Personalitatea Sfântului Antonie cel Mare în Apophtegmata Patrum și în [625801]

Personalitatea Sfântului Antonie cel Mare în Apophtegmata Patrum și în
Vita Sancti a Sfântului Atanasie cel Mare.

Introducere

Omul se naște cu ideea de Dumnezeu, iar acest rod trebuie ingrijit de așa natură încât
fiecare dintre noi să ajungem la atingerea scopului final al vieții noastre, mântuirea proprie si
preamărirea lui Dumnezeu. Setea de cele duhovnicești, și după Dumnezeu, o avem cu toții de la
naștere după cum ne spune și profetul David „ în ce chip dorește cerbul ivoarele apelor, așa te
dorește sufletul meu, pe Tine Dumnezeule ”(Psalmul 41,1), dând glas, parcă, sentimentelor care
ne încearcă pe fiecare în anumite momente ale vieții.
Biserica este cea care ne salvează ș i ne trage din marea vieții cea înviforată spre limanul
cel lin al regăsirii de sine, al dobândirii păcii interioare, al descoperii lui Dumnezeu si al ros tului
fiecăruia in această lume, este casa lui Dumnezeu, în ea stă Domnul, Căpetenia tuturor sfinților
triumfători în ceruri și acelor care viețuiesc și se luptă pe pământ, și toți sunt mădulare ale Sale
un singur Duh, al lui Dumnezeu, dă viață, sfințește, întărește pe toți. 1
Biserica este laborator ul transformării spirituale, vectorul dezvoltării duhovnice ști pentru
ca acolo găsim izvorul cel de viață dătător din care ne putem potoli sete a, acolo il găsim pe
Hristos :” Dacă însetează cineva, să vină la Mine si sa bea. Cel ce crede in Mine, precum a zis
Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui ”(Ioan 7,37 -38) pentru că „ cel ce va bea
din apa pe care i -o voi da Eu nu va mai înseta in veac, căci apa pe care i -o voi da Eu se va face
in el izvor de apa curgătoare spre viață veșnică .”(Ioan 4,14). Setea de Dumnezeu l -a caracterizat
pe om încă din cele mai vechi timpuri, ceea ce a dus la o continuă alergare a acestuia după cele
duhovnicești, reușind astfel să ajungă la viața de sfințenie sau desăvarșirea după cuvintele
Mântuitorului Iisus Hristos „ fiți sfinți, că Eu, Domnul, sunt sfânt ”(Levitic 11,45).
Când mintea și închipuirea omului se îndepărtează de imaginile și înrâuririle lumii celei din afară
și se adună întru cele dinăuntru, atunci se întoarce către sine, adică se face una cu modul de cugetare care
îi este propriu și care este cu totul altul dec ât acela pe care îl dobândesc cei care se desfătează de lucrurile

1 Sfântul Ioan din Kronștadt., Liturghia – cerul pe pământ. traducere, de Boris Buzilă, Editura Deisis,
Sibiu, 2002, p. 49 .

cele din afară. Cugetarea celor din afară nu este firească, ci împotriva firii. Și când omul se îndepărtează
de cele din afară, atunci acest mod adevărat și firesc de cugetare, care este o parte a ființei lui, este condus
către rugăciune și se alipește de aceasta.
Prin r ugăciune, omul ajunge să cunoască pe Dumnezeu cu toată puterea dragostei și cu toată
pornirea de a -L iubi pe care o simte. Și când se întâmplă aceasta, orice dorință carnală și păcătoasă se
îndepărtează și orice simțire dintre cele care duc la păcat și se împotrivesc legii Duhului prin înrobirea
acesteia față de plăcerea păcătoasă încetează să se mai miște și să îl mai tulbure. Și încă și aceste
frumuseți firești ale pământului îi apar serbede, dezgustătoare și fără de miez.
Iar asta se întâmplă pentru urm ătoarea pricină: pentru că, de vreme ce sufletul pune pe un loc
secundar și își întoarce spatele de la lucrurile carnale, de la toate câte au legătură cu trupul, atunci și
mintea, liberă de orice legătură pământească, aleargă după frumusețea lui Hristos, c a și cum ar fi înrobită
de El, și Îl urmează oferindu -I în dar faptele de virtute, de evlavie și curăție, nu doar ale trupului, ci și ale
rațiunii, adică ale gândirii, câtă vreme sufletul psalmodiază și spune: „ aduce -se-vor Împăratului fecioare
în urma ei, prietenele ei se vor aduce ție ” (Psalmul 44:16) .2
Dumnezeu, pe acela care se străduiește să țină poruncile Lui și oferă și cheltuiește mult timp ca
să respire atmosfera paradisiacă pe care o creează rugăciunea, și care Îl simte neîncetat pe Domnul alătur i
de el pentru că Îl pomenește fără oprire, pe acesta Dumnezeu îl slobozește din toate lucrările iubitoare de
plăcere ale cărnii și din orice mișcare a simțurilor care caută să încalce dumnezeiasca Lege și din orice fel
de închipuire și gândire păcătoasă ș i pătimașă care tiranizează cugetarea. Și astfel, prin aceea că îl face să
devină mort față de patimi și față de păcat, îl face părtaș dumnezeieștii vieții, care este viața cea
adevărată.
Pentru că, precum acela care doarme un somn adânc se aseamănă unui om mort, în timp ce în
realitate el este viu, de vreme ce trupul i se mișcă și sufletul este înlăuntrul lui și împreună -lucrează la
această lucrare a vieții, astfel și acela care trăiește viața Duhului, se face, pe de o parte, mort față de carne
și de lume , însă trăiește după cugetul Duhului, nu după al lumii.3
Dumnezeu a sădit în om înclinația spre ceea ce este bun, spre împlinirea virtuților morale,
în sufletul omului s -a sădit o bogăție de valențe divine, și anume sentimentul religios sau simțul
sacrului , credința religioasă, fapt pentru care Dumnezeu i -a lăsat două căi pentru dobândirea

2 Sfântul Theolipt al Filadelfiei, Despre monahism , în Revista Analekta, Nr. II, Aprilie , 2013, p. 3.

3 Ibidem , p. 5.

mântuirii sufletului: “ împlinirea poruncilor divine, prin care se dobăndește mântuirea sufletului
și sfaturile evanghelice prin care se realizează desăvărsirea morală și implicit mântuirea . “4
Prin aplicarea acestor sfaturi evanghelice a dus la nașterea monahismului, căci ele stau la
baza voturilor monahale (săracie de bunăvoie, feciorie sau castitate și ascultare neconditionată).
Monahismul este un mod de viața îmbrățișat de anumiți oameni din dorința de a -și
consacra viața rugaciunii, ascezei și contemplației și pentru a avea condiții propice realizarii
acestora, s -au retras în locuri unde trăiau singuratici, în retragere totală, solitară, trăind ca eremiți
sau in viața de obște în chinovii.
Retragerea din scena vieții cotidiene, din tumultul lumii și angajarea într -o trăire în
singurătate presupune izbucnirea unui „război nevăzut” ce se da în sufletul omenesc între
puterile cerești și cele ale iadului. Omul duce o luptă continuă cu sine însuși, cu propriile patimi,
care trebuie înlocuite cu virtuțile, o încercare continuă de dobândire și păstrare a Duhului Sfânt
(Sfântul Serafim de Sarov) căci numai așa poate lua naștere omul cel nou, omul harului care va
lua loc ul vechiului om, cel al păcatului.
Printr -o viață de nevoințe, monahii au atins trepte de desăvârșire morală sau sfințenie, au
ieșit invingători din această luptă și viețile lor sunt adevărate pilde de urmat, iar scrierile acestora
cu un adânc conținut du hovnicesc sunt călăuze și făclii de lumină spirituala pentru cei ce doresc
să dobândescă propria mântuire.
În lucrarea de față mi -am propus să expun acest mod de viața numit monahism, să treac
în revista căteva idei lansate de -a lungul timpului în ceea ce priveste or iginile monahismului,
scopul monahismului apoi să pun accentul pe monahismul egiptean , retragerea în pustiu a
Părinților deșertului, trecând apoi spre cel mai de seama repr ezentant al acestuia, persoana î n
jurul căreia gravitează literatura des pre monahismul egiptean, promotorul vieții anahoretice,
Sfântul Antonie cel Mare.
Am analizat viața , trăirile acestuia și învățăturile desprinse din apoftegme precum si o
mică comparație între Antonie cel simplu prezentat de Sfântul Atanasie în opera sa și Antonie
filozoful din Filocalia volumul 1.

4 Arhim. Prof. Vasile Prescure apud. Ignatie Monahul în Viața monahală în texte alese , Ed. Lucman,
București, 2006, p.6

Despre monahism și c ontribuția Sfântului Anto nie cel Mare ca Întemeietor și
Părinte al Monahismului.

Monahismul creștin este un fenomen eclezial, ale cărui răd ăcini trebuie că utate în viața
Bisericii și nu altundeva5, fiind dintotdeauna o realitate în viața Bisericii, o formă de autentică
viață bisericească, de aceea nu numai ca s -a născut în Bisercă ci constituie Biserica, după cum
constituie Biserica și parohia , care are drept cap văzut pe episcopul locului și unde preotul
parohiei și credincioșii au aceeași credință și conștiință cu a episcopului, care la rândul lui, are
aceeași credință cu a celorlalte Bisericii l ocale.
Altfel spus, monahismul este parte constituti vă a Bisericii ca și parohia nic i deasupra
parohiei și nici în afara Bisericii . Monahismul a fost și a rămas una dintre formele în care s -a
concretizat ș i s-a manifestat viața Bisericii , el neavând alt ideal decât idealul Bisericii , și nici alte
modalităț i de ajungere la acest ideal decâ t modalită tile pe care Biserica însăși le -a avut și le are,
iar aceste modalități s -ar concentra în ceea ce Mântuitorul exprima în mod concis prin ,,calea cea
strâmtá" (Mat. 7, 15 -14), da r sigură, cea care nu dă posibilitatea rătăcirilor .6 Monahismul este calea
duhovnicească excepțională a afierosirii totale a credinciosului pentru a trăi pe deplin „viața” lui Hristos,
țintind atât să vindece „neascultarea” lui Adam celui dintâi, cât și să dobândească comuniunea personală
cu Dumnezeu prin imitarea „ascultăr ii” lui Adam celui de -al doilea.7 Mulți tineri, necunoscători ai
monahismului creștin, au rătăcit departe, spre a se lua după diverse forme ale practicilor ascetice
ne-creștine. Aceste expresii ale unor moduri de viață pseudo -mistice au adesea temeiuri
religioase, însă ele sunt de cele mai multe ori străine de Evanghelia Domnului Iisus Hristos.
O parte din cei care caută acea „pace de sus” o confundă cu o lentă întoarcere la natură.
Reafirmând, clarificând și prezentând vechile idealuri monastice creșt ine, Biserica poate oferi un
mod de viață autentic creștin celor care caută pacea și plenitudinea vieții.
Biserica comunitatea văzută a lui Dumnezeu cu oamenii, îi arată omului demnitatatea,
țelul și menirea sa și mijloacele prin care se poate ridica după căderea în păcat, iar prin

5 Pr. Lect. Univ. Dr. Picu Ocoleanu., Harisma filozofiei duhovnicești, Introducere în Genealogia teologică
a monahismului creștin , Editura Christiana, București, 2008, p. 230.
6 Pr. Prof. Dr. Vasile Răducă., Monahismul Egiptean, De la singurătate la obște ., Edit ura Nemira,
București, 2003, p. 9.
7 Prof. Vlasios Feidas, Despre monahism , în Revista Analekta, Nr. II, Aprilie, 2013, p. 22.

monahism Biseric a crește și se desăvârșește in d uhul Evangheliei , ea fiind purt ătoarea duhului lui
Hristos.8
Cuvântul “ monahism “ nu este cunoscut în Antichitate și nici în primele veacuri
creștine. Monahismul vine de la cuvântul “monahos ”. În limba greacă el este folosit pentru
prima dată de Simah, spre a desemna singurătatea omului fără soție. Apoi în secolul al II -lea
traducându -se în dialectal egiptean s -a folosit termenul de “monahos ” având sensul nu numai de
necăsătorit ci și de “ curat, sfânt ” apoi v -a fi folosit de Eusebiu de Cezareea în 330, și apoi de
Sfântul Atanasie cel Mare în “ Viata Sfântului Antonie ”.
Termenul “ monahos ”, ca adjectiv înseamnă “ singur ”, unic, iar substantivul va
desemna în creștinism începând cu secolul al II-lea, pe ascetul celibatar, iar din secolul al III -lea
pe ascetul care trăiește de unul singur ( văduv) , sau fecior care caută singurătatea, separarea de
lume9 și închinarea întregii vieți în vederea trăirii unei vieți conforme cu Evanghelia, urmărin d
unirea cu Domnul Hristos .10
Scopul monahismului îl reprezintă îndumnezeirea omului, lucrare la care sunt
chemați toți creștinii. Căutarea voii lui Dumnezeu mai presus de orice alt lucru sau aspect al
vieții pământești, reprezintă un concept care apare pretutindeni în scrierile ortodoxe, cum este
exemplul Filocaliei , lucrare ce cuprinde scrieri ale monahilor îmbunătățiți.
Cu alte cuvinte, un monah sau o monahie este o persoană care a jurat să urmeze nu
numai poruncile Bisericii, ci și sfaturile evanghelice („voturile” sau jurămintele monahale ale
sărăciei, fecioriei, și ascultării)11. Toate Biruințele dreptei credințe, toate luptele adevăratului duh
creștin, toate creațiile artei bisericești, toate cărțile de slujbă toa tă podoaba Bisericii se datorește
monahis mului.12
Adevăratul model al monahismului creștin, de obște sau pustnicesc, este Mântuitorul
Iisus Hristos: „ Gândul acesta să fie în voi care era și în Hristos Iisus, Care, Dumnezeu fiind în
chip, n -a socotit o știrbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, Ci S -a deșertat pe Sine, chip de rob
luând, făcându -Se asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându -Se ca un om, S -a smerit pe Sine,

8 Sfântul Ioan din Kronștadt., op.cit ., p. 43.
9 Pr. Prof. Dr. Vasile Răducă., Monahismul Egiptean De la singurătate la obște ., op.cit., p. 17.
10 Tomas Spidlik, Spiritualitea Răsăritului creștin, III – Monahismul ¸traducere de D iac. Ioan I. Ică jr.,
Sibiu, Editura Deisis, 2000, p. 12.
11 Ibidem , p. 24 -25.
12 Cuviosul Pahomie cel Mare., Regulile „ Monahale ”, Editura. Credința Strămoșească, tipărită cu
binecuvântarea Prea Sfințitului Calinic Episcopul Argeșului, p. 54.

ascultător făcându -Se până la moarte, și încă moarte pe cruce ” (Filipeni 2,5 -8). Mai mult dec ât
atât, însuși modelul de viață comunitară din Biserica primară a reprezentat un model pentru viața
monahală, întrucât creștini trăiau în comun, împărțind tot ceea ce aveau, după cum se arată în
Faptele Apostolilor13.
Originea monahismului creștin își are originea în Hristos și în modelele de viață curată
existente în istoria sfântă a Vechiului și Noului Testament, precum și în râvna celor cu vocaț ii
special e din cadrul Bisericii. Primele personae cu viață monahală în biserică au fost văduvele și
fecioarele, ele au existat peste tot și dintotdeauna în biserică, chiar dacă la început modul lor de
viață nu era instituționalizat. 14
Apariția monahismul ui ca fenomen al vieții bisericești are un c aracter spontan . Opinia
încetățenită în istoriografia bisericească, cum că monahismul și -ar avea apariția în Egipt, de aici
el răspândindu -se în toate celelalte provincii ecleziale din Imperiul Roman: Palestina, Siria, Asia
Mică, Italia, Galia, Africa, etc, nu se justifică.
Cercetările mai noi au scos faptul , că mai curând, fenomenul monahal începe să își facă
apariția în secolul al III -lea, în multe dintre regiuniile bisericești, în mod independent una de alta.
Astfel deși nu poate fi considerat un “ întemeieto r” propriu -zis al monahismului, întrucât
nu a crea un curent în acest sens ( asa cum se va întâmpla mai târziu cu Sfântul Antonie),
episcopul Narcis de Ierusalim se retrage în pustia de dincolo de Iordan la sfârșitul secolul II,
începutul secolului III. Dupa el sosește în Palestina Hriton, întemeind primele comunități
monastic propiu -zise în perioada împăratului Aurelian ( 270 -275). Aproximativ în acelși timp are
loc retragerea în pustie a Sfântului Antonie cel Mare, independent de el cu circa douăzeci de ani
mai devreme în timpul împăratului Deciu ( 249 -251) avuse -se loc retragerea Sfântului Pavel
Tebeu l.15 Viața ascetică născută în taină, pe întreg cuprinsul lumii creștine din primele veacuri,
s-a impus cu o forță uimitoare. Ea a fost plămada sângelui mucenicesc și slava Bisericii, încât
prin ea creștinismul a devenit o forță care a uimit lumea păgână.
Numai cei ce trăiau viața creștină în adâncimile ei, în primele veacuri, puteau să facă
deosebire între asceți și creștinii obișnuiți. Frământările lumii, puse în slujba păcatului, au
determinat pe unele suflet e alese să iasă din mijlocul lumii, după îndemnul Sfintei Scripturi

13 Tomas Spidlik, op. cit. , p. 49.
14 Pr. Prof. Dr. Vasile Răducă., Monahismul Egiptean, De la singurătate la obște .,Op.cit ., p. 18.
15 Pr. Lect. Univ. Dr. Picu Ocoleanu., Harisma filozofiei duhovnicești, Introducere în Genealogia
teologică a monahismului creștin , op.cit ,. pp. 230 -231.

( Ioan 15, 18 -27 ; Evrei 13, 13 -15 ) și să se izoleze cu desăvârșire în adâncul pustiei. Retragerea
lor a fost ceva providențial, după cum în doua sute de ani, forța mistică a vieții creș tine a cucerit
lumea păgână, acum trebuia creat, spre desăvârșirea biruinței, un alt front de luptă duhovnicească
adică singuratici, și restul lumii creștine.
Desele războiae din aceșe vremuri împuținaseră omenierea, împărații păgâni dăduseră o
lege care obliga pe orice cetățean de la vârsta de 25 de ani în sus să se căsătorească. La început
viața monahală s -a dezvoltat în chip tăinuit, asa cum a trăit Mântuitorul în timpul celor 30 de ani
ai vieții Sale ascunse. A ieșit la iveală treptat, încât pe la anul 310 -325, ajunge să fie cunoscută și
apreciată atât ca “ turmă aleasă a lui Hristos ”, crescută în taina pustniciei, cât și ca factor social,
servind ca “ sarea pământului și lumina lumii ”. Monahii nu se retrag din lume fiindcă sunt
leneși și dezertează de la datoriile vieții familiare și sociale. Istoria ne dovedește cu prisosință ce
au fost și ce au lucrat acești oameni pentru Biserică și civilizație. Asceza stă la temelia oricărui
devotament în slujba Domnului.
Asceza înseamnă exerciții duhovnicești, trăire în adâncime a vieții creștine, jertfire de
sine pentru ideea înfierii harice, pentru îndumnezeirea omului. Numai prin ea se înfăptuiește
“ știința sfinților ”, a credinței, care se înfățișează ca o nebunie pentru “ înțelepții lumii acesteia ”.
Tot cel ce nu s -a creștinat din mirosul vieții bisericești nu va putea gusta din tainele vieții
duhovnicești. Asceza cuprinde” tot ceea ce în viața duhovnicească este exercițiu, effort, luptă
împotriva ta însuți și a tentațiilor externe, acțiunea pozitivă de perfecționare a activităților
spirituale.”16
Mântuirea este un fruct al sobornicității, însă nu al oricărei adunări omenești, căci și
păgânii trăiesc în societate; sobornicitatea bisericească se încheagă în jurul mântui rii prin
Hristos, se înfăptuiește după exemplul vieții Lui neprihănite în duhul alegerii Sale din vâltorile
lumii puse în slujba păcatului. Eu v -am ales pe voi din lume. Dacă lumea vă urăște, să știți –
adică să țineți bine minte -că mai întâi pe Mine M -a urât, și cum M -a urât pe Mine, tot așa vă va
urî și pe voi. Pustnici s -au retras în pustie unul câte unul, așa cum au fost chemați mai înainte și
Sfinții Apostoli. Ceea ce a făcut Mântuitorul văzut, acum face Providența nevăzut. Focul
duhovnicescaruncat de D omnul pe pământ arde mereu până azi, și până în veac.

16 Nicolae Mladin, Asceză și Mistică paulină , Ediție îngrijită și prefață de Pr. Prof.Dr. Ioan Ică, Editura
Deisis, Sibiu, 1996, p. 7.

Slăbiciunea îndeamnă la retragere, iar desăvârșirea cheamă pe creștin la luptă. Sfântul
Pavel, abia convertit pe drumul Damascului, se retrage în pustia Arabiei timp de doi ani, undeva
departe de gâlcevile lumii, unde și -a vindecat slăbiciunile și s -a întărit duhovnicește pentru lupta
misionară la care era chemat. Toți asceții din primele veacuri s -au retras din lume, după cum
mărturisesc scrierile și locașurile de rugăciune ale Catacomb elor. Când primejdia persecuției
păgâne amenința viața creștină. Atunci ca și Sfântul Ioan Botezătorul, ieșeau din retragerea lor și
îndemnau poporul să rămână statornic în credință.
Sfântul Antonie cel Mare, când a văzut marea prigoană ridic ată de către Maximian,
Dioclețian și Maxim Daia între 280 -310, contra creștinilor, a lăsat pustia și a început a cutreiera
satele și orașele Egiptului, întărind poporul în credință. Când a încetat persecuția el s -a retras
iarăși în mijlocul pustiei. 17 Noțiunea de „ pustie ”, asemenea multor altora, cum ar fi cea
de”întuneric ”, de„noapte ” -are două sensuri în istoria spiritualității. Faptul apare cl ar încă din
Biblie,din Vechiul Testament.
Începem prin a aminti coordonatele generale ale acestei noțiuni biblice, care a exercitat
în mod firesc o influență profundă asupra literaturii privitoare la cei numiți „ Părinții deșertului ”,
anume călugării trăitori in pustia egipteană, între secolele al IV -lea și al V -lea. Există in Vechiul
Testament o conceptie pe care Antoine Guillmont o numește „ mistică sau idealist ”18, legată de
amintirile pe care evreii le păstrează despre ieșire, despre rătăcirea prin deșertul sinaitic, cand
Domnul a pecetluit un legămant cu poporul său „Pentru aceasta, iată Eu o voi atrage și o voi
duce in pustiu și voi vorbi inimii ei ” (Osea 2,16),”
Egiptul este dacă nu țara, cel puțin tăramul predilect al monahimului și pentru a înțelege
în complexitatea sa acest fenomen avem nevoie să cunoaștem care era concepția pe care o aveau
egiptenii despre deșert. Pentru oamenii Egiptului, ideeea despre deșert este familiară și ține de
configurația geografică a acestei țări, unde este un contrast mai violent decat în alte locuri î ntre
pămantul cultivat ,valea strâ mtă a Nilului și imensitatea zonelor deșertice: deșertul libian la vest
și deșertul arab,mai muntos la est “Fără îndoială î n nici o altă țară a lumii deșertul nu e atat de
aproape de lumea locuită. El își impune prezența continuă fiecărui egiptean. E la ușa sa , la
capătul ogorului său, a privirii sale, a vieții lui. Nicăieri altundeva nu e atât de izbitor contrastul

17 Cuviosul Paho mie cel Mare ., op.cit . pp. 51 -54.
18 Antoine Guillmond, Originile vieții monahale. Pentru o fenomenologie a
monahismului , Editura Anastasia, București,1998, p. 94.

între pămantul cultivat și deșert, între pămantul negru irigat și fertilizat de Nil și nisipurile ce se
întind de o parte și de alta a văii .”19
Concepția egipteană despr e pustiu este perfect ilustrată î n Viața Sfantului Antonie cel
Mare, pe care Sfântul Atanasie, Patriarhul Alexandriei, o scrie î ndată după trecerea la cele
veșnice a „ Părintelui monahilor ”.
Monahismul egiptean a ajuns foarte repede să exercite o influență precumpănitoare în sânul
mișcării monastice, în parte datorită numărului mare de viețuitori și valorii exemplare a celor mai iluștri
reprezentanți ai săi, dar, fără îndoială, și datorită atracției pe care o exercita imaginea aproape mitică a
«Egiptului» ș i a «pustiei celei mari». Oricare ar fi fost motivul, Egiptul, și mai ales Egiptul semi –
anahoretic, a devenit patria spirituală, «locul natal», pentru mulți călugări chiar și în regiuni unde
monahis – mul era autohton. Dacă îl vom compara cu monahismul urba n, trăsătura cea mai caracteristică a
monahismului egiptean este, fără îndoială, depărtarea de regiunile locuite de către mireni. Un prim motiv
al acestei «anahoreze» este dorința de a împuțina ocaziile de a păcătui.20
Deșertul apare ca un sălaș prin exce lență al demonilor, imediat ce tî nărul Antonie,
convertit la viața călugărească, pășește î n pustie, nu prea departe la î nceput, doar pană la
mormintele din vecinătatea satului, unde se și î nchide într-unul dintre acestea, se și vede atacat
de demoni care, mai ales noaptea, năvălesc î n locașul lui sub î nfățișări de fiare și de reptile: lei,
urși, leoparzi, tauri, șerpi, aspide , scorpioni ; spaimele nocturne pe care le biruie sunt ușor de
înțeles î n cazul unui țăran, pentru care deșertul reprezenta, la fel ca și pentru strămoșii lui ,
dintotdeauna, o zona redutabilă, un tăram al puterilor potrivnice. Ori de cate ori Antonie
dobandește o victorie, î naintand cu cate un pas î n pustie, asalturile demonilor se reiau, devenind
din ce în ce mai violente : așa se î ntamplă cand trece Nilul și se așează î n ruinele unui fort roman,
la mică distantă de fluviu ; tot la fel , atunci cand se afundă î n deșertul Arabiei, îndreptandu -se
spre cee a ce va fi chilia sa definitivă , pe malurile Mării Roșii – fiecărui demers anahoreti c ii
coresp und noi asalturi ale demonilor .21
Există o legătura foarte stransă între anahoreză , retragerea î n pustie și atacurile
demonilor , legătură descrisă î n termini asemănători , după Viața Sfantului Antonie , în toată
literatura monastică egipteană.

19 Don Lucien Regnault, Viața cotidiană a Părinților deșertului în Egiptul secolului IV , trad. Diac. Ioan
I.Ică Jr.,Editura .Deisis, Sibiu, 1997, p.39 .
20 Arhimandrit Placide Deseille, Pustia ” în Revista Analekta, Nr. IX, Februarie, București, 2014, pp. 8 -9.
21 Antoine Guillmond, op.cit ., p. 104.

Motivul este acela că demonul î și ap ără domeniul aflat î n stăpanire , împotriva
monahului care îndrăznește să se aventureze până aici ; în acest scop , el se folosește de toate
stratagemele : nu numai de apariții terifiante , ci și de tot felul de de halucinații , cum ar fi discul
de argint pe care-l închipuie î n calea lui Antonie sau amenințarile și rugamințile: ”Pleacă d in
aceste locuri ale noastre” îi strigă demonii lui Antonie , din mijlocul unui vacarm cu adevărat
infernal , „ce este intre tine și pustie?” .22
Deșertul este , așadar, tăramul lor. Antonie ara tă cum de stau lucrurile astfel : în
vremurile păganismului , demonii erau stăpani pretutindeni ; dar, la venirea lui Hristos , au fost
nevoiți să cedeze locul. Satana, prințul demonilor , i se plange lui Antonie că , o dată cu
răspandirea creștinismului , nu mai are orașe , nu ma i are loc unde să -și facă sălaș ; de i-ar rămane
măcar părțile sterpe și nelocuite ; dar pană și deșertul se umple de călugări. Diavolul se teme cel
mai mult ca nu cumva Antonie să ia î n stăpanire, cu nevoința lui chiar pustiul. Dacă luptă
împotriva lui cu atata îndarjire , este pentru a apăra singurul loc in care i -a mai rămas și fără de
care nu ar mai avea unde să se ducă . Intr-adevăr , mulți călugări urmară calea lui Antonie și
populară deșertului, „…pustia s -a umplut de monahi”23
În Evanghelie vedem demonii izg oniți de Hristos refugiindu -se în locuri aride și
deșertice ( Iisus Insuși fusese manat de Duhul î n deșert pentru a fi ispitit aici de diavol ) . (Matei
4 ,l4). Egipteanul avea toate motiv ele de a î ncerca inaintea deșertului o teamă sacră și repulsie
instinctivă. Pentru ca să accepte să se aventureze î n el, îi trebuia î ntradevăr o motivație
imperioasă. Celor rămași in lume pusti a se va descoperi totdeauna ca un tăram al singurătății, al
răbdării, al uitării de sine,deci oarecum al morții .
Este de remarcat faptul că Antonie viețuia deja în înfrinare și asceză înain te de a se fi
hotărat să plece î n pustie, părăsește lumea pentru a realiza mai bine renunțarea pe care o
îmbrățișaseră. Luand o hotărare atat de radicală ne arată că motivele nu sunt decat cele
religioase, ca acelea care i -au împins mai inainte să renunțe la căsătorie.
În Viața Sfantului Antonie, scrisă de Sfantul At anasie ni se relatează momentul î n care
avva Antonie se hotărăște să se retragă „Mergand după obicei la biserică și adunandu -și mintea
se gandi odată pe drum, cum au părăsit apostolii toate și au urmat Mantuitorului, sau cum cei din
Fapte vanzand ale lor, duceau prețul lor și -l puneau la p icioarele apostolilor spre a -l împărți celor

22 Sfantul Atanasie cel Mare, Viața Cuviosului Părintelui Nostru Antonie , în PSB 16, trad. din grecește,
introd. și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae,E.I.B.M.B.O.R.,Buc urești,1988, p.199 .
23 Ibidem, p. 223.

ce aveau trebuință (Fapte 4,35). Se mai g andi ce și cat de mare nădejde î i așteaptă pe ei in ceruri.
Gandindu -se la acestea,a intrat in biserică. Și s-a întamplat să se citească tocmai atunci
Evanghelia in care a auzit pe Domnul zicand bogatului: De voiști să fii desăvarșit,mergi,vinde
avuțiile tale și venind urmează Mie. Și vei avea comoară in ceruri (Matei,19,21) Antonie, ca și
cand i -ar fi fost trimisă lui amintirea sfinților și parcă simțind că pentru el s -a citit această
Evanghelie, ieșind î ndată din biserică a dăruit bunurile ce le avea de la strămoși (erau trei sute de
pogoane roditoare și foarte bune) oamenilor din sat, ca să nu -i mai pricinuiască griji.24
Vedem astf el că adevăratul motiv care î l îndeamnă pe Antonie la o viață trăită în
retragere, este unul de natură religioasă, fiind respectarea unei chemări făcută de Mantuitorul,
prin mijlocirea cuvantului Sfintei Evangheliei. Este evident că acești primi locuitori ai deș ertului
n-ar fi dobandit o asemenea faimă dacă ar fi fugit de legăturile cu semenii lor din cauza
sălbăticiei sau mizantropiei.
Ei sunt cinstiți ca niște prieteni ai lui Dumnezeu, iar aceasta spune totul . Această voință
de sustragere totală de sub stăpan irea lumii pentru a fi cu totul a lui Dumnezeu este cea care l-a
împins î n cele din urmă pe monah în singurătatea deșertului î ndepărtat. Cată vreme rămanea in
apropierea satului său, anahoretul risca să fie prins de diferitele preocupări, familiale sau de altă
natură, de atracția bunurilor de aici și de capcana slavei deșarte.
Punand o mare distanță intre el și lume, împlinea o ruptură radicală, o veritabilă moarte
de bunăvoie, inspirată după cum spunea Sfantul Atanasie cel Mare,” de pomenirea iubirii pe c are
ne-a arătat -o Dumnezeu , care n -a cruțat nici pe Fiul Său ci L -a dat pe El pentru noi
toți”(Rom.8,32) . E tocmai ceea ce doreau Părinții pustiei. Așa cum o va spune o dată A vva
Isidor: „Oar e nu pentru osteneală am venit î n locul acesta ?” Părăsind zona c ultivată și locuită, ei
aveau foarte clar ă conștiința a ceea ce făceau. Într -o zi A vva Avraam i -a spus A vvei Ioan
Cassian: „ Ne-am fi putut așeza chiliile pe albia Nilului, să avem și apă la indemană, pentru a nu
fi siliți să o aducem pe umerii noștri de la o distanță de patru mile… Știu că sunt și î n ținuturile
noastre locuri de retragere plăcută, in care nu lipsesc pomii incărcați cu fructe, grădini
frumoase și ne -ar fi toate din belșug și disprețuind toată plăcerea acestei lumi, noi ne simțim
desfătați de asprimea deșertului, punem mai presus de toate bucuriile î ntinderea înfiorătoare a
acestui pustiu și nu asemănăm cu amarul acestor nisipuri nici o bogăție a ogoarelor, urmărind

24 Ibidem., p.192 -193.

nu caștigurile vr emelnice ale acestui trup, ci mângâ ierile veșnice ale Duhul ui.”25 Una dintre
numeroasele dificultați pe care le întâlnim în momentul în care vrem să descriem începuturile
monahismului egiptean este reprezentantă de natura surselor.
Prin urmare, pentru a ne putea baza pe documentele directe, într -o oarecare măsură mai
veritabile, trebuie să aruncăm, o privire asupra epistolelor primilor părinți ai monahismului, cel
mai adesea adevărate tratate ascetice în formă epistolară. Această pro blemă reiese mult mai
clarcând ne raportăm la figura lui Antonie, cel care este definit în mod tradițional primul monah
din istorie.
Dacă excludem scurtele referiri ale istoricilor Socrate și Sozomen și ale altor autori
(Paladie, Sfântul Ioan Casian, Fer. Ieronim, Rufin), sursele cu privire la acest mare sfânt sunt
trei: corespondența sa ( alcătuită probabil între anii 335 -345 ), Viața scrisă de Sfântul Atanasie
cel Mare episcopul Alexandriei ( aprox. 357 după moartea sfântului ) și acele apoftegme care
apar sub numele său din Apophtegmata Patrum colecșia alfabetică, care a fost redactată în a doua
jumătate a secolului al V – lea și pri ma jumătate a secolului al VI – lea.
A 7-a scrisoare a lui Antonie reprezintă una dintre primele mărturii despre monahismul
egiptean. În ea avva Antonie se prezintă ca un părinte spiritual, liderul unei comunității diverse
de ucenici care se aflau sub îndru marea sa. Sfântul Antonie a fost numit „ pneumatofor ” , adică
purtător de Duh, apelativ care îl leagă de marii profeși din trecutul creștinismului. Imaginea
Sfântului Antonie cel Mare ca „ părintele monahismului creștin ” nu este dependentă atat de
întelege rea istorică a lui Antonie, cât de succesul literar al Vieții Sfântului Antonie.
Din opera episcopului alexandrin aflăm că tânărul Antonie era ucenicul unui bătrân care:
„ se nevoia din tinerețe cu viața singuratică ”. Sfântul Atanasie afirmă despre acest bătrân
anonim că el făcea parte din peisajul obișnuit al comunitățiilor creștine din Alexandria, deoarece
încă nu erau în Egipt sălașuri dese de retragere ( mănăstiri ), nici nu știa monahul de pustia
depărtatăci oricine voia să ia aminte la sine se mulțum ea să se nevoiască singur nu departe de
satul său. O mențiune mai explicită cu privire la acești asceți o găsim la avva Macarie
Egipteanul. Astfel din Pateric aflăm că avva Macarie și a început viața ascetică urmând exact
același scenariu anahoretic: trăin d ca un ascet la marginea satului, el s -a retras ulterior în deșert

25 Sfântul Atanasie cel Mare, op. cit., p. 201.

la Sketis26. Deasemenea peregrini Paladie și Ioan Casian, care au călătorit dealungul Egiptului în
secolul al IV – lea, au întâlnit asceți nu doar în deșert, ci și în zonele din Valea Nilului. Autorul „
„ Istoriei monahilor din Egipt ” ne relatează că „ a văzut o mulț ime de monahi de toate vârstele
împrăștiați în pustietate și în zonele locuibile.27 De altmiteri, nu există sat sau cetate în Egipt și în
Tebaida care să nu fie înconjurate de mânăstiri ca de niște ziduri. Unul dintre termenii folosiți
pentru a -i desemna pe acești asceți a fost cel de apotaktikoi , adică „ renunțători ”. Aceștia au ales
să trăiască o viață în care au renunțat la statutul lor social, la bogăție și la familie o viață trăită în
mijlocul satului sau orașului lor.
Ținând cont de această mișcare ap otaktică, Sfântul Antonie ne apare într -o nouă
perspectivă, și anume una în care el numai este considerat ca „ întemeietor ”, ci ca un „ inovator ”al
mișcării ascetice. Din biografia Sfântului Atanasie, așa cum am văzut mai sus, nici unul dintre
ascețiicare tr ăiau în imediata apropiere a satului lor „” nu știau de pustia depărtată ”, ceea ce
înseamnă că schimbarea adusă de avva Antonie a fost transpunerea acestui mod de viață ascetic
în deșertul îndepărtat ( paneremos ). Prin urmare, retragerea fizică a lui Antonie a perturbat un
ecosistem spiritual mai vechi, potrivit căruia modelul ascetului a jucat un rol esențial în
comunitatea sa.
De aceea dacă ar fi să vorbim de elementul nou pe care tânărul Antonie îl aduce cu
privire le această renunțare, ar trebui să spunem că acesta nu a fost renunțarea ca atare, ci locul
retragerii, și anume deșertul. Căutând mângâierile veșnice ale Duhului Părinții se afundau în
deșert pentru a fi singuri cu Creatorul lor, într -o adevărată m oarte de bunăvoie față de cele ale
lumii, retrăgându -se pentru a sluji desăvârșit lui Hristos, Părinții se considerau astfel morți de
toate ale lumii. Sfântul Antonie fost numit și recunoscut ca „ Părinte al anahoreților ” și mare
„Patriarh al monahilor ”, nu pentru că ar fi fost primul monah retras în adâncurile deșertului, ci
pentru că a „ născut ”, și a format în spiritul unei autentice discipline monahale pe toți cei care l –
au urmat, atrați fiind de sfințenia vieții sale: „ și așa prin puterea cuvântului, s-au înființat foarte
multe locașuri de viețuire singuratică, și pe toate le călăuzea ca un părinte ”. Rolul Sfântului
antonie în organizarea și povătuirea celor retrași pentru Hristos rămâne pregnant în conștiința
tuturor cercetătorilor: istorici, preoți ș i teologi. Sozomen istoric apropiat acelor timpuri,

26 Macarie Egipteanul, în Patericul sau Apoftegmele Părinților din Pustiu , traducere și introducere de
Cristian Bădiliță, edișie adăugită, Editura Polirom, Iași, 2007, pp. 212 -213.
27 Daniel Lemeni, Originile monahismului egiptean secolele III -IV, în Rev. Studii Teologice, Seria a III -a,
Anul X , Nr. 1, Ianu arie-Martie , București, 2014, pp. 223 -231.

consemnează: „ Dacă Sfântul Pavel din Teba, e cel dintâi care, fugind din lume, a petrecut toată
viața în pustie, Sfântul Antonie a fost cel dintâi care, prin exemplul său, a arătat această cale
altora și a provocat ardoarea tuturor celor care s -au hotărât să îmbrățișeze o viață atat de
sfântă. Oricare ar fi provincia care a dat începutul vieții sihăstrești, fie Egiptul, fie oricare alta,
toată lumea e de acord că marele Antonie este cel care a rânduit -o în desăvârșirea și curățirea
sa, printr -o purtare și prin niște exerciții cu adevărat vrednice de o stare atat de sublimă și atat
de cinstitoare pentru Biserică28”
Atunci când se vorbește despre originea monahismului, exegeza de specialitate ne
furnizează un răspuns standard: întemeietorul monahismului anahoretic a fost Sfântul Antonie
cel Mare, iar fondatorul monahismului cenobitic a fost Sfântul Pahomie, locul de origine fiind
plasat în Egiptul secolului al IV -lea. Acest răspuns este într o oarecare măsur ă inexact, deoarece
el dă impresia că originile monahismului sunt bine cunoscute, acestea putând fi reduse la una sau
două personaje, și totodată , la o singură singură regiune.
Harta monahismului egiptean din secolele III -IV conține trei repere majore: ascetismul
urban sau mișcarea pre -monahală ( apotaktikoi ), ascetismul rural ( bătrânii de la marginea
satului ) și ascetismul deșertic ( eremitismul/anahoretismul – Sfântul Antonie cel Mare și
cenobitismul – Sfântul Pahomie). Sfinții Antonie cel Mare și Pahomie cel Mare au fost
întemeietorii timpurii ai monahismului egiptean, deși primul cre știn despre care se știe că a trăit
ca monah a fost Sfântul Pavel Tebeul . Sfântul Vasil e cel Mare , cel care a pus baza regulilor
monahale, urmând exemplul Părinților Deșertului , stă la baza organizării vieții mon ahale de
obște, în timp ce Sfântul Benedict of Nursia , a cărui Regulă se bazează pe cea a Sfântului Vasile
cel Mare, este întemeietorul monahismului apusean29.
Încă din zorii creștinismului au existat persoane care și-au trăit via ța în izolare, cum este
cazul eremi ților, care viețuiau conform exemplului celor patruzeci de zile petrecute de Domnul
Hristos în de șert. Nu există mărturii arheo logice confirmate ale acestora, iar mărturiile scrise
cuprind doar referiri adiacente, însă este evident faptul că Sfântul Antonie cel Mare a trăit ca
eremit, urmat fiind de al ții, care trăiau în apropiere, însă nu în acela și loc cu el.
Pe de altă parte, S fântul Pavel Tebeul trăia nu foarte departe de Avva Antonie, în
singurătate absolută, iar Avva Antonie îl considera pe acesta a fi un monah desăvâr șit. Astfel,

28 Arhimandrit Nichifor Horia, “ Pustia ” în Revista Analekta, Nr. IX, fe bruarie, București, 2014, p.4 .
29 Ibidem , p. 65 -66.

după ce l -a întâlnit p entru prima dată, avva Antonie, întorcându -se, a exclamat înaintea
ucenicilor: „ Vai mie, fiilor, că sunt călugăr păcătos și mincinos, sunt călugăr doar cu numele! L –
am văzut pe Ilie, l -am văzut pe Ioan Botezătorul în de șert și l-am văzut pe Pavel, în Rai! ”.
În continuare, Sfântul Pahomie cel Mare, ucenicul avvei Antonie, a ales să îi adune pe
monahi într -o comunitate în care monahii trăiau în sau chilii (din grecescul κελλια ) individuale,
dar care munceau în comun, mâncau în comun și participau la slujbe c omune. Acest fel de
organizare monastică poartă numele de rânduială cenobitică, fundamentată pe o comunitate sau
viață de obște30.
În cele din urmă, s -a format obiceiul ca unii monahi, pu țini la număr, deja forma ți în
viața comună, să părăsească via ța de o bște și să urmeze calea vie ții pustnice ști. Din acest motiv,
a încerca acest lucru fără a fi fost format duhovnice ște în viața de obște era văzut ca un gest de
sinucidere spirituală, ce ducea adesea la căderea în înșelare sau amăgire spirituală. M onahismul a
rămas una din dimensiunile centrale ale vie ții creștine în timpul Evului Mediu occidental și până
în perioad a târzie a Imperiului Bizantin.
Unul dintre primele locuri în care a fost adoptat monahismul a fost Irlanda, aici
monahismul luând o formă specifică, strâns legată de structura socială tradi țională a clanurilor,
într-o formă care s -a răspândit mai apoi și în alte păr ți ale Europei, mai ales în Fran ța31.
Genealogia monahismului a reprezentat o problemă spinoasă pentru multe persoane care
sau înhămat la elucidarea acesteia. Mulți s -au grăbit să dea verdictul final crezând că în sfârșit au
făcut lumină în ace st caz, însă s -a dovedit că lucrurile stau cu totul altfel. În ceea ce privește
aceste încercari de găsire a rădăcinilor monahismului, un rol important în expunerea și analizarea
acestora îl are opera Părintelui Picu Ocoleanu intitulată Harisma filozofiei duhovnicești –
Introducere ingenealogia teologică a monahosmului creștin . Aici ne sunt prezentate eseurile lui
J.C.O'Neill cu incursiuni in recenzia lui Eusebiu de Cezareea la tratatul lui Filon Alexandrinul
Despre viața contemplativă , ideile profesorului Emilian Popescu influențate de Convorbirile
duhovnicești ale Sfântului Ioan Cassian, ipotezele unor teologi protestanți precum Hermann
Weingarten, Erwin Prenschen Adolf Harnack, Karl Heussi, studiile lui Suso Frank, Monahul

30 Tomas Spidlik, op. cit. , p. 88.
31 Pr. prof. Karl Henssi Stau, pr. prof., Originea monahismului , în rev. „Ortodoxia”, an LVII, nr. 2,
aprilie -iunie, 1995, p. 13.

Columba S tewart, Antonie Guillaumont, Samuel Rubenson, Phillip Rousseau sau a profesoarei
germane de la Erlangen, Fairyvon Lilienfeld.
J.C.O'Neill a încercat să elucideze problema genealogiei monahismului punând accentul
pe succesul pe care l -au avut scrierile aprocrife iudaice în sânul monahismului. Concluzia la care
ajunge acesta este ca monahismul creștin nu este altceva decât o continuare a fenomenului
ascetic iudaic, sprjinindu -și ipoteza pe faptul că monahismul nu -și are începutul legat nici de
Sfântul Antonie cel Mare sau Sfântul Pahomie, iar ei nu sunt niște inițiatori propr iu-ziși ai
viețuirii monahale, ci, sunt mai curând, niște continuatori ai unor tradiții mult mai vechi, pe
careei le -au dus mai departe și le -au desăvârșit.
Teologul britanic se folosește de Convorbirile duhovnicești ale Sfântului Ioan Cassian care
face o genealogie a monahismului, si de recenzia facută de Eusebiu de Cezareea la opera Despre
viața contemplativă a lui Filon Alexandrinul unde se vorbeste de maniera de viețuire a asceților
evrei numiți „terapeuti”. Lui O'Neill i se pare relevantă asemanarea dintre felul în care viețuiau
terapeuții evrei din primul veac și cel al monahilor egipteni ai secolelor III – IV, mai ales
conștiința continuității neîntrerupte a vieții monahale începând cu perioada apostolică .32 Cu totul
propriu și monahismului creștin, arată Lucien Regnault, este faptul că exodul în deșert nu se face
“ pentru un Dumnezeu abstract și îndepărtat, ci pentru un Dumnezeu întrupat în Hristos, cu
scopul de a răspunde mai bine iubirii uriașe pe care ne -o arată Dumnezeu trimițând pe Fiul Său,
făcut om ca și noi, ca să pătimiească și să moară pentru a ne mântuii ” 33
Prin personalitatea lui, Sfântul Antonie cel Mare polariza în jurul lui o mulțime de
asemenea eremiți, care au început să își construiască chilii în jurul chiliei sale. În acest mod,
Sfântul Antonie a fost primul care i -a unit pe asceții din pustie într -un fel de viață socială.
Această reunire er a în orice caz foarte puțin strânsă și cu totul benevolă, de un vot al ascultării
înca nu era vorba, locul ei îl tinea pur și simplu voința . Prin urmare, voința liberă era sing urul
motiv al persistenței lor, n u viețuirea ascetică în sine era scopul monahi lor creștini, ci mântuirea
printr -o viețuire conformă îndemnurilor lui Hristos.
Monahii antonieni nu locuiau, precum arată clar viața Sfântului Antonie, într -o singură
clădire mănăstirească, astfel încât așezământul creat de Sfântul Antonie trebuie considerat a fi

32 Pr. Lect. Univ. Dr. Picu Ocoleanu, Harisma filozofiei duhovnicești – Introducere în genealogia
teologică amonahismului creștin ,. op.cit , pp.11 -16
33 Arhimandrit Nichifor Horia ,. op. cit, p. 5.

mai degrabă o colonie de monahi. Monahii locuiau câte unul, sau poate ș i câte doi sau trei,
asemenea eremiților din pustiul Nitriei, în chilii împrăștiate.
Unii nu știau precis care este tinta ascezei, alții nu aveau în ei înșiși suficiente resurse de
putere pentru a stărui în urmărirea acestei ținte. „ Aceste neajunsuri cau tă Sfântul Antonie să le
tămăduiască prin aceea că întruni pe asceți într -o comunitate și -i lua sub conducerea sa. El
accentua în cuvântările sale către monahi că desăvârșirea încă nu este ajunsă prin fuga de lume
și retragerea în pustie; singurătatea și r enunțarea sunt numai mijloace pentru a ajunge la
sfințenia lăuntrică. Precum el însuși nu se încredea în sine, ci caută să -și însușească de la
fiecare binele, așa îndemna și pe monahii săi să fie cu neîncredere în ei înșiși; nici unul nu
trebuie să spuna c ă Sfânta Scriptura îi este deajuns pentru învățătură; dimpotrivă, e bine ca
monahii, să cultive viața de comuniune și astfel să se întărească reciproc în credință și prin
convorbiri să se fortifice reciproc pentru luptă.”34
Monahismul este continuarea, fãr ã alterare, a credintei primitive. Regãsim în Viața
Sfântului Antonie chiar aceastã semnificatie: „ Mergând la bisericã, dupã obiceiul sãu, el gândea
în sinea lui, medita mergând cum apostolii pãrãsirã totul pentru a urma pe Domnul, cum dupã
Faptele Apostol ilor, credinciosii vindeau bunurile lor, aduceau pretul de pe ele, îl puneau la
picioarele apostolilor ”.
Flacãra aprinsã în inima Sfântului Antonie era continuarea focului depus în inima
Bisericii din ziua Cincizecimii. Monahismul nu este original decât î n mãsura în care este efectul
acestui foc de neatins al Duhului Sfânt, care i -a făcut pe primii creștini, în ziua Cincizecimii, sã
pãrãseascã lumea pentru a forma prima Bisericã, apoi a reînceput sã ardã cu flãcãri epoca
martirilor, pentru a vãdi puterea c redintei Bisericii si care dupã aceea s -a fixat în viata cãlugãrilor
pentru a reînsufleti inima Bisericii de fervoarea credinței primare fondatã pe jertfa de sine si pe
renuntarea totalã la lume.35
Prin urmare, viața monasticã este deci ultima formã luată de mărturisirea credinței
crestine, pusă de Duhul Sfânt în inima Bisericii. Ea nu este nici o doctrină particulară a
creștinismului, nici o treaptă de perfecțiune în credință, ci o imagine vie a măr turisirii creștine,
care rememorează sau reprezintã premisele credintei ca răspuns la Pogorârea Duhului Sfânt în

34 Pr. prof. dr. Vasile Răducă, op. cit., p. 62.
35 Tomas Spidlik, “ Omul lui Dumnezeu – la rădăcinile vieții religioase “, traducere din limba italiană de
Vasile Rus, Târgu -Lăpuș, Editura Galaxia Gutenberg, 2004 , pp. 38 -39.

ziua Cincizecimii, când toti părăseau bunurile lor, legãturile lor de rudenie si casa lor pentru a li
se alătura Apostolilor, după învãțãtura D omnului.36

36 Pr. Prof. dr. Dumitru Popescu, Teologie și cultură , Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 1993, p. 19.