Personalitatea Infractorului Si Influenta Mass Media Asupra Acestuia

CUPRINS

=== Personalitatea Infractorului si Influenta Mass-Media Asupra Acestuia ===

CAPITOLUL I. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND CAUZALITATEA INFRACȚIONALĂ

Secțiunea 1. Concept

În calitatea sa de știință socială, criminologia, mai mult poate decât științele exacte și științele despre natură este dependentă de baza filosofică care are o înrâurire hotărâtoare asupra rezultatelor cercetării.

Orice domeniu de cunoaștere umană care prin multitudinea de date pe care le vehiculează, prin obiectul său și prin metoda sau metodele de cercetare se constituie ca o știință autonomă sau aspiră să devină, nu se poate dispersa de analiza fenomenului sau fenomenelor constituind sfera de preocupări.

Un studiu consacrat cauzelor criminalității presupune drept o premisă necesară adoptarea unei viziuni sistemice asupra fenomenului cercetat. Aceasta implică utilizarea conceptelor de sistem, structură și funcție.

Prin sistem trebuie de înțeles un ansamblu superior organizat de elemente dintre care fiecare constituie la rândul său, un sistem, aflate în relații între ele precum și cu întregul căruia i se subsumează, ansamblu având drept sarcină de rezolvat realizarea unor anumite mărimi a unor valori de comandă, în condițiile unui mediu cu variații diferite sub raportul influențelor și deci posibil perturbant.

Un sistem se caracterizează prin o anumită structură, înțelegând prin aceasta o anumită formă de organizare exprimând datul, starea în momentul descrierii sale, în care se găsește sistemul ca dimensiune sincronică și o viziune diacronică reflectând geneza și evoluția în timp. Orice sistem are o anumită funcție în semnificația unui complex de proprietăți care se exercită în raport cu alte sisteme sau componente ale acestora.

În cadrul acestui ansamblu organizat sistemic, omul însuși este conceput ca un sistem ceea ce oferă posibilitatea conturării sale ca raport social, viziune în cadrul căreia se conferă dimensiuni corespunzătoare atât laturii biologice cât și celei sociale, evitându-se interpretările unilaterale, în care individul uman fie ca entitate biologică naturală izolat în contextul de interacțiuni care contribuie la definitivarea personalității sale fie ca obiect al relațiilor sociale, ca produs exclusiv al acestora.

Se evidențiază astfel una dintre premisele cercetării consacrate cauzalității în domeniul criminologiei, din obiectul a cărei cerință metodologică și esențială o reprezintă prin definirea unor concepte de cauze și de condiții.

1.1. Cauza

Este fenomenul care precede sau generează alt fenomen – efect. Întrucât, întotdeauna cauza acționează în anumite circumstanțe, care într-un fel sau altul își exercită influența în procesul de generare, studiul relației cauzale nu se poate dispersa de o analiză a acestor circumstanțe care constituie condițiile.

Condițiile sunt acele împrejurări care lipsite de eficiență cauzală propriu-zisă, deci incapabile în sine de a genera un anumit efect, prin prezența lor alături de fenomenul cauză influențează evoluția acestuia în diferite moduri, favorizând-o, potențând-o sau frânând-o, până la stadiul procedurii efectului.

În calitatea sa de sistem dotat cu virtuți autoreglatoare, omul are capacitatea de a realiza conexiuni inverse între cauză și efect.

Tinzând spre realizarea unei anumite finalități a unor valori de comandă, individul are posibilitatea de a exercita corecții pe baza confruntării ieșirilor, care reprezintă efectele cu intrările care constituie cauzele. Toate aceste aspecte oricât ar părea, la prima vedere, de limitrofe obiectivului declarat al cercetării noastre, se regăsesc în cadrul mecanismului de cunoaștere a actului infracțional, care, în esența sa constituie o activitate umană.

Analiza pe care o întreprindem implică utilitatea în deplină cunoștință de cauză a conceptelor de necesitate și întâmplare.

1.2. Necesitatea

Constituie o modalitate de existență sau de manifestare a unor stări. Întâmplarea, și ea o modalitate de manifestare a unor stări, proprietăți, raporturi și tendințe ale sistemelor, decurge însă din factorii exteriori sau periferici ceea ce îi imprimă variabilitatea.

Necesitatea derivînd din esență, permite configurarea modului în care trebuie să se producă un anumit fenomen în vreme ce întâmplarea exprimă modul specific în care acesta se produce.

Asimilarea corectă a conceptelor de necesitate și întâmplare și utilizarea lor în chip de concepte operaționale au o semnificație esențială în realizarea desprinderii și izolării artificiale a unui anumit proces de cauzalitate din contextul general al conexiunii universale.

Pe această bază, în cadrul unei operațiuni de selecție indispensabile se va proceda la eliminarea acelor fenomene care au cu efectul legări prea îndepărtate și nesigure ca să poată exercita o anumită influență asupra producerii sale. Acestea constituie condiții întâmplătoare.

În urma acestei operații, vor rămâne numai acele fenomene aflate cu efectul în relații necesare, deci fenomenele în lipsa cărora efectul în relații nu s-ar fi putut produce, producerea lor implicându-le în mod necesar.

Vor fi reținute, pe această cale, o serie de fenomene cu eficiență contributivă diferită, din rândul cărora alături de cauză, fac parte condițiile necesare și suficiente.

Astfel, condiția necesară fiind prezentă aceasta nu înseamnă că efectul se va produce în mod obligatoriu, ea creează numai o posibilitate abstractă, cu un grad de probabilitate mai redus, așadar mai îndepărtată de realitate, în relația dintre condiția necesară și efect, întâmplarea având un rol important.

Condiția necesară și suficientă în schimb, creează posibilitatea concretă, cu un grad de probabilitate mai ridicat, deci mai apropiată de realitate, de această dată rolul întâmplării fiind mai redus.

În sfârșit, cauza este cea care transformă posibilitatea în realitate. Cauza- reprezintă întotdeauna principiul activ, factorul generator, în vreme ce condițiile constituie elementul pasiv în procesul de generare și aceasta chiar dacă în practică ele constau în acțiuni, în manifestări pozitive.

O anumită cauză produce în mod necesar un anumit efect numai dacă sunt întrunite anumite condiții.

În realitate impactul lor are un caracter întâmplător, ele se pot întâlni sau nu într-un punct oarecare din lanțul conexiunilor universale și în funcție de această interferență, efectul se poate produce sau nu.

1.3. Posibilitatea

Desemnează o stare virtuală a unui fenomen, o ipostază viitoare în care acesta poate trece în măsura în care sunt îndeplinite anumite condiții.

1.4. Realitatea

Semnifică o stare actuală, o ipostază prezentă a unui fenomen care apare astfel ca înfăptuit. Aceste concepte formează o realitate dialectică așa încât se poate spune că posibilitatea definește o realitate viitoare, în devenire, iar realitatea o posibilitate înfăptuită.

Măsura în care posibilitatea se transformă în realitate, șansele unei atare transformări, deci până la urmă, gradul de apropiere dintre o posibilitate actuală și o realitate viitoare este determinat prin conceptul de probabilitate.

Probabilitatea ca factor cognitiv este utilă în toate acele situații în care datorită multitudinii și complexității factorilor care concură sau se opun la apariția unui anumit fenomen, elementul de posibilitate la realitate apare ca insuficient definit. În măsura în care raportul dintre numărul de cazuri în care posibilitatea – o anumită posibilitate s-a transformat în realitate și numărul de cazuri este suficient de semnificativ se poate aprecia că tendința are valoare de necesitate. Acest raport poartă denumirea de frecvență și este o manifestare la nivel de ansamblu a probabilității existente la nivelul individual.

Se poate spune deci că gradul de probabilitate al producerii unui anumit efect este de fapt gradul de probabilitate al apariției cauzei sale și al acțiunii acesteia în contextul anumitor condiții.

Practic, probabilitatea producerii efectului este determinată de repetabilitatea, de frecvența fenomenului cauză.

În societate, intervenția omului, factorul subiectiv, are un rol hotărâtor în procesul de transformare a posibilității în realitate. Spre deosebire însă de ceea ce se întâmplă în natură, unde impactul dintre diferite condiții care converg în a determina producerea unui anumit efect, are un caracter întâmplător, intervenția umană are caracter conștient.

Omul acționează în cunoștință de cauză, după ce, în prealabil, a cercetat și descoperit posibilitățile, le-a evaluat în raport cu natura lor și cu necesitățile proprii, manifestând preferință pentru unele dintre ele, creând condiții favorabile pentru realizarea unora și pentru limitarea sau suprimarea altora, dirijând astfel procesul de devenire în conformitate cu nevoile sale practice.

Acțiunea umană presupune, așadar, o prealabilă zestre informațională.

Informația este un nume pentru conținutul a ceea ce se schimbă cu lumea exterioară pe măsură ce ne adaptăm la aceiași lume și o facem în același timp să simtă că ne-am adaptat.

Nevoile și complexitățile vieții moderne fac să crească cererile privind acest proces de informație mai mult decât oricând înainte (…) a trăi efectiv înseamnă a trăi cu informația adecvată.

Informația ca factor cognitiv este cea care oferă individului uman înțelegerea necesității creând astfel premisele unei stări de libertate.

Libertate care se manifestă ca posibilitate de a acționa în virtutea unor opțiuni, deci ca libertate de a alege și a decide între diferite posibilități alternative.

Decizia implică întotdeauna o opțiune, aceasta intervine în toate cazurile în care individul este pus în situația de a alege între mai multe alternative și este determinată în funcție de anumite criterii .

Primul criteriu este acela al utilității. Se adoptă acea variantă care prezintă cea mai mare utilitate din punctul de vedere al subiectului.

Așa fiind pentru ca opțiunea să-și atingă scopul, să permită alegerea variantei optime, criteriul utilității este și trebuie dublat de acela al probabilității.

1.5. Decizia

Cu opțiunea care o implică este rezultanta unui proces de deliberare. Deliberarea presupune o confruntare de argumente pro și contra în jurul unui anumit scop, unei anumite finalități pe care individul și-a fixat-o în forma sa identică, potențială de mobil.

În funcție de preponderența uneia sau celeilalte dintre cele două grupe de argumente, rezultatul deliberării poate fi pozitiv, scopul fixat este menținut, sau negativ individul renunță la acest scop.

O dată decizia adoptată, deliberarea cedează locul acțiunii, tinzând la transpunerea în realitate, la obiectivarea scopului ales.

Corolarul opțiunii pe care o implică îl reprezintă responsabilitatea. Nu se poate decide, declanșa o acțiune, fără a asuma, totodata și riscurile pe care le presupune adică o responsabilitate.

Orice om este susceptibil de realitate. Întrucât actul său de decizie intervine într-un context social, ea reprezentând, în extenso, una din pârghiile interogativ practice ale oricărei forme sau tip de viață socială, integrativul reprezentând determinantul, caracterul normativ iar proiectivul libertatea, creația.

Este exprimată în termeni sociologici, cunoscuta relație dialectică între necesitate și libertate, liberul arbitru.

În cadrul social, organizat sistemic, omul însuși constituie un sistem. Indivizii umani nu acționează în vederea unei realizări a unor valori de comandă în sine ale unei organizații sistemice, pentru valabilitatea în sine a acestui sistem în vederea manifestării valorilor sale intime, pentru că el nu e un mijloc de realizare a unor valori de comandă ale sistemelor generale sociale, ci acestea sunt niște mijloace care permit realizarea plenară a omului care este și element constitutiv al sistemului și care deci trebuie să acționeze în vederea realizării sarcinilor acestuia, dar și scopul întregului sistem social.

Abordând problematica libertății ca necesitate înțeleasă, criminologia are sarcina de a elucida modul în care individul, în contextul social istoric concret, acționând conștient, alege între diferite alternative, între diverse posibilități calea infracțională.

Studiul criminologic privește mai cu seamă motivațiile valorice, modelele care orientează acțiunile unor indivizi într-o atare direcție.

Acest studiu criminologic nu se poate dispensa de examinarea ansamblului relațiilor sociale ca și a condițiilor nemijlocite de viață sub imperiul cărora se desfășoară procesul de individualizare a individului, scopul de a dezvălui acele imperfecțiuni, acele disfuncții sau contradicții care la nivelul mediului psiho – social influențează în mod negativ formarea personalității unor indivizi în dezacord cu modelul promovat de societate.

Cauzalitatea în criminologie poate fi concepută atât prin raporturi de coordonare genetică între sistemele biologic, psihologic și social, cât și prin raporturi de subordonare a stadiilor.

Secțiunea 2. Cauze generale

Analiza sistemică a criminalității presupune desprinderea de cazul individual și identificarea proceselor și conjuncturilor care, prin impactul lor social și prin repetabilitatea statistică pe perioade mari de timp, se constituie în cauze și condiții atât necesare , cât și suficiente producerii actului infracțional.

La acest nivel al analizei este necesar să menționăm că distincția dintre cauze și condiții se reduce sensibil, ele aflându-se în raporturi de ambivalență și probabilitate. Din acest motiv ele sunt numite cu termenul de factori sociali ai criminalității sau criminogeni.

Din analiza succintă realizată s-au evidențiat o serie de factori care determină criminalitatea ca fenomen social, acești factori reprezentând și cauzele generale ale fenomenului infracțional.

Factorii în cauză sunt:

factori economici;

factori demografici;

factori politici;

factori culturali.

2.1. Factori economici

Teoria economică general acceptată este aceea potrivit căreia baza economică determină suprastructura socială, politică, culturală, instituțională. Ca rezultat se poate spune că situația economică a unui stat, ori a unei zone mai restrânse, să determine anumite comportamente umane, inclusiv pe cel infracțional.

Analiza factorilor economici a evidențiat care din acești factori au un conținut criminogen mai pronunțat.

Industrializarea

Prin ea însăși, industrializarea este un factor de progres economic și social „oferind locuri de muncă, posibilități superioare de instruire și specializare precum și creșterea nivelului de trai al oamenilor”.

Statistica însă a relevat faptul că progresul social-economic a fost însoțit de creșterea criminalității.

Industrializarea produce și unele efecte secundare de care se leagă creșterea ratei infracționalității cum ar fi:

în ceea ce privește creșterea masivă a mobilității orizontale a unei întregi populații rurale în speranța unui trai mai bun și îmbogățiri rapide;

industriile afectează grav echilibrul ecologic, accentuează starea de stres a muncitorilor;

imposibilitatea asigurării unor condiții social-edilitare minime pentru populația atrasă în acest sector;

industrializarea prin”mașinismul” său nu creează omului posibilitatea de a-și manifesta spiritul creator.

Șomajul

Are influență asupra stării de dispoziție în săvârșirea de infracțiuni prin scăderea bruscă și excesivă a nivelului de trai și prin instabilitatea emoțională pe care o ocazionează. El atrage după el atingerea structurală a familiei. Anume în aceste perioade de rensiune economică are loc creșterea puternică a numărului de tâlhării, furturi, înșelăciuni și alte infracțiuni.

Nivelul de trai

Aici trebuie evidențiat faptul că sărăcia are o dimensiune economică obiectivă și una spirituală. Prima se raportează la nivelul de trai mediu, cea de-a doua se referă la percepția individuală pe care individul o face statutului său economic în epoca în care trăiește.

Același salariu poate fi considerat foarte bun de unele persoane, în timp ce unele persoane îl pot considera jenant.

Pe lângă sărăcie care îi poate determina pe unii indivizi la săvârșirea de infracțiuni se adaugă și dorința de îmbogățire.

Crizele economice

În timpul crizelor economice care afectează producția, nivelul salariilor și rata șomajului are loc scăderea nivelului de trai al păturilor sociale defavorizate.

Aceste persoane, în lipsa unei protecții sociale pot fi considerate la limita riscului comiterii faptelor antisociale.

2.2. Factori demografici

Studiile privitoare la relațiile care există între factorii demografici și criminalitate au relevat faptul că exploziile în rata natalității, structura demografică a sexelor, mobilitatea geografică și socială a populației reprezintă factori criminogeni.

Rata natalității

Relația între rata natalității și criminalitate este de natură indirectă, la amplificarea delicvenței juvenile contribuind o multitudine de alți factori între care – compoziția familială, incapacitatea instructiv-educațională în școli, rolul negativ al mijloacelor de informare în masă.

Mobilitatea geografică este determinată cel mai adesea de urbanizare și are consecințe criminogene. Această urbanizare rapidă a dus la formarea unor medii dezorganizate, cu multiple perturbații și crearea unor stări de conflict.

Eterogenitatea socială are drept consecință eterogenitatea culturală și creșterea conflictelor de cultură.

2.3.Factori socio-culturali

În sens mai larg, cultura reprezintă totalitatea valorilor materiale și spirituale create de societate de-a lungul timpului.

Familia

Orice perturbare în interiorul structurii familiale are efect important asupra copilului, atât la nivelul adaptării sale la societate, cât și asupra personalității sale interioare.

Unul din cele mai importante studii criminologice se referă la influența perturbărilor familiale asupra delicvenței juvenile. Aceste perturbări sunt întreținerea proastă din punct de vedere material, igienic, familiile divorțate, părinți persoane care sunt implicați în activități de natură antisocială, supunerea copiilor la tratamente crude. În acest conflict creat între cultura proprie a familiei infractoare și a societății are loc apariția delicvenței.

Nivelul de instruire școlară.

Pe plan calitativ nivelul de instruire școlară se reflectă prin alegerea unor forme infracționale mai puțin primitive.

Rolul școlii este însă mai important pentru educarea și socializarea copiilor, pentru depistarea celor inadaptați și punerea în aplicare a unor programe de prevenire generală.

Religia

Acest factor nu poate fi izolat de altele cum ar fi grupul etnic. Anumite secte religioase practică infracționalismul pentru obținerea unor avantaje materiale, iar în perioade de crize economice și politice pot avea loc și fenomene infracționale cu substrat religios (distrugeri de lăcașe, profanări).

Religia, în ansamblul său, joacă un puternic rol de influență și prevenire în combaterea criminalității.

Starea civilă

S-a constatat că atât femeile cât și bărbații necăsătoriți sunt mai predispuși să comită delicte sexuale în timp ce în cazul soților au fost relevate o serie de infracțiuni săvârșite cu violență datorită neînțelegerilor.

Impactul activităților din timpul liber

Crearea unor forme relativ noi de petrecere a timpului liber în grupuri sau „bande” angajează deliberat aceste persoane în comiterea de infracțiuni.

Impactul mijloacelor de informare în masă

Studiile efectuate au relevat influența deseori negativă exercitată de mijloacele de informare în masă.

Cercetarea care s-a făcut în această privință a evidențiat următoarele:

violența pe micul sau marele ecran furnizează modele de comportament negativ, care se materializeaza adesea in filmele difuzate pe micul si marele ecran. Aceste filme sunt comerciale, făcute pentru a se obține bani din vânzarea lor, „preferabil cât mai mulți” în consecință abordează fără nici o reținere acele teme cu efecte în planul instinctului si al inconștientului uman. Influența este mai puternică asupra spectatorului tânăr.

determină creșterea nivelului agresiv în rândul celor ce urmăresc asemenea filme sau emisiuni;

desensibilizează auditoriul cu privire la gravele prejudicii pe care le produce violența

Programele „violente” determină o „dezinhibare” a privitorului și îl scot din real determinândul- să săvârșească, pe calea imitației, fapte violente spontane și neplanificate.

Totodată se relevă faptul că receptarea mesajelor mass-media se realizează și interpretează în funcție de propriile nevoi, atitudini și imagini despre lume, astfel încât video-violența va produce efecte doar asupra celor care au înclinații, predispoziții spre violență, fără a se exclude rolul mijloacelor de informare în masă în desensibilizarea generală și formarea unor atitudini nedorite și neconforme cu interesele societății.

Discriminarea

Este refuzul de a trata un grup social în conformitate cu aspirațiile sale.

Ea se poate exercita la diferite niveluri ale claselor sociale, ale sexelor, ale apartenenței religioase, ale grupărilor etnice, ale instruirii, ale participării la activitățile sociale, ale emigrării etc. prejudecățile nasc sentimente de frustrare care, de regulă, declanșează porniri agresive.

Specificul național

Prin el însuși nu e un factor criminogen. El include însă un anumit temperament național care trebuie luat în calcul în analiza fenomenului infracțional, deoarece, în anumite condiții economice, sociale și politice, tipul de reacție populară poate fi prevăzut în coordonatele sale de ansamblu.

Influențele criminogene internaționale

Orice țară cu granițele deschise este expusă nu doar efectelor favorabile ale culturii și civilizației, ci și în egală măsură, penalizării criminalității organizate.

Toxicomania

Aici găsim consumul de droguri și alcoolismul. Alcoolismul este un factor care produce tulburări mentale cu efect pe planul comportamentului infracțional.

Profesia

Criminalitatea infracțională este o rezultantă a condițiilor, ce oferă majoritatea profesiilor, pentru a săvârși infracțiuni.

2.4. Factori politici

Influența factorilor politici în criminogeneză pare ca deosebit de puternică în două situații specifice: războiul și revoluția.

Războiul

Indiferent de natura conflictului, în timpul războiului se creează centre antagonice de putere, sistemul legislativ este ignorat, se instaurează haosul, se escaladează violența și se urmărește anihilarea prin orice mijloace a oponenților.

Revoluția

Constituie o formă de luptă pentru câștigarea puterii politice, care creează o stare conflictuală ce duce la o adevărată explozie a criminalității.

Secțiunea 3.Cauze speciale

Studiul crimei ca act individual ridică o serie de probleme între care cea mai importantă se referă la cauzele care determină săvârșirea actelor antisociale.

În consecință, etiologia crimei ca act individual poate fi situată fie în planul personalității infractorului, fie în domeniul relevanței situației concrete de viață, fie în planul conjugării dinamice dintre cele două elemente enunțate anterior.

3.1. Despre personalitatea infractorului

Criminologia operează cu conceptul de personalitate a infractorului ca variantă a personalității umane înțeleasă în accepțiunea largă de unitate bio-psiho-socială.

Activitatea sistemului cerebrospinal de care depinde viața psihică a individului se întregește cu cea a sistemului neuro-vegetativ care are rol de a regla procesele interne de metabolism.

Se impune stabilirea unei legături interne intre biotip și componentele personalității care sunt aptitudinile, temperamentul și caracterul. Orientarea antisocială a personalității este un proces de durată în care subiectul asimilează cu preponderență informațiile perturbante care sosesc din mediul social.

3.2. Familia

Reprezintă principala instanță de socializare al cărei rol funcțional în structura socială și în sistemul instituțiilor sociale permite realizarea a două funcții: socializarea primară a copiilor și stabilizarea personalității adulților.

La unii copii structurarea personalității, a trăsăturilor, are loc în funcție de un model de referință.

Conduita antisocială apare de obicei în acele familii lipsite de preocuparea de a asigura o socializare corectă a copiilor, ori care în mod intenționat asigură acestora modele de socializare negative. O influență hotărâtoare asupra formării personalității copilului are climatul conjugal.

Un climat conjugal tensionat, certurile, stările conflictuale între soți sau între părinți și copii manifestate prin repetate certuri, bătăi, vor influența negativ formarea personalității copilului.

3.3. Modelul de comportament al părinților.

Apariția unor trăsături negative la copii care au părinți cinstiți, onești, cu o comportare exemplară, nu este exclusă dar aceasta constituie o excepție.

Un rol deosebit în modelarea personalității de asemenea îl are stilul educativ.

Majoritatea cercetărilor efectuate au arătat că majoritatea minorilor delicvenți provin din acele familii în care stilul educativ este caracterizat fie prin indiferență fie prin despotism.

La consecințe tot atât de negative duce și stilul educativ permisiv, manifestat prin răsfățul exagerat al copilului.

Rolul familiei în formarea personalității individului trebuie considerat de o mare importanță.

3.4. Școala

Este menită să dezvolte aptitudinile, să transmită cunoștințele personale, să formeze, să dezvolte și să consolideze aptitudinile pozitive, pregătind pentru viață generația tânără.

Corelația dintre criminologie și nivelul de instruire nu poate fi neglijat. Pregătirea școlară redusă, nivelul precar al cunoștințelor, anturajul necorespunzător constituie o cale sigură spre delicvență.

3.5. Situația preinfracțională

Reprezintă un ansamblu de circumstanțe exterioare personalității delicventului, care precedă actul infracțional, este elementul care definitivează diferențele existente între cei care sunt infractori de non-infractori.

Analiza trecerii la act surprinde momentul impactului dintre personalitate și situația concretă de viață. Situația concretă de viață creează premise mai mult sau mai puțin favorabile trecerii la act.

În funcție de intensitatea orientării antisociale a personalității infractorului, pentru a se trece la săvârșirea infracțiunii, situația concretă de viață poate îmbrăca atât forma condiției necesare cât și pe cea a condiției suficiente.

Odată întrunite aceste condiții, subiectul este pus în situația de a delibera și a opta între mai multe variante de comportament. Trecerea la act surprinde faza dinamică în producerea infracțiunii. Opțiunea în favoarea faptei infracționale are semnificația unei eliberări psihice pentru infractor și a unui eșec social care se vor consuma o dată cu procesul de transformare a posibilității în realitate.

CAPITOLUL II. PERSONALITATEA INFRACTORULUI ȘI INFLUENȚA MASS – MEDIEI ASUPRA ACESTUIA

Scțiunea 1. Conceptul de personalitate al infractorului

A. Personalitatea umană este abordată de criminologie prin perspectiva integrării acesteia în teoria explicativă referitoare la cauzalitate.

În criminologie personalitatea infractorului reprezintă o categorie complexă în care se înglobează noțiunea psiho-socială de personalitate și noțiunea juridico-penală a infractorului.

Cât privește noțiunea de personalitate, opinia de bază este cea potrivit căreia personalitatea umană este un rezultat al interacțiunii dialectice, contradictorii, dintre factorii exogeni ai mediului în care ponderea principală o au factorii socio–culturali și factorii endogeni, respectiv ansamblul caracteristicilor organizării interne a individului.

Modalitățile de integrare a conceptului de personalitate în relația cauzală diferă în criminologie nu numai ca urmare a unor premise filosofice deosebite cu privire la natura și esența personalității umane, ci și datorită modului în care se realizează în plan metodologic integrarea diferitelor componente ale personalității în sfera acestei relații.

Componentele personalității sunt aptitudinile, temperamentul și caracterul care se exprimă în mod constant în conduită.

Dispozițiile individuale, native care constituie fără îndoială o premisă în constituirea personalității sunt influențate hotărâtor de condițiile economice și culturale în care individul se dezvoltă.

Cu relevanță deosebită în domeniul criminologiei apare astfel opinia potrivit căreia modul de manifestare concretă a temperamentului depinde de gradul în care este stăpânit și reglat de caracter.

Componenta structurală a personalității, caracterul este definit ca un ansamblu de însușiri care exprimă o atitudine stabilizată față de realitate și se manifestă constant și durabil în faptele de conduită ale individului.

Caracterul determină astfel individualitatea psihică, exprimă natura intimă a ființei umane și reflectă valoarea morală a acesteia. Caracterul se formează în cadrul unui proces complex de modelare și integrare treptată a dispozițiilor native într-un anumit sistem de relații sociale prin însușirea acestor relații sociale în cadrul multiplelor experiențe de viață pe care individul le parcurge.

B. Configurarea conceptului de personalitate a infractorului impune unele clarificări cu privire la accepțiunea criminologică a termenului de infractor.

Noțiunea de infractor este o noțiune cu o sferă foarte largă de cuprindere. În mod obișnuit prin infractor se are în vedere persoana care a săvârșit o faptă antisocială.

În funcție de trăsăturile esențiale ale sistemului de drept, de principiile fundamentale care guvernează activitatea de înfăptuire a justiției penale, noțiunile ce exprimă diferitele ipostaze ale persoanei care a comis infracțiunea în sfera juridico-penală variază de la țară la țară atât în conținut cât și în terminologie.

În sferele dreptului penal și a dreptului procesual penal noțiunea de infractor îmbracă diferite denumiri care exprimă poziția uneia și a aceleiași persoane în cadrul raportului juridic penal și raportului procesual în studii și etape diferite ale activității de înfăptuire justiției penale.

Persoana fizică care a comis o infracțiune față de care se efectuează urmărirea penală, cât timp nu a fost pusă în mișcare acțiunea penală împotriva sa se numește învinuit.

Persoana fizică împotriva căreia s-a pronunțat o hotărâre judecătorească de condamnare se numește condamnat.

Toate denumirile mai sus menționate, deși se referă la una și aceiași persoană nu au același conținut, deoarece au în vedere ipostaze diferite și momente succesive pe care persoana fizică care a comis infracțiunea le poate parcurge. Așa cum se subliniază în literatura de specialitate, aceste noțiuni nu sunt întotdeauna identice cu noțiunea de infractor, întrucât nu întotdeauna învinuitul este infractor sau infractorul este învinuit.

Termenul de infractor și făptuitor se suprapun (de altfel, aceste două noțiuni sunt utilizate chiar în cuprinsul aceleiași reglementări).

În definiția termenului de infractor trebuie pornit de la legătura organică ce există între fapta comisă și făptuitorul acesteia.

Elementele definitorii ale noțiunii de infractor, nu le putem găsi altfel decât raportându-ne la trăsăturile esențiale ale noțiunii de infracțiune.

Legislația penală din țara noastră consacră concepția potrivit căreia infracțiunea trebuie privită ca o categorie juridică, ca o instituție de drept penal ce exprimă, în planul reglementării juridice, tezele cu privire la unitatea dintre factorii de condiționare a dreptului și procesului de creațiune a normelor juridice.

În Codul Penal, noțiunea de infracțiune a căpătat o formulare precisă în care se reflectă aspectele materiale, sociale, umane, morale și juridice ale conținutului infracțiunii. Prin infractor se înțelege, persoana fizică care cu vinovăție a săvârșit o faptă ce prezintă pericol social și este prvăzute de legea penală.

Definirea noțiunii de infractor din perspectiva trăsăturilor esențiale ale infracțiunii evidențiază faptul că această noțiune nu exprimă o simplă „etichetă” aplicată de grupul social dominant anumitor indivizi, ci desemnează un individ care se manifestă printr-o activitate infracțională generatoare de efecte juridice.

În concepția criminologiei, ceea ce caracterizează personalitatea unui individ ca antisocială este săvârșirea faptei penale, și nu predispozițiile înnăscute sau eticheta pe care un anumit grup o aplică unei categorii de indivizi.

Conceptul de personalitate a infractorului include, desigur, acele trăsături care, potrivit legii, caracterizează subiectul activ al infracțiunii precum: esența fizică a persoanei ca individ uman, vârsta, capacitatea psihică de a răspunde penal, precum și unele trăsături speciale cum ar fi situația de serviciu, anumite legături cu partea vătămată.

În criminologie acest aspect este diferit mai amplu, întrucât aceste trăsături, cuprind și o multitudine de aspecte referitoare la persoana infractorului, trăsături care au relevanță criminologică, iar fiecare dintre acestea este mai bogată în conținut.

Personalitatea infractorului se înfățișează astfel a fi o noțiune mai cuprinzătoare decât cea juridico-penală și include ansamblul trăsăturilor, însușirilor, calităților persoanei care a comis o infracțiune și exprimă în același timp, interrelația dintre individualitatea lăuntrică și esența socială a acestei persoane.

Secțiunea 2. Mass – media – efecte în dezvoltarea personalității umane

Acum când mijloacele de comunicare au devenit structuri mediatice, nu se poate face abstracție de impactul exercitat de instituția media asupra personalității umane.

Dezvoltarea tehnicii moderne care a permis atât fenomenul tirajelor de masă cât și nașterea radio-televiziunii, a facilitat o nouă interacțiune a informațiilor sale cu universul socio-cultural.

Fluxul mare de informații care provin din aceste surse produc atât la nivelul individual cât și la nivel social o serie întreagă de efecte.

Pe parcursul studiilor asupra efectelor date au ieșit în evidență trei tipuri, așa numite „majore” de efecte asupra indivizilor care sunt apoi dezvoltate în mai multe tipuri de teorii:

Efecte cognitive (formarea opiniilor, accentuarea ambiguității comunicaționale, stabilirea agendei și a priorităților în dezbaterea publică, construirea valorilor, dezvoltarea cunoștințelor);

Efecte comportamentale (activarea, dezactivarea resurselor mobilizării sociale).

Principalele teorii sunt teoria catarctică, teoria stimulativă, teoria observațională, teoria formativă.

2.1. Catarsis-ul

Pornește de la premisa clasică din Retorica, unde stargitul susține că frustrările cotidiene își găsesc debușeu prin vizionarea unor activități culturale violente ori prin urmărirea unor mesaje agresive, cu un înalt conținut de intoleranță și pulsiuni antisociale, indivizii se descarcă de propriile pulsiuni negative. Având repercusiuni de „șoc” asupra subconștientului, mesajele agresive conduc la scăderea pulsiunilor și activităților violente la nivel individual dar și la nivelul social al individului.

Mass-media este unul din factorii principali prin care se produce masificarea „cataritizării” (prin sport, divertisment, informații generale), mijloacele de comunicare în masă stimulează și încurajează eliberarea indivizilor de presiunile cotidiene.

2.2. Teoria efectelor stimulative

Teoria stimulării a fost definită inițial de Leonard Berkowitz, și este o răsturnare a teoriei catarsisului. Berkowitz presupune că un individ aflat sub o constantă presiune și stimulare agresivă va avea reacții emoționale și psihologice mai puternice și va sfârși prin a dobândi un comportament agresiv. Teoria efectelor stimulative aparținând categoriilor mecaniciste, vede în mass-media un factor major de modificare și influențare a indivizilor.

2.3. Teoria cultivării

George Gerbner a formulat concepția conform căreia lumea simbolică creată de mass-media formează și menține concepțiile existente despre lumea reală. „Rezonanța”, termenul cheie al cultivaționismului este constituită pentru a se opune noțiunii de „Curent principal de opinie”. Indivizii nu urmează pur și simplu opiniile majore existente în societate, ei reacționează la structurile imaginare și simbolice care le sunt impuse de timp.

De noțiunea de cultivare se leagă și teoria consistenței și conceptul de percepție selectivă în conformitate cu experiențele deja dobândite, care sunt cumulate cu stereotipurile existente, indivizii se supun în mod selectiv la sursele de informare și rețin selectiv materiale ce vin în contradicție, nu sunt consistente cu opiniile deja formate. Cultivarea se poate face numai pe o traiectorie deja existentă și fără să se opună, în mod radical, cu informațiile perturbante.

2.4. Teoria observării și formării

Conform acestei abordări comportamentul și activitatea violentă devin modele de activitate, influența se face printr-o îndelungată formare indirectă, prin presiune modelatoare. Această teorie are o relevanță deosebită în studierea influențării persuasive, unde generează două modele de persuasiuni: modelul psiho-dinamic și cel socio-cultural. Urmând modelul psiho-dinamic în teoria formării, concluzia inevitabilă este aceea că un mesaj eficient conduce la modificările comportamentului psihologic, generând în cele din urmă reacția dorită de emițător (modificarea motivațiilor, atitudinilor). Pentru modelul socio-cultural, apartenența organizațională, rolurile ocupaționale, grupurile referențiale, normele culturale și etice, interpretarea socială a realității devin surse de influență directă. Indivizii acționează și reacționează într-un mediu și un context social prestabilit, iar determinarea și condiționarea acestora face posibilă persuasiunea.

Teoria jocului, o abordare din perspectiva avantajelor și recompenselor, propune un model interactiv între public și mijloacele de informare. Cele două modalități de realizare a acestui schimb sunt controlul social, manifestat în opiniile și convingerile individului (religioase, ideologice, politice), exprimat prin selectivitate convergentă; și plăcerea comunicării care aduce satisfacții la nivel personal și care generează față de mass-media numai atunci când individului i se oferă ceea ce el dorește.

Pe lângă aceste două tipuri de efecte mai există și teoriile date care împreună duc la interpretarea generală a efectelor produse de mass-media asupra personalității ca facînd parte din societate:

efectul de înstrăinare – mass-media produce înstrăinarea publicului față de valorile sociale și aranjează dezangajarea socială;

efectul de amplificare mass-media acordă importanță sporită unor elemente specifice;

efectul de bumerang – mass-media generează reacții contrare celor prevăzute și așteptate;

efectul catarsis – mass-media are ca rezultat eliberarea tensiunilor;

efectul de confirmare – mass-media întărește convingerile existente;

efectul mimeție – mass-media stimulează imitarea evidenței;

efectul de deplasare – o dată cu apariția unor noi tehnologii care acaparează capacitatea de concentrare a publicului are loc mutarea centrului de atenție;

efectul de distragere a atenției;

efectul de extindere – produce lărgirea opiniilor și perspectivelor de care individul sau societatea dispune;

efectul de accelerare – are ca rezultat accelerarea desfășurării evenimentelor politice;

efectul de înlocuire – funcționează prin injectarea unor idei până când publicul (anterior imun) o receptează integral;

efectul curentului principal – duce la racordarea publicului la o opinie larg împărtășită;

efectul narcotizării – generează apatie și pasivitate;

efectul neinformării – publicul care nu știe despre eveniment înainte, receptează informațiile mai ușor;

efectul de reciprocitate – între mass-media și politică se stabilesc relații de schimb reciproc;

efectul de reîntărire a convingerilor;

efectul de diversare – informațiile se scurg și spre alți receptori decât publicul țintă;

efectul celei de a treia persoane care exprimă teama față de cine ar putea să recepționeze masajele, în mod nedorit;

efectul de vulgarizare – prin care mass-media trivializează problemele pe care le consideră lipsite de importanță;

Cu privire la aceste efecte atât cele ce se produc asupra individului cât și cele ce se răsfrâng asupra entității sociale, s-au format două curente interpretative ce evoluează în corelație, fiecare argument „PRO” fiind însoțit de un argument „CONTRA”, opțiunea pentru unul sau altul din cele două curente are, până acum, mai mult o condiționare emoțională decât o bază științifică empirică.

Potrivit primului curent prin mijloacele de informare în masă se produce o acțiune negativă asupra personalității individului precum și a acesteia ca fiind neintegrat într-un grup social.

Acestea includ: Argumente PRO

Mass-media scade gradul de cultură;

Mass-media crește delicvența;

Mass-media conduce la deteriorarea morală a societății;

Mass-media atrage masele spre superficialitatea politică și culturală;

Mass-media suprimă creativitatea individului;

Mass-media este un instrument la îndemâna elitei economice.

Argumente CONTRA prevăd faptul că:

Mass-media produce o formă de cultură pentru milioane de oameni;

Mass-media este gardian al libertății de exprimare a individului;

Mass-media denunță corupția, erorile politice și imoralitatea clasei conducătoare;

Mass-media oferă divertisment și relaxare unui număr mare de persoane , unei populații active și stresate, care altfel nu ar beneficia de nici un fel de deconectare și s-ar defula în agresivitate;

Mass-media informează în mod corect și în timp util despre evenimentele produse în toate colțurile lumii;

Mass-media stimulează, prin publicitate și informare economică și în general, accesibilitatea produselor de larg consum.

CAPITOLUL III. INFLUENȚELE MASS-MEDIEI

Secțiunea 1. Concept

Prin termenul de mass-media se înțelege comunicarea de masă, ce reprezintă un transfer de informație, prin intermediul unui mesaj și cu ajutorul unui canal de comunicație.

Acest mijloc de comunicare se adresează mai multor indivizi fiind o comunicare de masă.

Comunicarea de masă reprezintă un caz particular al comunicării umane care poate fi raportată prin analiza canalelor, a tipurilor de conținuturi difuzate, a limbajelor specifice precum și a modului de receptare.

Ea facilitează atât circulația socială a informației, cât și denaturarea și standardizarea ei. Comunicarea de masă poate fi inclusă printre cele mai redutabile și eficiente narcotice sociale, a căror influență este studiată de sociologia propagandei. În cazul acestui fel de comunicare prin același emițător dispun de posibilități de transmitere a aceluiași mesaj la un număr foarte mare de receptori potențiali.

Aceste mijloace sunt oferite de mijloace tehnice de comunicație de masă (mass-comunication sau pe scurt mass-media) respectiv presa, radio, televiziune.

Comunicarea de masă, care este un proces, se realizează prin intermediul unor mijloace tehnice de comunicare în masă sau mass-media.

Ele permit și înlesnesc efectuarea comunicației de masă. Prin „media” se înțelege orice suport pentru un mesaj.

Mass-media desemnează grupa suporturilor de aceiași natură constituind un mijloc de expresie destinat publicului (radio, tv, cinema, afișe). Mass-media, ca suport pentru comunicare se clasifică în:

Media vizuale autonome – mijloace tehnice electronice, care utilizează ecranul tv sau monitor pentru a vizualiza datele și imaginile. Funcționează prin conectarea unui dispozitiv magnetoscop, la o rețea de cabluri sau la o antenă obișnuită sau satelit; de asemenea mai pot funcționa prin conectare ca o consolă pentru jocuri electronice.

Media de comunicație – permit comunicarea informațiilor (telegraf, telefon, radio, tv, telex, fax).

Media de diferite difuziuni – tehnică pentru transmiterea mesajului (unde radio – electrice, presa, afișajul). Noile media includ cablul optic sau coaxial și satelitul, permițând multiplicarea posibilităților de transpunere a mesajelor (direct, intercontinental) sau recepția mai multor canale.

După cele spuse mai sus putem defini comunicarea prin mijloacele de comunicare în masă ca fiind procesul social prin care un grup specializat colectează, prelucrează, produce și difuzează mesaje către un public numeros și eterogen, un flux continuu care se difuzeaza prin intermediul tv, unor canale tehnice în regim concurențial și pe baza unui sistem normativ.

Sectiunea 2. Trăsături

Activitatea pe care o desfășoară mass-media este considerată un proces social care presupune o succesiune de operații în care sunt implicați indivizi umani (entități emitente și entități receptoare), fiind vorba în același timp de o formă de comunicare publică, „în momentul emiterii ca posibilitate de receptare fără restricții sau delimitări personale” indirectă și unilaterală.

Caracterul public vine din faptul că „nu e nici secretă și nici rezervată unora, se derulează normal în ceea ce numim spațiu public, loc în care fiecare poate vorbi celorlalți și dezbate idei care preocupă comunitatea din care face parte; în plus mesajele difuzate privesc subiecte și teme din sfera publică. Mass-media reprezintă un grup specializat, adică o sursă colectivă, organizată ca un grup de lucru „cu o structură de relații diferențiate intern, cu o rețea de comunicații internă, având o serie de norme și valori comune”.

Această entitate este alcătuită din comunicatori profesioniști care au roluri în funcționarea și controlul comunicării de masă, în sensul mai general „un comunicator profesionist este cel mai în măsură a stăpâni o competență specifică în manipularea simbolurilor și care folosește acest talent pentru a stabili o legătură între diferite persoane sau diferite grupuri”.

Deși cel mai adesea suntem tentați să punem semnul egalității între jurnalist și comunicator, o abordare realistă a „grupului specializat” ar trebui să includă: liderii (gestionari, controlori) creatorii (scriitori, compozitori, actori, scenariști), jurnaliștii (reporteri, editorialiști, corespondenți) și tehnicieni (specialiști video, audio). Comunicatorul se manifestă ca parte a unui sistem din moment ce transmite mesajul său în acord cu așteptările și acțiunile altor persoane și altor grupuri din interiorul acelui sistem.

2.1. Colectarea

Cea mai importantă dintre practicile profesionale este cea a colectării informațiilor, care presupune reperarea, identificarea, evaluarea, colectarea propriu-zisă, verificarea informațiilor, prelucrarea și dimensionarea acestora sub forma mesajelor media.

Prelucrează/produce informațiile colectate în mod nemijlocit ori furnizate de media specializate (agenți de presă) suferă, cel mai adesea, anumite intervenții, prelucrări în cursul selecției, reducerii ori completării, ilustrării în conformitate cu unele reguli profesionale. Alteori, grupul este propria sa sursă de informație.

Difuzează mesaje sau conținuturi, așa cum mai sunt numite, adică informații, opinii, idei, divertisment. Comunicarea în masă este „producerea instituționalizată și difuzarea generalizată a bunurilor simbolice prin fixarea și transformarea informației sau conținutului simbolic”.

Transmiterea mesajului către un public numeros și eterogen. O caracteristică importantă a comunicării de masă este aceea că instituie o ruptură structurală între producerea formelor simbolice și receptarea lor – contextul producerii este, de obicei, separat de contextul receptării. Destinatarii mesajelor media au putere relativ redusă de a determina subiectul și conținutul comunicării, ceea ce nu înseamnă că sunt total lipsiți de putere.

Indivizii numeroși și eterogeni constituie cea ce numim masă.

Acesteia îi corespund caracteristici ca amploarea, eterogenitatea și anonimatul. Termenul de masă este bogat în conotații, de aceea acest conglomerat de indivizi are în comun interesul pentru un anumit tip de mesaje.

2.2. Realizarea unui flux continuu

Trebuie înțeles că procesul comunicării de masă nu este ocazional, cum se întâmplă în alte domenii în care se transformă în bunuri, forme, simboluri. Este vorba despre o activitate constantă, de durată nedeterminată, marcată de cicluri editoriale (frecvența aparițiilor consecutive pe piețele specifice ale diferitelor produse media). Pe de altă parte fluxul mesajelor este unul structural, în care capacitatea destinatarului de a interveni sau de a contribui la procesul de producere este strict circumscrisă.

2.3. Difuzarea prin intermediul unor canale tehnice

Dacă „mediile sunt constituite din suma mijloacelor tehnice de transmitere și a instituțiilor aferente”, tehnologia interpusă între cele două entități poate fi privită drept comunicații (tele ), neținând seama de conținuturile vehiculate, limbajele specifice, ori ca „media”, „substrat material al formelor simbolice, adică materiale prin care și prin intermediul cărora informația este fixată și transmisă de la producător la cel care o primește”.

Mijloacele tehnice de comunicare (canalele) permit un anumit grad de fixare a formei simbolice și un anumit grad de reproducere (permit producerea copiilor multiple ale unei forme simbolice), reproductibilitatea stând la baza exploatării comerciale a mijloacelor tehnice de comunicare.

2.4. Desfășurarea activității în regim concurențial

Organizațiile media sunt, înainte de toate, entități economice al căror mandat este cel comercial de a produce profit.

Secțiunea 3. Clasificarea mijloacelor de comunicare în masă

Mass-media are capacitatea de a intra într-o relație comunicațională cu un public foarte numeros și poziționat geografic la mari distanțe. Această capacitate îi este oferită de multitudinea canalelor de comunicare care alcătuiesc acest sistem.

Multitudinea acestor canale de informare se clasifică după anumite criterii:

3.1. Comunicarea mediatică pe suport de hârtie

A. Cartea – este un termen convențional prin care se desemnează orice fel de document tipărit. Ea concretizează materialul, prin intermediul tiparului, pe file de dimensiuni egale, protejate de o copertă, având conținut tematic unitar și servind ca mijloc de informații. Poate fi considerat primul, în ordine cronologică, dintre componentele mass-media.

B. Presa scrisă:

1) ziarele – aceasta este a doua verigă din geneza conceptului mass-media, dar ca importanță este prima. Necesitatea tot mai stringentă a oamenilor de a se informa, ca și posibilitatea de a găsi în jurnale, pe lângă știri, cultură și divertisment, i-a dat o amploare fără precedent .

2) magazinele sau revistele ilustrate – aceste publicații au caracter eterogen, scrise fără pretenții de stil, destinate să satisfacă, prin natura lejeră a subiectelor, cele mai multe gusturi, au apariție ritmică, de obicei săptămânală sau lunară.

Articolele cuprinse aici vizează informația cea mai diversă, de la revistele care cultivă hobby-uri până la cele cu caracter feminist sau senzațional. Direcția de evoluție a acestora a constituit-o diversitatea tematică, dar în ultimele decenii se face observată o tendință din ce în ce mai accentuată către informația dintr-un anumit domeniu al vieții sociale.

C. Alte formate mass-media:

1) afișele – dețin un rol mai puțin important în sistemul și industria mass-media. Faptul se datorează circulației restrânse pe care o au, direcționate pe domenii de activitate inițial legate de artă, astăzi de o mare diversitate.

2) panouri – publicitare ca fenomen derivat al activităților de publicitate, în marile orașe au apărut panourile de reclamă, destinate informării asupra celor mai noi produse. Publicitatea tip reclamă reprezintă un mesaj în care informația este concepută în text și imagine atât în scop informativ cât și în scop persuasiv.

3) cărțile poștale ilustrate utilizate un secol și jumătate în cadrul serviciului de poștă și destinate comunicării interpersonale deschise au în mod logic un subiect lejer, strict informativ.

4) underground comunicațional: Graffiti, anunțuri private, administrative, obscene, bilete anunț. Sub această denumire de „undergraund comunicațional” au fost incluse o serie de manifestări aflate în legătură cu media și raporturile acesteia cu societatea.

Numeroase mesaje și anunțuri, cele mai multe cu caracter obscen, relativ asemănătoare cu cele de tip graffiti, se află într-un „circuit” informațional fiind plasate în locuri cu frecvență ridicată. Exprimă refulări sexuale, înclinarea spre violență, dar mai ales informații „utile” pentru pegra care le frecventează.

3.2 Comunicarea mediatică pe suport electronic

A. Comunicarea mediatică pe suport audio.

a) telegraful electric;

b) telefon, centrala electrică, sisteme bazate pe telefonie;

c) telegrafia fără fir, radioul.

B. Comunicarea pe suport audio video: fotografia, cinematograful.

Televiziunea – cel mai nou dintre mijloacele de comunicare dar cu cele mai mari valențe în răspândirea informațiilor și influențelor asupra maselor. Acesta se clasifică la rândul ei în următoarele forme:

televiziunea prin rețea;

televiziunea prin cablu;

sisteme de transmitere prin satelit;

televiziunea prin cablu transmisă prin satelit;

televiziunea interactivă;

sisteme audio video de stocare a informațiilor.

3.3. Noile sisteme mass-media

Apariția acestor sisteme de comunicare precum și validarea lor a depins în cea mai mare măsură de utilizarea lor în societate. Această apariție este ultima pătrunsă în „familie”.

Computerul – prima calitate a computerului este enorma capacitate de stocare a informației.

Internetul – „rețea internațională” este segmentul cel mai important din multimedia deoarece el înglobează și celelalte computere cum ar fi e-mail, publising, teleshoping, teletext.

Alte facilități multimedia.

Videotextul – este un sistem economic interactiv care dă posibilitatea utilizatorului să trimită și să primească date de la utilizatorii unui computer sau al unui videotext prin intermediul unui terminal capabil să afișeze texte și imagini.

E-mail – poșta electronică folosește rețeaua pentru a transmite și recepționa mesaje.

EBOOK – un suport de înmagazinare a informațiilor pentru citirea textului și structurarea subliniată a acestuia.

E-zine – o publicație făcută pe calculator și care nu are corespondentul său pe suport de hârtie.

Desktop publishing – desemnează sistemul de programe pentru tehnoredactarea presei. Cea ce interesează într-un grad mai înalt este posibilitatea de a transforma un text al unei cărți scrise și tipărite cu mult timp înainte de era computerului într-o aplicație a acestuia.

Sectiunea 4. Funcțiile mass-mediei

4.1. Funcția de informare

Istoricul și evoluția fenomenului mass-media situează pe locul cel mai privilegiat între funcțiile sale funcția informativă. În cadrul acestei funcții orizontul de așteptare se leagă direct proporțional cu apariția noilor mijloace de comunicare, nereușind să atingă saturația.

Prin formele sale tradiționale mass-media, vehiculează informații care pot fi structurate divers, în funcție de utilitatea lor imediată, de apariția răspândirii sau chiar de semnificațiile pe care le pot avea în „complexul” informațional al societății contemporane.

Alături de informațiile cu utilitate imediată referitoare la programele cinematografelor și teatrelor, transportul în comun, starea vremii, valorile bursiere și valutare, anunțurile de mică publicitate, funcția de informare mai cuprinde:

Informații generale. Acestea sunt apanajul emițătorului care le organizează și centrează după o agendă proprie. S-a creat chiar o dependență de mijloacele de informare în masă, în sensul existenței unui flux continuu, cu mult mai bogat decât este necesar.

Rolul individului riscă a se transforma într-unul de participant pasiv la fluxul de informații, dispus să preia necritic fapte, evenimente, întâmplări ale căror semnificații nu se mai obosesc să le interpreteze.

Pericolul este faptul că mass-media poate utiliza funcția de informare în mod distorsionat. Bombardamentul informațional al mijloacelor de comunicare nu mai lasă timp de reflecție, de verificare sau analiză critică asupra versiunilor oferite. În plus, mass-media poate lua unele decizii în ceea ce privește supralicitarea informațiilor dintr-un anumit domeniu de activitate. S-ar putea spune că astfel se creează privilegii în existența socială și nu e deloc de mirare că persoanele care lucrează în zonele vizibile ale mass-mediei să se bucure de o celebritate conferită între altele, și de competiția pentru întâietate din domeniu.

B. Informații de prevenire care pot fi datele cu privire la starea vremii, prognozele economico-financiare, informații vizând prevenirea unor boli, incendii sau accidente.

În realitate numai un segment extrem de redus și având în întregime funcția de comunicat oficial poate intra în acest „tip”.

4.2. Funcția de interpretare

Prin funcția de interpretare se înțelege necesitatea de a prezenta realitățile înconjurătoare după o anumită ierarhie și adecvând-o genurilor publiciste, dacă ne vom referi la presă. Aceasta se manifestă, concretizat în forme proprii de exprimare, în genuri jurnalistice bine determinate, cum sunt: editorialul, comentariul, pamfletul. În media electronice (radio, tv, internet), funcția de interpretare se manifestă prin emisiuni documentare și dezbateri de idei.

4.3. Funcția de legătură

Această funcție se referă la oportunitatea creată prin intermediul canalelor media, ca mulțimi de oameni să fie conectate în același timp la un eveniment care le desparte în timp și spațiu.

Funcția de legătură creează o biosferă informațională de contacte directe, refăcând un dialog altfel imposibil. Odată obținută valoarea interactivă a comunicării, rezultă că funcția poate fi menținută numai prin stimuli specifici dialogului dintre emițător și receptor pe un subiect comun, furnizat de mass-media.

Fenomenul privește presa sub toate cele trei aspecte mai importante ale ei.

Cât privește celelalte sisteme, mai concret multimedia, cele bazate pe calculator, dialogul este realizat în variante diferite: între emițător și mai muli receptori, între mai mulți emițători și mai mulți receptori, între mai mulți emițători și un singur receptor. Toți, în cele trei variante posibile, refac dialogul interpersonal, individual sau de grup, în cazul lor funcția de legătură fiind inclusă direct în cea de comunicare.

4.4. Funcția de cultivare, culturalizare

Funcția de cultivare este privită cu multă circumspecție. Adresându-se tuturor celor conectați într-un tip de rețea, mass-media dispune teoretic de totalitatea persoanelor de pe glob și în consecință trebuie să apeleze la un mesaj exprimat printr-un limbaj posibil de a fi înțeles de toată lumea, formulându-se idei cu forță persuasivă , prin acea mediere între emițător și receptorii posibili. Când se vorbește de culturalizare este evident că un segment relativ restrâns de populație, format din oameni de cultură, cadre didactice, medici academici, artiști care au profesiunea lor, nu va accepta astfel de idei.

Altfel spus, televiziunea, radioul, presa nu sunt instrumente de cultură pentru o restrânsă categorie umană. Termenul de cultură are două accepțiuni; mai concret ar fi să se admită că noțiunea consacrată patrimoniului cultural reprezintă ceea ce s-a înțeles instituționalizat prin cultură și cultura de masă sau subcultură, fenomenul răspândirii acesteia.

În prezent, prin conținuturile distribuite de mass-media, circulă și se fixează normele de comportament general acceptate , astfel convențiile tacite ale unei societăți. Presa răspunde astfel nevoi indivizilor și comunității de perpetuare a valorilor comune și de identificare cu acele modele pe care societatea le consideră a fi repere de acțiune. Faptul este fără echivoc, dar funcțiile educative existente în mass-media fiind lipsite cel mai adesea de suportul pedagogic le transformă pe cele mai multe într-un teren de dispută. În ultima vreme se face simțită tendința mass-media de a se plia agresiv pe inducerea unor fenomene de grup sub denumirea de evenimente culturale sau mediatice.

4.5. Funcția de divertisment

Funcția de divertisment are tendința de a ocupa prim-planul multora dintre ofertele mass-media. Ea pornește de la posibilitatea oamenilor de a avea tot mai mult timp liber, pe de o parte, iar pe de alta avantajul scăderii drastice a bunurilor culturale difuzate prin mass-media.

Cu toate că ponderea mesajelor de divertisment este diferită de la un canal la altul, numeroși specialiști vorbesc despre nașterea unei societăți numită fie a „spectacolului”, fie a „divertismentului”, fie a „efemerului”. În realitate, ideea de spectacol este mult mai contaminată, astăzi putându-se vorbi și în privința mass-mediei de asemenea manifestări, cum sunt, spre exemplu, emisiunile de știri ale unor posturi tv private, în studiourile cărora, de la ambient la vestimentația redactorilor, de la fondul și până la cortinele muzicale, de la dialoguri până la aparaturi, se poate observa o tendință spectaculoasă de atragere a publicului.

CAPITOLUL IV. INFLUENȚA NEGATIVĂ A MASS-MEDIEI

Secțiunea 1. Manipularea exercitată de mijloacele de informare în masă

Unul din riscurile consumatorului de informație este acela de a fi „drogat” prin intermediul sunetului și culorii, al mesajelor și textelor rostite, ajungând în cele din urmă să se comporte așa cum cineva anume și-a dorit.

Încă din Grecia Antică oratoria era o artă, cunoscându-se că felul cum spui un anumit lucru schimbă efectul recepționării acestuia. În epoca modernă mijloacele de comunicare în masă au fost încă de timpuriu un bun mijloc de a influența opinia publică.

Astfel, regimurilor autoritare le-au folosit din plin această oportunitate, cenzurând presa în ansamblul ei, instituind un sistem de control și raționalizare a informației difuzate.

Orice eveniment era mediatizat după cum dorea puterea, mai ales în țările socialiste; se ajunsese la a exagera evenimentele minore în detrimentul altora care treceau neobservate sau care erau special ocolite. S-a creat astfel o scară a valorilor apărate în această lume a informației, scară care să susțină autoritatea de stat.

Pe lângă acest aspect prezent mai ales în est, în vest oamenii s-au preocupat în cadrul economiei de piață cum să-și vândă mai bine produsele. Astfel, pornind de la cazul celebru al lui James Vicary, patronul unei firme comerciale din New Jersey, care l-a convins pe proprietarul unui cinematograf să încerce o nouă metodă pentru impulsionarea vânzărilor de Cola, și anume, să difuzeze în timpul proiecției flash-uri inobservabile în mod conștient dar reținute de subconștientul spectatorilor cu mesajul: „BEȚI COCA – COLA!!!”, crescându-i astfel vânzările cu 18%. S-a ajuns ulterior la studierea aprofundată a mesajelor subliminale, la perfecționarea și experimentarea acestora. Constatându-se rapid nocivitatea lor (folosirea lor în publicitate) au fost interzise ulterior printr-o convenție internațională.

Pentru a vedea la ce grad de manipulare au ajuns artizanii manipulării prin mass-media putem studia exemplificarea făcută de directorul unui institut de studii Vohanan Ramati: mediatizarea internațională a războiului civil din Iugoslavia a înfățișat enorme pierderi și suferințe înregistrate de toate părțile implicate în conflict, dar cu diferențieri semnificative; astfel, suferințele musulmanilor erau prezentate de regulă cu cele mai multe detalii, în timp ce suferințele croaților erau abia menționate, iar cele ale sârbilor nu erau nici măcar amintite.

Această selectivitate nu era nicidecum rolul întâmplării oferind mai departe exemplul companiei „Ruder & Finn Global Political Affairs”, al cărei obiect de activitate este manipularea imaginii după dorința clientului.

Așadar avem „dreptul la informare”, dar doar atât, cât de reală, adevărată, conformă cu realitatea este aceasta nu contează, cetățeanului de rând nerămânându-i decât alternativa supunerii de către acest flux de informații, asimilând la întâmplare fie adevăruri dar mai ales minciuni. Iată, se întrevede aici o crimă morală a cărui victimă este cetățeanul de azi, neputincios în fața loviturilor.

Secțiunea 2. Violența provocată de mijloacele de comunicare în masă

2.1. Influența modelelor vizuale

Influența televiziunii- este recunoscută de toată lumea, chiar și în materie de informare cotidiană, cu toată amploarea sa dezavantajată și deformată.

Este cazul să ne reamintim că procesul tehnic de recepționare prin baleaj succesiv al ecranului și care se înrudește cu „stimularea luminoasă intermitentă” din domeniul neuropsihologiei are probabil un anumit efect asupra activității cerebrale.

În România vremurilor noastre, capacul cutiei Pandorei este din sticlă. Pe „sticlă”, cum spun jurnaliștii ecranului TV, nenorocirile se oglindesc mult prea des, parcă din dorința de a nu se șterge prea curând din memoria colectivă. Violența este generatoare a deviațiilor comportamentale la nivel social. Comportamentele se modifică sub influența „modelelor” vizuale sugerate, acestea fiind promovate cel mai rapid prin intermediul micului ecran. Repetarea unor imagini șocante, reprezentând acte de violență sau urmări ale acestora, poate avea consecințe dintre cele mai grave.

Acest fenomen este un rău nedetectabil, cvasi-permanent, prezent chiar în casele noastre, o cutie a Pandorei individuală, pe care o luăm pe cap de locuitor, ca să spunem așa, prevăzută cu ecran de sticlă prin care oricine (dar absolut oricine: tânăr sau bătrân, bărbat sau femeie, dar mai ales copii care sunt ființele cele mai curioase și străine de prejudecăți) să poată privi oricând cortegiul de himere, la o simplă apăsare de buton. Răul nevăzut este de cele mai multe ori ignorat tocmai pentru faptul că pare că nu există.

Mitul Pandorei devine astăzi un suport pentru o altă realitate ce e simțită în fiecare zi: violenta imagine.

O analiza competentă a fenomenului violenței mediatizate prin intermediul imaginilor de televiziune necesită abordarea riguros structurată a principalelor funcții pe care le îndeplinește instrumentul audiovizual.

Funcțiile de informare transformă presa într-un veritabil instrument de control al realului.

Dacă materialele transmise opiniei publice în cadrul emisiunilor informative pun accent pe violenta imagine, sub motivul că aceasta reprezintă tipul de informație cerut de public, atunci lucrurile merg pentru societate într-o direcție greșită.

Creșterea audienței posturilor la nivel de masă se realizează astfel prin apelul la receptivitatea instinctuală primară, prin prezentarea cu preponderență a unor știri șocante, evidențierea anormalității, a degenerării morale și sociale, a bestialității și crimei. Alese pe „sprânceană”, aceste pseudo-știri pot transforma imaginea „eternei și fascinantei” Românii într-un ținut preistoric, populat cu specimene abrutizate de băutură, al căror creier nu poate depășii sfera pântecului, patria prostituției, violului, incestului, locul în care furtul, cerșetoria și înșelătoria sunt ca la ele acasă.

Funcția de legătură are în vedere realizarea unei corespondențe între oameni și civilizație. Acest aspect este și el deformat corespunzător: dacă vulgaritatea, obscuritatea și promiscuitatea „prind” la un anumit public atunci de ce să nu fie promovate?! – se întreabă retoric creatorii de programe.

Astfel legătura dintre oameni se realizează de multe ori, mizând doar pe reacții instinctuale ale publicului și pe lipsa celei de a treia funcții a audiovizualului – funcția culturalizatoare.

Majoritatea posturilor de televiziune fug de emisiunile culturale, considerând că nu sunt rentabile. Față de promovarea pe scară largă a manelelor și altor de acest tip, emisiunilor culturale nu li se acordă nici o șansă. În schimb, seară de seară ne sunt prezentate pe micul ecran filme în care violența e la ea acasă; pornografia, crima organizată, vandalismul, satanismul, drogurile fiind doar câteva din elementele cele des întâlnite pe ecran.

Necesitatea divertismentului, ca funcție de răspuns la nevoile oamenilor de relaxare, de destindere, de evadarea din plasa grijilor cotidiene, este prezentată pe scară largă a audiovizualului mioritic, însă cum este reprezentată, ei bine, aceasta este o altă chestiune.

Violența programelor TV se manifestă, în completare și la nivelul limbajului însă acest lucru nu mai miră, din păcate, pe nimeni. Cât despre emisiunile de divertisment, violența se face simțită, în cel mai înalt grad, în filme, în desenele animate și în textele pieselor „muzicale” ale „trupelor de cartier”.

Ignorarea cu bună știință a normelor etice și morale din deontologia oricărui jurnalist riscă să conducă la pervertirea mentalității colective,segmentul cel mai expus fiind cel al tinerilor. Oferta emisiunilor care au caracter violent este extrem de variată: violența pentru cei mici – desenele animate;violența pentru adolescenți – manelele, muzica de cartier, filme impregnate de sex și crime; violența pentru cei mari – cea din emisiunile de știri, de sport, „pauzele” pornografice.

Rolul emisiunilor de televiziune, mesajul acestora, ar trebui să fie acela de a informa obiectiv și echilibrat cu scopul de a crea opinii și nicidecum convingeri, de a informa și conferi o interpretare a faptelor cât mai deschisă, de a-i apropia pe oameni, de a transmite tezaurul cultural generațiilor tinere și bineînțeles de a răspunde nevoilor de relaxare, de divertisment.

Oricum am interpreta acest fenomen, el există cu certitudine, și pentru a ilustra concret acest lucru putem studia rezultatele studiului efectuat de o echipă de psihologi americani de la Universitatea Columbia și Institutul de Psihiatrie al statului New Work, publicat în revista „Science” sub titlul „TELEVIZIUNE make us violents?” (Televiziunea ne face violenți?). astfel, din acest studiu întins pe durata a 17 ani reiese că producțiile de televiziune își pun amprenta asupra comportamentului copiilor care pot, la adolescență, să dezvolte un comportament deosebit de agresiv. Nu contează dacă e vorba de filme artistice, documentare, desene animate sau buletine de știri. O singură oră de astfel de „tratament” pe zi e suficient ca tânărul să ajungă să comită jafuri armate, de exemplu.

Profesorul american Jeffrey Johnson, cel care a condus grupul de cercetători, susține că părinții nu ar trebui să le permită copiilor să stea mai mult de 60 minute în fața ecranului, pentru că efectele asupra psihicului celor mici ar putea fi devastatoare.

22,5% din participanții la studiu care au privit la televizor scene violente între una și trei ore pe zi, în copilărie, au dezvoltat un comportament violent în adolescență. Procentul urcă până la aproximativ 30% în cazul celor care au stat în fața micilor ecrane, zilnic, peste trei ore. Există chiar o diferență între fete și băieți. Pentru aceștia din urmă, riscul apariției unui comportament agresiv este de aproape patru ori mai mare decât la fete.

Psihologii au studiat comportamentul a 707 copii timp de 17 ani, descoperind că agresivitatea începe să se manifeste la 16-22 de ani, stabilind și relație direct proporțională între timpul petrecut în fața televizorului și numărul persoanelor devenite agresive. Astfel,dacă în cazul celor care au privit până la o oră la televizor au dezvoltat un comportament agresiv doar 5,7% din participanții la studiu (2,3% fete, 8,9 băieți), în cazul celor care și-au petrecut în fața televizorului între o oră și trei ore zilnic procentul a urcat la 22,5% (11,8% fete, 32,5 băieți), și mai mult în cazul celor care au depășit limita celor trei ore: 29,8% (12,7% fete, 45,2 băieți).

Dar acest studiu nu este unul singur, de-a lungul timpului fiind elaborate și publicate peste 3000 asemenea studii, articole, cercetări dintre care, în cele ce urmează, prezentăm câteva din cele mai importante.

Astfel, psihologul George Gerbner, profesor la Universitatea Pennsylvania a efectuat un experiment utilizând 100 de preșcolari pe care în perioade diferite de timp i-a supus unui test: le-a oferit spre vizionare desene animate violente și apoi nonviolente, studiindu-le în perioada de timp cât vizionau regulat aceste două calupuri de filmulețe animate comportamentul pe care le-a comparat de fiecare dată cu cel din starea inițială când nu l-i s-a oferit spre vizionare nimic, luat ca etalon, desprinzând de aici concluzia că:

aceștia au un comportament mai energic în cazul desenelor animate violente;

caută să imite comportamentul personajelor;

trăiesc anumite sentimente de ură față de anumite personaje;

sunt mai distrugători ca de obicei în ce privește diferite lucruri mărunte;

își pierd deseori starea de calm;

își creează deseori în minte diverse ipostaze în care se pun drept luptători, eroi invincibili;

își neglijează anumite sarcini obișnuite pe care în alte situații ș-i le îndeplinesc regulat.

Din aceste idei profesorul Gerbner a sintetizat trei efecte majore ale violenței pe micul ecran:

Copiii devin mai puțin sensibili la suferința și durerea celor din jur, manifestând indiferență sau chiar o atitudine de superioritate față de cei care se vaită;

Cei mici manifestă mai multă teamă față de lumea înconjurătoare, o privesc ca pe o junglă a violenței și consideră ulterior că trebuie să răspundă în același fel;

Unui număr foarte mare le place să acționeze mai agresiv, coroborat fiind acest lucru și cu surplusul de energie pe care il are individul în copilărie și care trebuie consumat (aceasta fiind una foarte bună deoarece pe lângă un comportament fizic energic există și anumite procese psihice care completează puterea fizică, și ele consumatoare de energie);

Un alt element de importanță este articolul „Big World, Small Screen” publicat în 1982 de American Psyhological Association`s în colaborare cu profesorul Leonard Eron de la Universitatea Ilions care trage un semnal de alarmă în ceea ce privește legătura dintre televiziune și violența reală, transformarea violenței virtuale în violență concretă.

Aceste concluzii se bazează pe o statistică făcută de cercetătorii în cauză asupra unui eșantion de 720 de indivizi, o parte care au privit mai mult la televizor, o parte care au făcut-o mai puțin. Aceștia au fost analizați din nou la vârsta de 30 de ani, constatându-se că în cadrul eșantionului care a privit mai mult „sticla” este un procentaj vizibil mai mare de certăreți, arestați, criminali, persoane cunoscute cu un comportament dubios. Bineînțeles că cercetătorii nu susțin că unicul motiv al acestor consecințe ar fi televizorul, ci că avem de-a face cu un complex cauzal de tip piramidal care s-a dezvoltat în timp, adică, pornind de la o cauză unică sau cel puțin dominantă – televiziunea care prin multitudinea de stații de emisiune și programe îi oferă aproape orice pentru ca el să-și satisfacă în copilărie niște instincte, cu această ocazie acestea se întăresc și ulterior devin la rândul lor cauze pentru alte fenomene cum ar fi inadaptarea socială, teama de lumea înconjurătoare, insensibilitatea, aspecte reliefate pe larg în studiul profesorului G Gerbner, și continuând această reacție în lanț dau ulterior naștere acestei situații în care o parte din indivizi, datorită neglijării scolii și familiei riscă să dobândească un nivel social diferit de ceilalți care va conduce ulterior sub influența acestui complex cauzal la creșterea ratei criminalității.

Discuțiile pe marginea fenomenelor nefaste ale unor emisiuni TV asupra copiilor și tinerilor sunt, după cum se vede, vechi și menționarea este impusă de faptul că în 1950 un grup numeros format din părinți, profesori și sociologi fac o cerere Congresului american ca printr-un memoriu să reglementeze situația emisiunilor TV în sensul limitării difuzării programelor violente, creșterii în mod obligatoriu a numărului de ore de emisiuni culturale. Pentru a-și susține cererile au fost oferite exemple de situații nefaste generate de TV : prezentarea deformată a conflictelor etnice în sensul amplificării acestora, lucru care a creat la nivelul psihicului copiilor o atitudine de respingere față de anumite categorii de persoane atitudine ce se exteriorizează la vârstă adultă.

Astfel s-a ajuns ca imaginea unor minorități, a femeilor, a unor naționalități să fie degenerată. Specularea unui anumit eveniment trecut sau prezent de către televiziune a dus la etichetarea unor zone sau popoare, grupuri sociale sau chiar indivizi cu o anumită emblemă ce se perpetuează chiar din generație în generație. Astfel, mult timp negrii au fost identificați cu foștii sclavi, femeile cu inferioritatea intelectuală sau cu statutul de obiect, popoare ca columbienii – oameni care nu mai cunosc, nu mai produc, nu mai comercializează altceva decât droguri, chinezii – un popor de oameni foarte numeros care nu mai au loc în propria țară, rușii – o emblemă generală – dușmanii progresului omenirii, românii –descendenții lui Dracula.

Au fost prezentate de asemenea diferite statistici care să reflecte situația concretă, statistici care au surprins oarecum, dar care au întărit argumentele cercetătorilor. Astfel un copil sau un tânăr are în general deschis televizorul 7 ore pe zi. Dacă înmulțim acest număr cu numărul de consumatori ai produsului de televiziune se poate spune că într-un singur an, americanii, pentru că în SUA a fost făcută statistica, petrec 20 milioane de ani în fața televizorului; până la terminarea liceului un copil își petrece aproximativ 1000 ore în scoală și 15000 de ore în fața televizorului – iată atunci ce concurent serios pentru școală reprezintă televiziunea care le mai oferă tinerilor și avantajul că nu trebuie să depună nici un efort, totul este servit pe tavă, ducând la o serie de consecințe cum ar fi:

dezinteresul față de școală a celor mici și orientarea atenției către ecran care îi influențează și pozitiv, dar într-un procent foarte mic comparativ cu influența negativă exercitată;

se joacă mai puțin cu prietenii, numărul acestora scade și astfel sociabilitatea sa și nivelul de adaptare socială are de suferit;

au mai puține hobby-uri și fac mai puțin sport, în timp ce consumul de alcool, numărul de fumători și chiar de consumatori de droguri crește, ducând și la scăderea nivelului de sănătate, în general, al generațiilor actuale;

în urma analizei emisiunilor TV într-o anumită perioadă s-a stabilit comiterea a cca. 5 acte de violență pe oră în timpul săptămânii și cca. 20-25 în fiecare oră sâmbăta și duminica după programele pentru copii.

De asemenea înainte să părăsească școala elementară, copii văd prin intermediul micului ecran peste 20.000 de crime, peste 80.000 de alte acte de violență, în total cca. 100.000 de fapte violente la care au fost martori înainte de a deveni adolescenți.

În ceea ce privește viața pe televizor, s-au făcut numeroase statistici care au dus toate la același rezultat: diferența relativ mare dintre realitate și prezentare, mai ales că privitorul nu are vreo posibilitate de control sau verificare a multor lucruri prezentate.

Un copil poate să perceapă deformat imaginea lumii înconjurătoare. Anumite categorii de persoane sunt mai mult mediatizate și apar foarte des pe micul ecran, iar altele aproape de loc, la fel diverse fenomene sociale. În SUA, în timpul programului de dimineață, excluzând emisiunile de știri și desene animate, pot fi văzuți de un privitor mediu de-a lungul unei săptămâni: 21 de criminali, 41 de polițiști, 14 doctori, 6 avocați, 5 politicieni, 150 acte de violență dintre care 15 crime – și aceasta numai dimineața în cadrul unor emisiuni care ar trebui să creeze o stare de bună-dispoziție, de bine pentru ziua care tocmai începe, și nu o atitudine de frică, ură și respingere, neîncredere în instituțiile statului, în partenerul de viață, în prieteni, chiar în sine.

Și tot referitor la diferențierea realității de fantezie în mintea copilului trebuie să spunem că abuzuri ca alcoolismul, drogurile, sexul apar prea devreme și prea intens în viața psihică a copilului, făcându-l ulterior să creadă că există și o anumită doză de normalitate în toate acestea, influențat și de generalizarea fenomenelor respective la nivelu întregii sale generații. Tot în acest sens trebuie să spunem că aproape toți copii până la 7-8 ani nu înțeleg scopul publicității, ei nu diferențiază programele de reclame, deși ei văd pe an în medie 20.000 de spoturi publicitare, iar multe din acestea sunt difuzate în timpul emisiunilor pentru copii; ba chiar unele dintre aceste emisiuni fac publicitate mascată sub forma unor povești pentru cei mici în care aceștia se joacă cu diverse jucării, unele mai ieftine că nu sunt la fel de bune ca cele din imagine. O altă urmare nefastă a acestor secvențe este orientarea copiilor către lucruri în defavoarea oamenilor, ei nu mai doresc prieteni atât de mult cât își doresc anumite obiecte – efectul la adolescență: vor da dovadă de insensibilitate crescută care le va ușura drumul către o faptă antisocială.

O privire foarte interesantă asupra fenomenului o au realizatorii tv care au tendința să nege orice influență și au mare avantaj în a face acest lucru pentru că ei reprezintă principalul canal de circulație a informației la nivel macro, și gândind în spiritul economiei de piață nimeni nu o să-și denigreze propriile programe (pentru că dacă în 1949, la 10 ani după ce televiziunea a început să emită regulat, doar 2% din cetățenii americani și europeni aveau acces la un televizor, astăzi lucrurile s-au inversat, doar 2% nu au accs la un televizor).

Un studiu făcut de Leonadr Eron care a chestionat un eșantion de infractori în legătură cu ce-și amintesc din copilărie despre petrecerea timpului liber, despre jocurile și idolii avuți, peste 60% au amintit cel puțin o dată despre desene animate, diverse personaje cu comportament violent, despre toate acestea ei spunând că au fost convinși că sunt bune. Profesorul Eron a tras concluzia că violența este atât de mediatizată încât ajunge să fie privită ca un lucru normal , ca o cale firească de rezolvare a diferendelor, chiar o metodă de divertisment, de a petrece timpul.

În urma acestor statistici, studenții specialiști criminologi nu au rămas fără reacție ci au căutat să dea o explicație științifică și să abordeze fenomenul în ansamblu.

Astfel au fost puse la punct patru teorii principale privind descendența violenței din mass-media, și anume:

teoria învățării sociale;

teoria frustrării;

teoria dezinhibiției;

teoria catharsis-ului.

Aceste teorii caută să justifice pe căi deferite același lucru, și anume: influența mass-media în general asupra criminalității.

În societatea românească la ora actuală se întâmplă cam același lucru. În media este prea multă violență, televiziunea oferă prea multe imagini conflictuale, prezintă prea multe lucruri în negru; cinematografia,la rândul ei, este plină de morți, de răniți, în general de agresivitate.

Argumentul cel mai des invocat este acela că violența mediatică conduce la creșterea violenței și a agresivității în viața reală, motiv pentru care o cenzură sau ceva în genul acesta nu ar strica.

Pentru a ilustra mai bine situația s-a lansat chiar un concept interesant – „violența gratuită” – care ar putea fi aplicat ca etichetă pentru multe producții media.

Am devenit mult prea violenți! Televiziunea arată mult prea mult partea urâtă a realității; cineva din Consiliul Național al Audiovizualului chiar a oferit un exemplu: procentul știrilor violente de la televizor întrece procentul cazurilor violente din realitate. Și asta și este. Probabil, sus numita personalitate nu știe că și procentul săruturilor dintr-un episod de telenovelă întrece cu mult procentul pupăturilor din viața obișnuită.

Violența nu a apărut astăzi în societatea românească. Nu a apărut acum 10 ani și nici acum 50 de ani; în orice societate există agresivitate și violență. Mai mult, atunci când prezintă scene de violență, media nu determină apariția comportamentelor deviante. Ea poate influența comportamentele oamenilor dar asta se întâmplă pentru că ea este una din componentele sistemului social. Violența pe ecran nu poate să facă dintr-un om pașnic unul agresiv, este o iluzie să credem așa ceva, media, este foarte adevărat, ne poate oferi exemple negative, dar acestea pot fi foarte multe și fără vreo legătură cu violența. Ar trebui să extindem demersurile noastre critice la un nivel mai larg, să ne aducem aminte că nu cu mult timp în urmă o fetiță s-a aruncat de la etajul patru pentru că așa a văzut ea că zboară niște personaje din desene animate – trebuie să interzicem desenele animate? Sunt ele nocive?

Dar nu cumva acesta este chiar rolul mediei? Acela de a furniza modele? Cu siguranță că acestea pot fi valorificate pozitiv sau negativ, ceea ce este cu adevărat important din punct de vedere social, nu este violența și agresivitatea, ci modul în care acestea sunt valorificate și interpretate în procesul mediatic. Dacă violența este interpretată în raport cu răul, cu infracțiunea, dacă ea este doar un instrument pentru reliefarea valorilor morale, atunci cu siguranță ea nu poate avea urmări nefaste.

Drama societății românești este aceea că media , destul de des, insistă asupra violenței, crimei sau devianței ca un scop în sine și în absența oricărei valorificări pozitive.

Trebuie să recunoaștem că ziarele sau televiziunile foarte des ne-au obișnuit cu povestea crimei, a violului, a abuzului și aproape de loc cu cea a sancțiunii, cu pedeapsa și – de ce nu? – administrarea violenței în slujba apărării valorilor civice fundamentale. Iar atunci când un infractor în flagrant opune rezistență poliției și este agresat, presa ridică de cele mai multe ori problema corectitudinii, umanității justiției. Este normal? Doar până la un punct.

Presa, media în general, poate prezenta oricât violența. Ceea ce cu adevărat poate influența viața noastră de zi cu zi este capacitatea ei de a se constitui și ca gardian al valorilor morale, civice și constituționale.

Secțiunea 3. Mass-media și psihologia colectivă în terorism

Raportul dintre terorism și mass-media a devenit un domeniu tot mai cercetat. Actele de terorism au câștigat promptitudine și difuzare prin tv, transmițând astfel mesajul lor milioanelor de oameni din toată lumea. Obiectivele socio-politice ale celor care folosesc strategii de violență sunt realizate prin exploatarea mediului care arată că guvernul este un biet rival. Mai mult decât atât, are loc sporirea efectului social al terorii și violenței prin anumite tipuri de transmitere sau în funcție de măsura transmiterii. Indiferent cât de echilibrată ar fi transmiterea terorismului prin mijloace de informare în masă, rămân totuși nerezolvate multe.

Interesant este faptul că făptuitorii actelor de violență – teroare netutelate de stat de obicei au o expunere maximă față de comunicare, în timp ce făptuitorii terorismului tutelat de stat încearcă să reducă expunerea în mass-media a violenței represive.

Exploatarea acestui domeniu a sporit imaginea puterii celor care se opun sistemelor socio-politice ale unei societăți vulnerabile și a creat posibilitatea acestora de a-și mări puterea de influență intr-o perioadă scurtă, cu effort relativ redus.

Rolul mass-media și propagarea violenței și terorismului.

Deoarece actele obișnuite, sporadice de violență au o utilitate redusă în atingerea obiectivelor, autorii terorismului cu motivație ideologică trebuie să intensifice atenția acordată lor și impactul produs de acțiunile lor, făcând activitățile lor ieșite din comun, senzaționale în ochii publicului. Sporirea preocupării și cunoașterii actelor teroriste de către public se poate face folosind impactul social creat de mass-media.

Calitatea de a inspira teamă a unui act terorist nu este inerența acestuia; mai curând, această calitate este o consecință a efectului provocat de act, determinat în mare măsură de relatarea celor întâmplate prin mijloacele de informare în masă.

Organizațiile teroriste se bizuie foarte mult pe stereotipurile create de mediatizarea acțiunilor lor. S-a ajuns la stadiul în care aceste grupări se conformează stereotipurilor în modelarea structurilor lor organizatorice interne, a ierarhiei și chiar a atitudinilor membrilor. Au fost în același fel influențate și alegerea obiectivelor și comiterea anumitor acte, pentru a corespunde cu imaginea creată în legătură cu modul în care trebuie să se petreacă aceste evenimente spectaculoase.

În literatura de specialitate au fost arătate câteva consecințe ale efectului așa numit „cinematografic” produs de comportamentul teroristului contemporan prin prisma relației simbolice mass-media – terorism. O primă consecință se materializează prin faptul că manifestările făptuitorilor încearcă să fie pe măsura așteptărilor mijloacelor de informare, conformându-se unor tipare devenite stereotipe prin prezentări reale sau fictive. Tot ca o consecință a efectului cinematografic are loc o reacție la portretizările stereotipe care asigură anumite relații între autori, pe de o parte, și personalul care relatează evenimentul și cei care decid ce fel de relatare trebuie să se facă, pe de altă parte.

Stereotipurile fictive create oferă modele comportamentale pe care masele le asociază anumitor valori. Prin conformarea la acestea, uneori prin ușoare denaturări, teroriștii sunt în stare să își asume roluri care atrag simpatia publică sau, în orice caz manifestările lor mult mai tolerante.

Există multe considerente pentru care putem spune că relatarea de către mass-media a incidentelor teroriste dă naștere la incidente deosebite cu diverse probleme. Această relatare îi poate încuraja pe alții să procedeze la fel, excesele sau lipsurile pot intensifica climatul de intimidare. Spiritul de oprobriu al maselor este imunizat, este tocit. După evenimentele din 11 septembrie 2001 acest spirit s-a revitalizat.

O altă consecință a terorismului, anticiparea proiectată psihologic, are loc atunci când simboluri sau etichete asociate cu imaginile produse de anumite evenimente sunt ulterior folosite pentru a descrie un altul. Astfel se evocă evenimentul anterior, chiar dacă nu poate fi de aceiași mărime, seriozitate sau impact.

Cuvântul cheie, care produce evocarea fermă, are un rol deosebit în anticiparea proiectată a rezultatelor noului eveniment sporindu-i efectele psihologice.

Contagiunea, ca efect al atenției acordate terorismului de către mm, se poate manifesta prin încurajarea proliferării acțiunilor teroriste. Cel puțin în cazul indivizilor motivați ideologic, concepția care sprijină ipoteza contagiunii are un oarecare caracter intuitiv, neputând face față pe de-a întregul unei verificări empirice.

Ea se verifică însă ceva mai bine în cazurile nemotivate ideologic. Însăși prezentarea la televizor a unui individ oferă un statut și o importanță care pentru mulți delicvenți constituie un stimulent irezistibil.

Relatarea unor evenimente teroriste poate avea și un efect opus. Astfel, prezentarea unei stări de nemulțumire socială poate reduce motivația unui potențial terorist de a se angaja în acțiuni violente. Tot astfel, eșecul unor acțiuni prezentat publicului poate produce descurajare.

Un efect mult mai grav i mai direct provocat de mediatizare este climatul de intimidare generat, o angoasă generală de victimizare care scade nivelul de trai și care poate destabiliza instituțiile sociale.

Rolul pe care mass-media l-a asumat inițial a fost acela de a face legătura între om și mediul înconjurător. Tot mai mult însă, realitatea în care au loc evenimentele care afectează viața individului se îndepărtează de sfera lui de decizie, de zona în care poate intervenii. Această inaccesibilitate transferă încrederea omului către mass-media, influențându-i modul de a privi lumea și comportamentul adoptat de ea. Transmiterea unor știri în anumite perioade de stres induce un anumit nivel de anxietate publică. Atunci când aceasta este funcțională îi face pe indivizi să se confrunte cu primejdii reale într-un mod real.

Primejdia apare acolo unde mass-media oferă standarde false de judecată prin care publicul interpretează greșit știrile. Probleme mai mari sunt în cazurile când anxietatea este disfuncțională, sporind puterea percepută a teroristului în ochii lui, în ochii semenilor, ai indivizilor susceptibili de emulație, și ai publicului. Această percepere a puterii sporite combinată cu nivelul ridicat de vulnerabilitate al societății, duce la un sentiment de intimidare resimțit în masă.

Creșterea efectelor impactului pe măsură ce repetarea evenimentelor produce „sindromul de predicție a proiecției psihologice determină”la un nivel dat un nivel de toleranță care produce un efect de imunizare. Un prim mod de manifestare derivă din ridicarea pragului de tolerare și acceptare a violenței de către public. Mai mult decât atât, atunci când faptele respective sunt asociate cu proeminența socială, cu succesul financiar sau importanța politică, are loc un proces de creștere a toleranței în psihologia socială concomitent cu scăderea fermității în negarea fenomenelor.

Într-un al doilea plan, prezentarea teroriștilor drept nebuni, indivizi sau organizații necontrolabile social, îndreptățește opinia care ia naștere în rândul populației cum că fenomenul străin de societate, este ca atare justificat.

A treia manifestare a acesteia ia naștere din prezentarea abstractă și impersonală a terorismului și efectului lui dăunător. Înlocuindu-se înfățișarea, numele, familia, modul de viață al victimelor cu termenul de „ostatic „ se scade reacția maselor față de efectul vătămător propriu-zis asupra indivizilor implicați, luând proporții indignarea vizând, mai degrabă, semnificația politică a actului.

Opinia publică a devenit imună la dimensiunile umane ale incidentelor, perceperea lor repetată și sub anumite influențe centrând-o exclusiv asupra dimensiunilor politice. Ca urmare a acestui lucru, două consecințe apar ca o necesitate logică: crește nivelul de violență necesar pentru a depăși pragul de toleranță și pentru a putea obține un efect cu adevărat de teroare și, ca rezultat al scăderii probabilului public, tot mai multe persoane pot recurge la violență în general și la terorism în special.

Din studiile efectuate până în prezent în acest domeniu reiese în mod diferit de opinia conform căreia mass-media sunt în aceiași măsură ca și societatea victime ale terorismului, că teroriștii au făcut din aceste mijloace adevărate arme. Terorismul modern demonstrează pe zi ce trece că guvernul este un biet rival. Profitând de setea de senzație în multe țări în care libertatea cuvântului și a comunicării erau drepturi bine apărate, organizațiile de violență extremă au reușit să controleze într-o așa măsură mijloacele de informare în masă încât practic, cele cinci funcții de bază, sunt deziderate destul de îndepărtate.

Secțiunea 4. Criminalitatea informatică

Calculatoarele au pătruns în activitățile tuturor țărilor, devenind instrumente indispensabile pentru desfășurarea diferitelor activități.

Întâlnirea cu calculatorul a schimbat lumea, nici un alt instrument sau invenție, la acest sfârșit de secol, neavând un impact atât de puternic, un impact global asupra vieții de zi cu zi, asupra modului de desfășurare a afacerilor, de comunicare de gestiune.

Această tehnologie a adus o serie de avantaje care folosite corespunzător duc la un progres atât economic cât și social. Dar nu trebuie să omitem faptul că această evoluție radicală ridică o serie de probleme de ordin socio-economic, juridic, sau cele cu privire la activitatea criminală, calculatorul deschizând posibilitatea unor acțiuni ilegale cu un caracter înalt, sofisticat. El poate fi folosit la comiterea unor game variate de infracțiuni dintre care relevându-se în special cele clasice, cum furtul sau frauda.

Deoarece acest gen de infracțiuni este foarte sofisticat datorită tehnicilor moderne utilizate, precum și a diversității sistemelor informaționale, infracțiunile pe calculator au căpătat foarte repede un grad înalt de nedescoperire. Toate acestea se explică prin dificultatea de a le repeta și a le dovedi, precum și prin absența cunoștințelor în domeniu ale autorităților care le anchetează. O altă idee este expusă referitor la reticența victimelor (bănci și companii de asigurare) de a face cunoscute incidentele sau de a indica orice infracțiune aferentă, ceea ce se explică prin faptul că ele nu doresc să piardă clienți din cauza unei publicități negative, ce știrbesc încrederea investitorilor, a acționarilor. În plus, această atitudine poate reglementa și facilita cererile de daune interese.

4.1.Moduri de operare

Frauda.

O fraudă care presupune manipularea unui număr însemnat de mici cantități de bani: câteva linii de cool introduse în programul ce calculează și bonifică dobânzile, pentru a „rotunji în jos” sumele bonificate clienților și transferarea sumei astfel obținute în contul infractorului.

Zap. Este numele unui program care poate fi utilizat pentru a șterge date de pe discul unui calculator.

Curățarea. Dacă memoria principală a calculatorului nu se curăță după reluarea programului, pe fișierele folosite rămân date reziduale. Din punct de vedere tehnic, este posibil ca un utilizator cu acces la calculator să poată citi aceste „reziduuri” de informații, care în unele situații pot fi confidențiale, dar este puțin probabil ca aceste informații să fie într-o formă comprehensivă.

Programele aspirator, sunt acele programe care înregistrează parolele folosite de către utilizatori.

Cal troian informatic, implică manipularea electronică a datelor și programelor pentru calculator, sunt foarte greu de detectat, putând să treacă luni sau chiar ani până la repetarea lor.

Alterarea datelor – adică alterarea neautorizată a informației, în situația în care intră în sistemele de calcul.

4.2 Tipuri de infracțiuni săvârșite prin intermediul calculatorului:

frauda informatică,

falsul informatic,

prejudiciile aduse datelor sau programelor pentru calculator;

sabotajul informatic;

accesul neautorizat;

interceptarea neautorizată;

reproducerea neautorizată de programe pentru calculator protejate;

reproducerea neautorizată a unei topografii protejate;

alterarea datelor sau programelor pentru calculator;

spionajul informatic;

utilizarea neautorizată a unui calculator;

utilizarea neautorizată a unui program pentru calculator protejat.

Vizavi de aceste infracțiuni o mare importanță de studiu o are și criminalitatea prin internet.

Internetul este definit ca o rețea de calculatoare. Aceasta e o rețea virtuală, fiind formată dintr-un grup în continuă creștere – din toate punctele de vedere, din rețele locale.

4.3. Specificul criminalității pe Internet

Activitatea criminală pe internet poate avea multe forme, de la activități care existau și înainte de internet (frauda, furtul, falsificarea) la noile infracțiuni cum ar fi plantarea de viruși, accesul neautorizat și altele.

Defăimarea. O problemă de actualitate care provoacă îngrijorare este anume acest tip de infracțiune, defăimarea realizată în legătură cu serviciile bazate pe text, cum ar fi www, Usenet, poșta electronică.

Ușurința cu care informația poate fi plasată la o anumită locație sau transmisă prin Internet a condus la situații în care indivizii „supărați” real sau imaginar, au transmis materiale care au fost sau pot fi defăimătoare.

Materiale obscene pe Internet

Locațiile conținând materiale „pentru adulți” sunt de departe cele mai frecventate pe Internet.

Internetul este o comunitate liberă, în cadrul cărora accesarea acestor locații nu poate fi restrânsă cu ușurință.

Impactul acestor materiale este de-a dreptul distrugător, implicând atât căderea de cultură mai ales în rândul utilizatorului cât și ridicarea gradului de săvârșire a actelor de violență. Aceasta se datorează de obicei nepregătirii celui ce utilizează programul dat.

În vederea combaterii acestor tipuri de infracțiuni se încearcă o mai bună organizare a sistemului de securitate și combatere a acestui gen de infracțiuni.

CAPITOLUL V. SISTEMUL DE PREVENIRE A INFRACȚIONALITĂȚII GENERATE DE MASS-MEDIA ÎN REGLEMENTĂRILE DE DREPT PENAL

Secțiunea 1. Reglementări pe plan național

Încă din anul 1884 se purtau dezbateri în Parlamentul țării, în legătură cu libertatea presei precum și problema cu privire la formele de răspundere în cazul în care presa și-ar fi depășit atribuțiile sale.

Mai apoi profesorul Traian Pop preciza că responsabilitatea de presă se deosebește de responsabilitatea penală de drept comun. Infracțiunea de presă este consumată prin faptul imprimării și răspândirii informațiilor, nefiind deci suficientă imprimarea, ci și răspândirea în public a informațiilor respective.

În Constituția din 1923 art. 26 se prevedea stabilirea răspunderii civile solidare a proprietarului publicității cu cel condamnat pentru infracțiunea de presă.

Codul din 1969 nu conține prevederi speciale cu privire la presă, deoarece presa se afla la acea vreme sub un strict control care se exercită sub forma cenzurii prealabile.

După Revoluția din Decembrie 1989 s-au desfășurat puternice manifestări în legătură cu presa.

În anul 1991 a fost elaborat proiectul de lege privind sancționarea unor fapte de încălcare a libertății presei, care nu a putut fi adoptat. În acel proiect de lege erau sancționate, printre altele, constrângerile sub orice formă a unui organ de presă pentru a publica sau difuza, sau a nu publica sau difuza a unor informații, sau opinii care cuprind știri false, ori incită la discriminare, ură sau violență față de persoane ori grupuri de persoane.

Proiectul prevedea, pentru majoritatea infracțiunilor, punerea în mișcare a acțiunii penale din oficiu, urmărirea efectuându-se în mod obligatoriu de către procuror.

Reluând o serie de idei ale Codului din 1937, proiectul prevedea că răspunderea penală în calitate de autor pentru infracțiunile săvârșite prin presă revenea, în ordine, celui care a săvârșit nemijlocit fapta, editorului sau realizatorului, iar dacă aceștia nu puteau fi identificați, proprietarului imprimeriei, organizatorului manifestării sau titularului licenței de program al comunicației audiovizuale.

În același an a fost înaintată Senatului o propunere legislativă privind „Legea presei” care ne reține atenția cu ideea că „presa trebuie să verifice toate știrile înainte de publicarea lor cu privire la exactitatea conținutului, proveniența sau veridicitatea”.

Această propunere mai cuprindea și o serie de principii, dintre care: respectul pentru adevăr și informare onestă, verificarea știrilor, cerința rectificării afirmațiilor care se demonstrează a fi fost false, interdicția folosirii unor metode incorecte pentru procurarea de știri, păstrarea secretului profesional, respectul vieții private, respectarea secretelor morale sau religioase ale unor grupări de persoane, interzicerea discriminărilor, relatarea unor aspecte judiciare astfel încât să nu prejudicieze adoptarea ulterioară a unor soluții, interdicția de a primii avantaje de orice fel care ar fi de natură să îngrădească libertatea de decizie a redactorului și editorului.

Importante probleme legate de răspunderea pentru infracțiunile săvârșite prin presă s-au ridicat cu prilejul dezbaterilor privind modificarea Codului Penal.

Actualul Cod Penal nu a consacrat ideea „infracțiunilor de presă”, ci a acceptat posibilitatea săvârșirii „prin presă” a unor fapte de drept comun, existente până atunci numai în relațiile între cetățeni (insulta, calomnia).

Teoretic faptele de genul menționat pot fi încadrate în art. 205 Codul Penal, care incriminează atingerea adusă onoarei sau reputației unei persoane prin cuvinte prin gesturi sau „prin alte mijloace”, această formulare acoperind un câmp foarte larg de activități, inclusiv posibile atingeri ale demnității aduse prin presă.

La 29 ianuarie 1998, Guvernul României a adoptat o ordonanță de urgență „Privind acordarea de despăgubiri civile cu titlul de daune morale”. Deși adoptată în ședința de Guvern, ea a fost retrasă de la Monitorul Oficial, sistându-se publicarea ei datorită opoziției pe care o formulează anumite cercuri politice și de mass-media.

Potrivit art. 1 din această ordonanță, „Oricine a cauzat unei persoane fizice un prejudiciu printr-o atingere adusă demnității, onoarei, vieții particulare sau dreptului la propria imagine, este obligat să-libertate repare prin plata unor despăgubiri civile cu titlu de daune morale”. Această formulare a suscitat numeroase critici, considerându-se că există numeroase elemente în Codul Penal pentru a sancționa calomnia prin presă.

Mai mult decât atât, s-a estimat că o asemenea ordonanță „ar instituționaliza cenzura presei în justiție”, o prevedere specială de genul celei adoptate de Guvern cu privire la acordarea de despăgubiri privind daune morale fiind de natură să descurajeze ziariștii de a critica și de a exprima puncte de vedere personale.

Odată cu apariția noilor mijloace de comunicare în masă în România, în acest domeniu a fost adoptată Legea nr. 8 din 1996 privind Dreptul de Autor și Drepturile conexe privind comerțul electronic, adoptată de Camera Deputaților la începutul lunii noiembrie 2001. Conform acesteia, orice acces neautorizat într-un sistem informatic sau într-un domeniu informatic deținut de o persoană fizică sau juridică, se va pedepsi cu închisoare de la 3 la 12 ani. Proiectul mai prevede că furnizarea de servicii ale societății informaționale nu este supusă nici unei autorizări prealabile.

Acest demers este răspunsul dat la Conferința „Finanțele în România” care a avut loc miercuri, 16 mai 2001, în prezența oamenilor de afaceri din sistemul bancar, când ministrul Comunicațiilor, Tehnologiei și Informației a anunțat elaborarea unei legi care să reglementeze transferul electronic de fonduri. Anunțul său făcut în luna mai 2001, și punerea lui în practică în toamna aceluiași an, rămâne un demers care trebuie apreciat în acest perimetru extrem de sărac în reglementări legislative.

Multe dintre faptele comise pe Internet care încalcă drepturile individului, al comunității din care acesta face parte sau, în general, lezează regulile sociale stabilite într-o țară, cad sub incidența unor legi adoptate în diferite țări. Din nefericire, multe dintre aceste fapte care se consumă în rețeaua Internet reprezintă modalități noi, diversificate, care au scăpat de incriminările legale chiar în țări avansate mult în domeniul informaticii. Alteori, faptele comise prin intermediul calculatorului nu-și găsesc o soluționare pe măsură, fiindcă ele îmbracă aspecte noi, pe care legiuitorul nu le-a avut în atenție când a elaborat legea, de aceea, este foarte important ca la elaborarea unei legi care să protejeze climatul informativ din România să se facă un studiu aprofundat de drept comparat asupra modului în care alte legislații tratează crimele specifice informaticii.

Secțiunea 2. Preocupări de prevenire a infracționalității pe plan internațional.

Germania a fost prima țară care a reglementat printr-un text general protecția datelor personale prin Legea din 1977 privind protecția împotriva utilizării abuzive a datelor de identificare personale în cadrul prelucrării locație.

Germania pe baza reglementărilor Uniunii Europene, a liberalizat controlul exporturilor privind software-ul de cifrare, problema care se află în discuție acum fiind aceea dacă se va reglementa prin lege folosirea criptării.

Spania –în art. 18 din Constituție precizează: „Legea va elimina folosirea informației pentru garantarea onoarei și intimității personale și familiale a cetățenilor precum și exercitarea deplină a drepturilor lor.”

Protecția datelor este asigurată prin Legea din 21 octombrie 1992 care a fost elaborată pornind de la proiectul elaborat de Consiliul Uniuni Europene înainte ca aceasta să fi fost adoptată.

Italia – nu a avut până la Directiva Uniunii Europene o lege care să protejeze datele personale, aceasta realizându-se prin adoptarea Legii 675 din 31 decembrie 1996, care se referă la persoanele fizice și cele juridice, ce se aplică fișierelor de date automate și manuale, precum și prelucrarea datelor din sectorul public și privat.

Portugalia a amendat prima lege asupra protecției datelor personale apărută în 1991, abia în anul 1998, care a luat în considerare evoluțiile tehnologice și recomandările Directivei Uniunii Europene.

Marea Britanie a adoptat în 1998 o nouă lege asupra protecției datelor care se aplică tuturor datelor personale, indiferent de natura lor și de înregistrarea audio video. De asemenea, în Marea Britanie există mai multe acte normative care sancționează pornografia informatică.

Franța are legislația cea mai restrictivă dintre țările occidentale în domeniul controlului criptării, furnizării exportului sau utilizării metodelor criptografice. Aspectul este reglementat de Legea Telecomunicațiilor din 1990.

În 1990 a fost elaborată o altă lege care precizează mai detaliat cazurile în care este nevoie de autorizare prealabilă a utilizării criptografiei.

Uniunea Europeană, la data de 24 octombrie 1995, a adoptat Directiva asupra protecției indivizilor cu privire la procesarea datelor personale și libera circulație a acestor date, cunoscută sub denumirea directiva 95 146/CE.

Uniunea Europeană a exprimat principiile fundamentale pe care trebuie să le satisfacă o soluție de criptare: siguranță și încredere. Din luna octombrie 1998, Directiva Uniunii Europene a căpătat efect în legislația Europeană.

De asemenea, un important pas înainte în combaterea crimei informatice s-a făcut de către Uniunea Europeană la data de 23 noiembrie 2001, când la Budapesta s-a adoptat Convenția asupra Criminalității Cibernetice, cu ocazia Conferinței Internaționale.

Ea urmărește în mod esențial:

armonizarea elementelor infracțiunilor având trăsături ale dreptului penal material național și dispozițiile conexe în materie de criminalitate cibernetică;

să furnizeze dreptului procesual penal puterea necesară pentru instrumentarea și urmărirea infracțiunilor de acest tip precum și altor infracțiuni comise prin intermediul unui sistem informatic sau în cadrul celor prinse sub formă electronică;

să contureze în regim rapid și eficace de cooperare internațională.

În celelalte țări cu un înalt nivel de informare cum SUA, Canada, Japonia, Australia, există norme legislative clare privind protecția datelor folosite de guvernele și instituțiile oficiale dar nu și o legislație clară privind bazele de date din sectorul privat.

În ce privește celelalte mijloace de informare în masă, viziunea Consiliului Europei asupra modului de reglementare și stabilirea principalelor etici ziaristice în vederea prevenirii de infracțiuni săvârșite prin acest mijloc.

Mass-media realizează o activitate de „mediere” și de prestare de servicii legate de informație, iar drepturile pe care le are în ceea ce privește libertatea de informare sunt în funcție de destinatari.

Puterile publice nu trebuie să considere că dețin monopolul asupra informației. Reprezentativitatea publică autorizează acțiunea în vederea garantării și dezvoltării pluralismului mijloacelor de informare și asigurării întrunirii condițiilor necesare exercitării libertății de expresie și a dreptului de informație, excluzând cenzura prealabilă.

Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei reglementează cele relatate aici prin declarația asupra libertății de expresie și informare, adoptată în data de 29 aprilie 1982:

Nici editorii sau proprietarii, nici ziariștii nu trebuie să considere că informația le aparține. Într-o întreprindere dedicată informației, aceasta nu trebuie tratată ca o marfă, ci ca un drept fundamental al cetățenilor. În consecință nici calitatea informațiilor sau opiniilor, nici sensul acestora nu trebuie exploatate în scopul creșterii numărului de cititori sau auditori și, în consecință, a resurselor publicitare.

Importanța informației, în special a radioului și televiziunii în cultură și în educație a fost subliniată în Recomandarea 1067 a Adunării, repercursiunile sale asupra opiniei publice fiind evidente.

În consecință ziariștii trebuie să respecte dreptul indivizilor la o viață privată. Persoanele cu funcții în viața publică au dreptul la protecția vieții lor private, în afară de cazul în care acestea pot avea urmări asupra vieții publice. Căutarea unui echilibru între dreptul la respectarea vieții private, consfințit la art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și libertatea de exprimare, consfințită la art. 10, este explicată pe larg în recenta jurisprudență a Comisiei și a Curții Europene pentru Drepturile Omului.

La cererea persoanelor interesate și prin intermediul mijloacelor de informare se vor rectifica, prin mijloace informative adecvate, automat și rapid, toate informațiile și opiniile care s-au dovedit a fi false sau eronate. Legislația fiecărei țări ar trebui să prevadă sancțiuni adecvate și dacă este cazul și despăgubiri.

Ca să existe o armonizare în folosirea acestui drept în țările membre ale Consiliului Europei, este bine să se pună în aplicare atât rezoluția 26 referitoare la dreptul la replică: poziția individului în raport cu presa, adoptată de Consiliul de Miniștrii la data de 2 iulie 1974, cât și a dispozițiilor pertinente a Convenției Europei referitoare la televiziunea transnațională.

Dată fiind complexitatea procesului informativ care presupune din ce în ce mai mult folosirea unei tehnologii noi, rapiditate și spirit de sinteză a ziaristului i se cere o pregătire profesională adecvată.

Societatea este uneori confruntată cu situații de conflict și tensiune născute sub presiunea unor factorii cum ar fi terorismul, discriminarea minorităților, xenofobia sau războiul. În aceste împrejurări, mass-media are obligația morală de a apăra valorile democrației, cum ar fi respectarea demnității umane și căutarea unor metode prin soluții pașnice, în spiritul toleranței. Ea trebuie să se opună violenței și mijloacelor urii și înfruntării.

Când este vorba de apărarea valorilor democratice, nimeni nu trebuie să rămână neutru. În acest sens mass-media trebuie să contribuie într-o măsură importantă la prevenirea momentelor de tensiune și trebuie să înlesnească toleranța și încrederea între diverse comunități din regimurile aflate în conflict, așa cum a făcut Secretariatul General al Consiliului Europei, care în cazul teritoriilor din fosta Iugoslavie, a încurajat adoptarea unor măsuri bazate pe încredere.

Ținând cont de fluența deosebită pe care mijloacele de informare în masă o au, în special televiziunea, asupra copiilor și tinerilor, estre bine să se evite difuzarea unor emisiuni, mesaje sau imagini care proslăvesc violența, exploatează sexul și depravează, folosind în mod deliberat un limbaj nepotrivit.

Având în considerare cele de mai sus, mass-media trebuie să se angajeze a se supune principiilor deontologice riguroase care garantează libertatea de expresie și dreptul fundamental al cetățeanului de a primi informații reale și opinii oneste.

Pentru a putea supraveghea punerea în aplicare a acestor principii, trebuie create organisme de autocontrol formate din editori, ziariști, asociații cetățenești, reprezentanți ai mediilor universitare și judecători, care să elaboreze rezoluții cu privire la respectarea perceptelor deontologice de către ziariști, pe care mijloacele de informare să le angajeze și să le facă publice.

În SUA în anul 1934 s-a stabilit înființarea comisiei Federale de Comunicații pentru a reglementa Telecomunicațiile. O parte din această activitate se realizează prin publicarea de statute care obligă la marcarea programelor cu orientarea violentă sau sexuală, încurajează emisiunile pentru copii, eliminarea din aceste emisiuni a violenței, precum și cimentarea publicității în aceste emisiuni.

Conform legii televiziunii pentru copii din 1990, posturile care vor să-și reînnoiască licența trebuie să demonstreze cum servesc „nevoile educaționale și informaționale ale copiilor”.

Legislația în această privință reduce timpul afectat publicului pentru publicitate în timpul emisiunilor.

În ceea ce privește interzicerea violenței a fost adoptată de Congres în 1996 o legislație ce prevedea marcarea emisiunilor violente și celor cu orientații „sexuale”.

În același an a fost stabilit că toate televizoarele cu diagonala mai mare de standard vândute în SUA trebuie să conțină un cip care să permită proprietarilor să blocheze programele ce înfățișează violență sau conținut sexual sau „orice material indecent” despre care Comisia Federală de Comunicații a dat aprobare finală a sistemului de marcare a emisiunilor, sistem utilizat de televiziuni, cablu și Asociația de film.

Prin statut este interzisă folosirea audiovizualului sau altor forme electronice de comunicare pentru fraudă, obținere de fonduri sub pretexte false.

Legea comunicării obligă posturile să facă publice sumele obținute pentru difuzarea emisiunilor. Sunt interzise plata DJ-ilor pentru a pune anumite discuri , plata pentru promovarea unui produs sau serviciu în timpul unei emisiuni.

Oricine este prins înșelând publicul într-un concurs televizat poate fi amendat sau condamnat la închisoare. De asemenea este ilegală desfășurarea concursurilor în care se folosește ajutorul celor din culise.

Primele elemente ale unui statut specific al întreprinderilor de presă încep cu ordonanța din 26 august 1944. o lege din 23 octombrie 1984 a reluat și a întărit dispoziția ordonanței. Apoi aceasta a fost moderată prin legea din 1 august 1986 care este și astăzi în aplicare.

Într-o măsură variabilă, regăsim și aici aceleași preocupări și aspirații precum garantarea transparenței, independenței și pluralismului.

Începând cu legea din 29 iulie 1982 „comunicarea audiovizuală este liberă” în Franța. În legea din 29 iulie 1881, art. 29 sunt definite defăimarea și insulta.

Aceste texte definesc diferite categorii de defăimare și de insulte, în funcție de persoanele care sunt obiectivul acestora: cele față de persoane private, față de deținătorii sau agenții, autorizații publice.

În ceea ce privește infracțiunea de ultraj contra bunurilor moravuri și punerea în pericol a minorilor, art. 22723 și 22721 din noul Cod Penal francez, consideră elemente constitutive ale infracțiunii, faptul de a instiga sau a transmite, în vederea difuzării, imaginea unui minor, când acesta prezintă un caracter pornografic.

Modalități de prevenire a infracțiunilor informatice

Identificarea riscurilor.

Identificarea și analizarea riscurilor implică identificarea amenințărilor la care pot fi supuse sistemele și măsurilor care pot fi luate pentru a le proteja. Identificarea riscurilor este primul pas în stabilirea unui program se securitate, împotriva infracționalității de acest gen.

Securitatea fizică.

Securitatea fizică protejează facilitățile computerului (clădirea, camera computerelor, computerul în sine și echipamentul aferent). Măsurile de securitate fizică pot ajuta în prevenirea furturilor sau distrugerilor acestor echipamente.

Supravegherea personalului.

Supravegherea personalului care lucrează într-o firmă este un domeniu nelimitat, iar prevenirea criminalității informatice este doar un aspect (prevenirea furturilor de către angajați și violența la locurile de muncă). Un program de supraveghere a personalului trebuie să acopere orice sentimente venite din partea unor categorii diferite de oameni, inclusiv angajații, agenți de vânzări, prestatori de servicii, criminali profesioniști.

Securitatea comunicațiilor.

Securitatea comunicațiilor include protecția corespondenței, faxului, telefonului și corespondenței vocale, precum și protecția datelor transmise de la un computer la altul prin intermediul unei rețele.

Securitatea operațiilor.

Securitatea operațiilor include două aspecte majore:

moduri de a mări vigilența potențialelor victime;

moduri de a ține la depărtare infractorii informatici.

În noul context oferit de explozia dezvoltării rețelelor informatice, organul de urmărire penală și justiție trebuie să se adapteze și să acționeze pentru că, chiar în acest moment, se produc o multitudine de fraude informatice cu consecințe nu numai în sistemul financiar ci și cu pierderi de vieți omenești.

Crima organizată „criminalitatea gulerelor albe” și în general infracțiunile de mare violență sunt coordonate de lumea virtuală.

De asemenea anchetatorii trebuie să se familiarizeze cu utilizarea computerelor pentru a oferi protecție în timpul investigației.

Excesul și daunele provocate în timpul investigațiilor fie că sunt accidentale, sau, pot conduce la distrugerea unor probe importante împotriva suspecților, și mai grav, fiecare incident poate conduce la lezarea cetățenilor, în condițiile în care anchetatorii sunt datori cu protejarea lor.

Pentru prevenirea unor asemenea incidente nedorite, este absolut necesar și la nivelul magistraților, polițiștilor și experților români să fie instruiți cu privire la:

detectarea activității criminale informatice;

obținerea probelor fără a distruge sistemele și a cauza prejudicii datelor;

conducerea investigațiilor să fie realizată de persoane instruite și obișnuite profesional cu lumea informării ori mai ales cu metodele comiterii crimei în acest domeniu;

protejarea suspecților – constituie de asemenea , un obiectiv care în viitor nu trebuie scăpat din vedere.

Interese mult mai mari, care se află deasupra suspecților, pot lua decizii nu numai de distrugere a unor probe cât și de eliminare fizică a celor care au găsit, greșit prima dată și au atras poliția pe urmele lor.

De asemenea o instruire bine făcută va oferi posibilitatea ca cei interesați să înțeleagă legile care se elaborează în domeniu și cele mai ales care se întâlnesc destul de des, motive pentru care se produc crime în domeniul informatic.

Societatea nu poate permite un comportament antisocial, doar pentru motivul că este vorba despre cuvântul „Cyberspațiu”.

Concluzii

Intrând în sfera vastă a mass-mediei care la momentul actual deține monopolul absolut al difuzării de informații, putem emite ipoteza că sistemul mediatic este a patra putere în stat, cu un impact poate chiar mai mare asupra opiniei publice și comportamentului maselor decât influența pe care o au celelalte trei. În literatură se mai susține că aceasta din urmă este puterea care nu are o contraputere.

Pa parcursul timpului s-a încercat, odată cu evoluția mijloacelor de informare , elaborarea diferitelor metode pentru a se putea ține activitatea acestora în limitele necesare dezvoltării societății. Nu s-a reușit mereu acest lucru, deseori fiind scăpată de sub control, aceasta a dus imediat la crearea unor stări tensionate în societate precum și la creșterea situației infracționale, caracterizată prin nivelul ridicat al săvârșirii de infracțiuni cu un înalt grad de violență. Partea negativă constă în faptul că rezultatele acestor activități abuzive de informare, cu date ce țin de interesul anumitor indivizi, se observă după o anumită perioadă de timp când luarea măsurilor adecvate se prezintă ca întârziată. Din aceste motive s-a simțit nevoia dezvoltării unor ample măsuri de prevenție în această direcție.

Dacă în trecut activitatea mass-mediei era insuficient reglementată, pentru o serie de activități abuzive nu erau prevăzute sancțiuni sau erau atât de lejere încât nici nu erau luate în calcul datorită profitului pe care îl realizau cei în cauză, în prezent s-au întreprins o serie de măsuri bazate pe reglementări legale menite să contracareze activitățile nelegale, cât și să prevină săvârșirea altora. Pedepsele au fost ridicate la maxim, eforturile îndreptându-se în special în direcția reglementării prin lege a celor mai noi și diverse ramuri ale industriei informaționale moderne.

Cu toarte cele menționate, nu putem nega faptul că prin intermediul acestor mijloace de comunicare și răspândire a informației se aduce și un beneficiu considerabil bunului mers al evoluției societății. Buna informare, rapiditatea circuitelor informaționale, calitatea ridicată a informației se realizează grație nivelului ridicat al tehnicilor și mijloacelor folosite. S-a observat faptul că în anumite situații aceleași informații au o acțiune benefică pentru o anumită categorie de indivizi, pentru altă categorie fiind un exemplu negativ. Mai frecvent, informațiile care pentru adulți au un rol pozitiv, exercită o acțiune contrară față de categoriile mai fragede. Acest rezultat este urmarea conceperii greșite pe care o realizează în mare parte copii. Anume această stare de lucruri a impus selectarea informațiilor pentru diferite categorii de public și difuzarea lor în anumite intervale de timp stabilite în urma unor cercetări în domeniu.

O mare importanță o are și independența mass-mediei vizavi de puterea politică din stat, care deseori tinde spre a subordona activitatea acesteia în realizarea intereselor proprii, fapt ce duce la slăbirea controlului exercitat de organele de jurisdicție asupra activității mediei.

Datorită procesului energic de dezvoltare a diferitelor tehnici și metode de difuzare a informației, de o mare importanță s-a dovedit înființarea unui număr considerabil de organe de specialitate în acest domeniu cu rolul de a limita într-o anumită măsură fluxul și calitatea informației difuzate de diverse mijloace mass-media, pentru a le încadra în limita procesului de ridicare a culturii în societate.

Aceste organe diferă în funcție de criteriul domeniului de activitate desfășurat, ca exemplu am putea da: Consiliul Național al Audiovizualului, care are atribuții în domeniul reglementării activității mijloacelor de difuzare a informațiilor prin intermediul televiziunii și radioului.

În România la această oră s-au luat o gamă largă de măsuri în privința orientării activității sistemului de informare de așa natură încât să se ridice calitatea acestuia la nivelul standardelor europene.

Revenind la acele influențe negative pe care le exercită mass-media, Consiliul Național al Audiovizualului a impus limitarea difuzării filmelor și emisiunilor în care sunt scene de violență, permițând difuzarea acestora după ora 2200. Rămâne însă practicarea publicării pe scară largă în presa scrisă, de publicații scandaloase și imagini ce nu se încadrează în limitele bunului simț.

În consecință, în urma studiului efectuat asupra activității mass-media și măsurile pe care le încearcă organele de stat, putem spune că se inițiază și implementează în practică o serie de strategii cu scopul de a contribui la prevenirea săvârșirii de infracțiuni, mai ales a celor violente care apar în urma desfășurării necorespunzătoare a activității mass-media. Aceste măsuri se încearcă atât la nivel național cât și la nivelul Ministerului de Interne.

Cu toate acestea, situația la ora actuală se prezintă a fi departe de modelul spre care tinde a se ajunge.

De aici putem emite ipoteza că pentru a redresa această stare de lucruri, este nevoie atât de măsuri prompte din partea statului, cât și de o implicare adecvată la nivel de grup de indivizi și a individului în parte.

Bibliografie

Dr. R. M. Stănoiu – Introducere în criminologie, București, Editura Academiei Române 1989;

Dr. R. M. Stănoiu – Criminologie, Editura Oscar Print, București 1998;

Dr. R. M. Stănoiu – Criminologie, Editura Oscar Print, București 1997;

Aurel Dincu – Criminologie, București 1984;

Gl Ion Eugen Sandu, Conf. univ. Florin Sandu, Asist univ div. Gheorăghe Iulian Ioniț – Criminologie, Editura SYLVI 2001.

Tudor Amza – Criminologie, Editura Lumina Lex, București 1998;

Valerian Cioclei – Manual de criminologie, editura ALLBECK;

H.P. Cathala – Epoca dezinformării, Editura Militară, București 1991;

G.H. Nistoreanu, Costică Păun – Criminologie, Editura Europa Nova, București 2000;

T. Pop – Criminologie, Editura Cluj 1928;

Paul Dobrescu, Alina Bârgăuanu – Putere fără contraputere;

James Lull – MASS-MEDIA – comunicare manipulare prin informație;

Corina Crișan, Lucian Donciu – Manipularea opiniei publice prin televiziune, Editura Dacia, Cluj – Napoca 2000;

Jean-Claud A Bric – Psihologia Mass-Media, Editura Polirom 2002;

Marian Petcu – Sociologie – Mass-media, Editura Dacia Cluj – Napoca 2002;

Emilian M Boilescu – Sociologia comunicării, Editura Victor, București 1998;

Ignacio Bomanet – Tirania comunicării, Editura Doina;

Doru Pop – Introducere în teoria media, Editura Dacia Cluj-Napoca 2002;

Guy Lochard, Henri Bover – Comunicarea mediatică, Editura Dacia Cluj-Napoca 2002;

Armand Mattelart, Michele Mattelart – Istoria teoriilor comunicării, Editura Polirom 2001;

Pierre Sorlin – Mass-media Secolul XX, Editura Institutul European 2002;

Dona Tudor – Manipularea opiniei publice în conflictele armate, Editura Dacia;

Mihai Coman – Din culisele celei de-a patra puteri, Editura Carro 1996;

Lucian Chișu – Introducere în Mass-Media , Universitatea Spiru Haret, Editura Federației române de mâine;

Guy Lochard, Henri Bover – Introducere în comunicarea mediatică, Editura Institutului European;

Réné Maheu – Noile mass-media, Editura Pedagogică, București 1979;

Doru Bratu, Septimiu Chelcea – Psihologia mass-media, Editura Institutul Național de Informații, București 1995;

Doru Pop – Mass-media și politica, Editura Institutul European;

Libertate și comunicare în lumina presei, Editura Amacord, Timișoara 1999;

Cf. Melvin L. De Fleur, Sandra I. Ball – Rockeach Teories of Mass-comunication Longman 1982;

Aggresion: Asocial Psyhological Analysis Mc Graw – Hill MV 1962;

T.Parsons – Social structure ant Personaliti Free Press of Glencol Chicago 1975;

D. Szabo – Criminologic Monreal PUM 1967;

L. Yablonsky – Criminology Crim ant Criminaliti Harper Colins Publisher New York;

Jean Pinatel – Criminologie, Paris1988.

36. F.Heghel – Știința logicii; Bucureși; Editura Academiei,1996.

37. Brian N. Jenkins – The Terorist Mindset and Terorist Decision

California 1975.

38. Florin Dumitrescu, Ioan Gaborean, Maria Voinea, Mihaela Prună – Terorismul înainte și după Ben Laden, Editura Mediano, București, 2001.