Personalitatea Infractorului Recidivist

PERSONALITATEA INFRACTORULUI RECIDIVIST

CUPRINS
Introducere
CAPITOLUL I CONSIDERAȚII GENERALE
1.1 Noțiunea criмinalității recidiviștilor
1.2. Conceptul de personalitate a infractorului
1.3. Clasificarea și tipologia infractorilor
CAPITOLUL II ANALIZA CRIMINOLOGICĂ A PERSONALITAȚII INFRACTORULUI RECIDIVIST
2.1. Starea și portretul psihologic al recidivistului
2.2. Structura personalitații recidivistului
2.3. Cauzalitatea criminalității recidivistului
CAPITOLUL III MĂSURI DE PREVENIRE ȘI COMBATERE A CRIMINALITĂȚII RECIDIVISTE
3.1. Măsuri de prevenire și combatere a criminalității recidiviste
Concluzii
Bibliografie

INTRODUCERE

Actualitatea temei, motivarea alegerii ei : Personalitatea criminalului recidivist este una dintre problemele studiate de criminologie. Acestă temă a suscitat o atenție constantă din partea savanților criminologi și, drept consecință, a fost supusă unor cercetări multilaterale. Personalitatea criminalului interesează știința criminologiei din două. perspective. În primul rînd, criminologia studiază legăturile ce există între personalitatea criminalului și crimă. Apoi, investighează posibilitățile de influențare în scopul reorientării comportamentului negativ al acestuia. Pentru studierea optimă a celor care au comis infracțiuni, precum și elaborarea metodelor adecvate de influențare, în sensul dorit, a conduitei lor sînt operate diverse tipologii și clasificări ale infractorilor. Acceastă categorie de infracorii prezintă un pericol social sporit, deoarece astăzi criminalitatea recidivă a devenit mai periculoasă și profesională. Factori și fenomenele negative cum ar fi: sporirea nivelului șomajului, diminuarea nivelului de trai, dezastrul economic, instabilitatea politică, vacuumul spiritual etc., au condus la creșterea numărului persoanelor care tot mai frecvent încearcă să-și satisfacă necesitățile vitale prin orice metode, inclusiv ilegale. Criminalitatea, exteriorizîndu-se prin diverse forme, a atins practic toate structurile societății, destabilizînd și pervertind întregul sistem de valori, prin aceasta afectînd viața socială și chiar siguranța internă a statului. Deși, în ultimii zece ani în Republica Moldova constatăm o reducere a numărului anual de infracțiuni înregistrate, pericolul social al criminalității din țara noastră, dimpotrivă, sporește. În prezent, criminalitatea se manifestă prin forme deosebit de periculoase, cum ar fi: organizarea, profesionalizarea, caracterul transfrontalier, utilizarea tehnologiilor moderne, recidiva infracțională, etc. Totodată, recidiva infracțională în țara noastră se caracterizează printr-un șir de tendințe deosebit de periculoase de ordin calitativ, și anume: a) „întinerirea” recidiviștilor; b) sporirea nivelului de organizare și a gradului de profesionalism al acestora; c) sporirea numărului de infracțiuni comise de aceleași persoane precum și al gradului prejudiciabil al infracțiunilor săvîrșite; d) creșterea neconcordanței dintre recidiva condamnată și recidiva infracțională de facto; e) ignorarea multiplă și persistentă a interdicțiilor legii penale; f) ignorarea drepturilor, libertăților și intereselor altor cetățeni; g) degradarea morală și psihică profundă a persoanelor ce săvîrșesc numeroase infracțiuni; h) sporirea probabilității implicării în activitatea criminală a altor persoane, deseori minore; i) menținerea persistentă și transmiterea, uneori activă, a obiceiurilor și regulilor stabilite în mediul criminal. Din acest motiv sunt necesare studiile criminalității și a personalității sub diverse aspecte și efectuarea unor cercetări profunde ale acesteia, finalitatea cărora ar fi elaborarea unor concepții eficiente de stopare a răspîndirii criminalității și de diminuare treptată a nivelului acesteia. În acest context devine actual și important studiul personalității recidiviste, a cauzelor și condițiilor acesteia, a persoanelor care comit mai multe infracțiuni, a măsurilor de prevenire și combatere.De fapt, orice repetare a infracțiunilor prezintă pericol, însă dacă aceasta are loc după aplicarea măsurilor juridico-penale de influență, indicile periculozității sporește considerabil. Actualitatea temei investigate mai este determinată de necesitatea perfecționării legislației naționale privind reglementarea recidivei infracționale în contextul noilor tendințe existente în politica penală internațională și a experienței pozitive de combatere a acestui tip de criminalitate din alte țări. Deși, prevederile Codului penal în vigoare, privind recidiva infracțională au fost ajustate în mare parte actelor normative internaționale și europene, totuși este necesar a dezvolta și perfecționa în continuare instituția dată prin precizarea modalităților recidivei, concretizarea condițiilor de existență a recidivei, individualizarea și stabilirea pedepsei pentru recidiva de infracțiuni, care generează un șir de dificultăți în practica judiciară din republică, precum și prin extinderea liberării de răspunderea și pedeapsa penală a recidiviștilor. Necesitatea cercetării realizate este determinată și deseori, după ispășirea pedepsei, persoanele eliberate din penitenciare, în scurt timp, săvîrșesc noi infracțiuni intenționate. Acest fapt demonstrează despre eșecul măsurilor de corectare și reeducare aplicate, precum și despre imperfecțiunea sistemului adaptării postpenale. Pentru soluționarea eficientă a acestor probleme sunt deosebit de importante studiile criminologice ale personalității recidivistului. Din aceste considerenre analizez în prezenta lucrare “Personalitatea infractorului recidivist”, fiind o temă care nu-și pierde din actualitate. Omul este o ființă socială în afară societății ființa umană ar fi doar un individ, adică o făptură identică, în esență, cu oricare alt reprezentant al regnului animal. Anume de aceea, în contextul problemei abordate, ne interesează influența cauzală a societății asupra individului în sensul comiterii crimei. Importă rolul de determinare a condițiilor sociale în săvîrșirea crimei și, în genere, a criminalității recidiviste. Rezultă din cele expuse că personalitatea individului este o verigă importantă și studierea ei ne poate furniza cunoștințe extrem de utile. Iar, pe de altă parte, că societatea are de spus un cuvînt greu în ceea ce privește geneza crimei și criminalității recidiviste.
Obiectivele și scopul propus în lucrare: Personalitatea criminalitatii recidiviste trebuie analizată dintr-o perspectiva sistematică, cu ajutorul cărora va fi posibilă determinarea ce factori influențează persoana pentru a comite acte infracționale. Să analizăm diferite concepte cu privire la personalitatea recidivistului si factorii ce au condus la formarea personalității.
Scopul lucrării constă în realizarea unor cercetări criminologice a personalității recidivistului și elaborarea măsurilor de prevenire și combatere,. Pentru realizarea scopului propus a fost necesară soluționarea următoarelor obiective: – analiza definițiilor recidivei și sistematizarea trăsăturilor acesteia; stabilirea caracteristicilor și importanței abordărilor juridico-penale și criminologice ale recidivei infracționale; – determinarea criteriilor științifice ale clasificărilor personalității infractorului recidivist; – realizarea unui studiu al prevederilor art. 34 Cod penal al Republicii Moldova privind recidiva; – analiza criminologică a nivelului, dinamicii, structurii și tendințele personalității infractorului recidivist; – cercetarea cauzelor și condițiilor criminalității recidiviștilor, măsurilor de prevenire a acestui tip infracțional; -.
Metodele și procedeele de realizare a lucrării: Suportul metodologic al lucrării îl constituie tezele fundamentale ale filosofiei, teoriei generale a statului și dreptului, criminologiei, dreptului penal, psihologiei, sociologiei, precum și ale altor discipline socio-umane și juridice care reflectă tema investigată. Cercetarea personalități infractorului recidivist, întreprinsă în cadrul prezentei teze, a avut la bază utilizarea unui șir de metode și procedee teoretico-cognitive și practico-aplicative, printre care pot fi menționate cele istorice, comparative, analitice, juridice, sociologice, sistematice etc.
Structura lucrării și conținutul rezultativ: Pentru a evalua corect tema, lucrarea este structurată în trei capitole, după cum urmează:

Capitolul I . Considerații generale, în care este indicat noțiunile generale, este analizat conceptul de prsonalitate a infractorului recidivist, la fel este prezentă clasificarea și tipologia infractorilor. Într-un anumit sens, criminalitatea recidivistilor constituie nucleul întregii criminalități, fiindcă recidiviștii sunt infractorii cei mai refractari și ostili valorilor sociale si ordinii de drept, antrenînd în activitatea criminala noi persoane. Prevenirea și contracararea criminalității recidivistilor are o semnificație aparte, căci anume infracțiunile intenționale repetate in mare măsură determină stabilitatea și reproductivitatea criminalității, privită ca fenomen social.
Capitolul II . Analiza criminologică a personalitații infractorului recidivist, se indentifică portretul psihologic al infractorului recidivist în care se cuprinde starea si elementele ce influențează la formarea personalității recidivistului, este la fel analizată structura personalității recidivistului. Un alt punc este cauzalitatea, factorii ce determină și contribuie la comiterea actelor infracționale. Încercările de clasificare și portretizare a infractorilor prezintă importanța atît din punct de vedere teoretic, cît și din punct de vedere practic. Teoretic, deoarece ajuta la elaborarea unor modele explicative privind modul de structurare a personalității infractorilor și totodată, la evidențierea unor aspecte privind formarea și evolutia unor asemenea structuri în timp. Practic, deoarece ajuta la organizarea unor acțiuni sociale preventive și la elaborarea unor programe de recuperare si reîncadrare sociala. Cunoașterea cît mai exacta a profilului personalității infractorului permite în primul rînd organizarea unui program diferențiat și individualizat de reeducare, recuperare și reîncadrare sociala. În al doilea rînd, cunoașterea acestui profil este profitabilă organelor judiciare în finalizarea intenției lor de stabilire a adevarului și de soluționare legală a cauzelor.
Capitolul III Masurile de prevenire și combatere a criminalității recidiviste. În care sunt prezentate de noi, măsuri de prevenire și combatere criminalității recidiviste. Condiția principală a eficienței procedurii judiciare este dreptatea, care înseamnă, în primul lînd, egalitatea tuturor cetățenilor în fața legii; în al doilea rînd, corespondența și raționalitatea pedepsei. Din păcate, practica aplicării normelor juridico-penale oferă suficiente exemple cetățenilor cu antecedente penale a nu crede în această egalitate. Organele de urmărire penală și procurorii sînt în drept să elibereze de răspundere penală orice persoană care a comis vreo infracțiune, declarînd că în urma unui schimb de circumstanțe acțiunea și-a pierdut caracterul social periculos sau persoana a încetat să fie social periculoasă ori transmițînd materialele dosarului spre examinare într-o organizație socială sau în colectivul de muncă pentru soluționarea problemei privind punerea în libertate sub cauțiune, sau în organele competente pentru a trage la răspundere administrativă persoană vinovată. Sursele folosite în lucrare: În procesul investigației întreprinse a fost studiată și analizată literatura științifică de specialitate atît din țară, cît și de peste hotare. Au fost folosite importante lucrări de referință națională și internațională ale unor autori cu nume de rezonanță, cum ar fi: Criminalitatea Recidiviștilor de Valeriu Bujor, Criminologie de Igor A. Ciobanu , Criminologie teoretică de Tudor Amza, Criminologie generală de Gheorghe Glatchi , Criminologie de Rodica Mihaiela Stănoiu, Elemente de psihologie judiciară de Svetlna Rîjicovatru a trage la răspundere administrativă persoană vinovată. Sursele folosite în lucrare: În procesul investigației întreprinse a fost studiată și analizată literatura științifică de specialitate atît din țară, cît și de peste hotare. Au fost folosite importante lucrări de referință națională și internațională ale unor autori cu nume de rezonanță, cum ar fi: Criminalitatea Recidiviștilor de Valeriu Bujor, Criminologie de Igor A. Ciobanu , Criminologie teoretică de Tudor Amza, Criminologie generală de Gheorghe Glatchi , Criminologie de Rodica Mihaiela Stănoiu, Elemente de psihologie judiciară de Svetlna Rîjicova Institutul Național de Justiție, Psihologie judiciară Tratat Universitar de Tudorel Butoi, Ioana Teodora Butoi, Explicație criminologică a comportamentului criminal de Octavian Bejan, etc.

Printre actele normative naționale aflate la baza investigației întreprinse pot fi menționate următoarele: Codul penal al Republicii Moldova, Legea Republicii Moldova cu privire la adaptarea socială a persoanelor eliberate din locurile de detenție, Metodele cercetării, utilizate la elaborarea prezentei teze, au întregit conținutul teoretic al lucrării.

CAPITOLUL I CONSIDERAȚII GENERALE

1.1. Noțiunea criminalității recidiviștilor
În sensul cel mai larg, pin criminalitatea recidiviștilor se înțelege totalitatea infracțiunilor comise de recidiviști. Este vorba despre o componentă a criminalității in general, detașată după un anumit indiciu al subiectului infracțiunii si anume comiterea de recidivă. Termenul de recidivă provine de la latinescul “recidivus” și semnifică repetarea unui fenomen după dispariția lui aparentă.

Conceptul de recidivă cunoaște mai multe accepțiuni Astfel, trebuie operata distincția dintre noțiunea juridico-penală și cea criminologică a recidivei. In sens penal, deci in conformitate cu prevederile legii penale in vigoare, recidiva rezidă în comiterea unei noi infracțiuni, de persoane care anterior au fost condamnate pentru savirsirea unei alte infracțiuni, iar antecedentele penale, pentru aceasta, n-au fost ridicate sau stinse. În accepțiunea criminologică a conceptului, recidiva constă in comiterea unei noi infracțiuni, indiferent de faptul dacă persoanele în cauza au fost sau nu liberate de răspundere ori pedeapsa penală, de prezența sau lipsa antecedentelor penale, de timpul scurs de la momentul comiterii faptei penale precedente. Important este ca infracțiunea precedentă să fi ajuns la cunoștința organelor de ocrotire a dreptului și să fi constituit obiectul unei reacții juridice adecvate a acestor organe. Așadar, asupra criminalității recidiviștilor după cum afirmă unii autori, influențează în măsură diferită două tipuri de circumstanțe și anume: generale, caracteristice pentru toate tipurile criminalității și specifice, care apar atît după săvîrșirea infracțiunii, cît și după ispășirea pedepsei sau a măsurii ce o înlocuiește. La săvârșirea repetată a infracțiunilor ce au rămas nedescoperite, contribuie, în primul rînd senzația de nepedepsire, lipsa răspunderii pentru infracțiunea comisă, conștientizarea posibilității reale de a evită sancțiunea, precum și neajunsurile procesului de executare a pedepselor sau a măsurilor ce le înlocuiește [8, 274-275.

Interes deosebit, în opinia noastră, prezintă și personalitatea recidivistului, deoarece constituie un element indispensabil pentru existența recidivei. Astfel, pentru ea o persoană să poată fi recunoscută drept recidivistă este necesar să fie întrunite următoarele particularități de bază; a) existența unei condamnări definitive pentru săvârșirea unei infracțiuni intenționate, care a condus la apariția antecedentelor penale; b) sâvîrșirea repetată cu intenție a uneia sau mai multor infracțiuni. Deci pentru recunoașterea persoanei ca recidivistă este necesară nu numai condamnarea de fapt a persoanei, dar și prezența antecedentelor care pot fi stinse sau anulate în conformitate cu art.111 și 112 Cod penal al Republicii Moldova

Una dintre cele mai reușite definiții doctrinale în acest sens considerăm că ar fi urmatoarea “Personalitatea recidivistului reprezintă o totalitate unitară a calităților și importante din punct de vedere social, care, interacționînd cu condițiile și circumstanțele din exterior, condiționează comiterea repetată a unei infracțiuni” [10]

În dările de seamă statistice este utilizat termenul de persoane care anterior au comis infracțiuni. Acest termen include persoanele cu antecedente penale, dar și pe cele fără antecedente, persoanele carora răspunderea penala le-a fost înlocuită cu alte masuri (răspundere administrativă, încredințare pe chezășie etc.), precum si persoanele care au fost absolvite de răspundere penala prin amnistie, grațiere, sau în virtutea pierderii de către faptă ori persoana a caracterului socialmente periculos. Totuși, în statistica criminologică, în funcție de scopurile urmărite, sunt aplicate și celelalte concepte menționate.

Într-un anumit sens, criminalitatea recidivistilor constituie nucleul întregii criminalități, fiindcă recidiviștii sunt infractorii cei mai refractari și ostili valorilor sociale si ordinii de drept, antrenînd în activitatea criminala noi persoane. Prevenirea și contracararea criminalității recidivistilor are o semnificație aparte, căci anume infracțiunile intenționale repetate in mare măsură determină stabilitatea și reproductivitatea criminalității, privită ca fenomen social. Recidiviștii sunt purtători și propagatori activi ai tradițiilor criminale. Сonform unor estimări, un recidivist, în mediu, determină de la 3 la 8 persoane, preponderent din rîndul minorilor sau celor care recent au atins majoratul, să pășească pe calea infracțiunilor. Аctivitatea criminală a recidiviștilor are drept trăsături: intensitate deosebita, grad sporit de periculozitate a atentatelor, gravitate a consecințelor care conduita infracțională precedenta a fost relevata și fată de ea au fost luate masurile prevăzute de lege (inclusiv prejudiciul sumar cauzat prin comiterea repetată a infracțiunilor), premeditare și rafinament, acțiuni bine orientate spre a împiedica descoperirea infracțiunii comise etc.
Problema criminalității recidive a fost mereu în centrul atenției criminologilor, deoarece nivelul ei indică eficiența sistemului de stat de protecție a dreptului și tendințele generale curente de dezvoltare a criminalității. În mod întemeiat se consideră că recidiviștii sînt purtătorii și păstrătorii subculturii criminale și consecutiv sînt centrul lumii criminale.

Recidiva criminală este insuficient cercetată în republica noastră, precum și în alte state. Totodată, nu toate problemele recidivei sînt tratate în mod echivalent. Există diverse opinii privind însăși noțiunea recidivei.

Fenomenul criminalității recidive constă din acte de recidivă. De aceea determinarea noțiunii acestui tip de criminalitate și a trăsăturilor sale criminologice depinde de modul de tratare a noțiunii de recidivă.

Recidiva criminală e o noțiune interdisciplinară. Teoria dreptului penal o tratează drept gen al pluralității la același nivel cu concursul de infracțiuni și recidiva lor. Legislația penală în vigoare nu prezintă o caracteristică generală a recidivei, deși indică condițiile care constituie temei de recunoaștere a unei persoane condamnate în repetate rînduri drept recidivist periculos sau deosebit de periculos. Din această cauză mulți juriști, în special practicienii, identifică noțiunea de recidivă cu noțiunea de recidivă periculoasă sau deosebit de periculoasă. Art. 34 al Cod penal definește astfel noțiunea de recidivă: „ Se consideră recidivă comiterea cu intenție a unei sau mai multor infracțiuni, de o persoană cu antecedente penale pentru o infracțiune săvîrșită cu intenție”
Determinarea legislativă a recidivei este necesară pentru aplicarea sancțiunilor corespunzătoare, prevăzute de normele legislației penale: ar fi injust să se agraveze pedeapsa pentru o infracțiune stinsă sau în caz de reabilitare. De asemenea există temei de ignorare a antecedentelor penale pentru infracțiunile săvîrșite din imprudență. Astfel, e vorba de recidivă infracțională în sens juridico-penal, adică e luată în considerație calificarea juridică a repetării infracțiunii și stabilirii pedepsei. Sub aspect criminologie stingerea sau reabilitarea antecedentelor penale nu constituie o condiție decisivă pentru determina6rea recidivei. Dacă fostul infractor comite furturi, el demonstrează participarea la comiterea de infracțiuni, indiferent de lipsa condamnării formal-juridice. Comiterea repetată a oricăror infracțiuni din imprudență e o dovadă certă a prezenței anumitor calități și obiceiuri negative și de aceea, sub aspect criminologic, ne exclude noțiunea de recidivă. Tratarea criminologică a recidivei infracționale este mult mai largă decît acea juridico-penală, deoarece include nu doar infracțiunile comise cu intenție, ci și acele din imprudență.

Totodată, interpretarea criminologică a recidivei nu poate ignora antecedentele penale. Prin acest fapt recidiva diferă de infracțiunile repetate și de concursul de infracțiuni: persoana a suportat deja pedeapsa, doar nu a tras concluzii pozitive. Răspunderea penală pentru faptele criminale comise în trecut îi separă, sub aspect psihologic, pe recidiviști de acei care au comis infracțiuni în mod repetat, dar, acestea nefiind descoperite, nu au suportat pedeapsa corespunzătoare.

Reieșind din ideile expuse, putem formula astfel definiția criminologică a recidivei: recidiva infracțională comiterea repetată a unei infracțiuni de către o persoană anterior condamnată sau supusă altor măsuri de influență, prevăzute de lege, aplicate de judecată pentru înlocuirea condamnării, indiferent de forma vinovăției și prezența condamnării.
Recidiva juridico-penală este doar o varietate a recidivei criminologice, între aceste noțiuni nu există divergențe, raportul lor fiind ca între general și particular.

Există de asemenea și recidivă penitenciară, care e determinată de dreptul executiv penal. Aceasta constă în comiterea repetată a unei infracțiuni în timpul ispășirii pedepsei în instituțiile privative de libertate, precum și imediat după eliberarea din detenție.

În funcție de numărul condamnărilor sau altor forme de răspundere penală, recidiva poațe fi simplă (două condamnări) sau compusă, multiplă (trei condamnări și mai multe). După caracterul infracțiunilor recidiva poate fi special, dacă constă din fapte social- negative identice sau omogene, și generală, dacă reunește infracțiuni neomogene (de exemplu, prima condamnare e pentru huliganism, a doua – pentru escrocherie). După gravitate se distinge recidiva periculoasă și recidiva deosebit de periculoasă. Activitatea infracțională a recidiviștilor poate avea concomitent indiciile recidivei speciale și ale celei generale (de exemplu, două condamnări sînt pentru furturi, iar a treia – pentru viol). Atare recidivă e denumită mixtă.

Raportul dintre infracțiuni, pentru comiterea cărora persoana a fost trasă la răspundere în repetate e denumit structură a recidivei. Aceasta reflectă biografia infracțională a recidivistului, deși incompletă, finind cont de infracțiunile nedescoperite, pentru care persoana nu a fost trasă la răspundere. Există anumite legități statistice ale structurilor recidivei:

frecvența recidivei speciale, adică probabilitatea condamnării repetate pentru o infracțiune identică sau omogenă, e echivalentă aproximativ cu 60%;

perioada dintre expirarea termenului condamnării anterioare și comiterea unei infracțiuni noi de către recidivist (intervalul recidivei) depinde în mare măsură de vîrsta, situația familială și caracterul activității infracționale a acestuia. Intervalul recidivei reflectă intensitatea recidivei;

3) legătura corelațională strînsă între gradul pericolului social al infracțiunilor: cu cît mai gravă a fost infracțiunea precedentă, cu atît mai mare e probabilitatea comiterii repetate a unei infracțiuni grave;
4) în genere gradul pericolului social crește pînă la a treia condamnare, după aceasta activi tatea criminală statistic devine mai puțin gravă, fiind influențată de îmbătrînirea și degradarea persoanelor condamnate în repetate rînduri.

Studierea și generalizarea structurilor recidivei constituie premisa prognozării criminologice a repetabilității infracțiunilor

1. 2.      Conceptul de personalitate a infractorului

Personalitatea infractorului este un concept criminologic complex, care cuprinde noțiunea psiho-socială și noțiunea juridico-penală a infractorului.

Contribuții importante la studierea personalității infractorului și-au adus și criminologii din Republica Moldova, ca de exemplu: Constantin Florea, Valeriu Bujor, Gheorghe Gladkii. Astfel, după Gladkii, personalitatea infractorului poartă în sine cauzele săvîrșirii infracțiunii, fiind veriga principală a întregului mecanism al comportamentului criminal, iar acele particularități ale ei care generează un astfel de comportament trebuie să formeze obiectul nemijlocit al profilaxiei.

În dreptul penal, pe primul plan este situată fapta infracțională, infracțiunea, care are un contur și o explicație foarte completă. În schimb, infractorul, personalitatea acestuia, este puțin studiată. Chiar atunci cînd se face mențiunea despre vinovăție, care nu poate fi decît o atitudine psihică a omului, tot nu se face mențiunea despre om, decît indirect. Subiectul infracțiunii îi este destinat art. 21 Cod Penal RM, conform căruia, sînt pasibile de răspundere penală persoanele fizice, responsabile, care, în momentul săvîrșirii infracțiunii, au împlinit vîrsta de 16 ani. Prin aceasta omul care a comis infracțiunea este trecut în umbră, el fiind subînțeles ca un subiect asupra căreia este executată pedeapsa.

Infractorul este definit ca persoana care a săvîrșit cu vinovăție, vreuna din faptele pe care legea le pedepsește ca infracțiune consumată sau tentativă, ori care a participat la săvîrșirea unei asemenea fapte ca autor, instigator sau complice.

Personalitatea infractorului nu reprezintă un nou tip al personalității umane, dar este o personalitate obișnuită, care se caracterizează prin unele trăsături specifice. Specificul constă în prezența pericolului social la infractor. În asemenea mod, dacă am exclude pericolul social din comportamentul infractorului, am avea un om normal.

În raport cu cele expuse anterior, putem spune că prin noțiunea de „personalitate a infractorului”, înțelegem ansamblul trăsăturilor individuale, bio-psiho-socio-culturale, precum și totalitatea calităților sociale ale omului care, în corelație cu alte condiții impersonale, determină comiterea unei fapte prevăzute de legea penală.

Personalitatea infractorului apare acolo și atunci, unde și cînd a fost săvîrșită infracțiunea. De regulă însă, personalitatea infractorului, apare cu mult înainte de săvîrșirea infracțiunii.

Trăsătura principală ce caracterizează personalitatea infractorului este aceea că el a săvîrșit o crimă. Nu este criminal cel care are numai intenția de a săvîrși o crimă.

Personalitatea infractorului este un concept criminologic complex care include 2 noțiuni:

Noțiunea psiho-socială de personalitate;

Noțiunea juridico-penală a infractorului;

Iată de ce, în cadrul tuturor curentelor, teoriilor, școlilor criminologice, personalitatea infractorului a fost și este definită în mod diferit. La sistematizarea modului de definire a conceptului indicat, trebuie să reieșim din principalele orientări criminologice, și anume:

Orientarea biologică;

Orientarea psihologică;

Orientarea sociologică.

În cadrul orientării biologice, personalitatea infractorului este sinonimă cu „individualitatea fizică și patologică”, adică cu o sumă de stigmate, care configurează portretul. Conform concepției bio-tipologice, comportamentul omului depinde de tipul constituției anatomice. În anumite condiții, tipul constituției anatomice contribuie într-o mare măsură la inadaptarea socială.

Printre teoriile bio-tipologice se numără și teoria lui Kretschmer „teoria constituției predispozant delicvențiale”. După el, principalele tipuri bio-tipologice sînt:

a)      Tipul picnic;

b)      Tipul atletic;

c)      Tipul astenic;

d)     Tipul displastic.

Tipul picnic se caracterizează prin statură medie, fața rotundă, gît scurt și gros, pîntece rotund și care este comunicabil.

Tipul atletic se caracterizează prin statură medie, musculatură dezvoltată, uneori puternic fizic, autoritar.

Tipul astenic se caracterizează prin statură înaltă, este slab, cu umeri drepți, fața prelungită, burtă trasă, rezervat, puțin comunicabil.

Tipul displastic, este asocial, retras și dificil în relațiile cu alți oameni.

Dintre coordonatele biologice ale persoanlității infractorului, evidențiem vîrsta și sexul infractorului. Vîrsta infractorului reprezintă o trăsătură individuală a personalității, care, ne indică nivelul de dezvoltare bio-psiho-social al acestuia. Astfel, vîrsta caracterizează gradul de dezvoltare a aptitudinilor fizice ale persoanelor, și anume:

–          Forța fizică;

–          Dezvoltarea instinctelor, inclusiv a celor sexuale.

La fel, vîrsta caracterizează nivelul dezvoltării psihice, intelectul persoanei. Vîrsta caracterizează nivelul dezvoltării sociale (profesia persoanei, starea civilă, experiența de viață, etc.).

Criminologia cunoaște 5 categorii de vîrstă:

–          Copilăria;

–          Adolescența;

–          Tinerețea;

–          Vîrsta adultă;

–          Vîrsta a III-a.

Statistica relatează că pentru vîrsta copilăriei și adolescenței, ponderea o dețin infracțiunile contra persoanei, bazate pe aplicarea forței fizice.

Pentru vîrsta adultă ponderea o dețin criminalitatea profesională și cea organizată. Pentru vîrsta bătrîneții, ponderea o deține recidivarea unor fapte comise în perioada adultă.

Sexul reprezintă ansamblul trăsăturilor morfologice și sociale, prin care indivizii se împart în:

a)      Bărbați;

b)      Femei.

În cadrul orientării psihologice, accentul în formarea personalității se pune pe factorii individuali, subiectivi. În această ordine de idei, se înscrie teoria personalității criminale a lui Pinatell. Conform concepției personalității criminale, criminalul are un șir de trăsături de bază cum ar fi următoarele:

–          Egocentrismul, prin care criminalul se dovedește a fi egoist și foarte individualist.

–          Labilitatea, după care criminalul are o construcție psihică și morală, schimbătoare.

–          Lipsa de afectivitate, prin care criminalul se manifestă lipsit de milă, de căință, de simpatie.

–          Agresivitatea, unde criminalul are tendințe spre violențe și cruzime.

În concluzie, Pinatell, susține că personalitatea criminală există cu 2 condiții:

a)      Ea trebuie să întrunească toate trăsăturile de mai sus;

b)      Persoana dată trebuie să prezinte o stare de pericol social.

Pentru caracterizarea personalității, se utilizează particularitățile psihice, și anume:

–          Temperamentul;

–          Caracterul;

–          Aptitudinile;

–          Inteligența.

Aceste particularități psihice, i-au parte nemijlocit la constituirea personalității infractorului, ele formînd ansamblul însușirilor, stărilor și proceselor de natură subiectivă ale individului, determinate de mecanismele sale cerebrale și interacțiunea acestora cu lumea.

Temperamentul constituie ansamblul de particularități ale psihicului, determinate de tipul de activitate nervoasă superioară a individului. Deci, temperamentul este o dimensiune energetico-dinamică a personalității umane, manifestată în acțiuni și comportamente.

Una din primele tipologii, cunoscute în prezent, este următoarea:

a)      Holeric – persoana este puternică, energică, predispusă spre agresivitate, crize nervoase;

b)      Sangvinic – persoana activă, impulsivă, echilibrată în sentimente, optimistă, rezistentă, comunicativă;

c)      Flegmatic – persoana calmă, liniștită, răbdătoare, indiferentă la ceea ce se întîmplă împrejur, are o voință slabă;

d)     Melancolic se caracterizează prin capacitate redusă de muncă, lipsit de rezistență, emotiv, foarte prudent, sensibil și este dependent de grupul social.

Caracterul este o totalitate a însușirilor psihice și morale ale individului uman, manifestate în comportamentul și acțiunile sale, în atitudinile și poziția sa față de sine, față de alții, față de societate și față de valorile unanim recunoscute ale acesteia. Între temperament și caracter, există o strînsă legătură, și anume că temperamentul cuprinde manifestările dinamice ale personalității, iar caracterul cuprinde relația cu lumea interioară și cu mediul.

Temperamentul totdeauna determină anumite trăsături ale caracterului. De aici, pot fi evidențiate mai multe tipuri de caracter, și anume:

Tipul armonios – adaptabil la mediu, pozitiv față de cerințele sociale, optimist, sociabil și este principial;

Tipul conflictual cu mediul – este foarte impulsiv, nereținut, egoist și care se supraapreciază;

Tipul cu conflicte interne – nu poate armoniza raportul dintre social și personal, se subapreciază, afectat de nevroze sau chiar de stări patologice grave;

Tipul influențabil – lipsit de opinie, principii, este dependent de grup, ușor influiențabil, fără inițiativă.

Aptitudinile reprezintă categoria însușirilor psihice, care determină capacitatea omului de a realiza anumite performanțe în activitatea profesională. Aptitudinile pot fi înnăscute și dobîndite pe parcursul vieții.

Un factor psihic important în etiologia crimei este capacitea de judecată și nivelul mintal al criminalului. Inteligența contribuie la rezolvarea problemelor, adoptarea deciziilor, alegerea comportamentului în fiecare situație concretă, alegerea mijloacelor pentru atingerea scopului.

Orientarea sociologică

În orientarea sociologică, conceptul de personalitate a infractorului este bazat pe ideea că persoana este rezultatul influențelor determinate de factorii socio-culturali. Printre teoriile de orientare sociologică se înscriu:

–          Teoria apărării sociale;

–          Teoria marxistă, etc.

Aceste teorii acordă o mare importanță influenței factorilor sociali, în apariția și formarea, modelarea personalității umane. De exemplu, teoria marxistă definește personalitatea ca o expresie a ansamblului relațiilor sociale, individul uman aflîndu-se într-o dependență determinată față de condițiile vieții materiale. Astfel, se recunoștea influența decisivă a factorului economic.

1.3. Clasificarea și tipologia infractorilor

Clasificarea și tipologia infractorilor este una din cele mai actuale probleme criminologice. Soluționarea cu succes a problemei respective este deosebit de importantă pentru:

analiza mai profundă a personalității infractorului; cercetarea cauzelor activității criminale; previziunea științifică a probabilității activității infracționale; elaborarea măsurilor de influență asupra infractorilor.

Clasificarea infractorilor, ca și orice clasificare, poartă un caracter relativ, adică este într-o măsură oarecare imprecisă și schematică. Unii și aceiași indici pot caracteriza mai multe grupuri sau tipuri; delimitarea unui grup de altul fiind, de regulă, aproximativă; una și aceeași persoană poate aparține la diferite grupuri sau tipuri de infractori.

Clasificările infractorilor diferă între ele în funcție de scopul urmărit: Astfel, clasificarea juridico-penală a infractorilor are menirea de a contribui la individualizarea corectă a răspunderii și pedepsei penale. De aceea în dreptul penal este utilizată diferențierea infractorilor în funcție de caracterul și gradul de pericol social ai faptei săvîrșite și pericolul personalității însăși, determinat de această faptă.

Clasificarea infractorilor în dreptul penitenciar are menirea de a contribui la organizarea eficientă a executării pedepsei, corectarea și reeducarea cu succes a condamnaților. De aceea, paralel cu clasificările social-demo- grafice ale infractorilor, este utilizată clasificarea juridico-penală completată : cu însușirile și calitățile moral-psihologice ale condamnaților. Folosirea în ansamblu a acestor clasificări este importantă la elaborarea și aplicarea diferențiată a măsurilor de influență cu caracter pedagogic și psihologic.

Clasificarea criminologică a infractorilor trebuie să reflecte cauzele comportamentului infracțional individual, specificul acestora și să contribuie la elaborarea și realizarea profilaxiei eficiente a infracțiunilor.

Clasificarea criminologică a infractorilor poate fi efectuată în baza a diferitelor criterii. Cea mai simplă clasificare este clasificarea infractorilor după categoriile infracțiunilor săvîrșite în conformitate cu ea, infractorii sunt diferențiați în hoți, jefuitori, escroci, șperțari, ucigași, defăimători, violatori, huligani etc.

în criminologia occidentală clasificările persoanelor delicvente se caracterizează prin pragmatism, pozitivism și neopozitivisrn. Frecvente sunt clasificările de tipul; 1) persoanele cu depinderi (înclinații) criminale, adică infractorii potențiali; 2) infractorii profesioniști; 3) infractorii ocazionali:

Cele mai multe și serioase încercări de a clasifica infractorii se întreprind în următoarele șapte aspecte:

Sub aspect etiologic se analizează și se studiază factorii endogeni și exogeni de formare și dezvoltare a personalității infractorului.

Sub aspect caracterologic se analizează tipurile de subiecți cu caracter schizotim și ciclotim conform clasificării propuse de Kretschmer. Kretschmer deosebește două tipuri principale de caracter: schizotim ie și

ciclotimie. Schizotimia corespunde mai ales tipului leptosom sau astenic (rece, rezervat, nesociabil) și reprezintă prin sine o contribuție specifică dintre receptivitatea lăuntrică senzorială a individului și cumpătarea lui exterioară. Schizotimii au o capacitate înaltă spre “dedublare” și perseverență (statornicie în convingeri, în atitudine, în muncă). Contrar opusă acestui tip de caracter este ciclotimia la care aparțin persoanele cu constituția de picnic. Dispoziția lor oscilează și poate fi ridicată, veselă sau depresivă. Ritmul psihologic variază de la cel mobil spre cel puțin mobil. Ciclotimii suni preponderent indivizi predispuși de a se dizolva în mediul înconjurător.

Sub aspect clinic și în special psihiatric criteriul principal de estimare a personalității este – normal sau anormal. Infractorii sunt diferențiați în: psihic sănătoși, psihopați și alienați.

Sub aspect sociologic se acordă importanță poziției infractorului, atitudinilor lui și comportamentului în condițiile mediului social. Infractorii sunt devizați în profesioniști, ocazionali, etc.

Sub aspectul de pronosticare, personalitatea infractorului este examinată și estimată fiind luate în considerație perspectivele probabile și presupuse ale comportării acesteia, precum condițiile de corectare și posibilitățile de resocializare a ei.

Sub aspectul de îmbinare a clasificării activității criminale și clasificării personalității infractorilor.

Aspectul sociai-demografic include clasificările infractorilor după vîrstă, sex, statut social, etc.

La elaborarea diverselor clasificări criminoiogice este deosebit de important de a evidenția două aspecte493: a) criminalitatea în întregime, cauzele și condițiile ei, organizarea prevenirii generale; b) persoanele concrete care au săvîrșit infracțiuni și profilaxia individuală a lor.

La analiza criminalității, de regulă, sunt utilizate clasificările persoanelor ce au săvîrșit infracțiuni în baza anumitor indicatori sociali-demografici (după sex, vîrstă, statutul social etc.). Astfel de grupări contribuie la cunoașterea mai profundă a stării criminalității și relevarea celor mai actuale direcții ale profilaxiei generale.

Aceste clasificări însă nu reflectă caracterul și gradul antisociabilității personalității care sunt necesare la elaborarea măsurilor de profilaxie individuală. O astfel de clasificare poate fi elaborată în baza îmbinării a două criterii:

Caracterul antisociabilității și sistemului de valori denaturat al personalității, care poate fi exprimat prin:

atitudinea negativă disprețuitoare față de persoana umană și valorile ei principale – viața, sănătatea, inviolabilitatea corporală, aviditatea, cinstea, demnitatea, liniștea etc. atitudinea individualistă față de diferite dispoziții, ordine, legi, obligații proprii; atitudinea ușuratică, iresponsabilă față de valorile sociale stabilite și obligațiile sale în raport cu ele, ce se manifestă în diferite infracțiuni săvîrșite din imprudență.

Gradul adică profunzimea, stabilitatea, ostilitatea antisociabilității și sistemului de valori denaturat al personalității.

Pe baza acestor două criterii au fost relevate următoarele tipuri de infractori care au săvîrșit infracțiuni intenționate:

1) Infractor ocazionai. Persoana care a comis pentru prima dată o infracțiune ce prezintă un pericol social redus, faptă care este în contradicție cu caracterul preponderent social-pozitiv al conduitei anterioare actului infracțional.

Infractor situațional. Persoana care a comis pentru prima dată o infracțiune, însă gravă sub impactul defavorabil ai situației externe, faptă care este în contradicție cu caracterul preponderent social-pozitiv al conduitei anterioare actului infracțional.

Infractor instabil. Persoana care a săvîrșit pentru prima oară o infracțiune, dar care în trecut a comis încălcări de lege și fapte amorale.

infractor Înrăit. Persoana care a comis în repetate rine . infracțiuni, inclusiv condamnată anterior.

Infractor deosebit de periculos. Persoana care în repetate rînduri a comis infracțiuni grave, anterior, condamnată, inclusiv recunoscută (declarată) recidivist deosebit de periculos.

Kovaliov A.Gh. propune clasificarea social-psihologicâ a infractorilor (1968)494, în baza următoarelor criterii: caracterul orientării morale; gradul de stabilitate al orientării morale; unele trăsături psihologice ca j temperamentul etc.

Tipul global, pentru care este caracteristică “contaminarea criminală completă” (bandiții, recidiviștii deosebit de periculoși, membrii grupurilor organizate și organizațiilor criminale etc.).

Tipul parțial, pentru care este caracteristică “contaminarea criminală parțială”. Personalitatea acestor indivizi este parcă detiumată (împărțită în două), în ea se acomodează trăsăturile tipului social normal și trăsăturile infractorului.

3) Tipul precriminal include indivizii cu excitabilitate emoțională sporită, cumpătare insuficientă, etc. In situațiile de contflict ei sunt capabili a comite infracțiuni (huliganism, omoruri din gelozie etc.).

Generalizînd opiniile asupra acestei probleme criminologie complicate, profesorul rus Alekseev A.I. propune următoarea clasificare a infractorilor.88

1. Tipul criminal consecvent (statornic) se caracterizează zrin cel mai înalt grad al “contaminării” criminale, printr-o antisociabi tate stabilă și vastă a personalității. Comiterea infracțiunilor pentru aceste rersoane este un stil obișnuit de conduită, deseori fiind o profesie originală în interacțiunea “personalitate – mediu” rolul principal revine viziunilor și depinderilor antisociale care au luat naștere și s-au consolidat în consecința formării denaturate a personalității și a “carierei” criminale ulterioare.

Săvîrșirea infracțiunii este posibilă și atunci cînd situația împiedică atingerea rezultatului criminal. În cadrul acestui tip se evidențiază infractorii cu motivația preponderentă agresiv-violentă (maniacii sexual, maniacii-

ucigași), sau de acaparare (hoții, escrocii etc.) precum și acei indivizi la care motivația de acaparare se îmbină cu violența (ucigașii angajați, membrii bandelor, comunităților criminale).

O ramificare specifică a tipului criminal consecvent sunt așa-numiții infractori asociaii.

Aceștia sunt indivizii care se caracterizează printr-o antisociabilitate statornică, săvîrșesc infracțiuni de nenumărate ori, de regulă, în virtutea degradării lor morale și devalorizării sociale a calităților personalității. Ei au interese primitive, sau nu le au deloc, un intelect redus, se caracterizează prin lipsă de voință, simțul lipsei unei perspective în viață. Majoritatea infractorilor asociaii nu au loc de trai permanent, nu întrețin relații cu rudele sau nu le au, sunt vagabonzi și trăiesc în sărăcie. Comportamentul lor infracțional, de regulă, se caracterizează prin impulsivitate, caracterul primitiv al acțiunilor, modalități necalificate de săvîrșire și tăinuire a infracțiunilor. Totodată ei pot, în baza unor pretexte neînsemnate, săvîrși infracțiuni deosebit de grave, inclusiv omoruri intenționate. Trăsăturile moral- psihoiogice negative la categoria respectivă de infractori frecvent sunt agravate de alcoolismul cronic, narcomanie, devieri psihopatologice.

Tipul criminal-situativ se formează într-un mediu contradictoriu, ce influențează atît pozitiv cît și negativ. Ca urmare, personalitatea lor este dedublată fiind formată din calități pozitive și negative, ultimele dominînd. Interacțiunea dintre personalitate și situația concretă de viață se exprimă prin îmbinarea defectelor considerabile ale personalității cu rolul atrăgător, provocator sau alt rol criminogen al circumstanțelor externe ce duce la alegerea de către subiect a conduitei infracționale în mai multe variante posibile de comportament. Acțiunile contrar situației sau crearea unei situații favorabile în scopul săvîrșirii infracțiunii nu sunt caracteristice. Rolul decisiv în geneza comportamentului infracțional revine interacțiunii dintre trăsăturile negative ale personalității și caracteristicile negative ale situației. în cadrul acestui tip de infractori este posibilă diferențierea subtipurilor în baza motivației și a altor indicatori.

Tipul situativ După parametrii criminologiei principali tipul respectiv este contrar opus tipului criminal-statornic. Se caracterizează prin defecte morale neînsemnate. Trăsăturile caracteristice sunt: infantilismul social al personalității, lipsa resurselor volitive, emoționale și intelectuale necesare pentru a se descurca cu succes în situațiile complicate. în geneza comportamentului infracțional rolul decisiv revine situației criminogene care, de regulă, este impusă complet din exterior și nu rezultă din comportamentul anterior sau din modul de viață al subiectului. în lipsa impactului criminogen al situației, antisociabilitatea redusă a persoanei poate să se manifeste prin fapte ilicite ce n-au caracter infracțional, (de exemplu, acțiuni amorale) sau poate treptat să dispară. Tipul respectiv poate fi diferențiat în subtipuri în baza motivelor comportării și altor trăsături.
Tipul ocazional. Infractorii respectivi sunt mai puțini la număr, comparativ cu acei din tipurile precedente, și după calitățile personalității, practic, nu se deosebesc de cetățenii care respectă legile. Totodată, ei se caracterizează și prin unele trăsături negative care nu se referă atît la personalitatea lor cît la manifestările acesteia în situații concrete: lipsa de prudență, nepăsare, superficialitate, impulsivitate enormă (excesivă) etc. Acest tip de infractori încalcă interdicțiile juridico-penale caracterizîndu-se în generai pozitiv. Infracțiunea pentru ei nu este un stil al conduitei, nu este un rezultat inevitabil ai interacțiunii criminogene dintre personalitate și situație, ci constituie un episod regretabil (deși săvîrșit cu vinovăție), o urmare a concursului nefavorabil de circumstanțe obiective și subiective. La acest tip se raportă persoanele “sensibile”, “zăpăcite”, adică, care se fîsticesc, își pierd cumpătul în fața unei situații neașteptate, “stresate”. Conform estimației unor cercetători, la categoria analizată se referă 50-60% din infractorii ce au comis fapte penale din imprudență
În spectrul tipologiilor infracționale, se înscriu și clasificările efectute în legislațiile penale naționale. Așadar, conform Codului Penal al Republicii Moldova, distingem următoarele:

1. Infractorii periculoși, care au comis crime grave, deosebit de grave sau excepțional de grave, săvîrșite cu intenție și fiind conștienți de caracterul prejudiciabil al acțiunii sau inacțiunii sale, precum și de urmările ei prejudiciabile.

2. Infractorii ocazionali, care au comis o infracțiune din imprudență, își dădeau seama de caracterul prejudiciabil al acțiunii/inacțiunii sale, dar considerau în mod ușuratic, că ele vor putea fi evitate.

3. Infractorii responsabili, adică persoanele care au capacitatea de a înțelege caracterul prejudiciabil al faptei, precum și capacitatea de a-și manifesta voința și dirija acțiunile.

4. Infractorii iresponsabili, sunt persoanele care nu puteau să-și dea seama de acțiunile ori inacțiunile lor și nu puteau să le dirijeze din cauza unei boli psihice cronice, a unei tulburări psihice sau alte stări patologice.

În criminologia română, una dintre cele mai interesante clasificări, îi aparține criminologului I. Oancea:

a) Criminalul violent, care este persoana ce este lipsită de sentimente de milă, compasiune față de alți oameni, care manifestă doar dușmănie;

b) Criminalul achizitiv, care se caracterizează prin tendința de luarea bunurilor și valorilor materiale în scop personal;

c) Criminalul caracterial. Posedă niște tulburări caracteriale, care-l plasează în seria de trecere de la omul normal, sănătos psihic, la omul anormal, dar nu bolnav psihic.

d) Criminalul lipsit de frîne sexuale – persoanele care comit infracțiuni legate de viața sexuală.

e) Criminalul profesional – este persoana care săvîrștește infracțiuni, în mod sistematic, în scopul cîștigării resurselor de viață și trai.

f) Criminalul ocazional – comite o crimă fiind împins de factorii exteriori, ocazionali. Exemplu: minorul, care, lăsîndu-se antrenat de alte persoane, comite un furt. De regulă, pînă la comiterea unei crime, au o conduită bună și nu se caracterizează negativ.

g) Criminaliii debili mintali;

h) Criminalul recidivist;

i) Criminalul ideologic sau politic – este persoana care, avînd anumite idei și convingeri politice, comite, datorită acestor idei, fapte penale;

j) Criminalul alienat – este persoana iresponsabilă, anormală, și care este bolnavă psihic.

În sens juridico-penal, se consideră recidivă, comiterea cu intenție, a uneia sau mai multor infracțiuni de o persoană cu antecedente penale, pentru o infracțiune săvîrșită cu intenție. În același sens, cunoaștem 3 feluri de recidivă:

a) Recidiva propriu-zisă, adică persoana a comis cu intenție, una sau mai multe infracțiuni, avînd deja antecedente penale, pentru o infracțiune săvîrșită cu intenție.

b) Recidiva periculoasă, adică persoana anterior condamnată de 2 ori la închisoare pentru infracțiuni intenționate, a săvîrșit din nou, cu intenție, o infracțiune sau persoana anterior condamnată pentru o infracțiune intenționată gravă sau deosebit de gravă, a săvîrșit din nou, cu intenție,o infacțiune gravă sau deosebit de gravă.

c) Recidiva deosebit de periculoasă. Persoana, anterior, a fost condamnată de 3 sau mai multe ori la închisoare, pentru infracțiuni intenționate și a săvîrșit din nou, cu intenție, o infracțiune sau persoana care, anterior, condamnată pentru infracțiune excepțional de gravă, a săvîrșit din nou, o infracțiune deosebit de gravă sau excepțional de gravă.

În sens criminologic, recidiviștii sunt persoanele anterior condamnate, indiferent de ridicarea sau stingerea antecedentelor penale, precum și persoanele care au săvîrșit infracțiuni, dar pentru care pedeapsa penală, din diferite considerente, nu le-a fost aplicată.

Totalitatea crimelor săvîrșite în cadrul unui teritoriu, într-o perioadă de timp determinată și în a căror săvîrșire sunt prezente semnele criminalității repetate, se numește criminalitatea recidivă. Conform datelor statistice, mai bine de ¾ din numărul total al infracțiunilor săvîrșite de către recidiviști, sunt infacțiunile contra patrimoniului.

La fel, putem evidenția și săvîrșirea infracțiunii de huliganism.

Divizarea criminalității recidive pe categorii de infracțiuni, ne permite să distingem următoarele:

– Recidiviștii speciali;

– Recidiviștii generali.

Recidivistul special prezintă de regulă, un pericol social mai sporit decît cel general, deoarece are loc procesul cînd persoana devine profesionist în aceea ce face. Pentru recidiviștii speciali, este caracteristic săvîrșirea infracțiunilor contra patrimoniului. Pentru acești criminali este caracteristic orientarea anti-socială foarte stabilă, iar comportamentul lor deviant este regula pe care o urmează în viață.

La rîndul lor, recidiviștii generali, sunt recidiviștii care comit infracțiuni de huliganism. Aceștia sunt persoanele care nu sunt antrenate în cîmpul muncii, au o pregătire școlară și profesională foarte joasă, care consumă abuziv droguri și alcool. Personalitatea acestor recidiviști este deformată de obiceiurile și deprinderile lor de a rezolva orice conflict, pe calea violentă, în majoritatea cazurilor ei fiind provocatori de conflicte.

O altă clasificare care o putem întîlni în criminologia rusă, divizează recidiviștii, în trei mari categorii:

I. Recidiviștii anti-sociali, ei fiind cei mai activi la săvîrșirea crimelor, avînd un comportament stabil. Anume din această categorie fac parte recidiviștii speciali (profesionali);

II. Recidiviștii situativi. Se caracterizează prin lipsa unor principii morale, supremația calităților individuale, negative asupra celor pozitive. Caracterul crimelor săvîrșite de aceste persoane depinde în mare măsură de situația concretă în care a nimerit recidivistul.

III. Recidiviștii asociali. Se caracterizează prin degradarea completă a personalității. Acești recidiviști au un intelect limitat, sunt alcoolici, narcomani, avînd chiar și unele înclinări psihopatice.

Infractorul recidivist îi sunt caracteristice unele particularități specifice, și anume:

a) Poziția socială a criminalilor recidiviști, care se caracterizează prin aceea că pentru aceștia este caracteristic faptul că ei și-au început foarte din timp activitatea lor de „muncă”;

b) La criminalii recidiviști, motivația infracțională este cu mult mai limitată în comparație cu alți infractori;

c) Rezistența la procesul de reeducare.

Printre alte trăsături, caracteristice personalității recidivistului, sunt următoarele:

1. Eșecul școlar;

2. Proveniența din familii cu tendințe conflictuale;

3. Consum abuziv de alcool și droguri;

4. Absența sentimentului dragostei;

5. Orientare spre sub-cultura criminală.

CAPITOLUL II ANALIZA CRIMINOLOGICĂ A PERSONALITAȚII INFRACTORULUI RECIDIVIST
2.1.Starea și portretul psihologic al recidivistului

Încercările de clasificare și portretizare a infractorilor prezintă importanța atît din punct de vedere teoretic, cît și din punct de vedere practic. Teoretic, deoarece ajuta la elaborarea unor modele explicative privind modul de structurare a personalității infractorilor și totodată, la evidențierea unor aspecte privind formarea și evolutia unor asemenea structuri în timp. Practic, deoarece ajuta la organizarea unor acțiuni sociale preventive și la elaborarea unor programe de recuperare si reîncadrare sociala. Cunoașterea cît mai exacta a profilului personalității infractorului permite în primul rînd organizarea unui program diferențiat și individualizat de reeducare, recuperare și reîncadrare sociala. În al doilea rînd, cunoașterea acestui profil este profitabilă organelor judiciare în finalizarea intenției lor de stabilire a adevarului și de soluționare legală a cauzelor.

INFRACTORUL RECIDIVIST – psihologic se caracterizeaza prin: 

imaturitate intelectuala;

impulsivitate marita, agresivitate;

indiferenta afectiva;

egocentrism;

tendinta de opozitie;

scepticism;

rezistenta scazuta fata de stimuli.

Infractorii recidiviști au tendința de a percepe realitatea într-un mod neobișnuit si deformat, avand impresia ca nimeni nu le ofera ajutor și că în viață totul se petrece conform legilor “baftei” sau ”ghinionului”. Acestora le este caracteristică prezenta unor manifestări de indecizie si incertitudine interioara, dificultate de autoreprezentare, tendința de a-și ascunde propria personalitate. Succesul obținut la prima infracțiune, acționează drept stimul pentru alte situații infracționale asemanătoare. Primește greu dezaprobarea, cîtă vreme aprobarea îl stimulează pozitiv. Un indiciu deosebit de relevant periculozitații persoanei infractorului îl constituie atitudinea sa din trecut față de exigențele legii penale. De aceea, individualizînd pedeapsa, instanța nu poate face abstracție de lipsa sau de existența unor antecedente penale, chiar dacă a intervenit amnistia, grațierea sau chiar reabilitarea. Nenumăratele studii ale recidiviștilor au demonstrat existența în structura personalității acestora a unei conjugări a deficiențelor individuale și sociale. Astfel, infractorii recidiviști dau dovadă de inadaptare socială, imaturitate, egocentrism, infantilism social, dorințe de a exista pe spatele altora, necesități sporite în raport cu posibilitățile, impulsivitate și indiferență afectivă, agresivitate, scepticism, stări interne de tensionare și conflict, percepere deformată a realității, dificultăți în autoevaluare etc.

Deși tipul recidivist predomină printre bărbați, se întâlnesc femei cu comportament recidivist, studiile demonstrând și tendințe de creștere a infracțiunilor comise de acestea.

Nu rareori recidiviștii săvârșesc infracțiuni în grup și atunci personalitatea lor își pierde capacitățile individuale, primind în schimb „recunoașterea” și susținerea „tovarășilor”. Sub influența grupului recidivistul poate participa la săvârșirea infracțiunilor care nu-i sunt caracteristice: de la furt la jaf, tâlhărie, huliganism. în activitatea acestor grupuri se observă influența unor participanți asupra celorlalți membri ai grupului. Aceasta, în consecință, duce la posibilitatea săvîrșirii infracțiunilor diferențiate: de la jafuri și tâlhării, până la infracțiuni economice.

Un deosebit interes prezintă analiza gradului de pericol social al infracțiunilor primare și al celor următoare. în literatura juridică există opinia potrivit căreia cu fiecare condamnare recidivistul săvârșește crime tot mai grave și mai grave. Dar, cercetările nu au confirmat această ipoteză. Dimpotrivă, odată cu creșterea numărului de condamnări gradul pericolului social al ultimelor crime se reduce. Crește verosimilitatea săvârșirii unor astfel de crime ca: eschivarea de la plata pensiei alimentare sau de întreținere a copiilor . Această stare de lucruri este determinată în mare parte de procesul continuu de degradare a criminalului recidivist.

Pentru elaborarea unor măsuri eficace îndreptate spre profilaxia și combaterea recidivei, structura criminalității recidive este analizată în dependență de intensitatea comportamentului criminal al recidiviștilor.

Astfel, recidiviștilor cu un număr mare de condamnări le este caracteristică o intensitate mai mare decât celorlalți. O înaltă intensitate se observă la recidiviștii speciali, predispuși la săvârșirea infracțiunilor de sustragere: aproximativ 70% de infracțiuni sunt săvârșite în primul an după eliberarea din locurile de detenție.

în sfârșit, ultimul criteriu de abordare a structurii criminalității recidive constă în tipul și durata măsurilor de pedeapsă. în dependență de acești factori s-a constatat că nivelul recidivei este cu mult mai mare la persoanele condamnate pe termene scurte (până la un an) sau pe termene de detenție lungi (de la 10 ani). Mult mai rar vor săvârși crime cei condamnați la: amendă (art. 64 CP al RM); munca neremunerată în folosul comunității (art. 67 CP al RM); pedepse cu suspendarea condiționată a executării (art. 90 CP al RM) ș.a.

Infractorului recidivist îi sunt caracteristice unele particularități specifice:

Sfera motivațională a infracțiunii. La criminalii recidiviști motivația infracțională este cu mult mai limitată și săracă comparativ cu motivația socială a persoanelor care au săvârșit infracțiuni primare. Dominante sunt motivele materiale, emoționale, egoiste. La majoritatea recidiviștilor lipsește necesitatea psihologică de a munci sistematic. Astfel, la momentul condamnării 1/4 din numărul total de recidiviști apți de muncă nu se ocupau cu nicio activitate social utilă. E și mai regretabil faptul că în 2/3 din cazuri acestea sunt persoane având cea mai frumoasă vârstă 25-44 de ani.

Statistica recidivismului arată că la momentul săvârșirii unei noi infracțiuni în câmpul muncii nu erau antrenați 26,1% din numărul total de recidiviști. Dintre ei au lucrat în decursul unei luni până la săvârșirea infracțiunii 41,1%; pînă la 6 luni – 26,1%; de la 6 luni până la un an – 16%; mai mult de un an – 15,1%.

Săvârșirea repetată a infracțiunilor este indisolubil legată de modul parazitar de viață al recidiviștilor. Două treimi din recidiviștii neamplasați în câmpul muncii aveau două și mai multe condamnări anterioare.

Sustragerea de la munca social-utilă a recidiviștilor este strâns legată de deformarea personalității, astfel încât ei dau prioritate intereselor materiale, nu celor morale. Recidiviștii își creează un sistem motivațional antisocial al crimelor săvârșite. Printre cele mai cunoscute motive din care recidiviștii săvârșesc iarăși infracțiuni sunt cele de profit – 25,1%; din intenții huliganice – 26%; din dorința de a se răzbuna, din gelozie și invidie -10%; sub influența altor persoane – 7%.

Există o strânsă legătură între criminalitatea recidivă și toxicomanie (consumul de droguri și alcool). în multe cazuri, necesitatea toxicomaniei devine un motiv dominant, un stimul suplimentar al motivației criminogene.

Conștiința juridico-socială reprezintă o altă particularitate a personalității infractorului recidivist. Defectele conștiinței sociale ale acestora se exprimă, în primul rând, prin individualismul și egocentrismul său, calitățile morale joase. Acestor criminali le este caracteristic egoismul, ura, răzbunarea, cruzimea, invidia, lăcomia etc.

Recidivistul nu cunoaște autocritica, având o motivație individuală, proprie, a crimei săvârșite; el crede în superioritatea sa față de lege și față de societate.

Despre procesul continuu de deformare a conștiinței sociale a recidiviștilor ne vorbește faptul că 20% din numărul lor au săvârșit o nouă crimă aflându-se în locurile de detenție.

în ce privește conștiința juridică a criminalilor recidiviști, în mare parte nu cunosc normele de conviețuire socială, iar dacă și le cunosc – nu le respectă; nu se tem de pedeapsă și neglijează legile.

Analiza comparativă a conștiinței juridice a cetățenilor care respectă legea și a recidiviștilor a arătat că ultimii cunosc cu mult mai bine conținutul articolelor din Codul penal. Dar, aceste cunoștințe sunt unilaterale și formale, nerespectân- du-se, în esență, principiile generale ale dreptului. Mai bine de jumătate din recidiviștii chestionați au recunoscut că își dădeau seama de caracterul prejudiciabil al faptelor sale, dar nu au dorit să respecte legea. Mai mult ca atât, și-au creat propriile legi și principii, deosebite de legile și principiile majorității. Circa 52% din numărul total de recidiviști condamnați la închisoare au recunoscut, că și-ar fi putut atinge scopul râvnit și pe căi legale, dar pentru aceasta se cerea timp mai îndelungat.

Faptul că conștiința juridică a recidiviștilor este deformată poate fi argumentat prin modul cum apreciază ei corectitudinea și justețea sentinței judiciare și a pedepsei stabilite. Cu cât mai multe condamnări au, cu atât mai încrezuți sunt de caracterul inechitabil și injust al pedepselor ce le sunt aplicate pentru infracțiunile comise. Așa, din numărul recidiviștilor care au două condamnări anterioare au recunoscut pedeapsa ca fiind echitabilă infracțiunii 49%; cu trei-patru condamnări – 47%; cu cinci și mai multe – 42%.'

Poziția socială a criminalilor recidiviști este o altă particularitate specifică și anume, pentru aceștia este caracteristic faptul că ei și-au început foarte de timpuriu activitatea de muncă. Așa, 91% din recidiviști au început a munci până la vârsta de 18 ani. Mai bine de 50% din ei la acel moment aveau 16 ani sau chiar și mai puțin. Dar acest element pozitiv al biografiei treptat dispare. La început are loc schimbul des al ocupației, iar mai târziu – abandonarea completă a muncii.

De regulă, recidiviștii au un stagiu de muncă general foarte mic, incomparabil cu vîrsta și aptitudinile de muncă. Stagiul de muncă este compus din câteva perioade dintre condamnări. Astfel, 1/3 din recidiviști aveau un stagiu de muncă ce nu depășea 5 ani. într-o grupă numeroasă de recidiviști în vârstă de 30-49 ani un astfel de stagiu îl aveau 14,1%. Cu cât mai mari erau termenele de detenție, respectiv, cu atât mai mic era stagiul de muncă al recidiviștilor. 60% din recidiviști, care au săvârșit prima infracțiune la o vârstă minoră, aveau un stagiu de muncă până la 5 ani.

Recidiviștii plasați în câmpul muncii până la condamnare îndeplineau, de regulă, munci necalificate, ce nu necesitau o pregătire specială profesională. Rareori, însă, recidiviștii din diverse țări conlucrează între ei în materie de trafic de ființe umane, contrabandă etc. Tăinuirea obiectelor și mărfurilor la trecerea frontierelor, ulterior evaziunile fiscale reprezintă în sine o activitate criminală complexă.

Petrecerea timpului liber al recidiviștilor este strâns legată de consumul de alcool și, ca rezultat, ei devin predispuși spre violență și agresivitate. Cu atât mai mult, cu cât aplicarea masivă a noilor tehnologii conduce la suprimarea locurilor de muncă, la creșterea șomajului, ce afectează în proporții tot mai mari întreaga populație. Acestea sunt premisele viitorului act infracțional. De regulă, numărul actelor imorale și al contravențiilor este de două-trei ori mai mare decât numărul infracțiunilor săvârșite. Trecutul criminal în multe cazuri determină alegerea prietenilor, prioritate având cei cu biografii similare. Spre exemplu, fiecare al 10-lea recidivist a arătat că a săvârșit o nouă crimă sub influența persoanelor cu care a făcut cunoștință după eliberarea din închisoare.

În literatura de specialitate s-a menționat că, în pofida unor circumstanțe de caz, în funcție de condițiile ce au influențat dezvoltarea omului, starea lui psihică, tendința spre agresivitate se poate trezi la orice persoană și la aceasta apare o predispoziție reală spre violență.

Relațiile familiale ale recidiviștilor sunt deformate și anormale. Pentru ei este caracteristic că: legăturile familiale lipsesc sau au fost rupte; concubinajul cu persoane ce au înclinații analogice și comportamente deviante de la normele de conduită unanim acceptate în societate. Cele mai multe divorțuri aparțin grupei de vârstă 30-59 ani. Cu cât mai multe condamnări au recidiviștii, cu atît mai des se rup relațiile de familie. La fel, în sfera familială recidiviștilor le este caracteristic că ignorează obligațiunile părintești, fac abuz de alcool, sistematic își bat copiii, soția și chiar își atrag copiii minori la consum de alcool și în activitatea infracțională.

În anii 60 ai sec. al XX-lea criminalitatea recidivă se caracterizează prin vârsta înaintată, față de infractorii primari. Actualmente, are loc procesul de „întinerire” a recidivei. Cel mai mare grup criminogen este compus din persoane având vârstă de la 19-35 ani-77%.

O altă particularitate specifică a personalității recidivistului o constituie rezistența la procesul de reeducare.

Pornind de la eșecul penitenciar și de la gradul ridicat de antisociabilitate pe care îl presupune acest eșec, am aprecia că personalitatea recidivistului se caracterizează printr-o complexitate de trăsături negative psihosociale, care caracterizează și pe ceilalți infractori, dar și printr-o interacțiune mai intensă a acestora, determinând o mai mare promptitudine în trecerea la actul criminal.

Printre alte trăsături caracteristici personalității recidivistului ar fi:

eșecul școlar;

proveniența din familii cu tendințe conflictuale;

absența unor idealuri pozitive;

degradarea intensă a procesului de socializare, unde familia este lipsită de momente pozitive, iar părinții evaluați negativ, fără putere de exemplu pozitiv;

consum abuziv de alcool și droguri;

agresivitate și violență, bazată pe forța fizică sau mecanică;

orientarea spre subcultura criminală;

absența legăturilor pozitive cu cei din afară, în perioada detenției;

existența unui anumit mod de a gîndi, bine fixat, cu tendințe de justificare a propriului comportament;

absența milei, dragostei, sentimentului de culpabilitate;

slaba preocupare pentru adaptare la viitor, dezinteresul pentru proiectarea propriului destin.

2.2. Structura personalitații recidivistului

Personalitatea infractorului recidivist constă dintr-un ansamblu de trăsături negative social-semnificative, care în interacțiune cu circumstanțele și condițiile externe determină comiterea infracțiunilor de recidivă. Majoritatea recidivistilor își încep activitatea criminală la vîrsta de minor sau imediat după atingerea majoratului.Durata procesului de denaturare a orientărilor valorice determină, într-o măsură considerabilă, profunzimea și stabilitatea deformării necesităților și intereselor, viziunilor, obișnuințelor, stereotipurilor comportamentale și comunicative, trasaturilor de caracter, precum și a poziției personalității in general, a modului de a gîndi lumea. În corelație cu acestea, au loc modificări substanțiale de caracteristici sociale proprii personalității în raport nu numai cu cei care nu comit infracțiuni, ci și cu infractorii primari. Odată cu sporirea numărului condamnărilor gradul de stabilitate și specificitate al acestor caracteristici crește.
În procesul de stabilire a structurii personalității infractorului recidivist trebuie de luat în considerație faptul că ea constă dintr-un ansamblu de aptitudini obținute în procesul interacțiunii cu alte persoane, ceea ce formează personalitatea, o face subiect al activității, cunoașterii și comunicării. Acest aspec al personalității din punct de vedere al influenței recidivistului asupra altor persoane și invers, conlucrarea și implicarea reciprocă în activități, este foarte important în criminologie, pentru că permite studierea personalității infractorului recidivist ca membru al societății, comportamentul și integrarea lui în grupurile sociale, ca purtător a unor caracteristici speciale.
Analiza psihologică a personalității presupune studierea mai întîi de toate a particularităților individuale psihice, dar și calitățile biologice, care se reflectă în comportamentul uman inclusiv și comportamentul infractorului. Evidențierea comportamentului recidivist în structura personalității, nu înseamnă accentuarea particularităților sociale sau biologicce, cu rolul lor în modul recidivistului de a proceda, dar de cele mai multe ori infractorul devine recidivist fiind influențat de factorii sociali, neajunsurile, mediul din care face parte, iar infracțiunea repetată de cele mai multe ori nu se bazează pe factorii psihologici și biologici ai personalității, dar din cauza influenței factorilor sociali externi.
În legătură cu cele relatate anterior pot concluziona că în structura personalității infractorului recidivist se evidențiază un șir de substructuri, cauze ale repetării unei încălcări de ordin criminal:

Proveniența socială, situația familială și funcția ocupată, apartenența unei naționalități, profesia și nivelul asigurării materiale.

Nivelul intelectual de dezvoltare, de cultură, aptitudini și deprinderile posedate.

Calitățile morale cultivate, interesul personalității, obiectivele propuse, interesele, necesitățile, deprinderile și chiar talentul.

Procesele psihice, proprietățile și stările personalității.

Această caracteristică accentuează genul, vîrsta, starea de sănătate, particularitățile organismului.

Dacă este înlăturată măcar o substructură sus numită , atunci este distrusă întreaga părere asupra personalității pentru că lipsa măcar a uneia din ele aduce la nașterea unui infractor recidivist deoarece persoana caută să se completeze, să se integreze și avînd o veriga lipsă el își formează noi interese negative, deprinderi care i-ar permite să se manifeste în mediul lui

În manualele de specialitate se mai întîlnește și-o altă structură a personalității:

Semnele social-demografice și penale de drept.

Evidențierea în diverse sfere a vieții sociale.

Particularitățile morale.

Trebuie de accentuat ca oricare alta calificare nu poate fi perfectă, deoarece nu poate fi acordată pentru toate personalitățileinfractorului recidivist, deoarece de fiecare data apar noi motive, cauze care îl face pe infractor să încalce legile societății. Infractorul recidivist se evidențiază de ceilalți membrii ai societății nu prin lipsa unor componente, dar mai întîi de toate prin conținut, prin ideile antisociale interesele proprii puse mai sus de cele ale societăți. Interesele personalității sînt caracteristicile principale care denotă înclinațiile personalității, influiențînd și alte substructuri – volumul de cunoștințe, caracterul, particularitățile biologice (temperamentul, depriderile).

De cele mai multe ori infractorul singur ia decizia de a încălca legea, fără a fi impus sau influențat, evidențiind doar caracteristicile personale.
S-ar părea că lucrînd cu personalitățile și ținînd cont de structura ei, am putea preveni infracțiunile și încălcările ale prevederilor legale, dar în realitate este foarte greu să corectezi însușirile, deprinderile unei persoane, este necesar de a lua măsuri privind calificarea nivelului profesional, însușirea unei noi profesii, asigurarea unei baze materiale, tratarea bolilor sau abaterilor psihice.

Unii oameni de știință au făcut studii în psihologie și criminologie luînd ca factor de bază factorul biologic și ereditar. Au constatat că 30% din infracțiuni se săvîrșesc de persoane cu un psihic slab, abateri de la normele de conduită și persoane care aveau în familie infractori.Unele date ale criminologiei ne permite să spunem că slăbirea activității psihice de diferită origine duc la dezvoltarea așa trăsături de caracter ca agresivitate, cruzime, tiranie și tot odată duc la slăbirea procesului volitiv al persoanei, dezvoltă acele trăsături ce rețin sau chiar încurcă integrarea individului în societate, îl poate transforma într-un “invalid”, îl încurcă să activeze în domeniul preferat și în genere să aibă un post de lucru, să se întrețină muncind, ceia ce duce ulterior îl determină pe individ să săvîrșească o infracțiune și să ducă un mod de viață greșit. Factorii enunțiați au impact mai accentuat în vremea actuală caracterizată de opresiune psihică majoră, o perioadă a stresurilor, a activităților stresante, neadaptarea psihică în unele momente. Dar nu toți oamenii de știință sunt de părerea că factorul biologic și anomaliile psihice sînt pricini unice care cauzează recidivul infracțional.

În primul rînd în totalitatea infractorilor recidiviști persoanele cu abateri psihice nu sînt majoritatea (doar 30%).

În al doilea rînd prezența abaterilor psihice la unele persoane nu duce la încalcarea legii din partea lor.

Și în al treilea rînd sînt demonstrații ale savanților în domeniu care confirmă că nu doar prezența abaterilor psihice face persoana să devină un infractor recidivist, ci mediul social în care se află familia, educația, care contribuie în mod major la formarea personalității individului.
Constatarea unui tip de anomalie psihologică (psihopatizm, oligofrenie,debilitate, ș.a.) nu explică, de ce individul a repetat o infracțiune, sau a încălcat din nou legea. Motivul, cauzele interne ale conduitei infractorilor nu sînt prezente în diagnoză, care doar demonstrează prezența unor defecte. De aceia pentru a înțelege cauzele subiective ale infracțiunii repetate și a le motiva este necesară o studiere psihică profundă a personalității, iar defectele psihice, chiar dacă și sînt prezente, nu sunt un motiv pentru un comportament infracțional, cu toate că poate influența asupre cauzei săvîrșirii infracțiunii. Atunci cînd vorbim de personalitate, despre rolul factorilor biologici trebuie să vorbim despre o personalitate concretă, nu-i poți încadra pe toți infractorii recidiviști sub motive, cauze unice.
Personalitatea, psihica ei, sînt la fîgurat vorbind o arenă pe care se intercalează factorii sociali și biologici. Densitatea prezenței activității sociale și biologice depinde de tipologia personalității, adică de individ, calitatea socială a omului formată în baza educației primite și a mediului în care activează. Personalitatea infractorului este fondul pe care trebuie să se încrucișeze, în cadrul duelului judiciar, funcțiile acuzării și apărării pentru că, în ultima instanță, pedeapsa este impusă infractorului, iar efectele sale sunt condiționate de această personalitate. Elementele pozitive ale personalității vor putea conduce spre o pedeapsă mai ușoară, pe când cele negative vor trebui infrânte printr-o pedeapsă mai aspră. Există și situații în care pedepsele sunt insuficiente, acestea generând, de obicei, fenomenul recidivei sau al obișnuinței infracționale, cărora societatea nu le-a găsit remedii eficiente. Personalitatea infractorului este fondul pe care trebuie să se încrucișeze, în cadrul duelului judiciar, funcțiile acuzării și apărării pentru că, în ultima instanță, pedeapsa este impusă infractorului, iar efectele sale sunt condiționate de această personalitate. Elementele pozitive ale personalității vor putea conduce spre o pedeapsă mai ușoară, pe când cele negative vor trebui infrânte printr-o pedeapsă mai aspră. Există și situații în care pedepsele sunt insuficiente, acestea generând, de obicei, fenomenul recidivei sau al obișnuinței infracționale, cărora societatea nu le-a găsit remedii eficiente. Personalitatea infractorului recidivist reprezintă un ansamblu de trăsături sociale negative, care în interacțiune cu lumea exterioară determină sau favorizează săvârșirea repetată a crimelor.

|În literatura criminologică4444 se menționează că infractorului recidivist îi sunt caracteristice unele particularități specifice:

1) Sfera motivațională a infracțiunii. Astfel, la criminalii recidiviști motivația infracțională este cu mult mai limitată și săracă comparativ cu motivația socială a persoanelor care au săvârșit infracțiuni din imprudență sau față de cei care au fost oferiți pentru prima oară justiției.

Dominante sunt motivele materiale, emoționale, egoiste. La majoritatea recidiviștilor lipsește necesitatea psihologică de a munci sistematic. Astfel, la momentul condamnării 1/4 din numărul total de recidiviști apți de muncă nu se ocupau cu nici o activitate social utilă. E și mai regretabil faptul că în 2/3 din cazuri acestea sunt persoane având cea mai frumoasă vârsta – 25-44 ani.

Săvârșirea repetată a infracțiunilor este indisolubil legată de modul parazitar de viață al recidiviștilor. Două treimi din recidiviștii neamplasați în câmpul muncii aveau două și mai multe condamnări anterioare.

Sustragerea de la munca social utilă a recidiviștilor este strâns legată de deformarea personalității, astfel încât ei dau prioritate intereselor materiale, nu celor morale. Astfel, recidiviștii își creează un sistem motivațional antisocial al crimelor săvârșite. Printre cele mai cunoscute motive din care recidiviștii săvârșesc iarăși infracțiuni sunt cele de profit – 25,1%; din intenții huliganice – 26%; din dorința de a se răzbuna, din gelozie și invidie – 10%; sub influența altor persoane – 7%. Exista o strânsă legătură între criminalitatea recidivă și alcoolism. În multe cazuri, necesitatea consumului de alcool devine un motiv dominant, un stimul suplimentar al motivației criminogene. În dese cazuri infracțiunile sunt însoțite de consumul abuziv de alcool, spre exemplu: 39% din infracțiunile de profit și 39% din numărul total de infracțiuni sunt săvârșite de către recidiviști sub influența altor persoane.

2. Conștiința juridico-socială reprezintă o altă particularitate a personalității infractorului recidivist. Defectele conștiinței sociale ale recidivistului se exprimă, În primul rând, prin individualismul său, calitățile morale joase. Acestor criminali le este caracteristic egoismul, ura, răzbunarea, cruzimea, invidia, lăcomia etc.

Recidivistul nu cunoaște autocritica, având o motivație individuală, proprie, a crimei săvârșite; el crede în superioritatea sa față de lege și fața de societate.

Despre procesul continuu de deformare a conștiinței sociale a recidiviștilor ne vorbește faptul că 20% din numărul lor au săvârșit o nouă crimă aflându-se în locurile de detenție.

În ce privește, conștiința juridică a criminalilor recidiviști, menționăm că în mare parte ei nu cunosc normele de conviețuire socială, iar dacă și le cunosc – nu le respectă, nu se tem de pedeapsă (care este inevitabilă), neglijează legile.

Analiza comparativă a conștiinței juridice a cetățenilor care respectă legea și a recidiviștilor a arătat că ultimii cunosc cu mult mai bine numărul și conținutul articolelor din Codul penal. Dar, aceste cunoștințe sunt unilaterale și formale, nerespectându-se, în esență principiile dreptului. Mai bine de jumătate din recidiviștii chestionați au recunoscut că își dădeau seama de caracterul socialmente periculos al faptelor sale, dar nu au dorit să respecte legea. 52% din numărul total de recidiviști condamnați la pedepse privative de libertate au recunoscut că și-ar fi putut atinge scopul rîvnit și pe căi legale, dar pentru aceasta se cerea timp mai îndelungat.

Faptul că conștiința juridică a recidiviștilor este deformată poate fi argumentat prin modul cum apreciază ei corectitudinea și justețea sentinței judiciare și a pedepsei stabilite. Cu cât mai multe condamnări au, cu atât mai încrezuți sunt de caracterul inechitabil și injust al pedepselor ce le sunt aplicate pentru acțiunile săvârșite.

O altă particularitate specifică a recidivismului ar fi:

3.Poziția socială a criminalilor recidiviști

Pentru recidiviști este caracteristic faptul că ei și-au început foarte de timpuriu activitatea de muncă. Așa, 91% din recidiviști au început a munci până la vârsta de 18 ani. Mai bine de jumătate din ei la acel moment aveau 16 ani sau chiar și mai puțin Dar, acest element pozitiv al biografiei treptat dispare. La început are loc schimbul des al ocupației, iar mai târziu – abandonarea completă a muncii.

De regulă, recidiviștii au un stagiu de muncă general foarte mic, incomparabil cu vârsta și aptitudinile de muncă. Stagiul de muncă este compus din câteva perioade dintre condamnări. Astfel, 1/3 din recidiviști aveau un stagiu de muncă ce nu depășea 5 ani. Intr-o grupă numeroasă de recidiviști în vârsta de 30-49 ani un astfel de stagiu îl aveau 14,1%. Cu cât mai mari erau termenele de detenție, respectiv, cu atât mai mic era stagiul de muncă al recidiviștilor. 60% din recidiviștii, care au săvârșit prima infracțiune la o vârstă minoră, au un stagiu de muncă până la 5 ani Recidiviștii plasați în câmpul muncii până la condamnare îndeplineau, de regulă, munci necalificate, ce nu necesitau o pregătire specială, profesională.

Petrecerea timpului liber al recidiviștilor este strâns legat de consumul de alcool și, ca rezultat, ei devin predispuși spre agresivitate, spre a săvârși acte de huliganism, spre a duce un mod de viață imoral. Acestea sunt premisele viitorului act infracțional. De regulă, numărul actelor imorale și al contravențiilor este de două-trei ori mai mare decît numărul infracțiunilor săvârșite. Trecutul criminal în multe cazuri determină alegerea prietenilor, prioritate având cei cu biografii similare. Spre exemplu, fiecare al 10-lea recidivist a arătat că a săvârșit o nouă crimă sub influența persoanelor cu care a făcut cunoștință după eliberarea din locurile de detenție.

Relațiile familiale ale recidiviștilor sunt deformate și anormale. Pentru ei este caracteristic că legăturile familiale lipsesc sau au fost rupte, concubinajul cu persoane ce au înclinații analogice și comportamente deviante de la normele de conduită unanim acceptate în societate.

Cele mai multe divorțuri aparțin grupei de vârstă 30-59 ani. Cu cât mai multe condamnări au recidiviștii, cu atât mai des se rup relațiile de familie.
Se produce o ruptură în legăturile sociale pozitive ale acestora și orientarea spre activitatea infracțională ca fiind de bază sau unică. În general, recidiviști comit fiecare a cincea infracțiune, din ansamblul de infracțiuni înregistrate. Dinamica criminalității recidiviștilor, precum și criminalitatea în ansamblu, este determinată în mod covîrșitor de factori sociali. În același timp, este influențată și de modificările aduse legislației, deci de factori juridici. Dinamica criminalității recidiviștilor este în strînsă legătură cu dinamica criminalității primare, deoarece sporirea numărului persoanelor care comit infracțiuni pentru prima oară implică, în cazul în care se mențin celelalte condiții, o creștere proporțională și a numărului infracțiunilor de recidivă.

2.3.Cauzalitatea criminalității recidivistului
Criminalitatea nu este numai un fenomen social cu profunde rădăcini în istoria și evoluția umanității, ea este, în primul rînd, un fenomen individual ce cuprind faptele indivizilor care, cu vinovăție, săvârșesc acțiuni ori inacțiuni care reprezintă un pericol social, fapte interzise de legea penală. Clarificarea etiologiei actului infracțional presupune relevarea rolului personalității infractorului, a situației concrete de viață în care se săvârșește fapta antisocială și a mecanismelor psihologice care permit procesul complex al trecerii la comiterea actului interzis de legea penală. Etiologia crimei ca act individual poate fi situată fie în planul personalități infractorului, fie în domeniul relevanței situației concrete de viață, fie în planul conjugării dinamice dintre cele două elemente enunțate anterior. Cauza savarsirii unei infractiuni nu trebuie confundata cu cauza producerii rezultatului material aratat in continutul normei de incriminare. Referitor la cauza savarsirii unei infractiuni avem in vedere procesul cauzal principal, care are ca urmare incalcarea sub orice forma a oricarei dispozitii a legii penale, pe cand cauza producerii rezultatului material vizeaza un proces cauzal secundar, adiacent.
În primul caz, se urmareste explicarea factorilor – biologici, sociali, psihologici – care l-au determinat pe subiect sa incalce legea penala, actiunea subiectului aparand ca efect al unor cauze determinate.
În al doilea caz rezultatul concret produs. În această situație, acțiunea subiectului apare drept cauza, iar rezultatul cerut de lege drept efect. Prin cauza, în sensul aratat, denumim factorii care determină săvîrșirea infracțiunii, iar prin condiții definim factorii care doar favorizează săvîrșirea infracțiunii. Modul de întrepătrundere al cauzelor și condițiilor unui rezultat produs prin fapta omului este foarte complex, cauzele și condițiile fiind foarte greu de separat printr-un act volitiv. De aceea, mai frecvent, se foloseste expresia de factori criminogeni, in sensul de elemente obiective care intervin în producerea unei infractiuni. Pîna în prezent nu există o explicație unitară asupra factorilor care determină sau favorizează săvîrșirea de infracțiuni, diferitele terorii criminologice susținînd și argumentînd diferite ipoteze:

de  ordin psihologic  (cauze psihogene,  anormalitatea proceselor psihice);

   de   ordin   biologic   (ereditate,   particularități   anatomofiziologice, chimice);

      de ordin social (se consideră că infracțiunea își are cauzalitatea exclusiv în mediul social, individul fiind supus unei determinari absolute din partea condițiilor exterioare).

Interacțiunea factorilor determinanți ai comportamentului criminal Depistarea factorilor determinanți ai necesității, rațiunii și condițiilor existențiale ale individului constituie o etapă preliminară a procesului de edificare a sistemului factorilor determinanți ai comportamentului criminal. Ea trebuie să fie neapărat succedată de elucidarea modului de interacțiune dintre elementele constitutive ale interesului criminal, în funcție de stările lor, determinate de acești factori, asupra cărui aspect vom încerca să aducem puțină lumină în continuare, preocupîndu-ne, în principal, de laturile fundamentale. Elementele constitutive (necesitatea; rațiunea și condițiile de existență) ale cauzei conduitei criminale interacționează într-un mod concret și exact. Cu toate acestea, cercetarea criminologică se limitează adesea la simpla constatare a raporturilor de determinare între diverși factori și elemente, fără a stărui în sensul clarificării precise și detaliate a modului în care decurge o atare interacțiune sau acțiune (în cazul în care reacția este nesemnificativă) în cadrul acestor raporturi. Interacțiunea dintre componentele interesului criminal se produce, în realitate, într-un context spațio-temporal bine definit. în plan temporal, au loc o serie de acțiuni, stări și efecte succesive, în timp ce în plan spațial, acțiunea unui element asupra altuia are loc în condiții de contact direct, separarea lor spațială facînd imposibilă orice interacțiune. Toate aspectele menționate și cele implicite urmează a fi stabilite cu exactitate și în detaliu. În viziunea noastră, descoperirea modului de interacțiune între elementele cauzei comportamentului criminal constituie conditio sine qua non a stabilirii cu maximă precizie a puterii lor de acțiune, deoarece forța unui element se măsoară în raport cu forța altuia, din perspectiva efectului, adică a conduitei criminale. Doar cunonscînd modul de interacțiune al componentelor interesului criminal, dispunem de posibilitatea de a cerceta forța lor comparativă, separîndu-le de alte influențe. În această ordine de idei, se cere o precizare importantă: deși vorbim despre numai trei elemente constitutive ale interesului criminal, avem în vedere o pluralitate de fenomene, dat fiind faptul că necesitățile individului sunt numeroase (biologice și psihologice), rațiunea cunoaște diverse stări și diferă de la individ la individ (diferite structuri de gîndire, aptitudini biologice de gîndire etc.), precum și condițiile de existență ale indivizilor includ o multitudine de factori (interni și externi, biologici, fizici, sociali etc.). Din aceste considerente vom utiliza, în rîndurile următoare, termenul de factori inclusiv cu sensul de elemente constitutive ale interesului criminal, tratîndu-le ca atare, deci ca factori ce interacționează. Întotdeauna există o succesiune strictă a fenomenelor, chiar dacă uneori ea nu este bine vizibilă. Timpul este acela care impune fenomenelor o asemenea ordine. Astfel, în ceea ce privește formarea interesului criminal, necesitatea întotdeauna precede rațiunea și condițiile de existență ale individului, în pofida faptului că ele există simultan. Mai întîi acționează necesitatea, care îl face pe individ să se miște, îl împinge la acțiune, apoi intră în acțiune rațiunea, care reacționează la imboldul necesității, ca în cele din urmă gîndirea să se îndrepte spre condițiile de existență ale individului, interne și externe, care le influențează, căci, pe de o parte, rațiunea este obligată să țină cont de ele, să conceapă acțiunile ulterioare ale omului în funcție de aceste condiții, iar pe de altă parte, necesitatea este constrînsă să țină cont de impactul condițiilor asupra altor necesități ale organismului.
Desigur, rațiunea ar putea să se răzvrătească și să ignore condițiile de existență sau necesitatea, însă acest fapt se va întoarce împotriva rațiunii prin durerea, mai mult sau mai puțin suportabilă, cauzată organismului și care are repercusiuni inclusiv asupra gîndirii, prin faptul că o blochează ori o obligă să se supună imperativului organismului de a scăpa de calvarul supliciului. Gîndirea se poate răzvrăti pentru că constituie o entitate distinctă (în virtutea principiului părții și întregului, conform căruia este alcătuit organismul uman), dar orice independență este relativă în univers (datorită principiului conexiunii universale), de aceea ea suportă consecințele de rigoare, ce dispun de o forță suficientă pentru a o modifica sau suprima.
Acțiunea factorilor determinanți sau, cu alte cuvinte, interacțiunea fenomenelor este totdeauna directă și materială. Ele nu interacțio- nează de la distanță și într-un fel imaterial. Fenomenele vin în contact efectiv, material și direct unele cu altele, indiferent de natura lor: fizică, chimică, biologică, psihică sau socială. Este posibil ca acțiunea lor să fie mediată, însă ea include, în orice caz, o succesiune de fenomene ce se află în legătură imediată și care suportă această acțiune, transmițînd-o pînă la ultimul fenomen receptor.Oricare ar fi sorgintele lor, explicațiile criminologice elaborate pînă acum ne prezintă o asemenea interacțiune ca fiind mai curînd ideală decît materială, mai curînd abstractă decît concretă. Anume aspectul în discuție a încetinit și descurajat în mod fundamental cunoașterea cri- minologică. Este adevărat că această cauză și-a produs efectul în condițiile unei neglijări opace a cunoștințelor din științele tangente, precum biologia, psihologia sau antropologia. Probabil, eșecurile precedente de a explica comportamentul criminal prin factori biologici sau psihici i-au determinat pe criminologi să se izoleze într-o cunoaștere sociologică sau psihologică îngustă, în timp ce puținele tentative de a integra toate aspectele, deși lăudabile, nu au dat randamentul scontat. A contribuit într-un chip defavorabil și tendința atomistă din sociologie, care tot încearcă să studieze fenomene sociale pure, tendință ce și-a lăsat o amprentă adîncă și asupra cercetării criminologice. Kuhn, atunci cînd a venit în contact cu științele socio-umane, el fiind fizician de formație, a fost surprins de „numărul și măsura dezacordurilor dintre specialiștii din științele sociale privind natura problemelor și metodelor științifice legitime” și remarca că „practica astronomiei, fizicii, chimiei sau biologiei nu produce în mod normal controverse fundamentale care astăzi par adesea endemice pentru psihologi sau sociologi, de pildă”, considerînd că științele sociale ar trebui să se preocupe nu atît de natura obiectului lor de cercetare, cît de problemele incluse în domeniul lor, după cum procedează economia, tot o știință socială. Pentru a fi corect înțeleși, vom preciza că prin afirmațiile sus-facute nu negăm deloc ponderea majoră a factorilor sociali, doar subliniem faptul că explicația criminologică a comportamentului criminal nu se poate nicidecum mărgini la cercetarea lor izolată. De altfel, această situație este caracteristică tuturor științelor socio-umane, fără deosebire.
O cunoaștere a modului de acțiune (interacțiune), directă, materială și concreta (detaliată, deplină) permite soluționarea mai multor probleme, cum ar fi cea a succesiunii cauzale, modului de interacțiune a diferitelor forme ale materiei (fizică, chimică, biologică, psihică, informațională și socială), măsurării acțiunilor de cauzare și condiționare, pe lîngă o mai profundă cunoaștere a proceselor cauzative.Totodată, abordarea propusă deschide calea criminologiei spre un salt calitativ, spre un nivel superior de cunoaștere a obiectului său de cercetare, un nivel de cunoaștere care să-i confere precizia științelor numite „exacte” și să nu mai fie considerată o disciplină specifică. Criminologia poate și trebuie să devină mult mai exactă în cunoștințele sale. Or toate științele sunt prin definiție exacte, inclusiv cele socioumane, deoarece nu există fenomene „inexacte” în univers, numai gradul de cunoaște a lor poate lăsa falsa impresie că există fenomene și, respectiv, științe „inexacte”. Calificativul „inexact” se justifică numai în raport cu previziunea științifică a schimbărilor din realitate, din cauza posibilităților limitate de monitorizare a fenomenelor ce alcătuiesc realitatea, dat fiind faptul că orice prognoză este bazată pe două premise fundamentale: (1) trăsăturile imanente ale fenomenului, ce pot fi cunoscute o dată pentru totdeauna, și (2) starea fenomenului la moment, ce poate cunoaște variații semnificative, ba chiar poate surveni o metamorfozare a fenomenului cunoscut într-un fenomen distinct din punct de vedere calitativ, unul nou. Drept dovadă invocăm situația actuală din domeniul meteorologic, a cărui putere de prognozare a fost simțitor afectată în ultimii ani, ca urmare a dinamicii ascendente și, deci, a versatilității proeminente ale fenomenelor climaterice. Deși, oamenii pot conferi mai multă stabilitate factorilor sociali, dacă ținem cont de rolul lor activ în construirea realității sociale, în care condiții puterea de prognozare criminologică sporește proporțional. Orice fenomen (entitate, obiect, organism, element constitutiv, proces etc.) se caracterizează printr-o totalitate de însușiri (trăsături, caracteristici, proprietăți), unele generale și altele particulare. Trăsăturile generale se regăsesc la toate fenomenele din aceiași categorie, iar cele particulare sunt proprii numai unora dintre ele. Trăsătura generală ce deosebește un fenomen de toate celelalte fenomene din univers este esențială. Cu cît un fenomen posedă mai multe trăsături, cu atît există mai multe combinații ale acestora și deci fenomenele din categoria dată cunosc un număr mai mare de întruchipări particulare. Modul în care un fenomen acționează asupra altuia este predeterminat de însușirile sale. Un fenomen acționează în tot atîtea feluri cîte trăsături posedă. Prin urmare, un număr mai mare de însușiri echivalează, în mod proporțional, cu un număr mai mare de acțiuni exercitate asupra fenomenelor aflate în raza lui de acțiune, directă sau indirectă. Acțiunea specifică a fenomenului este însă cea provenită din însușirea ei esențială. Dacă acțiunea reprezintă principiul activ al universului, atunci modul de acțiune reprezintă însușirea unui fenomen căreia i se asociază.
Explicațiile psihanalitice ale comportamentului criminal
Din punctul de vedere al teoriei psihanalitice, comportamentul criminal este atribuit disfuncțiunilor sau tulburărilor care există între Eu și Supereu. În contrast, Sinele este perceput ca o sursă biologică constantă și înăscută a imboldurilor și instinctelor, care nu variază substanțial între indivizi. Freud a sugerat că unii indivizi comit acte criminale deoarece posedă un, Supereu spradezvoltat și care conduce constant la sentimente de vină și anxietate. În consecință, pentru a îndepărta sentimentele de vină, există totodată o dorință de pedepsire pentru a restaura propriul echilibru al binelui împotriva răului .
Modurile imprudente și nepăsătoare în care se comite, deseori, crima sunt niște erori inconștient motivate, lăsate astfel pentru ca autoritățile să poată prinde mai repede pe agresor și să îl condamne, administrându-i pedeapsa purificatoare cea mai potrivită.
Criminalitatea poate fi ajutată de psihanaliză, deoarece aceasta poate scoate la lumină sursele subconștiente ale vinovăției și poate elibera persoana de povara pedepsei. Așadar, un supereu supradezvoltat constituie, în opinia lui Freud, o sursă a comportamentului criminal. August Aichhorn, un psiholog orientat psihanalitic, susține existența mai multor surse alternative pentru declanșarea actului criminal, bazându-se pe anii de experiență din instituțiile pentru delincvenți. În urma studiilor întreprinse, a constatat că mulți copii din instituția sa aveau supereul subdezvoltat, astfel că, din punctul său de vedere, criminalitatea și delincvența erau, în principal, expresii ale unui Sine dereglat. Aichhorn a atribuit aceasta faptului că părinții copiilor respectivi ori lipseau din viața lor, ori nu-i iubeau, astfel că aceștia au eșuat în formarea atașamentului intim necesar unei dezvoltări normale a Supereului. El și-a bazat tehnicile de tratament, pentru acești copii, pe crearea unui mediu plăcut și fericit, în așa fel încât să promoveze tipul de identificare cu adulți pe care copiii eșuaseră să le experimenteze mai devreme. Freud a fost de acord cu aceste tehnici, în cuvântul său introductiv de la cartea lui Aicchom, „Tânărul fugar“. Aichhorn a mai sugerat că mai există și alte tipuri de delincvenți, care au la bază o superabundență de dragoste părintească și cărora le este permis să facă orice vor. Din această categorie, Aichhom nu a găsit un număr mare de copii, dar a subliniat că aceștia necesită un tratament diferit, cu tehnici de tratare ‘Oferite de ale copiilor delincvenți, creați de absența sau severitatea excesivă a părinților. El a găsit și câțiva copii delincvenți cu un Supereu dezvoltat, dar aceștia proveneau din părinți criminali și necesitau o altă tehnică de tratament.

Mai târziu, unii teoreticieni psihanaliști aveau să susțină că comportamentul criminal descris de Aichhom este cel mai consistent. De exemplu, Healy și Bronner au examinat 105 perechi de frați, în care unul dm ei era delincvent, iar celălalt non-delincvent, și au concluzionat că fratele delincvent eșuase în a dezvolta o legătură afectivă normală cu părinții săi, datorită unei varietăți de factori situaționali. În această situație, delincvența era, în esență, o formă de „subminare”, în care delincventul încerca să întrunească niște condiții de bază care i-au lipsit m familia sa.

John Bowlby, un alt cercetător psihanalist de renume, și-a focalizat studiile sale pe privarea maternă timpurie ca origine a delincvenței și a argumentat că legăturile emoționale de bază eșuaseră să se formeze .

Fritz Reld și David Wineman au descoperit că „copiilor care urăsc” le-au lipsit acei factori care să-i conducă la identificarea cu adulții, cum ar fi sentimentele de a fi iubit, încurajat, dorit și a fi în siguranță. Acești copii nu aveau Supereurile normale iar Eurile lor erau organizate în așa fel încât să apere expresia neregulată a dorințelor Sinelui lor. Reld și Wineman au numit acest Eu ca pe un „eu delincventă Ca și Airhhom,fi ei ati recomandat ca acești copii să fie tratați cu dragoste necondiționată și să promoveze atașarea lor de adulții care le-au lipsit într-o anume perioadă a copilăriei.

Teoria psihanalitică a avut un impact fantastic în psihiatria modernă, dar și a lumii civilizate.

Critica cea mai severă care i se poate aduce este aceea că teoria nu poate fi testată. De aceea, teoria psihanalitică este un set deconcepte intercorelate care, luate împreună, explică comportamentul criminal și pe cel non-criminal.

Și, peste toate, persistă o întrebare: este oare posibil să determini când acest sistem este valid?

Câțiva cercetători au venit și au precizat că ideile lui Freud pot fi reduse la niște ipoteze care, însă, pot fi testabile.

Rezultatele acestor testări empirice au susținut, în general, teoria lui Freud.

Cu toate “că teoria lui Freud are o validitatea generală în ceea ce privește conceptele, explicația psihanalitică h oricărui comportament individual pare, totuși, subiectivă și îndepărtată de tehnicile care să-i confirme Viabilitatea.

Explicațiile psihanalitice ale comportamehilti uman sunt făcute după ce deja comportamentul a apărut și se bazează mult pe interpretările motivației subconștientului. Aceste interpretări pot da un sens, dar, în general, nu există o cale de determinare a acurateței interpretării analistului a unui caz individual în cadrul metodologiei acceptate științific. Aici avem în față o metodologie în care numai analistul pricepe înțelesul faptelor cazului respectiv, iar pacientul poate să nu înțeleagă nici faptele, nici înțelesul acestora.
În urma îndelungilor căutări, s-a ajuns la concluzia că infracțiunea, ca act în sine, își are cauza în individ, în modul cum acesta concepe valorile sociale și morale, înțelege semnificația lor, dorește și vrea să aiba o comportare conform cerințelor societății. Deoarece toate aceste însușiri , cunoastere, vointa, afectivitate, formeaza în ansamblul lor, personalitatea individului, infracțiunea apare ca o manifestare exterioară a unei personalități imperfecte. S-a remarcat de asemenea că la baza actului volitiv nu stau numai elementele din sfera conștientului, ci și imbolduri interioare profunde, ținînd de subconștient sau de alte zone ale personalității individului, ceea ce face ca structura sa biologică să aiba, uneori, cel puțin rolul unei condiții favorizante, daca nu chiar acela de factor determinant al infracțiunii. Aceasta va fi indreptată în mod diferențiat spre modelarea sau remodelarea personalității individului, acționîndu-se asupra tuturor subsistemelor care compun personalitatea: rațiune, motivație, afectivitate, voința și care stau, în totalitatea lor, la baza declanșării actului volitiv infracțional. Savîrșirea infracțiunilor este rezultatul, de regulă, al unui proces mai îndelungat de deteriorare a condițiilor civice, de nerecepționare a activității educative globale și a educației juridice generale. Astfel, activitatea educativă absoarbe și rezultatele celorlalte activități educative anterioare. Criminalitatea recidivă are aceleași cauze și condiții, caracteristice criminalității în general. Totodată, îi sunt caracteristice și anumite particularități.
Astfel, cauzele și condițiile criminalității recidive ar putea fi divizate în câteva grupe:

Circumstanțele de până la prima condamnare, care persistă și după executarea pedepsei:

Reîntoarcerea în mediul negativ, vicios (în primul rând, în familia dezavantajată); Celula de bază a societății, cum a mai fost numită, familia are valențe, în primul rînd, are rolul de socializare, imprimând persoanei un anumit standard valoric, precum și atitudini de aderare ori lipsă de cooperare față de anumite valori sociale. Familia asigură persoanei o siguranță indispensabilă atingerii maturității intelectuale, sociale și culturale, precum și o identitate proprie, în baza căreia va fi acceptat ca partener social. Orice perturbare în interiorul structurii familiale are efecte importante asupra personalității, Personalitatea fiind mai amorfa și mai lipsită de ambiție în fața exigențelor vieții, normele lor de comportament sunt mai puțin numeroase și lipsite de conținut. Cel mai adesea ei sunt influențați datorită coeziunii reduse a familiilor lor, a stării de încordare dintre membrii familiei, a atmosferei familiale nefavorabile, De asemenea, familiile infractoare își implică membrii în activități infracționale ori îi influențează pe calea imitației, împrumutându-le percepte morale contrare eticii societății. Toate acestea rezultă cu un conflict între cultura proprie familiei infractoare și cea a societății.
Reinserarea legăturilor vechi cu persoanele ce duc un mod de viață parazitar; Explică un anumit procent de acțiuni infracționale. Influența se exercită nu numai prin scăderea bruscă și excesivă a nivelului de trai, ci și prin instabilitatea emoțională pe care o cauzează. Atacă în mod serios echilibrul interior al individului. El atinge grav structura familială la baza sa, poate produce stări de confuzie,

dezechilibru interior, anxietate, alcoolism, dorința de revanșă împotriva societății.
Stabilirea contactelor cu persoanele condamnate din locurile de detenție, aici se manifestă relativ o influență negativă, din simplul motiv că persoanele ce au de acum o experiență îndelungată în locurile de detenție, încerca să împună viziunea negativă față de societate, și redau totalitatea mecanismelor infacționale, și deasemenea își expun propria viziune asupra binelui și răului, folosind totalitatea mijloacelor de a determina pe alții de a săvîrși din nou infracțiuni.

2) Neajunsurile în activitatea organelor de drept:

Procentajul scăzut de descoperire a infracțiunilor,

Slaba eficacitate a pedepsei aplicate față de recidiviști;

Încălcările multiple ale cerințelor legii despre cercetarea multilaterală, deplină și obiectivă a circumstanțelor săvârșirii infracțiunii;

Corupția și protecționismul, care în ultimii ani au atins cote de apogeu.

Statistica judiciară ne demonstrează convingător că numărul crimelor nedescoperite, săvârșite de recidiviști, crește an de an. Totodată, în anii precedenți în teoria și practica judiciară accentul era pus pe unica măsură de pedeapsă considerată a fi justă – închisoarea, fiind completamente ignorate alte măsuri și tipuri de pedepse nonprivative de libertate. Dar, în același timp, cercetările au demonstrat că închisoarea nu întotdeauna poate da efectele dorite. Mai bine de trei pătrimi din numărul de recidiviști au avut anterior pedepse privative de libertate.

3) Greutățile reintegrării sociale după o condamnare privativă de libertate:

Pierderea vechilor legături sociale pozitive;

Apariția legăturilor antisociale (cu recidiviștii din locurile de detenție);

Dificultățile adaptării sociale după o pedeapsă cu închisoarea;

Dereglările psihice provocate de detenția îndelungată;

Crearea stereotipurilor și idealurilor de comportament criminal ce are la bază tradițiile și obiceiurile lumii criminale.

4) Neajunsurile procesului de cercetare și reeducare a condamnaților din locurile de detenție:

Slaba organizare a muncii social-utile în instituțiile de corectare și reeducare organizarea nesatisfăcătoare a procesului instructiv-educativ și profesional al condamnaților;

Influența negativă a consumului de droguri și alcool în locurile de detenție, în pofida interdicțiilor severe, în locurile de detenție sunt destul de răspândite stupefiantele, băuturile alcoolice, banii, armele reci ș.a.

5) Liberarea prematură a condamnaților din locurile de detenție, adică a persoanelor care nu au meritat liberarea condiționată înainte de termen. Conform prevederilor legii, liberarea condiționată înainte de termen (art. 91 CP al RM „Liberarea condiționată de pedeapsă înainte de termen”) poate fi aplicată condamnaților care au reparat integral daunele cauzate, precum și dacă printr-o purtare exemplară și printr-o atitudine cinstită față de muncă au dovedit corectarea lor. însă, aceste prevederi ale legii adeseori rămân doar pe hârtie.
6) Slaba organizare a procesului de reabilitare în instituțiile de stat și obștești. Practic, la moment nu există nicio instituție sau organizație, de stat sau obștească, care s-ar preocupa de angajarea în muncă a foștilor condamnați, de asigurarea lor cu spațiu locativ, îmbrăcăminte, hrană, nemai vorbind de reabilitarea psihologică a condamnaților. în ultimii ani această problemă a devenit stringentă, dat fiind numărul mare de condamnați și criza social-economică adâncă care a lovit greu societatea. La fel discriminarea este considerată ca un factor criminogen important, fiind asociată cu prejudecata. O asemenea asociere este făcută deoarece sentimentele discriminatorii constituie obstacole culturale care au o importanță aparte în comportamentul infracțional.
7) Slaba organizare a supravegherii postexecutării a foștilor condamnați recidiviști. Această supraveghere ar trebui exercitată la un nivel înalt de structurile MAI de comun acord cu organele administrației publice locale, însă ultimele nu acordă atenția cuvenită acestei probleme.

Capitolul III MĂSURI DE PREVENIRE ȘI COMBATERE A CRIMINALITĂȚII RECIDIVISTE
3.1. Măsuri de prevenire și combatere a criminalității recidiviste
Prevenirea recidivei se realizează în trei direcții:
1) sporirea eficienței procedurii de stabilire și executare a pedepsei;
2) favorizarea procesului de resocializare a persoanelor ce și- au ispășit pedeapsa privativă de libertate;
3) organizarea controlului social corespunzător asupra persoanelor predispuse spre comiterea repetată a infracțiunilor.
Condiția principală a eficienței procedurii judiciare este dreptatea, care înseamnă, în primul lînd, egalitatea tuturor cetățenilor în fața legii; în al doilea rînd, corespondența și raționalitatea pedepsei. Din păcate, practica aplicării normelor juridico-penale oferă suficiente exemple cetățenilor cu antecedente penale a nu crede în această egalitate. Organele de urmărire penală și procurorii sînt în drept să elibereze de răspundere penală orice persoană care a comis vreo infracțiune, declarînd că în urma unui schimb de circumstanțe acțiunea și-a pierdut caracterul social-periculos sau persoana a încetat să fie soeial- periculoasă ori transmițînd materialele dosarul spre examinare într-o organizație socială sau în colectivul de muncă pentru soluționarea problemei privind punerea în libertate sub cauțiune, sau în organele competente pentru a trage la răspundere administrativă persoană vinovată. în acest mod se realizează o selecție a persoanelor care au comis infracțiuni; unii sînt trimiși în judecată, iar alții sînt eliberați de răspundere penală.
În statistică acest fapt e reflectat astfel. Date statistice. Astfel arată în practică inevitabil itatea pedepsei. Sînt multe aspecte neclare și în determinarea sancțiunilor pentru diverse tipuri de infracțiuni. în multe cazuri ele nu pot fi apreciate drept juste sau echitabile. Multe reproșuri sînt și în cazul sentințelor judiciare ilegale. Toate acestea influențează negativ asupra conștiinței juridice a condamnaților și favorizează criminalitatea recidivă. Iată de ce este esențială necesitatea reformării radicale a sistemului judiciar. La fel de actuală este reforma sistemului penitenciar. E important să fie create condiții pentru o întreținere civilizată a inculpaților în izolatorul de detenție. Or ei încă nu sînt declarați infractori. E indispensabilă de asemenea bună organizare a executării pedepsei privative de libertate. Fostele colonii de corecție prin muncă, iar azi instituțiile de executare a pedepsei și-au epuizat eficiența. Ele sînt mereu suprapopulate, prost echipate, condamnații stau în încăperi comune, cîte o sută și mai multe persoane. Aceasta creează condiții ideale pentru stratificare, crearea diverselor grupări conduse de autoritățile criminale. Plus la aceasta domină mizeria, violența, asigurarea material-vitală insuficientă a deținuților. E nevoie de o modernizare totală a sistemului penitenciar, organizînd în cadrul lui sistemul de producere și instruire profesională. Evident în acest caz e indispensabilă finanțarea statală corespunzătoare, antrenarea organizațiilor sociale, a fondurilor de binefacere, a bisericii și oamenilor de cultură și artă.
O altă direcție a activității de prevenire a infracțiunilor recidive este asistența socială a persoanelor eliberate din detenție la expirarea termenului, în aranjarea traiului și angajarea la muncă. Imediat după eliberarea din detenție cea mai acută este problema locuinței. Aproape o treime din persoanele ce au avut familie, copii, rămîn singuri. Dintre căsătoriile civile se desființează o jumătate. Foștii deținuții de regulă își pierd locurile de muncă și, totodată, mijlocul de existență si locul în cămin. Astfel ei trebuie s-o ia de la capăt, ceea ce deseori nu le reușește fără un ajutor din afară. Uneori acest ajutor vine de la prieteni – foșticopărtași în acțiunile criminale sau cunoscuți din penitenciar. Iar peste o anumită perioadă urmează o altă condamnare. Alții comit infracțiuni noi din disperare, pomenindu-se într-o situație dificilă de viață. Asistența socială oportună a acestor persoane nu e doar un gest de bunătate ci și o măsură profilactică importantă.
La nivel local se creează centre de reabilitare socială pentru condamnații eliberați care nu au loc de trai și de muncă. Pentru o anumită perioadă stabilită de autoritățile locale ei beneficiază de ajutor material și psihologic. De această problemă se ocupă nemijlocit o comisie specială de observare pe lingă organele autoadministrării publice locale, care activează pe baze sociale, precum și serviciile pentru minori.Angajarea în muncă a persoanelor ce au ispășit o pedeapsă neprivativă de libertate și profilaxia lor individuală este în competența organelor afacerilor interne, a inspectorilor de sector și inspectoratelor pentru minori. Criza economică și creșterea continuă a șomajului în republică pun în impas problema angajării în muncă a persoanelor eliberate din detenție. Nu mai puțin actuală pentru prevenirea infracțiunilor recidive este problema controlului social eficient asupra deținuților. De fapt persoanele ce și-au ispășit pedeapsa sau au fost eliberate de ea din diverse cauze, sînt cetățeni cu drepturi depline și drepturile lor sînt protejate de Constituția Republicii Moldova. Bănuiala neîntemeiată și evidențierea trecutului criminal contrazice normele etice de comportament interuman și împiedică procesul de resocializare a persoanei. Totodată nu putem face abstracție de probabilitatea sporită de comitere a infracțiunilor de către asemenea persoane. De aceea legislația în vigoare prevede anumite forme de control social prin constrîngere asupra persoanelor cu antecedente penale. Ei de asemenea sînt supuși controlului din partea organelor afacerilor interne, iar minorii – din partea inspectoratului pentru minori. Persoanele condamnate condiționat pot fi transmise spre reeducare organizațiilor sociale sau colectivelor de muncă, care trebuie să exercite controlul asupra lor.

Persoanele eliberate de pedeapsă condiționat sau înainte de termen urmează să fie supuși controlului din partea organizațiilor sociale sau a colectivelor de muncă. O supraveghere asemănătoare este operată și față de condamnații, în raport cu care judecata a decis amînarea executării pedepsei privative de libertate. În afară de formele de control polițienesc nominalizate, există și alte forme care nu prevăd limitarea în drepturi, a persoanelor supravegheate. E vorba, în particular, de evidența profilactică, care e realizată de subdiviziunile poliției penale juridice pentru problemele minorilor, și reflectă datele despre minorii eliberați din instituțiile private de libertate la expirarea termenului de detenție, sau despre minorii a căror pedeapsă a fost înlocuită cu măsuri de constrîngere cu caracter educativ. Subdiviziunile organelor juridice împuternicite cu efectuarea activității investigativ-
operative țin evidența anumitor persoane cu antecedente penale. Temporar acestea sînt contactate pentru discuții profilactice și, dacă e nevoie, se acordă ajutorul necesar.

Totuși, o importanță majoră în lupta cu criminalitatea recidivă și în condițiile actuale are realizarea eficientă a reformelor social- economice, obiectivul cărora constituie ridicarea nivelului de trai al cetățenilor, ameliorarea climatului moral-psihologic din țară, construirea statului de drept și a societății civile. Aceste măsuri țin de profilaxia social-generală și se referă la întreaga criminalitate.

a) măsuri generale de prevenire a criminalității recidiviștilor: sporirea nivelului dezvoltării economice în cadrul întregii societăți, perfecționarea sistemului educațional și ridicarea nivelului cultural al populației. Perfecționarea activității de aplicare a normelor de drept, a metodelor și mijloacelor de descoperire și cercetare a infracțiunilor, minimalizarea numărului persoanelor nepedepsite pentru săvîrșirea infracțiunilor. Reformarea sistemului execuțional – penal în direcția diferențierii executării pedepselor de către condamnați și umanizării condițiilor de întreținere în penitenciare. Perfecționarea continuă a legislației penale și practicii juridice, sporirea eficacității pedepselor penale. Ridicarea nivelului de pregătire a judecătorilor în ceea ce privește capacitatea de a studia personalitatea inculpatului, de a efectua prognozarea criminologică și pe aceste temeiuri de a pronunța sentințe legale și temeinice. Profilaxia bolilor psihice, a alcoolizării și narcotizării populației. Perfecționarea activității organelor administrației publice (centrale și locale) privind resocializarea persoanelor eliberate din penitenciare, asigurarea lor cu condiții necesare pentru un trai decent (locuință, serviciu), susținerea de către stat a inițiativei societății civile în această privință. Coordonarea eforturilor întreprinse de subdiviziunile sistemului execuțional – penal și organele administrației publice centrale și locale, precum și societății civile privind reabilitarea socială a condamnaților. Interacțiunea organelor de stat cu reprezentanții diverselor confesiuni în scopul educării religioase a condamnaților. Pregătirea specialiștilor calificați pentru instituțiile penitenciare, continuarea și amplificarea reformei sistemului penitenciar pentru eficientizarea măsurilor de reeducare și corectare aplicate. Extinderea posibilităților legii privind liberarea de pedeapsă penală a persoanelor care au săvîrșit infracțiuni în stare de recidivă etc.;
b) măsuri speciale de prevenire a criminalității recidiviștilor: desfășurarea unor procese publice privind condamnarea recidiviștilor cu asigurarea transparenței acestora în mijloacele de informare în masă. Plasarea în penitenciare a deținuților în funcție de nivelul degradării morale, supravegherea relațiilor dintre deținuți în scopul neadmiterii formării grupărilor cu orientare antisocială. Înlăturarea posibilităților confecționării armelor și mijloacelor ce pot facilita evadarea, introducerea băuturilor alcoolice și a stupefiantelor în penitenciar. Realizarea unor transferuri bine calculate a condamnaților întru prevenirea și lichidarea ierarhiilor sau situațiilor criminogene create de infractorii înrăiți în mediul deținuților. Întreprinderea acțiunilor menite să creeze la condamnați o imagine sau atitudine negativă față de obiceiurile și tradițiile mediului delincvent. Atragerea condamnaților la muncă, asigurarea adaptării sociale a persoanelor care au executat pedeapsa închisorii. Aplicărea măsurilor alternative pedepsei cu închisoarea și diversificării acestora, îndeosebi pentru infractorii primari și minori. Executarea diferențiată a pedepsei închisorii urmînd a fi exclusă complect aflarea concomitentă în același penitenciar a persoanelor condamnate pentru prima dată la pedeapsa cu închisoarea și a celor care execută acest tip de pedeapsă de două și mai multe ori etc.;
c) măsuri individuale de prevenire a criminalității recidiviștilor: aplicarea promptă și oportună a pedepsei pentru infracțiunile comise; aplicarea măsurilor alternative detenției, implementarea probațiunii. Discuțiile individuale și colective, acordarea ajutorului în angajarea la serviciu și crearea condițiilor de trai după eliberarea din penitenciar. Organizarea cursurilor speciale, trainingurilor psihologice, asistența socială și juridică, individualizarea măsurilor de corectare și reeducare pentru fiecare categorie de condamnați în parte etc. Programul dat vizează direcțiile principale de contracarare a criminalității recidiviștilor. În opinia noastră acest program trebuie să includă următoarele metode și mijloace de contracarare: – măsuri sociale generale de ordin economic (ridicarea nivelului de trai, asigurarea unui trai decent întregii populații, crearea unor noi locuri de muncă, inclusiv și pentru persoanele eliberate din penitenciare etc.), ideologic (excluderea posibilităților difuzării prin intermediul mijloacelor de informare în masă a programelor ce propagă violența și modul de viață criminal) și educativ (elaborarea unor programe de familiarizare a tinerilor cu adevăratele valori ale societății, atragerea tinerilor în secțiile sportive, activitățile culturale, asigurarea posibilității frecventării instituțiilor de învățămînt de diferit nivel, în deosebi pentru copiii din păturile social-vulnerabile); – măsuri de ordin legislativ, juridic, care determină principalele direcții, îmbină metoda de convingere cu cea de constrîngere; conformarea continuă a prevederilor legislative actuale principiilor fundamentale ale dreptului și exigențelor actelor normative internaționale; stabilirea prin intermediul activității organelor de stat, a organizațiilor obștești, a organelor justiției penale a cauzelor și condițiilor comiterii unor infracțiuni concrete și înlăturarea acestora; activitatea permanentă a organelor justiției penale privind descoperirea infracțiunilor; întreprinderea măsurilor operative de investigație potrivit situației concrete create; sporirea calității cercetării și examinării cauzelor penale; – măsuri de perfecționare permanentă a sistemului de executare a pedepsei, elaborarea și implementarea în practică a noilor mijloace de corijare și reeducare a condamnaților; implicarea activă în acest proces a specialiștilor calificați, în special în domeniul psihologiei și pedagogiei; crearea pentru condamnați a posibilităților de a munci și stimularea tendințelor în acest sens; susținerea aspirațiilor condamnaților spre religie și organizarea condițiilor de profesare a anumitei confesiuni; asigurarea activității unor sectoare separate de adaptare a condamnaților termenul pedepsei cărora se apropie de sfîrșit; – măsuri de susținere postcondamnatorie, contribuirea la plasarea în cîmpul muncii a persoanelor eliberate din penitenciare; aranjarea condițiilor de viață prin asigurarea posibilității de plasare în aziluri special create, pentru persoanele care nu dispun de loc permanent de trai, sau în cazul prezenței cererii motivate din partea persoanelor eliberate din penitenciare; crearea unor centre speciale de adaptare socială; supravegherea persoanelor care s-au eliberat din penitenciare și în privința cărora există prognoza posibilității săvîrșirii noilor infracțiuni;

Concluzii

Din cele expuse în secțiunile precedente se poate concluziona că, spre deosebire de infractorii alienați, infractorii normali psihic prezintă, ca trăsătura esențială, o orientare antisocială, denumită de unii autori drept "o maladie a socializării". Conduita infracțională a infractorilor normali psihic își are sursa după unii autori într-o mentalitate disocială, în tendința, de intensitate variabilă, de a nu înțelege sau de a nu admite regulile sociale valabile.Orientarea antisocială a personalității infracționale nu se formează la întâmplare ci este rezultatul acțiunii și autoacțiunii a numeroși faetori destabilizatori.

Din cercetările criminologice rezultă ca procesul formării și menținerii personalității infracționale bazat pe diferite mecanisme de alienare, frustrare sau învățare, poate fi favorizat de un mare număr de factori, care acționează separat sau concomitent, mai semnificativi fiind următorii:

predispoziția spre comportamentul infracțional se dezvoltă pe fondul predispoziției biologice sau mentale, fie de natură genetică, endocrină ori patologica, fie de natură psihică, cum ar fi o stare de accentuată agresivitat stăpânire a reacțiilor impulsive, egocentrism excesiv, insensibilitate morală, reacție negativă la valorile comportamentului general acceptat ș a.;

dificultăți accentuate de integrare din cauza unor deficiențe fizice sau constituționale;

intervenția unor influențe negative din mediul ambiant, cu acțiune intensă și trenantă, izolată sau conjugată;

absența (sau insuficiența) unor factori de control social în situațiile crinunogene (când un delincvent motivat întâlnește o victimă vulnerabilă);

absența sau insuficiența unor factori de influențare pozitivă la nivel familial, școlar, profesional, stradal și social care că contrabalanseze și să neutralizeze acțiunea unor factori negativi de micromediu cu efect destabilizator asupra personalității și a integrării sociale a infractorului;

absența unor căi și mijloace de satisfacere onestă a aspirațiilor legitime și, în general, pentru adoptarea valorilor pozitive de comportament;

eșecul familial, școlar, profesional și afectiv;

stările de gravă criză morală și condițiile precare de existență socială;

stările de gravă dezordine și anomalie socială;

stigmatizarea sau contrareactia socială excesivă;

insuficiența mijloacelor și căilor de reabilitare și reinserție socială post- penală (după executarea pedepsei).

Există și alți factori cu acțiune în mecanismul formării și „menținerii personalității infracționale, expunerea celor de mai sus fiind doar enunțiativă.
Un lucru este cert: mentalitatea antisocială nu se realizează simplu, imediat, automat și liniar. Sustragerea individului de la influențele factorilor pozitivi normali are loc prin acțiunea factorilor destabilizatori pe fondul unui context existențial strict individual, personal, în care intervine rolul fenomenelor de alienare, frustrare, inadaptare și învățare, cu tendința spre revanșă sau deviere de tip antisocial.
Analizînd și generalizînd materia expusă în teză, putem formula următoarele concluzii conceptul criminologic propriu de recidivă infracțională, care cuprinde toate cazurile de săvîrșire a noilor infracțiuni de către persoanele:
1) cu antecedente penale;
2) condamnate anterior pentru infracțiunea comisă dar cu antecedentele stinse sau în cazul persoanei reabilitate;
3) liberate de răspunderea și pedeapsa penală;
4) care au comis anterior infracțiuni, dar nu au fost trase la răspundere penală. Recidiva criminologică cuprinde recidiva juridico-penală, concursul de infracțiuni, repetarea infracțiunilor;
A fost dezvoltată în continuare noțiunea de criminalitate a recidiviștilor, prin care subînțelegem un fenomen bio-psiho-social, cu caracter relativ de masă, stabil, istorico-evolutiv și juridico-penal, care se exprimă prin totalitatea infracțiunilor săvîrșite pe un anumit teritoriu, într-o perioadă determinată de timp de către persoanele care anterior au mai comis infracțiuni. La stabilirea stării de recidivă se poate ține seama de hotărîrile de condamnare privitoare la infracțiunile săvîrșite în timpul minorității în cazul transferării minorilor, după atingerea majoratului, din penitenciarul pentru minori în cel pentru adulți;
Această situație denotă gradul prejudiciabil sporit al infracțiunilor comise, precum și stabilitatea activității criminale a recidiviștilor. Sporirea în special, în această perioadă, a persoanelor condamnate pentru a doua oară, confirmă că lotul recidiviștilor își completează masiv rîndurile din contul persoanelor care au săvîrșit anterior pentru prima oară infracțiuni. Putem presupune că există deficiențe serioase în domeniul eficacității pedepselor aplicate și al resocializării condamnaților.
Fiind analizate cauzele și condițiile criminalității recidiviștilor în Republica Moldova, propunem clasificarea acestora în baza criteriului perioada de influență a determinantelor asupra persoanelor care săvîrșesc infracțiuni:
– Primul bloc îl formează factorii primari, care condiționează săvîrșirea primei infracțiuni, din această cauză ele sunt unice atît pentru infractorii primari, cît și pentru recidiviști. Acestea sunt determinantele generale ale criminalității atît de ordin economic, social, politic, demografic, ideologic, cît și particularitățile micromediului în care s-a format infractorul (familia, școala, grupurile de cunoscuți, prieteni). În raport cu factorii macromediului, prioritate, la determinarea criminalității recidiviștilor, acordăm factorilor micromediului;
– Al doilea bloc de factori este specific criminalității recidiviștilor și este divizat în două grupuri de cauze și condiții: a) factori ce influențează asupra procesului nefavorabil al adaptării postpenitenciare; b) factori legați de diverse neajunsuri în activitatea organelor de ocrotire a normelor de drept și a instanțelor de judecată, ce diminuează sau anihilează rezultatele influenței sistemului de ocrotire a dreptului asupra persoanelor ce au săvîrșit infracțiuni. În cel de-al doilea bloc, în opinia noastră, sunt mai importante următoarele determinante speciale ale criminalității recidiviștilor: 1. eficiența scăzută a sistemului controlului social din țară; 2. funcționarea neeficientă a sistemului organelor de ocrotire a normelor de drept și a organelor de justiție; 3. imperfecțiunea unor instituții din legislația penală și procesual-penală națională; 4. neajunsurile sistemului execuțional-penal ce condiționează includerea condamnatului în mediul criminal, obținerea experienței criminale și inițierea proceselor de degradare socială a lui; 5. criminalizarea suplimentară a condamnaților în penitenciare; 6. eficacitatea scăzută a funcționării mecanismelor de socializare secundară a persoanelor ce au ispășit pedeapsa, în rezultatul cărui fapt, condamnatul nu se poate angaja într-un serviciu, nu-și găsește loc de trai și, drept consecință, pentru a-și asigura o viață normală, săvîrșește noi infracțiuni; 7. autodeterminarea criminală – adică integrarea omului în mediul criminal, care îl determină la activitatea criminală, împiedicînd revenirea la modul de viață cinstit; 8. alcoolizarea și narcotizarea populației țării; 9. neajunsurile în lucrul organelor statale și societatea civilă privind profilaxia recidivei, înfăptuite în afara limitelor procesului penal pînă la săvîrșirea infracțiunii.
Trăsăturile emotiv-volitive ale recidiviștilor se caracterizează prin iritare de diferit grad, agresivitate, cruzime, irascibilitate, reacții emoționale primitive și inadecvate, caracter autoritar, indiferență față de trăirile altora, răzbunare și susceptibilitate, supraapreciere. Pentru recidiviști sunt tipice astfel de deficiențe psihice cum sunt: excitarea emoțioală sporită, autocontrolul redus și dependența situațională. Pentru o parte mai mică de recidiviști este caracteristică pasivitatea și lipsa de voință, incapacitatea sau lipsa dorinței de a întrerupe relațiile negative. Motivația recidiviștilor este determinată de raportul neadecvat dintre necesități și modalitățile de satisfacere a acestora. Conștiința de drept a recidiviștilor este destul de deformată, pentru ei fiind caracteristică lipsa regretului față de fapta infracțională comisă, nerecunoașterea vinovăției pentru fapta săvîrșită.
Personalitatea recidivistului se caracterizează prin schimbarea orientărilor criminale în noile condiții economice, sociale și politice, caracteristici ale recidiviștilor cum sunt: 1) particularitățile moral-psihologice; 2) gradul inadaptării sociale; 3) stabilitatea activității infracționale; 4) pericolul social al personalității; 5) motivația și comportamentul infracțional; 6) profesionalismul criminal; 7) tipul și gradul prejudiciabil al infracțiunilor comise; 8) tipul recidivei (specială sau generală); 9) durata perioadei între condamnarea pentru infracțiunea săvîrșită anterior și comiterea noii infracțiuni.
În baza studiului criminologic realizat, analizei și sintezei structurei criminalității recidiviștilor, au fost elaborate: a) măsuri generale de prevenire a criminalității recidiviștilor: sporirea nivelului dezvoltării economice în cadrul întregii societăți; perfecționarea sistemului educațional și ridicarea nivelului cultural al populației; perfecționarea activității de aplicare a normelor de drept, a metodelor și mijloacelor de descoperire și cercetare a infracțiunilor, minimalizarea numărului persoanelor nepedepsite pentru săvîrșirea infracțiunilor; reformarea sistemului execuțional – penal în direcția diferențierii executării pedepselor de către condamnați și umanizării condițiilor de întreținere în penitenciare; perfecționarea continuă a legislației penale și practicii juridice, sporirea eficacității pedepselor penale; ridicarea nivelului de pregătire a judecătorilor în ceea ce privește capacitatea de a studia personalitatea inculpatului, de a efectua prognozarea criminologică și pe aceste temeiuri de a pronunța sentințe legale și temeinice; profilaxia bolilor psihice, a alcoolizării și narcotizării populației; perfecționarea activității organelor administrației publice. b) măsuri speciale de prevenire a criminalității recidiviștilor: desfășurarea unor procese publice privind condamnarea recidiviștilor cu asigurarea transparenței acestora în mijloacele de informare în masă; plasarea în penitenciare a deținuților în funcție de nivelul degradării morale; supravegherea relațiilor dintre deținuți în scopul neadmiterii formării grupărilor cu orientare antisocială; înlăturarea posibilităților confecționării armelor și mijloacelor ce pot facilita evadarea, introducerea băuturilor alcoolice și a stupefiantelor în penitenciar; realizarea unor transferuri bine calculate a condamnaților întru prevenirea și lichidarea ierarhiilor sau situațiilor criminogene create de infractorii înrăiți în mediul deținuților; întreprinderea acțiunilor menite să creeze la condamnați o imagine sau atitudine negativă față de obiceiurile și tradițiile mediului delincvent; atragerea condamnaților la muncă; c) măsuri individuale de prevenire a criminalității recidiviștilor: aplicarea promptă și oportună a pedepsei pentru infracțiunile comise; aplicarea măsurilor alternative detenției, implementarea probațiunii; discuțiile individuale și colective; acordarea ajutorului în angajarea la serviciu și crearea condițiilor de trai după eliberarea din penitenciar; organizarea cursurilor speciale, trainingurilor psihologice, asistența socială și juridică; individualizarea măsurilor de corectare și reeducare pentru fiecare categorie de condamnați în parte etc