Personalitatea Infractorului Profesionist

Drept

Personalitatea Infractorului Profesionist

Byadmin ianuarie 1, 2024

„Personalitatea infractorului profesionist”

Cuprins

Introducere

Capitolul I: Principalele caracteristici ale criminalității

Conceptul de criminalitate

Cauzalitatea criminalității

Tipuri de infractori

Conceptul și caracteristicele criminologice ale criminalității profesionale

Capitolul II:

2.1. Noțiunea și conceputul de personalitate a infractorului

2.2. Factorii care contribuie la formarea personalității infractorului

2.3. Coordonatele biopsiho-sociale ale personalității

Capitolul III. Considerații teoretico-metodologice cu privire la delimitarea personalității infractorului profesionist

3.1. Noțiunea infractorului profesionist

3.2. Caracteristicile infractorului profesionist

3.2.1. Criteriul profesionalismului sau neprofesionalismului infractorului

3.3. Măsuri de prevenire a criminalității profesionale

Încheiere

Biblografie

Introducere

Iluzia că poate exista o societate fără infracționalitate s-a risipit demult. Una din marile probleme cu care se confruntă omenirea, la începutul acestui secol, reprezintă creșterea infracționalității. Este vorba, pe de o parte, de creșterea numărului celor care comit fapte antisociale si, pe de altă parte, de apariția unor noi forme ale infracționalității.

Cercetările criminologice privind personalitatea infractorului, în ultimele decenii s-au multiplicat în mare măsură. Întrucît pînă în ziua de azi, nu s-a dovedit existența unor trăsături de ordin bio-antropologic care să diferențieze infractorul de noninfractor, persoana care încalcă legea penală este considerată ca un eșec al procesului de socializare.

Însă, criminologii nu încetează să studieze coordonatele biologice, psihologice, sociale, economice etc., care au legătură cu săvîrșirea actului infracțional.

Criminalitatea nu este numai un fenomen social, ea este în primul rînd un fenomen individual ce cuprinde faptele indivizilor care cu vinovăție săvîrșesc acțiuni ori inacțiuni, care prezintă pericol social, fapte interzise de legea penală.

Criminalitatea profesională există mai mult de un secol. Ea este legată de activitatea umană, transmiterea experienței din generații în generații de criminali, aprobarea subculturii specifice, o tendință naturală a transmițătorilor de a supraviețui în condiții sociale specifice.

Problema criminalității profesionale este o problemă puțin explorată. În aspect social profesia presupune o activitate utilă și autorizată oficial. Prin urmare, noțiunea de criminalitatea profesională este percepută din exterior foarte dificil. Cu toate acestea, este clar că nimeni nu a avut vreodată în vedere criminalul profesionist în sens social.

Criminalitatea profesională constituie tipul criminalității ce se manifestă printr-o activitate criminală permanentă a participanților, ce constituie principala sursă a veniturilor lor și necesită o specializare a cunoștințelor, deprinderilor și priceperilor, precum și apartenența criminalilor, care posedă o anumită specializare, la o subcultură și la un mediu criminal relativ închis și ierarhizat.

De-a lungul istoriei criminologiei, Lombrozo și alți autori, au susținut ideea cu privire la criminali, potrivit căreia, criminalii constituie o categorie aparte de oameni, care se deosebesc prin natura lor de necriminali.

Cercetarea personalității infractorului este o activitate complexă și complicată, în profilul psihologic al oricărui individ uman, implicat în infracțiune, se împletesc atît calități pozitive, cît și calități care îi caracterizează apartenența la un anumit grup social, cel al infractorilor. Calitățile psihice ale oricărui om nu pot să-1 sortească fatal la realizarea rolului social de infractor. Dar există anumite particularități psihice, precum și factori sociali, care îi determină profilul psihologic și orientarea comportamentală.

Pentru a înțelege cauzele săvîrșirii crimei este important de a analiza particularitățile individuale ale infractorului, personalitatea acestuia. De asemenea, importanța personalității infractorului constă în aceea că studiind personalitatea criminalului avem o închipuire mai profundă, mai clară a aspectelor generale ale acestuia, cum sunt de exemplu, aspectele fizice, aspectele psihologice și cele sociologice.

Importanța personalității infractorului este studiată sau cel puțin luată în considerare de o serie întreagă de discipline nejuridice (de exemplu sociologia, psihologia și psihiatria) sau juridice (de exemplu, dreptul penal, dreptul penitenciar). Nici una dintre acestea nu își propune însă, studierea complexă, din toate punctele de vedere a personalității infractorului. Nici una din disciplinele amintite nu studiază toate aspectele personalității la un loc și, mai ales, nu studiază totalitatea trăsăturilor de natură socială ale individului, formarea acestora și implicațiile pe care ele le au în geneza și evoluția comportamentului infracțional individual, al criminalității în general.

Importanța deosebită pe care o are, pentru criminologie studierea personalității infractorului abordarea și studierea acestuia din toate unghiurile de vedere posibile, constituie una din particularitățile de bază ale acestei discipline.

Importanța personalității infractorului constă în aceea că studiind personalitatea criminalului ne facem o închipuire mai profundă, mai clară în cunoașterea aspectelor generale ale acestuia, cum sunt de exemplu, aspectele fizice (anatomice și fiziologice), aspectele psihologice și cele sociologice. Prin descrierea și specificarea mai pronunțată a acestor aspecte se delimitează infractorii ca o categorie socială distinctă și totodată se pot face comparații și delimitări față de necriminali. Dar după cunoașterea aspectelor generale, se pot face pași mai departe în cunoașterea aprofundată a diferitor aspecte speciale, cum sunt tipurile de criminali, factorii care influențează nemijlocit și determină pe infractor la comiterea de crime (factori psihologici, factori sociali etc.)

Personalitatea infractorului este caracterizată de o anumită motivație, aptitudini, pregătire și orientare comportamentală – infracțională, dirijîndu-se de modele comportamentale cu caracter antisocial.

În lucrarea dată, se va vorbi în special despre personalitatea infractorului profesionist. În teoria și practica dreptului penal se vorbește adesea despre criminalul de profesie, desemnat astfel prin aceea că face din infracțiune un mijloc de existență, îndeletnicire (de exemplu, escrocul profesional, hoțul de buzunare, prostituate etc). Problema a fost preluată de criminologie, iar astăzi, în cadrul tipurilor de criminali, s-a cuprins și criminalul profesional. În societatea zilelor noastre, existența crimei organizate, ca și criminalitatea legată de droguri cuprind mulți criminali-profesionali.

Criminalul profesional este persoana refractară muncii într-un cadru legal, care săvîrșește infracțiuni în mod sistematic în scopul cîștigării resurselor de trai. Seeling numește acest tip de criminal, criminal refractar muncii. Refuzul muncii cinstite și legale apare ca o trăsătură esențială a acestui tip de criminal. Criminalii profesionali sunt de două feluri: criminalul profesional pasiv sau parazit social și criminalul profesional activ, dinamic și organizat. Criminalul profesional pasiv este persoana care nu muncește și nu-și cîștigă existența din muncă, ci din săvîrșirea de infracțiuni, prin practicarea unor activități parazitare, precum cerșetoria, vagabondajul, prostituția, jocuri de noroc etc.

Actualitatea temei se datorează faptului că problemele de criminalitate profesională sunt studiate atît de oamenii de știință (criminaliști), cît și de reprezentanții legii, în ciuda schimbărilor semnificative în politica penală a statului nostru. Crima profesională este o problemă serioasă atît pentru societate în ansamblu cît și pentru sistemul penitenciar. Aceasta este una dintre cele mai periculoase tipuri de criminalitate strîns legate de recidivă și se manifestă în toate formele crimelor existente.

Scopul lucrării date este dezvăluirea caracteristicilor crimei și în special a celor profesionale, precum și a tipurilor personalității infractorului. În lucrarea dată, se va pune accentul, în mare parte, pe caracteristicile personalității infractorului profesionist deoarece problema criminalității profesionale poate fi atribuită categoriei studiilor neexplorate îndeajuns.

Pentru atingerea scopului propus este necesar de a specifica următoarele obiective principale:

dezvăluirea conceptului – criminalitatea profesională;

caracterizarea crimei profesionale;

caracterizarea infractorului profesionist;

analiza diferenței dintre crima profesională de alte tipuri de infracțiuni.

Volumul și structura lucrării: În primul capitol s-a pus accentul pe dezvăluirea conceptului de criminalitate, în general, cauzele și precum și tipuri de infractori existenți.

În capitolul doi am urmărit definirea noțiunii de personalitate a infractorului, factorii care contribuie la formarea personalității infractorului precum și coordonatele biopsiho-sociale ale personalității infractorului.

În capitolul 3 s-a pus accentul pe definirea noțiunii de infractor profesionist, precum și caracteristicile acestuia.

Capitolul I: Principalele caracteristici ale criminalității

Conceptul de criminalitate

Criminologia este o disciplină fondată în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, în Italia, de către un medic; ulterior, profesori de drept și magistrați, s-au preocupat în mod special de analizele sociologice, psihologico-morfologice ale criminalității în consonanță cu descoperirile juridice.

Criminologul francez J.Pinatel concepe obiectul de studiu al criminologiei pe trei planuri:

– cel al crimei – care se ocupă de studiul actului criminal;

– cel al criminalului – care studiază caracteristicile infractorilor și factorii care au influențat formarea și evoluția personalității acestora;

– cel al criminalității – care studiază ansamblul de acte criminale care se produc într-un anumit teritoriu, într-o anumită perioadă de timp.

Crima este un fenomen socio-juridic complex. Există multe definiții ale acestuia, "crimă – fenomen negativ care apare într-o societate", "crimă – un produs al civilizației", "crimă – o modalitate de a obține beneficii sociale și de putere", "crimă – un indicator de patologie socială" ș.a. Putem spune că, cu toate diferențele acestor definiții, fiecare dintre ele, în grade diferite, este adevărat. Aceasta este diversitatea criminalității, care este o reflectare contradictorie a relațiilor sociale.

Dacă să ne abatem de la detalii și să se ne concentrăm, asupra esențialului, crima poate fi definită ca un set de infracțiuni comise în țară (regiune) pentru o anumită perioadă de timp, și este caracterizată prin indicatori cantitativi și calitativi corespunzători.

Crima – un fenomen social. Acest lucru înseamnă că crima nu se datorează unor factori biologici de om, deși aceștia din urmă pot exercita o anumită influență criminogenă asupra anumitor forme de comportament criminal, dar se datorează naturii și relațiilor sociale. Socială nu e numai crima, dar, de asemenea, rădăcinile sale, originile și consecințele. Modificările crimei sunt direct proporționale de starea societății, proceselor care au loc în ea. Fenomenul crimei – este un indicator obiectiv al stării lucrurilor în societate și, mai presus de toate, al crizelor, adversității, disparităților, situațiilor problematice și de conflict în diverse sfere ale vieții sociale.

Crime este, din punct de vedere istoric, schimbătoare. Starea crimei este diferită în diferite formațiuni socio-economice. Nivelul și structura acesteia se schimbă atît în anumite stadii de dezvoltare a unei anumite formațiuni, în funcție de conținutul și tendințele, cauzele și condițiile criminalității, precum și se schimbă în funcție de definirea actelor de către stat declarate criminale. Variabilitatea criminalității se observă clar în istoria dreptului penal.

Cle, originile și consecințele. Modificările crimei sunt direct proporționale de starea societății, proceselor care au loc în ea. Fenomenul crimei – este un indicator obiectiv al stării lucrurilor în societate și, mai presus de toate, al crizelor, adversității, disparităților, situațiilor problematice și de conflict în diverse sfere ale vieții sociale.

Crime este, din punct de vedere istoric, schimbătoare. Starea crimei este diferită în diferite formațiuni socio-economice. Nivelul și structura acesteia se schimbă atît în anumite stadii de dezvoltare a unei anumite formațiuni, în funcție de conținutul și tendințele, cauzele și condițiile criminalității, precum și se schimbă în funcție de definirea actelor de către stat declarate criminale. Variabilitatea criminalității se observă clar în istoria dreptului penal.

Crima – fenomen de drept penal. Conceptul de infracțiune este dat de drept penal. Crima este nu numai un acte social periculos, dar și penal, care este interzis de legea penală sub amenințarea pedepsei. A ține cont de caracteristicile juridice ale criminalității în evaluarea nivelului, structurii, și dinamicii este foarte important: modificările în legislație în vederea incriminării sau dezincriminării unor acte afectează toți indicatorii acestuia.

Crima este un fenomen negativ. Aceasta afectează atît societatea cît și individul în parte. Daune anuale ale crimei(fizice, materiale, morale) are o mare valoare și ne indică despre caracterul negativ al infracțiunii. Prețul criminalității include și imense costuri pentru societate, pentru combaterea, pedepsirea celor responsabili și întreținerea deținuților în penitenciare.

Crima este un fenomen de masă, este un set complet de crime comise în țară (sau regiune) pentru o anumită perioadă de timp.

Cauzalitatea criminalității

Cunoașterea cauzelor criminalității este problema centrală a Criminologiei. Este de multe secole cercetate de către oamenii de știință și scriitori, filozofi și juriști și de oamenii de rînd. Toți cei implicați în această problemă, încercă să primească răspunsuri la întrebările care ar putea clarifica esența problemei: de ce crimele sunt comise? Care este rolul individului și a mediului social? Are crima caracter genetic? Dacă acest caracter nu este moștenit, ce factori sociale conduce persoana de a comite o crimă? Putem preveni criminalitatea? Există criminali incorigibili? Toate aceste întrebări cu răspunsuri vagi au fost întotdeauna și continuă să fie în domeniul criminologie.

Fiecare individ are o personalitate proprie, care se exprimă prin specificul bio-psiho-social. Nu există șabloane în care să fie încadrați indivizii, în așa fel încît să se stabilească imediat cine este infractor sau predispus la comiterea de infracțiuni și cine este un om obișnuit. Totuși, există un set de factori care pot contribui la formarea personalității infractorului.

În criminologie, deosebim următoarele tipuri de cauze:

a) Cauze generale, care se referă la cauzele mai multor feluri de crime;

Cauzele legate de persoana criminalului;

Cauzele referitoare la mediu.

b) Cauzele obiective care ar fi legate de aspecte materiale, cum ar fi:

Sărăcia;

Lipsuri materiale;

c) Cauzele subiective, care se referă la aspectele psihice ale infractorului:

Temperamentul;

Caracterul;

d) Cauzele pricipale care au un rol determinant în comiterea actului infracțional;

e) Cauzele declanșatoare care provoacă trecerea la act:

ceartă sau conflict;

f) Cauzele ereditare care aparțin elementelor dobîndite prin naștere:

Debilitatea mintală;

Alte boli de natură psihică.

Tipuri de infractori

Infractorul apare ca un individ cu o insuficientă maturizare socială, cu deficiențe de integrare socială, care intră în conflict cu cerințele sistemului valorico-normativ și cultural al societății în care trăiește.

Infractorii reprezintă o categorie socială aparte, cu caracteristici comportamentale diferite. Fiecare infractor este o personalitate individuală, care se caracterizează printr-o seamă de trăsături fiziologice, psihologice și atitudini sociale care nu se regăsesc întocmai la toți infractorii. Din această cauză propunerea unei tipologii a infractorilor este dificilă.

Cei care au studiat problemele criminalității s-au preocupat în mod deosebit de elaborarea unor tipologii, ajungîndu-se ca de numele fiecărui criminolog remarcabil să se lege o clasificare proprie. Aceste clasificări sunt instrumente de lucru, mijloace care ajută la o anumită direcționare a activității; de prevenire și combaterea comportamentelor criminale, precum și la individualizarea proceselor de reeducare și reintegrare socială.

Sub aspect normativ-juridic ar putea fi amintite mai multe clasificări influențate de:

a) gradul de conștientizare și control al comportamentului criminal:

– infractori normali;

– infractori anormali;

b) vîrsta infractorului:

– infractori minori;

– infractori majori;

c) repetabilitatea actelor criminale:

– infractori primari sau nerecidiviști;

– infractori recidiviști.

Levis Yablonski, folosind drept criteriu modul în care personalitatea infractorului afectează comportamentul lui criminal, diferențiază patru categorii de criminali:

1. criminali socializați;

2. criminali nevrotici;

3. criminali psihotici;

4. criminali sociopați.

Criminalii socializați sunt cei care prezintă tulburări emoționale mai mari decît orice persoană care nu a comis infracțiuni; ei devin criminali datorită impactului contextului social în cadrul căreia învață reguli și valori deviante. Acești criminali se îndreaptă cu predilecție spre violarea proprietății.

Criminalii nevrotici comit, în general, acte infracționale datorită convulsiilor nevrotice; spre deosebire de psihotic, nevroticul nu vede lumea în mod distorsionat, el fiind conștient că există ceva rău în comportamentul și gîndirea sa. Principalul simptom al nevrozei este anxietatea exprimată direct sau indirect, prin manifestări ca: orbirea, surzenia, istovirea, frica inexplicabilă față de unele obiecte sau situații, în forma unor activități compulsive, precum comiterea unor infracțiuni de tipul cleptomaniei, piromaniei, furtul din magazine, prin urmare, criminalii neurotici devin criminali datorită distorsiunilor ce există la nivelul personalității acestora, precum și perceperii, deformate a lumii din jurul lor.

Criminalii psihotici sunt indivizi cu serioase probleme de personalitate care au o percepție complet distorsionată asupra realității sociale și lumii din jurul lor. Spre deosebire de criminalii socializați, psihoticii nu-și planifică crimele, dar, datorită percepției greșite asupra realității, gîndurilor lor iluzorii și înșelătoare, sunt determinați să comită crime. Înclinația acestora spre acte de violență, inclusiv omorul, îi determină să comită cele mai bizare și lipsite de sens acte antisociale.

Criminalii sociopați sunt caracterizați ca avînd o personalitate egocentrică. Ei au o compasiune limitată față de alții sau nu au deloc și de aceea pot victimiza pe alții fără să simtă, un minim de sentiment de anxietate sau de vinovăție.

Inspirîndu-se din analiza psihiatrică clasică, V. Dragomirescu consideră că personalitatea poate fi încadrată în una din următoarele cinci categorii:

– personalitatea matură sau imatură;

– personalitatea nevrotică;

– personalitatea psihopatică sau dizarmonică;

– personalitatea psihotică;

– personalitatea demențială.

Jean Pinatel încearcă o clasificare a infractorilor din punct de vedere fenomenologic în homotropi și politropi.

Homotropii sunt infractorii care comit aceleași infracțiuni și folosesc același mod de operare. Aici se încadrează recidiviștii profesioniști, pentru care infracțiunea a devenit o profesie, iar riscul de a fi prins este considerat un risc profesional.

Politropii sunt infractori care comit diferite infracțiuni în modalități diferite. Una dintre tipologii distinge următoarele categorii de infractori:

infractorul agresiv

infractorul achizitiv

infractorul caracterial

infractorul sexual

infractorul ocazional

infractorul profesional

infractorul recidivist

infractorul ideologic

infractorul debil mintal

infractorul alienat

Infractorul agresiv

Un tip de criminal despre care în criminologie s-a scris și se scrie mult este criminalul agresiv, autor de crime violente, brutale și cu consecințe individuale și sociale multiple (de exemplu, omoruri simple ori calificate, lovituri cauzatoare de moarte, vătămări corporale simple sau grave etc.), aparțin acestei categorii și faptele de distrugeri de bunuri, cauzatoare de pagube materiale și morale grave (incendieri, inundări intenționate etc), se consideră acte de violență și agresiunile și actele cu caracter moral care, lovind în demnitatea omului, lovesc în moralul și conștiința profundă a omului (de exemplu, unele calomnii grave, unele violențe morale continue, care împing victima spre sinucidere).

Agresivitatea fizică se manifestă și prin folosirea unor obiecte, cum ar fi cuțit, topor, arma, baston etc., iar agresivitatea verbală prin insultă, calomnie, amenințare, plîngerea la autorități etc.

Agresivitatea, ca trăsătură specifică acestui tip de infractor, de cele mai multe ori este asociată cu abuzul de alcool, ceea ce determină o creștere a tensiunii emoționale și o scădere a capacității de autocontrol, favorizînd trecerea la actul infracțional agresiv.

Infractorul achizitiv se caracterizează prin tendința de achiziționare, de luare, și însușire de bunuri și valori în scop personal, în scop de cîștig, în scop de întreținere, de îmbogățire etc.

Tendința de a aduna bunuri (alimente, de a avea adăpost etc.) este o tendință a tuturor oamenilor, cinstiți și necinstiți, criminali și necriminali, cu mențiunea că la oamenii cinstiți, necriminali, această tendință are anumite limite, pe cînd la criminali ea nu respectă asemenea limite, aceștia operînd cu metode neadmise de conștiința socială, juridică și de lege.

Aici este vorba de criminalii care comit diferite furturi (furt simplu, furt calificat), tîlhărie (simplă ori calificată), abuzul de încredere (însușirea, dispunerea ori refuzul de a restitui un bun mobil al altuia), înșelăciunea (inducerea în eroare în scopul obținerii unui folos material), tulburarea de posesie a unui imobil (ocuparea, desființarea ori strămutarea semnelor de hotar) aflat în posesia altuia, delapidarea (însușirea, folosirea ori traficarea) de către un funcționar ori salariat de bani, valori sau alte bunuri. În categoria dată se includ și infracțiunile de fals (falsificarea de monede, titluri de credit, cecuri ori alte valori asemănătoare etc., falsificarea de timbre, mărci, valori străine), deținerea de instrumente în vederea falsificării de valori. infracțiunile de fals material în înscrisuri oficiale, falsul intelectual, falsificarea de înscrisuri sub semnătură privată, anumite activități economice (speculă, înșelăciune la măsurătoare, înșelăciune la calitatea mărfurilor). În sfîrșit, aparțin aici unele infracțiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, precum sunt: luarea de mită (fapta funcționarului care pretinde, primește bani ori altfel de foloase) în scopul de a îndeplini ori a nu îndeplini un act de serviciu, darea de mită (promisiune, oferirea sau darea de bani, foloase), în modurile și scopurile de mai sus.

Autorii acestor crime (infracțiuni) au primit denumiri după numele crimei săvîrșite, anume: hoți (pentru furt), tîlhar (pentru tîlhărie), șarlatan (pentru înșelăciune), delapidator (delapidare), falsificator (pentru fals), mituitor, traficant de influență, speculant etc.

Infractorul caracterial se caracterizează prin: orgoliu, vanitate, ambiție, individualism, încredere excesivă în sine, suspiciune, instabilitate comportamentală, inadaptare socială, desconsiderarea celorlalți, lipsa emoțiilor și a sentimentelor superioare etc. Prezintă unele tulburări de ansamblu ale caracterului, unele deficiențe în capacitatea de organizare și ierarhizară a valorilor sociale.

Cele mai frecvente infracțiuni pe care le comite sunt: furtul, înșelăciunea, abuzul de încredere, distrugere prin incendiere, omorul, violul etc.

În literatura de specialitate, criminalii caracteriali sunt de mai multe feluri:

a) criminali psihopatici care, la rîndul lor, sunt: tipul orgolios (paranoic), caracterizat prin orgoliu, vanitate, trufie, încredere oarbă în sine, revendicativ, suspicios și în conflict cu alți oameni, comite acte de violență etc; tipul pervers, nemilos, lipsit de afectivitate și în conflict cu alte persoane, comite acte infracționale de cruzime; tipul nervos (hiperemotiv), caracterizat prin excitabilitate, iritabilitate excesivă și greu de adaptat social, comite acte de conflict (certuri, calomnii etc.); tipul oscilant, agitat și schimbător (cicloid), caracterizat prin multă mișcare, de la agitație la stări depresive, în societate nu inspiră încredere și comite acte de violență din neglijență; tipul schizoid (introvertit), retras și pasiv, comite acte de imprudență;

b) criminali psihonevrotici care, la rîndul lor, sunt de mai multe feluri, și anume: tipul psihastenie, caracterizat prin stări de îndoială, teamă, inacțiune, omisiuni penale; tipul neurastenic, cunoscut ca om sensibil la oboseală, dureri corporale, insomnie, ipohondru, tipul isteric bolnăvicios, crize nervoase etc.

Infractorul sexual se caracterizează printr-o impulsivitate, brutalitate exterioară, violență, indiferență afectivă, autocontrol redus, impuls sexual puternic, devieri ale instinctului sexual, perversitate, afectarea simțului moral, sadism etc.

La infractorul sexual se produce o regresie comportamentală, evidențiată prin dezinhibiția unor modalități primare în satisfacerea unor impulsuri sexuale. Persistența impulsurilor sexuale și imposibilitatea depășirii lor, pot determina comportamente deviante. Infracțiunile comise sunt cele cu tematica sexuală: viol, incest, pedofilie sau chiar omor.

Satisfacerea impulsului sexual, are loc numai dacă partenerul său sexual suferă fizic (este bătut, chinuit, torturat etc.) și moral (sfidat, batjocorit, umilit, etc). Uneori, își poate termina actul sexual numai prin omorîrea victimei, cînd aceasta se afla în agonie.

Trecerea la act nu poate fi blocată sau amînată, deoarece infractorul sexual nu are un sistem etic interiorizat. El nu anticipează consecințele și nici nu atribuie faptelor sale o semnificație negativă. Actul infracțional se desfășoară în condițiile dictate de impulsul sexual puternic, și la sfîrșitul căruia infractorul se simte "eliberat" organic și psihic.

Persoanele care încalcă un asemenea cadru se delimitează, apărînd mai multe categorii de infractori sexuali, și anume:

– cei ce săvîrșesc fapta față de minore pînă la 14 ani, unde este vorba de o nematurizare completă a minorei, într-o bună măsură încă un copil; infractorul se caracterizează prin violență, brutalitate, care, la rîndul ei, se datorează unor impulsuri oarbe, unei lipse de afectivitate, milă față de copii și, mai ales, unei lipse de frîne sexuale, de stăpînire de sine și de voință. S-ar putea ca exercitarea instinctului sexual față de minore să se datoreze unei tulburări caracteriale privind preferința pentru persoane minore, unei stări patologice în persoana violatorului;

– cei ce săvîrșesc fapta față de persoane profitînd de imposibilitatea de a se apăra ori de a-și exprima voința; și aici este vorba de lipsă de milă, de brutalitate și de lipsă de frîne sexuale;

– cei ce săvîrșesc fapta față de rude apropiate (tată – fiică, frate – soră), unde explicația poate să consiste în condiții familiale de creștere (în condiții de promiscuitate, dormitul în același pat, condiții de educație negativă etc.), care i-au apropiat pe parteneri la actul sexual. Aici se pot dezvolta unele complexe psihice care să ducă la stări anormale, chiar patologice. În aceste cazuri nu există nici frîne sexuale, nici acte de voință și stăpînire de sine;

– cei ce săvîrșesc fapta față de un partener de același sex (homosexualitate, lesbianism); aici este vorba de o deviere anormală a instinctului sexual de la un partener de sex opus la un partener de același sex;

– o ultimă categorie este formată din criminalii care săvîrșesc crime contra vieții sexuale prin procedee și mijloace cu totul anormale, patologice, anume:

– sadicul, prin care se înțelege individul care poate satisface impulsul lui sexual numai făcînd pe partenerul lui sexual să sufere (să fie bătut, chinuit etc); este vorba mai întîi de suferințe fizice (bătăi, flagelări), dar și de suferințe morale (umiliri, torturi morale); uneori, sadicul își poate consuma actul sexual prin omorîrea partenerei;

– masochistul, care poate avea raport sexual numai dacă el însuși este chinuit, torturat, dacă este făcut să sufere (să fie rănit, însîngerat etc.) sau, la instigarea lui, un altul aplică unui terț torturi, răniri.

Infractorul ocazional comite o faptă penală datorită unor incitații exterioare, a unor ocazii speciale. Factorii externi sunt predominanți, dar există și o contribuție a factorilor interni. Astfel, sunt situații, împrejurări excepționale care pot determina la infracțiune pe o persoană care, in alte împrejurări nu ar comite o asemenea faptă. Infractorul ocazional nu recidivează.

Pinatel spune despre criminalul ocazional că este un om adaptat social, cu o conduită conformistă, dar care comite o infracțiune "ca urmare a unui concurs particular de circumstanțe".

Infractorul ocazional se caracterizează prin: sugestibilitate, sensibilitate, impresionabilitate, autocontrol scăzut, luarea rapidă a deciziilor.

În funcție de situație și genul infracțiunilor, acest tip de infractor este de mai multe feluri:

a) infractorul ocazional comun care, sub presiunea unor nevoi imediate și prezența unor circumstanțe defavorabile, comite furturi din magazine, încalcă ordinea publică sau, pentru obținerea unor beneficii ilegale, săvîrșește activități frauduloase;

b) infractorul care săvîrșește fapte penale sub presiunea unor stări emotive puternice (mînie, furie, ură, jignire etc), pe care nu le poate stăpîni;

c) infractorul care sub influența unor condiții personale critice și defavorabile (situație materială precară, criză financiară momentană etc.), poate comite o infracțiune;

d) infractorul care comite un delict din imprudență, din neprevedere (automobilistul care încalcă regulile de circulație).

Infractorul profesional sau de "carieră" este format și socializat în direcția comiterii infracțiunii. Unica lui sursă de existența o constituie infracțiunea. Trăsătura esențială a acestui tip de infractor este refuzul muncii cinstite și legale. Obiectul principal al activităților sale infracționale îl constituie cîștigurile financiare, neimplicîndu-se în infracțiuni cu violență. Infractorii de carieră se caracterizează prin antisocialitate, inadaptabilitate socială și preocuparea de a-și organiza metodic actul infracțional. Nu de puține ori, asemenea infractori sunt inteligenți, prevăzători, activi, sunt plini de inițiativă, calmi hotărîți, iar în ceea ce privește afectivitatea sunt reci, insensibili emoțional, sunt permanent nesatisfăcuți și nu-și pot amîna satisfacțiile imediate.

În cadrul categoriei criminalilor de carieră se poate produce o ''specializare", în sensul că unii criminali devin "profesioniști" în comiterea unui anumit gen de infracțiuni. Caracteristicile principale ale criminalului de carieră profesionist sunt:

este un specialist, spre deosebire de criminalul ordinar; este înalt specializat,este capabil să-și planifice acțiunile, să-și aleagă victimele, să șteargă urmele și să-și îndeplinească planul de comitere a infracțiunilor în așa fel încît să evite depistarea ei;

obiectivul său principal îl constituie cîștigurile financiare și, de aceea, nu se implică în săvîrșirea crimelor cu violență, cu excepția cazului cînd violența este specialitatea sa;

este "format", avînd deprinderi și abilități ca urmare a unui proces de formare de specialitate; "profesorii" lui sunt, de obicei, infractori profesioniști mai vîrstnici;

este, de obicei, normal din punct de vedere psihologic, între el și populația normală existînd diferențe nesemnificative în planul reacțiilor și atitudinilor emoțional-afective;

este, în general, pregătit pentru arest și judecată; în mod probabil cunoaște un avocat, putînd avea sume de bani puse deoparte pentru plata acestuia și a cheltuielilor de judecată;

De asemenea, acest tip de infractor poate fi clasificat în două categorii:

Infractor profesionist pasiv se caracterizează prin: nivel scăzut atît al inteligenței, cît și a pregătirii școlare, capacitate redusă de rezolvare a dificultăților zilnice, sugestibilitate, tendința de supunere, motivație scăzută, autocontrol comportamental oscilant etc.

Infractorul profesional activ este dinamic și organizat, își cîștigă existența din infracțiuni mai complexe (furt din buzunare, fals și uz de fals, proxenetism etc.). Infractorul profesional activ planifică acțiunea infracțională mult mai amplu decît o face infractorul obișnuit. De cele mai multe ori comite infracțiuni acționînd în mod organizat și fără bandă (furturi prin spargere din locuințe, magazine, hoteluri, bănci, case de bani, furturi de autovehicule, contrabandă, escrocherii etc.). Se caracterizează printr-un nivel de inteligență mediu sau chiar ridicat, este insensibil, indiferent afectiv, lipsit de simpatie și compasiune, este impulsiv, egocentric, tupeist, pervers, răzbunător, are un autocontrol general scăzut, manifestă intoleranță.

Infractorul recidivist este caracterizat, în general, prin aceea că el comite în mod repetat crime. După comiterea unei infracțiuni, fiind descoperit și pedepsit, comite din nou alte infracțiuni.

Recidivismul constituie partea cea mai periculoasă a criminalității, iar recidiviștii reprezintă partea cea mai periculoasă a criminalilor.

Teoria și practica criminologică recunoaște că unii oameni ajung să săvîrșească infracțiuni prin formarea unei asemenea obișnuințe. Existența infractorului recidivist confirmă formarea obișnuinței criminale. Obișnuința, se formează și se consolidează prin exercițiu repetat; săvîrșirea repetată de infracțiuni creează o obișnuință infracțională serioasă; în sfîrșit, obișnuința odată formată, capătă o anumită stabilitate și durată, ceea ce se întîmplă și la recidiviști.

Acesta se caracterizează prin; imaturitate intelectuală, impulsivitate, agresivitate, egocentrism, scepticism, tendință de opoziție, indiferență afectivă etc.

Infractorii recidiviști au tendința de a percepe realitatea intr-un mod neobișnuit și deformat, avînd impresia că nimeni nu le oferă ajutor și că în viață totul se petrece conform legilor "baftei" sau "ghinionului".

După lege, recidiviștii sunt de două feluri: unii care, după ce au fost condamnați pentru prime infracțiuni, săvîrșesc din nou alte infracțiuni (recidiviști postcondamnatorii) și alții, după ce au executat pedepse pentru prime infracțiuni, comit din nou alte infracțiuni (recidiviști postexecutorii).

Infractorul ideologic

În dreptul penal și criminologia țărilor europene s-a admis mai de mult ideea că infractorul ideologic (politic) nu se confundă cu infractorul de drept comun.

Infractorul ideologic este persoana care, avînd anumite idei și convingeri politice, economice, științifice sau religioase, comite, datorită acestor idei, fapte care aduc atingerea legilor penale existente într-un anumit stat, motiv pentru care este considerat adversar și implicit este sancționat. De regulă, criminalul politic este un militant care propagă și luptă pentru anumite reforme și prefaceri sociale, economice, științifice etc.

În Codurile penale din țările occidentale se recunoaște criminalul politic (prin ideologie) pentru următoarele argumente:

nu este determinat în faptele sale de scopuri personale, ci de dorința de a face bine altora, de a înlătura suferințe sau nedreptăți.

criminalul politic consideră că, luptînd pentru idei politice, religioase, științifice, el își face o datorie;

c) experiența istorică arată că mulți disidenți, considerați la un moment dat ca dușmani și criminali, pedepsiți chiar, ulterior, ideile lor au triumfat, iar aceștia au fost considerați apoi eroi și aplaudați de popor;

d) nu se consideră criminali politici cei care se organizează și comit, în zilele noastre, acte de terorism.

Infractorul debil mintal

Statistica demonstrează că procentul debililor mintali în populația penala este ridicat, ceea ce presupune existența unui tip special de infractor și anume infractorul debil mintal.

Debilitatea mintală este de mai multe feluri sau grade: debilitatea gravă, unde se plasează debilii mintali cu gradul cel mai de jos de inteligență (idioții și imbecilii), cu un coeficient de inteligență pînă la 50, adică egal cu nivelul de inteligență al unui copil pînă la zece ani; în vecinătatea inteligenței normale, egal cu nivelul de inteligență al unui copil pînă la 12-13 ani, debilitatea mintală ușoară (mărginiții și submediocrii), coeficient de inteligență pînă la 90.

Debilii mintali comit multe incendii (29%), delicte sexuale (21,7%); dimpotrivă, infracțiuni de omor mai puține (16%); furturi simple -14,9%, furturi calificate -12,9%.

Infractorul debil mintal are o gîndire infantilă, concretă. O trăsătură specifică debilului constă în limitele restrînse de a ține seama de alți oameni, de reacțiile acestora, atenția și memoria funcționează limitat, iar autocontrolul este foarte scăzut, el are un "orizont temporal" restrîns, el lucrînd pe durate scurte, pe zile, săptămîni, nu pe ani. Din această cauză, el nu prevede exact consecințele faptelor sale. Infractorul debil mintal nu se poate adapta ușor la viața socială. De regulă, la aceste deficiențe mintale se adaugă deficiențe caracteriale, instabilitate emotivă și slabă stăpînire de sine. De aceea, el devine mai ușor un infractor.

Infractorul alienat

Criminalul alienat se caracterizează, în general, prin tulburări grave, care cuprind întreaga lor viață psihică, începînd cu viața lor emotiv-activă, continuînd cu funcțiile de cunoaștere, memorie, gîndire etc. și terminînd cu acțiunile, activitatea și condiția socială. Infractorul alienat se caracterizează printr-o dizarmonie structurală a personalității, care afectează funcțiile cognitive, afective, motivaționale, volitive. Acesta are o gîndire haotică, este stăpînit de temere ori mînie pronunțată, de idei fixe, de tendințe si acțiuni străine de realitatea în care trăiește. Pe scurt, infractorul alienat nu este stăpîn pe dorințele și emoțiile sale, nu este conștient și lucid despre starea lui și despre ceea ce face, nu are control de sine și nici conștiința stării sale. Pentru aceasta, el este un iresponsabil și nu răspunde penal.

Sub raport social, acesta pierde legătura cu familia, prietenii, profesia, ajungînd la un pronunțat proces de înstrăinare și însingurare.

Criminalul alienat este de mai multe feluri, în funcție de cauza, psihoza sau boala de care suferă și care i-a determinat alienarea. Amintim cele mai importante feluri de alienați: criminalul paranoic, care are la bază psihoza paranoică, criminalul epileptic, bolnav de epilepsie, criminalul schizofrenic, determinat de boala schizofrenică, criminalul maniaco-depresiv, criminalul grav alcoolic ori toxicoman, determinat de intoxicație cu alcool ori substanțe toxice, droguri, criminalul infectat, al cărui sistem nervos este atins de sifilis ori altă infecție similară, criminalul traumatizat puternic fizic ori psihic, care are atins sistemul nervos central, criminalul senil, urmare a unei arterosclerozei senile.

Infractorul alienat comite fapte brutale, crude, fără motiv, atacînd prin surprindere, pe neașteptate, din "senin" (omor deosebit de grav, distrugere prin incendiere etc.). Cea mai frapantă trăsătură a criminalului alienat constă în aceea că crimele săvîrșite de acesta cele mai multe sunt absurde, de neînțeles (mobilul bizar).

Quay (1987) incadrează infractorii în patru categorii:

a)”Nesocializat” (subsocializat)

Acesta reprezină un grup problematic pentru societate. Sunt cei care arată ca nu vor să se schimbe și au cea mai pesimistă prognoză de a se adapta.

b)”Socializat” (socializatul agresiv)

Aceștia manifestă o bună relaționare față de partenerul din relația infracțională (furt, plasare de droguri etc.). Predomină, în general, în mediile urbane aglomerate.

c.”Deficit de atentie”

Persoanele ale căror comportamente sunt susceptibile de a fi influențate de mediu, ajungînd la delincvența în funcție de circumstanțe. Este vorba de o influență la nivelul paternului cognitiv și la nivelul trăsăturilor de personalitate.

d).”Anxietate-retragere”

Quay considera anxietatea ca fiind o motivație a comportamentului infracțional.

Clasificare delictelor se poate face în funcție de obiectul acestora (Banciu,1992), mai exact după valorile sociale lezate, distingaîdu-se: delicte contra patrimoniului (public sau privat), contra persoanei, autorității, contra bunelor moravuri, delicte economice, delicte contra siguranței instituțiilor de stat etc.

1.4.Conceptul și caracteristicele criminologice ale criminalității profesionale

Criminalitatea profesională este un tip de activitate penală, care reprezintă principala sursă de trai, un tip durabil a activităților criminale – numit specializare, este nevoie de anumite cunoștințe și abilități la infractor, necesită legături stabile cu un mediu numit criminal.

Criminalitatea profesională are următoarele caracteristici:

reprezintă pentru infractor unica sursă de existență;

condiționează existența unor contacte strînse cu mediul criminal (antisocial);

determină tipul activității antisociale;

posedarea unor anumite cunoștințe și abilități, care ar trebui să aibă un infractor profesionist (calificare);

prezența unei anumite subculturi.

Astfel, pentru crima profesională cea mai importantă caracteristică – extragerea veniturilor criminale. La acest moment atrage atenție și un număr mare de oameni de știință. Astfel, B.S. Utevsky declară: "Crima profesională – o formă de criminalitate, care este o sursă de trai pentru criminal." N.F. Kuznetsova a spus: "Criminalitate profesională constă din infracțiuni comise care servește ca sursă principală sau suplimentară a existenței."

Caracteristicele crimei profesionale este o specializare îngustă a infractorului, ea indică direcția activității infracționale în care persoana încearcă să cunoască toate metodele existente și să le aplice cu pricepere în funcție de circumstanțele externe.

Criminalitatea profesională are două componente:

1) specializarea criminală, care, la rîndul său, este format din mai multe elemente:

pregătire morală și psihologică în scopul comiterii infracțiunii;

capacitatea de a face ceea ce este necesar pentru a obține un rezultat criminal;

capacitatea de a scăpa de răspundere pentru săvîrșirea infracțiunilor.

2) ocupația criminală – asigurarea mijloacelor pentru asigurarea unui anumit tip de existență prin metode criminale.

Specializare criminală se poate manifesta în:

capacitatea de a efectua calitativ operații aparte (element de activitate criminală);

capacitatea de a organiza o echipă de specialiști, care au puterea de a efectua crime complexe și a scăpa de responsabilitate.

În ceea ce privește anumite infracțiuni criminalitatea profesională este o condiție necesară (de ex: fără capacitatea de a deschide safeul este imposibil de a fura obiecte de valoare aflate în el). În raport cu alte infracțiuni criminalitatea profesională este o modalitate de a crește eficacitatea activității ilegale și de a asigura securitatea infractorului (de ex: pentru efectuarea jafului o calificare criminală specială nu este necesară).

Activitatea criminală a infractorilor profesioniști le oferă surse de existență, astfel încît componenta mercenară se referă la caracteristicile sale esențiale. Cu toate acestea, în unele cazuri, beneficiul mercenar în motivarea activității infracționale profesionale poate juca un rol nu principal, dar, uneori, – chiar un rol secundar. Pasiunea criminală, romantismul criminal, abilitatea criminală, care condiționează stima "colegilor" și autoritatea în mediul criminal, completează organic lăcomia și, uneori, o înlocuiesc din sfera motivațională.

Criminalii profesioniști comit următoarele tipuri de infracțiuni: mercenare; mercenare și violente; violente; politice.

Crimele violente profesionale sunt mercenare, și sunt realizate din următoarele motive: dorința de a face bani, convingerile politice sau religioase, romantismul, atracție față de senzații tari, pasiune maniacală pentru violență.

Crimele politice sunt organizate de politicieni în principal profesionali, șpioni, teroriști, revoluționari, conspiratori.

Desigur, criminalitatea mercenară la infractorii profesioniști – un fel de "criminalitate titulară". Infractorii mercenari alcătuiesc cea mai mare parte a criminalilor profesioniști. Conform A.I. Gurov, într-un mediu criminal, există mai mult de 100 de specialități criminale.

Cele mai populare specializări în rîndul infractorilor profesioniști de acest fel includ: furt din buzunare; furturi prin spargere din locuințe; furturi din magazine; furturi din transporturi (trenuri de lung parcurs, autobuze, trenuri, avioane, metrouri, etc.); furt din hoteluri; furt a anticvariatului (din muzee publice și colecții particulare); furturi din vehicule; furt a materialelor valoroase răpite din safeuri și alte depozite; fraudă; trișare în jocuri de cărți; contrafaceri; proxenetism; traficul de arme; trafic de droguri; criminalitatea informatică.

Crimele mercenare și violente includ gangsterism, jafuri, omor la comandă, răpirea pentru răscumpărare, în scopul de a vinde în sclavie sau vînzarea pentru transplantul de organe interne; extorcare de fonduri (înșelătorie), piraterie.

Intensitatea activității criminale a infractorilor profesioniști variază de la cîteva sute de infracțiuni pe an pînă la cîteva infracțiuni timp de o viață. Infracțiunile mai grave sunt pregătite mai mult timp. Cu cît mai mare e prejudiciul material cauzat de (profiturile criminale superioare), cu atît mai mică e frecvența actelor criminale.

Infractorii profesioniști constituie un mediu criminal specific, ale cărui elemente sunt:

specializare criminală (executanți, organizatori, avertizori, tunari, producătorii de instrumente de criminalitate, vînzători de arme și documente false, traficanți de bunuri);

schimbul reciproc de experiență, schimbul de informații;

"instituții de învățămînt" criminale;

publica criminală (prostituate, bordel pentru jocuri de noroc sau consumul de droguri);

subcultura criminală (jargon, cîntece lirice, proverbe, tatuaje, ierarhie hoțească, ideologie criminală, etică).

Lumea criminală are cel puțin două planuri: penitenciară și mediul lagăr (societatea criminalului în locurile de detenție); viața criminală în societatea civilă.

Mediul criminal este foarte specific, nu numai după formă (tatuaje, argou, arta criminală, etc.), dar și după conținut. Forma lumii criminale nu este lipsită de romantism criminal, esența provoacă dezgust. Crimele cele mai grave și sîngeroase sunt comise de acest mediul: asasinarea "colegilor" și membrii de familie ai acestora, tortura, baie cu acid, etc.), majoritatea din care rămîn latente.

Viața criminală este o anumită realitate, care se caracterizează prin anumite dependențe și legi. Cu un anumit grad de condiționalitate poate fi determinată următoarea structură a spațiului criminal:

sfera intereselor criminale;

sfera activității criminale;

sfera odihnei și distracțiilor a infractorilor.

Nimerind în una din aceste zone, o persoană fără experiență poate plăti cu onoarea, demnitatea, sănătatea și chiar viața sa.

Lumea penală are propriile legi, o logică specială, un anumit stil de gîndire și comportament. Limitarea acestor zone – un indicator al eficienței impactului asupra infracțiunii profesionale. Trăsăturile caracteristice ale criminalității organizate moderne este mobilitatea sa, pătrunderea în economie, administrarea publică a țărilor dezvoltate, ceea ce duce la o schimbare în structura sa, orientarea criminală și geografică.

Crima organizată, în această privință, dobîndește un caracter internațional, atunci cînd organizațiile criminale au sediul și reprezentanți în alte țări. Și aceasta la rîndul său, duce la o schimbare în structura criminalității într-o țară sau alta în care mafia este amplasată. Acesta din urmă poate fi ușor urmărită după dinamica de abuz legat de furtul de bunuri culturale, vînzarea de droguri, prostituție, jocuri de noroc. Deci, profesionalizarea criminalului – un proces natural de activitate ilegală durabilă, care determină formarea a două tipuri înrudite de criminalitate organizată și profesională.

Caracteristica criminalității profesionale

Alegerea profesiei nu face o persoană expert în domeniul ales. Pentru a face acest lucru persoana necesită unele cunoștințe și abilități, cu alte cuvinte, o formare adecvată, care ar permite angajarea în cîmpul de muncă. Această caracteristică este valabilă și pentru activitatea criminală stabilă care atrage atenția multor oameni de știință în analizarea problemelor criminalității profesionale. Ridicarea nivelului de cunoștințe în societate, echipamentele tehnice de producție afectează conținutul criminalității profesionale. În primul rînd, pentru că infractorul este un membru al societății, și nu este izolat de procesele care au loc în ea. În al doilea rînd, în momentul comiterii crimelor el inevitabil va avea de a face cu realitățile progresului tehnologic, de exemplu, pentru a depăși diferite sisteme tehnice de protecție, pentru a folosi mijloace moderne de transport, etc. Unele tipuri de infracțiuni, cum ar fi furturile din buzunare, frauda cu cărțile de joc, schimbul de bani, precum și altele care nu pot fi efectuate, fără utilizarea unor tehnici speciale, aceasta necesită nu numai cunoștințe teoretice, ci, de asemenea, abilități practice, cunoscute la nivel automatizat. În plus, infractorii, de asemenea, trebuie să asimileze un sistem de simboluri, servit cu gesturi, mișcări ale capului, expresii faciale. Cu ajutorul lor, ei se recunosc reciproc (dacă nu se știu), indică locurile de depozitare a banilor, comunică un punct convenabil de furt, comunică semnale de pericol și așa mai departe.

Argumentînd necesitatea caracteristicii a doua a activității profesionale criminale, trebuie de remarcat că, de exemplu, frauda cu cărțile de joc necesită o cantitate foarte mare de timp pentru instruire, în timpul căreia persoana cu dezvoltarea intelectuală corespunzătoare ar trebui să cunoască regulile diferitelor jocuri de cărți.

Pregătirea infractorului, pe de o parte, se bazează pe experiența criminală deja existentă a acestui grup de elemente criminale, pe de altă parte, pe îmbunătățirea metodelor de "încercare și eroare" care se aplică la condițiile sociale moderne, forme de luptă a organelor legii cu acest tip de criminalitate. În activitatea criminală, precum și în oricare alte, se observă diviziunea profesională a muncii sau specializare. Ea apare din două motive. În primul rînd, în activitățile de grup, în cazul nostru – a grupărilor criminale, nivelul de criminalitate ce ține de patrimoniu, care este întotdeauna mare, diviziunea muncii creează condiții pentru realizarea optimă a obiectivelor finale. În al doilea rînd, dobîndirea de competențe tehnice specifice și cunoștințe, adesea folosite în practica asigură infractorului mult succes și reducerea riscului. Stabilitatea și claritatea competențelor criminale depinde de perioada în care operează un criminal profesionist sau altul.

În ceea ce privește criminalitatea profesională, această caracteristică ar trebui să fie luată în considerație, în primul rînd. Sursa de venit pentru existență se consideră o anumită activitate generatoare de venit sub formă de bani sau bunuri, care sunt necesare pentru întreținere. Venitul poate fi la fel de bază și suplimentar, și, evident, depinde de nevoile individuale. Veniturile infractorului au același conținut și scop. Singura diferență este modul în care este dobîndit.

Principala sursă de existență ar trebui să fie recunoscută o astfel de activitate infracțională, care satisface pe deplin nevoile vitale ale persoanei. Suplimentară – atunci cînd numai o parte a veniturilor provine din infracțiunile comise și oferă o oportunitate de a îmbunătăți starea financiară a infractorului. Studiul a demonstrat că atît veniturile principale cît și suplimentare specializate pe infracțiuni sunt foarte semnificative prin faptul că diferențiază nivelul lor de trai de nivelul oamenilor înstăriți care trăiesc exclusiv prin muncă în folosul comunității.

Un om care a ales calea comiterii infracțiunilor, refuză astfel acceptarea normelor sociale de comportament dobîndește și asimilează un model complet nou, tipic unui anumit grup antisocial (micromediu). Această gestionare sistematică a modului de viață antisocial creează persoanei nevoi psihologice destul de naturale în comunicare cu organizațiile mass-media, care sunt aproape de propriile orientări și atitudini. În același timp, însăși existența acestui mediu determină de multe ori comportamentul lui ulterior. În ea, el găsește stimulente morale, experiență și cu ajutorul ei tinde să-și ofere securitate relativă.

Un rol important în stabilirea conexiunilor criminale joacă tradițiile, "legile" și alte reguli nescrise de conduită criminală profesională care au rolul de reglatori cu privire la anumite categorii de grupuri mici, și chiar infractori. Efectul a multora dintre aceste "reguli" pot fi repartizate nu numai la zone limitate, dar și pe întreg teritoriul țării.

Elementele suplimentare importante atributelor analizate sunt: a) cunoașterea jargonului special de infractori; b) porecle criminale; c) tatuaje criminale. Aceste atribute sunt într-o interdependență cu tradițiile, înrădăcinate printre criminalii stabili, și nu este nimic altceva ca o reflectare externă a apartenenței interne a persoanei categoriei date de infractori. Ele, în general, caracterizează foarte clar atitudinea unei persoane la anumite valori sociale, cu alte cuvinte, reflectă acea subcultură, în același timp produsul acesteia. Este necesar de a ține cont că aceste elemente produse într-un mediu criminal timp de secole – nu sunt doar atribute superficiale sau un fel de "carte de vizită". Ei au un scop bine definit, avînd în vedere particularitățile de comportament culpabil, și joacă un rol important în activitățile criminalilor profesionali.

Pentru a cunoaște particularitățile activității criminale profesionale nu este suficient de a cunoaște indicatorii externi, care caracterizează numărul infracțiunilor, locul, timpul, metoda și instrumentul folosit la îndeplinirea lor. Este nevoie de o caracteristică aparte a comportamentului criminalului, care reflectă gradul de pregătire a subiectului spre efectuare anumitor acțiuni, starea emoțională și mentală, specificarea metodelor de comitere a infracțiunilor, raportul dintre activitate criminală și calificarea subiectului și altele. La alegerea unui anumit tip de infracțiune (furt, fraudă, jaf, extorcare) sau prin combinația lor universală, gradului și caracterul cunoștințelor, pregătirea infractorului, abilitățile sale fizice determină o specializare mai îngustă, un fel determinat de calificare. Activitatea profesională criminală este diferită de orice altă activitate ilicită prin aceea că generează la purtătorul său cunoștințe specifice, competențe, de multe ori conduse de automatism, care asigură realizarea optimă a scopului propus cu cel mai mic risc posibil.

Capitolul II: Considerații teoretico-metodologice cu privire la delimitarea personalității infractorului profesionist

2.1. Noțiunea de persoanalitate a infractorului

Personalitatea criminalului este una din problemele centrale ale crimonologiei. Ea a suscitat o atenție constantă din partea savanților criminologi și drept consecință, a fost supusă unor cercetări multilaterale.

Personalitatea criminalului interesează știința criminologiei din două aspecte. În primul rînd criminologia studiază legăturile ce există între persoanlitatea criminalului și crimă. Apoi investighează posibilitățile de influențare în scopul reorientării comportamentului negativ al acestuia.

Dar pentru început să definim personalitatea individului la nivel primar, pentru a putea înțelege esența personalității infractorului. Așa dar în accepțiunea lui Apud Paul Popescu personalitatea este un sistem biopsihosociocultural, constituit fundamental în condițiile existenței și activității, subiectul uman privit din trei ipostaze ale sale: subiect pragmatic al acțiunii – Homo Faber, subiect epistemic al cunoașterii – Homo Sapiens Apientisimus, subiect axiologic , purtător și creator al valorilor – Homo Valens. Personalitatea înglobează esența omului ca subiect (creator) și obiect (operă) a procesului social-istoric, manifestîndu-se sub forma unui sistem de atribute biopsihosociale: de structuri psihice inedite care se exteriorizează în activitatea de cunoaștere senzorială și logică a lumii, stări și însușiri, cu o structură mai organizată și caracterizate printr-o stabilitate relativă, comportamente, subordonate manifestărilor caracterial-temperamentale și orientate de valorile individuale – produs al motivației, toate acestea fiind raportate la ambianța naturală și umană și la criteriile normativ-valorice ale ei.

În continuare vom aborda teoriile ce au avut drept temă centrală însăși personalitatea și care au cunoscut o diversitate inedită datorită abordărilor extrem de diverse a mai multor autori.

a) Teoria genetică: în raport cu acestea, personalitatea este un produs al dezvoltării istorice și maturizării, constînd în organizarea internă a persoanei caracterizată prin complexitate, libertatea structurilor și cicluri funcționale. Un reprezentant al acestui curent, P. Janet vede în personalitate o construcție ce angajează o ierarhie de niveluri și de planuri de trăire, un edificiu funcțional de "conduite" interne și sociale, ce se suprapune acțiunii elementelor și prin intermediul căreia se distinge și identifică personajul.

b) Teoria psihanalitică. După S. Freud, organizarea psihică se crează din adîncime la suprafață, prin aceasta delimitîndu-se trei instanțe psihice: Sinele, Eul și Supraeul. Sinele reprezintă matricea personalității, fiind conceput ca o instanță a organismului, conținînd tendințele sexual-libidinale și cele agresive.

c) Teoria personalității în psihologia analitică a lui Jung, conform căreia, personalitatea constituie un tot de energie, parțial închis, relativ stabilizat, suferind continuu influențe și modificări din exterior, avînd în autoactualizare scopul dezvoltării.

d) Teoria personalității în psihologia individuală a lui Alfred Adler. După acesta, Eul, eminamente creator, acționînd asupra lumii, transformă omul într-o personalitate subiectivă, personală, dinamică și unic stilizată.

e) Teorii sociale neofreudiste. H.S. Sulivan admite că personalitatea este un model de durată relativă a situațiilor periodice interpersonale care caracterizează viața umană, depinzînd de trei procese principale: cel al dinamismelor ei, cel al personificării (imaginea pe care individul și-o face despre el și despre alții), de procesele cognitive.

f) Personologia dinamică anglo-saxonă. H. A.Murray identifică personalitatea cu o formă integratoare și organizatoare, angajată atît pe plan intern (rezolvarea problemelor), cît și extern (interacțiunea cu persoane și lucruri).

g) În psihologia umanistă a lui Allport, personalitatea este văzută ca o organizare dinamică în sînul individului a acelor sisteme psihologice care determină adaptarea sa specifică la ambianță.

Teorii cu punctul de greutate pus pe comportament

– Behaviorismul concepe personalitatea ca rezultat al condiționării și învățării, o serie de reacții individuale față de stimulii specifici. După Watson, personalitatea este o sumă de activități comportamentale de-a lungul unei perioade de timp, un produs al sistemelor noastre de deprinderi.

– Concepția factorială, încercînd o clasificare cu sens a modurilor de comportament, vede în aceasta o serie de variabile sau factori specifici. Eysenck, spre exemplu, studiază comportamentul prin intermediul trăsăturilor și al tipurilor, considerînd personalitatea ca "o predicție a ceea ce o persoană va face într-o situație dată ". Guilford definește personalitatea ca un edificiu cu trei niveluri: hexitc sau înnăscut, nivelul trăsăturilor primare și nivelul tipului de personalitate.

– Teoriile socio-culturale despre personalitate pun accent pe rolul deosebit în modelarea personalității, rezultînd că o mare parte din comportament este un produs al culturii.

– Teoria rolului, avînd în G.H. Mead un reprezentant important, înțelege personalitatea ca o sumă de roiuri, prin intermediul cărora Eul devine capabil de adaptări multiple și de extensiune.

Dintre autorii romîni poate fi citat C. Rădulescu Motru, care fundamentează personalitatea pe Eu, afirmînd că "personalitatea este Eul atașat în structura experienței sociale ".

Sociologul D. Gusti rezumă personalitatea la unitatea de "armonie concentrată dintre afectele fundamentale ale voinței (iubire de sine, simpatie și respect) și voința cea mai lungă ".

2.2 Factorii ce contribuie la formarea personalității infractorului

Fenomenul infracțional este extrem de complex și de imprevizibil. Practic fiecare individ poate comite fapte antisociale în anumite condiții, crima fiind favorizată atît de personalitatea individului, cît și de ansamblul condițiilor economice și sociale în care el trăiește. Infractorul nu e altceva decît individul obișnuit, care poate în anumite împrejurări să comită infracțiuni. Infractorul poate fi și un om bolnav, situație în care, trebuie analizat în alte circumstanțe.

Fiecare individ are o personalitate proprie care se exprimă prin specificul bio-psiho-social. Din ansamblul cercetărilor nu se poate reține că infractorul are trăsături specifice sau că se distinge net de ceilalți oameni. Nu există șabloane în care să fie încadrați indivizii în așa fel încît să se stabilească imediat cine este infractor sau predispus la infracțiuni și cine este un om obișnuit. Oricum personalitatea indivizilor trebuie studiată și, de asemenea, ansamblul factorilor care pot contribui la formarea și modificarea ei. Așa cum am observat factorii principali de influențare a oricărui individ sînt cei biologici, psihologici și sociali. Fiecare dintre aceștia pot crea o varietate infinită de tipuri umane.

Dificultatea clasificării factorilor care contribuie nemijlocit la formarea personalității infractorului rezultă atît din variabilitatea acestora cît și din faptul că fenomenul infracțional este un rezultat al acțiunii lor conjugate. Cuantificarea precisă a rolului fiecăruia reprezintă aproape o imposibilitate științifică. Din acest motiv, abordarea individuală a factorilor criminogeni – în general, evitată în literatura de specialitate – trebuie înțeleasă în sensul pedagogic al acestuia, scopul fiind acela de a releva corelațiile existente între o variabilă sau o grupă de variabile și criminalitate.

Chiar și în această viziune, dificultățile de clasificare și interpretare rămîn. Jean Pinatel clasifica acești factori în: geografici, economici, culturali și politici.

În materia factorilor geografici, autorul face referire la cercetările statisticienilor Guerry și Quetelet care au formulat “legea termică a criminalității”, la concluziile lui E. de Greeff care confirmă “legea termică” și mai ales la studiile americane care susțin următoarele:

temperatura afectează echilibrul emoțional;

presiunea atmosferică și criminalitatea echivalentă variază invers proporțional: cînd presiunea scade, crește criminalitatea violentă;

umiditatea și criminalitatea violentă variază, de asemenea invers proporțional.

La factorii fizici făcuse referire Enrico Ferri, luînd în considerare climatul, natura, solul etc. La fel mulți autori în acest domeniu au viziunea sa proprie, care se referă nemijlocit la acești factori. De exemplu R. Gassin operează distincția necesară în planul particularului și al fenomenului, dar și clasificarea sa este insuficient riguroasă.

Considerăm că abordarea teoretică a problemei este cu atît mai dificilă cu cît anumiți factori criminogeni pot fi incluși, cu același rezultat, în categorii diverse, iar alți factori pot fi analizați atît în calitate de cauze generale ale criminalității, cît și ca factori ai crimei ca act individual. Astfel discriminarea poate fi tratată atît ca o cauză social-culturală cît și ca o cauză de ordin politic, iar componentele mediului psiho-social (familia, școala, profesia) pot fi analizate atît în planul particularului cît și la nivelul fenomenului infracțional.

Din considerentele exprimate mai sus preferăm o analiză succintă a factorilor care determină criminalitatea ca fenomen social, clasificîndu-i în factori economici, demografici, culturali și politici.

Factorii economici

Una din teoriile economice general acceptate este aceea conform căreia baza economică determină suprastructura socială, politică, culturală, instituțională. În consecință este de așteptat ca situația economică a unui stat, ori a unei zone mai restrînse, să determine anumite comportamente umane, inclusiv comportamentul infracțional. Fără a se nega un raport de cauzalitate între starea economică și criminalitate, studiile efectuate au evidențiat că fenomenul infracțional este atît de complex, încît el poate fi generat în aceeași măsură, dar cu tipuri diferite, atît de prosperitate cît și de sărăcie. Ne vom limita să analizăm unii din factori economici considerați a avea un conținut criminogen pronunțat.

Industrializarea. Prin ea însăși, industrializarea este un factor de progres economic și social, oferind locuri de muncă, posibilități superioare de instruire și specializare, bunuri de larg consum de calitate tot mai bună și implicit, creșterea nivelului de trai a oamenilor.

Statistic, s-a constatat însă un fenomen surprinzător: progresul social-economic a fost însoțit de creșterea criminalității. Pentru a se lega acest fenomen de industrializare s-a admis că aceasta produce unele efecte secundare cum ar fi:

– Creșterea masivă a mobilității orizontale a unei întregi populații rurale, care se deplasează spre zonele industrializate în speranța unui trai mai bun, și mai ales, a unei îmbogățiri rapide. Asemenea mobilitate a provocat grave mutații în structura de personalitate, mai ales atunci cînd “ transplantul” s-a soldat cu un eșec.

– Industrializarea, prin “mașinismul” său, mai ales prin munca “pe bandă”, produce o specializare cu efecte de înstrăinare, omul nemaiavînd posibilitatea să-și manifeste spiritul creator;

În general, industriile afectează grav echilibrul ecologic din zona în care sunt implantate, cu efecte care accentuează starea de stres a muncitorilor și a populației de pe platformele industriale;

Ritmul industrializării constituie și el un factor criminogen ca urmare a imposibilității asigurării unor condiții social-edilitare minime pentru populația atrasă în acest sector.

Șomajul explică un anumit procent de acțiuni infracționale. Influența sa se exercită nu numai prin scăderea bruscă și excesivă a nivelului de trai, ci și prin instabilitatea emoțională pe care o ocazionează. Șomajul atacă în mod serios echilibrul interior al individului, punîndu-l în imposibilitatea de a-și mai putea realiza, prin mijloace legale, aspirațiile sale. El atinge grav structura familială la baza sa.

Nivelul de trai. Pînă la momentul în care criminologul american Edwin Sutherland a evocat criminalitatea “gulerelor albe”, doar sărăcia a fost privită ca factor criminogen.

Pe lîngă sărăcie, la limitele sale alarmante, care îi poate determina inexorabil pe unii indivizi la comiterea de infracțiuni, se adaugă și dorința de îmbogățire sau de un trai mai bun, care, la rîndul ei, împinge spre devianțe un mare număr de persoane.

Alături de șomaj sunt implicați în scăderea nivelului de trai și alți factori, precum: angajarea pe timp limitat și angajarea sezonieră, șomajul parțial și mai ales, influența care bulversează echilibrul economic familial spulberînd rapid economiile făcute în timp, cu multă greutate.

Crizele economice. Scăderea nivelului de trai al păturilor sociale defavorizate se accentuează în timpul crizelor economice care afectează producția, nivelul salariului și rata șomajului. În lipsa unei protecții sociale corespunzătoare, persoanele afectate pot fi considerate la limita riscului comiterii faptelor antisociale.

Factori demografici

Preocupările pentru studierea relațiilor existente între factorii demografici și criminalitate sunt de dată relativ recentă. S-a constatat statistic faptul că exploziile în rata natalității, structura demografică a sexelor, mobilitatea geografică și socială a populației reprezintă factori criminogeni importanți.

Rata natalității. S-a dovedit de-a lungul timpului, că în viața indivizilor, perioada cea mai activă din punct de vedere infracțional se situează între 18 și 30 ani, cu un maxim de intensitate în jurul vîrstei de 25 ani. Din acest motiv, exploziile demografice sunt urmate de creșteri semnificative ale delicvenței juvenile.

Desigur că relația între rata natalității și criminalitate este de natură variabilă, la amplificarea delicvenței juvenile contribuind o multitudine de alți factori între care menționăm: compoziție familială, incapacitatea instructiv-educativă a școlii, rolul negativ al mas-mediei etc.

Mobilitatea socială și urbanizarea.

Prin mobilitate socială se înțelege mișcarea populației umane în plan geografic (mobilitate orizontală), profesional ori social (mobilitate verticală). Mobilitatea geografică este determinată cel mai adesea de urbanizare și are consecințe criminogene certe. Amploarea mobilității pe orizontală a populațiilor a provocat schimbări calitative în relațiile interumane, în structura grupărilor și în dezvoltarea personalității individului.

Mobilitatea puternică a avut un dublu efect: acela de a dezorganiza instituțiile sociale existente și de a crea altele noi în toate domeniile de activitate. Familia a suferit în primul rînd: rata divorțurilor, despărțirile și abandonul de familie, diminuarea autorității părintești, angajarea în muncă a ambilor soți, școlarizarea prelungită a copiilor și căsătoria lor prematură a schimbat profund instituția familială.

Rapiditatea transformărilor socio–culturale în mediul urban a supus personalitatea umană la perturbații și a plasat-o frecvent în situații conflictuale. În consecință au început să apară inadaptații, alienații, înstrăinații, infractorii.

Factori socio-culturali

Dintre componentele mediului psiho-social care exercită o influență deosebită asupra formării personalității individului, atenția criminologiei s-a îndreptat mai ales asupra familiei, școlii și locului de muncă.

Primul factor de o importanță deosebită îl reprezintă familia.

Familia reprezintă principala instanță de socializare al cărei rol funcțional în structura socială și în sistemul instituțiilor sociale permite realizarea a două funcții principale: socializarea primară a copiilor pentru a deveni membri ai societății și stabilizarea personalității adulților.

Familia, se consideră prima școală a omenirii și cea dintîi școală a copilului, reprezintă modelul exemplar pentru copil și are o responsabilitate imensă față de vlăstar. Familia își realizează funcțiile sale socializatoare în cadrul unor situații specifice: -Situațiile de “educare morală” în care sunt esențiale relațiile și autoritatea din interiorul familiei, prin care copilul își formează o primă imagine despre lume și viață, despre norme și valori; -Situațiile de “învățare cognitivă” care îi formează copilului sistemul de cunoștințe, aptitudini și deprinderi necesare conviețuirii sociale; -Situațiile de invenție și imaginație, care dezvoltă fantezia și capacitățile creatoare; – Situațiile de comunicare psihologică, care dezvoltă afectivitatea specifică umană.

Modelul comportamental al părinților exercită fără îndoială, o puternică influență asupra copilului. Părinții a căror comportare se caracterizează prin cinste, onestitate, curaj, respect, față de muncă vor constitui exemplu pozitiv pentru proprii lor copii. Apariția unor trăsături negative la copii, care au asemenea părinți nu este exclusă, dar aceasta constituie o excepție ce se datorează intervenției unor factori negativi cu o forță de penetrație foarte puternică, capabilă să anuleze modelul paternal.

În acele familii în care părinții nu muncesc, duc o viață parazitară, consumînd frecvent băuturi alcoolice, unde predomină lăcomia, egoismul, dorința permanentă de înavuțire sau au antecedente penale, riscul apariției unor manifestări antisociale la copii este mult mai ridicat.

Rolul familiei în formarea personalității individului trebuie considerat în toată complexitatea sa. Chiar și în acele cazuri în care familia este caracterizată printr-un stil de viață deficitar, ea poate juca un rol pozitiv în viața individului prin protecția pe care i-o oferă, prin identitatea pe care i-o asigură, prin mobilurile emoționale pe care le determină.

Școala deține, de asemenea, un loc important în formarea personalității individului. Ea este menită să dezvolte aptitudinile, să transmită cunoștințele profesionale, să formeze, să dezvolte și să consolideze atitudinile pozitive, pregătind pentru viață generația tînără.

Corelația dintre criminalitate și nivelul de instruire și educație nu poate fi neglijată. Indivizii cu un volum redus de cunoștințe, cu carențe educaționale pronunțate, fără o reprezentare exactă asupra valorilor și normelor sociale, nu discern binele de rău, licitul de ilicit. Pregătirea școlară redusă, nivelul precar al cunoștințelor, anturajul necorespunzător, constituie o cale sigură spre delicvență.

Desigur că, la rîndul său, rolul educativ al școlii poate fi marcat de o serie de carențe care contribuie la formarea unei personalități neadaptate. Preocupată mai ales de rolul său informativ, școala poate scăpa din vedere rolul formativ, menirea sa educativă. Se produce astfel o ruptură între funcția instructivă a școlii, educația fiind înlocuită cu școlarizarea. Elevii ajung să se grupeze în relații ierarhice, fragmentare, care îndepărtează de școală pe cei mai puțin rotați, care se îndreaptă către anturaje în care își pot satisface nevoia de apreciere.

Rolul școlii este însă mai important pentru educarea și școlarizarea copiilor, pentru depistarea celor inadaptați și punerea în aplicare a unor programe de prevenție generală.

Învățămîntul poate constitui un obstacol în socializarea copiilor, sau o poate perturba prin:

– procesul de învățămînt scăzut din punct de vedere calitativ (incompetența sau indiferența cadrelor didactice);

– acceptarea actelor de indisciplină, deci nesancționarea conduitelor deviante, în primă instanță, și delicvente;

– existența unor greșeli grosolane în aprecierea nivelului de cunoștințe (severitate nemăsurată, mai rar astăzi, sau indulgență sterilă);

– lipsa unui contact rezonabil cu familiile care au copii-problemă (nedisciplinați notorii, slabi și foarte slabi la învățătură, cu tendințe antisociale persistente) etc.

Cunoștințele (în sine) nu determină o persoană să devină infractor dacă nu le are. Nu acesta este criteriul care diferențiază infractorul de noninfractor, ci moralitatea. Astfel, instrucția dublată de moralitate poate să determine abandonarea devianței (în primă instanță).

În general influența școlii asupra personalității este binefăcătoare pentru societate, întrucît școala prin instrucție dezvoltă facultățile intelectuale ale omului și îl îmbogățește cu cunoștințe. Cu toate acestea însă, după părerea noastră, școala poate avea și o influență negativă, putînd determina anumite specialități infracționale sau putînd mări criminalitatea. De aici este necesar ca în școală să se facă nu numai instrucție, ci și educație morală. Din acest punct de vedere școala noastră este deficitară, întrucît se face prea puțină educație morală.

Locul de muncă, la rîndul său, exercită o puternică influență asupra fiecărei persoane, prin ansamblul de elemente materiale și socio-umane pe care le presupune, respectiv prin comportamentul întregului colectiv de muncă, care își desfășoară activitatea în același spațiu, prin modelul în care este organizată munca, sau prin lucrurile aflate într-un asemenea loc. Aceste elemente care există între membrii unui colectiv de muncă transformă grupul într-o a doua familie. Din această cauză nu surprinde afirmația făcută de mulți infractori că au dobîndit comportări antisociale la locul de muncă.

Elemente componente ale locului de muncă, ce pot influența negativ comportamentului noului salariat, favorizînd sau determinînd în mod direct comiterea de către acesta a unor acte de indisciplină, abateri sau chiar infracțiuni, sînt următoarele: nivelul de pregătire școlară sau profesională scăzut al colectivului de muncă, inclusiv al conducătorilor acestuia, comportamentul membrilor colectivului de muncă sau al conducătorului, necunoașterea, indiferența sau disprețul față de legi și față de regulile de convețuire în societate, tolerarea actelor de indisciplină în general, absențele nemotivate, întîrzierile, injuriile și calomniile, limbajul trival, nerespectarea condițiilor, dispozițiilor primite din partea conducătorilor locului de muncă, nerespectarea normelor de muncă, slaba calitate a activității, murdărie și dezordine la locul de muncă, organizarea necorespunzătoare a procesului muncii din partea conducătorilor, lipsa de preocupare pentru ridicarea nivelului de cultură generală și de pregătire profesională de către membrii colectivului de muncă.

Fiecare loc de muncă, prin specificul său, poate avea consecințe particulare criminogene. Altfel, munca prestată în zgomot mare poate slăbi psihicul omului; caracterul moral poate fi slăbit în cazul în care se muncește în anumite localuri de consumație (baruri); mediile comerciale și de afaceri, caracterizate prin “setea de aur”, prin îmbogățiri rapide afectează negativ moralitatea unora.

Profesia, prin ea însăși nu reprezintă decît o modalitate de a evita delicvența prin asigurarea unor venituri oneste. Cercetările întreprinse asupra cauzelor infracțiunilor comise cu violență relevă că majoritatea subiecților activi au un statut ocupațional precar, instabil, cei mai mulți dintre acestea neavînd nici o calificare.

În concluzie, socializarea adultului se construiește pe fondul cunoștințelor, deprinderilor și motivațiilor dobîndite în cursul socializării primare, ulterior intervenind multiple alte instanțe, factori și agenți caracterizați prin structuri educaționale și mecanisme de influență din ce în ce mai puternice.

Apariția conduitelor antisociale decurge astfel din însăși esența societății, din criza economică pe care o străbate. În acest context, anomia reprezintă o stare specifică societăților dezorganizate social, zguduite de revoluții sau crize sociale, în urma cărora se amplifică tendințele de devianță sociale, iar modelele promovate devin confuze.

Personalitatea umană, după structurarea sa, nu rămîne un dat imuabil, ci se modifică o dată cu schimbarea elementelor bio-psiho-sociale care o compun.

Alt factor important este religia. Ea prin puterea sa morală, influențează dinamica criminalității. Uneori numai religia poate oferi hrana morală necesară, pentru că altfel, multe persoane s-ar deda la infracționalitate. Aceasta este, de fapt, una din marile probleme ale contemporanetății.

S-a admis că anumite secte religioase practică infracționismul pentru obținerea unor avantaje materiale, precum și faptul că în perioadele de crize economice și politice profunde pot avea loc și fenomene infracționale cu substrat religios (distrugeri de lăcașe de cult, profanări etc.). Religia, în ansamblul său joacă însă un rol puternic de influență și prevenție în combaterea criminalității.

În afară de acești factori principali mai avem și cîțiva factori de sine stătători în formarea personalității infractorului și anume alcoolismul, care favorizează promovarea criminalității, întrucît prin efectele sale asupra sănătății omului, determină o anumită slăbire a rezistenței fizice și psihice a acestuia, întunecime a rațiunii și o dezlănțuire a pasiunilor, oferă acestuia cîmp prielnic de desfășurare.

Alt factor de sine stătător de o importanță mare este civilizația și anume acest factor face ca criminalitatea să crească dacă nu-i conferă valori cantitative și calitative noi. Prin intermediul civilizației se ajunge la utilizarea mijloacelor tehnice. Tot prin intermediul civilizației se ajunge la umanizarea crimei ceea ce ne spune că personalitatea are o pregătire generală umană cu mult mai mare. În multe cazuri criminalul se folosește de progresele civilizației în favoarea crimei sale. Criminalitatea modernă folosește din plin cuceririle tehnicii și științei în vederea perfecționării modului de comitere.

Alt factor de sine stătător, ce contribuie la formarea personalității infractorului, este pedeapsa. Pedeapsa constituie sancțiunea instituită de stat, prevăzută de lege și aplicată de instanța judecătorească persoanei care a săvîrșit o infracțiune, în vederea prevenirii comiterii de noi infracțiuni.

Pedeapsa are două tipuri de scopuri: imediat și mediat. Scopurile imediate sînt: scopul prevenirii speciale (cel condamnat să numai săvîrșească infracțiuni); scopul prevenirii generale (să nu se săvîrșească infracțiuni de alte persoane). Scopul mediat constă în apărarea societății împotriva infractorilor.

Funcțiile pedepsei sînt următoarele: Constrîngerea – constă în silirea condamnatului să facă sau să nu facă ceva și într-o suferință cauzată acestuia prin privarea de anumite bunuri materiale (avere sau bani) ori morale (libertate sau drepturi) și Reeducarea sau îndreptarea infractorului – constă într-o instruire pozitivă a condamnatului prin metoda convingerii și prin apelul la conștiința sa, utilizîndu-se un întreg sistem de mijloace educative din momentul judecării, în timpul executării pedepsei pînă în momentul liberării și al reintegrării în societate.

Influența pedepsei asupra personalității criminalului este diferită în funcție de particularitățile individuale ale fiecăruia și în măsura însușirii măsurilor sau cerințelor indicate mai sus.

2.3. Coordonatele biopsiho-sociale ale personalității

Dintre coordonatele biologice ale persoanlității infractorului, evidențiem vîrsta și sexul infractorului. Vîrsta infractorului reprezintă o trăsătură individuală a personalității, care, ne indică nivelul de dezvoltare bio-psiho-social al acestuia.

– vîrsta infractorului: constituie una din trăsăturile individuale ale personalitatii și poate indica nivelul de dezvoltare bio-psiho-socială a individului.

Luarea în considerare a vîrstei infractorului, atît a celei criminologice cît și a celei mentale, contribuie nu doar la explicarea unui anumit comportament ci și la stabilirea mijloacelor de corectare. Astfel, cele mai numeroase infracțiuni sunt săvîrșite de către persoane aflate la vîrsta adolescenței și a tinereții, numărul infractiunilor se reduce în cazul persoanelor de vîrsta matură și scade odată cu inaintarea în vîrstă.

În ceea ce privește structura calitativă a criminalității, se constată că primelor perioade ale vieții le sunt specifice infracțiunile a căror săvîrșire presupune mai multă forță fizică, în timp ce vîrstei adulte ii este specifică săvîrșirea de infracțiuni care cer mai multă prudență și experiență de viață. Pentru vîrsta adultă ponderea o dețin criminalitatea profesională și cea organizată. Pentru vîrsta bătrîneții, ponderea o deține recidivarea unor fapte comise în perioada adultă.

Astfel, vîrsta caracterizează gradul de dezvoltare a aptitudinilor fizice ale persoanelor, și anume:

Forța fizică;

Dezvoltarea instinctelor, inclusiv a celor sexuale.

La fel, vîrsta caracterizează nivelul dezvoltării psihice, intelectul persoanei. Vîrsta caracterizează nivelul dezvoltării sociale (profesia persoanei, starea civilă, experiența de viață, etc.).

Criminologia cunoaște 5 categorii de vîrstă:

Copilăria;

Adolescența;

Tinerețea;

Vîrsta adultă;

Vîrsta a III-a..

Sexul reprezintă ansamblul trăsăturilor morfologice și sociale, prin care indivizii se împart în:

Bărbați;

Femei.

În cadrul orientării psihologice, accentul în formarea personalității se pune pe factorii individuali, subiectivi. În această ordine de idei, se înscrie teoria personalității criminale a lui Pinatell. Conform concepției personalității criminale, criminalul are un șir de trăsături de bază cum ar fi următoarele:

Egocentrismul, prin care criminalul se dovedește a fi egoist și foarte individualist.

Labilitatea, după care criminalul are o construcție psihică și morală, schimbătoare.

Lipsa de afectivitate, prin care criminalul se manifestă lipsit de milă, de căință, de simpatie.

Agresivitatea, unde criminalul are tendințe spre violențe și cruzime.

Egocentrismul reprezintă tendința individului de a raporta totul la el însuși. El și numai el se află în centrul tuturor lucrurilor și situațiilor. Atunci cînd nu-și realizează scopurile propuse devine invidios și susceptibil, dominator și chiar despotic. Egocentricul nu este capabil să vadă dincolo de propriile dorințe, scopuri, interese. Este un individ incapabil să recunoască superioritatea și succesele celorlalți, se crede permanent persecutat, consideră că are întotdeauna și în toate situațiile dreptate, își minimalizează defectele și insuccesele, își maximizează calitățile și succesele, iar atunci cînd greșește în loc să-și reconsidere poziția, atacă virulent.

Labilitate. Infractorul nu-și poate inhiba sau domina dorințele, astfel că acțiunile sale sunt imprevizibile. Instabilitatea emoțională presupune o insuficientă maturizare afectivă, individul fiind robul influențelor și sugestiilor, neputînd să-și inhibe pornirile și dorințele în fața pericolului public și a sancțiunii penale. Nu realizează consecințele pe care le aduce actul criminal.

Agresivitatea reprezintă un comportament violent și desiructiv orientat spre persoane străine sau asupra sine. Agresivitatea se referă la toate acțiunile voluntare orientate asupra unei persoane sau asupra unui obiect, acțiuni care au drept scop producerea, într-o formă directă sau simbolică, a unei pagube, jigniri sau dureri. Există și agresivitate nonviolentă, de cele mai multe ori agresivitatea presupune atac deliberat, ofensivă directă, cu adresă țintită, punere în pericol etc. Agresivul nu așteaptă ca situația conflictuală să apară, ci tinde să o provoace, uneori chiar printr-o acțiune de avertisment. El atacă intens și numai la un pericol eminent fuge. Agresivitatea este un fenomen de convertire comportamentală spre o acțiune automată, neelaborată, persoana decazînd din nivelul autodeterminării morale.

La infractor agresivitatea apare fie în situații frustrante, fie atunci cînd acesta comite infracțiuni prin violență. Agresivitatea și violența nu pot fi separate de alte trăsături ale personalității infractorului. Agresivitatea și violența infractorilor este declanșată ușor și datorită lipsei sentimentului de culpabilitate și tendinței de a considera actele lor drept legitime.

Cele mai cunoscute forme de agresivitate sunt: autoagresivitatea și heteroagresivitatea, Autoagresivitatea constă în îndreptarea comportamentului agresiv spre propria persoană, exprimîndu-se prin automutilări, tentative de sinucidere sau chiar sinucidere. Heteroagresivitatea presupune canalizarea violenței spre alții, manifestîndu-se prin forme multiple, cum ar fi: omuciderea, tîlhăria, violul, tentativa de omor, vătămarea corporală etc.

J.Pinatel mai distinge două forme distincte ale agresivității: ocazională și profesională. Agresivitatea ocazională se caracterizează prin spontaneitate și violență, fiind mai des întîlnită în crimele pasionale. Agresivitatea profesională se caracterizează printr-un comportament violent, durabil, care se relevă ca o constantă a personalității infractorului, acesta manifestîndu-se agresiv în mod deliberat, conștient.

Indiferența afectivă este strîns legată de egocentrism. Ea se caracterizează prin incapacitatea infractorului de a înțelege nevoile și durerile celorlalți, prin satisfacția resimțită față de problemele altora. Indiferența afectivă redă în fond stările de inhibare și dezorganizare emoțională. Această trăsătură a personalității infractorului se formează de la vîrste timpurii, fiind una dintre principalele carențe ale procesului socializării, un rol important deținîndu-l în acest plan funcționarea defectuoasă a structurii familiale, precum și stilul educațional adoptat în cadrul acestei microstructuri. De obicei, infractorul nu este conștient de propria-i stare de inhibare emoțională, ceea ce explică atît calmul cît și sîngele rece cu care sunt comise o serie de infracțiuni de o violență extremă. Legătura strînsă dintre indiferența afectivă și egocentrism constă în faptul că infractorului îi este străin sentimentul vinovăției, al culpabilității.

După cum spune Pinatel, aceasta este ordinea intrării în acțiune a trăsăturilor din nucleul personalității criminale atunci cînd se trece la actul infracțional agresiv. Dintre aceste trăsături, labilitatea și gradul agresivității par a influența cel mai mult pragul delincvențial.

Aceste componente ale personalității criminale se pot întîlni și la celelalte persoane, însă la acestea nu sunt elemente dominante ale personalității, nu au consistența și frecvența întîlnită la delincvenți. Diferența dintre nedelincvenți și delincvenți rezidă în pragul delincvențial. Astfel, delincventul format, recidivistul, în opoziția cu nedelincventul sau cu delincventul ocazional, nu așteaptă ivirea unei situații propice, a unei incitații exterioare, ci provoacă el însuși ocaziile în care apoi operează. Cu cît trăsăturile personalității criminale surit mai intense, cu atît facilitează trecerea la actul infracțional.

În concluzie, Pinatel, susține că personalitatea criminală există cu 2 condiții:

a) Ea trebuie să întrunească toate trăsăturile de mai sus;

b) Persoana dată trebuie să prezinte o stare de pericol social.

Pentru caracterizarea personalității, se utilizează particularitățile psihice, și anume:

Temperamentul;

Caracterul;

Aptitudinile;

Inteligența.

Temperamentul (firea) este una din laturile sau subsistemele personalității, fiind relativ ușor de observat, el exteriorizîndu-se în manifestările de comportament.

Din comportamentul unei persoane se pot obține informații despre:

– dinamica activităților psihice, respectiv cît de iute sau lentă, mobilă sau rigidă, accelerată sau domoală, uniformă sau neuniformă este conduita subiectului;

– nivelul energetic sau cantitatea de energie de care dispune subiectul și mai ales felul în care o consumă. Astfel, unele persoane dispun de un surplus energetic, iar altele se caracterizează prin deficit energetic; unele persoane se descarcă exploziv, iar altele își consumă energia în mod echilibrat făcînd economie.

Constatăm astfel că între oameni există diferențe de comportament care sunt determinate de diferențele de dinamism și potențial energetic, deci diferențele de temperament.

Clasificarea temperamentului:

– sangvin (predomină sîngele);

– flegmatic (predomină flegma);

– coleric (predomină fierea neagră);

– melancolic (predomină fierea galbenă).

Portrete temperamentale:

Sangvinul este puternic, echilibrat, mobil, extrovert și stabil. Are o mare capacitate de muncă și, fiind echivalent, are un ritm egal de activitate. își dozează foarte bine, economicos chiar, energia de care dispune, alternînd perioadele de activitate cu cele de refacere.

Sangvinul se caracterizează prin vioiciune, rapiditate în mișcări și vorbire, efervescență emoțională. Este temperamentul bunei-dispoziții, al adaptabilității prompte și economicoase. Dincolo de vioiciune și exuberanță, se descoperă calmul și stăpînirea de sine. Nu este înclinat să se avînte în acțiuni și se angajează în acțiuni energice numai dacă este solicitat. N-are spirit de inițiativă, dar și-1 poate forma prin educație. Formează ușor prietenii, dar tot așa de ușor renunță la ele. Nu se afirmă ca un ambițios, dar nici nu este pasiv sau indiferent.

Flegmaticul este puternic, echilibrat, inert, stabil și introvertit Are putere de muncă, dar, fiind inert, are un ritm foarte lent. Este neobișnuit de calm și are reacții lente care denotă aparent indiferență. Cînd se angajează într-o activitate este foarte meticulos.

Nu ocolește detaliile și nu abandonează activitatea pînă nu ajunge la un rezultat satisfăcător.

Deși cheltuiește de două-trei ori mai mult timp decît colericul sau sangvinul în desfășurarea unei activități, el lucrează cu nădejde, temeinic și ajunge la performanțe excepționale. Se adaptează greu la situații noi, trece greu de la un soi de activitate la altul și nu renunță ușor la obișnuințele și deprinderile sale, care sunt foarte puternice.

În relațiile cu oamenii leagă greu prietenii, dar este foarte statornic. Este foarte răbdător și își iese foarte rar din fire, dar, atunci cînd o face, tinde să prelungească mult furia și nemulțumirea.

În genere, este foarte realist, cumpătat, practic și are simțul măsurii. Este foarte interiorizat și, aparent, nu este afectat de problemele grupului; în realitate însă, problemele grupului au un ecou puternic în forul său intern.

Colericul este puternic, neechilibrat, instabil și extrovertit. Avînd un sistem nervos puternic, prezintă o mare capacitate de muncă, dar, fiind neechilibrat, el este inegal în desfășurarea manifestărilor sale.

Astfel, colericul nu cunoaște linia de mijloc, căci este fie eruptiv, năvalnic, nestăpînit, fie dezarmat. El trece de la inițiativa de o cutezanță uluitoare la abandon, de la desfășurarea neobișnuită de forțe, la stagnare totală.

Faptul că inhibiția nu reușește să dirijeze continuu fluxul excitativ face ca temperamentul coleric să facă investiții de energie neeconomicoase, lucru care explică de ce periodic, oricît de mare ar fi energia sistemului nervos, apare epuizarea. El nu are un ritm uniform de activitate. Temperamentul îi dictează activități în salturi, uneori cu efecte surprinzătoare într-un interval minim de timp, după cum urmează inevitabil un timp prelungit de odihnă sau evoluții în alt tip de activitate.

Colericul acționează foarte bine numai sub impulsul unor scopuri de mare însemnătate pentru el și este înclinat spre exagerarea acțiunilor pe care le întreprinde. Nu este deloc capabil să desfășoare acțiuni care presupun răbdare, rezolvări de detaliu, uniformitate. Dacă activitatea are o semnificație pentru el, o poate finaliza cu rezultate foarte bune.

Colericul este omul marilor inițiative, este un foarte bun organizator de colectivități umane, un organizator energic, calculat. În relațiile cu oamenii, colericul este inegal și relația depinde în mare măsură de starea afectivă în care se află.

Se supune greu normelor, regulilor, în general, este un indisciplinat, dar poate fi disciplinat dacă este făcut răspunzător de disciplina altora.

Fiind un extrovert, este comunicativ și, ca și sangvinul, este orientat spre prezent și viitor. în relațiile de prietenie este foarte statornic, deși conduita nu o dovedește întotdeauna.

Melancolicul este un tip nervos, slab, introvertit și instabil.

În limbajul curent, prin a fi melancolic se înțelege a fi trist și pesimist, or, această stare de spirit nu este întotdeauna un efect al temperamentului. Pesimismul, tristețea sau deprinderea pot proveni datorită diverselor cauze sociale, culturale și se pot imprima pe orice temperament. Tot așa, temperamentul slab poate evita starea de spirit melancolică în anumite condiții care să îi determine o orientare optimistă.

Este adevărat însă că temperamentul slab, deci mai puțin rezistent nervos, este supus mai des stărilor melancolice, mai ales atunci cînd apar suprasolicitări, obstacole ce nu pot fi depășite decît printr-o considerabilă mobilizare de energie. De altfel, numai în aceste situații critice slăbiciunea acestui temperament devine evidentă. În rest, reprezentanții temperamentului slab ni se recomandă ea fiind mai degrabă mobili și echilibrați.

Aptitudinile. Latura instrumental-operațională a personalității

Valoarea aptitudinilor trebuie pusă în legătură directă cu eficiența, calitatea și modul de îmbinare a operațiilor.

Aptitudinile sunt subsisteme sau sisteme operaționale superior dezvoltate care mijlocesc performanțele supramedii în activitate. Aptitudinile arată ce poate individul, iar nu ceea ce știe el, și, de aceea, un om va fi considerat inteligent cînd va fi în măsură să extragă dintr-un minimum de cunoștințe un maximum de efect.

Dicționarul de psihologie face o distincție între aptitudine care rezultă dintr-un potențial și se demonstrează prin facilitate în învățare și execuție și capacitate ca o aptitudine împlinită care s-a consolidat prin deprinderi rezultate din exercițiu și s-a îmbogățit cu o serie de cunoștințe adecvate.

Pentru ca potențialul să fie valorificat și dezvoltat ca un sistem operațional, sunt necesare:

– maturizarea organismului și a sistemului nervos central;

– adaptarea la mediul natural și social în condițiile unor necontenite interacțiuni dintre subiect și ambianță;

– activitatea și învățarea prin care sistemele operaționale se organizează progresiv și se construiesc la diverse niveluri calitative.

În cadrul aptitudinilor, un rol deosebit îl au aptitudinile generale, iar dintre acestea se remarcă inteligența.

Termenul de inteligență provine din latinescul "inteligere" care înseamnă a relaționa, a organiza, și de la cuvîntul "interlegere", care desemnează stabilirea de relații între relații. Astfel, chiar terminologia sugerează faptul că inteligența depășește gîndirea care se limitează la stabilirea de relații între însușirile esențiale ale obiectelor și nu se referă la relațiile între relații.

Atunci cînd vorbim de inteligență ca "un sistem complex de operații care condiționează mediul general de abordare și soluționare acelor mai diverse sarcini și situații problematice" se au în vedere operații ca:

– adaptarea la situații noi;

– generalizarea și deducția;

– anticiparea consecințelor;

– compararea rapidă a variantelor de acțiune și alegerea celei optime;

– rezolvarea ușoară și rapidă a unor probleme cu grad ridicat de dificultate. Toate acestea relevă cel puțin trei caracteristici fundamentale ale inteligenței:

– capacitatea de a soluționa situații noi, căci cele vechi, familiarizate, sunt soluționate cu ajutorul deprinderilor și obișnuințelor;

– rapiditatea, suplețea, mobilitatea inteligenței;

– adaptabilitatea adecvată și eficientă în împrejurări noi.

Prin aceste însușiri, inteligența apare ca o calitate a întregii activități mintale, ca o expresie a organizării superioare a tuturor proceselor psihice (intelectuale, afectiv motivaționale, volitive).

Caracterul. Latură relațional-valorică a personalității în greaca veche, "caracter" înseamnă tipar, pecete, iar cu aplicare la om semnifică fizionomia, înfățișarea individului, luat sub aspectul trăsăturilor sale psihice spirituale, pe care le deducem din modelul său propriu de a se comporta în activitățile și în relațiile sale sociale. Este, deci, o fizionomie spirituală prin care omul se prezintă ca o individualitate irepetabilă, ce-1 deosebește de alții, așa cum se deosebește prin înfățișarea sa fizică.

Particularitățile de caracter prezintă o anumită constanță sau stabilitate, altfel chiar existența caracterului ar fi contrazisă.

În sens larg, caracterul este un mod de a fi un ansamblu de particularități psiho-individuale ce apare ca un portret psihic global. În această viziune, termenul de caracter ne apare sinonim cu cel de personalitate.

Caracterul însumează trăsături sau particularități privind relațiile pe care subiectul le are cu lumea și valorile după care el se conduce. Este un sistem relațional-valoric și de autoreglaj.

Caracterul este o totalitate a însușirilor psihice și morale ale individului uman, manifestate în comportamentul și acțiunile sale, în atitudinile și poziția sa față de sine, față de alții, față de societate și față de valorile unanim recunoscute ale acesteia. Între temperament și caracter, există o strînsă legătură, și anume că temperamentul cuprinde manifestările dinamice ale personalității, iar caracterul cuprinde relația cu lumea interioară și cu mediul.

Temperamentul totdeauna determină anumite trăsături ale caracterului. De aici, pot fi evidențiate mai multe tipuri de caracter, și anume:

Tipul armonios – adaptabil la mediu, pozitiv față de cerințele sociale, optimist, sociabil și este principial;

Tipul conflictual cu mediul – este foarte impulsiv, nereținut, egoist și care se supraapreciază;

Tipul cu conflicte interne – nu poate armoniza raportul dintre social și personal, se subapreciază, afectat de nevroze sau chiar de stări patologice grave;

Tipul influențabil – lipsit de opinie, principii, este dependent de grup, ușor influiențabil, fără inițiativă.

În sistemul de personalitate, caracterul reprezintă latura relațional valorică, este, în principal, un ansamblu de atitudini și valori. Corespunzător identificăm și patru tipuri de atitudini:

– atitudinea față de lume (patriotismul);

– atitudinea față de muncă (hărnicie);

– atitudinea față de proprie persoană (demnitatea, exigența față de sine);

– atitudinea față de oameni (încrederea în oameni).

În criminologie, se menționează despre o categorie de oameni, care, sub raportul sănătății lor psihice, prezintă unele tulburări psihice ușoare și care fac trecerea de la oameni normali la cei bolnavi, prezentînd diferite grade de tulburări, și, care în principiu, au o răspundere penală.

În acest sens, putem spune că starea de sănătate psihică a individului reprezintă unul din elementele definitorii ale personalității. Psihicul este coordonatorul întregii vieți a individului și purtătorul principal al capacității sale de adaptare la viața socială. Ca urmare orice deficiență, tulburare sau boală de natură psihică se poate repercuta asupra comportamentului individului în cauză, generînd devieri de la normele de conduită în societate de aceea este necesară, cunoașterea de către organele de stat competente a tuturor dificiențelor psihice ale persoanelor care au comis fapte prevăzute de legea penală.

Domeniul deficiențelor și a bolilor psihice precum și cel referitor la gradul în care acesta poate afecta starea de responsabilitate a unui individ pot impieta în unele situații atît asupra comportamentului cît cît și asupra răspunderii penale a celui în cauză, înscriindu-se în sfera cauzalității (a cauzelor și condițiilor) fenomenului criminal.

În criminologia actuală, unii autori susțin că întreaga cercetare trebuie să se concentreze asupra infractorului om – normal. Infractorii “definiți” (anormal cu anumite tulburări psihice), adică criminalii psihopați, nevrotici, debilii mintali, bolnavii psihopatici să se lase la o parte. Acest punct de vedere or putea fi valabil în parte numai, sub raport juridic, unde se pune problema răspunderii penale, mai cu seamă pentru criminalii sau infractorii psihotici.

Una dintre clasificările cele mai simple ale bolnavilor psihici, la care s-a recurs în literatură criminologică pentru explicarea comportamentelor criminale ale bolnavilor psihici este aceea în: nervoze, psihopatii și psihoze.

Nevrozele reprezintă un grup de tulburări, relativ ușoare și ireversibile, determinate de tulburaăi, reacții variate cu caracter funcțional. Bolnavii sunt conștienți de boala caracterizată prin conflicte intrapsihice la care participă cu intensitate.

De cele mai multe ori, nevrozele sunt însoțite de stări de anxietate de diferite grade de intensitate.

Psihopatiile sunt deficiențe psihice. Faptele comise de psihopati sunt săvîrșite cu luciditate și discernămînt, astfel încît din punct de vedere juridic sunt perfect responsabili.

Manifestările negative la general cele mai frecvente ale psihopaților sînt: instabilitatea și impulsivitatea, reacțiile anormale față de împrejurările obișnuite ale vieții sociale, încăpăținarea, înclinația spre diferite acte de perversiune, toxicomanie, comportări absurde, precum și unele fapte prevăzute de legea penală, cum sînt furtul, excrocheriile, infracțiuni împotriva demnității, a integrității corporale, a sănătății și a vieții personale. Trăsătura cea mai caracteristică a psihopaților o formează tulburările de adaptare la ambianța familială și socio-profesională. De aceea psihopații nu fac parte dintre persoanele pe care lumea le consideră a se afla în stare de nebunie.

Psihozele sunt categorii de afecțiuni psihice variate a căror caracteristica principală o constituie alterarea profundă a vieții psihice.

Psihoticii, caracterizîndu-se prin cele mai grave tulburări cognitive, de conștiință, nu își înțeleg și nu își pot aprecia starea în care se află, nu pot stabili relații corespunzătoare cu mediul, și au un comportament, în cea mai mare parte, total destructurat.

Din cauza gravelor tulburări (de cunoaștere, de cunoștință) indivizii afectați de psihoze nu pot înțelege și nu pot aprecia starea în care se găsesc, nu pot stabili relații cu mediul, iar comportamentul lor este aproape în totalitate distructurat.

Bolnavii savîrșesc frecvent fapte antisociale dintre cele mai grave (ex: omoruri sadice savarsite de schizofrenici și epileptici) astfel incat, aceasta categorie de bolnavi trebuie sa se afle sub o permanenta supraveghere.

Dintre coordonatele sociale putem menționa:

Macromediul

Omul este o ființă eminamente socială. În afara societății ființa umană ar fi doar un individ, adică o făptură identică, în esență, cu oricare alt reprezentat al regnului animal. Tocmai conținutul de natură socială îi permite omului să depășească condiția sa pur biologică și să străbată secole; să nu reînceapă de la zero evoluția sa culturală.

Anume de aceea, în contextul problemei abordate, interesează influența cauzală a societății asupra individului în sensul comiterii crimei. Prezintă importanță rolul de determinare a condițiilor sociale în săvîrșirea crimei și, în genere, a criminalității.

Karl Marx observa un fapt, confirmat cu plenitudine de cercetările științifice ulterioare, de o importanță covîrșitoare și anume că personalitatea nu este altceva decît totalitatea relațiilor sociale, existente la un moment dat într-o societate. Și tot el sugera ideea că, scurtînd o societate, putem stabili (la nivel de esență) care este personalitatea celor ce vețuiesc în ea și, viceversa, examinînd personalitatea individului, care este o verigă importantă și studierea ei ne poate furniza cunoștințe extrem de utile.

Personalitatea omului neinfractor, ca și personalitatea omului infractor se formează în același mediu social general. Aceasta demonstrează că procesul formării personalității infractorului este un proces complex și de durată, în cadrul căruia elementele criminogeneze se receptează treptat, sub forma unor reprezentări deformate ale valorilor sociale, în conștiința omului, ce se exteriorizează la început în abateri minore, și care apoi se amplifică, devin deprinderi și obișnuințe pentru omul responsabil, degenerînd, într-un micromediu socio-fizic nefavorabil, criminogen, în acte criminale.

În varianta în care micromediul social, la rîndul său, are puternice influențe criminogene asupra personalității umane, posibilitatea apariției unei atare conduite criminale sporește, dar nu constituie însă o fatalitate. Aceasta întrucît s–a arătat că influența mediului social global asupra particularităților fiziologice, biologice și psihologice ale omului este o acțiune mediată care se structurează și se exercită prin intermediul factorilor endogeni proprii personalității infractorului.

Un punct de vedere ceva diferit este cel potrivit căruia, geneza directă nemijlocită, imediată a criminalității se află în conștiința înapoiată, retrogradă sau debusolată a unor indivizi din societate.

Influența formativă a societății asupra personalității individului, precum și impactul de modificare, în decursul vieții, a structurii acestuia are loc la trei niveluri: macromediu, micromediu, grupul de anturaj. Prin macromediu înțelegem fie societatea în ansamblul fie grupările sociale mari (clasele sociale, păturile sociale, grupările etnice mari etc.). Micromediul include grupările sociale mici – colectivul, școala. Iar grupul de anturaj cuprinde familia, prietenii, strada etc.

Influența mediului social la nivel global – socio-cultural poate avea și are, de regulă, o contribuție de mare anvergură în procesul formării personalității. Specificul devenirii personalității criminale îl constituie însă facultatea acestuia de a asimila din multitudinea de informații instructiv – formative ce-i parvin prin intermediul tuturor mijloacelor de comunicare socială: instituții, școală, carte, presă, film, televizorul etc., mai ales pe acelea care îi stimulează convingerile și atitudinile antisociale.

Teoriile sociologice și o mare parte a celor de orientare psihologică recunosc mediului social general, pe lîngă funcțiile pozitive de integrare și cele negative perturbatoare, cu efecte opuse, aptitudinea acestora din urmă de a contribui la învățarea comportamentului deviant fiind subliniate în forme variate (de exemplu, teoria dezorganizării sociale, teoria anomiei sociale, a rolului criminogen al progresului tehnico – științific, a noii apărări sociale de cultură etc.)

Concluzia ce se desprinde din cele menționae este simplă: personalitatea omului care respectă legea, ca și a celui care o încalcă, se formează aparent în aceleași sfere ale vieții sociale și este supusă – la nivel macrosocial – acelorași canale de influență. Cu toate acestea, nici mediul social și nici natura informațiilor, și chiar a căilor lor de difuzare nu este omogenă, felul de receptare individuală a oricăror informații socio-culturale depinzînd, pînă la urmă, în mare măsură de modul de receptare a fiecărui individ.

În concluzie, principala trăsătură a personalității criminale o constituie orientarea antisocială, indiferent de ce natură și din ce direcție este stimulată.

Micromediul

Din punct de vedere sociologic, grupul social este un ansamblu de indivizi între care există relații sociale, adeseori chiar personale, care presupun respectarea acelorași norme de comportament și care urmăresc un anumit țel comun. Grupurile sociale pot rezulta spontan, pe baza simplei conviețuiri, sau din urmărirea deliberată a asocierii. Ele pot avea o durată variabilă, unele fiind efemere, iar altele avînd o persistență îndelungată. Apartenența la grup se stabilește ori pe baza propriei hotărîri (a lucra undeva, a locui într-o anumită așezare), ori pe baza deciziei altora (elev într-o anume clasă, soldat într-un anume pluton, medic într–o anume localitate). A aparține unui grup înseamnă a pătrunde, a accepta și a respecta coeziunea grupului respectiv. Fiind fenomenul structural cel mai important al vieții sociale, grupul social cunoaște o mare diversitate de tipuri și anume:

– Grupuri mici – au o structură simplă fără subdiviziuni (echipă de muncă, clasă de elevi, grupă de studenți)

– Grupuri mari – cu mare întindere pe orizontală, structură complexă, sistem de norme și relații care dictează coeziunea socială ( popor, națiune ș.a.);

– Grupuri primare – sînt grupuri alcătuite pe criterii profesionale (elevi, studenți);

– Grupuri formale – organizate pe bază de statut, de program (partide, sindicate);

– Grupuri de scop – colectivități organizate, planificate în vedere îndeplinirii stricte a obiective (în sens larg, toate colectivitățile sînt grupuri cu scop: familia, grupurile profesionale, partidele politice, sindicatele etc.).

Un rol important în formarea personalității infractorului îl joacă influențele negative exercitate asupra minorului și tînărului de către micromediul social ambiantal imediat, și mai ales, de către grupul său de anturaj.

În această privință, apreciem că o combinare a criteriilor care stau la baza elaborării teoriilor arealurilor infracționale, a conflictelor de culturi și subculturi delicvente, precum și a asociaților diferențiale, pot constitui o bază de orientare metodologică utilă din unghiul de vedere al investigării rolului real al diferitelor contexe de microgrup, asupra genezei comportamentului criminal, al formării personalității infractorului. Cert este că, investigații autohtone serioase în această direcție lipsesc, ca și preocupările de ordin criminologic care să le valorizeze.

Desigur că acest teritoriu este și cel mai greu penetrabil investigației criminologice, membrii anturajului disimulîndu-și adesea relațiile cu subiectul investigat. De altfel, atît mediul de anturaj clădit pe relații pur personale greu de identificat, cît și cel stradal, greu de ordonat pentru o investigație riguroasă, nu oferă cercetătorului criminolog șanse reale pentru investigații, constatări și concluzii majore în aceste medii pentru că nu trebuie să uităm că, fiecare făptuitor își are cercul său de prieteni, iar fiecare stradă sau cartier are o multitudine de posibilități de influențare, unele în rău altele în bine.

Grupul de anturaj

Modul de organizare a timpului liber este implicat și el în problematica personalității infractorului, nu numai datorită faptului că exercitatarea corectă a celor trei funcții pe care le presupune: odihna, divertismentul și dezvoltarea personalității sunt de natură de a conferi un sistem de pîrghii socio-integrative suplimentare, dar și datorită faptului că majoritatea faptelor penale sînt comise de persoanele care au o ocupație stabilă tocmai în intervalul timpului liber.

Prin timpul liber se înțelege în general, timpul de care dispune o persoană după ce și-a îndeplinit obligațiile familiare, școlare, profesionale, etc., timp pe care acesta îl folosește conform dorințelor și înclinațiilor sale reale, în afara “presiunii” exercitate.

O importanță cu totul deosebită pentru prevenirea fenomenului infracțional, o prezintă organizarea timpului liber a tinerilor, în general, și mai cu seamă a comunităților de tineri, cum sunt elevii și studenții, tinerii muncitori fără familie, militarii în termen etc., care își petrec o parte din timpul liber în internate cămine, unități militare, în locuri de odihnă etc., precum și în familii sau în locurile de distracție din diferite localități.

Modul de organizare și utilizare a timpului liber, depinde în mare parte de particularitățile bio-psiho-sociale ale persoanei, cum sunt: vîrsta, sexul, nivelul dezvoltării intelectuale, de școlarizare, și de cultură generală, profesia și ocupația, starea de sănătate, aptitudinile, pasiunile, temperamentul și caracterul.

Cunoașterea modului specific de utilizare a timpului liber de către anumite categorii de indivizi ne oferă date și explicații cu privire la frecvența unor categorii de infracțiuni și în consecință servește pentru efectuarea unor activități de prevenire concretă și eficientă. Cu alte cuvinte determinarea indirectă sau directă a modului de utilizare a timpului liber de către anumite categorii de persoane și luarea măsurilor necesare pentru organizarea petrecerii interesante și utile a acestuia, constituie un factor anticriminogen de o importanță deosebită.

Evident societatea, statul nu pot merge pînă acolo încît să organizeze sisteme și mecanisme de control asupra individului chiar și în intervalul de timp cînd acesta își asigură consumarea timpului liber. Cu toate acestea, folosirea timpului liber trebuie să stea în atenția unor organizatori sociali, care să dirijeze indivizii spre desfășurarea unor forme de consumare a timpului liber care să confere individului posibilități de recreare, divertisment și instruire, în forme atît de interesante și atractive, încît să prevină pe cît posibil orientarea individului spre activități marginale, izolate și camuflate de conduită antisocială.

Capitolul III. Considerații teoretico-metodologice cu privire la delimitarea personalității infractorului profesionist

3.1 Noțiunea infractorului profesionist

În istoria și practica dreptului se vorbește criminalul profesional,desemnat astfel prin aceia că face din infracțiune un mijloc de existență sau îndeletnicire, să luăm de exemplu hoții de buzunare, hoții în lege, escrocii, etc.

În anul 1897 la congresul Uniunii internaționale ale criminaliștilor din Heidelberg a fost făcută o încercare de clasificare a infractorilor în următoarele categorii:

incidentali, epizodici;

cu comportament instabil, sau care au comis mai multe infracțiuni;

înrăiți, sau profesioniști.

În așa mod una din primele explicații ale noțiunii de infractor profesionist are la bază un indiciu – persistența, refuzul de a renunța la comiterea regulată a infracțiunilor. Totodată acest termen a început să fie utilizat mai tîrziu. Șeful poliției secrete din Paris F. Vidocq îl utiliza în raport cu persoanele care care comiteau sistematic anumite infracțiuni și se distingeau printr-o înaltă măiestrie. Astfel la finele sec. XIX acest tip de infractor era caracterizat prin următoarele trăsături:

este refractor;

comite cu insistență și continuu infracțiui;

posedă abilități criminale special.

Criminalul profesional este persoana care este refractată muncii într-un cadru legal, care săvîrșește infracțiuni în mod sistematic, în scopul cîștigării resurselor de trai. Seelig numește acest tip de criminal, criminal refractar muncii. El săvîrșește infracțiuni în mod sistematic în scopul cîștigării resurselor de viață și trai. Criminalii profesionali pot fi pasivi (adică ei nu sunt angajați în cîmpul muncii, respective nu muncesc, ia existența și-o cîștigă din săvîrșirea unor infracțiuni complexe, organizate așa ca: traficul de ființe umane, falsificarea banilor, furtul prin efracție etc.)

Pentru a înțelege mai bine această noțiune, tindem să elucidăm sensul termenului ” profesional„ care în acest context joacă rolul decisiv în cadrul delimitării infractorului profesionist de alte tipuri de infractori. Cuvîntul „profesie” (ce provine din latinescul „ profetore” – ce înseamnă a declara drept îndeletnicire, ocupație proprie ) înseamnă o activitate îngustă a persoanei în cadrul sistemului integral de rapartizare socială a muncii. Specializarea îngustă condiționează nivelul înalt de calificare, ceia ce în consecință, duce la o remunerare materială mai înaltă a muncii. De aceia cînd utilizăm termenul de profesionalism criminal, primul indice trebuie considerat direcționarea activității spre obținerea surselor de existență, și anume prin mijloace criminale.

În așa fel, următorul indice ar fi „specializarea” îngustă sau restrînsă a infractorului. De menționat este faptul că în acest context nu merge vorba de o îngustare a metodelor de activitate criminală, ci de îngustarea direcției activității criminale, în limitele căreia persoana va însuși toate metodele existente și modalitățile de utilizare a lor în funcție de diferite circumstanțe.

Al treilea indiciu ar fi nivelul de calificare criminală care permite infractorului profesionist să obțină venituri maximale și să evite descoperirea și respectiv pedepsirea de către organele ce ocrotesc normele de drept. Dacă să vorbim despre cazul în care infracțiunea, datorită particuarităților sale nu poate fi ascunsă, infractorul profesionist face tot posibilul pentru a împiedica organele de drept să identfice persoana sa și să demonstreze vinovăția sa în intanța de judecată.

Un indiciu esențial al profesionalismului criminal este interacțiunea strînsă între infractori. Autorul Mihai Bîrgău menționează că în anii 70 ai secolului trecut, în diverse regiuni ale URSS a fost inregistrat un conveier original de spargeri. El arăta astfel : primul grup de infractori selecta viitoarea victimă, al doilea grup cronometra activitățile cotidiene ale locatarilor din apartament, al treilea – efectua nemijlocit spargerea și pătrunderea în încăpere, iar al patrulea – realiza bunurile furate prin intermediul rețelelor specializate și a piețelor negre. Exemplul dat este un model atît de specializare, cît și de integrare profesională a infractorilor.

3.2. Caracteristicile infractorului profesionist

Criminalitatea profesională este asociată cu obținerea veniturior ilicite permanente. Cu toate acestea, crima profesională ar trebui să fie legată nu numai de conceptul de "venituri", dar și cu conceptul socio-psihologic "profesionalism", înțeleasă ca o ocupație stabilă, permanentă, realizată cu metode bine cunoscute. Profesionalismul are mecanisme sociale bine determinate de reproducere. În cazul în care furtul, de exemplu, devine o profesie, cu aceasta se întîmplă la fel ca și cu orice altă profesie: are loc diviziunea muncii, meseria devine un mod de viață. Criminalul profesionist lucrează ca un meșter, stie lucrul său și își dedică viața acesteia.

O notă dominantă a infractorilor profesioniști (multirecidiviștilor, a criminalilor prin obișnuință) este aceea că demonstrează capacitate psihică, în special calități de voință, de a desfășura profesii de utilitate socială. Cariera lor se va situa sub aspect valoric la antipodul profesiilor acceptate de societate; incapacitatea de a desfășura o muncă utilă are drept componentă atitudinală a personalității lor disprețuirea celor ce muncesc, imaginea negativă despre lumea socială din care fac parte, considerată ca un dușman personal, ca principala responsabilă pentru situația în care au ajuns. Aici trebuie căutată sursa principală a multiplelor justificări pentru atitudinile și comportamentele lor antisociale. Procesele psihice (gîndire, memorie, imaginație, atenție superioară la condițiile variate și imprevizibile survenite în situația în care se va produce infracțiunea sau delictul) au o dexteritate deosebită. Astfel de calități se formează prin învățare, prin exercițiu îndelungat și devin caracteristici ale infractorilor de carieră.

Viața afectivă a infractorilor este compusă din pasiuni, vicii, plăceri inferioare: desfrîul, sexul, consumul de stupefiante, de droguri, consumul de artă vulgară, spectacole de mahala etc.

Alte caracteristici fundamentale ale infractorilor de carieră sunt minciuna și egoismul (duplicitatea moral-caracterială). Inadaptarea socială, neacceptarea coerciției moral-sociale, lipsa de aderență la valorile colectivității generează infrac¬torului o atitudine de indiferență față de viitor, față de propriul destin. De aici va rezulta insensibilitatea sa morală, labilitatea afectiv-caracterială. Numeroși infractori au ca dominantă atitudinală egoismul, care devine un factor de anihilare a compa¬siunii pentru victimă, a empatiei sau a atitudinii simpatetice. De aceea, fiind neutri afectiv, vor putea comite fără rețineri acte antisociale, indiferent de condiția socială, materială, morală a victimei, vor putea executa cu ușurință acte de mare cruzime.

Și societatea poate avea o vină a ei în activarea mecanismelor psihice ale comportamentelor antisociale, deoarece uneori reprimă personalitatea fără a avea un suficient temei, alteori etichetează, ironizează, sancționează, marginalizează anumiți indivizi cînd nu este cazul.

Trăsăturile, presupuse generale, ale infractorilor au o valabilitate statistică. Ele se asociază cu trăsături particulare, individuale, actul infracțional este unic și irepetabil prin însușirile sale individuale de conținut, de loc și de timp. Dar orice act individual este încadrabil într-un tip general, așa cum poate rezulta deja din explicațiile anterioare.

Infractorul profesionist este un infractor stabil, o persoană cu cea mai periculoasă formă de comportament social.

Lenea, beția, schimbarea mediului social cu cel criminal, dorințe primitive actuale, dependența de situație ce limitează orizonturile recidivistului, nivelul de dezvoltare său mental. Tulburări de origine, inadaptarea socială întărește modul antisocial de viață.

Se observă la majoritatea infractorilor profesioniști tulburări mentale și diverse anomalii. Aceste tulburări sunt expuse la o agravare deliberată – exagerare demonstrativă. Comportamentul se caracterizează prin promiscuitate subliniată, irascibilitate, mitocănie, ostilitate față de cei din jur. Condiții extrem de nefavorabile de viață în libertate, deprinderea la mediul penitenciar contribui la pierderea fricii față de pedeapsă. Noua infracțiune este comisă de către un recidivist, la nivel obișnuit – în dependență de preferințele sale pentru tipul de comportament criminal. Iar viața în penitenciar, unde acestuia îi este asigurată, de obicei, cea mai înaltă poziție privilegiată, nu numai că nu sperie, dar și chiar îl atrage. În comportamentul criminal se evidențiază caracteristicile interacțiunii mecanismelor sale conștiente și subconștiente de autoreglare. Defectele de autoreglare în combinație cu orientările valorice antisociale – relațiie de mediu – caracteristicile psihologice de bază ale unui recidivist. Comportamentul este adesea sfidat de bunul simț, propriile sale interese. De multe ori scopurile nu corespund mijloacelor bănești, deciziile sale aprobate nu sunt tranzitive: comportamentul lipsit de prudență elementară, lipsește previziunea consecințelor imediate.

În acest context se depistează încălcarea autoregulată personală: deierarhizarea orientărilor valorice, suprimarea argumentelor motivate cu aspirațiile obișnuite. Motivația criminală recidivistă într-un fel străpunge barierele rațiunii.

Orientarea antisocială persistentă a personalității infractorului se manifestă în disponibilitatea stabilă de a rezolva problemele și conflictele prin mijloace violente.

Una dintre cele mai frecvente defecte mintale multor criminali profesioniști este indiferența lor la amenințarea pedepsei, stigmatizare. Criminalitatea recidivă este corelată cu anomalii psihice – retard mintal ușor, psihopatie, accentuarea caracterului, degradarea alcoolică ș.a. La femei recidiva se corelează cu recurente isterice și alcoolismul și mai des comit infracțiuni în stare nevrotică și psihotică decît bărbații.

Infractorul profesioniști – nucleul lumii criminale, gardienii subculturii criminale, dezvoltatorii modalităților inteligente de comitere de infracțiuni și tăinuirea lor. Cel mai mare procent de repartiție a recidivei speciale în acele tipuri de infracțiuni care necesită aptitudini speciale de specializare, intelectualismul criminal (fraudă), precum obrăznicie specială și nerușinare (crime violente și lacomice).

Trăind o viață de criminal în condițiile protecției grupei criminalice, idealizînd și romantizînd lumea criminală, personalitatea infractorul profesionist este supus tot mai profund degradării sociale.

Prin natura activității criminale și gradului de pericol social al infracțiunii, care este specializat de criminalul profesional, se disting următoarele tipuri de criminali profesionali:

extrem de periculoase (teroriștii profesionali, asasini, răpitori, criminali, etc.);

tip deosebit de periculos (se specializează în atacuri armate și jafuri, deținători de bordel, traficanți de droguri, arme, etc.);

tip periculos (hoți de mașini, hoți de buzunare, escroci, etc.).

Această clasificare prezintă care probleme ar trebui să fie atribuite categorii problemelor prioritare și excepționale și la rezolvarea căror problemele trebuie să de concentrat eforturile privind impactul criminalității profesionale.

În unele cazuri, specializare criminală nu are nevoie de pregătire și calificare specială (de exemplu, capacitatea de a deține un cuțit și amenințînd de a sustrage bunurile, capacitatea de a găsi un loc potrivit pentru un atac). În alte – calificarea criminală necesită o pregătire îndelungată, abilități speciale, și chiar "talent criminal." În consecință, este posibil de a efectua o tipologie a criminalilor profesionali în dependență de nivelul de calificare al criminalului:

specialiști de înalt nivel;

specialiștii din clasa de mijloc;

specialiști necalificați și slab calificați.

Infracțiunile cele mai grave sunt organizate și comise de infractori profesioniști de cel mai înalt nivel.

Aceștia ar trebui să se afle la evidenșă și activitățile lor trebuie monitorizate continuu de către structuri speciale ale organelor interne. O analiză a conexiunilor lor profesionale în lumea criminală va dezvălui mai eficient crimele complexe.

Specialiștii de nivel mediu – o rezervă a lumii criminale. Printre ei sunt mulți criminali "promițători" de care trebuie, de asemenea, de ținut cont.

Atunci cînd se decid întrebările cu privire la pedeapsa pentru crimele comise de către criminalii profesioniști de nivel înalt și mediu, ar trebui să fie luat în considerare faptul în procent de sută la sută, că aceștia vor recidiva.

În funcție dacă este utilizată funcția publică în comiterea infracțiunilor, există două tipuri de criminali profesionali:

criminali care fac abuz de funcția publică în scopuri criminale (ale căror atribuțiile de serviciu și profesionalismul special sunt elementele specialității criminale);

persoane a căror activitate criminală profesională nu are legătură cu orice altă activitate.

După prezența și natura legăturilor în lumea criminală se disting:

criminali profesionali singuri (care nu țin legătura cu alți infractori);

criminali profesioniști care comit infracțiuni singuri, dar utilizează în mod activ legătura cu mediul penal pentru a se asigura cu activitatea criminală, a ascunde crima, a scăpa de obiecte furate;

criminali profesioniști care comit infracțiuni în grup cu o distribuție complexă a rolurilor (organizatori, tunari, executanții, etc.);

autoritățile criminale (pilonii activității criminale).

Pentru anumite tipuri de infracțiuni profesioniste un factor major joacă mediul criminal, romantica criminală, care compensează neajunsurile relațiilor sociale sănătoase. Absența părinților sau pierderea contactului cu ei, familii sărace sau performanța slabă la școală – toate acestea pot înrăi un adolescent și să-l împingă spre un mediu criminal.

De multe ori romatinca criminală migrează în conștiința tinerilor din filme. Vacuumul ideologic, deficiențele educaționale, nivelul scăzut de educație juridică sau lipsa totală a acesteia reprezintă o condiție prealabilă pentru incriminarea individului. Acești tineri cu "coroană criminală în cap" sunt o pradă ușoară pentru rechini afacerii criminale. Cel mai adesea ei sunt folosiți în rolurile cele mai neatractive (de la comiterea de infracțiuni periculoase pînă la satisfacerea nevoilor sexuale perverse), și după un timp aceștia sunt pierduți complet pentru societate.

În unele cazuri, prima detenție a lor reprezintă ușa spre lumea criminală. Mediul social special în locurile de detenție, care presupune amenințări constante la viața, sănătate, integritate sexuală, de multe ori forțează condamnații fără înclinații criminale vicioase, să adere la orice "violență criminală". Familia criminală este ca un nou punct de pornire în biografia persoanei. Aici, oamenii se simt relativ siguri, "membrii familiei" arată o oarecare îngrijorare pentru ei, patronează pe cei slabi, le învață despre tradițiile criminale. Perversitatea sistemului social în locurile de detenție este una dintre principalele surse de profesionalizare a criminalității.

3.2.2 Criteriul profesionalismului sau neprofesionalismului infractorului

Consider că nu poate fi neglijat faptul delimitării criteriului profesionalismului de cel al neprofesionalismului deoarece prezintă interes pentru studierea mai aprofundată a personalității infractorului profesionist. Așa dar, dacă să ne conducem după statisticile penale, cea mai mare parte a delictelor și infracțiunilor sunt comise de amatori adică neprofesioniști, sau cum mai pot fi întîlniți în doctrină – infractori de ocazie, care utilizează un model de criminalitate sporadică, neregulată. În această categorie se include o serie de fapte așa ca vandalismul, conducerea autoturismului fără permisul de conducere sau în stare de ebrietate alcoolică sau narcotică, încălcarea regulilor de circulației, înșelătoria, furtul din magazine, ultragierea colaboratorilor organelor de drept, etc. Deasemenea în categoria infracțiunilor neprofesioniste putem include și infracțiunile săvîrșite din imprudență sau fără intenție, adică care nu au o motivație criminală și se datorează unei acțiuni nedeliberate. Ele totuși se includ in legea penală , deoarece nu sunt lipsite de pericol social și reprezintă o amenințare pentru public sau o încălcare a ordinii publice.

Infracțiunile neprofesioniste se comit de regulă de către persoane singure, neantrenate în subculturi sau grupări criminale și neaparținînd unui grup specializat. Dacă să studiem starea morală a acestor subiecți, putem constata că de fapt ei nu se consideră infractori. Ei își pot raționaliza conduita conduita infracțională în așa fel în cît să o considere normală, și mai mult atît – necesară. De exemplu vandalismul este explicat de unii tineri ca fiind o simplă „poznă” sau distracție juvenilă, iar furtului unui automobil să zicem fară scop de înstrăinare – ca un simplu împrumut. Acestor acte, care de fapt nu presupun anumite abilități tehnice speciale li se pune capăt o dată cu începerea vieții adulte.

În ceia ce privește falsul, acesta nu este comis numai de infractori profesioniști, ci și de persoane necalificate, care nu au nici un contact cu aceștia din urmă.

Edwin Lemert , referindu-se la falsificatorii de cărți de credite a observat că majoritatea provin din familii social favorizate, se confruntă cu dificultăți financiare temporare șu sunt caracterizați de un anumit grad de izolare socială și de o anumită închidere a alternativelor de conduită. Comportamentul lor este adeseori naiv, deoarece utilizează cărți de credit falsificate pentru a obține diverse bunuri, iar aceste cărți de credit nu sunt garantate de fonduri financiare suficiente existente la bancă, lucru care se poate ușor verifica.

Furtul din magazine, deosebit de răspîndit în țările occidentale , sunt săvîrșite de persoane din toate categoriile sociale. Observațiile făcute de criminologi au arătat că cele mai adesea, hoții de bunuri din magazine sunt persoane tinere sau persoane cu ocupații respectabile care își pot permite să cumpere aceste bunuri. Tentația riscului și capriciul obținerii ilicite a unui bun par se reprezinte cele mai obișnuite motivații ale acestor persoane, care nu-și reprezintă faptele lor ca infracțiuni, ci doar ca un fel de distracție, sau modalitate de a primi senzații tari și recurg la raționalizări de genul „ lucrul furat de mine nu costă nimic” sau „ un asemena magazin își poate permite să se lipsească de acest obiect modest” etc. Motivații relativ similare se întîlnesc și la persoane care fură de la locul de muncă, ce identifică de multe ori proprietatea interpinderii unde activează cu propria sa proprietate. Aceste motivații confirmă teza susținută de către G. Sykes și D. Matza, conform cărora un infractor sau un contravenient nu este obligatoriu un individ deviant, deoarece mulți infractori pot accepta normele și valorile societății legitime, doar că nu le pot aplica în practică, adoptînd atitudini care servesc la neutralizarea acestor norme și valori, în calitatea lor de piedici impuse conduitei dorite. Negarea responsabilității este tehnica de neutralizare cea mai frecvent folosită.

Spre deosebire de infractorii amatori, cei profesioniști sunt caracterizați atît de gradul lor de specializare în domeniul unor categorii de infracțiuni, cît și de recidiva faptelor penale comise, în așa fel încît antecedentele lor le conferă statusul de „ infractori de carieră”.

O lucrare de pionerat în privința acestei categorii de infractori o prezintă cartea Hoțul profesionist, scrisă în anul 1937 de către celebrul criminolog Edwin Sutherland în colaborare cu un hoț de carieră. Lucrarea a combătut imaginea stereotipă, precum că un hoț profesionist este obligatoriu, un indivit pishopat, needucat și caracterizat de tendințe violente. Dimpotrivă, așa cum a relatat Sutherland, această categorie de infractori este formată din indivizi a căror conduită este definită de un spirit de „ fair play ” în relațiile cu ceilalți hoți de un cod deontologic profesional și de un sistem normativ strict reglementat. În acest context pot adăuga și hoții în lege a căror „ epocă de aur ” a fost perioada comunistă, și care de fapt fiind infractori înrăiți, aveau un oarecare cod de reguli nescrise ce le reglementa conduita, respectiv putem vorbi de existența unei moralități destul de puternice în interiorul acestui grup de indivizi. Hoții în lege din URSS nu erau lipsiți de un oarecare romantism, adică erau un fel de „ Robin Hoozi ” ai lumii criminale, respectiv populația nedelicventă deseori iî simpatiza, mai mult ca atît, pentru tinerii adolescenți ei erau la rang de idoli.

Sutherland a arătat că profesia de hoț poate fi caracterizată de cinci caracteristici principale:

deprinderile ( abilitățile ) – adicăcomplexul de tehnici care permit comiterea infracțiunii. Elementele de bază sunt istețimea, îndrăzneala, și limbajul abil.

statusul profesional – prestigiul deosebit în lumea infractorilor. Acest status este determinat atît de cîștigurile financiare ilicit dobîndite, cît și de deprinderile tehnice, informațiile avute la dispoziție, legăturile cu persoane imporatnte din universul infracțional sau aparținînd poliției. Nu toți infractorii profesioniști dețin de fapt acelașii status profesional, unii bucurîndu-se de un prestigiu mia mic decît alții.

consensul – ansamblul valorilor, credințelor, și atitudinilor împărtășite în comun de către hoții profesioniști în legătură cu victimile furturilor, poliție, trăsăturile societății convenționale ( legitime ), etc. Considerîndu-se respinși de această societate, ei își crează propria lor subcultură, formată din norme și valori specifice și propriul lor cod de etică, pentru a-și reglementa relațiile și a se proteja contra unor acțiuni nocive, pentru grup, cum este cazul „ turnătoriei ”.

asocierea diferențială – asocierea cu alți infractori profesioniști prin intermediul cărora profesia de hoț este învățată ca oricare altă profesie. Statusul de hoț profesionist este acordat numai celora cărora li se recunosc calitățile și deprinderile necesare practicării profesiei. De aceia, hoții profesioniști privesc cu compătimire pe infractorii neporfesioniști sau amatori.

modul de organizare – ansamblul de activități profesionale, organizate într-un sistem de reporocități, informații, cunoștințe, deprinderi și rețele de sprijin. Aceasta conferă profesiei de hoț caracterul unei adevărate organizații colective.

În ansamblul lor, infractorii profesioniști sunt antrenați în tot felul de activități bine specializate cum sunt escrocheria sau furtul de buzunare, furtul din magazine, din bănci, hoteluri, sau alte instituții, falsul, contrafacerea, jaful, spargerea, etc.

Fiecare dintre aceste infracțiuni solicită abilități specifice și un proces de socializare profesională în cadrul căruia infractorii învață tehnicile și deprinderile necesare, codul profesional, capacitatea de a exploata diferite ocazii infracționale, de a scăpa din situații dificile, de a valorifica bunurile furate, de a utiliza diferite relații și legături, etc. Tot în cadrul acestui proces care începe odată cu recrutarea sa ca viitor infractor profesionist, specializat într-o activitate bine determinată, individul ( de cele mai multe ori un tînăr cu cu calități în domeniu ) învață și argoul profesiei, limbajul special care caracterizează orice profesie și care se transmite din generație în generație. Acest limbaj nu este folosit pentru a ascunde ceva, pentru că utilizarea lui în public ar atrage atenția. El oferă unitate grupului și servește ca un limbaj specializat pentru activități specializate. Termeni cum sunt „ boschetar ” (hoț), „ șmenar ” (traficant de valută), a da o gaură – ( a fura, a sparge ) sunt numai cîțiva din termenii care caracterizează în limba romînă ( în cazul de față vorbim despre termeni folosiți în Romînia ) acest limbaj specializat.

3.3. Măsuri de prevenire a criminalității profesionale

Conducîndu-ne după opinia savantului autohton Mihail Bîrgău, putem constatata că, studiind problema preveninirii criminalității profesionale, trebuie să relevăm în primul rînd măsurile de luptă cu profesionalismul criminal. Activitatea organelor de drept cu privire la prevenirea infracționalității profesioanle este organizată în trei niveluri :

de dirijare;

organizațional;

organizațional-tehnic .

Măsurile de dirijare includ, în primul rind, acțiunile economic-juridice, scopul cărora este neutralizarea scopului de îmbogățire a criminalilor profesioniști, deoarece baza lor este fondul material, care pe de o parte cuprinde mijloacele financiare ale elementelor criminale, iar pe de altă parte – posibilitatea de completare permanent. La etapa actual este imporatantă asigurarea protecției economico – juridice, care ar putea exclude, sau respectiv lichida orice intenții de atentare asupra proprietății de stat și private. Mult mai complicată este prevenirea infracțiunilor comise cu ajutorul tehnicii computaționale. Evident, măsurile economico-juridice necesită cercetarea a mai multor sfere economice, ținînd cont de condițiile restructurării lor și de prognozele știiințifice privind cauzele și condițiile probabile de comitere a infracțiunilor în domeniul lor. Neutralizarea determinantelor economice este primiul și poate principalul factor de prevernire a criminalității profesionale. Dintre măsurile economic-juridice de prevenire a criminalității profesioanale face parte de asemena activitatea centralizată a organelor de drept și financiare privind depistarea și confiscarea mijloacelor financiare enorme accumulate de infractori, care constituie case hoțești comune sau particulare.

Orientarea ideologică în cadrul profilaxiei criminalității profesionale include discreditarea tradițiilor criminale, subminarea autorității liderilor din mediul criminal, precum și formarea la cetățeni a unei atitudini corespunzătoare față de subculture antisocial în scopul diminuării mecanismului de influiențare a acestuia asupra minorilor – care nu sunt decît cea mai ușor determinabilă la săvîrșirea de infracțiuni categorie de persoane. În acest context este foarte utilă și importatntă utilizarea mijoacelor mass-media, adică propagarea moralității și necesitatea de a trăi într-o societate sănătoasă unde criminalitatea este redusă la minim.

Măsurile organizaționale de dirijare include perfecționarea nemijlocită a activității organelor de ocrotire a normelor de drept în lupta cu criminalitatea profesională. Rezultativitatea acestei măsuri depinde de un și de factori, pe care le vom enumera mai jos:

activitatea organelor de drept trebuie să se bazeze pe datele obiective despre fenomenul cercetat, precum și prognozarea științifică a modificărilor posibile ale indicilor calitativi și cantitativi.

sporirea independenței verigilor de jos ale sistemului de protecție a dreptului, în special ale organelor MAI.

condiția obligatorie a perfecționării activității este crearea unui aparat de cadre profesionale instruite și dedicate jusțiției, atît în cadrul judecătoriilor, procuraturii, cît și în cadrul organelor afacerilor interne.

În acest context deasemenea se impune revizuirea stimulării material a muncii anumitor categorii de colaboratori ale organelor de drept. Domnul Mihai Bîrgău ne aduce un exepmlu elocvent, pe care considerăm necesar să îl expunem : colaboratorii în cadrul poliției judiciare lucrează în fond cite 13-14 ore în zi. Munca lor este legată de risc, suprasolicitare psihologică și fizică, dar este remunerată la fel ca și a oricărui colaborator din organele MAI.

Măsurile organizaționale prevăd elaborarea și luarea unor decizii concrete privind perefecționarea luptei cu criminalitatea profesională și astfel se bazaează pe tezele cu caracter de dirijare examinate mai sus. Aceste măsuri trebuie să fie complexe, adică să cumuleze toate verigile organelor de drept ale țării. Procesul de combatere a criminalității nu trebuie tratat de pe pozițiile cerinței de suprimare rapidă a acesteia, ci de relevare și lichidare a cauzelor de săvîrșire a infracțiunilor.

Măsurile organizațional – tactice de prevenire a criminalității profesionale sunt puțin studiate și reflectate în literature juridică. Una din aceste cauze constituie faptul că un timp îndelungat profilaxia infracțiunilor cimse de infractorii profesioniști era identificată cu pedeapsa penală pentru comiterea unor atare infracțiuni. Unii justițiabili tratează pînă în prezent scaunul acuzațiilor drept metodă eficientă de reducere a comporatementului deviant. Persoanal , nu suntem de accord cu această opinie și o considerăm demodată în contextul prezentei societăți/

Organizarea activității profilactice trebuie precedată de aprecierea stării criminalității profesionale și de specificul transformării ei în formă organizată. Ultimul este determinat de următoarele circumstanțe:

creșterea numărului atacurilor banditeșto, al furturilor și al jafurilor comise prin spargerea locuințelor, extorcare escrocherii în procesul cumpărării-vînzării autoturismelor, schimbului valutar, etc.

utilizarea de către delincvenți la comiterea infracțiunilor a uniformei polițienești, a intstrumentelor de lucru special elaborate sau adaptate ( pistoale automate, dispozitve radio, substanțe explozibile )

relevarea cazurilor de cooperare a elementelor criminale cu anumiți colaboratori ai organelor de protecție a dreptului

datele privind desfășurarea pe teritoriu a întîlnirilor elementelor criminale, a ciocnirilor dintre infractori sau grupe criminale cauzate de împărțirea sferelor de influiență.

prezența informației din instituțiile de corecție prin muncă despre furnizarea prin canale neautorizate a produselor alimentare, subsanțelor narcotice, banilor din fondurile hoțești pentru asigurarea liderilor ce se află în instituțiile de detenție

Dacă am fi să vorbim despre metodele tehnice de prevenire a criminalității, atunci spre exemplu, la analiza creșterii furturilor din buzunare, s-a constatat că e strîns legată de funcționarea nesatisfăcătoare transportului public pe anumite rute, de suprapopularea magazinelor și marketurilor, de lipsa sau neprofesionalitatea grupelor operative de poliției în locurile unde este sporit factorului criminologic.

În cazul activității hoților de apartamente, activitatea hoților este înlesnită de ușile neîntărite , de construcția primitivă a lacătului ușii, de prezența redusă a interfoanelor la ușile de la scară ( de menționat este faptul că ele sunt reduse în cantitate în locurile unde criminalitatea este sporită, adică raioanele și suburbiile Chișinăului unde predomi.nă construcțiile mai vechi de tip cămin ) . Organele afacerilor interne trebuie să organizeze un monitoring foarte strict și să organizeze operațiuni speciale și raiduri. Este vorba de măsuri de depistare și înlăturare din locurile publice a categoriilor de infractori ce comit delicate. De regulă, în rezultatul blocării raioanelor sau orașelor sunt reținuți un număr mare de vagabonzi, infractori migratori care comit furturi și escrocherii, vînzători de droguri.

Măsurile profilaxiei individuale, spre deosebire de cele generale sunt orientate nemijlocit spre presoanlitatea infractorului profesionist și spre circumstanțele care le determină poziția antisocială. Influiența educativă individuală asupra persoanei infractorului include prevenirea comportamentului antisocial al persoanelor care nu au orientare antisocială stabilă. Evident în acest caz sunt utilizate măsurile pedagogice. În cazul prevenirii infracțiunilor de către profesioniști putem constata inevitabilitatea măsurilor de constrîngere, deoarece mulți indivizi nu se supun reeducării, fiind în acest cont incorigibili, iar ei singuri tolerîndu-și această calitate. De aceia este important pe lîngă măsurile profilaxiei individuale, măsuri complexe de anihilare a activității infracționale la etapa pregătirii delictului sau atentării.

Măsurile sus menționate ar permite micșorarea nivelului criminalității profesionale și crearea condițiilor în care în care persoanele ce au comis pentru prima dată o infracțiune nu s-ar transforma în infractori profesioniști.

Încheiere

În finalul lucrării de față am dori să subliniem că criminalitatea nu este numai un fenomen social cu profunde rădăcini în istorie și evoluția umanității; ea este și un fenomen individual, ce cuprinde faptele indivizilor, care cu vinovăție săvîrșesc acțiuni ori inacțiuni, ce prezintă pericol social, fapte interzise de legea penală.

Studiul crimei ridică o serie de probleme între care cea mai importantă vizează cauzele care determină săvîrșirea faptelor antisociale. Clarificarea etiologiei actului infracțional presupune relevarea rolului personalității infractorului a situației concrete de viață în care se săvîrșesc fapte antisociale și a mecanismelor psihologice care permit procesul complex al trecerii la comiterea actului interzis de legea penală.

Importanța deosebită pe care o are, pentru criminologie studierea personalității infractorului abordarea și studierea acesteia din toate unghiurile de vedere posibile, constituie una din particularitățile de bază ale acestei discipline, fapt care rezultă, printre altele, din următoarele:

Pentru a cunoaște cauzele, condițiile și particularitățile fiecărei infracțiuni concrete și pornind de la aceasta – prin abstractizări și generalizări – cauzele, condițiile și particularitățile fenomenului infracțional în ansamblu, ca fenomen distinct de suma aritmetică a infracțiunilor pe care le include, este absolut necesar să se cunoască, sub toate aspectele sale “agentul” (individul uman) care o provoacă în mod direct.

Studierea personalității infractorului, care include întregul complex de factori ce au contribuie la formarea personalității individului în cauză, permite să se facă unele distincții nu numai între individul neinfractor și cel infractor, ci și în diferite categorii de infractori.

Cunoașterea cauzelor și condițiilor infracțiunii concrete, ca și a infracționalitățiii în ansamblu, și deci, cunoașterea personalității infractorului este absolut indispensabilă, pentru a putea alege căile și mijloacele cele mai potrivite de prevenire și combatere a acestui fenomen. Acțiunea socială împotriva criminalității, se desfășoară printr-o foarte largă gamă de mijloace de ordin economico–social, cultural, educativ, politico–ideologic, organizatorico–administrativ, juridico-penal, medical etc. – este și va rămîne întotdeauna și o acțiune asupra omului, în general, asupra personalității infractorului.

Diagnosticarea cît mai corectă a profilului psihocomportamental al infractorilor, evidențierea cît mai exactă a cauzelor care au determinat comportamentul lor antisocial ar constitui cerințe esențiale pentru conturarea programelor terapeutic-educative din cadrul instituțiilor corecționale, avînd impact asupra reinserției și reintegrării sociale a acestora.

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Personalitatea Infractorului Profesionist (ID: 128942)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Personalitatea Infractorului Profesionist

Copyright Notice

Medierea Ca Alternativa la Urmarirea Penala In Procesul Penal

Modurile DE Dobindire A Drepturilor Reale

Conceptele de Libertate Si Drepturile Omului

Dreptul de Proprietate Intelectuală Ca Sumă a Drepturilor de Autor și de Proprietate Industrială

Drepturile Reale Corespunzatoare Proprietatii Publice

Aplicarea Masurilor Preventive In Dreptul Procesual Penal In Privinta Minorilor

Copyright Notice

Similar Posts