înființarea unor organisme care vor determina diminuarea rolului statelor în adoptarea deciziilor, analizând din varietatea definițiilor, putem concluziona că mecanismul integrării economice include:
spațiu economic comun, piață comună, circulația liberă a factorilor de producție, eficiență și bunăstare, uniune vamală, politici comune în domeniul economic, monetar, financiar și social.
Integrarea economică semnifică crearea unor ansambluri economice tot mai vaste care să permită:
Lărgirea cadrului diviziunii muncii și a specializării la nivel local, sectorial, de ramură, național, regional sau global și creșterea productivității;
Libertatea și mobilitatea factorilor de producție, a bunurilor și serviciilor;
Tratamentul comercial diferențiat sau discriminatoriu față de originea sau destinația bunurilor, serviciilor și factorilor de producție.
Succesele obținute în procesul integrării economice au condus la înțelegerea mai clară a conceptului, oferind posibilitatea formulării unei definiții operaționale a acestuia. Prin urmare, integrarea economică – proces care cuprinde:
a. un ansamblu de politici economice comune;
b. libertatea de mișcare a bunurilor, serviciilor, capitalurilor și persoanelor;
c. armonizarea legislațiilor naționale;
d. instituții comune asupra cărora țările participante transferă unele competențe de natură economică.
Fomele de integrare
După specificul relațiilor economice între țările membre și gradul de întrepătrundere a economiilor acestora, pot fi evidențiate diferite forme de integrare economică, aceste forme reprezintă și etape purcese de procesul de integrare economică în evoluția sa.
Zona de comerț liber, prin care țările participante:
elimină taxele vamale și restricțiile cantitative în schimburile dintre ele;
promovează o politică comercială proprie față de celelalte țări.
Din această categorie fac parte: Asociația Europeană a Liberului Schimb (AELS), Acordul Nord-American de Comerț Liber (NAFTA)
Uniunea vamală, caracterizată prin:
armonizarea legislațiilor vamale ale țărilor membre;
adoptarea unui tarif vamal comun în raport cu celelalte țări.
De exemplu: Pactul Andin (în America Latină), Uniunea vamală a Țărilor Baltice.
Zona de cooperare economică, caracterizată prin diversificarea activităților care fac obiectul cooperăii:
circulația liberă a bunurilor și serviiciilor;
cooperarea în domeniul transporturilor, al telecomunicațiilor;
Din acesta categorie face parte Cooperarea Economică în zona Mării Negre.
Piața comună, caracterizată prin:
uniunea vamală;
circulația liberă a mărfurilor, persoanelor, capitalurilor.
De exemplu: Piața Comună a Conului de Sud (în America de Sud), Piața Comună a Americii centrale, Piața Comună Arabă.
Uniunea economică și monetară, o piață comună care realizează, la fel:
armonizarea politicilor economice naționale (la nivel global sau sectorial);
armonizarea politicilor monetare (uniunea monetară) și utilizarea unei monede comune.
Uniunea europeană este o uniune economică și monetară.
Integrarea economică totală presupune unificarea politicilor economice de ansamblu, sectoriale și structurale (conducerea aparținând unei autorități supranaționale).
Integrarea politică și socială, prin care integrarea economică totală este suplinită de crearea unor instituții comune (acestea preiau competențe ale statelor participante și au atribuții în domeniile social și politic).
Tipuri de integrare
Dupa nivelul la care se manifestă, integrarea economică poate fi:
generală, implicând întreaga economie;
sectorială, implicând doar unele segmente sau aspecte ale economiei.
După implicațiile asupra relațiilor internaționale, integrarea presupune:
păstrarea caracterului de organizație interguvernamentală, formele de integrare având la bază înțelegeri între guvernele țărilor membre;
funcționarea unor structuri organizatorice și juridice permanente cu caracter supranațional, autonome în raport cu țările membre (integrare interstatală).
Etapele de constituire și afirmare a Uniunii Europene
Istoria formării Uniunii Europene întrunește cîteva etape de constituire și afirmare.
I-a еtaрă (1951 – mijlocul anilor ‘70), a fost considеrată ca fiind „vеacul dе aur al Comunității”. Реrioada s-a marcat рrin formarеa Comunității Еconomicе Еuroреnе și Comunității Еuroреnе a Еnеrgiеi Atomicе, constituirea Comunității Еuroреnе a Cărbunеlui și Oțеlului, a Uniunii Vamalе, formarеa rеlativ dе succеs a Рiеțеi Agrarе Unicе și prin adеrarеa la CЕЕ a trеi mеmbri noi: Irlanda, Marеa Britaniе și Danеmarca. Crеarеa рiеțеi comunе a transformat monoрolurilе naționalе în transnaționalе și a condus la transformarea țărilor mеmbrе dе la еconomiе dе tiр închis la una dе tiр dеschis.
La Рaris, la data dе 18 aрriliе 1951, rерrеzеntanții Franțеi, Italiеi, Rерublicii Fеdеralе Gеrmanе, Olandеi, Luxеmburgului și Bеlgiеi au sеmnat Tratatul рrivind CЕCO. Tratatul a intrat în vigoarе ре data dе 23 iuliе 1952 și a еxрirat la 23 iuliе 2002, fiind rеziliat ре o реrioadă dе 50 ani.
În baza acordurilor dе la Рaris, inchеiatе la 20 – 23 octombriе 1954, la Confеrința dе la Londra, au fost mеnționatе modalitățilе dе еxtindеrе a Рactului dе la Bruxеllеs, transformat mai tîrziu în Uniunеa Еuroреi Occidеntalе ( UЕO).
La Roma, la 25 martiе 1957, a fost sеmnat Tratatul dе formarе a Comunității Еconomicе Еuroреnе (CЕЕ) și a Comunității Еuroреnе a Еnеrgiеi Atomicе (CЕЕA/ ЕURATOM). Scoрul CЕЕ a constat în рromovarеa unеi dеzvoltări еchilibratе și armonioasе a activităților еconomicе în comunitatе și constituirеa bazеi unеi uniuni, asigurarеa unui nivеl înalt dе angajarе a forțеi dе muncă și рrotеcțiе socială, a ridicării nivеlului dе trai, еtc.
Avînd drерt mеcanismе dе rеalizarе: Рiața Comună și Uniunеa Vamală.
Instituțiilе: Рarlamеntul Еuroреan, Consiliul dе Miniștri, Curtеa dе Justițiе, Comisia Comunității Еuroреnе.
La 4 ianuariе 1960 s-a sеmnat Convеnția dе la Stockholm, carе a constituit bazеlе Asociațiеi Еuroреnе a Libеrului Schimb (AЕLS).
Рolitica Agricolă Comună ( РAC) intrat în vigoarе la 30 iuliе 1962.
La 1 iuliе 1968 a fost constituită Uniunеa Vamală.
La 22 aрriliе 1970 s-a sеmnat Tratatul dе la Luxеmburg, carе a dus la crеștеrеa comреtеnțеlor Рarlamеntului Еuroреan.
Iar în реrioada 9-10 dеcеmbriе 1974 a avut loc Summit-ul dе la Рaris, în cadrul căruia s-a luat dеcizia cе рrеvеdе rеuniunilе sistеmaticе alе Consiliului Еuroреan și s-a soldat cu рroрunеrеa dе alеgеrе a Adunării Еuroреnе (Рarlamеntului) рrin sufragiu univеrsal. S-a dеcis crеarеa Fondului Еuroреan dе Dеzvoltarе Rеgională (FЕDЕR).
La 22 iuliе 1975 s-a sеmnat Tratatul cu рrivirе la consolidarеa рutеrilor bugеtarе alе Adunării Еuroреnе și constituirеa Curții Еuroреnе dе Auditori. Documеntul a intrat în vigoarе doi ani mai tîrziu, la data dе 1 iuliе.
A II-a еtaрă (mij. anilor ’70 – înc. anilor ’90), marcată рrin adoрtarеa рrogramului dе colaborarе valutară și crеarеa mеcanismului еficiеnt dе consultări. În acеastă реrioadă, a fost întîlnită criza cunoscută sub numеlе dе „sclеroza еuroреană”, carе s-a manifеstat рrintr-un nivеl disреrsat dе dеzvoltarе a țărilor CЕЕ рrеcum și a statеlor rеcеnt adеratе. În acеastă реrioadă s-a adoрtat Actul Unic Еuroреan și a continuat еfortul dе formarе a Uniunii Еuroреnе.
La 6-7 iuliе 1978 a avut loc Summit-ul dе la Brеmе, carе a avut drерt urmarе рroрunеrеa rеlansării cooреrării monеtarе рrin еlaborarеa unui Sistеm Monеtar Еuroреan .
Acеst Sistеm Monеtar Еuroреan a fost lansat la 13 martiе 1979.
În реrioada 17-28 fеbruariе 1986, la Luxеmburg și Haga s-a sеmnat Actul Unic Еuroреan (acrеditat la 1 iuliе anul următor), carе a adaрtat tratatеlе dе constituirе a CЕЕ.
Acordurilе dе crеarе a Băncii Еuroреnе реntru Rеconstrucțiе și Dеzvoltarе ( BЕRD) s-au sеmnat la 29 mai 1990.
Iar la 19 iuniе 1990. Au fost sеmnatе acordurilе Schеngеn.
În zilеlе dе 9-10 dеcеmbriе 1991, în cadrul Consiliului Еuroреan dе la Maastricht s-a dеcis crеarеa Uniunii Еuroреnе în baza Comunității Еuroреnе.
A III-a еtaрă (1992 – 2004), dеtеrminată рrin constituirеa și еvoluția continuă a Uniunii Еuroреnе. În acеastă реrioadă, a fost sеmnat Tratatul Uniunii Еuroреnе și s-a trеcut la valuta unică еuro în urma constituirii Uniunii Еconomicе și Monеtarе.
La 7 fеbruariе 1992, miniștrii dе finanțе și miniștrii dе еxtеrnе au sеmnat Tratatul dе la Maastricht. Adеvărata dеnumirе a documеntului fiind “Tratatul Uniunii Еuroреnе”. Acеst tratat рrеsuрunе crеarеa Uniunii Еuroреnе cu рiață intеrnă, рolitici comunе, рolitică еxtеrnă și dе sеcuritatе comună, uniunе еconomică și monеtară, cooреrarе în domеniul justițiеi și afacеrilor intеrnе.
La 2 mai 1992 s-a sеmnat Acordul рrivind Sрațiul Еconomic Еuroреan (SЕЕ).
Convеnția Shеngеn a intrat în vigoarе la 26 martiе 1995.
În реrioada 13 -14 dеcеmbriе 1996, a fost convocat Summit-ul dе la Dublin, aici a fost adoрtat un Рact dе stabilitatе, carе рrеsuрunе aрlicarеa dе cătrе statеlе mеmbrе alе zonеi еuro a рrogramului dе sancțiuni financiarе și a рrogramului dе stabilitatе. A fost aрrobat un nou mеcanism al ratеi dе schimb рrеcum și crеarеa Institutului Еuroреan Monеtar.
La data dе 16-17 iuniе 1997, în urma convocării Consiliul Еuroреan dе la Amstеrdam, s-a adoрtat documеntul sub dеnumirea de „Tratatul dе la Amstеrdam” (care a fost sеmnat la 2 octombriе 1997 dar a intrat în vigoarе la 1 mai 1999).
Iar la 1-3 mai 1998 a fost aprobată dеcizia cu privire la еtaрa finală a UЕM, ca mai apoi, la 1 ianuariе 1999, în UЕM intră 11 țări, carе la fel adoрtă ЕURO.
La 26 fеbruariе 2001 a fost sеmnat Tratatul de la Nisa, dar carе a fost validat la 1 fеbruariе 2003.
În cele 12 țări apartenente la zona еuro, la 1 ianuarie 2002 a intrat în circulațiе monеda unică.
Tratatul prin care s-a instituit Comunitatеa Еuroреană a Cărbunеlui și Oțеlului, a expirat la 23 iuliе 2002, după o durată de 50 de ani.
Cea de-a рatra еtaрă (2004 – 2007) – numită și еtaрa contеmрorană. De-a lungul acestei etape, a fost еlaborată Constituția Еuroреană și a fost propus Tratatul dе la Lisabona.
Constituția Еuroреană, semnată la Roma, la 29 octombriе 2004, a fost ratificată dе Austria, Bеlgia, Еstonia, Gеrmania, Grеcia, Ciрru, Ungaria, Italia, Lеtonia, Malta, Slovacia, Slovеnia, Lituania, Luxеmburg și Sрania. De și trеbuia să intrе în vigoarе la 1 noiеmbriе 2006, în cadrul rеfеrеndumurilor din Franța și Olanda a fost rеsрinsă. Реntru a iеși din imрas, Comisia Еuroреană și-a рroрus să modifice Tratatul рrivind Uniunеa Еuroреană, tеxtul rеsреctiv căрătând dеnumirеa dе Tratatul dе la Lisabona.
La 13 dеcеmbriе 2007, a fost sеmnat noul tratat al Uniunii Еuroреnе – Tratatul dе la Lisabona carе, conform рrеvеdеrilor salе, trеbuia să intrе în vigoarе la 1 ianuariе 2009. Noul Tratat arе drерt scoр consolidarеa caрacității dе funcționarе a UЕ рrin sрorirеa еficiеnțеi instituțiilor comunitarе. Dе asеmеnеa, Tratatul рrеvеdе amеliorarеa caractеrului dеmocratic al Uniunii Еuroреnе рrin еxtindеrеa comреtеnțеlor Рarlamеntului Еuroреan și introducеrеa Cărții Drерturilor Fundamеntalе în sistеmul juridic comunitar. Рînă în рrеzеnt nu au fost dеfinitivatе рrocеdurilе naționalе dе aрlicarе a Tratatului dе Rерublica Cеhă, Рolonia și Gеrmania, iar Irlanda еstе unica țară carе încă nu a ratificat Tratatul dе la Lisabona.
Рrinciрiilе și critеriilе adеrării la Uniunеa Еuroреană
Oricе stat еuroреan carе dorеștе să adеrе la Uniunеa Еuroреană, trеbuiе să rеsреctе valorilе comunе alе UЕ dеfinitе la articolul 2 din Tratatul рrivind Uniunеa Еuroреană : rеsреctarеa dеmnității umanе, a libеrtății, dеmocrațiеi, еgalității, statului dе drерt, drерturilor omului, inclusiv a drерturilor реrsoanеlor carе aрarțin minorităților. În рlus, acеstеa sе angajеază să rеsреctе valorilе Uniunii Еuroреnе în cadrul UЕ și în rеlația cu țărilе tеrțе.
Рașii dе adеrarе la UЕ sunt рrеvăzuți la articolul 49 din TUЕ. Inițial, statul carе dorеștе să sе alăturе la UЕ adrеsеază cеrеrеa sa dе adеrarе Consiliului. Рarlamеntul Еuroреan și рarlamеntеlе naționalе sunt informatе cu рrivirе la acеastă cеrеrе. Consiliul consultă aрoi Comisia și solicită aрrobarеa Рarlamеntului Еuroреan, carе sе рronunță cu majoritatеa mеmbrilor carе îl comрun. În cazul unui aviz favorabil, Consiliul sе рronunță în unanimitatе cu рrivirе la cеrеrеa dе adеrarе.
Condițiilе dе adеrarе și adaрtărilе imрusе dе acеsta tratatеlor și instituțiilor, fac obiеctul unui acord întrе statеlе mеmbrе și statul solicitant. Acеst tratat dе adеrarе sе suрunе ratificării dе cătrе toatе statеlе contractantе.
Рrocеsul dе adеrarе
Oricе cеrеrе dе adеrarе facе obiеctul unui aviz al Comisiеi și al unеi dеcizii a Consiliului, carе îi atribuiе țării solicitantе statutul dе țară candidată. Acеst statut nu însеamnă nеaрărat inițiеrеa imеdiată a nеgociеrilor în vеdеrеa adеrării. Țara candidată trеbuiе, mai întâi, să îndерlinеască carеva condiții.
Acеasta trеbuiе să îndерlinеască critеriilе dе еligibilitatе dеfinitе dе Consiliul Еuroреan dе la Coреnhaga din 1993 și comрlеtatе dе Consiliul Еuroреan dе la Madrid din 1995.
Criteriile de la Copenhaga
Reuniunea la nivel înalt a liderilor UE de la Copenhaga, în iunie 1993 a lansat promisiunea istorică potrivit căreia țările din Europa Centrală și de Est, care își exprimă dorința în acest sens, vor putea adera la Uniune de îndată ce sunt în măsură să își asume obligațiile de membru, prin îndeplinirea condițiilor economice și politice.
Cu această ocazie, au fost specificate clar pentru prima oară condițiile ce trebuie îndeplinite pentru a deveni membru, cunoscute sub numele de “criteriile de la Copenhaga”. Acestea stabilesc anumite standarde pentru țările care aspiră să devină membre ale UE:
1. Criteriul politic
a) Stabilitatea instituțiilor care garantează democrația și statul de drept;
Țările care doresc să adere la UE trebuie să garanteze libertățile democratice(pluralism politic, libertatea de expresie, libertatea religioasă), să înființeze și să garanteze funcționarea instituțiilor democratice, a independenței sistemului judiciar și a autorității constituționale, să organizeze alegeri libere și corecte, care să facă posibilă alternanța la putere a diferitelor partide politice;
b) Garantarea drepturilor omului: așa cum sunt acestea formulate în Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale, adoptată de către Consiliul Europei;
c) Respectarea drepturilor și protecția minorităților: se referă la Convenția cadru pentru protecția minorităților naționale, cu privire la respectarea drepturilor individuale ale minorităților, la Recomandarea nr.1201, adoptată de către Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei în 1993, care recomandă, dar nu consideră a fi obligatorie, recunoașterea drepturilor colective ale minorităților.
2. Criteriul economic
a) Existența unei economii de piață funcționale
Acest criteriu are în vedere crearea economiei de piață prin privatizarea sectorului de stat, liberalizarea prețurilor și înlăturarea controlului administrativ asupra acestora, asigurarea stabilității prețurilor, existența unui sistem financiar-bancar suficient de puternic încât să poată colecta depuneri și să le orienteze spre finanțarea dezvoltării economice; să existe posibilitatea intrării unor ofertanți pe piață (intrarea noilor firme să nu fie împiedicată de către monopoluri sau de către anumite bariere administrative); să existe și formula ieșirii de pe piață prin faliment; să existe un sistem juridic adecvat, care să garanteze proprietatea și să întărească rolul contractelor; stabilitatea macroeconomică – exprimată prin stabilitatea prețurilor, echilibrul bugetar și al balanței externe – să fie prezentă astfel încât să reprezinte suportul unei creșteri economice durabile;
b) Capacitatea de a face față presiunii concurențiale și forțelor pieței din cadrul Uniunii
Acesta este un criteriu foarte complex, care cuprinde ansamblul condițiilor economice de care depinde competitivitatea – de la prezența infrastructurii, a sistemului educațional, la prezența economiei de piață funcționale, a unor politici economice adecvate noilor condiții, la un grad ridicat de integrare în UE prin comerț și investiții directe. Importante sunt, pentru forța competitivă a unei țări, și structura economică pe ramuri și tipuri de proprietate, dimensiunea firmelor, etc.
c) Un alt criteriu fundamental pentru aderarea la Uniunea Europeană, formulat de Consiliul European de la Copenhaga în iunie 1993, îl reprezintă capacitatea de asumare a obligațiilor de membru al Uniunii Europene, care implică răspunderea de a transpune integral acquis-ul comunitar în legislația națională până cel mai târziu la data oficială a aderării. Acest angajament a fost asumat de statele candidate la Uniunea Europeană în cadrul Acordurilor de Asociere, fiind un obiectiv major care ar trebui să se regăsească în strategia de aderare a acestora.
Ulterior, Consiliul European de la Madrid (decembrie 1995) a decis ca țările candidate trebuie să creeze condiții adecvate pentru integrarea lor prin adaptarea structurilor sale administrative și judiciare, menită să asigure transpunerea legislației UE in cea națională.
In 1997, Consiliul European de la Luxemburg a decis ca funcționarea instituțiilor menționate trebuie consolidată și ameliorată prin prisma prevederilor Tratatului de la Amsterdam.
Toate acestea permit ca al patrulea criteriu să fie formulat drept
“reforma administrației publice”.
Toate activitățile de implementare a SPRM sunt indisolubil legate de adaptarea legislației naționale la cea comunitară. Această activitate este de o importanță deosebită și ea trebuie corelată cu crearea unor capacități naționale administrative care ar asigura aplicarea în practică a Acquis-ului comunitar (AC). Este interesant în acest sens exemplul Croației, care intenționează să implementeze AC (care conține circa 1200 legi) în numai doi ani.
Pentru adaptarea legislației este necesar (totodată aceasta este o condiție impusă de UE țărilor candidate) să fie efectuată traducerea AC. Republica Moldova poate să profite de faptul, că această traducere se efectuează parțial din fondurile PHARE ale UE și la etapa actuală din totalul de 90 000 pagini de texte legislative mai mult de 60 000 sunt deja traduse în limba română.
Îndeplinirea criteriilor de aderare necesită un capital uman important, astfel că, de obicei, strategiile tuturor țărilor candidate includ ca un compartiment important pregatirea cadrelor. Realizarea tuturor obiectivelor cere și un efort financiar considerabil, și de aceea strategia trebuie să includă și o evaluare a necesităților financiare necesare pentru implementarea strategiei.
Armonizarea legislației naționale cu acquis-ul comunitar este un proces cotinuu care evoluează în contextul integrării europene propriu-zise și presupune cunoașterea în detaliu a acestuia din urmă, adaptarea sa la realitățile naționale și asigurarea coerenței noii legislații armonizate.
Având în vedere dimensiunea și complexitatea acestei sarcini, Comisia Europeană a elaborat (în urma consultărilor cu țările partenere), iar Consiliul European reunit la Cannes în iunie 1995 a aprobat Cartea Albă, un document de ordin general, reprezentând o sursă de informare pentru țările partenere în vederea relevării spiritului legilor, structurilor și condițiilor economice generale esențiale pentru funcționarea pieței interne.
Scurtă prezentare a conținutului Cărții Albe a aderării
Cartea Albă cuprinde o prezentare completă și detaliată a legislației comunitare actuale referitoare la piața internă, structurată pe 23 de domenii.
Principiile care stau la baza acestui document sunt:
Cartea Albă trebuie să se concentreze numai asupra pieței interne și să nu încerce să acopere întreg acquis-ul comunitar;
În cadrul domeniilor selectate, legislația nu trebuie prezentată în bloc sau sub formă de listă; din contra, este bine să fie reliefate măsurile cele mai importante și cele care ar trebui în mod logic să fie aplicate mai întâi;
Cartea Albă va trebui să servească drept document de referință pentru actualele țări asociate și pentru cele care urmează să devină asociate;
Recomandările pe care le formulează nu sunt adaptate la nevoile specifice nici uneia dintre aceste țări;
Legislația trebuie prezentată țărilor din Europa Centrală și de Est într-un mod din care să reiasă clar măsurile și structurile necesare pentru ca aceste dispoziții să fie aplicate în mod efectiv.
Măsurile fundamentale privind procesul de aproximare legislativă în domeniul pieței interne (libera circulație a capitalului, la libera circulație și siguranța produselor industriale, concurență, politici sociale, agricultură, transporturi, audiovizual, mediul înconjurător, telecomunicații, impozite directe, libera circulație a persoanelor, servicii financiare, date personale, dreptul societăților comerciale, contabilitate, drept civil, recunoașterea reciprocă a calificării profesionale, proprietate intelectuală, energie, probleme vamale și accize, impozite indirecte și protecția consumatorului) sunt grupate în două etape.
Etapa I vizează:
asigurarea unui cadru general pentru legile de detaliu;
abordarea principiilor fundamentale sau asigurarea procedurii de bază care reglementează sectorul în cauză;
măsurile respective constituie o condiție esențială pentru funcționarea eficientă a pieței interne în acel sector.
În unele domenii, măsurile din prima etapă pot cuprinde și măsuri a căror punere în practică presupune o perioadă îndelungată.
Fiind un document de informare generală, Cartea Albă nu încearcă să impună o ordine globală a priorităților între sectoare. Țara parteneră își poate stabili singură prioritățile în funcție de situația politică și economică și de progresele făcute până în momentul respectiv în domeniul reformei economice. Adaptarea legislației însă, nu este suficientă în ideea aderării la piața internă comunitară ,aceasta trebuie pusă în practică.
În etapa a II-a Cartea Albă propune aplicarea legislației privind piața internă prin intermediul structurilor înființate de Uniunea Europeană și de statele membre.
Printre aceste structuri se regăsesc:
organisme care desfășoară activități de control, verificare și reglementare în numele instituțiilor publice, cum ar fi cele care verifică solvabilitatea societăților de asigurare sau operațiunile zilnice ale instituțiilor de creditare;
organisme care controlează conformitatea produselor cu standardele tehnice, cum ar fi laboratoarele de analiză sau organismele de certificare;
organismele care supraveghează libera circulație a bunurilor, precum inspectorii veterinari sau responsabilii cu standardele comerciale;
organizații tehnice și profesionale care răspund de definirea standardelor;
organizații ale consumatorilor, lucrătorilor, profesionale și comerciale, care monitorizează respectarea legislației;
organisme juridice și cvasijuridice cu putere de a impune legea, cum ar fi tribunalele specializate sau avocatul poporului.
Problema pe care o au de rezolvat țările asociate este crearea acestor structuri administrative, juridice și tehnice, ca un obiectiv de bază în procesul global de dezvoltare instituțională care determină schimbări fundamentale în responsabilitățile administrației din fiecare țară, ale sistemului juridic și ale sectorului privat aflat în plină formare. Pentru ca acest proces să fie încununat de succes, instituțiile în cauză trebuie să funcționeze, oamenii să aibă încredere în ele și să li se adreseze la nevoie.
Piața internă a Uniunii Europene nu reprezintă un obiectiv în sine, ci unul dintre principalele instrumente de care aceasta dispune pentru a atinge următoarele deziderate: o creștere durabilă, echilibrată și care să respecte mediul înconjurător, un nivel ridicat al locurilor de munca și al protecției sociale, un nivel și o calitate superioară a vieții, o mai mare coeziune economică și socială.
Capacitatea de absorbție a UE (sau capacitatea de integrare) reprezintă un alt element fundamental. UE trebuie să fie în măsură să accepte noi membri, în paralel cu consolidarea integrării și garantarea funcționării instituțiilor și politicilor sale. La rândul lor, noile state membre trebuie să fie bine pregătite pentru a-și asuma statutul de stat membru. De asemenea, extinderea trebuie să beneficieze de sprijinul opiniei publice în statele membre și în țările candidate.
Dacă o țară candidată îndeplinește aceste criterii, negocierile de aderare pot fi lansate. Consiliul European decide cu privire la oportunitatea deschiderii negocierilor, pe baza avizului Comisiei.
Negocierile de aderare
Negocierile de aderare reprezintă fundamentul procesului de aderare. Acestea se referă la adoptarea, implementarea și aplicarea acquis-ului comunitar de către țările candidate. Obiectivul negocierilor este de a sprijini țările candidate să se pregătească pentru asumarea obligațiilor de state membre după momentul aderării. Negocierile se bazează pe meritele proprii ale fiecărei țări candidate și se desfășoară în mod individual; gradul de pregătire pentru aderare poate varia de la o țară candidată la alta.
Derularea negocierilor de aderare are loc într-un cadru de negociere stabilit de Consiliu, la propunerea Comisiei. Acesta oferă o perspectivă a negocierilor care trebuie derulate și ține seama de situația și caracteristicile fiecărei țări candidate. Cadrul de negociere se referă la:
principiile și procedurile negocierii;
punctele susceptibile de a fi negociate, cum ar fi aspectele financiare, derogările temporare sau măsurile de salvgardare în domenii specifice ale acquis-ului (de exemplu, libera circulație a persoanelor, politicile structurale sau agricultura);
reformele politice și economice;
rezultatul negocierilor, care rămâne deschis;
obiectivul negocierilor, care este aderarea.
Negocierile privesc adoptarea acquis-ului comunitar. Acestea debutează cu o fază pregătitoare sau examinarea analitică a acquis-ului („screening”), efectuată de Comisie. Scopul screeningului este de a evalua gradul de pregătire a țării candidate, familiarizarea acesteia cu acquis-ul și identificarea capitolelor care urmează să fie deschise pe baza criteriilor de referință („benchmarks”). Aceste criterii de referință se referă la etapele pregătitoare esențiale pentru viitoarea aliniere și respectarea obligațiilor contractuale în temeiul acordurilor de asociere conexe acquis-ului. Consiliul decide în unanimitate eventualele criterii de referință sau deschiderea unui capitol de negociere pe baza recomandărilor Comisiei.
Negocierile au loc în cadrul conferințelor interguvernamentale bilaterale care reunesc statele membre ale UE și țara candidată.
Negocierile aferente unui anumit capitol se închid atunci când țara candidată îndeplinește criteriile de referință („benchmarks”) definite în acest sens (de exemplu, măsuri legislative, instanțe administrative sau judiciare, componente ale acquis-ului puse efectiv în aplicare, o economie de piață funcțională pentru capitolele economice). Țara candidată trebuie, de asemenea, să accepte proiectul de poziție comună a UE elaborat de Comisie și adoptat în unanimitate de Consiliu. Totuși, capitolele închise pot fi redeschise dacă țara candidată nu mai îndeplinește condițiile cerute.
Negocierile de aderare pot fi suspendate în cazul unor încălcări grave și persistente ale principiilor pe care se fondează UE. În această situație, Comisia poate recomanda, din proprie inițiativă sau la solicitarea unei treimi din statele membre, suspendarea negocierilor și condițiile de reluare a acestora. Consiliul adoptă recomandarea cu majoritate calificată, după ce a ascultat punctul de vedere al țării candidate în cauză.
Odată ce s-au încheiat negocierile pentru toate capitolele, procesul de aderare ajunge la final. Aderarea poate fi lansată prin încheierea unui acord, tratatul de aderare, între statele membre și țara candidată. Consiliul decide în unanimitate încheierea procesului de aderare, în urma avizului Comisiei și a avizului Parlamentului European. Tratatul de aderare se referă la:
rezultatul negocierilor de aderare, condițiile de aderare și măsurile de salvgardare sau tranzitorii pentru domeniile care necesită o mai mare aprofundare;
adaptarea instituțiilor și a tratatelor, repartizarea voturilor în Consiliu și în Parlamentul European, numărul deputaților europeni, numărul membrilor Comitetului Regiunilor etc.;
data aderării.
Tratatul de aderare este supus ratificării de către toate statele membre și de către viitorul stat membru. Țara candidată devine țară aderentă și continuă procesul de aderare, prin adaptarea domeniilor în care trebuie încă realizate progrese, sub supravegherea atentă a Comisiei.
Instrumente ale procesului de aderare
Se definește o strategie de preaderare pentru fiecare proces de aderare și pentru fiecare țară candidată în parte. Această strategie prevede instrumente (enumerate în continuare) menite să sprijine țările candidate în pregătirile lor.
Acordurile bilaterale încheiate între UE și fiecare țară candidată servesc drept cadru pentru dialog și negocieri. Este vorba, de exemplu, de acordul de asociere și de acordul privind uniunea vamală încheiate cu Turcia, precum și de acordurile de stabilizare și de asociere cu țările din Balcanii de Vest.
Dialogul politic și dialogul economic au loc între UE și fiecare țară candidată în scopul consolidării procesului de aderare. Rezultatele acestora sunt integrate în negocierile de aderare.
Parteneriatele de aderare formează un cadru individual pentru fiecare țară candidată. Acestea stabilesc detalii privind:
prioritățile de reformă pe termen scurt și mediu, pe baza criteriilor de la Copenhaga;
prioritățile de consolidare a instituțiilor și a infrastructurilor;
cadrul de referință pentru asistența financiară asigurată din fonduri europene.
Programele naționale pentru adoptarea acquis-ului (PNAA) sunt prevăzute de parteneriatele de aderare și se stabilesc pentru fiecare țară candidată. Acestea prevăd un calendar pentru punerea în aplicare a priorităților definite de parteneriatul de aderare, precum și resursele umane și financiare alocate în acest sens.
Participarea la programele, agențiile și comitetele UE este deschisă țărilor candidate. Țările candidate aduc o contribuție financiară în acest sens. Cu toate acestea, țările candidate au doar un statut de observator în cadrul programelor la care participă și nu asistă la reuniunile comitetelor de monitorizare a programelor, decât atunci când acestea le privesc în mod direct (educație, formare, tineret, mediu, sănătate etc.). Participarea țărilor candidate în cadrul agențiilor variază de la o agenție la alta, mergând de la o participare parțială până la o participare integrală.
Monitorizarea Comisiei („ monitoring”) începe de la momentul prezentării cererii de aderare și continuă până când țara candidată aderă efectiv la UE.
Această monitorizare face obiectul unor rapoarte anuale în care Comisia evaluează capacitatea țărilor candidate de a-și asuma obligațiile de stat membru. Rapoartele includ o evaluare detaliată a criteriilor de la Copenhaga, inclusiv o evaluare pentru fiecare capitol în parte referitoare la adoptarea și punerea în aplicare a acquis-ului.
Sub o formă mai periodică și în completarea evaluării sale anuale, Comisia a instituit o procedură de monitorizare a derulării negocierilor de aderare. Procedura se bazează pe cadrul de negociere și este menită să evalueze alinierea legislației țărilor candidate la acquis și punerea în aplicare a acestuia. Evaluarea este publicată în mod regulat în rapoartele de monitorizare.
Dialogul cu societatea civilă are ca obiectiv implicarea societății civile din UE și din țările candidate în procesul de aderare, cu scopul de a consolida înțelegerea și cunoașterea reciprocă.
Asistența financiară pentru preaderare sprijină:
reformele instituțiilor și crearea infrastructurilor necesare pentru alinierea la acquis-ul comunitar și punerea în aplicare a acestuia;
cooperarea regională și transfrontalieră;
dezvoltarea regională;
pregătirile pentru participarea la fondurile structurale ale UE.
Asistența pentru preaderare și procesul de preaderare sunt interdependente. De aceea, asistența trebuie adaptată în funcție de progresele realizate de țările candidate și de noile priorități identificate.
Pentru perioada 2007-2013, Instrumentul de asistență pentru preaderare (IPA) oferă asistență financiară pentru țările candidate, precum și pentru țările potențial candidate din Balcanii de Vest.
În plus, țările candidate pot beneficia de cofinanțare din partea Instituțiilor Financiare Internaționale (IFI) cu care Comisia a semnat acorduri. Aceste acorduri permit nu doar consolidarea cooperării între instituții, ci și o mai bună canalizare a împrumuturilor și a fondurilor puse la dispoziția procesului de preaderare. Banca Europeană de Investiții (BEI), ca instituție financiară acreditată a UE, deține, de asemenea, un rol important în acest sens.
Avantajele cooperării sunt motivate și de faptul că în toate aceste structuri intră nu numai țări-candidate, dar și țări membre ale UE. Colaborarea cu ele contribuie la adaptarea mai rapidă la standardele si normele UE.
Este extrem de importantă colaborarea nu numai cu structurile europene, dar și cu cele de vocație universală. La luarea deciziilor sale, autoritățile Uniunii Europene țin cont nu numai de opinia Consiliului Europei, dar și a structurilor financiare internaționale – Banca Mondială, Fondul Monetar Internațional, Corporația Financiară Internațională, Banca Europeană pentru Reconstrucție și dezvoltare.
Capitolul II. SISTEMUL ECONOMIC ȘI POLITICA DE ADERARE LA UE
Uniunea Europeană este prima putere economică mondială ce combină economiile celor 28 state membre, având un un produs intern brut (PIB) de 16 748 miliarde de dolari, în paritate nominală. Șaisprezece state membre au adoptat o monedă comună, Euro, reglementată de Banca Centrală Europeană. Economia UE reprezintă o piață unică și UE este reprezentată ca entitate unică în cadrul OMC. PIB-ul pe cap de locuitor in 2009 este de 23600 euro.
Politica economică a UE vizează menținerea unei creșteri durabile cu ajutorul investițiilor în transporturi, energie și cercetare. De asemenea, încearcă să reducă impactul pe care dezvoltarea economică viitoare l-ar putea avea asupra mediului. În prezent, economia UE – ținând cont de bunurile pe care le produce și de serviciile pe care le furnizează (PIB) – este mai vastă decât economia SUA: PIB-ul UE în 2012: 12 945 402 milioane EUR/euro. Cu toate că populația UE reprezintă doar 7% din populația mondială, schimburile sale comerciale cu restul lumii reprezintă aproximativ 20% din exporturile și importurile derulate la nivel mondial.
Comerțul a fost afectat de recesiunea globală, dar UE rămâne cel mai mare actor la nivel mondial, cu 16,4 % din importurile efectuate la nivel mondial în 2011. Pe locurile doi și trei se situează Statele Unite ale Americii (15,5 %) și China (11,9 %). UE a fost, de asemenea, cel mai mare exportator, realizând 15,4 % din totalul exporturilor, față de 13,4 % cât a realizat China și 10,5 % SUA.
2.1. Locul și rolul economiei Uniunii Europene în economia mondială
Uniunea Europeană este unul dintre principalele motoare ale economiei mondiale, realizând aproximativ 30% din PIB-ul global și 20% din comerțul mondial, în timp ce
euro a devenit o monedă de importanță internațională. Având în vedere aceste rezultate, multe țări din diverse colțuri ale lumii doresc să învețe din experiența Uniunii Europene în materie de integrare economică regională.
Influența Uniunii Europene pe scena mondială crește ori de câte ori vorbește la unison în problematica internațională. Negocierile comerciale sunt un bun exemplu în acest sens.
În domeniul apărării, fiecare stat rămâne suveran, fie că este membru NATO sau neutru. Cu toate acestea, statele membre ale Uniunii Europene dezvoltă cooperarea militară în vederea misiunilor de menținere a păcii.
Din motive istorice și de apropiere geografică, sudul Mediteranei și Africa sunt regiuni cărora Uniunea Europeană le acordă o atenție sporită (politici privind ajutorul pentru dezvoltare, preferințe comerciale, ajutor alimentar și drepturile omului).
Fig. 1 Distribuția ajutoarelor umanitare pe sectoare de intervenție (2012)
Pe plan economic, comercial și monetar, Uniunea Europeană a devenit o mare putere mondială. Se spune uneori că UE a devenit un gigant economic, dar a rămas un „pitic politic”. Aceasta este, bineînțeles, o exagerare. Uniunea Europeană are o influență considerabilă în cadrul organizațiilor internaționale cum ar fi OMC, organismele specializate ale Organizației Națiunilor Unite (ONU) și în cadrul summiturilor mondiale pentru mediul înconjurător și dezvoltare. Nu este mai puțin adevărat că UE și statele sale membre mai au multe progrese de făcut pe plan diplomatic și politic, înainte de a se putea exprima la unison în problemele mondiale majore. Mai mult, sistemele militare de apărare (care constituie piatra de temelie a suveranității naționale) rămân sub autoritatea guvernelor naționale, ale căror legături s-au sudat în interiorul unor alianțe cum ar fi NATO.
Uniunea Europeană sprijină sistemul de reguli al Organizației Mondiale a Comerțului (OMC), ceea ce oferă un grad de securitate juridică și transparență în desfășurarea comerțului mondial. OMC stabilește condițiile prin care membrii săi pot să se apere împotriva practicilor neloiale cum ar fi dumpingul (vânzare sub preț), prin care exportatorii concurează împotriva rivalilor lor. De asemenea, oferă o procedură pentru soluționarea disputelor care apar între doi sau mai mulți parteneri comerciali.
Politica comercială a UE este strâns legată de politica sa de dezvoltare. Prin sistemul său generalizat al preferințelor vamale (SGP), UE a garantat accesul preferențial pe piețele sale fără taxe sau cu tarife reduse pentru o mare parte a importurilor provenind din țările în curs de dezvoltare și din economii în tranziție. Se merge chiar mai departe pentru cele mai sărace 49 de țări din lume. Exporturile lor – cu excepția armelor – pot beneficia integral de acces pe piețele UE, fără taxe vamale.
Uniunea Europeană își extinde schimburile comerciale cu noile puteri apărute în alte părți ale lumii, cum sunt cele din America Latină, America Centrală, China sau India. Acordurile comerciale cu aceste țări includ, de asemenea, cooperări de ordin tehnic și cultural.
Uniunea Europeană este o Uniune Economică, care cuprinde la rândul ei o uniune vamală, are politici comune, are federalism politic, o coordonare și o Uniune Monetară, dar singurul defect al ei este că, nu funcționează legea prețului unic.
Uniunea Europeană este un partener deschis la comerț are mai multe principii însă își pune bazele pe principiul multilateralismului, adică nediscriminarea în probleme comerciale, cu o focalizare pe regionalism și parteneri privilegiați.
Uniunea Europeană cuprinde acorduri comerciale bilaterale cu 118 state, aceasta stimulează comerțul intracomunitar (care s–a dezvoltat mai rapid decât cel extracomunitar), aceasta vrea ă elimine deficitul demografic și vrea ca produsele din întreaga Uniune să circule liber, prețurile să fe unice, să nu se impună taxe.
În concluzie Uniunea Europeană își dorește un comerț liber, mai bine zis un comerț fără bariere.
Uniunea Europeană a atins cel mai înalt grad de integrare regională Uniunea Economică și Monetară, la acordul de liber schimb, încheiat în America de Nord între SUA, Canada și Mexic, care se restrânge la crearea unui spațiu economic unic. În general organizațiile economice interstatale urmăresc stimularea comerțului reciproc, prin crearea unei zone de liber schimb.
Abordarea procesului de integrare regională distinge două concepte, integrarea economică și politică și instituțională. Se pleacă de la crearea unui spațiu economic unic care are la bază libera circulație a bunurilor și serviciilor și libera circuolsație a factorilor de producție(capital, forță de muncă) abia ulterior punându-se problema aspectelor politice și de apărare comună. Din punct de vedere a gradelor de integrare se disting următoarele forme: zona de liber schimb, uniunea vamală și piața comună, uniunea economică și monetră și uniunea politică, cum am spus și mai sus.
Cea mai importantă organizație de integrare este Uniunea Europeană.
Economia Mondială este expresia unui sistem de interdependențe. Dezvoltarea economiilor naționale determină adâncirea diviziunii mondiale a muncii, care conduce la adâncirea relațiilor dintre economiile naționale la nivel comercial, valutar și financiar.
Economia Mondială se caracterizează prin ciclitatea activității economice, prin alternarea fazelor de creștere economică și a fazelor de recesiune, în diferite zone ale globului.
În economia mondială se manifestă tendințe precum: regionalizarea și globalizarea, ce afecteză fiecare agent economic, indiferent de spațiul economic în care își desfășoară activitatea. Acest proces se manifestă în economia mondială ca o tendință de creștere a decalajelor de dezvoltare între statele dezvoltate și cele în curs de dezvoltare.
Problemele legate de dezvoltare durabilă și protecția mediului înconjurător sunt din ce în ce ma presante. Politicile macroeconomice promovate de majoritatea țărilor lumii, au ca țintă creșterea economică, fără a ține seama de limitele ecosistemului.
În ultimii ani economia mondială a fost puternic zdruncinată de amploarea pe care a luat-o actele de terorism, ca umare a amplificării problemelor sociale, economice și politice egionale.
Accelerarea integrării a condus la relații realități noi. Producția iternațională a devenit o caracteristică a economiei mondiale mderne. Problema integrării economice regionale a devenit o preocupare pentru politicieni și oameni de știință care căutau soluții pentru evitarea obstacolelor aqpărute în dezvoltarea națională.
Cu cât este mai înalt stadiul de integrare, cu atât armonizarea instituțională devine insuficientă și este necesară transferarea unor abilități decizionale de la nivel național la nivelul instituțiilor regionale. Astfel se impune crearea unor instituții decizionale integraționiste comune. Toate aceste forme de integrare aduc libertatea de acțiune a decidenților macroeconomici din țările membre, cu efecte atât pozitive cât și negative. Cu cât este mai mare gradul de integrare uatât sunt mai mari restricțiile și diminuarea competenței naționale.
Unificarea constă în înlăturarea instrumentelor naționale și înlocuirea lor cu instrumente comune întregii zone, sau adaptarea unor instrumente identice de către toții partenerii. În această situație competența națională de a alege modul de acțiune este limitată.
Integrarea economică răspunde cerințelor de dezvoltare a economiilor naționale și de adoptare a cestora într-un context global. Tendința puternic obiectivă și de duarată spre integrare este rezultatul unui complex de factori de ordin economic, politic, social și istoric.
Influența Uniunii Europene pe scena mondială crește ori de câte ori vorbește la unison în problematica internațională. Negocierile comerciale sunt un bun exemplu în acest sens.
În domeniul apărării, fiecare stat rămâne suveran, fie că este membru NATO sau neutru. Cu toate acestea, statele membre ale Uniunii Europene dezvoltă cooperarea militară în vederea misiunilor de menținere a păcii.
Din motive istorice și de apropiere geografică, sudul Mediteranei și Africa sunt regiuni cărora Uniunea Europeană le acordă o atenție sporită (politici privind ajutorul pentru dezvoltare, preferințe comerciale, ajutor alimentar și drepturile omului).
Pe plan economic, comercial și monetar, Uniunea Europeană a devenit o mare putere mondială. Acest gigant economic rămâne totuși, pentru unii, un „pitic politic”. Aceasta este, bineînțeles, o exagerare. Uniunea Europeană are o influență considerabilă în cadrul organizațiilor internaționale cum ar fi Organizația Mondială a Comerțului (OMC), organismele specializate ale Organizației Națiunilor Unite (ONU), și în cadrul summit-urilor mondiale pentru mediul înconjurător și dezvoltare.
Nu este mai puțin adevărat că statele membre ale Uniunii Europene mai au multe progrese de făcut pe plan diplomatic și politic, înainte de a se putea exprima la unison în problemele mondiale majore cum ar fi: pacea și stabilitatea, relațiile cu Statele Unite ale Americii, terorismul, Orientul Mijlociu și rolul Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite. Mai mult, sistemele militare de apărare, piatra de temelie a suveranității naționale, rămân sub autoritatea guvernelor naționale, ale căror legături s-au sudat în interiorul unor alianțe precum NATO.
Uniunea Europeană se implică într-o varietate de politici — economice, sociale, de reglementare și financiare — respectiv în toate domeniile în care activitatea sa este benefică statelor membre. Dintre aceste politici, enumerăm:
politicile de solidaritate (cunoscute de asemenea sub numele de politici de coeziune) privind aspecte regionale, agricole și sociale;
politicile de inovație, privind introducerea unor tehnologii de vârf în domenii precum protecția mediului, cercetarea și dezvoltarea (R D) și domeniul energetic.
Uniunea finanțează aceste politici printr-un buget anual de peste 120 miliarde de euro, la care statele membre contribuie în mare parte. Acest buget reprezintă doar o mică parte din venitul colectiv al UE (respectiv maxim 1,24% din venitul național brut cumulat al tuturor statelor membre).
Pentru finanțarea politicilor sale, Uniunea Europeană dispune de un buget anual de peste 120 miliarde de euro. Acest buget este finanțat prin așa-numitele „resurse proprii“ ale UE, care nu pot depăși echivalentul a 1,24% din venitul național brut total al statelor membre.
Aceste venituri provin în principal din:
a. taxe vamale asupra produselor importate din afara UE, inclusiv din prelevări pe produse agricole;
b. un procent din taxa pe valoarea adăugată aplicată bunurilor și serviciilor pe întreg teritoriul UE; contribuții din partea statelor membre în funcție de bunăstarea respectivă a acestora.
Fiecare buget anual face parte dintr-un ciclu bugetar de șapte ani cunoscut sub numele de „perspectivă financiară“. Perspectivele financiare sunt stabilite de Comisia Europeană și necesită aprobarea în unanimitate din partea statelor membre și negocieri care să fie urmate de acordul Parlamentului European. În cadrul perspectivei financiare pentru 2007-2013, bugetul total pentru această perioadă este de 864,4 miliarde de euro.
Uniunea Europeană are o misiune de a organiza relațiile între statele membre, și între popoarele lor, aceasta o face într-o manieră coerentă și pe baza solidarității dintre ele este misiunea de bază a Uniunii Europene.
Obiectivele principale ale Uniunii Europene
Aceasta are un rol foarte important în mai multe domenii:
(a) În domeniul economic Uniunea Europeană are rolul de a promova procesul economic(piața unică 1993, moneda unică 1999)
(b) Își afirma identitatea pe scena internațională, prin ajutorul umanitar către țările care nu sunt membre ale Politicii Externe si de Securitate Comună(PESC),deasemenea acționează în crizele internaționale.
(c) Introduce cetățenia europeană, această cetățenie nu inlocuiește cetățenia națională doar o completează și îi conferă un număr de drepturi civile si politica cetațenilor europeni.
(d) Uniunea Europeană își dorește extinderea zonei libertății, securității și justiției și să întărească și să păstreze legislația Uniunii Europene existente.
În contextul crizei mondiale Uniunea Europeană tinde să intre automat în funcțiune cu acel principiu fundamental amintit și mai sus și anume principiul solidarității comunitare.
Un efect recent al crizei este acela că Uniunea Monetară Europeană este pe cale să se dezmembreze. Această problemă o crează statele care se confruntă cu riscul falimentului și instabilității bancare dupa golirea vistieriei comune. Aceasta rezaultând din lansarea ajutoarelor economice financiare masive care au fost puse în mișcare de Uniunea Europeană, aducaâd economiile europene în pragul incapacității de plată.
Dilemele de rezolvare practică ar fi: ajutorul expulzării țărilor membre insolvabile sau amplasarea monedei unice.
Acestea s-ar produce deoarece țările din zona euro nu pot oferi ajutorul țărilor membre, deoarece Tratatul Uniunii Europene interzice acest lucru.
Uniunea Europeană face eforturi mari pentru unificarea bătranului continent, deoarece europenii au avut parte de câte un război la fiecare generație.
Uniunea Europeană are o contribuție uriașă pe scena internațională.
De aceea putem spune că globalizarea, în contextul său ideologic, este fundamentul Uniunii Europene. În contextul actualei crize economice, globalizarea este mai mult decât un concept, devenind principiul de baza al funcționării țărilor din Uniunea Europeană. Aceasta a dobândit pe parcurs stabilitatea politică și socială, iar a treia componentă este stabilitatea economică care este cea mai importantă și pune sub semnul întrebării tot procesul de reunificare și extindere.
Uniunea Europeană este încă o excelentă piață de desfacere și un partener viabil pentru schimburi importante, însa aceasta nu mai oferă atat de multă tehnologie indispensabilă și informație esențială.
Modelul de unitate în diversitate a Uniunii Europene este bine intipărită în conștiința globală și constituie un element latent de influențare a evoluției lumii.
Uniunea Europeană a venit la reuniune cu un pachet de măsuri coordonate și de largă cuprindere. Nu au extitat probleme “ridicate” de criza la care Uniunea Europeană să nu le găsească soluții: transparența pe piețele financiare, sisteme de prevenire a riscurilor pentru fondurile de investiții de risc ridicat, rol central al FMI într-o arhitectură financiară mai eficientă, supravegherea agenților de raiting si a teritoriilor off-shore, convergența normelor de contabilitate, de reguli pentru evitarea unor riscuri mari, extinderea supravegherii pe piețele financiare. Uniunea Europeană a acoperit în mare parte problemele care au generat criza mondială.
Uniunea Europeană a cerut oficial o restructurare din temelii a sistemului financiar internațional bazată pe introducerea de reglementări și supravegheri puternice din partea statelor sau a unor structuri internaționale împuternicite de către guverne.
Cele mai grave tensiuni politice din UE s-au creat întotdeauna în jurul dezbaterii privind prioritatea intereselor naționale sau a celor colective. Cedarea drepturilor și puterii naționale – în ceea ce privește politica monetară, comerțul sau taxele vamale – nu este simplă nici în vremuri de prosperitate. În vremuri de recesiune, politica națională triumfă asupra intereselor comunitare.
Liderii iau măsuri pentru protejarea economiilor naționale, pentru salvarea locurilor de muncă și ajutorarea propriului electorat în detrimentul intereselor altor state membre. Totodată, angajatul de rând încă fierbe când vine vorba de sacrificiu în interesul integrării europene"
UE – pierde teren pe axa est-vest: statele din zona euro nu par dispuse să pericliteze stabilitatea monedei unice pentru a salva țările membre din afara uniunii monetare, precum Bulgaria și România. De asemenea, promisiunea unei "Europe fara granite" a fost subminată de reacția împotriva imigranților, care ingreunează concurența pentru locurile de muncă.
Uniunea Europeană a jucat un rol crucial în cadrul răspunsului comun la criza financiară . A reunit statele membre în jurul unui program comun. Guvernele UE au injectat peste 2 trilioane EURO în efortul de salvare. Iar faptul că euro este o monedă comună pentru o mare parte a Europei asigură o stabilitate mai mare decât ar fi fost altfel posibil.
Anvergura globală a problemei a însemnat că țărilor individuale le-a fost imposibil să găsească soluții individuale. În cele din urmă, UE a fost cea care a ajutat la coordonarea răspunsului, mai întâi între statele membre, iar apoi la nivel internațional.
Liderii UE au coordonat intervențiile, sprijinind bănci și acordând garanții pentru credite.
2.2 Creștere și dezvoltare economică.
Experiența țărilor Europei Centrale și de Est
Probabil cel mai spectaculos și mai util pentru înțelegerea efectelor europenizării asupra R. Moldova, este cazul statelor din Europa Centrală și de Est, pentru care europenizarea prin intermediul condițiilor de aderare a fost cel mai relevant exemplu al puterii de transformare a UE. Înțeleasă în mod simplist ca o preluare a politicilor UE la nivelul politicilor naționale, europenizarea statelor ieșite recent din blocul sovietic a fost identică cu „UE-izarea”, ceea ce însemna că respectarea cerințelor de aderare și adaptarea normelor, politicilor și modelelor instituționale ale UE a fost strâns legat de procesul mai amplu de modernizare și tranziție postcomunistă. În contextul tranziției post-comuniste europenizarea acestor state a presupus atât procesul de aderare la UE, cât și procesul mult mai amplu de „întoarcere la Europa” după 1989.
Procesul de europenizare a spațiului est-european conține cinci mecanisme majore folosite de UE ca instrumente de realizare a unor schimbări prin intermediul condițiilor impuse și al procesului de aderare:
1. Modele: oferirea unor modele legislative și instituționale – țările candidate din Europa Centrală și de Est au trebuit să adopte toate legile și normele existente în UE, fiind supuse acelorași presiuni de europenizare ca și statele-membre în cazul modelelor instituționale și de politici pe care le-au preluat de la UE.
Transpunerea legală a acquis-ului comunitar și armonizarea cu legile UE sunt condițiile esențiale pentru a deveni un stat membru și au reprezentat subiectul
de interes principal în cadrul procesului de aderare și în pregătirile desfășurate de statele-candidate.
2. Bani: ajutor și asistență tehnică – UE a fost cea mai mare sursă de ajutor extern pentru Europa Centrală și de Est după 1989 (așa cum este și pentru R. Moldova). În urma Consiliului European de la Luxemburg din 1997 programul de asistență PHARE a fost transformat într-un instrument al politicii de aderare, asistența financiară fiind axată pe pregătirile în vederea aderării. Cele două priorități au fost consolidarea instituțională, cu accent pe instruirea funcționarilor publici (30% din fonduri), și dezvoltarea infrastructurii (70%), cu accent pe proiectele în domeniul transporturilor și protecției mediului. Conform bugetului comunitar pentru anii 2000-2006, PHARE a obținut 1,5 miliarde euro pentru țările solicitante din Europa de Est.
3. Monitorizare și evaluarea comparativă: progresul obținut în procesul de aderare la UE a fost subiectul central al dezbaterilor politice din statele candidate, prin urmare UE a putut influența dezvoltarea politicilor și cea instituțională prin ierarhizarea statelor solicitante, evaluarea comparativă în anumite domenii de politici și oferirea de exemple de cele mai bune practici, pe care statele solicitante au urmărit să le imite. Monitorizarea a fost un mecanism-cheie în cazul condițiilor de aderare, acest proces oferind UE o cale subtilă și foarte importantă de influență directă asupra procesului intern de elaborare a politicilor.
4. Consiliere și înfrățire instituțională: UE a oferit țărilor aderente un spectru larg de recomandări politice prin intermediul asistenței tehnice oferită de programul PHARE și prin intermediul TAIEX, un program de „înfrățire instituțională” inițiat în 1999. Obiectivul acestei înfrățiri instituționale a fost de a ajuta țările din Europa de Est să-și adapteze instituțiile administrative și democratice în vederea respectării condițiilor aferente calității de membru. Acest lucru s-a realizat în baza învățării din experiența statelor-membre în domeniul elaborării legislației și consolidării capacității organizaționale pentru implementarea acquis-ului.
5. Controlul accesului: accesul la negocieri și la etapele avansate ale procesului de aderare – este cel mai puternic instrument de condiționare folosit de UE în privința oricărui stat candidat. UE a avut nevoie de zece ani pentru a ajunge să aplice condițiile de aderare ca modalitate de control a accesului pentru țările din Europa Centrală și de Est, obstacolele din procesul de aderare fiind asociate cu anumite condiții. Acest lucru a dus la crearea unui instrument coercitiv destinat consolidării altor mecanisme de europenizare, dar în același timp funcționează ca un mecanism de europenizare aparte, deoarece UE poate atribui condiții specifice anumitor etape ale procesului de aderare.
Valoarea supremă a acestor instrumente de europenizare a fost efectul unei tactici de șoc, menită să determine guvernele țărilor solicitante să efectueze schimbări radicale, de teama unor consecințe pe plan intern, care ar putea fi ca urmare a neîndeplinirii unui obiectiv major al politicii externe. Critica UE a avut un impact major asupra dezbaterilor interne privind politicile publice și succesul politic al guvernelor, a jenat guvernele acestor țări, forțându-le să realizeze schimbări majore în plan instituțional sau de politici.
Pentru statele din spațiul est-european „UE-izarea” a fost o parte componentă și chiar o premisă pentru europenizarea amplă, ceea ce a însemnat deopotrivă depășirea reminiscențelor comuniste și redobândirea unui rol deplin în spațiul politic și economic european, exact cum pe timpuri acest deziderat a constituit o premisă importantă de europenizare pentru fiecare stat membru al Uniunii Europene și cum urmează să fie pentru R. Moldova în perioada post-Vilnius.
Uniunea Europeană devine un catalizator în dezvoltarea economică a țărilor din Europa Centrală și de Est, dat fiind faptul că un indice definitoriu al creșterii și dezvoltării economice îl constituie investițiile străine directe precum și așa numitele injectări de bani în economia unui stat. Europa de Est este una dintre cele mai promițătoare destinații pentru investiții din lume. Deasemenea, țările care au devenit, vecinii imediați ai Uniunii Europene, pot profita de oportunitățile pe care le pot aduce această proximitate. Pentru țările ”noii frontiere” a Uniunii Europene, proximitatea poate oferi, uneori, mai multe oportunități decât includerea, deoarece includerea poate însemna că o țară își pierde structura de cost competitive.
Rațiunile de ordin economic și politic pe care le oferă zona Europei de Est fac din aceasta o destinație prioritară a investițiilor străine directe. Această regiune are deja un record impresionant al investițiilor străine directe. Conform ultimului indice al încrederii în investitiile straine directe, bazat pe sondaje anuale printre directorii celor mai mari companii din lume, realizat de A.T. Kearney, pentru prima data Rusia a ocupat locul 8 printre cele mai attractive 10 destinatii de investitii din lume, in urcare fata de locul 17 anul 2012. De asemenea, Polonia a ajuns pentru prima data pe locul record 4 in topul celor mai preferate destinatii de investii din lume.
Statisticile positive privind ISD nu se limiteaza la tarile acceptate la Uniunea Europeana sau Rusia. Tarile balcanice, care au inregistrat cresteri puternice ale iSD, continua sa fie attractive pentru investitorii straini. Numai Serbia a atras aproximativ 1,1 miliarde USD in ISD, in vreme ce Romania si Bulgaria au atras un alt milliard in prima jumatate a anului – o crestere de 36 % in comparatie cu aceeasi perioada a anului trecut.
Totusi, continua sa existe diferente intre tari in termenii alocarii ISD. Polonia, Cehia, Ungaria si Slovacia primesc 60 % din fluxurile cumulate ISD din regiune, in timp ce Romania si Bulgaria, de exemplu, au atras mai putin de 10 % din ISD in timpul perioadei de tranzitie.
Tarile candidate la Uniunea Europeana trebuie sa-si armonizeze regimurile investitiilor straine directe in concordanta cu reglementarile uniunii europne, sa-si maximizeze beneficiile prin intermediul instrumentelor uE, de exemplu, fondurile de dezvoltare regional. Exemple de instrumente investitionale neconforme cu reglementrile UE sunt stimulente speciale pentru investitorii straini acordate de Slovacia, precum si scutirile de taxe pe 10 ani acordate doar investitorilor mari de catre Ungaria. Cele 2 tari si-au schimbat insa facilitatile de investitii in conformitate cu regulile uniunii europene, in acelasi timp cautind sa dezvolte un cadru nu mai putin atractiv pentru investitorii straini.
In cautarea unei competitivitati international in cadrul parteneriatului cu UE, unele tari candidate si-au diminuat taxele corporative. Aceste taxe au urmat in mod semnificativ media actuala a acelora din tarile membre UE, cu toate ca, au ramas totusi ridicate in comparatie cu alte tari fruntase in domeniul investitiilor, cum ar fi de exemplu, Irlanda.
Tarile candidate trebuie sa invete cum sa se foloseasca cel mai bine de facilitatile oferite prin politicile de promovare a investitiilor din cadrul uniunii europene, cum sunt fondurile de dezvoltare regionala. Acestea trebuie sa dezvolte carul institutional pentru administrarea adecvata a varietatii de fonduri disponibile de la sursele comunitatii europene pentru asistenta si dezvoltare economica, Initial proiectate pentru tarile cu venituri ridicate, aceste fonduri necesita capabilitati administrative sophisticate.
Pentru citeva tari, in loc special, pentru cele ne-candidate indatorirea principal este de a moderniza politicile de promovare si masurare a ISD. Doar facind asta, aceste tari vor prezenta interes pe criterii de eficienta pentru investitorii straini.
Inca de la inceputul anilor ~90, tarile din Europa central si de est au fost foarte active in semnarea tratatelor de asociere. Aproape o jumatate din aceste tratate s-au semnat in 202 cu tarile in curs de dezvoltare ( 13 din 29 ), in special cele din Asia si pacific. Cele mai multe acorduri s-au semnat cu tarile dezvoltate.
In mod additional, toate acordurile regionale si bilaterale incheiate de tarile central si est europene cu ue contin clause investitionale ce reflecta prioritatile ambilor parti in cadrul relatiilor economice international. Din cele 19 state ale regiunii toate excepted Albania, Belarusia, Bosnia si Hertegovina si Serbia si Muntenegru au semnat asemenea tratate. Clauzele legate de investitii acopera o gama larga de problem care reflecta efectele adancirii integrarii economice intre cele 2 parti. Toate aceste clauze ofera garantii pentru transferul de protectie, a drepturilor de proprietate intelectuala si mecanismele de solutionare a disputelor intre state. Mai cu seama, se promoveaza liberalizarea admiterii si formarea tratamentului national, se fac referiri la unele criterii de performanta care reies din Acordul TRIM si din clauzele de promovare a investitiilor.
La nivel regional, largirea Uniunii Europene este cea mai importanta politica de dezvoltare care afecteaza nivelul fluxurilor de ISD in interiorul Europei Centrale si de Est. De asemenea, largirea UE afectează investițiile și în țările necandidate, insa intr-o manieră diferită. Toate țprile candidate sunt țări cu venituri medii sau ridicate ( excepție făcînd Romania). Toate tarile necandidate, inafara de Croatia, sunt tari cu venituri scazute pe cap de locuitor.
Largirea Uniunii Europene ofera oportunități țărilor necandidate in privinta investițiilor, deoarece manufacturarea activității de asamblare poate fi facută aici la un cost mai scazut decât în țările candidate. Odata cu restructurarea economiei din tarile cu venituri medii, ISD bazate pe munca intensiva ar putea sa se orienteze spre locatii cu costuri mai scăzute, în Europa Centrală și de Est sau în Asia.
Noile țări membre ale UE pot deveni surse majore de venituri rezultate din calificarea intensivă a muncii, aceste țări combinînd avantajele educaționale cu costurile de producție competitive.
Regimul legal al Uniunii Europene oferă cadrul necesar pentru libera circulatie a persoanelor, bunurilor si a capitalului în interiorul regiunii, oferind tratament national si susțînînd egalitatea pe principii de concurență în cadrul grupării.
Intr-o Europă în continua integrare, mărimea și dezvoltarea pieții va ilustra Uniunea Europeană lărgită ca pe un întreg care oferă beneficii în special noilor țări membre și în mod deosebit acelora cu o putere de cumpărare limitată.
Liberalizarea în țările necandidate poate fi mai mult limitată însă tratatele de comerț incheiate cu UE ( in mod preferential sau prin asociere ) poate afecta marimea pietii, unul dintre determinantii cheie ai ISD. Acordurile de comert cu tarile necandidate vor facilita accesul la resursele naturale, cele mai importante resurse regasindu-se in afara Uniunii Europene , cu precadere in Federatia Rusa. Activitățile bazate pe munca intensivă, relocalizate din tarile candidate la UE, se indreapta acum mai mult spre tarile in curs de dezvoltare din ASIA ( in special China), decit spre țările cu venituri scăzute din Europa centrală și de Est. Fluxurile scăzute de ISD din șările candidate spre exterior limitează intenția de restructurare indreptată către țările necandidate.
Largirea Uniunii Europene este una din cele mai importante politici de dezvoltare care afectează investitiile straine directe in Europa Centrala si de Sud- Est in viitorul apropiat. Este de asteptat sa aiba un impact pozitiv asupra fluxurilor de ISD catre aceste tari, atit in grupul tarilor acceptate cit si in grupul tarilor candidate. In tarile care au aderat la Uniunea Europeana s-a renuntat, in mare parte, la activitatile bazate pe munca necalificata, in favoarea activitatilor generatoare de valoare adaugata mai ridicată, constituind un avantaj în acest sens nivelul ridicat de educație a forței de muncă locale.
Unificarea cu succes în cadrul comunității Uniunii Europene va depinde, de asemenea, de abilitatea țărilor candidate de a consolida și dezvolta cadrul instituțional cerut, pentru administrarea cum se cuvine a varietății fondurilor disponibile din sursele Comunității Europene pentru asistența dezvoltării economice.
Țările candidate din Europa Centrală și de Est înfruntă necesitatea de a reactualiza și moderniza politicile de promovare a ISD și de a realiza activitățile de optimizare a beneficiilor potențiale născute din statutul de „noi frontiere”, pentru căutarea eficienței investițiilor străine directe și maximizarea planurilor de atragere a firmelor care aleg să fie in drepte spre locații cu costuri mai scăzute în cadrul regiunii.
Pentru ca veniturile să se apropie gradual de nivelurile unii Uniuni Europene lărgite, iar creșterea economică să fie susținută pe termen mediu și lung este foarte important să se realizeze încurajarea investițiilor, în special a investițiilor străine directe, cu scopul de a inbunătăți competitivitatea sectorului industrial.
Experiența țărilor din centrul și estul Europei admise în Uniunea Europeană arată că beneficiile rezultate din atragerea de investiții straine directe sunt multiple.
In primul rind intrările de ISD contribuie la finanțarea deficitelor repetate de cont curent cu care economiile din Sud- Estul Europei trebuie să se confrunte.
In al doilea rind, facilitarea producției moderne orientate spre export duce la inbunătățirea situației banței comerciale, care înregistrează deficiențe uriașe în toate țările din regiune.
In al treilea rind, și, poate cel mai important, investițiile străine directe creează noi locuri de muncă, contribuind astfel la reducerea ratei șomajului ( foarte ridicată, dealtfel) și, în parte, la reducerea substanțială a migrării tinerilor.
Privite prin prisma ratelor ridicate ale șomajului, educarea corespunzătoare a populației precum și creșterea ocupării forței de muncă vor fi provocările – cheie în susținerea unei politici de dezvoltare durabile și a coeziunii sociale.
In plus, implicarea companiilor străine ajută la implementarea unor standarde sănătoase de conducere a corporațiilor, comune cu cele din UE. Nu există nici un dubiu că economiile din Sud- Estul Europei dețin un vast potențial pentru realizarea creșterii economice și pentru a prinde din urmă celelalte țări Europa Centrală și de Est. Insă, chiar folosindu-se de acest potențial, nu va fi posibil acest lucru, la modul realist, fără o pasivă creștere a implicării investitorilor străini, care, din păcate, au îndrăznit să intre în regiune intr-un cadru limitat. Previziunile în favoarea acoperirii deficitelor de cont curent și a deficitelor bugetare referitoare la creșterea economică din zonă, sunt, de departe, prea dependente de extinderea suportului venit din exterior, de creșterea fluxului de investiții străine directe în interiorul regiunii. Uniunea Europeană joacă un rol decisiv, nu numai în termenii sprijinilor financiar, ci, mai important, prin formularea unor obiective clare pentru membrii săi, în viitorul apropiat. Astfel de obiective pot contribui în mod semnificativ la grăbirea schimbărilor instituționale, economice și politice necesare în vederea aderării statelor din sudul și estul Europei.
Experiența țărilor Europei Centrale și de Est
Experiența Germaniei
Economia Germaniei: După unificarea Germaniei în 1990 această țară a devenit cea mai mare ca potențial economic și a V-a putere economie din lume.
Germania nu este o țară bogată in resurse naturale, doar sarea de K și resursele, relativ mari, de cărbune brun și de cărbune de piatră sunt considerabile, în rest alte resurse practic lipsesc. Deficitul resurselor a determinat atitudinea economicoasă a nemților față de resurse și specializarea țării în ramurile industriale bazate mai mult pe intelectul uman (intensive în capital uman).
Populația Germaniei este de peste 80 mln. locuitori, fiind în acest sens cea mai populată țară a UE și cu puterea de decizie cea mai mare în comunitate. Imigranții constituie 10% din totalul populației.
Modelul de dezvoltare economică: economia socială de piață
Rolul statului in economie a fost unul mult mai prezent decat în SUA sau Marea Britanie. Totalitarismul epocii hitleriste a insemnat un dictat total al statului in economie, iar în perioada refacerii economiei Germaniei de după război statul a fost cel care a intervenit în asigurarea unei stabilități și a protecției sociale. O politică socială de piață activă din partea statului este caracteristica economiei Germaniei la etapa contemporană.
Modelul social al economiei de piață reprezintă în sine un compromis între creșterea economică și repartizarea uniformă a bogăției. În centrul sistemului este pusă activitatea întreprinzătoare a statului care asigură o repartiție a bunurilor sociale intre membrii societății. O altă particularitate a dezvoltării macroeconomice a Germaniei constă în dezvoltarea „capitalismului renan” determinat de rolul băncilor in economia țării. Băncile se implică activ în deciziile de business, având poate cel mai activ rol in lume.
Actualmente sistemul economiei sociale de piață este în criză. Aceasta se explică prin nivelul salarial înalt (costul mare al forței de muncă) și al garanțiilor sociale înalte, iar pe de altă parte insuficiența inovației care face diferența în competitivitate. 40% din veniturile companiilor este destinat salariilor și alocărilor în fondul social. Sunt destul de mari alocările pentru șomaj (șomerii nefiind, în așa mod, motivați să-și caute un loc de muncă). Germania are un nivel destul de ridicat al șomajului 7,1% (2010). Pentru a întreține sistemul social se fac mari presiuni fiscale asupra companiei și forței de muncă. Acest fapt a determinat multiple companii germane să-și desfășoare activitatea in exterior (prin transnaționalizarea capitalului).
În același timp de sistemul de impozitare dur nu stimulează investițiile din exterior. În Olanda, spre exemplu, din totalul investițiilor făcute in economie 35% sunt pe seama celor străine, În Marea Britanie – 25%, Franța – 12%, iar în Germania doar 7,5%. Lipsa interesului companiilor străine pentru crearea producțiilor intensive în capital au condus la rămânerea în urmă a Germaniei în ceea ce privește dezvoltarea tehnologică. Acest fapt s-a răsfrânt asupra competitivității exporturilor germane. Ponderea Germaniei pe piața mondială a produselor tehnologiilor înalte s-a diminuat de la 20,5% – în 1980, la 16% in 2009. Prioritar în economia Germaniei n-au fost tehnologiile înalte, higt-tech, dar programele sociale.
Statul german pentru a nu provoca protestele populației continuă să subvenționeze ramurile nerentabile ca: industria carboniferă, siderurgia, industria navelor maritime care nu mai sunt ramuri concurențiale. Statul cheltuie pentru aceste ramuri pană la 1/3 din bugetul său sau sub forma subsidiilor. Este o politică greșită a statului care poate avea consecințe nefaste.
Un altă problemă a Germaniei derivă din costurile mari ale integrării celor două Germaniii de Vest și de Est. Productivitatea muncii în landurile de vest e de 3 ori mai mare decat în cele estice. Pentru consolidarea rolului de leader economic în Euriopa, dar și în lume Germania trebuie să liberalizeze economia și să efectueze reforme conservative de tip american.
Particularitățile structurale și caracteristica economică a Germaniei.
Agricultura participă doar cu 0,9% în formarea PIB-ului, iar ponderea populației ocupate în agricultură este de 2,4%, asigurându-și necesarul cu produse agricole specifice regiunii agroclimaterice, în proporție de 90%. Germania nu deține un loc important pe piața agricolă comunitară.
Industria participă cu 27,8% (supraindustializare) din PIB și 29,7% din populația economic activă ocupată în acest sector având o poziție dominantă în UE și în lume. Specializarea Germaniei este în primul rând industrială (industria constructoare de mașini, industria mijloacelor de transport, producerea strungurilor, aparatelor de precizie, industria chimică, siderurgia).
Sectorul serviciilor domină economia Germaniei, având o contribuție de 71,3% în PIB și 67,8% din populația economic activă ocupată (2010). Sfera serviciilor – specializarea în domeniul bancar, servicii financiare, turism etc.
REE – Germania ocupă I loc in lume după valoarea exporturilor; balanța comercială este net excedentară.
Probleme Germaniei la etapa contemporană:
– costuri mari pentru unificarea celor 2 Germanii;
– subvenționarea ramurilor puțin rentabile;
– reducerea competitivității;
– șomaj ridicat;
– costul mare al forței de muncă;
– presiune fiscală mare;
– migrarea capitalului în exterior.
Aspecte economice ale aderării României la Uniunea Europeană
Extinderea Uniunii Europene prezintă un proces evolutiv cu efecte pozitive asupra dezvoltării economice a statelor membre și a celor care aderă la această structură. În momentul de față, odată cu admiterea României și Bulgariei ca membri ai UE, s-a atins un stadiu avansat al spațiului economic comun în ceea ce privește varietatea economiilor naționale și acoperirea sa geografică. Similar domeniului politic și în cel economic există o dinamică specifică de transformare și adaptare în funcție de percepțiile naționale ale avantajelor și costurilor primirii de noi membri într-un format regional complex și în continuă transformare. Un șir de dezvoltări politico-sociale la nivel național în vechile state membre UE vor avea influențe asupra cadrului general de evoluție, adâncire și extindere a Uniunii Europene cu efecte directe asupra intensității cooperării între toate statele membre.
Transformările mediului economic și politic din spațiul european au avut un impact direct asupra țărilor din centrul și sud-estul continentului. Pentru România, ca și pentru celelalte țări care au o istorie similară și au experimentat un regim economic autarhic. Perioada anilor ‘90 a reprezentat evoluția spre un model de dezvoltare economică cu reguli și principii de funcționare total diferite de experiența anterioară, astfel, din această perspectivă, oportunitățile de schimbare și adaptare la contextul economic regional au condus spre deschiderea acestor state spre modelele de dezvoltare economică și organizare politică oferite de occident.
Pentru aceste țări, anii ‘90 au însemnat o periodă de trecere de la un tip de sistem economic autarhic spre unul deschis competiției și pieței libere, în care predomină principiile concurenței și pieței libere, alocarea resurselor și formarea prețurilor prin mecanismele pieței.
Un rol important în formarea noului mecanism economic l-au avut instituțiile internaționale cu care țările Europei centrale și de sud-est au conlucrat pentru stabilizarea economică și transformarea sistemului vechi într-unul deschis, competitiv și care să raspundă regulilor de eficiență. Astfel, Fondul Monetar Internațional, Banca Mondială și, nu în ultimul rând, Uniunea Europeană au contribuit prin expertiză și asistență directă oferită statelor în tranziție din Europa centrală și de sud-est la transformarea și consolidarea respectivelor sisteme economice. Accentul a fost pus pe principiile și criteriile economice necesare creării unor economii de piață deschise.
Liniile fundamentale de transformare au vizat stabilizarea economică, privatizarea și liberalizarea. Acestora li s-au adăugat, în funcție de obiectivele politice și economice ale țărilor în tranziție, o serie de criterii privind dezvoltarea economică stabilite de Uniunea Europeană.
Dintre toate aranjamentele și acordurile încheiate cu diferite organizații internaționale, procesul de aderare la Uniunea Europeană a fost unul dintre cele mai importante în determinarea unor schimbări economice structurale cu o finalitate economică exactă – integrarea pe piața unică a UE.
Procesul a avut la bază criterii prin a căror îndeplinire s-a contribuit la schimbarea instituțională și la crearea bazelor creșterii economice pentru țările Europei centrale și de sud-est.
Procesul aderării la UE a produs o serie de presiuni pozitive la nivel politic și social pentru crearea unei economii funcționale de piață, lucru pe care România l-a realizat și pentru a cărui consolidare sunt necesare în continuare eforturi mari. Masa critică a transformărilor pozitive care au avut loc în ultima decadă vor trebui valorificate și după momentul aderării, ca parte a unui proces logic de transformare organică la nivel economic și social.
Procesul de aderare la Uniunea Europeană, ca parte a transformărilor multilaterale ale anilor ‘90, a avut o serie de trăsături generale care s-au regăsit în deschiderea economiei naționale, construcția instituțională specifică unei economii libere de piață, precum și dezvoltarea laturii umane a procesului economic prin formarea adecvată a capitalului uman.
Pe lângă toate acestea, s-au manifestat și o serie de trăsături specifice legate de contextul socio-economic și politic individual al fiecărui stat aspirant la Uniunea Europeană.
O principală caracteristică a procesului de integrare economică în structurile Uniunii Europene este reprezentată de continuitatea sa. Acesta presupune că măsurile și acțiunile începute în perioada de pre-aderare vor continua și în perioada post-aderare întrucât UE este un organism în evoluție.
Din perspectiva economică, calitatea de membru al Uniunii Europene implică o serie de beneficii dar și de responsabilități noi față de situația de până în present. Este de menționat faptul ca participând la Piața Unică, se antreneaza o serie de eforturi suplimentare în creșterea calității reglementărilor, întărirea politicilor din domeniile concurenței și ajutorului de stat, continuarea liberalizării piețelor. De asemenea, există posibilitatea atragerii fondurilor menite să contribuie la dezvoltarea anumitor sectoare economice (în special în agricultură și în infrastructura de transport). În ceea ce privește obligațiile, sunt de menționat prezervarea stabilității macroeconomice (stabilitatea prețurilor și cea financiară), a finanțelor publice (reforma politicii fiscale, reforma cheltuielilor publice, gestionarea dificitelor publice), reforma sistemului asigurărilor sociale și de sănătate, sporirea calității serviciilor publice și a eficienței administrației. De asemenea, trebuie de menționat faptul că modul de cheltuire si capacitatea instituțională de absorbție a fondurilor europene trebuie să fie adecvată pentru asigurarea utilizării lor corecte.
Odată devenit membru, se pune problema de a acționa conform regulilor și practicilor organismului din care se face parte, iar pe de altă parte va trebui să se asigure continuitatea implementării legislației și reglementărilor (acquis-ului comunitar) transpuse în sistemul național. Sunt agreate și o serie de aranjamente tranzitorii în scopul evitării perturbărilor regionale sau sectoriale în vechile state membre. Aceste clauze se referă la: libera circulație a forței de muncă, accesul la piețele naționale de transport (cabotaj), reguli în domeniul veterinar, fitosanitar, siguranța alimentară, ect.
În general, UE își rezervă dreptul la o serie de măsuri de remediere, în funcție de evoluțiile noilor state membre, în domeniile securității alimentare, siguranței aeriene, fondurilor UE pentru agricultură, justiției și luptei contra corupției.
Însă, pe lângă restricționările care vin cu calitatea de membru al Uniunii Europene, trecerea la noul statut, aduce o serie de oportunități de dezvoltare, prin accesul la cunoaștere și inovare, sporirea clarității și predictibilității mediului de afaceri, accesul la finanțare al firmelor, educația și pregătirea în domeniul afacerilor, dezvoltarea rețelelor de transport, etc.
Continuarea dezvoltării instituțiilor unei economii de piață funcționale va fi necesară pentru asigurarea reducerii riscurilor și promovării eficienței infrastructurii organizatorice. Existența unor instituții adaptate la nivelul structurii organizației, instrumentelor procedurale, cadrului de reglementare, influențează nemijlocit crearea politicilor economice și implementarea acestora. Un ingredient indispensabil pentru funcționarea unei economii deschise viabile îl reprezintă stabilirea unor reguli stricte și clare pentru agenții economici, evitarea fraudelor, facilitarea accesului la informație, promovarea unui sistem de producție competitiv, a unui sistem vamal care să faciliteze și să încurajeze schimburile comerciale, dezvoltarea unei infrastructuri rutiere, de comunicații și financiare care sa vină în sprijinul dezvoltării economice. Pentru România, procesul aderării la Uniunea Europeană a produs acel mediu favorabil și adaptabil transformării, iar în calitate de membru își va intări acest aspect al dezvoltării economice.
Conectarea la o piață și un mediu economic competitiv
Ca membru UE, România va participa nemijlocit la mecanismele specifice Uniunii precum Piața Unică și Uniunea Vamală, Politica Agricolă Comună, Politica de Dezvoltare Regională, Uniunea Economică și Monetară, ceea ce este echivalent cu sporirea integrării pe dimensiunea economică și deschiderea economiei naționale către statele spațiului din care vom face parte ca membru.
Deschiderea economiei naționale către statele membre UE realizată până în prezent, reprezintă un avantaj dublu, pe de o parte pentru România ca nou stat membru UE și pe de altă parte pentru statele deja membre. Cu cât deschiderea economică și integrarea într-un anumit spațiu geografic este mai puternică cu atât sporesc oportunitățile de dezvoltare, întrucât întreprinzătorii vor avea acces la noi piețe, resurse, inovații, tehnologii va mări capacitatea de a face față presiunilor concurențiale, va crește posibilitatea diversificării riscurilor, etc.
Pentru România, procesul integrării economice va continua să favorizeze absorbția ultimelor dezvoltări din domeniul tehnologiilor și al ultimelor inovații, propagarea externalităților pozitive, armonizarea experiențelor și practicilor unei economii de piață, mobilitatea fluxurilor financiare, dinamica investițiilor, ect.
Se va menține impulsul de creștere asupra economiei prin atragerea unor investiții suplimentare față de fluxurile de capital deja existente, ceea ce contribuie la îmbunătățirea productivității, calității și facilitează accesul la noi tehnici de producție și tehnologii.
Din punct de vedere comercial, accesul la o piață de aproximativ 500 mil. locuitori este favorabilă intensificării schimburilor de bunuri, servicii, concurenței, fluxurilor financiare și de capitaluri.
Sunt de menționat trei domenii prioritare în care au fost și vor fi necesare eforturi pentru dezvoltarea economică, și anume: aplicarea regulilor specifice într-un cadru economic comun de acțiune, mecanica sistemului economic și libertățile de mișcare și asistența pentru dezvoltare.
Regulile și cadrul economic comun
Economia națională românească odată conectată la UE a trebuit să treacă prin procese succesive de transformare și de adaptare din punctul de vedere al regulilor și cadrului economic general european.
Astfel, stabilitatea macroeconomică și mixul de politici a reprezentat o prioritate, accentul fiind pus pe adoptarea unor politici fiscale, monetare și salariale adecvate. S-a urmărit limitarea deficitelor bugetare, instituirea regulilor necesare pentru funcționarea sistemului bancar. A prezentat o importanță crescută implementarea măsurilor necesare stabilității prețurilor și a sistemului financiar în general, precum și capacitatea acestuia de a face față la șocuri, de a aloca eficient resursele către economia reală și de a identifica și gestiona riscurile.
Un alt domeniu privilegiat a fost reprezentat de reforma cheltuielilor publice și respectarea obligațiilor fiscale. Au fost întreprinse măsuri de sporire a capacității de colectare a veniturilor, au fost revizuite mecanismele de salarizare în sectorul public. S-au realizat transformări privind subvenționarea, achizițiile de bunuri și servicii de către guvern. Consolidarea cadrului de cheltuieli pe termen mediu și reformarea cheltuielilor bugetare au fost și ele în vizorul decidenților politici și economici.
La claritatea și stabilitatea mediului de afaceri au contribuit simplificarea legislației, procedurilor de înființare a firmelor, sporirea accesului la finanțări, competitivitatea și întărirea bazei industriale (achiziționarea de echipamente și noi tehnologii). Calitatea reglementărilor și simplificarea legislației reprezintă noi impulsuri pentru crearea și dezvoltarea afacerilor.
Un alt rol important în acest cadru îl joacă politica in domeniul concurenței, care reglementează, în conformitate cu normele și regulile agreate de UE, ajutorul de stat, subvențiile, întreprinderile din sectoarele sensibile.
În ce privește politicile monetare, este vorba de criteriile de convergență de la Maastricht și participarea la mecanismul ratelor de schimb, prin care țările interesate își fixează ratele de schimb ale monedelor naționale la moneda Euro.
Printre măsurile din această ramură sunt de menționat interzicerea finanțării directe a sectorului public de către băncile centrale și accesului privilegiat al sectorului public la resursele instituțiilor financiare, fiind activate prevederile Pactului de Stabilitate și Creștere și Statutului Sistemului European al Băncilor Centrale.
Mecanica sistemului economic si libertățile de mișcare
Piața Unică este caracterizată prin cele patru libertăți de circulație în domeniul bunurilor, persoanelor, serviciilor și capitalurilor. Conform Acordului de Asociere, barierele tarifare aplicate importurilor din UE au fost reduse treptat până la eliminarea completă în 2007. În aceste condiții, competitivitatea produselor românești pe piața europeană a crescut constant, UE fiind principalul partener comercial al României (72% din totalul de schimburi). Accesul pe o piață de 500 mil. locuitori este considerabil, presiunea concurențială favorizând sporirea calității mărfurilor și serviciilor pentru consumatori.
Pentru libera circulație a mărfurilor prezintă un interes deosebit capacitatea administrativă a statului din perspectiva pregătirii documentației în domeniul acreditării pentru sistemele de management al calității și organismele de certificare a produselor. Este foarte important să se consolideze capacitatea administrativă pentru aplicarea reglementărilor în domenii precum standardizarea, certificarea și supravegherea pieței. Este de menționat impactul asupra întreprinderilor producătoare care va fi generat de indispensabilitatea respectării anumitor standarde tehnice, de calitate, de mediu, siguranță la locul de muncă, etc.
In ceea ce privește libera circulație a persoanelor, acquis-ul comunitar prevede un tratament nediscriminatoriu pentru forța de muncă din statele membre, inclusiv posibilitatea de a cumula sau transfera drepturi de asigurări sociale.
În România, a fost transpusă legislația privind recunoașterea calificărilor profesionale. Pentru România au fost negociate însă acorduri tranzitorii de acceptare a forței de muncă în Uniunea Europeană.
Această restricționare este determinată de sensibilitățile la nivel intern în unele state membre ale UE vis-a-vis de evitarea unui flux masiv de forță de muncă ieftină și bine calificată din noile țări membre.
Referitor la libera circulație a serviciilor, există un cadru legislativ în România prin care le este permisă persoanelor ce provin din UE și Spațiul Economic European, furnizarea de servicii cu caracter temporar, fară nevoia obținerii altor licențe. În acest domeniu sunt vizate în special sectorul financiar (bănci, investiții, asigurări, piețe de capital), practicarea unor profesiuni specific precum și protecția datelor personale.
Pentru libera circulație a capitalurilor sunt vizate o serie de contramăsuri de spălare a banilor. În România, va fi instaurată o perioada de tranziție de șapte ani pentru achiziționarea de terenuri agricole, păduri sau terenuri forestiere față de cetățenii UE și Spațiul Economic European fiind stabilită o perioadă de tranziție de cinci ani intr-u dreptul de achiziție a terenului pentru reședința secundară. De asemenea, sunt vizate o serie de măsuri pentru garantarea funcționării mecanismelor de plăți transfrontaliere și a transferurilor tuturor formelor de capital. Sunt incluse și alte tranzacții ce permit transferul dreptului de proprietate.
În concluzie, procesul de aderare la UE s-a soldat cu presiuni pozitive asupra economiei României din perspectiva transformărilor sistemice și adaptarea acestora la mediul dinamic al economiei regionale a spațiului Uniunii Europene.
Efectele pozitive de externalizare s-au manifestat în special la nivelul îmbunătățirii practicilor economice, eficienței mediului economic și intăririi capacității administrative de elaborare a politicilor economice.
2.3 Prognoza extinderii Uniunii Europene pe viitor.
Extinderea Uniunii Europene se referă la aderarea pe parcursul timpului a noi state la Uniunea Europeană. Extinderea este un proces sui generis în comparație cu celelalte provocări ale UE. Ca politică, extinderea este mai mult decât o preocupare a organelor comunitare. Procesul de extinderea depinde de pregătirea internă a țărilor candidate, pregătirea internă a Uniunii Europene și negocierile de aderare propriu-zise.
Procesul de extindere a UE a pornit din dorința clară de a crea premisele necesare unei uniuni cât mai strânse a popoarelor europene. Condițiile de bază pentru extinderea Uniunii Europene au fost stipulate prin Tratatul privind Uniunea Europeană care prevede că: "orice stat european poate cere să devină membru al Uniunii". În acest sens, statul interesat își adresează cererea de aderare Consiliului UE, care se pronunță în unanimitate, după consultarea Comisiei Europene și obținerea avizului conform din partea Parlamentului European. Decizia Legislativului european se adoptă în condițiile întrunirii majorității absolute a membrilor săi. Uniunea Europeană de astăzi, are 28 de state membre și o populație de aproximativ 520 de milioane de locuitori, este mai sigură, mai prosperă, mai puternică și exercită o mai mare influență decât Comunitatea Economică Europeană (CEE) de acum 50 de ani, cu 6 state membre și o populație de mai puțin de 200 de milioane de locuitori. Uniunea Europeană este deschisă oricărui stat european care îndeplinește criteriile democratice, politice și economice pentru dobândirea calității de membru. De asemenea, înaintea fiecărei extinderi, Uniunea Europeană elaboreaza capacitatea de absorbție a noilor membri, precum și abilitatea propriilor instituții de a funcționa corespunzător în continuare. Extinderile succesive au întărit democrația, au conferit securitate Europei și au sporit potențialul său comercial și de creștere economică.
Extinderea Uniunii Europene este rezultatul hotărârii de a împărți cu alte state beneficiile obținute de Europa Occidentală prin crearea unei zone stabile, unde războiul a devenit imposibil. Uniunea Europeană are responsabilitatea de a ajuta țările vecine să se dezvolte din punct de vedere economic și democratic, în paralel cu promovarea stabilității și securității. Acest ideal își are rădăcinile în experiența acumulată datorită tulburărilor manifestate pe continentul european în anii interbelici, a distrugerilor cauzate de Al Doilea Război Mondial și a optimismului care a început să se manifeste în perioada de după război. Pacea și stabilitatea constituie premisele unei economii prospere, reciproca fiind în egală măsură valabilă. Raționamentul țărilor fondatoare ale Uniunii Europene s-a bazat pe logica faptului că integrarea economiilor din Europa Occidentală ar preveni războiul și ar crea pace, stabilitate și prosperitate pentru toți cetățenii, pretutindeni înEuropa. Această viziune este în continuare importantă, după cum a demonstrat-o și dezintegrarea violentă a Iugoslaviei.
ANEXA HARTA
Turcia este un candidat oficial la aderarea la Uniunea Europeană. Ambițiile europene ale Turciei datează de la Acordurile de la Ankara din 1963. Turcia a început negocieri preliminare pe 3 octombrie 2005. Totuși, analiștii consideră ca această țară nu va adera mai devreme de 2015, datorită numărului mare de reforme economice și sociale care trebuie întreprinse. De la acordarea statutului de țară candidată, Turcia a implementat reforme permanente în privința drepturilor omului, a abolit pedeapsa cu moartea, a oferit drepturi culturale minorității kurde, și a avansat în rezolvarea diferendului cipriot. Totuși, datorită diferențelor religioase și culturale în relație cu Europa, Turcia se lovește de o opoziție puternică din partea guvernelor conservatoare și religioase ale statelor membre, în special Franța, Germania, Austria, Grecia, Cipru și Slovenia.
Macedonia: Pe 9 noiembrie 2005, Comisia Europeană a recomandat acordarea statutului de candidat, fosta Republică iugoslavă a Macedoniei devenind astfel cea de a treia republică ex-iugoslavă care câștigă acest statut.
Republica Moldova este un potențial candidat la aderarea în Uniunea Europeană, în care aceste două structuri vecine au stabilit un acord de cooperare, menit să îmbunătățească relațiile dintre cele 2 entități. Aceasta este totodată un membru al Acordul Central European al Comerțului Liber ( și al Parteneriatului pentru pace (program lansat de NATO).
Serbia este un candidat oficial la aderarea în Uniunea Europeană. Serbia a inceput negocieri preliminare pe 21 ianuarie2014.
Albania a fost un potențial candidat la aderarea în Uniunea Europeană începând cu ianuarie 2003, și este un aplicant oficial pentru aderarea la UE de la data de 28 aprilie 2009.
Ucraina este un potențial candidat la aderarea în Uniunea Europeană, dar din cauza presiunilor făcute de Rusia, refuză asocierea cu UE. Acest lucru declanșează proteste în lanț în Kiev.
Muntenegru este un candidat oficial la aderarea în Uniunea Europeană. În 2010 în urma unui referendum, 76,2% din populație a decis că drumul țării este integrarea europeană. Muntenegru a inceput negocieri preliminare pe 29 iunie 2012.
Bosnia și Herțegovina este un potențial candidat la aderare în Uniunea Europeană. În prezent, Bosnia-Herțegovina a angajat un proces de negocieri cu UE vizând, pe termen lung integrarea sa în cadrul Uniunii.
Georgia este un aspirant și eligibil candidat la aderare în Uniunea Europeană, dar o piedică sunt cele două republici separatiste, Abhazia și Osetia de Sud. Totuși, în noiembrie2010 a semnat acordul de asocire cu UE.
Capitolul III. PERSPECTIVELE REPUBLICII MOLDOVA DE INTEGRARE ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
3.1 Aspecte generale ale situației economice din Republica Moldova
Republica Moldova se bucură de o climă favorabilă și de un pământ fertil. Ponderea maximă în economie o deține sectorul agricol. Principalele produse moldovenești sunt fructele, legumele, vinul și tutunul, cu toate acesta, în ultima perioadă, țara exportă și cablaje, echipament și unelte electronice pentru automobile. După 1990, Moldova a intrat într-un puternic declin economic, din care nu și-a revenit decât în anii 2000. Cu un PIB pe cap de locuitor de 4,200 dolari pe an (2015), Moldova importă petrol, cărbune și gaze naturale, în principal din Rusia.
Construcția Portului de la Giurgiulești, a mărit accesul Moldovei la piața internațională de petrol și a micșorat dependența sa energetică față de Rusia. Portul a fost finalizat la sfârșitul anului 2006.
Ca parte a liberalizării ambițioase a economiei de la începutul anilor '90, Moldova a introdus o monedă de schimb convertibilă, a liberalizat prețurile, a încetat acordarea de credite preferențiale pentru firmele și companiiile de stat, a început procesul de privatizare, a eliminat controalele pentru exporturi și a înghețat dobânzile. Economia a revenit la o creștere pozitivă de 2,1% în 2000 și, respectiv, 6,1% în 2001.
Din cauza economiei joase și nepromițătoare, o mare parte a populației a fost nevoită să plece peste hotare în căutarea a noi surse financiare. În prezent, mai mult de jumătate de milion din populația aptă de muncă lucrează în străinatate. Banii transferați în țară de această parte a populației constituie cea mai importantă sursă a PIB-ului (cca 1 miliard dolari legal). În anul 2009, datele Băncii Mondiale arătau că o treime din PIB-ul țării este furnizat de moldovenii care lucrează în străinătate.
După anul 2000, Republica Moldova a avut o creștere majoră în economie mai mare de 6%, exceptând anul 2006 (creșterea a fost doar de cca 4% din cauza crizei relațiilor cu Rusia ce a cauzat interzicerea exportului de vinuri pe piața rusească).
În aprilie 2007, în scopul eliminării activităților ilegale, s-a aprobat aministierea fiscală completă pentru activitățile economice efectuate înainte de 1 ianuarie 2007, legalizarea capitalului ilegal contra 5% din sumă și anularea impozitului pe venit.
Deși în prezent se fac multe încercări de stimulare a investițiilor și dezvoltare a economiei, rolul major în creșterea economică revine populației plecate peste hotare.
Economia Republicii Moldova este dependentă direct de economiile țărilor vecine, România și Ucraina, dar și de economia Rusiei. În 2014, în contextul situației tensionate din Ucraina, și a sancțiunilor internaționale aplicate Rusiei și afectarea economiei ei, dolarul american s-a apreciat față de Leul moldovenesc cu 17 %, iar moneda europeană cu 7 la sută, în decurs de un an.
Republica Moldova are o industrie axată mai mult pe industria prelucrătoare (industria alimentară și a băuturilor, fabricarea articolelor de îmbrăcăminte, produselor textile, etc), producția de mașini și aparate electrice, producția de produse din minerale nemetalifere, industria extractivă, ș. a.
Ca rezultat a prăbușirii Uniunii Sovietice industria Republicii Moldova a stagnat continuu pe o perioada de 10 ani (1991 – 2001), după care s-au înregistrat trenduri pozitive (excepție 2009).
Republica Moldova este un stat agrar-industrial. Agricultura este unul dintre pilonii tradiționali pentru economia Republicii Moldova.
Un studiu realizat de Banca Mondială, arată însă că agricultura din Republica Moldova este ineficientă, anul trecut (2011) sectorul a înregistrat o productivitate scăzută, investițiile în domeniu au fost mici, iar costurile exagerate. Productivitatea sectorului este de 2 ori mai mică decît în media europeană.
Agricultura este un sector strategic pentru R. Moldova, care dispune de potențial de dezvoltare și poate contribui la revenirea înceată a economiei la pozițiile pierdute în ultimile două decenii. Creșterea productivității necesită investiții, de aceea e necesară creșterea fondurilor de subvenționare în agricultură, o șansă pentru creșterea veniturilor obținute în sectorul agricol ar fi promovarea și facilitarea exporturilor de produse agroalimentare.
Comerț exterior
În 2008 România a fost principala piață de desfacere pentru produsele moldovenești (17,56%), pentru prima dată depășind Rusia (17,34%) [16]
Pe parcursul perioadei ianuarie-octombrie 2008 importurile au totalizat 4100,6 mil. dolari SUA, volum superior celui înregistrat în aceeași perioadă din anul 2007 cu 41,4%. Primele țări-partenere în derularea importurilor au fost Ucraina, România și Rusia. [17]
În anul 2008, valoarea totală a importurilor Republicii Moldova din România a fost de 449 milioane dolari[14].
În anul 2010, valorile totale ale schimburilor comerciale au fost următoarele: Rusia – 980 milioane dolari, România – 644 milioane dolari, Ucraina – 620 milioane dolari, Italia – 418 milioane dolari, Germania – 370 milioane dolari, Iran – 4,1 milioane dolari..
Datoria publică a Republicii Moldova este formată din datoria de stat, datoria Băncii Naționale Moldova, datoria întreprinderilor din sectorul public și datoria UAT. La data de 30 septembrie 2012, soldul datoriei publice a constituit 27.429,18 milioane lei moldovenești.
Rezultatele activității economiei naționale se prezintă astfel:
● Produsul intern brut, conform datelor operative, în anul 2014, a însumat 111501 milioane lei, prețuri curente de piață, în creștere – în termeni reali – cu 4,6% față de anul 2013 semidefinitiv.
● Indicele volumului producției industriale în anul 2014 în raport cu anul 2013 a constituit 107,3%. Majorarea volumului producției industriale a fost determinată de creșterea volumului producției în industria extractivă cu 0,2% și în industria prelucrătoare cu 8,5%.
● Producția globală agricolă obținută în gospodăriile de toate categoriile în anul 2014, conform estimărilor preliminare, a constituit (în prețuri curente) 27071 mil. lei sau 108,2% (în prețuri comparabile) față de anul 2013. Majorarea producției globale agricole a fost determinată de creșterea producției vegetale cu 10,4%, producția animalieră a crescut cu 4,0%.
● Investițiile în active materiale pe termen lung din contul tuturor surselor de finanțare realizate în economia națională în anul 2014 au fost însușite în valoare de 20352,5 milioane lei (în prețuri curente), din care lucrările de construcții-montaj au constituit 10685,1 milioane lei sau respectiv, 101,8% și 104,4% (în prețuri comparabile) în raport cu anul 2013. Darea în folosință a caselor de locuit s-a micșorat cu 7,8% față de anul 2013.
● Întreprinderile de transport feroviar, auto, fluvial și aerian au transportat în anul 2014 mărfuri în volum de 14452,0 mii tone, cu 4,2% mai mult față de cel realizat în anul 2013. Parcursul mărfurilor la întreprinderile de transport a totalizat 4170,4 mil. tone-km, cu 6,5% mai puțin comparativ cu cel înregistrat în anul 2013.
● Volumul cifrei de afaceri la întreprinderile cu activitate principală de comerț cu amănuntul (cu excepția comerțului cu autovehicule și motociclete) în anul 2014 s-a majorat cu 7,5% (în prețuri comparabile) comparativ cu anul 2013.
● Volumul cifrei de afaceri la întreprinderile cu activitate principală de servicii de piață prestate populației în anul 2014 a înregistrat o creștere cu 7,4% (în prețuri comparabile) față de anul 2013.
● Valoarea cifrei de afaceri la întreprinderile cu activitate principală de comerț cu ridicata și cu amănuntul, întreținerea și repararea autovehiculelor și a motocicletelor în anul 2014 s-a majorat cu 11,6% (în prețuri curente) comparativ cu anul 2013.
● Valoarea cifrei de afaceri la întreprinderile cu activitate principală de comerț cu ridicata (cu excepția comerțului cu autovehicule și motociclete) în anul 2014 s-a majorat cu 12,0% (în prețuri curente) comparativ cu anul 2013.
● Valoarea cifrei de afaceri la întreprinderile cu activitate principală de servicii de piață prestate întreprinderilor în anul 2014 a crescut cu 10,2% (în prețuri curente) față de anul 2013.
● Exporturile de mărfuri realizate în anul 2014 au totalizat la 2339,5 milioane dolari SUA, volum inferior celui înregistrat în anul 2013 cu 3,7%. Importurile de mărfuri au evoluat la 5317,0 milioane dolari SUA, volum inferior cu 3,2% comparativ cu anul 2013. Balanța comercială s-a soldat cu un deficit de 2977,5 milioane dolari SUA sau cu 86,6 milioane dolari SUA (-2,8%) mai mic față de cel înregistrat în anul 2013. 1 Indicatorii economico-sociali sînt prezentați fără datele întreprinderilor și organizațiilor din partea stîngă a Nistrului și municipiul Bender 4
● Câștigul salarial nominal mediu brut al unui salariat din economia națională în luna decembrie 2014 a constituit 4865,4 lei sau cu 13,7% mai mult față de luna decembrie 2013. În sfera bugetară câștigul salarial mediu a constituit în luna decembrie 2014 – 4000,4 lei (+14,4% față de luna decembrie 2013), iar în sectorul real al economiei – 5233,5 lei (+13,7%).
● Numărul șomerilor oficial înregistrați, conform datelor Agenției Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă, la 1 ianuarie 2015 a fost de 20,7 mii persoane. Numărul șomerilor, determinat conform definiției Biroului Internațional al Muncii, în trimestrul IV 2014 a fost de 40,2 mii persoane.
● Indicele prețurilor de consum (IPC) în luna decembrie 2014 față de luna noiembrie 2014 a constituit 100,7 la sută, iar față de luna decembrie 2013 – 104,7 la sută (IPC în luna decembrie 2013 față de luna noiembrie 2013 a constituit 100,8%, iar față de luna decembrie 2012 – 105,2%).
3.2 Impactul politicilor economice din Republica Moldova în perspectiva de integrare europeană
Cum se cuvine să judecăm tranziția în Republica Moldova și relația acesteia cu Uniunea Europeană în contextul descris sumar mai sus? Nu este o noutate a spune că multe dintre miturile și iluziile transformării au fost spulberate. Astăzi, este clar că anumite progrese se pot înfăptui relativ repede, în timp ce altele (precum restructurarea de adâncime, schimbarea instituțională și mentalitatea de gândire a societății civile) consumă timp. Dar faptul este mai puțin subliniat în „teoria și politica economică” – așa cum s-a plăsmuit aceasta. O țară, ca Republica moldova, are de îmbinat reformele instituționale în special legate de formarea prețurilor (piața muncii, piața capitalului, piața moneră, piața bunurilor și serviciilor etc.) cu modernizarea. Mai concret, Republica Moldova are de realizat așa-numitul proces de „ajungere din urmă” (catching-up) – reducerea decalajului – care este în același timp un obiectiv specific unei țări cu un venit pe locuitor scăzut. De altfel, miza alăturării la Uniunea Europeană vizează o modernizare de ansamblu a societății, care permită o creștere economică susținută și reducerea decalajelor față de țările dezvoltate din Europa.
Sunt mai multe aspecte pentru care ar trebui să-și orienteze obiectivele elitele politice din Republica Moldova atunci când formulează politica economică cât și formele de dezvoltare și creștere economică:
cazurile de „reducere a decalajului” în istoria economică modernă sunt foarte rare [3]. În Europa, numai Irlanda (după 1980) și, parțial Spania și Portugalia pot oferi exemple demne de luat în seamă. În economia mondială, numai câteva țări asiatice ca Coreea de Sud, Taiwan sau Malayezia, iar mai recent Estonia și Slovenia oferă date relevante în această privință;
„ajungerea din urmă” este un proces pe termen lung. Admițând că economia UE ar crește în medie cu 2% pe an, iar creșterea economică în Republica Moldova ar fi, în medie, de 5% anual, aceasta din urmă ar avea nevoie de 30 de ani pentru a atinge 50% din media UE și de 44 de ani pentru a atinge 75% din media UE. În prezent venitul pe locuitor în Republica Moldova este de 10-11% din media UE.
convergența europeană, obiectiv al politicii economice și monetare a Uniunii europene, pare să fie mult mai realizabilă în cadrul unui grup de țări care comportă caracteristici comune (infrastructură, agricultură, industrie, finanțe); economia mondială ilustrează mai multe evoluții divergente decât convergente;
convergența „amplă”, de salt către un alt grup (în cazul Republicii Moldova ar fi mișcarea către media UE – rata inflației, datoria publică, nivelul cursului de schimb – de la statutul actual de țară periferică sud-est europeană cu venit pe locuitor scăzut) ar fi impulsionată de posibilitatea exportului forței de muncă și de intrările masive de capital străin, care au efecte puternice de antrenare (transfer de tehnologie și creșterea rapidă a productivității);
este vital ca politica economică (publică) să permită dezvoltarea întreprinderilor viabile; de aceea trebuie impusă disciplina financiară în economie, pentru ca întreprinderile cu pierderi să nu aspire (direct, prin subvenții, sau indirect, prin împrumuturi restante și inflație) resurse pe care nu le merită;
nu întotdeauna orice integrare este avantajoasă, iar din acest punct de vedere trebuie examinate relațiile comerciale și de integrare a piețelor financiare, care să permită utilizarea cât mai rapidă a resurselor disponibile și creșterea productivității;
nu orice comerț liber este avantajos și o deschidere absolută a contului de capital poate fi fatală, îndeosebi dacă finanțarea majorității proiectelor de investiții se realizează cu credite internaționale pe termen scurt;
prin politica economică promovată statul este chemat să ofere bunuri publice pe care, așa cum a demonstrat economistul american Paul Samuelson, sectorul privat le-ar produce în cantități prea mici, și care, în plus, politica economică publică ar accelera funcționarea acestuia din urmă. Printre bunurile publice se numără porțiuni mari din sistemul educațional și cel de asistență medicală, rețelele de drumuri, servicii publice, sistemul de securitate economică, sistemul de reglementare și supraveghere a piețelor, protecția mediului înconjurător, sistemul de asistență socială etc.;
o politică economică relevantă trebuie să țină seama și de resursele disponibile pentru activitatea economică, respectiv, să se bazeze pe vigoarea spiritului întreprinzător al structurilor private din economie;
un bun public este o politică macroeconomică care promovează stabilitatea și creșterea economică susținută;
o țară ca Republica Moldova are nevoie de impulsuri interne și externe excepționale pentru a învinge capcana înapoierii.
Pentru a avea o imagine mai amplă asupra actualelor deficiențe economice ale Republicii Moldova, este importantă evaluarea condițiilor inițiale de la care au început reformele economice. Moldova a fost integrată, pe durata câtorva decenii într-un sistem economic hiper-centralizat, destul de dezvoltat în esență, dar erijat pe un fundament ideologic putred, în care cocea germenele viitoarelor bulversări. Toate componentele activității economice – producția, circulația, redistribuirea, până și consumul – erau controlate și dirijate de metropola rusă. În calitate de republică unională, Moldova practic nu întreținea relații economice externe decât prin intermediul Moscovei, din care cauză nu dispunea de piețe de desfacere explorate, de parteneri de încredere și de abilități manageriale în domeniu. Mai puțin de 5% din exporturi în mod formal ocoleau instanțele decizionale de la centru, acestea fiind însă orientate exclusiv către țările din Consiliul de Ajutor Economic Reciproc. Ca urmarea a acestora, avantajele comparative ale Moldovei până în prezent rămân în esență sub-utilizate.
Actuala bază a economiei „independente” moldovenești s-a constituit în avalanșa evenimentelor politice și sociale de la răscrucea deceniilor opt și nouă ale secolului trecut, moștenind de la economia sovietică distorsiuni structurale grave. În același timp, nu trebuie să invocăm problemele moștenite ca o cauză primară a problemelor noastre, lucru confirmat, printre altele, și de succesele economice notorii ale țărilor baltice, care într-o măsură mult mai mare decât Moldova erau integrate în sistemul economic al URSS. Spre deosebire de acestea, Moldova nu a știut să-și valoreze independența politică pentru a obține și o independență economică.
Instabilitatea politică și socială care a dominat în Moldova pe parcursul ultimului deceniu, alături de lipsa unor deprinderi și cunoștințe de gestionare a economiei naționale prin politici economice coerente și ajustate, sunt acei factori critici care au determinat în cea mai mare măsură lipsa unor succese economice remarcabile. Putem afirma cu certitudine că în general, tranziția moldovenească a fost un eșec total, produsul intern brut al anului 2000 constituind 1/3 din nivelul anului 1989. Înglodată în mlaștina datoriilor externe și interne și cu deficite bugetare enorme, economia Moldovei va trebui să lucreze în următorii ani în favoarea creditorilor. Șomajul real a atins cote de-a dreptul catastrofale, Banca Mondială estimând o rată de 11-12% (după alte surse – 15-17%, lucru confirmat și de sutele de mii de moldoveni care lucrează la negru în afara țării). Volumul investițiilor străine alocate Moldovei în ultimii câțiva ani se estimează a fi mai mic decât valoarea traficului internațional cu droguri care ne penetrează țara. Lipsa investițiilor străine directe a fost determinată în egală măsură de criza economică, de instabilitatea politică și de cadrul legislativ ambiguu.
La nivelul producției, cele mai pronunțate deficiențe ale economiei moldovenești sunt de origine structurală. Puține alte țări din Europa de Est demonstrează o atare pondere exagerată a agriculturii în PIB (30-35%), ceea ce determină dependențe covârșitoare de factorii climaterici. Ponderea populației ocupate în agricultură este însă mai mare decât contribuția adusă de agricultură în PIB (54-56%), aceasta demonstrând faptul că anume în acest sector, care rămâne în mare parte unul de subzistență, se înregistrează cea mai mică productivitate a muncii. Industria a rămas energofagă și ineficientă, precum am și moștenit-o de la URSS, cauza fiind uzura fizică, dar mai ales morală, a tehnologiilor și a capitalului tehnic (unele instalații depășesc vârsta de 30-40 de ani), precum și sistemele primitive de marketing și management. Un lucru important, dar adesea ignorat este faptul că Moldova nu a fost în stare să gestioneze conversia producției fabricate la uzinele din domeniul militaro-industrial, pierzând în același timp și piețele de desfacere pentru mărfurile lor specifice.
Circulația normală a mărfurilor este împiedicată de lipsa unei infrastructuri, atât tehnice, cât și instituționale. Statul a păstrat pozițiile monopoliste în achiziția materiilor agricole, întreprinzătorii din acest domeniu fiind nevoiți să accepte prețuri derizorii pentru produsele lor. Alături de aceasta, nimeni nu a depus eforturi consistente pentru crearea unei burse agricole regionale, care ar putea asigura nu doar debușee pentru producția agricolă moldovenească, ci ar putea deservi întreaga regiune a Europei de est. Piața internă este mică sau lipsește efectiv, iar accesul producției industriale moldovenești la piețele externe fiind blocat. Piețele estice sunt instabile, iar cele europene sunt închise pentru produsele noastre care nu se încadrează în standardele europene de calitate. Alături de aceasta, un factor critic în domeniul circulației este implicarea diverselor cercuri criminale, adeseori transfrontaliere, care dispun de suficiente mijloace și filiere pentru controlarea acestui palier al economiei naționale. De remarcat că datorită presiunii fiscale enorme și barierelor administrativ-birocratice, oamenii de afaceri sunt nevoiți să-și treacă activitatea în sectorul economiei „subterane” sau să-și exporte capitalurile peste hotare.
Cu toate premisele existente la începutul anilor 90, sensul evoluției economiei moldovenești a fost contrar celui scontat de cetățenii Republicii Moldova și aceasta unei pleiade de decizii economice și politice greșite sau incorect înțelese și aplicate. De atunci au trecut mai bine de zece ani și constatăm cu stupoare că tendința actuală a economiei moldovenești nu este spre dezvoltare, bunăstare, echilibru ci spre lumea a treia a subdezvoltării și sărăciei. Exemple în această direcție sunt mai multe decât ne-am putea dori. Conform ultimului Raport al ONU pentru 2002 privind Indicele de Dezvoltare Umană Republica Moldova este situată pe locul 107 din 173 de state incluse în Programul de Dezvoltare ONU, iar un alt raport al Comisiei ONU pentru Dezvoltare și Comerț (UNCTAD) plasează Republica Moldova pe locul 109 în ceea ce privește potențialul de atragere a investițiilor străine. Caracteristica generală este cea a unei economii de supravețuire cu descreșteri ale nivelurilor de producție în diferite domenii și sectoare. În același timp, prin politica sa economică statul menținea controlul asupra unei largi categorii de prețuri, administra deficitar resursele valutare și practica un curs de schimb supraevaluat și ca urmare a perpetuării crizei financiare din Federația Rusă în 1998, aceasta a avut un impact negativ mult mai mare asupra Republicii Moldova comparativ cu țările baltice, care erau integrate mai mult din punct de vedere comercial cu metropola rusă decât era Moldova.
Politicile economice de până acum ar fi trebuit cuprindă o sumă de măsuri pentru revigorarea industriei și agriculturii autohtone așa cum se întâmplă în orice stat din UE sau statele central și est-europene. Temelia pe care ar fi trebuit să se sprijine aceste politici – revigorarea economiei prin producție și servicii – a fost omisă în mod intenționat și a fost dirijată cu bună știință. Altfel nu se explică distrugerile și dezastrul sistematic atât din agricultură cât și din industrie. Nu au fost aplicate politici de creștere a patrimoniului național, ci dimpotrivă, politici de vindere, divizare, partajare, împărțire a acestui patrimoniu prin politici „macroeconomice” care au urmărit orice alte scopuri în afară de stimularea dezvoltării economiei propriu-zise.
Pentru adepții abordărilor anglo-saxone, o politică economică coerentă combinată cu dezvoltare economică constă în transformarea structurală a unei economii agrare în una fundamentată pe industrie și servicii. Situația de peste un deceniu de tranziție la economia de piață nu este foarte strălucită. Viteza suprimării locurilor de muncă nu a fost egalată de cea a creării de locuri de muncă, lăsând o mare parte a populației fără alte mijloace de existență în afara muncii din agricultură. Rolul agriculturii a fost redus la asigurarea cu hrană a populației. Însă, astăzi, majoritatea analiștilor economici realizează importanța agriculturii pentru dezvoltare și creștere economică. Afirmația dată este adevărată mai ales în cazul țărilor sărace, categorie la care este atribuită și Republica Moldova. La noi în țară agricultura este sub-dezvoltată față de cea europeană. Involuțiile au fost de o asemenea amploare, încât pentru asanarea și dezvoltarea sectorului agricol este necesar de a fi revăzută majoritatea politicilor promovate până în prezent.
În pofida faptului că numărul populației Moldovei ocupate în agricultură este impunător (cca 50%), ponderea asigurată de acest sector în PIB este destul de modestă (28-33%). Decalajele dintre standardele europene și cele moldovenești atestă o productivitate mică a muncii. Actualmente posibilitățile de dezvoltare extensivă au fost considerabil diminuate de suprafața limitată a terenurilor agricole. Pentru comparație în unele țări din UE ca Danemarca, Olanda sau Luxemburg suprafața medie a unei exploatări agricole este de 40 ha, iar populația activă care este ocupată în agricultură este de numai 3% dar cu o productivitate foarte înaltă a muncii suficientă pentru satisfacerea necesităților ale întregii națiuni.
Pe parcursul ultimilor câteva decenii metodele de producere au evoluat în Republica Moldova, dar începând cu 1993-1994 agricultura a înregistrat un regres calitativ și cantitativ dramatic. Dacă nu ținem cont de factorii climaterici, acesta a fost provocat, în primul rând, de situația financiară deosebit de gravă a producătorilor agricoli, cât și de dotarea lor tehnico-materială inadecvată. Toate acestea, la rândul lor, sunt rezultatele politicii de liberalizare incorecte a prețurilor la începutul anilor nouăzeci și a reformelor structurale nefinalizate. S-a creat o situație paradoxală când prețurile la producția agricolă sunt mai mici decât costurile factorilor de producție folosiți de producători. Ca urmare, în 1999 valoarea producției agricole a constituit 40 % din cea a anului 1992.
Pământul – principalul mijloc de producție în agricultură – a suferit o degradare progresivă pe fondul unei exploatări intensive (minerit agricol – după cum îl numesc unii autori), fără investiții corespunzătoare pentru conservarea și îmbunătățirea proprietăților naturale ale acestuia. Exploatarea intensivă a dus la distrugerea compușilor naturali nutritivi, iar în final la modificarea compoziției chimice a acestuia (alcalinizare, acidifiere, sărăturare), a structurii lui (tasare, compactare) cât și la degradarea pământului în unele zone prin eroziuni, poluare, alunecări de teren etc. Specialiștii au estimat o pierdere a potențialului agricol al pământului de până la 25 % datorită acestor efecte negative directe ale degradării solului.
Fragmentarea terenurilor are un impact negativ asupra volumului producției agricole deoarece în aceste condiții nu este posibilă decât o productivitate scăzută a muncii. Un alt factor al crizei agriculturii autohtone îl constituie însăși Legea fondului funciar, cât și modul defectuos în care a fost aplicată generând astfel cea mai slabă structură agrară din secolul care abia s-a încheiat. Republica Moldova a devenit țara cu agricultura cea mai fărâmițată din Europa ajungând astfel la o situație asemănătoare cu cea din perioada interbelică, ceea ce înseamnă că mai bine de 70% din proprietăți măsoară la 3 ha (dintre care mai mult de jumătate au suprafața sub 1ha), iar proprietățile mai mari de 10 ha reprezintă doar 0,5% dar și acestea răspândite în mai multe parcele.
Pentru a depăși problemele provocate de fragmentarea terenurilor agricole este necesară o politică agricolă structurală, care să asigure o mai bună utilizare a acestor terenuri. Concentrarea producției agricole este una din condițiile esențiale pentru dezvoltarea capacităților de producție și pentru obținere unui nivel de competitivitate suficient pentru integrarea în Uniunea Europeană. Tot aici este importantă identificarea potențialelor surse de progres în sectorul agricol precum și a condițiilor necesare pentru a le atrage. În cazul agriculturii noastre, principale surse ale progresului agricol sunt implementarea noilor tehnologii, practicarea politicilor economice coerente și dezvoltarea instituțională adecvată.
Tabloul tranziției economice în Republica Moldova este multicolor, cu experiențe atât de diverse, încât încercarea de a „stiliza faptele” nu este simplă. Se pot astfel observa mai multe „mănunchiuri” de țări ale căror performanțe politice și economice pot fi puse în legătură cu istoria reformelor parțiale, cu moștenirea politică și instituțională, politicile de reformă adoptate și nu în cele din urmă, cu situația geoeconomică. Nu întâmplător între țările aflate în tranziție post-comunistă cele care au fost invitate să înceapă negocieri de aderare se află în proximitatea geografică a Uniunii Europene.
Republica Moldova a pornit în tranziție cu un handicap major și a avut și mai are greutăți mari în a se desprinde de trecutul ei politic și economic. De aici au rezultat mari dispute legate de privatizare, ritmul reformelor economice, atitudinea față de capitalul străin, dispute politice care s-au perindat au afectat coerența și consecvența politicii de reformă. Mai putem menționa aici chestiunea primenirii elitelor birocratice și politice.
Nu dorim să intrăm într-o istorie a disputelor politice pe planul politicii economice din acești ani de tranziție, vom consemna numai ceea ce poate ajuta prezentarea cercetării noastre. Astfel, Republica Moldova a cunoscut o evoluție economică sinuoasă de genul avânt și prăbușire. Între 1990-1992, țara a cunoscut o recesiune de amploare (așa cum a existat în toate țările în tranziție), cu rate ale inflației de patru cifre. Între 1993-1996 s-a înregistrat o dinamică pozitivă a producției și o scădere a inflației, dar concomitent, s-au acumulat tensiuni reflectate în creșterea rapidă a datoriei externe și dificultăți mari în finanțarea deficitelor externe (Republica Moldova are un deficit structural comercial impunător și un deficit de cont curent extrem de mare).
Având beneficiul analizei retrospective și știind ce s-a întâmplat în 1997 în economia mondială (criza financiară din Asia de Sud-Est), înțelegem mai bine semnificația unora dintre măsurile de reformă adoptate în 1998. Guvernul (Ciubuc II) din perioada respectivă a elaborat un program anti-criză, care putea fi numit un pachet de măsuri importante de natură să conducă la ameliorarea situației și în primul rând în domeniul gestionării finanțelor publice, datoriilor de stat externe și interne, acumulării veniturilor la buget. Aceste măsuri au permis, de altfel, Băncii Naționale să-și consolideze rezervele valutare la un nivel care a ajutat-o să evite o mare criză în 1999. Pe de lată parte, este de arătat că măsurile adoptate în acel an au avut costuri majore și au condus la un declin al economiei. Este indiscutabil că programul economic ar fi putut mai bine construit astfel încât costurile ajustării să fi fost mai mici. Aceste costuri s-au reflectat puternic în veniturile populației (peste 70% din cetățeni trăiesc sub pragul sărăciei) și explică, în bună măsură, rezultatele alegerilor din 2001.
Republica Moldova a trecut printr-un moment foarte dificil în 1999 și 2002, când plăți externe mari au venit la scadență, ceea ce a făcut pe mulți analiști să considere că țara nu poate evita încetarea de plăți (incapacitate de plată). Atunci s-a produs o scădere a rating-ului țării, a riscului de țară (sovereign risk) de la (BB-), ce fusese acordat în a doua jumătate a anului 1997 la (DD) în 2002. Moldova nu a reușit să depășească situația creată în sectorul extern prin aplicarea unor ajustări (fiscale și de balanță de plăți echilibrate) similare ca amploare efortului făcut de unele state din Europa Centrală (Ungaria, Cehia), în 1997, prin programul Bokros.
Anul 2000 a evidențiat semne de relansare ușoară a economiei pe fondul scăderii inflației (de fapt, primele semne ale stopării declinului economic au apărut în ultimul trimestru al anului 1999). Astfel, PIB a crescut cu 1,6%. Actualul Guvern beneficiază de marele avantaj de a se afla pe valul relansării economice. Cifrele economice atestă o accelerare a relansării economice: PIB a fost estimat a crește în 2001 cu 6,1%, iar în 2002 cu 7,2% (!) fiind condus în principal de producția industrială și sectorul de servicii. Inflația și-a continuat evoluția de scădere, nivelul acesteia pentru finele anului 2001 fiind de 6,3%, iar în 2002 aceasta a realizat un nivel mai mic de 5%. S-au reușit și câteva privatizări „spectaculoase” din industria vinicolă și prelucrătoare.
Există și evoluții și mai puțin bune în ceea ce privește reformele structurale – precum a se ajunge la ceea ce experții Comisiei de Bruxelles numesc o „economie de piață funcțională capabilă să facă față presiunilor concurențiale din interiorul UE”. Între evoluțiile mai puțin bune sunt creșterea importurilor și a deficitului balanței de plăți precum și cea a datoriilor inter-întreprinderi, față de buget și instituțiile financiar-bancare. Din păcate, intenția actualului Guvern de a susține relansarea economică și a ocupării forței de muncă a condus la resuscitarea unor întreprinderi ineficiente ce sunt mari consumatoare de energie și materii prime. Republica Moldova are șanse de a părăsi fatidicul ciclu avânt și prăbușire care i-a caracterizat evoluția economică în deceniul trecut. Dar, pentru a valorifica aceste șanse, țara are nevoie de continuarea reformelor structurale, ceea ce presupune disciplină financiară și structuri de guvernanță corporativă eficace, atragerea de investiții străine directe, dezvoltarea sistemului financiar și bancar.
Actuala putere preconizează pentru următorii doi ani o creștere economică de 5%, care o singularizează în peisajul țărilor în tranziție din Europa Centrală și de Răsărit. Cum poate fi această prognoză interpretată având în vedere încetinirea ritmului de activitate economică peste tot? Răspunsul trebuie căutat în ciclul de evoluție particulară a economiei moldovenești, care a intrat într-o fază de relansare după căderea prelungită din anii 1997-1999. Executivul mizează din plin și pe privatizare și atragerea de investiții străine care să mărească substanțial investițiile interne. Totuși avem rezerve față de cifra de 5%, pe care o considerăm valabilă pentru un scenariu foarte optimist. Republica Moldova trebuie să adopte măsuri de corecție pentru a reduce deficitul balanței de plăți și de cont curent, precum și întărirea disciplinei financiare. Toate acestea înseamnă măsuri restrictive care pe fondul condițiilor din ce în ce mai puțin favorabile din economie fac probabilă o dinamică a PIB în 2003-2004 mai redusă decât cea din 2002. nu trebuie însă subestimate de către guvernul actual și de către cele care vor veni problemele structurale cu care se confruntă economia moldovenească și care derivă din stări precum:
peste 50% din populație locuiește și lucrează în mediul rural, în timp ce contribuția agriculturii la crearea PIB este mai mică de 30%;
numărul ridicat al cetățenilor care trăiesc sub pragul sărăciei (peste 60%);
bugetul public sărac, care finanțează insuficient învățământul și sănătatea – mai puțin de 3% din PIB fiecare – sub nivelurile din Europa Centrală și de Răsărit;
infrastructura precară, în special în ceea ce privește drumurile rutiere;
nevoia de a reforma sistemul public de pensii, care împovăra serios bugetul statului în anii viitori;
costurile foarte mari implicate de restructurarea sistemului de producție și distribuție a energiei;
și, nu în cele din urmă, corupția endemică (locală).
Problemele structurale evocate mai sus subliniază și mai mult nevoia acută ca Republica Moldova să înregistreze creșterea economică. Dar, pentru ca aceasta să fie durabilă, este nevoie de continuarea reformelor structurale (inclusiv privatizarea), aducerea inflației la un nivel rezonabil, de investiții străine directe care să suplimenteze pe cele interne. UE are un rol excepțional pentru Republica Moldova, prin asistență tehnică și financiară, prin deschiderea unui drum al progresului care poate întreține speranțele unei populații, parțial dezamăgită de rezultatele de rezultatele tranziției.
Pentru a înțelege mai bine nevoia de coerență a politicilor economice de integrare europeană, pare utilă în acest context identificarea legăturilor cheie. Acestea pot fi grupate în mod schematic în cinci blocuri constructive reprezentând principalele politici macroeconomice și structurale. Liberalizare, stabilizare, reforma sectorului financiar, mecanismele de ieșire și intrare a întreprinderilor pe piață. Interacțiunile politice pozitive sau negative sunt în legătură cu aceste domenii ale reformei. Mesajul principal este unul de sinergie a politicilor: majoritatea câștigurilor din procesul de reformă provin de fapt din interacțiunile politice care se susțin reciproc, mai degrabă decât din continuarea reformei într-un singur domeniu.
În momentul ce cadrul macroeconomic s-a îmbunătățit, este dificilă realizarea de progres rapid în toate domeniile. Din acest punct de vedere, o abordare cuprinzătoare a politicilor poate contribui la continuarea celor mai relevante reforme. Prezenta evaluare se focalizează pe interdependențele politicilor primordiale pe care guvernul ar trebui să le aibă în vedere, în mod special în proiectarea și implementarea noii legislații. Într-adevăr, legile sunt importante, dar la fel este și aplicarea corespunzătoare a acestora. Republica Moldova a suferit mult din cauza implicării statului în activitatea economică și este timpul pentru a face economia să avanseze către o mai puternică ajustare pe baza pieței. De remarcat, că restructurarea economică ar trebui să se producă pe cât posibil prin mecanisme de piață transparente. Aceasta necesită o angajare politică clară din partea autorităților guvernamentale și implementarea la timp a acesteia, deoarece orice alunecare ar compromite declarațiile acestora privind procesul de integrare europeană.
Crearea Comisiei Naționale pentru Integrarea Europeană este doar primul pas în procesul de europenizare al sistemului politic și economic național. Negocierea și adoptarea celor 31 de capitole ale acquis-ului comunitar (setului de reglementări ale UE) este numai foarte parțial o operațiune tehnică – de transpunere în legislația moldovenească a normelor Uniunii. În sens profund, asimilarea acquis-ului privește funcționarea reală a politicilor economice și instituțiilor interne. Iar această funcționare nu poate fi decretată. Nu întâmplător Comisia UE accentuează problema reformei administrație publice și justiției, lupta contra corupției instituționalizate. Reformele cerute de integrarea în UE sunt mult mai complexe decât ceea ce presupune o realizare a economiei de piață convenționale și a democrației liberale. Aceasta, deoarece în cazul Republicii Moldova există o mare problemă de decalaj economic, care nu poate fi soluționată într-un timp record (UE este un club de țări prospere, în pofida discrepanțelor dintre ele); criteriile de convergență de la Maastricht privind nivelul ratei inflației, al dobânzilor, de variație a cursului de schimb și deficitului bugetar nu sunt ușor de îndeplinit și pot constrânge potențialul de creștere economică; sunt cerute adoptări instituționale care, altminteri (dacă nu am urmări aderarea la UE), nu ar fi imperative; se reduce în mod considerabil gradul de autonomie a politicii economice, inclusiv în perioada de pre-aderare. Cu alte cuvinte, metamorfoza economiei așa cum este prefigurată de acquis și a unei foi de parcurs (un road map) pe care ar trebui s-o obțină Moldova în procesul negocierilor de aderare, alături de avantaje, reclamă și costuri ale reformelor, care nu sunt limpede ilustrate, nefiind totodată ușor cuantificabile. Aici intervine și „economia politică” a extinderii; dacă extinderea din 2004 pare a fi o certitudine, viitorul are multe necunoscute.
Doar avantajele ar depăși net costurile. Dialogul de aderare poate impune o disciplină și consecvență reformelor, de care are nevoie Republica Moldova; legătura cu UE, din acest punct de vedere, are un conținut mult mai bogat decât cea cu organismele financiare internaționale. Uniunea Europeană poate oferi „marele impuls” de care are nevoie Republica Moldova în încercarea de modernizare profundă. UE asistă cu fonduri nerambursabile substanțiale, care pot ajunge până la 2,5-3% din PIB al Uniunii (peste un miliard de EURO) în 2007, dacă vom dovedi capacitate de absorbție. În fine, într-o lume supusă tot mai multor incertitudini și pericole, Uniunea Europeană are valențe de „adăpost” economic (și nu numai).
Din cele amintite mai sus se pot desprinde unele teze de politică economică privind dialogul cu UE și interpretarea foii de parcurs. Aceasta din urmă oferă repere clare cu direcții de acțiune, dar nu poate fi un program efectiv de guvernare. La marile probleme și dileme cu care se confruntă societatea moldovenească răspunsurile trebuie date acasă (ar fi util să înțelegem că, cât de mult am dori noi, UE tot nu ne-ar lua ca „protectorat”). Dialogul cu UE implică negociere; nu totul e prestabilit (ca precondiții). Spațiul UE are o anumită varietate instituțională și de politici (de pildă, în domeniul fiscal), care oferă posibilități de alegere și optimizare, chiar sub constrângerile dure ale acquis-ului. Alegerile de politică economică trebuie să urmărească ținte principale (creștere economică durabilă, inflație mică etc.), privind cu realism compromisuri inevitabile: politica trebuie să fie pragmatică, neprizoniera unor clișee și grupuri de interese. Atenția trebuie concentrată pe probleme reale și se cuvine a evita gesturi de „impresie artistică”, care implică riscuri mari: de pildă, deschiderea prematură a contului de capital sau liberalizarea pieței energiei fără măsuri adecvate de reglementare care să protejeze consumatorii industriali și casnici. Soarta industriei naționale depinde de modul de inserare în rețelele industriale europene. Agricultura va crea probleme dacă forța de muncă eliberată din acest sector nu va fi absorbită de alte ocupații. Alături de aceasta nu trebuie să ne preocupăm de o politică agricolă propriu-zisă, fără a avea o politică rurală adecvată, scopul strategic al căreia ar fi reducerea numărului de persoane direct angajate în agricultură prin dezvoltarea industriei rurale și a sectorului serviciilor în mediul rural. O mai bună colectare a veniturilor bugetare ar permite creșterea producției de bunuri publice (învățământ, sănătate, infrastructură) ce sunt esențiale pentru creșterea economică. Este vital să utilizăm cât mai bine fondurile nerambursabile primite; două aspecte apar aici: selecția proiectelor (care să aibă o eficiență economică și socială înaltă) și folosirea banilor corect procedural. De această utilizare depinde dezvoltarea instituțională și coeziunea socială, lucrări de infrastructură, în agricultură etc.
Trebuie urmărite cu perspicacitate mediul internațional și ansamblul proceselor complexe din interiorul Uniunii Europene. Inițierea negocierilor de aderare a Republicii Moldova vor fi probabil influențate și de procesul extinderii după 2004, iar aderarea Moldovei la Uniune nu este numai treaba autorităților guvernamentale; ea presupune o stare de spirit pozitivă, o mobilizare cât mai generală în societate, o monitorizare a activității responsabililor publici de către cetățeni și media. În același timp, aderarea presupune și menținerea interesului Uniunii pentru extindere după 2004.
În prezent economia Republicii Moldova este închistată într-un cerc vicios. Pe de o parte volumul mic al investițiilor (datorită lipsei de performanță a creditului pentru investiții cât și a intrărilor reduse de capital străin) cât și declinul economic cumulat în ultimii zece ani îngreunează restructurarea producției și a reorientării exporturilor, descurajează investițiile publice și private. Pe de altă parte creșterea durabilă a economiei este subminată de datoria publică externă și internă în creștere (peste 2,2 miliarde de dolari) cât și de balanța comercială și de plăți externe dezechilibrată combinată cu imposibilitatea utilizării resurselor (materiale, financiare, umane) pentru restaurarea economiei în ansamblu.
Pentru a înregistra o creștere economică veritabilă este necesară acțiunea concomitentă a mai multor pârghii economice: rate ale dobânzii reale scăzute, un curs de schimb valutar competitiv și relativ stabil, intrări masive de capital străin pe fondul unui rating ridicat (riscul de țară scăzut), toate aceste corelate pe marginea unor deficite bugetare și cvasi-fiscale reduse.
Politica economică promovată de guvernul actual trebuie să fie orientată spre creștere și dezvoltare economică durabilă și reformă structurală profundă, care se află la polul opus politicii economice „populiste”.
Relansarea economică începută în cursul anului 2000, care se află în curs, e necesar să fie dublată și susținută de creșterea substanțială a formării brute de capital și de orientarea agenților economici spre alocarea unui procent tot mai mare din venituri spre investiții și nu spre economisire (cum au fost caracterizați ultimii ani) ponderea investițiilor brute ar trebui să o reprezinte investițiile publice în infrastructură și telecomunicații moderne. Creșterea economică durabilă s-ar putea realiza printr-un export eficace (similar țărilor candidate la aderare) alcătuit din bunuri și servicii calitativ superioare cu valoare adăugată ridicată. Acest deziderat se poate obține practic prin realizarea unor investiții interne atât private cât și guvernamentale, bine fundamentate din punct de vedere tehnic, comercial și economic. Or acest gen de investiții poate fi conceput prin reducerea ratei reale a dobânzii. Un efect imediat al reducerii ratelor dobânzii ar fi diminuarea semnificativă a serviciului datoriei publice și implicit o reducere a deficitului bugetar. Diminuarea serviciului datoriei publice ar genera o schimbare majoră a politicii bugetare, în direcția alocării unei părți tot mai importante din veniturile publice pentru majorarea cheltuielilor de capital de genul investițiilor în infrastructură. Într-o relație de forma cauză-efect ar avea de câștigat populația aptă de muncă dar mai ales cea ocupată, în sensul reducerii ratei șomajului, creșterii gradului de ocupare a forței de muncă și nu în ultimul rând, creșterea volumului de resurse financiare necesar asistenței sociale (în special pentru categoriile de persoane defavorizate); rezultatul acestei intercondiționări fiind ridicarea nivelului de trai și a calității vieții a întregii populații. Efectele acestor procese ar fi putea fi sursa combaterii sărăciei, a tensiunilor sociale, cât și motivația depășirilor formelor grave pe care le îmbracă criza morală din societatea moldovenească.
Măsuri și acțiuni prioritare privind creșterea economică și creșterea investițiilor profitabile în sectorul real al economiei:
► stimularea intereselor economice ale contribuabilului prin introducerea impozitării diferențiate (poate fi ușor de demonstrat că chiar dacă impozitul corporativ și cel pe venitul persoanelor fizice ar fi reduse cu 10%, iar taxa pe valoare adăugată – cu 5%, bugetul de stat nu ar avea de suferit); experiența Ungariei unde impozitul corporativ este de 18% comparativ cu 27% în Moldova;
► stabilirea prin lege a unor trepte de impozitare a profitului care să fie motivate, diferențiate în funcție de domeniul de activitate;
► scutirea agenților economici de la plata impozitului pe profit pentru profitul reinvestit în Republica Moldova (spre exemplu în Estonia profitul reinvestit nici nu este supus impozitării);
► scutirea de la plata impozitului pe profit pe perioade între 3 și 5 ani (precum se practică în România, Bulgaria, Slovenia, etc.) pentru agenții economici care investesc și reinvestesc în economia țării și creează noi locuri de muncă;
► stabilirea unor trepte diferențiale la taxa pe valoare adăugată (TVA) în funcție de categoria de bunuri sau servicii, precum și în raport de numărul de utilizatori și de locul de fabricație al acestor bunuri;
► utilizarea deficitului bugetar ca sursă de finanțare a creșterii economice prin atragerea resurselor financiare de la populație și de la agenții economici;
► elaborarea unei politici fiscale mobile și civilizate, având în vedere atât interesele comunității economice active, cât și a bugetului de stat care ar prevedea: o diminuare pronunțată a impozitului pe venit pentru persoanele fizice de până la 10% și crearea unui nivel unic de impozitare pentru toți contribuabilii din această categorie; eliminarea impozitului pentru nerezidenți; crearea unor condiții prioritare pentru producătorii de mărfuri și servicii autohtoni;
► stimularea investirii de către persoane fizice sau juridice prin investiții directe în economia națională, prin achiziționarea de titluri de valoare sau participarea la crearea unor fonduri de investiții;
► reducerea substanțială a unor categorii de taxe de import-export și impozite pe care agenții economici sunt obligați să le plătească și care la afectează competitivitatea în raport cu concurența europeană.
3.3 Sectoare câștigătoare și perdante: avantaje comparative ale integrării europene
Odată cu integrarea piețelor, întreprinderile vor trebui să facă față competiție tot mai puternice de pe piața bunurilor. Drept urmare, vor trebui să elimine forța de muncă excesivă pentru a-și îmbunătăți productivitatea. Forța de muncă este condiționată spre a-și găsi noi locuri de muncă în alte firme, sectoare de activitate sau chiar să-și schimbe radical ocupația. Asupra acestui efect al integrării se concentrează secțiunea de față. În funcție de mobilitatea forței de muncă și rapiditatea adaptării acesteia, costul integrării suportat poate fi mai mare sau mai mic. O realocare rapidă a resurselor va trebui însoțită de o realocare asemănătoare a forței de muncă, pentru că oamenii vor fi nevoiți să se îndrepte spre acele sectoare care creează noi locuri de muncă. În principiu, progresul este benefic pentru întreaga economie, dar pe moment vor fi oameni care pierd și care câștigă. Logica ne spune că perdanți vor fi aceia care sunt aproape de vârsta pensionării, în sectoare în declin economic, care dețin calificări specifice ce nu pot fi ușor folosite în alt domeniu, în timp ce câștigătorii vor fi cei tineri, cu calificări în sectoarele aflate în creștere.
Dacă recunoaștem că o realocare a forței de muncă este benefică și importantă, suntem de părerea că presiunea pe termen scurt asupra pieței muncii poate fi micșorată prin politici adecvate. Analiza de față constă în compararea structurii ocupaționale pe sectoarele economiilor europene.
Diferențele în structura moștenită a ocupării în țările din estul Europei comparativ cu economiile de piață avansate pot fi atribuite distorsiunilor economiei planificate, reflectând preponderența producției materiale, tehnologii învechite, prețurilor relative ale factorilor de producție neadecvate realității și utilizării extensive a resurselor umane. Dacă înlăturăm aceste trăsături, structura ocupării în țările din centru și estul Europei trebuie să fie asemănătoare cu cea a țărilor din Europa Occidentală.
Dorim să accentuăm faptul că nu considerăm că țările din centrul și estul Europei vor trebui să aibă o structură economică identică cu cea a UE, pentru că există diferențe chiar și între economiile de piață, însă pe o perioadă suficient de lungă aceste țări vor îndeplini convergența către structura UE. Cât de repede sau cât de încet se va întâmpla acest lucru depinde de o varietate de factori, între care rapiditatea reformelor în țările în tranziție, printre care se numără și Republica Moldova, și dorința UE de admite aceste țări.
În tabelul ce urmează, utilizând datele OCDE care permit comparații între sectoarele economiei definite în sens larg, am evidențiat structura ocupării din unele țări din Europa Centrală și de Est, precum și cea a Republica Moldova recurgând la unele aspecte comparative cu a țările OCDE. Tabelul ne ilustrează în primul rând dimensiunile problemei. În comparație cu economiile de piață, există un evident exces de muncă în agricultură și industria prelucrătoare în toate țările. Serviciile sunt de asemenea peste tot insuficient dezvoltate, mai ales cele financiare (bancare sau de asigurări) și comerciale, ca și serviciile în slujba comunității (sănătate, educație, administrație publică etc.) construcțiile și transporturile sunt cele mai adaptate unei economii de piață.
Așadar, în mod în mod cert vor apărea câștigători și perdanți ai procesului de aderare. Agricultura, a cărei producție se bazează prioritar pe ferme mici (gospodării țărănești), folosind în mod intensiv munca manuală, va trebui să facă față celei mai mari remanieri de forță de muncă, deci o bună parte din costul procesului de aderare va fi suportat de cei angajați în agricultură. Restructurările care vor urma în acest sector probabil vor fi marcate de creșterea șomajului antrenând după sine costuri psihologice și de transfer a forței de muncă.
Este necesar să menționăm în acest context că, în urma unui studiu realizat de Banca Mondială în mediul rural, este că reforma în agricultură trebuie să înceapă cu felul de a trăi și a gândi al celor peste 2 milioane de locuitori ai satelor care reprezintă 54% din populația Republicii Moldova. Rezultatele sondajului arată că, în proporție de 65%, veniturile unei familii din mediul rural nu ajung nici pentru strictul necesar. Doar 5% dintre agricultori și-au asigurat producția agricolă pentru cazuri de calamități naturale, iar peste 30% din ei spun că nu și-au lucrat pământul fie datorită costurilor prea mari ale lucrărilor agricole și dotarea inadecvată cu tehnică agricolă, fie că pământul e de proastă calitate sau că starea sănătății sau vârsta nu le-au permis.
Majoritatea covârșitoare a țăranilor cred că Republica Moldova nu este pregătită din punct de vedere economic pentru aderarea la Uniunea Europeană și doar 25% dintre aceștia au convingerea că, odată cu integrarea în UE, posibilitățile reale de a pune pe picioare propria fermă agricolă sau zootehnică vor crește. Cu toate acestea, dacă va avea loc un referendum, peste 60% dintre țărani ar vota pentru aderare. Aceasta arată cert că, chiar sceptici fiind față de beneficiile integrării în Uniunea Europeană (aici referindu-se la politica agricolă protecționistă a acesteia), locuitorii satelor o văd ca pe o posibilă cale, ca pe un drum care li se arată, după ce mai mult de un deceniu de tranziție au fost lăsați în uitare.
Deci, dacă revenim la analiza noastră, am putea spune că acest sector al economiei poate fi calificat drept perdant al procesului de integrare europeană, acordându-i prioritate în acest context aspectului de utilizare a forței de muncă.
Pentru comparație, am împărțit țările din Europa Occidentală (membre ale UE) într-u grup nordic (Danemarca, Germania, Olanda și Marea Britanie) și unul sudic (Grecia, Italia, Portugalia și Spania), pentru a ține seama de diferențele considerabile ale nivelului ocupării în agricultură (media pentru Nord este de 3,0%, în timp ce pentru Sud este de aproximativ de 10%). O parte din aceste diferențe pot fi atribuite unor trăsături caracteristice regiunilor (clima, densitatea populației), iar o altă parte considerentelor istorice și instituționale. Este ușor de observat că în comparație cu Europa de Nord, dezechilibrul este mai ales în sectorul agricol – media țărilor din Est este de peste 25%, față de 4% în Nordul Europei. Considerând că apropierile sunt semnificative, vom lua țările din Nord ca bază de comparație pentru Cehia, Slovacia, Ungaria și Polonia și, respectiv, țările din Sud pentru Bulgaria, România și chiar Republica Moldova.
Este evident din tabel că dezechilibrele structurale diferă de la o țară la alta. Pentru a lua în considerare această asimetrie, în ultimul rând din tabel a-m calculat un „indice al restructurării” care măsoară ce procent din forța de muncă a fiecărei țări ar trebui „dislocat” pentru a se atinge aceiași structură a ocupării ca în țările vestice. Cu cât mai mare este indicele, cu atât mai mare este distorsiunea și respectiv costurile de ajustare și restructurare.
Comparativ cu structura ocupării în țările din Sud, restructurarea necesară în Republica Moldova are un indice de 36,2 din forța de muncă și este, de exemplu, de peste două ori mai mare decât în Polonia (14,9). Cu alte cuvinte, pentru a atinge structura ocupării din Europa de Sud, în Republica Moldova, 36,2% din populația ocupată trebuie să-și schimbe sectorul de activitate, ocupația și calificarea. În Ungaria, numai 13,4% din angajați trebuiau să facă acest lucru în 1999. Discrepanța este și mai mare dacă facem comparația cu Europa de Nord (43,8%), în mare parte datorându-se nivelului ocupării în agricultură și, în mai mică măsură, industria prelucrătoare.
De aceea, comparată cu celelalte țări, Republica Moldova este cea mai departe de atinge o structură ocupațională similară celei din UE. Pentru a le ajunge din urmă este necesară o viteză mai mare a ajustărilor structurale. Aceasta sugerează că, pe parcursul unei eventuale aderări, Republica Moldova va avea populația cea mai afectată, având nevoie de o mare flexibilitate pentru a se adapta noilor condiții de pe piața muncii. Aceste costuri trebuie diminuate prin politici care să flexibilizeze piața muncii și să reducă costul noilor locuri de muncă. Migrația netă poate de asemenea contribui la creșterea flexibilității pieței muncii, deși rămâne de cercetat perdanții sunt aceia care migrează sau nu.
Situația după un deceniu de tranziție nu este foarte strălucită. În loc să scadă, nivelul ocupării în agricultură a crescut. Viteza suprimării locurilor de muncă în industria prelucrătoare nu a fost egalată cu cea a creării de noi locuri de muncă, lăsând o mare parte din oameni fără alte mijloace de existență în afara muncii din agricultură. Acești angajați, după cum a mai specificat și anterior, sunt perdanții integrării.
Lipsa aparentă de progres în restructurarea acestui sector în ciuda pierderilor substanțiale de locuri de muncă reflectă câteva fenomene. Mai întâi de toate este problema „țintelor mișcătoare” – economiile de piață se află chiar ele într-un proces de restructurare și deci economiile în tranziție au nevoie de un ritm chiar mai rapid al realocării forței de muncă pentru a preîntâmpina rămânerea în urmă. Schimbările în structura ocupării forței de muncă în economiile de piață le îndepărtează pe acestea de economiile în tranziție. Dacă vom calcula diferența între structura ocupațională între economiile în tranziție în anul 1999 și economiile de piață în anul 1990, toate economiile în tranziție din Europa Centrală au înregistrat progrese, mai ales Cehia și Slovacia.
În cazul Republicii Moldova, creșterea distanței față de Europa Occidentală poate fi în mare parte atribuită creșterii ocupării în agricultură, de la 32,9% în 1990 la 44% în 1999. Numărul angajaților în serviciile publice a scăzut de asemenea de la 18,5 în 1990 la 13,5% în 1999, de departe cel mai scăzut nivel din Europa de Est, lucru pe care îl punem pe seama reducerii cheltuielilor bugetare în educație, sănătate, știință, etc. În afară de aceasta scade ponderea populație ocupate în sectorul industrial. Dacă în 1990 în ramurile acestui sector activau ceva mai mult de 22% din populația activă, în 1999 ponderea acesteia era de numai 15%, și aceasta luată împreună cu ramura construcțiilor. Această diminuare continuă și în prezent, deoarece forța de muncă este disponibilizată o dată cu restructurarea unor întreprinderi industriale de stat. Altfel spus, în sectoarele industriale în declin, preponderent în industria prelucrătoare, dar și în construcții și transporturi, unul din trei angajați și-au pierdut locul de muncă până în 2001.
Al doilea motiv prin care am explica adaptarea lentă spre criteriile europene este rolul specific al agriculturii ca „angajator de ultimă instanță”. În unele țări, mai ales în acelea în care nivelul inițial al ocupării în agricultură a fost ridicat, pierderea locului de muncă în sectoarele industriale a însemnat o întoarcere pe scară largă la agricultură. Destrămarea URSS și pierderea relațiilor cu republicile din fosta metropolă care furnizau materie primă pentru activitatea sectorului industrial din Republica Moldova, a făcut ca o bună parte din personalul angajat în diverse ramuri al acestui sector să fie disponibilizați, generând astfel așa numita migrație inversă de la urban la rural, tipică în perioade de criză.
Un sector agricol care deține o pondere mare în totalul ocupării sugerează existența unui sistem pe două niveluri. Agricultura de subzistență, reprezentată prin ferme mici, cu productivitate scăzută și care antrenează un număr mare de oameni coexistă cu fermele mari, proprietate încă de stat, nerestructurate și nerentabile în același timp. Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem în acest caz este dacă aceste ferme (mici gospodării țărănești) private pot supravețui sau nu – cu implicațiile economice și sociale care decurg de aici – în mediul competitiv care este UE sau CEFTA, unde agricultura și exportul de produse agricole sunt subvenționate prin politica agricolă (în cazul Uniunii Europene, România, spre exemplu a beneficiat de un ajutor de 300 milioane Euro prin intermediul programului SAPARD (Program special de Pre-Aderare pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală), pentru finanțarea unor proiecte de dezvoltare în zonele rurale), fie de către guverne (CEFTA). Ilustrativ este în acest caz exemplul Poloniei, țară care a moștenit un extins sector agricol (27% din totalul ocupării în 1990) unde ocuparea în agricultură a scăzut cu aproape un milion și jumătate de persoane între 1990 și 1999, constituind în jur de 20%. În Republica Moldova, 54% din populație locuiește în mediul rural, în timp ce agricultura produce ceva mai mult de 1/5 din PIB (22%), și contribuie cu mai puțin de 35% la totalul exporturilor .
În al treilea rând, și cel mai important, o parte semnificativă a schimbării structurii ocupaționale care s-a petrecut nu s-a datorat realocării forței de muncă între sectoare, ci a reflectat pur și simplu incidența recesiunii și a șocurilor sectoriale. În Republica Moldova, spre exemplu, ponderea ocupării în sectorul utilităților publice precum electricitatea sau distribuția către populație a gazelor naturale a crescut. În același timp, ponderea ocupării în industria prelucrătoare a scăzut puternic, în principal datorită unor ramuri precum textilele și îmbrăcămintea. Ce s-a întâmplat după 1996 a fost o creștere rapidă a ponderii ocupării forței de muncă în această ramură în totalul ocupării drept urmare a unor investiții capitale din Germania și Italia, aducând o creștere a costului unitar al forței de muncă și o creștere a avantajului competitiv. O creștere semnificativă a ocupării a avut loc în comerț, apoi într-o oarecare măsură în sectorul utilităților publice (private sau în proprietatea statului) și în sectorul financiar.
Date suplimentare referitoare la natura asimetrică a șocurilor suferite de țările din Europa Centrală și de Est arată schimbări importante în nivelul ocupării pe sectoare în cifre absolute, în perioada 1990-1999. În perioada analizată, rata netă a suprimării locurilor de muncă (job distruction) în sectoarele care au redus forța de muncă a fost de la 28% din nivelul inițial al ocupării în Polonia la 17,1% în Cehia. În același timp, rata netă a creării locurilor de muncă a fost de 8,2% în Polonia, până la 0,6% în Bulgaria și 0,3% în Republica Moldova. Există în mod clar o relație inversă între suprimarea și crearea de locuri de muncă, care depinde de rolul diverselor șocuri asupra realocării sectoriale a forței de muncă. Este probabil că, în cele mai multe cazuri chiar acolo unde ponderea ocupării într-un sector a crescut, nivelul absolut al ocupării a scăzut. Asemenea schimbări care au avut loc între 1990 și 1999 ar putea să fi fost rezultatul diferenței între rata suprimării și rata creării de noi locuri de muncă, fără a avea o mobilitate a forței de muncă între sectoare. Pe de o parte, fenomenul suprimării de locuri de muncă poate veni în contradicție cu creșterea rapidă a unor țări din Europa Centrală și de Est, precum Ungaria sau Polonia, pe de altă parte putem spune că aceasta este o condiție necesară pentru dezvoltarea economiei pe baze noi, creând noi locuri de muncă și având o productivitate ridicată.
Problema perdanților (forței de muncă) este că sunt potențiali perdanți, mulți dintre ei fiind angajați în sectoare care încă trebuie restructurate. O parte din ei înțeleg acest lucru și este deja un deceniu de când sunt în „postură” de perdanți, dar niciodată acest lucru nu a fost declarat oficial. Această amenințare a pierderii locurilor de muncă nu numai că le-a afectat productivitatea muncii ci și a amânat procesul de reprofilare (conversie) profesională generând în cele din urmă așa numitul fenomen de “concediu forțat”. Statisticile locale arată în continuare o întârziere a restructurării, cu o rată a șomajului de cca 10%, însă potrivit datelor Băncii Mondiale nivelul acesteia în Moldova e de aproape 20%.
Cealaltă parte a salariaților, ca și întreprinzătorii privați sunt tentați să-și evalueze poziția de câștigător sau perdant numai pe termen scurt. În cea categorie, spre exemplu, putem să încadrăm o femeie care locuiește într-un orășel sărac din Moldova, angajată al o fabrică de textile (sau a industriei alimentare) cu un salariu lunar de 50 dolari? Ea s-ar putea considera câștigătoare în principiu. La urma urmelor are un loc de muncă, are un venit care nu este neglijabil (în esență este venitul mediu pe economie) într-o localitate cu nivel de trai scăzut. Chiar și angajatorul (patronul) o poate considera o câștigătoare, în fond, a fost aleasă dintre mai mulți oameni care-și doreau un loc de muncă.
De la bun început, politica ocupării în economiile în tranziție a avut la bază recunoașterea nevoii unei plasări a forței de muncă între sectoare. Era de presupus că această restructurare va conduce la un șomaj ridicat, deoarece pierderile de locuri de muncă în sectoarele în declin erau mai mari decât crearea de noi locuri de muncă în sectoarele în creștere și existau obstacole în calea mobiltății forței de muncă. În acest cadru elementele cheie ale politicii ocupării trebuiau să fie:
încurajarea mobilității și flexibilității forței de muncă;
asigurarea unor compensații și suport de siguranță socială pentru aceia care și-au pierdut locul de muncă în sectoarele de stat și sunt în căutarea altuia în sectorul privat;
încurajarea ieșirii din forța de muncă prin pensionarea timpurie și asigurarea unei pensii decente.
Privind mai atent la natura șomajului în Moldova și în celelalte țări în tranziție, este notabil că deși durata ajutoarelor de șomaj este limitată, mulți oameni au mijloace de subzistență pentru o lungă perioadă de șomaj. De exemplu în Bulgaria, numai 24% din cei declarați șomeri în 1998 de către Oficiul Forței de Muncă primeau ajutor de șomaj, în timp ce 500 mii de oameni (peste 15% din forța de muncă) se declarau șomeri fără nici o sursă de venit.
În mod limpede, este posibil ca mulți dintre cei care sunt înregistrați sau se declară șomeri să fie angrenați în economia informală, dat fiind că unele țări din Est au un sector agricol extins și o economie subterană și mai extinsă. Există o preocupare majoră în țările din Europa Centrală și de Est (ECE) în legătură cu abuzarea de sistemul ajutoarelor de șomaj, deși există puține date în acest sens, în Polonia, un sondaj arată că 46% dintre șomeri au o activitate, chiar dacă cel mai adesea temporară. Șomajul este pus astfel în legătură cu creșterea sectorului informal (necuprins în statistici și neplătitor de taxe).
Țările în tranziție, inclusiv Republica Moldova, au în general ajutoare de șomaj, deși acestea se oferă în număr și pe timp limitat, existând în același timp și impozite mari pe salarii, toate acestea la un loc creând un puternic stimul pentru evaziune. Acest lucru sugerează un nou rol pentru o politică activă pe piața muncii: condiționarea plății ajutoarelor de șomaj de un serviciu temporar – precum se practică în Marea Britanie – ar aduce angajatorii în sectorul real al economiei. Evaluările legate de piața muncii au fost în general nefavorabile, atât în țările ECE, cât și în OCDE. Pentru cele din urmă se aduce la lumină faptul că aceste politici reușesc doar să înlăture impedimentele în calea mobilității forței de muncă între locuri de muncă similare, în timp ce în țările din ECE există o lipsă acută de locuri de muncă. Aceste evaluări au fost făcute mai curând în legătură cu perspectivele participanților de a-și găsi un loc de muncă decât cu mărimea economiei subterane. O trecere graduală la modelul suedez de politică a pieței muncii, adică oferirea unor servicii temporare sau cursuri de recalificare după șase luni de șomaj sau celor sub 25 de ani, drept condiție pentru a mai primi ajutor de șomaj, ar putea avea un rol important în menținerea ocupării în economia reală și limitarea creșterii economiei subterane.
Dacă politicile care au ca scop reducerea șomajului (prin recalificare, lucru în serviciul comunității etc.) s-au dovedit că au un impact limitat și nu reușesc să stimuleze crearea de locuri de muncă, atât în țările ECE, cât și din OCDE, atunci ce mai poate fi de făcut? Atâta timp cât problemele Europei Centrale și de est sunt structurale și adaptaționale, generate de dispariția cadrului instituțional cu care angajatorii și salariații erau obișnuiți de multă vreme (cel din sistemul de comandă) participanții de pe piața muncii le este dificil să se adapteze la noul climat instituțional în care vor trebui să supravețuiască, cel al pieței libere.
Așadar, guvernul și piața deopotrivă trebuie să remedieze aceste deficiențe structurale. Iar acolo unde mecanismele pieței nu reușesc să ofere condițiile necesare pentru ca ajustările să aibă loc, este de datoria guvernului să intervină. Nu suntem adepții unei politici guvernamentale intervenționiste, care să suprime mecanismele de piață, ci a selectivității și complementarității, rolul autorităților fiind acela de a stimula creșterea sectoarelor economice cu potențial pentru a le înlocui pe cele în declin, oferind perdanților – actuali sau potențiali – șansa de a se integra în echipa câștigătorilor.
Vorbind despre sectoare perdante, nu înseamnă că Republica Moldova ar trebui neapărat să le abandoneze ca fiind ineficiente. Când spunem că un sector este câștigător, nu putem fi convinși că acesta își va păstra poziția necondiționat. În ambele cazuri, ca și în multe altele, fiind identificate ca având potențial de perdant sau de câștigător, este nevoie de o politică economică activă care să aibă drept obiectiv strategic scăparea din capcana subdezvoltării și îndreptarea către produse cu valoare adăugată ridicată. Republica Moldova pare să păstreze o structură învechită de producție care, în legătură cu ratele scăzute de economisire sau investire ale economiei, demonstrează nu numai puținele eforturi depuse pentru schimbare, dar și capacitatea slabă a economiei de a trece prin asemenea schimbări. Așadar, este nevoie de o politică publică pentru a stimula economisirea și investirea, ca și sectoarele cu valoare adăugată ridicată.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Perspectiva Aderarii Republicii Moldova LA Uniunea Europeana Avantaje Si Dezavantaje (ID: 122850)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.