Personalitatea Si Anxietateadocx

=== Personalitatea si anxietatea ===

CUPRINS

INTRODUCERE

PARTEA I. CONTINUTUL TEORETIC

CAPITOLUL 1. PERSONALITATEA

DEFINIREA PERONALITATII

PERSONALITATEA IN PERSPECTIVA LUI CARL GUSTAV JUNG

RELATIA INTRAVERSIUNE – EXTRAVERSIUE

MODELUL EXPLICATIV AL LUI EYSENK

FACTORII DE PERSONALITATE AI LUI EYSENK

CAPITOLUL 2 – ANXIETATEA

2.1. DEFINIREA CONCEPTULUI DE ANXIETATE

2.2. EXPRIMAREA EMOTIILOR

CAPITOLUL I. PERSONALITATEA

Definirea personalității

De-a lungul timpului s-au dat foarte multe definiții noțiunii de personalitate, încât o încercare de a le prezenta doar pe cele mai cunoscute sau, și mai mult, de a le clasifica pe toate ar depăși cu mult obiectivul acestei lucrări.

Personalitatea umană poate fi studiată prin intermediul mai multor perspective cum ar fi: perspectiva atomistă, perspectiva structurală, perspectiva psihosocială, perspectiva sistemico – psihosocială.

Studiile au arătat faptul ca nucleul personalității este Eul. Astfel problematica personalității urmărește traseul Eului din copilărie spre maturitate. Astfel, conform lui Zlate ,,eul este un construct sintetic și personal care izvorăște din simțire, urca la reflexie și se exprimă în conduită, fiind susținut permanent afectiv – motivațional. Astfel, prin intermediul personalității individual se conceptualizează pe sine însuși, se evaluează și își anticipa comportamentul. (M. Zlate , 1997, pag 109).

Conform acestor teorii ,,conștiința este infrastructura eului, în timp ce eul este suprastructura conștiinței, eul își trage seva din conștiința, dar odată apărut ridica conștiința la un nivel superior de vivacitate și adaptabilitate” (M. Popa, 2006 pag 72).

Deoarece eul este nucleul personalității, cercetătorii consideră că eul influențează personalitatea și dinamica ei. Astfel, omul are personalitate atunci când apare conștiința de sine, deci când se individualizează eul.

Nuttin (1965) consideră că structura personalității este raportul dintre eu și lume. Astfel, nu putem vorbi despre personalitate fără a vorbi de eu.

O altă personalitate importantă care s-a ocupat de studiul personalității umane este Allport. Acesta considera că selful este considerat a fi o parte strict personală a vieții individului. De aceea, self-ul are un rol deosebit de important pentru conștiința omului, în personalitate și în organism. ,,Totuși nu este un nucleu constant. Uneori nucleul ia amploare și pare să comande intrgul nostrum comportament și conștiința. Uneori pare să iasă complect din scenă, lăsându-ne fără sentimental vreunui eu”. (M. Popa apud Allport, 2001, pag 73).

În viziunea lui Freud, ,,formarea eului ca proces fundamental al personalității se situează în afara inconștientului unde sunt depuse acele elemente care au stabilit un raport de respingere cu sistemul valorilor social – etice. ,,Astfel eul este o formă primară a inconștientului, în care se contopesc în jurul unei reprezentări despre eu toate elementele de respingere – refulare” (M. Popa, 2006, p.80)

În viziunea lui Jung, eul este diferit în sensul că ,,eul se plasează funcțional – activ față de conștiință deplasându-se pe traiectoria personalității ca un factor active între conștient și inconștient” (M. Popa, apud Jung, 2001, pag 74).

Cu toate acestea, I. Dafinoiu (2002), în lucrarea ”Personalitatea. Metode calitative de abordare. Observația și interviul” (2002), prezinta controversa definirii personalității: „termenii persoană și personalitate sunt atât de utilizați în limbajul cotidian, încât fiecare are sentimentul întrebuințării lor corecte în cele mai diverse situații”.

Renumitul personolog G. W. Allport definește personalitatea ca fiind ,,organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determină gândirea și comportamentul său caracteristic“ (Allport, 1991).

De asemenea, același autor consideră că personalitatea reprezintă ,,ceea ce o persoană este în mod real, indiferent de modul în care ceilalți îi percep calitățile sau de metodele prin care le studiem“. Într-o carte, devenită de acum clasică în domeniu – Structura și dezvoltarea personalității -, Allport invocă și discută peste 50 de definiții ale personalității.

Personalitatea este, în general recunoscuta ca stil de gandire, emotie si comportament caracteristic unui individ (Finance, 1997). Acesta prezintă consistența și continuitatea de sine. Cu toate că este greu de demonstrat legătura empirica dintre rușine și stima de sine, Lewis (1971) sugerează că rușinea este promovată de perturbarea linistii in copilaria timpurie, insa, în același timp, un astfel de comportament dezolează individul si care produce sentimentul de incompetență. În consecință, cele prezentate mai sus implică faptul că rușinea este posibil legata de anumite trasaturi de personalitate negative, despre sine si despre ideea individului ca este incompetent sau groaznic.

Cu toate acestea, teoreticienii au sugerat o conexiune între rușine și personalitate, desi doar câteva studii empirice ale acestei relații au fost găsite în literatură. Un studiu a arătat că rușinea este asociata negativ cu agreabilitatea, conștiinciozitatea și scorurile extraversie în inventarul NEO-cinci factori (Abe, 2004).

Zhong (2002) a arătat faptul că rușinea a jucat un rol de mediere între trăsăturile de personalitate și trasaturile de sănătate mintală, în timp ce personalitatea a avut un efect indirect asupra rușinii și un efect direct asupra sănătății mintale.

După N. Sillamy (1996) ,,personalitatea este, în esență, elementul stabil al conduitei unei persoane, modul său obișnuit de a fi, ceea ce o diferențiază de altele. Orice om este, în același timp, asemănător cu alți indivizi din grupul său cultural și diferit de ei prin caracterul unic al experiențelor trăite; singularitatea sa, fracțiunea cea mai originală a eului său constituie esențialul personalității sale“. Cândva, un psiholog sugera că ne putem face o idee despre înțelesul acestui concept, dacă examinăm cu atenție ceea ce noi intenționăm să surprindem de fiecare dată când utilizăm cuvântul „EU” (Adams, 1954).

Allport realizează în lucrarea sa din anul 1981 o clasificare a definițiilor personalității. Astfel, el a împărțit multitudinea de definiții a personalității în trei categorii după cum urmează:

definițiile prin efectul extern sau acele definiții ce caracterizează personalitatea din perspectivă sociologică. Acestea fac referire la amprenta pe care un individ o lasă asupra societății, „deprinderile și acțiunile care influențează cu succes alți oameni; răspunsuri date de alții, unui individ considerat că stimul; ce cred alții despre tine” (ibidem, p.35). Allport consideră că acestea sunt definițiile care „confundă personalitatea cu reputația; și cineva poate avea mai multe reputații” (ibidem, p. 36). O astfel de definiție a fost dată de Gray, ce descrie personalitatea ca fiind „stilul general al persoanei de interacțiune cu lumea, în special cu alți oameni” ( Gray apud Zlate, 2000, p. 240).

definiții prin structura internă ce oferă personalității statutul de entitate obiectivă, cu propria sa existență și pe de altă parte cu propria sa istorie. Însuși, definiția personalității realizată de Allport se încadrează în această categorie. În anul 1961, el definește personalitatea ca fiind „ organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psiho-fizice care determină gândirea și comportamentul său caracteristic” (Allport, 1981, p. 40).

definiții pozitiviste sau cele care văd personalitatea în termeni de operații, de comportamente, axându-se pe aspectele personalității ce pot fi cunoscute sau observate. Majoritatea behaviorsitilor sunt cei care împărtășesc acest tip de definiții.

În anul 2000, Carver și Scheier organizează în definiția lor o serie de idei despre ce înseamnă personalitatea:

• personalitatea este o organizare dinamică în interiorul individului;

• personalitatea are baze fiziologice chiar dacă este un concept psihologic;

• personalitatea își pune amprenta în modelele caracteristice unei persoane în ceea ce privește comportamentul, gândurile și sentimentele;

• personalitatea este ceea ce îl determină pe individ să aibă un anumit comportament;

• personalitatea este alcătuită din pattern-uri de răspuns consistente și permanente.

În ce privește studiul personalității, în timp s-au conturat nenumărate abordări, perspective, modele și teorii, acesta fiind un subiect controversat.

Potrivit lui Crețu (2012), acestea se împart în abordarea psihanalitică, abordarea psihometrică, abordarea fenomenologică, abordarea comportamentală a personalității și teoriile social cognitive. În cele ce urmează vom face o prezentare succintă a abordărilor psihanalitica, fenomenologica, comportamentală și a teoriilor social cognitive, pentru a înțelege modalitatea în care a fost văzută personalitatea de-a lungul timpului, iar la final vom prezenta teoria trăsăturilor asupra personalității, cea care prezintă un interes sporit în cercetarea de față.

Zlate (1987) elaborează un model sintetic – integrativ al personalității care încearcă să clarifice raporturile existente între aceste trei realități (sine, eu, personalitate)

Eul real sau personalitatea reală reprezintă totalitatea elementelor biologice, psihologice, sociale relaționate și integrate între ele ce caracterizează un individ chiar dacă acesta le cunoaște sau nu, le exteriorizează sau nu; reprezentarea de sine sau personalitatea autoevaluata reprezentând ceea ce eul crede despre sine – imaginea de sine; eul ideal sau personalitatea ideală care reprezintă ceea ce eul dorește să fie;

Eul perceput sau personalitatea percepută reprezintă modul în care eul îi percepe pe ceilalți și se modifica pe sine în raport cu imaginea celorlalți;eul proiectat sau personalitatea proiectată reprezintă modul în care eul crede că este perceput de ceilalți;

Eul manifest sau personalitatea manifestă care reprezintă eul în acțiune așa cum este reflectat de comportament.

În urma cristalizarii acestor fațete ale personalității apar următoarele tipuri:

• unitar și armonios dezvoltat caracterizat prin concordanta și coerenta fațetelor;

• instabil caracterizat prin acțiune independent și nesistematica a laturilor personalității – individual este greu acceptat și își trăiește dramatic propria existență;

• dedublat caracterizat prin mare discrepant intre esența – aparentă;

• real – imaginar, latent – manifest, accentuat caracterizat prin exacerbarea unei fațete care le subordonează sau chiar le anulează pe celelalte.

Mead (1967) afirmă că sinele se dezvolta sub presiunea relațiilor sociale și se dizolvă în social pentru a se crea pe sine și a crea astfel societatea. Verza(1995) afirma că traseul evolutiv al eului poate fi urmărit în ontogeneza, marcând cele mai importante momente la diferite vârste.

1.1. Personalitatea din perspectiva lui Carl Gustav Jung

Jung (1921) este cel care pentru prima data a afirmat ca exista diferente semnificative intre indivizii care prezinta un tip de personalitate introvert si cei care au o personalitate de tip extrovert. Lipsa stabilitatii trăsăturilor a dus la ideea că personalitatea ar putea fi mai bine descrisă prin stările de comportament nerelaționale, negeneralizabile, instincte biologice (Cattell, 1957), etc., argumentul fiind că doi indivizi pot răspunde intr-un mod total diferit chiar daca situația este identica.

Dezvoltarea teoriilor personalității, cu ajutorul trăsăturilor, se datorează metodologiilor empirice riguroase. Psihologia empirică a trecut inca de la inceput printr-o serie de puternice critici, astfel incat dezvoltarea neuroștiinței, a calculatoarelor și statisticii au arătat superioritatea acestor teorii față de cele bazate pe speculații (Costa & McCrae, 1980; Leon, Gillum, Gillum, & Gouze, 1979; McCrae & Costa, 1982).

Până la urmă s-a constatat că trăsăturile de personalitate prezinta mici deviatii de-a lungul existentei unui individ. Argumente suplimentare au venit din partea studiilor genetice, care au dat prioritate trăsăturilor în pofida mediului înconjurător (Cooper, 1998; Costa & McCrae, 1992; Loehlin, 1992; Zuckerman, 1991). Costa și Mccrae (1988).

Cei mai mulți dintre oameni nu se vor schimba apreciabil în oricare dintre dispozițiile personalității. S-a format astfel un consens în privința evaluării statistice a unor factori, care pot măsura personalitatea și s-a apelat la taxonomie pentru denumirea lor. Numărul factorilor variază de la o teorie la alta, de aceea John (1990) propune independența teoriei față de numărul trăsăturilor de personalitate.

1.3. Relatia intraversiune – Extraversiune

În cultura de astăzi, a fi sociabil este de obicei echivalat cu o functie de conducere și cu succes. A fi liniștit și rezervat nu sunt calități cautate de angajatorii zilelor noastre. Părinții de cele mai multe ori isi cer scuze pentru timiditatea copiilor. Acestia sunt îndemnați de cele mai multe ori să "iasă din cochilie" – o expresie psihologica daunatoare si care nu apreciaza diferentele de personalitate dintre indivizi. Începand cu școala primară, multe dintre cele mai importante instituții ale vieții contemporane sunt concepute pentru cei care se bucură de proiecte de grup și au un nivel ridicat de stimulare.

Deasemenea, ca adulți, multe organizații insistă ca angajații lor sa lucreze în echipe in care domina colaborarea în birouri în plan deschis și fără pereți. Oamenii care au competențe sunt foarte apreciati, și pentru a avansa în carieră, îndrăzneala promovează de fiecare data.

In timp ce psihologii preocupati de studiul personalitatii recunosc ca exista variații în comportamentul nostru, ele subliniază, de asemenea ca există dovezi pentru a susține ideea că, în afară de aceste variații, există într-adevăr este un astfel de lucru ca un tip de personalitate fixă (Papadopoulos, 1992).

Introversiunea este considerata o trăsătură de personalitate care arata lipsa exprimarii emotiilor si sentimentelor si interiorizarea acestora(Papadopoulos, 1992). Energia introverții vine din interior. La celălalt capăt al spectrului, tipul pe personalitate extrovert se defineste prin interacțiunea directă cu lumea, cum ar fi socializarea. Nu se poate afirma ca unul dintre aceste tipuri de personalitate este bun sau rau ci fiecare are anumite trasaturi care il diferentiaza de celalalt stil si ii dau originalitatea caracteristica Mai degrabă decât o trăsătură fixă, este o stare de a fi fluctuant (Senechal, 2011). Noi toți avem atat stari de interiorizare cat si stari de exteriorizare într-o oarecare măsură, dar, potrivit lui Jung (care a fondat psihologia analitică) preferăm în mod inerent una sau alta (Laney, 2002). Auto-reflecție poate ajuta individul să dezvăluie adevărata fire preferată.

Extroversia include astfel de calități conexe ca sociabilitate, asertivitatea, căldură, activitate, și prezenta unor emoții pozitive (Sénéchal, 2011). Trasaturile unei personalitati considerate a fi ideală au fost documentată în mai multe studii (Swann și Rentfrow, 2001). Oamenii guralivi sunt de obicei apreciati ca fiind mai atrăgătoari: ei au o personalitate mai atractiva, mai inteligenta și mai interesanta. În viziunea lui Swann și Rentfrow, palavragii sunt persoane văzute ca fiind mai simpatice și competențe decât difuzoarele lente. Dar, cercetările arată nu există nici o corelație între locvacitate și idei bune (Swann și Rentfrow, 2001).

Definitiile timpurii ale introversiei sau extraversiei dateaza din perioada lui Jung (1923). Acesta a teoretizat că extraversia și introversia sunt stiluri de personalitate care apar pe un continuu și la poli opuși. Mai mult decât atât, Jung credea că indivizii au avut o tendință relativa la nivel mondial, stabila și durabila spre un extravertit sau o personalitate introvertită și un stil de viață interior. În general, el a descris introversie ca fiind o orientare spre experiență interioară, luând în considerare toate lucrurile în legătură cu sine, și ca o tendință spre activitate cognitivă introspectiva.

În contrast, Jung a descris ca extraversia este o orientare spre experiența exterioară, luând în considerare toate lucrurile în raport cu lumea exterioară, și ca o tendință spre interacțiune cu mediul. În mai multe conceptualizări actuale, introvertitii au fost descrisi ca fiind preocupati de idei și emoții interioare (Cattell, 1969); având tendința de retragere sociala (Bine, 1959); timiditate și autoconcentrare (Eysenck & Eysenck, 1975). Eysenck și Eysenck (1994) descriu introvertiti ca fiind liniștiti, retrasi, introspectivi, seriosi, studiosi, rezervati, pasivi, și pesimisti.

Ei explică în continuare că introvertitii tind să aibă câțiva prieteni intimi, au un stil de viață bine structurat, planul înainte bine pus la punct, rareori își pierd cumpătul, și standardele etice de valoare. Extravertii au fost descrisi ca fiind preocupati de lumea exterioară (Cattell, 1969); în plan social (deman & Efraim, 1988) sunt deschisi, sociabili, și social agresivi (Eysenck, & Eysenck, 1975); sociabili si activi (Bienvenu, Nestadt et aI., 2001), și având un număr mare și interacțiuni interpersonale și emoții pozitive mai intense (Bienvenu, Brown, et aI., 2001). Eysenck și Eysenck (1994) descriu extravertii ca fiind impulsivi fara inhibitii, si agresivi. Ei explică în continuare că extravertii tind să aibă mai multe contacte sociale, să ia parte la activitățile de grup, se bucură de adunări sociale, au nevoie de oameni care să vorbesc și isi asuma riscuri, care acționeaza pe impulsul momentului, să fie activi, își pierd cumpătul cu ușurință, și să nu fie persoane de incredere. Eysenck și Eysenck (1969) definește extraversia și introversia ca un răspuns comportamental și atitudinal la procesele fiziologice.

Conform acestei teorii, introvertitii experimenteaza de obicei niveluri mai ridicate de excitare corticală decât extravertii. Eysenck și Eysenck sugerează că oamenii funcționeaza în mod optim, la un nivel moderat de excitare. Astfel, introvertitii caută reducerea stimularii externă întrucât extravertii caută creșterea stimularii externe ceea ce explică de ce extravertii prefera experiențele noi, pline de viață, și spontane și introvertiti prefera liniștea, structurate și experiențe organizate.

Introversiunea este corelata ca fiind o personalitate dificilă și cu un stil de viață caracteristic studenților (Henjum, 2001). S-a propus ca introversia la elevi sa fie văzută ca un model comportamental inadaptabil, mai degrabă decât ca o trăsătură normală de personalitate. Henjum (2001) sugerează că studenții introvertiti sunt presați să se conformeze unui stil de personalitate care își încetează activitatea

Henjum explică în continuare că, deși multe trasaturi pozitive au fost asociate cu o personalitate de tip introvert cum ar fi sensibilitatea, și capacitatea analitica, fiindca un introvertit nu poate fi considerat un tip de personalitate desirabil în societatea de astăzi.

El pretinde că persoanele introvertite pot fi văzute de alții ca fiind lipsite de sociabilitate, calitati prețuite în societatea noastră, și, astfel, introvertitii ar putea îndoi normalitatea lor, deoarece acestea au dificultăți in a se exterioriza, precum și o experiență de respingere subtilă de către colegi, părinți și profesori.

1.4.Modelul explicativ al lui Eysenck

Eysenck este un alt adept al teoriei personalității bazată pe trăsături și susține ideea conform căreia, diferențele de personalitate sunt cauzate de moștenirea genetică diferită. În ceea ce privește trăsăturile de personalitate Eysenck și Eysenck (1980) formulează următoarele caracteristici: trăsăturile de personalitate sunt dispoziții semi-permanente care determină diferențele dintre indivizi; în determinarea acestora, factorii ereditari au un rol important; ele pot fi identificate prin studii corelaționale (analiza factorială); atunci când interacționează influența trăsăturilor și a situațiilor se produc stările, ce sunt definite în termeni de condiții interne pasagere; atât trăsăturile cât și stările pot fi măsurate cu ajutorul chestionarelor; diferențele individuale în ceea ce privește comportamentul unei persoane pot fi explicate prin intermediul trăsăturilor și al stărilor, cât timp acestea sunt integrate într-un sistem teoretic coerent; relație dintre comportament pe de-o parte și stări și trăsături pe de alta este una indirectă, deoarece este mediată de interacțiunile dintre trăsături și stări.

În viziunea lui Eysenck (1990) personalitatea este o organizare care determină o adaptare unică la mediu a caracterului, temperamentului, intelectului și fizicului unui individ, mai mult sau mai puțin stabilă și trainică.

Modelul său explicativ presupune organizarea personalității ca un sistem ierarhic, cu patru niveluri de organizare (idem, 1951). La baza lui se află răspunsurile specifice (comportamentele specifice), ce pot fi sau nu caracteristice unei persoane și reprezintă răspunsurile observabile ale indivizilor la experiențele cotidiene. La următorul nivel se află nivelul răspunsurilor habituale, acestea sunt comportamente specifice care apar repetat în circumstanțe similare.

Al treilea nivel și anume nivelul trăsăturilor reprezintă organizări ale trăsăturilor habituale; acestea sunt similare trăsăturilor sursă identificate de Cattell. Prin integrarea și intercorelarea trăsăturilor se organizează tipurile, dimensiuni mai vaste sau superfactori ai personalității.

La începutul dezvoltării teoriei personalității concepută de el, care era strict empirică și psihometrică, Eysenck a identificat două trăsături principale și universale ale personalității, care au fost folosite pentru evaluarea descripției generale a diferențelor individuale. Aceste trăsături sunt Nevrozismul și Extraversia; ele încă persistă în cele mai bine stabilite teorii ale personalității (deși uneori sub denumiri diferite). Cele patru tipologii grecești pot fi grupate în cei doi factori de personalitate ai lui Eysenck, astfel încât nevrozismul scăzut este reprezentat de o combinație a tipurilor sangvinic și flegmatic în timp ce nevrozismul înalt este reprezentat de o combinație a tipurilor melancolic și coleric. În contrast, extraversia scăzută relaționează cu tipurile melancolic și flegmatic în timp ce extraversia ridicată ar fi văzută ca un mixaj al tipurilor sangvinic și coleric.

Cercetările lui Eysenck au vizat identificarea superfactorilor. Astfel, el distinge trei superfactori ai personalității: nevrotism, extraversie, psihotism (idem, 1967, 1997).

Teoria Gigantic Three a lui Eysenck, Cadrul Gigantic Three derivă din investigațiile empirice ale lui Eysenck asupra personalității și diferențelor individuale (Eysenck, 1947, 1952, 1977, 1982). În concordanță cu teoria personalității, sunt trei dimensiuni principale ale personalității sau aspecte în care indivizii diferă: Nevrozism, Extraversie și Psihoticism. Eysenck de asemenea a oferit un instrument psihometric pentru a evalua aceste dimensiuni; Chestionarul de personalitate Eysenck revizuit (EPQ-R; Eysenck & Eysenck, 1991) este ultima versiune a acestui instrument. EPQ-R este un inventar cu autoraportare care comprimă itemi despre comportamentul tipic (preferințe sau dispoziții) la care se răspunde pe o scală Likert cu două puncte (da și nu). Teoretic, cele trei dimensiuni evaluate de EPQ-R sunt ortogonale (de exemplu necorelate), deși au raportate corelații pozitive între cele trei domenii ale personalității, în mod particular în eșantionul de bărbați (Eysenck & Eysenck, 1991).

Corelațiile sunt relativ scăzute și este presupus că o descriere întreagă a unui individ nu va fi deplină dacă cele trei dimensiuni ale personalității nu vor fi evaluate. Datorită naturii de autoraportare a acestui instrument, Eysenck de asemenea a inclus o măsură a disimulării, la care se face referire adesea ca a patra scală a EPQ-R.

Avantajul principal în teoria personalității a lui Eysenck cu privire la aceste abordări vechi și clasice (dar de asemenea psihanalitice) sunt o consecință a metodologiei de cercetare strict cantitativă, sistematică și empirică. Începând de la cercetările teoretice și observațiile clinice sistematice, Eysenck a aplicat tehnici statistice robuste ale reducerii datelor pentru a evalua dimensiunile personalității, obținând una din primele și desigur cea mai longevivă teorie științifică a trăsăturilor de personalitate. Chestionare cu autoraportare cer subiecților să se descrie pe ei înșiși (sau pe alții) într-un număr de comportamente și preferințe și seturi largi de răspunsuri pot fi corelate pentru a se extrage factorii subliniați comuni, care reprezintă trăsăturile de personalitate latente.

În acest sens, itemii înlocuiesc observația și substituie reducerea statistică a datelor sau asociațiile inferențiale. Mai mult, deoarece este virtual imposibil de a se observa un număr mare de oameni tot timpul și pornind de la presupunerea că ne știm relativ bine (desigur, mai bine decât îi cunoaștem pe alții), autoraportările ar trebui să obțină o descriere mult mai precisă a comportamentului tipic al individului decât observația parțială, nesistematică și adesea cu surse de eroare. Alt avantaj (dintr-un punct de vedere unic) al teoriei lui Eysenck este că încearcă să explice diferențele personalității individuale în termeni biologici.

În acord cu teoria lui Eysenck și Eysenck (1985) există diferențe biologice în personalitate, în mod specific la pragul de excitație. Nivele diferite ale Nevrotismului, Extraversiei și Psihotismului (cele trei dimensiuni la care Eysenck se referea ca și temperament) sunt cauzate direct de factori genetici și evaluate din punct de vedere al asemănărilor și deosebirilor dintre indivizi.

Astfel, bazele biologice ale temperamentului ar trebui să explice impactul pe termen lung al trăsăturilor de personalitate în aspectele observabile și neobservabile ale individualității. Eysenck a argumentat că Extraversia a fost consecința psihologică a diferențelor individuale în sistemul activator reticular ascendent (localizat în formația reticulară a creierului stem). Cortexul cerebral, care este excitat de acest sistem, determină nivelele de motivație, emoție și condiționare în concordanță cu alți inhibatori sau excitatori, și aceste moduri consistente de excitare determină limita în care un individ este introvertit sau extravertit.

Introvertiții au o tendință mai mare de a fi excitați cortical decât extravertiții și viceversa. Aceasta este deoarece în condiții egale de stimulare externă (de exemplu, exact în aceeași situație), introvertiții vor genera o excitație mai mare decât extravertiții. Astfel, extravertiții au nevoie de o perioadă mai mare de timp (și efort) pentru a se adapta la stimulii externi și astfel de a beneficia de mediile înconjurătoare liniștite.

În mod contrar, extravertiții care au nevoia de a compensa nivelul lor scăzut de excitare, au tendința de a căuta stimuli externi care sunt mult mai confortabili (sau sunt capabili de a se descurca) cu medii înconjurătoare distractive sau cu o stimulare puternică.

Ca o consecință, diferitele nivele de excitație și inhibiție ale extravertiților și introverțiilor ar duce la evitarea sau cercetarea intensității stimulilor, care în răspuns ar mări sau micșora nivelul lor înnăscut de adaptare la stimuli, rezultând în conexiune inversă psihofiziologică. Prin contrast, diferențele individuale în Nevrozism ar trebui să fie explicate în temeni de activitate a creierului în zona viscerală (compusă din amigdală, hipocampus, septum, cingulum și hipotalamus) și formațiunea reticulară, care generează activitate percepută ca excitație.

Nivelele de excitație sunt asociate cu emotivitatea și activitățile de excitație în creierele indivizilor nevrotici pot fi traduse în experiența (sau predispoziția cel puțin, de a experimenta) emoții intense. Astfel, Nevrozismul poate fi înțeles în termenii relației între excitabilitate și răspuns emoțional (reflectat în activarea autonomă a sistemului nevrotic).

În același mod în care diferențele între Introversie – Extraversie sunt mult mai evidente în mediile cu stimuli intenși, diferențele individuale în activarea autonomă care conduc Nevrozismul sunt mult mai clar observate în condiții de stres sau anxietate. Deoarece indivizii nevrotici sunt caracterizați de un sistem visceral foarte ușor excitabil (zona din creier care implică regularizarea emoției) sunt mult mai sensibile în a produce reacții emoționale care să stabilească indivizii (la nivel scăzut în Nevrotism).

Astfel, același eveniment poate provoca o reacție emoțională puternică la indivizii nevrotici, dar care nu sunt stabili și indicatori observabili, așa ca răspunsul pielii prin transpirație sau galvanic (spre deosebire de experiența emoțiilor negative puternice) se crede că sunt consecința activității viscerale a creierului și activării consecvente a sistemului nervos. Dovada pentru bazele biologice ale nevrotismului nu a fost la fel de extensivă și consistentă pentru Extraversie, în mod cert nu a fost obținută de Eysenck.

Mai mult decât atât, Eysenck nu a elaborat un cadru teoretic pentru înțelegerea bazelor psihologice ale celei de-a treia trăsături, Psihotismul. Astfel pretenția că trăsăturile de personalitate au rădăcini inerente și biologice (o idee care, așa cum am observat, a fost prezentă de la civilizațiile mai vechi) a rămas cumva netestată.

Alte probleme și inconsistențe ale teoriei psihobiologice a lui Eysenck au fost complexitatea lui, interdependența fiziologică a proceselor care subliniază două trăsături de personalitate ortogonale și nerelaționate (așa ca Nevrozismul și Extraversia) și lipsa instrumentelor psihologice la acea vreme pentru a testa ipotezele sale. Datorită avansării tehnologiei în domeniul neuropsihologiei, unele din conceptele lui Eysenck acum par depășite, ca acelea folosite de Galen și Hipocrate la începutul dezvoltării teoriei lui Eysenck.

Totuși, o cercetare interesantă în această direcție a fost efectuată și notează Robinson (1991) sunt câteva preocupări în vederea reinterpretării și reexaminării teoriei biologice a temperamentului a lui Eysenck cu tehnologia curentă și dintr-o perspectivă neuropsihologică actualizată.

Mai mult decât urmărirea dezbaterii fierbinți despre natura biologică a trăsăturilor de personalitate (o întrebare deja acoperită de textele relevante ale cărților despre personalitate de exemplu Brody, 1988; Matthews & Deary, 1998), există o relație între competența intelectuală și personalitate din punct de vedere psihometric sau descriptiv, care este opus nivelului psihobiologic, pentru care este crucial să investigăm dimensiunile personalității în termeni psihometrici (mai mult decât biologici).

Este precizat în termeni psihometrici că o mare influență a avut contribuția lui Eysenck la dezvoltarea teoriilor personalității și poate fi doar provocată de o serie de taxonomii rivale. După cum am menționat anterior, taxonomia temperamentului a lui Eysenck (aspectele noncognitive ale personalității care includ aspectele cognitive ale inteligenței) se bazează pe trei dimensiuni principale, necorelate denumite Nevrotismul, Extraversia și Psihoticismul. Aceste dimensiuni pot fi evaluate prin inventare cu autoraportare așa ca EPQ-R, EPP (profilul de personalitate a lui Eysenck) și se crede a fi universale (Eysenck & Eysenck, 1985). Mai departe, pe cât de mult se crede că aceste dimensiuni sunt inerente, pe atât se așteaptă ca ele să fie stabile de-a lungul timpului.

Există o evidență longitudinală impresionantă pentru stabilitatea acestor trăsături de-a lungul unor fragmente din viață și identificarea lor cu dimensiuni ale personalității principale în diferite culturi (vezi Matthews & Deary, 1998). Nevrozismul se referă la nivelul emoțional al individului și tendința lui de a fi anxios. Extraversia evaluează modul în care acești indivizi arată preferința și tendința de a fi vorbăreți și optimiști (la fel de bine ca energici). Psihotismul (introdus în taxonomie în 1976) se referă la indivizi cruzi emoțional, care își asumă riscuri, impulsivi și care caută senzații puternice.

Primul instrument psihometric care evaluează Nevrozismul și Extraversia a fost Chestionarul medical a lui Maudsley (MMQ), dar ultimele versiuni ale Inventarului de personalitate Eysenck (EPI) și cele mai recente chestionare de personalitate Eysenck revizuite (EPQ-R) au introdus îmbunătățiri în evaluarea celor trei dimensiuni, care includ Psihotismul (Eysenck & Eysenck, 1985).

A fost în mod precis a treia dimensiune a sistemului lui Eysenck care ar trebui să fie focusat pe dispute psihometrice nerezolvate și pentru a deschide terenul pentru altă taxonomie principală – denumită modelul celor cinci factori sau trăsăturile de personalitate Big Five. Modelul celor cinci factori (care s-a dezvoltat substanțial după anii 1980) susține că dimensiunea Psihoticismului trebuie să fie divizată în Deschidere, Agreabilitate și Conștiinciozitate, sugerând că indivizii ar trebui să obțină scoruri mari la unele dar mici la celelalte dintre aceste trăsături (Borkenau, 1988; Digman & Inouye, 1986; Goldberg, 1982; McCrae & Costa, 1987).

1.4. Factorii de personalitate ai lui Eysenck

Potrivit modelului explicativ al personalității formulat de Eysenck (1967, 1997) personalitatea este alcătuită din trei factori ampli: nevrotism, extraversie, psihotism. Chestionarul EPQ (Eysenck Personality Questionnaire) care măsoară aceste dimensiuni a fost realizat în anul 1975 (Nedelcea, 2012).

Potrivit lui Eysenck și Eysenck (1991), persoanele cu scoruri înalte la scala extraversiune-introversiune sunt sociabile, își asumă riscuri, nu sunt persoane de nădejde întotdeauna, apreciază glumele și farsele, sunt flexibile și adesea își pot ieși din fire.

Pe de altă parte, persoanele care obțin scoruri mici la această scală sunt descrise de aceeiași autori ca fiind: tăcuți, retrași, controlați în ceea ce privește emoțiile, serioși, loiali, cu standarde etice înalte și nu în ultimul rând rezervați în privința oamenilor (preferă cărțile în locul lor).

Scorurile înalte la scala nevrotism descriu persoane care lasă emoțiile să-i afecteze raționamentul, sunt pesimiști (se gândesc că lucrurile vor merge rău), au tendința de a înclina spre depresie, anxietate, care se confruntă cu tulburări psihosomatice, insomnii, sau dorm prost din cauza anumitor gânduri.

Stabilul emoțional, cel cu scoruri scăzute la această scală este calm, lipsit de griji și are capacitatea de a-și reveni după o experiență cu impact emoțional puternic. În ceea ce privește ultima scală și anume, nevrotismul, scorurile înalte descriu persone ce sunt adesea solitare, detașate, dificile, agresive, cu gusturi neobișnuite, impulsive. Nedelcea (2012) adaugă lipsa de empatie, egocentrism, comportament antisocial, și lipsa considerației față de normele sociale. Același autor notează că persoanele cu un scor scăzut la această scală respectă drepturile celorlalți și în același timp au multe contacte sociale.

Eysenck & Eysenck (1991) atrage atenția asupra faptului că atât factorul nevrotism cât și psihotismul reprezintă trăsături ale personalității normale, cu toate că ele pot crea o predispoziție în cazul puținor persoane către tulburări nevrotice sau psihotice.

CAPITOLUL II. ANXIETATEA

2.1. Definirea conceptului de anxietate

Anxietatea este una dintre caracteristicile esențiale studiate de Asociatia Americana de Psihiatrie. Manualul de diagnostic și statistic al tulburărilor mentale (DSM-IV-TR, AP A, 2000) arata ca diagnosticul de fobie socială, apare ca o teamă marcată și persistentă a contactelor sociale. Majoritatea indivizilor care experimenteaza stari anxietate sunt caracterizati in special de stari negative, se tem de contactele sociale, de interacțiunile interpersonal, de interacțiuni sociale sau situații în sine (Liebowitz, Gorman, Fyer, si Klein, 1985).

În esența sa, experiența de anxietate socială apare datorita dorintei de a obtine o parere favorabila a semenilor despre sine si eliminarea sentimentului de nesiguranta nesigur cu privire la capacitatea de a produce astfel de impresii (Creed & Finantator, 1998; Leary, 1983, Purdon, Antony, Monteiro & Swinson, 2001; Schlenker & Leary, 1982).

Persoanele care au prezinta sentimente de anxietate socială sunt adesea îngrijorate de faptul că, în anumite situații s-au temut sa fie etichetati sau judecati ca fiind anxiosi, "nebuni", prosti, nearticulati, sau inadecvati pentru societatea din care fac parte (APA, 2000; Clark & Wells, 1995; Rapee & Heimberg, 1997). În plus, ei se tem de multe ori că, în aceste situații sau medii pot manifesta vizibil simptome de anxietate cum ar fi tremuratul mâinilor, a vocii, transpiratii, inrosirea fetei, tensiunea musculara care pot genera sau confirma astfel de evaluări negative, (Beidel, Turner, & Dîncu, 1985; Leary, 1983; Liebowitz et ai, 1985. McEwan & Devins,1983).

In plus ei prezinta un mod bolnav de a gândi că alții pot observa simptomele fizice de anxietate, persoanele care se confruntă cu anxietate socială, de asemenea, de multe ori se tem că alții le-ar putea vedea ca fiind incompetenti (Beidel et aI., 1985). Astfel, ei tind să evite situații jenante sau mediile tematoare ori daca este imperios necesar le suportz cu groază (Turner & Beidel, 1989). Ba mai mult, ele sunt susceptibile de a experimenta o mare suferință și cheltuiesc mult timp și energie pentru a face o buna impresie sociala(Clark & Wells, 1995; Kashdan, 2002; Rapee & Heimberg, 1997).

Indivizii care prezinta sentimente de anxietate sunt susceptibili de a prezenta hipersensibilitate la critici, un mod negativ de evaluare și de respingere, inclusiv atunci când o astfel de respingere este experimentata în mod indirect (APA, 2000; Clark & Arkowitz, 1975; Smith & Sarason, 1975. Liebowitz și colab, 1985;Nichols, 1974). Ele pot avea abilități sociale slabe (Segrin, 1996; Segrin & Flora, 2000), care ar putea contribui la evaluări negative, (Creed & Finanțator, 1998). Alții pot demonstra funcționarea socială adecvată în timp ce subestimarea aspectelor pozitive și supraestimarea aspectelor negative le scade performanța socială (Clark & Arkowitz, 1975).

Alte trăsături frecvent observate în situatii de anxietate socială includ următoarele: stima de sine redusa, percepția critica sau dezaprobatoare a celorlalți, standarde rigide pentru un comportament social adecvat (Nichols, 1974). Nu a fost clarificat în literatura de specialitate modul în care acești factori de personalitate sunt legati de anxietate socială, cum ar fi în cazul în care acestea pot fi cauze sau consecințe ale tulburării de personalitate (Liebowitz și colab., 1985).

2.2. Exprimarea emotiilor

Conceptul de anxietate atrage multă atenție în literatura de specialitate, dar de multe ori există o diferență considerabilă atat pe termen cat și în discutarea etiologiei acesteia.

Cercetarile actuale pun mare accent pe schimbarile fiziologice care rezulta din trasaturile anxietate. Această definiție este o prezentare generalizată a stării emoționale imediate, care cel mai adesea este marcată de anxietate. Printre anchetatorii moderni, Freud accorda cea mai mare atenție asupra sentimentului de anxietate. El atrage atenția asupra centralității anxietății asupra întregii probleme de sănătate mintală, considerand astfel ca problema de anxietate este un punct nodal la care cele mai diverse și importante întrebări converg, o enigmă a cărei soluție ar fi obligată să arunce un potop de lumină asupra existenței noastre mintale .

El continuă să delimiteze între anxietate normală sau realista și nevrotic sau liber-plutitoare, anxietate, care nu poate fi legată de orice situație specifică in timp ce anxietate realistă ne lovește ca ceva foarte rațional și inteligibil si putem spune despre ea că este o reacție la percepția un pericol extern, adică, a unui prejudiciu care este de așteptat și este si poate fi privit ca o manifestare a instinctului de auto-conservare.

Martin și Stroufe spun ca anxietatea este de obicei abordată dintr-un punct multiplu de vedere. Puține persoane sunt dispuse să limiteze concepțiile lor de anxietate la un răspuns și, de exemplu, spun că anxietatea creste bataile iniminii si cresc sentimentul de neliniste.

Bunul simț ne spune că inima unei persoane poate bate mai rapid pentru o varietate de motive care nu au nici o legătură cu anxietate, și că ceea ce raporteaza persoana ca un sentiment subiectiv de anxietate poate fi destul de diferit de ceea ce o altă persoană ar raporta. Astfel, se poate afirma ca exista o definiție adecvată a anxietății, dar care este dificil de prezentat. Dar pentru această investigație, este important să avem o bună definiție a anxietății nevrotice persistente. Un loc potrivit pentru a începe acest efort este o revenire la operele lui Freud. Anxietatea, este în primul rând, ceva care se simte.

Noi o numim de cele mai multe ori ca fiind o stare afectivă., Deși suntem de asemenea ignoranți, ea isi pune de cele mai multe ori asupra trasaturilor de personalitate. Ca un sentiment, anxietatea are un caracter foarte marcat de sentimente neplăcute, anxietatea trebuie să aibă alte caracteristici distinctive, în afară de aceasta. Totodata, observăm că anxietatea este însoțită de senzații fizice destul de precise, care pot fi menționate anumite organe ale corpului.

Analiza stărilor de anxietate, prin urmare, dezvăluie existența unor sentimente neplăcute, acte incarcate de tensiune si percepții eronate ale acestora. Această definiție implică doar o descriere a procesului emoțional. De asemenea, este necesar să se ia în considerare etiologia și efectul.

Dollard și Miller prezintă o definiție în ceea ce privește teoria lor de învățare. Această abordare rezultă cea prezentată de 0. H. Cositoare. Ea echivalează frica cu anxietatea, sau cel puțin face anxietate un caz special de frică. Noi spunem că frica este învățat pentru că acesta poate fi atașat la indicii neutre anterior. Deasemenea, noi spunem că este o unitate, deoarece aceasta poate motiva, iar reducerea acesteia poate consolida, învățarea de noi răspunsuri. Teama este considerata ca fiind un sentiment învățat si care prin condiționarea conform teoriei lor, anxietatea se dezvoltă.

De asemenea, ei subliniaza ca frica poate motiva! deci, ar trebui să fie identificat ca o unitate. Acest lucru învățat motivează învățarea altor, și adesea sunt considerate raspunsuri inadecvate, atunci când aceste noi răspunsuri reduc starea nocivă de anxietate sau frică. Ei simt că frica, vinovăție, și alte unități învățate precum sunt represiunea, teama, exagerarea. Frica, spun ei, este cea mai puternică și cea mai de bază emotie. Este necesar un conflict intens și inconștient pentru a se ajunge la nevroză. Ei continuă să spună că există mai multe forme de conflict si anume abordare-abordare; abordare-evitare, evitare – evitare sau dublă abordare evitare.

Ca urmare a acestui raționament, un studiu de comportament nevrotic ar trebui sa implice un studiu al unuia dintre factorii producătoari de conflict. H. J. Eysenck se extinde asupra teoriei lui Dollard și Miller, prin adăugarea la conceptul de frica si o a doua sursă de anxietate, care este datorata influenței factorilor ereditari. El a dezvoltat două teoreme generale și o ecuație generală care se ocupa de teoria lui. El le prezintă în următoarele modalitati: ființe umane diferă în ceea ce privește viteza cu care se produce excitație și inhibiție, puterea de excitație și inhibiția produsă, iar viteza cu care sunt disipate de excitație și inhibiție. Aceste diferențe sunt proprietăți ale structurilor fizice implicate în realizarea de conexiuni stimul-răspuns.

El extinde declarația de mai sus într-o noua teorie de tip după cum urmează: Persoanele în care potențialele excitanți sunt dezvoltate lent, și în care potențialele excitanți atât de dezvoltate sunt relativ slabe (sau în care potențialele inhibitoare puternice sunt dezvoltate rapid), sunt astfel predispusi sa dezvolte modele extrovertite de comportament.Indivizii în care potențialii excitanți sunt generati rapid, și în care atât de dezvoltate potențialele excitatori sunt relativ puternice (sau în care potențialele inhibitor slab sunt generate lent), sunt astfel predispusi sa dezvolte modele introvertite de comportament.

Comportamentul este o trasatura de personalitate si este rezultatul mediului care acționează asupra unor aspecte constituționale ale personalității. Anxietatea este apoi considerata o labilitate moștenită a sistemului nervos autonom. Acest lucru face ca individul să fie mai mult decat sensibil și raspunzator la stimuli aversivi. Fisher interpretează opinia lui Eysenck asupra relației dintre aceste dimensiuni în următoarele modalitati.

Luând în considerare proprietățile dinamice ale acestor două dimensiuni, cauzele acestora, precum și posibilitățile lor de interacțiune, trebuie să ne apropiem cu atenție de concepția anxietății lui Eysenck și învață cum el crede că este învățat și / sau moștenite. Caracteristica majoră a individului nevrotic este excesiv de sensibil și receptiv la stimuli provocatori de anxietate. Această trăsătură a comportamentului său este, în conformitate cu Eysenck, bazat pe tendintele nevroticului moștenite ale sistemului nervos autonom. Cu alte cuvinte, un astfel de individ este genetic predispus să fie afectiv afectat. Aceasta este o sursă de anxietate și, strict vorbind, aceasta duce la ceea ce poate fi numit personalitate anxioasa. A doua sursă de anxietate este invatata sau de condiționata.

Paradigma pentru achiziționarea acestuia implică două etape. Inițial, există un singur eveniment traumatic, sau o serie de evenimente subtraumatice, oricare dintre ele poate produce raspunsuri de frica vegetativa neconditionata Evident, aceste evenimente traumatice funcționeaza într-un mod care este analog cu Dollard și Miller si anume cu stimulii durere. Este evident că Eysenck pune accentul pe aceasta paradigma. Mai există și alte puncte de vedere foarte divergente ale anxietății. Un exemplu în acest sens este teoria lui Rollo May. El identifică anxietatea prin următoarea declarație.

Acest lucru ne aduce la caracteristica a șasea și ultima a persoanei existente si anume anxietate. Anxietatea este starea ființei umane în lupta împotriva celui care ar distruge ființa sa . O aripă a luptei va fi întotdeauna împotriva ceva în afara sinelui. Dar chiar și mai prevestitor și semnificative pentru psihologia este lupta interioară. Deasemenea se folosește un model existențial al personalității umane și trebuie să accepte un conflict (criză), ca o parte naturală a creșterii și a anxietății (frica), ca un aspect important al conștientizării. Pentru că el este, de asemenea, un psiholog, el trebuie să facă distincția între normal și nevrotic.

El spune că anxietatea reală sau normală este proporțională cu pericolul și pot fi manipulata la un nivel conștient de conștientizare; anxietate nevrotică este, cu toate acestea, nerealista și disproporționata în raport cu pericolul și nu pot fi tratata în conștientizarea conștientă.

Karen Horney adopta o viziune diferită de anxietate și una care este mai în conformitate opinia freudiana. Ea citează distincția lui Freud între frica normală și anxietatea ca fiind dependente de modul în care intensitatea reacției este la pericolul real, dar ea continuă să spună. Această distincție are un defect, cu toate acestea, ceea ce este că decizia dacă reacția este proporțională depinde de cunoștințele medii existente în cultura respectivă.

Dar, chiar și în cazul în care cunoașterea proclamă o anumită atitudine de a fi nefondata, nevrotic nu se va găsi nici o dificultate în a da acțiunii sale un fundament rațional. Ea stabilește, de asemenea, unele condiții prealabile pentru luarea unor decizii importante. Aceste condiții prealabile sunt de patru tipuri si anume: noi trebuie să fim conștienți de ceea ce sunt dorințele noastre, sau chiar mai mult, de ce sunt sentimentele noastre, deoarece conflictele au adesea de a face cu convingeri, credinte sau valori morale, recunoașterea lor ar presupune că ne-am dezvoltat propriul nostru set de valori, chiar dacă recunoaștem un conflict ca atare, trebuie să fim dispuși și capabili să renunțe la una dintre cele două chestiuni contradictorii.

În cele din urmă, pentru a lua o decizie presupune voința și capacitatea de a-și asuma responsabilitatea pentru ea. În elaborarea unei definiții funcționale a anxietății, va fi important să-și reconsidere aceste condiții prealabile pentru luarea deciziilor, deoarece deciziile in urma unui conflict nerezolvat sunt adesea confuze și, prin urmare, să contribuie la anxietate. Anxietate a fost identificata de mulți ca un semnal de pericol.

Central la concepția noastră despre această problemă este presupunerea că anxietatea este un semnal de pericol care indică faptul că situația a crescut puterea anumitor idei, dorințe, sau fantasme care, dacă este permis conștientă exprimare elaborarea aridă, ar putea avea ca rezultat un comportament către altul și de la alții care ar pune în pericol grav copilului bunăstarea.

Pericolul se referă atât la tendințele copilului precum și cele anticipate de la alții, Ceea ce este implicat aici este faptul că materialul inconștient este în contradicție cu setul conștient al copilului de valori și, prin urmare, trebuie să fie păstrate de conștiinta. Privit în acești termeni de anxietate este, de asemenea, un semnal sau un stimul pentru activarea acelor procese care au ca efect major pastrareain inconstient.

Acest lucru urmează oarecum gândirea ulterioară a lui Freud privind anxietatea ca reactia ego-ului la pericolul de orice fel și din orice sursă. Cattell și Scheier discuta două forme de anxietate si anume: anxietatea ca trăsătură (o caracteristică stabilă a caracterului unui individ) și anxietatea ca stat (o fază tranzitorie în existența unei persoane).

Din trasatura de anxietate, Cattell spune că este o componentă a personalității unei persoane, care este puternic încărcata cu factori, cum ar fi tensiune, slăbiciunea egoului, suspiciune și tendința de a se jena, și că nevroticii au un scor mare la testele de anxietate.

Cattell subliniază o altă sursă de anxietate ca fiind frustrarea anticipată de satisfacție. Postulatul de bază este că anxietatea provine dintr-o lipsire amenințată de o satisfacție anticipată atunci când amenințarea nu exercită o certitudine cognitivă completă. Există mai multe alte modele care ar putea fi luate în considerare, dar Fisher însumează în mod adecvat o serie de concepte de bază ale anxietății.

Freud înțelege anxietatea ca un proces în care aparatul mintal ca întreg este copleșit sau este amenințat că va fi copleșit de cantități de excitație. Mai mult, el a precizat sursa din această excitație, sensul ei ultim, iar situația inițială în care a fost experimentat ca fiind amenințătoare.