Personalitatea Infractorului Privat DE Libertate Tipologie, Conditii Psiho Morale, Consecinte Criminologice
PERSONALITATEA INFRACTORULUI PRIVAT DE LIBERTATE: TIPOLOGIE, CONDIȚII PSIHO-MORALE, CONSECINȚE CRIMINOLOGICE
CUPRINS
INTRODUCERE
1. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND PERSONALITATEA INFRACTORULUI
1.1 Noțiuni, sensuri, definiți ale noțiuni de criminal
1.2 Trăsături de personalitate: componente, tipuri
1.3 Tipologii psihologice ale infractorilor
1.4 Personalitatea infractorului recidivist
2. CARACTERISTICA PSIHO-MORALĂ A CRIMINALULUI PRIVAT DE
LIBERTATE
2.1 Tipolgia comportamentelor penitenciare
2.2 Caracteristia teoretico – pratică a sistemului penitenciar
2.3 Consețițele criminologice ale unor anumite categorii de condamnați
ÎNCHEIERE
BIBLIOGRAFIE
ANEXE
INTRODUCERE
Actualizarea temei investigate. Scopul acestei lucrări constituie cercetarea manierei în care forma punitivă aplicată infractorului influențează personalitatea acestuia și identificarea acelor mijloace care permit dezvoltarea unor programe de reinserție socială. Se găsesc acele teorii care susțin existența unei subculturi infracționale, ceea ce explică nivelul crescut al delincvențelor în anumite arealuri culturale și / sau geografice. Măsurile de protecție ale societății – excluderea socială infractorilor și închiderea lor într-un anumit spațiu puternic viciat și semnificativ stigmatizat social – nu fac decât să susțină acea subcultură delincvențială prin caracterul relațiilor pe care deținuții le stabilesc în cadrul grupului [3].
Mai mult decât atât, procesul de adaptare la mediu de detenție implică o reconfigurare a personalității celui privat de libertate, o asimilare a normelor, obiceiurilor și valorilor specifice carcerei, astfel că deținutul ajunge să se raporteze la evenimentele din jurul său precum un spectator pasiv, aflat într-o stare de așteptare continuă. Cu cât crește gradul de adaptare a deținutului la spațiul penitenciarului, cu atât scade receptivitatea acestuia la diferite programe de reeducare, iar șansele de reinserția socială sunt tot mai mici. Ca o alternativă a mediului privativ de libertate, a căror consecințe psiho-sociale sunt incomensurabil favorabile în ceea ce privește reintegrarea socială a infractorului, sunt programele de probațiune; cu un puternic caracter socio-pedagogic, acestea permit stabilirea unui echilibru între consiliere și asistență [17, p.12].
Scopul și obiectivele proiectului. Scopul lucrări din față aduce în prim plan problematica demersurilor psihologice în vederea reconfigurării personalității individului deviant pentru a i se permite o reintegrare socială mult mai ușoară. Analiza detaliată a unui număr însemnat de studii în domeniu ne-a permis să ne orientăm cercetarea noastră – partea secundă a lucrării – pe o combinație de factori semnificativi, cu un crescut potențial delincvent, utilizând în acest sens o metodologie complexă, care considerăm că pot facilita demersul explicativ al procesului de reinserția socială a infractorului, precum și dezvoltarea unor strategii preventive eficace. În vederea realizării scopului propus venim cu următoarele obiective:
– a determina noțiunea de criminal și esența pshihologica a crminalului;
– a clasifica comportamentele infractoriilor conform doctrinei contemporane;
– a determina metode psihologice de reeducare a infractorilor.
Scopul metodologiei. Metodologia de cercetare are ca suport metoda dialectică de cunoaștere a realității obiective. În procesul de efectuare a cercetării au fost utilizate unele metode de cercetare general-științifice, metode sociologice și logico-juridice. În vederea atingerii obiectivelor priconirete a fost studiată nu doar baza normativă (Constituția Republici Moldova, Codul de executare al Republici Moldova, publicat la 03.03.2005 în Monitorul Oficial nr.34-35, art.112, la 01.07.2005 intrat în vigoare etc) ci și doctrine de specialitate. Cu titlu de exemplificare menționăm: Rotaru O, Oancea I, Orlov (Federația Rusă), Nistoreanu G (România) etc.
Semnificația teoretică și valoarea aplicativă a lucrării. Prezenta lucrare cuprinde o complexă analiză a stării actuale a locurilor de denție pentru persoanele private de libertate în urma comiterii unor infracțiuni și condamnate de instanța de judecată, precum și a statisticilor referitor la clasificarea persoanelor după sex, vîrstă și tipuri de infracțiuni.
Sumarul compartimentelor proiectului. Capitolul I Considerații generale privind personalitatea infractorului . Ce cuprinde, noțiuni, sensuri, definiții a noțiunii de criminal, trăsături de personalitate, componente, tipuri, unde se pune accent pe descrierea conceptului de criminal, delimitarea persoanelor în urma condamnări după caracter, aspect, viziuni. Totodată este descris mai vast caracterizarea infractorilor, tipologia, cuprinzând psihoanaliza persoanelor deținute precum infractori normali, anormali, infractori recidiviști, nericidiviști, criminali socializați, neurotici, psihotici, sociopați etc.
În capitolul II Caracteristica pshio-morală a criminalului privat de libertate. Acest capitol se referă la sistemul penitenciar, clasificarea comportamentelor și categorii de condamnați. Persoanele condamnate își ispășesc pedeapsa în penitenciarele de tip închis, semiînchis pentru minori, femei și bărbați. În timpul ispășirii condamnați pot fi antrenanți în cîmpul munci fiind remunerați pentru asta. Sistemul penitenciar în situația avută fiind impusă ai delimita pe condamnați în categori să le clasifice comportamentele, uneori fiind nevoiți în a educa contigentul avut. În sistemul penitenciar activează personalul responsabil de asigurarea ordinii și securități, personalul medical, de supraveghere, reeducare , educativ.
1. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND PERSONALITATEA INFRACTORULUI
Noțiuni, sensuri, definiții ale noțiunii de criminal
Noțiunea de „crimă” are mai multe înțelesuri, fapt ce generează uneori o totală confuzie,dar atunci când analizăm crima nu trebuie ignorat nici factorul uman care este inerent, respectiv criminalul. Din aceste considerente, o prezentare în detaliu a tuturor semnificațiilor noțiunii de crimă este utilă pentru înlăturarea oricăror confuzii posibile pe această temă. Distingem trei înțelesuri posibile ale noțiunii de crimă: sensul comun, sensul penal și sensul criminologic. În sens comun, prin crimă se desemnează, de regulă, o infracțiune intenționată împotriva vieții persoanei, fie că este vorba de omor (art. 174 C. pen.), de omor calificat (art. 175 C. pen.), de omor deosebit de grav (art. 176 C. pen.) sau de pruncucidere (art. 177 C. pen.) [3].
Prin extensie, regăsim aceeași denumire utilizată de multe ori în cazul unor infracțiuni care au un alt obiect juridic principal, dar care au ca rezultat moartea unei persoane: tâlhărie urmată de moartea victimei – art. 211 alin. (3) C. pen., viol urmat de moartea victimei – art. 197 alin. (3) C. pen. ș.a. Această utilizare o întâlnim în limbajul curent, în presă, în opere literare. În sens penal, crima desemnează o infracțiune gravă, pentru care legiuitorul stabilește pedepse diferite și proceduri speciale, în raport cu celelalte infracțiuni. Acest sens este dat de împărțirea tripartită a infracțiunii în crime, delicte și contravenții. Pentru prima dată, de o manieră clară, această împărțire a fost reținută de Codul penal al Revoluției Franceze, cunoscut sub denumirea de Codul lui brumar anul IV,a fost preluată de Codul penal de la 1810 (Codul Napoleon),apoi de majoritatea legislațiilor penale europene elaborate la începutul secolului al XIX-lea [23, p.31].
În sens criminologic noțiunea de crimă are o accepțiune largă, referindu-se la infracțiune în general. După cum vom constata însă, este inexact a pune semnul de egalitate între infracțiune și noțiunea de crimă utilizată în criminologie. Încă de la primele cercetări cu caracter științific efectuate în domeniul criminologiei, s-a încercat, și parțial s-a reușit, o distanțare de viziunea abstractă cu privire la infracțiune, pe care o practicau penaliștii [10, p.56].
Crima a fost privită ca fapt uman și social, ca fenomen în sensul de realitate observabilă și repetabilă. Pozitiviștii italieni au coborât pe firul istoriei umanității, au depășit granițele statale și continentale, pentru a studia crima și omul criminal. Rezultă din cele expuse că, în sens criminologic, noțiunea de crimă trebuie să pornească de la conceptul de infracțiune din dreptul penal, însă trebuie să meargă dincolo de acesta, așa cum se întâmplă în realitate, în cercetarea criminologică. Pentru a stabili limitele în care operează noțiunea de crimă, vom pleca, așadar, de la definiția dată infracțiunii în legea penală. Conform dispozițiilor din Codul penal, art. 17 alin. (1), pentru ca o faptă să fie considerată infracțiune trebuie să îndeplinească în mod cumulativ trei condiții (trăsături) esențiale:
să fie prevăzută de legea penală, condiție ce se referă la necesitatea existenței unei dispoziții legale de incriminare, în vigoare la data comiterii faptei;
să fie comisă cu vinovăție (în cazurile în care se constată lipsa de vinovăție, fapta nu reprezintă infracțiune);
să prezinte pericol social – această condiție se referă la necesitatea ca fapta să prezinte un anumit grad de pericol social pentru a fi socotită infracțiune.Există două forme de pericol social, ca trăsătură a infracțiunii: pericolul social generic sau abstract și pericolul social concret. După cum se arată în doctrina penală „pericolul social generic sau abstract este apreciat de legiuitor în momentul înscrierii faptei periculoase în legea penală ca infracțiune (…). Pericolul social concret este pericolul ce-l prezintă o faptă concretă săvârșită de o persoană și este apreciat de instanța judecătorească cu prilejul judecării faptei” [3].
Crima, așa cum am văzut, este înainte de toate un fapt uman și, de aceea, orice crimă presupune existența unui criminal.
Noțiunea de criminal va necesita mai puține explicații, deoarece sunt valabile și în acest caz o mare parte din constatările făcute în legătură cu noțiunea de crimă.
Mai întâi trebuie arătat că, în general, termenul de criminal este folosit în paralel cu termenii de infractor și delincvent, fără a se face vreo distincție între aceștia. Există și autori care propun expresii eufemistice pentru a disimula aceste noțiuni [12, p.56].
În sens general, infractorul sau delincventul este persoana care a comis o infracțiune. În sens penal, mai riguros, se adaugă și condiția existenței unei hotărâri definitive de condamnare. Tratând foarte succint, dar în același timp sugestiv problema diferențierii între abordarea penală și cea criminologică a noțiunii de criminal, arătăm că„spre deosebire de penalist, care vede în condamnarea penală criteriul delincventului, criminologia se atașază la realitatea fenomenului și definește delincventul ca «acela care a comis o crimă». Nu este deloc nevoie ca acesta să fi fost condamnat, nici măcar urmărit ori cunoscut de autoritățile de poliție și justiție (delincventul ascuns a interesat întotdeauna pe criminolog). În sens invers, condamnarea nu este totdeauna suficientă, căci trebuie să avem în vedere erorile judiciare”. Cele arătate până acum sunt în măsură să conducă la ideea că noțiunea de criminal are o semnificație aparte și este persoana care comite o crimă în sensul de faptă penală sau cu justificată aparență penală [9, p.32].
Conform dexului noțiunea de criminal este definit drept, asasin, bandit, omorâtor, ucigaș, homicid, omucigaș, ucigător, criminalist, omucid, războinic, nelegiuit, criminalicesc.
Prin criminalitate ca obiect de studiu al criminologiei se înțelege fenomenul social de masă care cuprinde totalitatea infracțiunilor săvîrșite în decursul întregii evoluții umane sau numai în raport cu anumite civilizații, epoci, intervale de timp ori spații geografice determinate.
Din acest punct de vedere concepem noțiunea de criminalitate în două sensuri:
a) Sensul larg (lato sensu), unde prin criminalitate în sens larg înțelegem totalitatea crimelor comise de-a lungul întregii evoluții umane pe întrea, omucid, războinic, nelegiuit, criminalicesc.
Prin criminalitate ca obiect de studiu al criminologiei se înțelege fenomenul social de masă care cuprinde totalitatea infracțiunilor săvîrșite în decursul întregii evoluții umane sau numai în raport cu anumite civilizații, epoci, intervale de timp ori spații geografice determinate.
Din acest punct de vedere concepem noțiunea de criminalitate în două sensuri:
a) Sensul larg (lato sensu), unde prin criminalitate în sens larg înțelegem totalitatea crimelor comise de-a lungul întregii evoluții umane pe întreaga suprafață a globului terestru.
b) Sensul restrîns (stricto sensu), unde prin criminalitate în sens restrîns înțelegem totalitatea crimelor săvîrșite în limitele unei perioade de timp determinate, într-o arie geografică determinată.
Distingem, deci, o criminalitate în sens general de o criminalitate sau mai multe criminalități în sens concret.
Actul criminal reprezintă, în esență, expresia concretă a unui ansamblu de fapte (acțiuni și inacțiuni) care intră în conflict cu normele penale prin care sunt protejate cele mai importante valori sociale referitoare la viața și integritatea individului, familiei, societății și statului. Actele criminale comise primesc o expresie cantitativă, numerică și statistică, împreună îmbrăcînd haina de criminalitate. Criminalistica este un fenomen social și, la fel cu alte fenomene sociale (fenomenul demografic, fenomenul economic), ea este alcătuită dintr-o serie de fapte, care sunt crimele, fapte care au loc în societate. În fiecare stat modern se ține o evidență strictă a criminalității, pe perioade de timp, pe localități, pe țară, încît în felul acesta criminalitatea devine un fenomen cunoscut cantitativ, cu o anumită identitate și vizibil în manifestările și în consecințele sociale și individuale pe care le produce. Pentru toate aceste motive, criminalitatea trebuie cunoscută și studiată [38, p.78].
1.2 Trăsături de personalitate: componente, tipuri
Noțiunea de personalitate înglobează esența omului ca subiect și obiect al procesului social-istoric, un sistem de atribuire biopsihosociale, structuri comportamentale, temperamentale, caracteriale, valori personale raportate la acele sociale, de care dispune o persoană. Deoarece în Codul Penal este utilizat noțiunea de „persoană ”, ținem să precizăm că în știința psihologică și în tratarea oferită în capitolul de față conceptul de „personaltate” implică și caracteristicile persoanei. Ne referim la faptul că orice persoană, posedînd anumite particlarități intelectuale, afective, volitive, caracteriale și temperamentale, deosebindu-se de semeni și fiind totodată asemănător cu ei, se prezintă și ca o personaliatate unică, organizată în conformitate cu capitalul ereditar și influențele mediului [29, p.78].
Personalitatea infractorului este caracterizată de o anumită motivație, aptitudini, pregătire și orientare comportamentală-criminală, dirijîndu-se de modele comportamentale cu caracter antisocial.
Psihologia juridică implică în aparatul conceptual noțiunea dată, examinînd-o într-un context special, cel al dramei judiciare. Cercetarea personalității personajelor din cadrul dat a infractorului, martorului, victimei, precum și a agenților judiciari, deși ține cont de modelele conceptuale, elaborate de psihologie în scopul definirii personalității și stabilirii profilului ei, totuși, recurge la unele scheme deosebite, acceptate în domeniul științelor speciale.Necesitatea unei cercetări ample a personalității infractorului este condiționată atît de sarcinile justiției (de descoperire, cercetare, sancționare a infracțiunilor și orietarea a activității spre profilaxia criminalității), cît și de orientarea contemporană general-umană spre umanism, armonizarea a relațiilor sociale, anihilare a factorilor distorsionanți, provocatori de conflicte interpersonale și intergrupale [30, p.84].
S-a recurs la noțiunile de „personalitate infracțională” sau „personalitatea infractorului”, spre deosebire de altă accepțiune „personalitate criminală” în scopul ajustării la terminologia folosită în Codul Penal, în care se utilizează termenul de „infracțiune”, nu de „crimă”, și urmărind intenția de lărgire a conținutului conceptual. Spre deosebire de noțiunea de „ crimă”, cea de „infracțiune”, desemnînd un comportament ce atentează la prevederile legii, oferă posibilitatea unei diferințieri a gravității faptei.Profilul psihologic al persoanei este irepetabil, posedînd doar unele calității generale, determinate de apartenența la o anumită categorie socială sau de particularitățiile organizării psihice. Anume aceste calități sînt puse în discuție atunci cînd se recurge la noțiunea de „personalitate infracțională” [45, p.93].
1. Din punct de vedere juridic cercetarea personalității infractoriale se realizează în scopul:
– identificării subiectului infracțiunii;
– determinării strategiilor optimale, selectării metodelor și tacticilor în vederea realizării unei cercetării reușite a actului infracțional, stabilirii cauzelor obiective ale infracțiunii, în centrul atenției aflîndu-se personalitatea celor implicați în cercetare: a infractorului, victimei, martorului;
– calificării juridice a actului infracțional, ținîndu-se cont de toate cauzele interne psihologia și externe obiective care l-au provocat, de motivația subiectului infracțiunii, rolul lui în cazul cînd este cercetată o crimă comisă în grup;
– sporirii ponderii implicării psihologice a cercetării penale și a sancțiunii în reorientarea conștiinței și comportamentului persoanei învinuitului;
– determinării formelor optimale de resocializare și recuperare socială a infractorului, stabilirii unui program individual, ținîndu-se cont de calitățile personale.
2. Din punct de vedere psihologic cercetarea personalității infracționale are drept scop:
– desemnarea profilului psihologic al personalității infractorului, în care scop se recurge și la o investigație a personalității victimei, martorului;
– stabilirea determinatelor sociale ale comportamentului personalității implicate în drama juduciară: al experienței sociale și al comunicării, locului persoanei în iererhia statusurilor și rolul determinat de aceasta, al caracterului procesului de socializare și înglobarea a normelor sociale, atitudinii față de valorile sociale, factorilor sociali care au contribuit la degradare etc.;
– identificarea factorilor psihice și a rolului lor în comportament: a caracterului proceselor psihice și a deformărilor, uneori patologice, a însușirilor psihice ale persoanei cercetate;
– determinarea factorilor psihologici: a motivelor, scopurilor, atitudinilor, trebuințelor, orientărilor.
Cercetarea personalității infractorului este o activitate complexă și complicată.
În profilul psihologic al oricărui individ uman, implicat în infracțiune, se împletesc atît calități pozitive, cît și calități care îi caracterizează apartenența la un anumit grup social, cel al infractorilor [22, p.56].
În psihologia juridică există mai multe definiții ale personalității infractorului.
Un grup de autori bucureșteni consideră că ea este o „sinteză a tuturor elementelor care concură cu conformația mintală a unui subiect căruia îi dă o fizionomie proprie, specifică”.
M. Enikeev o definește ca „o totalitate de calități individual-tipologice de importanță socială cu caracter negativ, care determină comportamentul criminal al individului”[7, p.10].
Încercînd o generalizare, G.Avanesov numește umătoarele cauze biologice ce pot influența distructiv comportamentul personalității:
– patologia trebuințelor primare, care frecvent poate cauza perversiuni și infracțiuni sexuale;
– îmbolnăviri neuro-psihice, ce duc la inechilibrul SNC, provocînd reacții neadecvate și diminuînd posibilitatea de dirijare a acțiunilor;
– patologii transmise prin eriditare sau înnăscute, mai ales provocate de alcoolismul părinților;
– stării temporare, provocate de conflictele cu sinele și ambianța, tensionarea psihofiziologică, acțiuna nefavorabilă a medicului etc.
Cea de a doua componentă a personalității-psihologică-se referă la motivația, orientarea, trebuințele și interesele indivizilor. Configurația lor se formează pe parcusul existenței individului, fiind determinată atît de capacitatea psihicului de dirijare a comportamentului, cit și de influențele din ambianța socială [18, p.83].
Capacitatea insuficientă de conștientizarea și dirijarea a propriilor acțiuni, deficiențele proceselor cognitiv-logice și emotiv-volitive duc la acceptarea unor motive, interese, orientări antisociale, la incapacitatea de a lua o decizie justă în situațiile cu impact criminogen. Fiecare al cincilea recidivist comite infracțiuni după eliberarea din penticiar fără a cugeta asupra consecințelor.
Din considerentele spuse mai sus putem defini personalitatea infractorului ca o sinteză a componentelor personale (biologice, psihice și sociale), rezultate din constituția psihofiziologică, componentele instinctiv-afective, alimentată de construcția senzorial-perceptivă, modul de a reacționa și interferențele cu mediul în care s-a format, integrate într-un sistem neadecvat celui social, de valori, norme cu caracter deviant de la cele ale societății, care determină un comportament antisocial. Scopul principal al cercetării psihologice a infractorului constă în determinarea corectă a factorilor care au determinat infracțiunea și ponderea acestora în comportamentul criminal [25, p.46].
Personalității i se mai dau și alte definiții între care menționăm:
prin personalitate trebuie să înțelegem mai degrabă un larg cîmp de investigații asupra ființei umane concepute ca un întreg . Este punctul de vedere al unui medic confruntat cu o bogată cazuistică în domeniul psihodiagnosticului comportamentului deviant, care a lăsat deschisă problema conceptului personalității, subordonînd-o posibilităților de creștere a cunoașterii în funcție de perfecționarea metodelor de investigație a ființei umane.
personalitatea se caracterizează prin umătoarele trăsături:
unitatea și identitatea sa, care realizează un tot coerent, organizat și rezistent;
vitalitatea ca ansamblu însuflețit, ierarhizat, a cărei existență este condiționată de oscilațiile sale endogene și stimulii exteriori la care răspunde și reacționează;
conștientizarea ca proces prin care individul își făurește reprezentarea mentală a tuturor activităților sale fiziologice si psihice;
raporturile individului cu mediul ambiant și reacțiile la mediu în vederea reglării comportamentului.
personalitatea se prezintă sub forma unei piramide biotipologice a cărei bază e formată de ereditate, cele patru suprafețe fiind formate din amprenta morfologică, de temperament, caracter și intiligență, vîrful piramidei constituind sinteza globală a personalității.
personalitatea și mediul formează o totalitate funcțională, iar atunci cînd unul dintre aceste elemente se schimbă, se modifică și această totalitate funcțională [33, p.100].
O amplă teorie asupra personalității criminale a creat Jean Pinatel care consideră că în comportamentul criminal „trecerea la act”constitue elementul decesiv. Condițiile trecerii la act sînt comandate, la delicvenții care comit acte grave, de un nucleu al personalității ale cărui componente sînt : egocentrismul, labilitatea, agresivitatea și indiferența afectivă.
Trăsăturile personalității
Trăsăturile personalității sînt considerate ca fiind variabile. Trăsăturile sînt ale personalității și nu ale comportamentului. Comportamentul poate fi privit numai ca indicator al trăsăturii, căci comportamentul desea poate fi vizibil, dar trăsătura niciodată. De pildă, asistînd la un meci de box și observînd că un pugilist luptă pînă la epuizare (comportament), ajungem la concluzia că el e persistent (trăsătură). Tot așa, cînd cineva, într-o societate monopolizează toată conversația (comportament), noi conchidem că e vorbăreț (trăsătură). H.J.Eysenck menționeză că trăsătura este ceva ce se manifestă la individul într-un mare număr de situații [8, p.56].
Trăsătura este o tendință de reacție largă și relativ permanentă. Putem vorbi de trăsături ale cunoașterii (acuitate perceptivă, gîndire superficială), trăsături ale afectivității (ușor emoționabil, sentimente profunde), trăsături temperamentale (lent, iute, alert etc.), trăsături dinamice care se referă la modul de acțiune și de decizie, dar și la motivații și interes.
Trăsăturile de personalitate evoluează în cursul vieții individului, deoarece el este în permanentă interacțiune cu mediul social și cu cel fizic, în continuă transformare. În cadrul acestei interacțiuni, ca și în urma retroactivității (de la comportament înapoi spre trăsături, eriditate, atitudini), pot apăre și trăsături noi sau se accentuează cele formate anterior. Oricare ar fi natura trăsăturilor, ele au o evoluție într-un ritm lent ; schimbările radicale, dramatice, profunde ale personalității sînt relativ rare, ele sînt doar excepții care, obișnuit, se produc în condiții cu totul ieșite din comun [15, p.22].
Ar fi grșit să credem că alcătuim o listă de 30-40 de trăsături, noi de fapt am caracterizat un individ. Personalitatea nu este numai suma trăsăturilor, fie ele caracteristice și relativ stabile, ci este o constelație specifică a trăsăturilor, între care una sau cîteva dobîndesc un caracter dominant, subordonîndu-le pe celelelte, formînd deci o textură specifică, individuală, unică. Cunoașterea reală a personalității, în ultima analiză, presupune cunoașterea dominantei specifice și sistemului de subordonare față de dominantă a celorlalte trăsături [37, p.342].
Componentele personalității
„Sistemul personalității”, așa cum îl învederează definițiile prezentate, este lipsit de transparență, astfel încît el nu poate fi cunoscut decît prin investigații complexe. Elementele sale constitutive, atît cele simple cît și cele complexe se află într-un sistem de legături multiplu determinate, astfel încît fenomenul personalității este dificil de cunoscut și reclamă utilizarea unor mijloace științifice deosebit de sensibile pentru a efectua o analiză eficientă [44, p.32] .
În analiza personalității, în literatura de specialitate și în practica de investigare pluridisciplinară, se disting două planuri de analiză : planul componetelor personalității și planul tipurilor de personalitate.
Componentele biopsihologice
Componentele biologice ale personalității cuprind toată zestrea nativă a individului, indiferent dacă unele caracteristici se regăsesc și la predecesori sau nu. În determinarea comportamentului și mai cu seamă a celui deviant, calitățile sau deficiențele majore ale organismului, caracteristicile temperamentale, precum și constelația aptitudinală a individului constituie forțe adesea determinate [19, p.87].
1.a. Calitățile și deficiențele majore ale organismului, cele vizibile cît și cele mai puțin vizibile, își pun amprenta în mod hotărît asupra personalității.Oamenii cu un organism bine structurat, dublat și de o înfățișare atrăgătoare au o singurață de sine, comportamentul lor fiind, în mare parte, determinat în mod avantajos de constituția lor fericită. În opoziție cu aceștia, o capacitate redusă de rezistență la greutăți fizice sau dificiențe senzoriale ori locomotorii influențează negativ formarea personalității. Sentimentul de inferioritate generat de structura mică sau de disfuncții organice, potențate și prin disprețul tacit sau exprimat de cei din jur, adesea incită la comportamente compensatorii „vitejia” lui Napoleon pare să fie ilustrativă care nu o dată pot duce la comportamente deviante. Sentimentul inferiorității cunoscut în literatură mai ales după lucrarea psihologului vienez Alfred Adler : „Studiul inferiorității organelor și compensația lor în activitate”(1917) este una din caracteristicile cele mai generale ale infractorilor.
1.b. Temperamentul constă în acele caracteristici formale care se referă la modul cum se desfășoară viața psihică a individului. Termenul românesc cel mai apropiat este „fire”. Astfel, vorbim de fire lentă, fire iute, apoi de oameni la care stările afective sînt durabile sau mai puțin durabile, de ușurința sau dificultatea de a se comuta de la o stare psihică la alta etc.
1.e. Înzestrarea aptitudinală a personalității se referă la abilitatea naturală de a dobândi cunoștințe ori îndemînări de ordin general sau special. Iteligența, de pildă, este considerată ca fiind o aptitudine generală, cîtă vreme îndemînarea constituie o aptitudine specială. Impactul factorilor sociali asupra atitudinilor înăscute este ușor de demonstrat. Oricît de „talentat”, de înzestrat nativ pentru muzică ar fi cinava, nu poate atinge niveluri superioare fără studii de specialitate. Pe de altă parte, nici un desenator, chiar de geniu, nu va deveni un „bun” falsificator de bancnote sau diplome dacă aptitudinile lui nu vor fi susținute de atitudini antisociale puternice. Îndeosebi pe acest plan se evedențiază nu numai complexitatea personalității, ci și contradicualitatea ei. O caracteristică superioară pozitivă mare talent la desen devine socialmente negativă prin manifestarea ei pe un tarîm prohibit de societate. Falsificatorii de tablourii fac parte dintre acele talente corupte pe care cîștigul ușor le atrage. Tot astfel, inteligența dacă nu este asociată cu onestitatea, poate să evolueze în direcția formării unei personalități de excroc, șantajist sau de delapidator [31, p.41].
Componentele biologice se dezvoltă și acționază în condițiile existenței și ale acțiunii concomitente ale componentelor sociale. Deci, dezvoltarea personalității se realizează în timp, prin interacțiunea celor două blocuri mari de componente. Dacă pe just motiv putem vorbi de o devenire permanentă a personalității, tot așa și criminogeneza trebuie să fie privită ca un proces de durată în care factorii biologici individuali sînt întreținuți cu cei sociali, ceea ce împrumută fenomenului infracțional nu numai multicauzalitatea, dar și polimorfia specifică.
Componentele sociale
Componentele sociale se referă la efectele acțiunii unor agenți de natură socio-culturală (mediul social, fenomenul învățării ca substrat și mecanism al educației spontane și instituționalizate) traduse în structuri achiziționate (caracter, atitudini), care, pe măsura consolidării lor, devin forțe motrice, chiar motive care modelează comportamentul.
Prin caracter se înțelege ansamblul trăsăturilor esențiale și calitativ specifice care se exprimă în activitatea omului în mod relativ și permanent. Activitatea individului însă, se mulează pe „modele„ socio-culturale de comportare și, pe măsură ce se interiorizează, sînt trăite sub formă de atitudini față de alți oameni, față de muncă și activitate în general, precum și în atitudini față de sine însuși. Dacă prin atitudine vom înțelege maniera de a se comporta într-o situație, atunci devine clar că caracterul care determină, în mare măsură, fie formarea unei personalități echilibrate (om sociabil, activ, exigent față de sine), fie formarea unei personalități deviante (bănuitor, distant și nepăsător față de alții, cu o mare doză de egoism) [44, p.32].
Tipuri de personalitate
Încă din cele mai vechi timpuri s-a observat că există clase de indivizi care au unele caracteristici comune sau grupuri de astfel de caracteristici, fie pe latura intereselor, a modului de gîndire, fie pe cea a temperamentului, a constituției lor fizice etc. Indivizii din respectiva clasă în funcție de caracteristica aleasă aparțin aceluiaș tip. Așa, de pildă, dacă un grup de indivizi se caracterizează prin persistență, rigiditate, subiectivitate, timiditate, iridibilitate, spunem că acești indivizi aparțin tipului introvertit. Tipul este deci o noțiune supraordonată noțiunii de trăsătură. După unii autori (R.Stagner, 1961 ; H.J Eysenck, 1970), personalitatea este organizată ierarhic pe partu niveluri :
Nivelul reacțiilor (răspunsurilor) specifice;
nivelul reacțiilor de deprindere (habitudinale);
nivelul reacțiilor de trăsătură;
nivelul superior de reacție tipologică [21, p.45] .
Cu alte cuvinte, tipul este un stil superior de organizare a personalității. Pornind de la ideea că temperametul este componenta de bază a personalității fără a fi exprimat în mod explicit acest pretins adevăr încă din antichitate, Hipocrat, care a trăit în secolul V î.e.n., a ales drept criteriu al tipologiei sale predominanța uneia din „ cele patru humori ale organismului” uman (sînge, bila neagră, bila galbenă, flegma), stipulînd, în consecință; existența a patru tipuri temperamentale fundamentale:
sanguinic;
melancolic;
coleric;
flegmatic;
Termenii aceștia sînt răspîndiți și azi. În limbajul cotidian, afirmă G. W. Allport, coleric înseamnă irascibil, sanguinicul e considerat optimist, melancolicul –trist, iar flegmaticul-apatic [35, p.49].
Tipologia lui C. G. JUNG
Axîndu-se exclusiv pe criterii de natură psihologică C. G. Jung consideră că există două tipuri extreme : cel introvertit și cel extrovertit, între care se plasează tipul intermediar avînd caracteristici din ambele tipuri extreme.
După concepția lui C. G. Jung, există două orietări majore ale personalității, și anume: fie că avem de-a face cu un om care se orienteză cu precădere spre lumea externă, lumea obiectivă, fie că orietarea persoanei merge mai degrabă spre interior, spre lumea subiectivă. Ambele atitudini se regăsesc la fiecare individ, dar în mod obișnuit una din ele este dominantă și conștientă, cîtă vreme cealaltă e subordonată și inconștientă.
Extravertitul tipic este sociabil, îi plac petrecerile, are mulți prieteni, mereu simte nevoia să aibă cu cine vorbi, nu-i place lectura solitară, nici studiul individual. Mereu tînjește după companie veselă, îi place să riște, acționează sub inspirația momentului, și, în general , în mod impulsiv. Îi place glumele și păcălelile, mereu e gata de ripostă, nu-și face griji, e deschis, prietenos, optimist, rîsul constituie elementul lui. Tot timpul este activ, tinde spre un control riguros iar în genere extravertitul nu este ăntotdeauna o persoană demnă de încredere [27, p.211].
Introvertitul tipic este o persoană liniștită, retrasă, care preșuiește mai mult cărțile decît oamenii. Față de oameni, cu excepția cîtorva prieteni intimi, este foarte rezervat. Își controlează foarte strîns sentimentele, prea rar se comportă în mod agresiv și nu-și pierde ușor cumpătul. Deși înclinat spre pesimism, introvertitul, în general, este un om de încredere care pune mare preț pe valorile etice [24, p.29].
Valoarea tipologiilor
Tipologiile la care ne-am referit, ca și alte feluri de tipologii care au fost elaborate de-a lungul vremii, au în comun faptul că nu reușesc să cuprindă toată varietatea personalităților umane. Dacă luăm, comparativ categoriile lui C. G. Jung, ele nu pot fi gîndite decît că extravertitu „pur” și introvertitu „pur” s-ar afla la polii opuși ai unui continuum, unde însă statistic vorbind ar ocupa majoritatea spațiului tipul ambivert. Tipul intermediar în orice sistem tipologic ocupă un loc de frunte, ceea ce aparent ar invalida tipologiile în general.
Acest adevăr rezultă și din constatările lui H. J. Eysenck, care, în ultima sa lucrare (1977), arată că „…practic, toți criminalii fac parte din categoria extravertiților” și că „acest tip de indivizi se caracterizează printr-un nivel slab de excitație a cortexului cerebral, fenomen care împiedică la ei formarea normală a reflexelor condiționate … deci extravertiții, în general, prin slăbăciunea înnăscută a aptitudinii lor de a fi condiționați, au toate șansele să nu reziste la tentații și astfel să adopte, dacă nu neapărat un comportamnet criminal, cel puțin un comportament antisocial…” [40, p. 321].
„… există grupe de indivizi la care comportamentul criminal derivă din cauze totalmente diferite… așa se pare că ucigașii cel puțin cei din Europa ar fi mai mult introvertiții ; totuși, poate la asasinii profesioniști să fie altfel…”.
După cum se vede, nici chiar un tipolog de talia lui H. J. Eysenck nu ajunge la rezultate concludente în această problemă.
Fără îndoială, nu vom găsi nicăeri vreun „tip pur” în nici un cadru de referință, în nici un sistem tipologic. Acesta cu atît mai mult cu cît însăși ideea de tip este o abstracție, este un construct mintal, care corespunde mai degrabă necesităților noastre logice de a „ordona” fenomene naturale care, prin esența lor, nu sînt „ordonate”. În această viziune evident că nu vom căuta tipologii perfecte, ci jaloane, sindromuri, ale căror configurații nu pot orienta în cunoașterea măcar și superficială a unor indivizi implicați poate în vreo infracțiune.
1.3 Tipologii psihologice ale infractorilor
În psihoogia juridică sînt utilizate mai mlte metode de cercetare a personalități infractorului. Una di acestea,avînd caracter de tipologie socială, pune accent pe locul persoalității în sistemul de norme sociale și modele comportamental-culturale, respectiv atitudinea ei față de normativitatea socială, apreciind factorii care au determinat comportamentul [11, p.83]. Altă metodă se bazează pe cercetarea sistemului de statusuri și roluri sociale pe care le dețin personalitatea, întemeinduse pe faptul că pesonalitatea este un rezulat al relațiilor sociale. Ea îndeplinește un sistem de roluri, care determină un șir de relații sociale. Comportamentul personalității este determinat și de factorii sociali, economici, psihologici și psihici, acești aflîndu-se în legătură strînsă cu status-rolurile individului uman. De exemplu, cercetînd motvația inractorului care a comis un furt, sînt examinate: directivele comportamentale- sînt cele arenîndreptate spre existența pe spatele altuia, fără a depune un efort personal; caracterul trebuințelor – corespund posbilităților sau sînt sporite; condițiile sociale favorizate – indiferența social față de încălcarea normativității sociale și juridice, iar din aceasta – apariția sentimentului siguranței în lipsa de pedeapsă; orientarea spre un comportament deviant.
Știința psihologică a stabilit încă din cele mai vechi timpuri că indivizii umani pot fi uniți în anumite clase în funcție de posedarea unor trăsături comune de configurație biopsihică sau socială. Astfel, a apărut noțiunea de „tip”, care este utilizată în diverse științe și pentru diverse categorii de obiecte, fenomene, în psihologie întrunind subiecții umani. Tipul este o oține subordonată celei de „trăsătură” [43, p.93] . Dintre cele ai mai cunoscute tipologii psihologice putem numi pe cele temperamentale, aparținînd lui Hpocrate, Povlov, Allport, Jung, Eysenck etc. Dar nici o tipologie nu reușește să înglobeze toată varietatea personaltății umane, noțunea de „tip” fiind un construct mental, care ne facilitezăprcesul de ordonare al realității sociale, servind drept etaloane a căror cunoaștere ne poate feri o înțelegere și o tratare a coportamentului individului uman studiat.
Referitor la tipologia personalității infracționale au fost efectuate, la fel, un șir de înercări, care, cu toată relativitata lor, oferă posibilitatea de a înțelege fenomenul infacținii ai adecvat și
a-l trata mai corect, oferind anumite standarde care faciltează cunoașterea indivizilor implicați în infracțiune.
Tipologia pesonalității infracționale nu pate fi efectuată separat de tiplogiile general-psihologice, dat fiind faptul că orientarea criminală a comportamentului nu este un dat, un rezultat al configurațiilor genetice, care se manifestă în anumite insuficiețe cognitive, afective sau volitive, provenind mai mult din dezechilibrul dintre particularitățile psihice și condițiile din ambianța în care are loc constituirea personalității. Cu toate că nu se poate vorbi despre un „psihic criminal” sau o „ moștenire genetică criminală”, atît psihicul, cît și constituția genetică contribuie la determinarea conduitelor umane, inclusiv la cele criminale [34, p.311]. Componenta socială a personalității are, totuși, o mare importanță. Modul în care individul a trecut prin procesul de socializare, a asimilat normele sociale, și-a instituit un sistem de valori individuale, care corespund sau nu celor cu caracter social, pare a fi, din aceste considerente, important în determinarea comportamentului. Individul cu deficiențe de socializare poate să-și rezolve trebuințele primare și secundare prin acceptarea unui comportament antisocial, criminal.
Așadar, la baza tipologiei personalității infracționale trebuie să fie puse, în primul rînd, particularitățile psihologice: motivația, atitudinile, interesele, scopurile. Totodată, e nevoie să ținem cont și de forța unor „incapacității funcționale”, în cazul căror cauza comportamentului criminal poate fi patologia psihică și imposibilitatea de aprecieri adecvată și reglare conștientă a acțiunilor.
În conformitate cu clasificarea infracțiunilor, efectuată în Codul Penal, putem distinge:
infractori periculoși, care au comis infracțiunea „cu intenție” fiind conștienți de „caracterul social periculos al acțiunii sau inacțiunii”, precum și de „urmările ei social periculoase”;
infractori ocazionali, care au comis o infracțiune din imprudență, prevăzînd „posibilitatea survenirii urmărilor social periculoase ale acțiunii sau inacțiunii”, dar subestimîndu-le, considerînd „în mod ușuratic că ele vor putea fi evitate” sau neglijînd „posibilitatea survenirii unor asemenea urmări”;
infractori iresponsabili care nu erau în stare să conștientizeze acțiunile lor sau să le conducă din cauza unei boli psihice cronice, unei tulburări psihice temporare, debilități mintale sau a unei alte stări patologice.
În psihologia juridică tipologia infractorilor se efectuează după un șir de criterii.
M. Enikeev folosește în calitate de criteriu de tipologizarea gradul de periculozitate socială pe care o exercită individul, care îi determină atitudinea față de valorile sociale. Dar autorul ține să mai menționeze un factor al infracțiunii capacitatea de dirijare psihică a acțiunilor care poate la fel provoca pericol social. În funcție de aceste criterii el evedințiază următoarele tipuri:
asocial – tip caracterizat printr-o pregătire socială insuficientă, care îl face vulnerabil în situațiile nefavorabile, mai frecvent manifestîndu-se ca un infractor situțional. În conformitate cu criteriul enunțat, autorul consideră că acest tip prezintă un grad scăzut de periculozitate socială;
antisocial – tip ce posedă orientări criminale care îl domină, predispus spre alegerea formelor criminale de satisfacere a trebuințelor, intereselor, realizate a scopurilor, prezentîndu-se ca un criminal profesional, periculos;
cu defecte în capacitatea de autoreglare a comportamentului, infractori „întîmplători”, care în virtutea unor deficiențe ale proceselor volitiv-afective nu pot rezista în situația riminogenă [26, p.62].
Recurgînd în continuare la o divizare conform calității orientărilor valorice, M . Enikeev distinge în cadrul acestor tipuri infractori violatori de proprietate și infractori violenți.
Altă tipologie a personalității infractoriale ține cont de un cerc mai larg de criterii.
Prima divizare ține de gradul de conștientizare și dirijare psihică a comportamentului.
Infractorii normali nu sînt afectați de vreo patologie psihică, crima fiind conștientizată,comportamentul, mai frecvent, orientat spre existența antisocială. Conștienți de motive egoiste, trebuințe hipertrofe. Sînt predispuși să dea vina pe circumstanțe sau pe alte persoane pentru modul de trai pe care îl duc. Infracțiunea devine pentru aceste persoane modul de satisfacere a trebuințelor materiale, avînd diverse forme: furturi, escrocherii, delapidări, șantaj, infracțiuni economice, contrabandă, falsificare de bani sau de produse și mărfuri, operații valutare ilicite, abuz de serviciu, mituire, falsuri etc.
Infractorii anormali sînt persoane care au dereglări psihice de diversă natură, patologii de limită ce nu le permit o conștientizare deplină, adecvată a acțiunilor și comportamentelor.
În funcție de tendința de repetare a acțiunilor criminale distingem infractori recidiviști și nerecediviști.
Primii sînt orientați spre repetarea acțiunilor criminale, spre asigurarea existenței prin practicarea infracțiunii. Nenumăratele studii ale acestora au demonstrat existența în structura personalității infractorului recidivist a unei conjugări a deficiențelor individuale și sociale. Astfel, infractorii recidiviști dau dovadă de inadaptare socială, egocentrism, imaturitate, ajunsă frecvent pînă la infantilism social dorință de a exista pe spatele altora, necesități sporite în raport cu posibilitățile, orientare excesivă spre anumite feluri de gratificație socială (bani. Sex etc.), impulsivitatea și indiferență afectivă, agresivitate, scepticism etc., stări interne de tensionare și conflict, percepere deformată a realității, dificultăți în autoevaluare și autoprezentare. Recidivistul este indifirent în raport cu sancțiunea juridică, violent. Deși tipul recidivist predomină printre bărbați, se întîlnesc femei cu comportament recidivist, frecvent caracterizate prin anomalii psihice de limită (psihopatii, accentuări de caracter), alcoolism cronic. Degradarea social-psihică a infractorilor recidiviști este și un rezultat al nenumăratelor privări de libertate, al incapacității de reintegrare socială [36, p.54].
În urma unor sondaje efectuate în România în 1982 pe un eșantion de 2738 deținuți recediviști s-a stabilit că aceștia alte caracteristici comune:
după vîrsta – 54,7 sînt tineri, avînd pînă la 30 de ani;
după mediu de comitere a infracțiunilor – 76,1% au comis infracțiunea în mediul urban;
situația familială – necăsătoriți, divorțați sau în relații de concubinaj (63%);
după nivelul școlarizării – peste 90% nu au depășit nivelul școlii medii incomplete;
după calificarea criminală – 77,9% calificați.
În cadrul altui sondaj s-a stabilit că majoritatea infractorilor recediviști provin din mediul urban (58,47%), rezultatul examinării psihice a scos în vileag că suferă de psihopatii (47,49%), alcoolism cronic (17,39%), oligofrenii (6,56%), encefalopatii posttraumatisme craniocerebrale (2,31%), sănătoși (23,94%).
Unii autori propun diferențierea între recediviști reali și recediviștii formali.
Recediviștii reali – indivizi pentru care infracțiunea este un mod de viață, prezetînd un grad sporit de periculozitate. Recediviștii formali au un comportament mai mult sau mai puțin corect în raport cu normele sociale și juridice, cea de a doua infracțiune avînd un caracter întîmplător.
Infractorii nerecidiviști sînt persoanele care nu repetă comportamentul criminal.
În funcție de gradul de pregătire infracțională sînt distinse alte două tipuri.
Infractorii ocazionali sau situționali înglobeză persoane care au comis infracțiunea în virtutea unor circumstanțe deosebite, cu caracter afectiv, material, politic, național etc., pentru care crima este un fenomen contradictoriu modului de comportament, fiind determinată de particularitatea de a nu putea rezista impactului situației criminogene, de diminuarea posibilității de autocontrol și autodirijare a acțiunilor. Pot fi evidențiate și cîteva subtipuri:
Persoanele cu anumite patologii psihice, care în situații extremale anihilează posibilitățile de autodirijare a comportamentului;
Persoanele cu o autoevaluare neadecvată a posibilităților proprii, mai frecvent sporită;
Persoanele care comit crime sub impactul unor stări psihice puternice, în urma acțiunilor incorecte ale altor persoane (crime pasoinale, politice, rasiale etc.);
Infractorii de carieră se caracterizeză printr-un comportament infracțional rezultat din modul de socializare, sînt orientați spre modul de viață antisocial.
Trăsăturile lor esențiale :
crima este mijlocul principal de asigurare materială, din această cauză fiind orientați predominat spre infracțiuni cu caracter material, recurgînd la violență fizică doar în unele situații extremale;
se formează, se pregătesc, își cultivă deprinderi speciale tehnice și modalități de acțiune;
au atitudini favorabile față de modul lor de trai și nafavorabile în raport cu ambianța socială, mai ales cu sistemul de drept și lucrătorii acestuia;
debutează în calitate de minori delicvenți;
sînt conștienți de perspectiva privării de libertate, continuînd să-și perfecționeze în detenție deprinderile criminale;
de regulă, se dezvoltă psihic normal.
Infractorii de carieră sînt mai frecvent profesionali, specializați într-un anumit domeniu.
Una dintre cele mai interesante încercări de elaborare a tipologiei infractorilor îi aparțin criminologului și psihologului american Lewis Yablonski, care a folosit drept criteriu de clasificare chiar trăsăturile de personalitate ale individului care afecteză comportamentul lui. O prezentăm cu unele implicări personale.
Infractorii socializați, devin criminali în urma impactului mediului social, de la care învață valori și norme deviante. Directivele antisociale, criminale ale acestor indivizi sînt un rezultat al imitării, influenței, devenind stereotipuri comportamentale. Devin mai frecvent violatori ai proprietăți, orientîndu-se spre o existență din contul altora, fără a depune un efort considerabil. Prezența lor în societate vorbește și despre unele cataclisme negative cu caracter general, care favorizează asemenea comportament. Astfel, în timpul socialismului, asemenea factori erau neglijența față de proprietate, aceasta aparținînd, de facto, statului și provocînd o atitudine de nepăsare a indivizilor față de păstrarea ei. Actualmente acești factori se traduc prin lipsa de conștientizare a modului de realizare a bunăstării, diferențierea socială, îmbogățirea avînd adesea un caracter ilicit.
Infractorii nevrotici. Nevroza este o tulburare mintală minoră, o stare patologică de limită care apere în cazul unei suprasolicitări nervoase, al șocului emoțional, necazurilor și insatisfacțiilor repetate cu caracter familial sau profesional, stărilor tensionate de durată, agravate de anumite condiții ereditare. Bolnavul este parțial conștient de maladia sa și critic față de acestea. Nevroza poate avea mai multe manifestări :
astenia psihică – scăderea a capacității de efort psihic și fizic, oboseală, tensionare nervoasă, afectivitate sporită, ipohondrie, stări de alarmă, atenție diminuantă, reactivitatea, poate rezulta dintr-o îmbolnăvire somatică, din suprasolicitare psihică, fizică, intelectuală, uneori desemnînd o etapă preliminară a unei maladii mai grave – schizofrenie, spihoză etc.;
isteria – caracterizată prin compulsiuni tumultoase, paralizie, accese nestăpînite de rîs sau plîns, conștiință redusă, reactivitatea, apare în urma unei tensionări nervoase, a unui conflict inconștient, a unor emoții puternice cu caracter negativ pentru individ, sau ca simptome ale unei îmbolnăviri mai grave ale psihicului;
obsesiile – întrunesc și calitățile asteniei, producînd stări de neliniște, de anxietate.
Prin caracterul instabil, intolerant, contradictoriu, inadaptat social, personalitatea afectată de nevroze poate prezenta tendințe de conduită agresivă. Nevrozele nu diminuează posibilitatea de autoconștientizare a acțiunilor, afectînd doar comportamentul. Lewis Yablonshi prezintă faptul cum nevrozele pot afecta comportamentul personalității, diferențiind o categorie specifică de infractori-nevrotici. Aceștia nu precep lumea în mod distorsionat, sînt conștienți de răul din coportamentul personal [14, p.90].
Infractorii psihotici. Psihopatia este o stare psihică ce duce la dezordini globale în structura psihică și socială a personalității, la o distorsionare a percepției ambianței. Ea e determină de particularitățile sistemului psihic – lipsă de flexibilitate, forță și echilibru, dereglări în alianța dintre procesele care decurg în secțiunile superioare și inferioare ale cortextului. Psihopatia în cele mai frecvente cazuri este înscrisă în limitele normalului. Psihopații „nu se clasează nici printre psihotici și nici printre nevrotici. Ei sînt indivizi instabili, impulsivi și dificili, al căror comportament face să sufere mai ales anturajul lor. Inadaptați social, ei au adesea de-a face cu justiția” se înrudește cu cea de „personalitate infracțională”.
Infractorii psihotici prezintă o periculozitate socială sporită, motivația pentru un comportament deviant fiind de natură polivalentă : reactivitatea patologică la anumiți stimuli și răspuns la influențele negative ale mediului. Crimele sînt generate de necesitatea de a-și satisface imediat pulsiunile instinctiv-afective și se manifestă în mod bizar, lipsit de sens. În funcție de tipurile de psihopatii, infractorii manifestă periculozitate socială diferită și antentază la diverse obiecte, fiind înclinați să comită acte de violență, inclusiv omoruri.
M. Enikeev distinge cîteva forme de psihopatii:
psihopați psihastenici – anxioși, tensionați, reactivi, caracterizați prin deficit energetic și incapacitate de inhibare a proceselor psihice, dominați de idei obsesive;
psihopați explozivi – iritabili, tensionați, violenți, egocentrici, conflictuali, brutali în comunicare, ducînd frecvent un mod de viață asocial, caracterizat prin pasiunea jocurilor de hazard, destrăbălare sau perversiunea sexuală, beții, vagabondaj;
psihopați isterici – demonstrativi, nesinceri, necritici, infantili;
psihopații paranoidali – orgolioși, suspicioși, falși în manifestări, dominați de ideea persecutării.
Infractorii psihotici pot fi caracterizați printr-un coeficient înalt al dezvoltării intelectuale, integrare eficientă în profesie, motive ale comportamentului deviant fiind inactualizarea personalității, conflictul imaginar, incapacitatea de evaluare valorică a evenimentelor. Pot comite diverse crime, lipsiți fiind de compasiune, empatie, recunoaștere a valorii „altuia” [39, p.342].
Infractorii sociopați. Sociopatia se manifestă prin egocentrism, compasiune limitată față de alți indivizi umani parvenite din tulburările de caracter. Persoanele afectate de sociopatie pot provoca daune materiale, morale și chiar fizice, fără de a resimți vreo anxietate sau sentimentul vinovăției. Sînt mai frecvent persoane normale din punct de vedre psihic, caracterizate prin absența nervozității, calme. Deficiențele de caracter : neseciritatea, lipsa remușcările, a fricii, judecată săracă și irațională, egocentrism patologic, instabilitate, afectivitate săracă, capacități de înțelegere socială limitate, indifirență în relațiile interpersonale, comportament bizar și neprevăzut, viață sexuală dezordonată, lipsă a dorinței de a depune un efort volitiv în direcția integrării sociale.
Psihiatrul Hervey Cleckley, demonstrînd că sociopatul se manifestă ca fiind normal, prezintă următoarele calități ale acestui tip : farmec superficial și o bună intiligență; perceție adecvată a realității, neafectată de iluzii și iraționalism; absența nervozității, calm chiar în situațiile dificile; instabilitatea comportamentală; neadevăr, lipsă de sinceritate; lipsa remușcările și a rușinii; comportament inadecvat fără vreo motivație personală; judecată săracă și lipsă de experiență socială, chiar de dorință de a trage învățăminte din aceasta; egocentrism; emotivitate diminuată; imposibilitatea de a-i înțelege pe alții; indifirență în relațiile personale; comportament bizar, frecvent marcat de agresivitate; viață sexuală defectuoasă, lipsită de pasiune; trai fără perspectivă, utilitate, aspirație spre un scop [42, p.55].
1.4 Personalitatea infractorului recidivist
Studiul multirecidiviștilor arată o conjugare de dificiențe individuale și sociale, un cumul de deficiențe sanitare, biologice și intelectuale și o lungă istorie de excluderi și respingeri sociale ce îi fac „marginali” față de comunitatea în care trăiesc. În cazul delincvenților, deci, trecerea la actul infracțional este o activare a mecanismelor psihosociale ca reacție la excluderea și respingerea pe care o suferă. Neacceptarea, respingerea socială, după cum am arătat mai sus, este un motiv puternic de acțiune și, în această conjuctură, evident, comportamentul va fi direcționat antisocial. Impactul va fi cu atît mai violent cu cît subiectul va fi mai puternic convins că agentul frustrator a acționat cu intenția.
Urmărind să stabilească principalele caracteristici psihologice de personalitate ale unor „criminale înrăiți”, deținuți la un peniticiar din S.U.A., F.W.Warbunton și alții (1967) au utilizat teste de personalitate U.I (Universal Index) în baza cărora au putut stabili nu numai existența unor factori de personalitate care disting delincventul de nedelincvent, ci și unele constelații de factori specifici [13, p.33]. Astfel, față de ceilalți, delicvenții arată o tendință marcată de a „merge cu banda”, dau semne de neadaptare, sînt vanitoși și egocentrici etc. Egocentrismul prin care se înțelege incapacitatea de a ține cont de sentimentele, gîndurile și interesele altora este o caracteristică fundamentală a infractorului din obișnuință, relevată de toți autorii care au cercetat problemele psihologice ale infractorilor. M.J.Chandler subliniază că un mare număr de comportamente deviante sînt asociate cu o persistentă gîndire egocentrică. De asemenea, se mai poate stabili că gîndirea egocentrică, obișnuită, e însoțită de o slabă capacitate de adaptare socială etc. Rezultatele testărilor mai arată că egocentricul primește greu dezaprobarea, cîtă vreme aprobare îl stimulează pozitiv.
Alături de egocentrismul marcat, personalitatea delincventului mai este caracterizată și printr-o imaturitate persistentă. Însăși actele antisociale sînt semne evidente ale unei imaturități, ale faptului că infractorului e imatur, fie pe plan intelectual, fie pe plan afectiv.
Multă vreme s-a crezut, mai cu deosebire sub influența lombrosienilor, că infractorul este un individ total inferior sub aspect intelectual. E. De Greef (1946), utilizînd metoda Vermeylen, a studiat un eșantion de 126 hoți, 105 bătăuși, 80 de criminali sexuali, 34 excroci și 80 de asasini, sub aspectul unor trăsături intelectuale (atenție, memorie de fixare, capacitate asociativă, înțelegere, judecată, destoinicie și capacitatea de a face combinații). La acest eșantion, asasinii și excrocii în general sînt la nivelul oamenilor obișnuiți, cîtă vreme restul infractorilor se amplasează sub linia normalului la „înțelegerea” și „judecată” [41, p.65].
Imaturitatea intelectuală nu trebuie înțelesă ca fiind identică cu un coeficientă de inteligentă scăzut. Imaturitatea intelectuală însemnată capacitatea redusă de a stabili un raport rațional dintre pierderi și cîștiguri în proiectarea și efectuarea unui act infracțional. Această latură a personalității deviantului a fost studiată de P.Coslin (1976). El arată că în trecerea la actul deviant infractorul trebuie să cîntărească bine cîștigurile și sacțiunile scontate, să ia în considerație și pragurile de toleranță socială și numai în baza unor asemenea socoteli acceptă sau nu riscul acțiunii. Cei care sînt mai apți să estimeze toate probabilitățile par să manifeste mai multă prudență decît alții. Dar este de notat că din cei care trec la act nu toți dau dovadă de aceeași înțelegere a conjuncturilor.
Într-o lucrare datată din 1955, Harlod Lindner susține că înțelegerea și tratarea „criminozei” constă într-o apreciere corectă a „motivelor predispozante”, care îl derictivează pe individ spre un comportament criminal, pe de o parte, iar pe de altă parte, spre „factorii de precipitare” ce inspiră și declanșează crime, oferind mijloacele prin care ea se perpetuează. Criminoza apare atunci spune mai departe Harlod Lindner cînd motivațiile predispozante includ dorința excesivă după anume feluri de gratificație (bani, sex etc.), o ostilitate exagerată față de orice persoană care refuză vreun fel de gatificație, o teamă excesivă de a părea slab și insuficient de bărbat etc. Date fiind asemenea stări, situația precipitantă joacă rolulu de trăgaci și explozia se produce. Privit în acest fel, actul criminal nu este altceva decît o încercare de a restabili echilibrul inițial. Fără doar și poate, un asemenea comportament exprimă multă miopie, căci, în ultima analiză, actul criminal în sine duce la altă formă de dezechilibru : teama de pedeapsă și necesitatea urgentă de a construi o formă de defensivă [ 20, p.39]. Astfel, actul criminal duce spre un cerc vicios, pe care însă criminalul nu-l poate prevedea. În cele din urmă și această analiză comportamentală duce la concluzia unei imaturități intelectuale, la constatarea incapacității criminalului prin obișnuință de a prevedea pe termen lung consecințele acțiunii sale antisociale.
În 1970, un binecunoscut cercetător italian, Giacomo Canepa, publica rezultatele investigațiilor sale în care arată existența unor relații esențiale între comportamentul antisocial și delictual și unele trăsături psihologice ale personalității. Este vorba arată Canepa de următoarele elemente :
impulsivitatea mărită, la 68% dintre delincvenții examinați;
indifirență afectivă, la 27%;
egocentrism, la 41%;
agresivitatea, la 72%;
tendințe de opoziție, la 46%;
scepticism, la 50%.
În concluzie putem spune că libertatea individului depinde de capacitatea lui de a face distincție între autoritate și pseudo-autoritate. Detenția este o limitare a libertății persoanei.
Atunci când limitarea de libertate reverberează la nivelul interiorității umane, în psihicul individului se naște nevoia de a acționa pentru redobândirea libertății pierdute, acțiune ce J.Brehm a denumit-o ,,reactanta psihologică”. Închisoarea este acea instituție ce incapacitează temporar deținuții (oamenii considerați periculoși din punct de vedere social), mărind șansa de recidivă a celor ce nu erau predispuși la ea.
.
2. CARACTERISTICA PSIHO-MORALĂ A CRIMINALULUI PRIVAT DE LIBERTATE
2.1. Tipologia comportamentelor penitenciare
Comportamentul normal – comportament deviant
Psihologia desemnează prin conceptul de comportament mai multe elemente pshiologice, precum : reacțiile vizibile ale persoanei umane ( comportamentul acțional), trăirile afective pe care acesta le ,, resimte” ( comportamentul afectiv), gândurile acesteia (comportamentul mintal), precum și limbajul folosit ( comportamentul verbal). În mod obișnuit aceste componente ale comportamentului se constituie într-un tot organic, care exprimă răspunsurile pe care subiectul uman le dă la solicitările care vin din mediul exterior [8, p. 67].
În genere, răspunsurile subiectului la solicitările mediului ambiant se împart în două mari categorii :
Normale – corespunzătoare, sub aspectul conținutului și al modalităților de desfășurare îi aparține. De regulă, aceste tipuri de răspunsuri sunt date de majoritatea membrilor colectivităților respective.
Deviante – atipice, neobișnuite, deci necorespunzătoare sau chiar contrare normelor sociale în vigoare. Aceste tipuri de comportamente sunt proprii unui număr redus de membrii ai colectivității din care fac parte.
Comportamentele care evoluează, în genere, pe linia compatibilității cu normele sociale în vigoare, se înscriu în așa numitul registru conformist, ele facilitând integrarea individului în viața colectivității. De regulă, persoanele care acceptă și practică conformismul social nu intră în conflict cu normele care reglementează viața grupului, indiferent dacă acestea conțin interducții sau formulează prescripții.Comportamentele deviante evoluează pe linia incopatibilității subiecților cu normele care reglează viața grupurilor sociale, luând forma opozițiilor și a conflictelor. Această orientare prefigurează reacții care îngreunează sau fac imposibilă integrarea individului respectiv în cadrul colectivității, ele putând produce prejudicii morale și materiale celor din jur. Cum este și firesc, față de asemenea comportamente societatea este obligată să-și ia măsuri de protecție, mai mult sau mai puțin severe, în raport cu gravitatea prejudiciilor aduse.
Astfel, față de comportamentele deviante în raport cu normele morale care reglează viața socială se adoptă o atitudine mai îndelungată, grupul apărându-se prin dezaprobarea sau ,, vestejirea” acestora. Adoptarea acestei atitudini scontează pe așa numitele ,,mustrări de conștiință” pe care le pot avea cei care comit astfel de abateri, în urma cărora se pot corija. În același timp se consideră că procesul ,,îndreptării” celor care greșesc trebuie susținut de către persoanele care joacă rol de ,,educatorii”. Pentru psihologia judiciară deviațiile comportamentale de la normele morale de conviețuire au un plus de interes, deoarece din rândul subiecților care comit asemenea ,,abateri” pot să provină predelicvenții. Or strategiile preventive sunt cu atât mai eficiente, cu cât acționează mai de timpuriu, împedicând apariția infracționismului ca atare.
Comportamentele deviante care exprimă abateri de la normele legale de conviețuire sunt de o gravitate sporită, de accea împotriva lor se acționează prin măsuri severe, prescrise de codul penal. Persoanele care comit astfel de abateri alcătuiesc marea masă a delicvenților, iar faptele lor, numite infracțiuni intră sub incidența codului penal [3]. Așadar, infracționismul este o formă de manifestare a devianței comportamentale, forma sa cea mai dură, cea mai complexă și cu cele mai delicate consecințe pe plan individual și social. Este drept că prin conținut, formă și consecințe nu toate infracțiunile prezintă același grad de periculozitate socială. Astfel, în cazul unui furt în douna avutului personal consecințele se rezumă la pagubele materiale pe care le suferă păgubașul, dar în cazul unui accident de automobil se pot produce atât pagube materiale cât și pierderi de vieți omenești. Și totuși, acestea ar pute fi considerate infracțiuni ,,banale”, comparativ cu o crimă premeditată și executată cu metode ,,barbare”, considerată ca o crimă deosebit de gravă, expresie a unui comportament aberent. Toate aceste tipuri de comportamente deviant sunt de componența juriștilor, a psihologilor și, după caz, a psihiatrilor.
După Bandura, comportamentul agresiv se achiziționează prin modelare sau imitație. Observând comportamentele altora și rezultatele la care aceștia ajung, subiectul învață să acționeze ca și ei, optând pentru anumite modele acționale în raport cu rezultatele obținute.
Învățarea bazată pe observarea comportamentelor altora este numită învățarea observațională, iar sursele de observat pot proveni din familie (părinți agresivi), din subcultura căreia aparține subiectul ( cartier, stradă, etc.) sau mijloacele mass-media. Numai observarea acestora nu este suficientă, în cele mai multe cazuri fiind necesară și o învățare extensivă propriu zisă.
Comportamentul agresiv este reglat de jocul rezultatelor care se obțin, printr-un sistem de întărire-descurajare. Întărirea poate fi :
Externă – recompese materiale și pe linia prestigiului social sau manifestări prejudiciale (suferințele victemelor consolidează comportamentul agresiv);
Indirectă – subiecții evaluează consecințele actelor agresive observând comportamentele altor agresori (recompense or sancțiuni primite agresiv);
Autoîntărirea – subiectul se raportează la consecințele acțiunilor proprii (pozitive sau negative) [32, p.57].
În general recopensele acționează stimulativ iar pedepsele inhibitor, dar ele nu sunt estimate subiectiv într-o manieră completă de către fiecare infractor.
Un rol important este acordat de psihosociologul amintit și mecanismului imitației. A imita înseamnă a reproduce un model comportamental. Prin imitație subiectul achiziționează deprinderi, modalități de acțiune, limbaj, gesturi etc. Și comportamentul agresiv sau infracțional se poate achiziționa pe această cale, subiecții imitând comportamentele unor agresori, aceștia din urmă jucând rolul de modele negative. Imitarea modelelor negative nu se face la întâmplare, ci în mod selectiv. De obicei subiectul imită modelele de care se simte atras, adică acelea de care este impresionat sau fascinat. În context, trebuie să subliniem rolul nefast pe care îl joacă modelele negative reale, cele care acționează în interiorul grupurilor de tineri (grupuri de cartier, de loisir etc.) sau simbolice (vehiculate prin literatura de gen sau de mijloacele mass-media). Acestea fac ușor ,,prozeliți”, contribuind din plin la multiplicarea actelor infracționale.
Comportamentul infracțional are un caracter duplicitar, deoarece infractorul este conștient, în majoritatea cazurilor, de caracterul antisocial al acțiunilor sale [28, p.54]. De aceea el se ascunde de cei din jur, plănuind în taină acțiunea infracțională, iar față de oameni simulând corectitudine, cinste, omenire, încât face celor cu care vin în contact, uneori chiar ,,autoritățiile” și ,,specialiștilor”, o impresie favorabilă.
Obsesia dimensiunii antisociale a infracțiunii impune infractorului să abordeze o atitudine defensivă, care se exprimă într-o permanentă poziție ,,en garde” și într-o atenție concentrată asupra plănuirii și executării unei acțiuni fără fisuri. În unele cazuri se constată că își face loc idea ,,crimei perfecte”, infractorul făcând din acest obiectiv un scop în sine, pe care îl consideră un simbol al ,,capacității” sale.
Paradoxal, dar tocmai datorită acestei concentrări maxime apar fisuri, fie în priectarea, fie în executarea acțiunii infracționale, deoarece teama de a fi descoperit provoacă inhibiții care stau la baza unor greșeli mărunte, dar suficiente pentru a duce, până la urmă, la descoperirea infractorului.
Dominanta defensivă a comportamentului infracțional este marcată și printr-o ,,ciudățenie” a comportamentului infractorului și anume reîntoarcerea la locul crimei. Componentă a comportamentului postinfracțional, această reacție se explică, de cele mai multe ori, prin teama de a nu fi lăsat ,,urme” sau de a nu fi omis anumite secvențe ale scenariului infracțional, deseori proiectat în lumina a două obiecte : reușita acțiunii și inducerea în eroare a anchetatorilor . Sunt și cazur, mai rare, când revenirea la locul faptei poate avea și alte motive psihologice mai ,,personale” : satisfacția de a evalua ,,măestria lovituri” date, bucuria provocată de deruta anchetatorilor, curiozitatea de a urmări de la distanța, ,,din umbră”, mersul anchetei, chiar ,,chemarea sângelui”, în cazuri mai speciale.
Orice comportament infracțional are la bază, de regulă, un sistem motivațional specific.
De cele mai multe ori acesta are funcții justificate, în sensul că prin el infractorul își justifică acțiunile criminale în fața altora, astfel încât răspunderea și responsabilitatea să-i revină în cât mai mică măsură sau, dacă se poate, deloc [12, p.45]. De obicei, infractorul își construiește astfel de sisteme motivaționale în care apar supralicitate fie ,,condițiile interne” (,,emoție puternică”-,,pierderea stăpânirii de sine”, ,,tulburarea sufletească provocată de persoana agresată”), fie cele externe, ,,obiective”(caracterele situației prin care a trecut, situația ,,specială” cu care s-a confruntat). În mod aproape ,,firesc” el caută să-și creeze față de anchetator o situație cât mai favorabilă, declinând adevăratele mobiluri ale acțiunii sau plasându-le pe un infractor în stare de arest de ce a furat din marfa pe care o transporta ; acesta îi răspunde : ,,pentru că nu-mi ajunge salariul”!
De regulă infractorul însuși nu crede în ceea ce afirmă în fața altora, pentru a se justifica, dar se întâlnesc și cazuri când motivația capătă o accentuată tentă autojustificativă. În asemenea situații infractorul se consideră îndreptățit să fi coms fapta ce i se pune în sarcină, deoarece a răzbunat o nedreptate care i-a fost făcută anterior, or a ,,pedepsit” victima pentru o acțiune a acesteia. În astfel de cazuri concluzia că sunt în realitate ,,justițiari” și nu ,,infractori”.
Nu sunt excluse nici cazurile de infractori care își construiesc o ,,filosofie” specială prin care își justifică comportamentul infracțional invocând principii morale și acționale de mare generalitate. Acești infractori merg până acolo încât pretind că principiile după care se orientează ei sunt tot valori, nu non valori, deci nu trebuie respinse, căci, în esență, nu sunt ,,deosebiri mari” între cele două categorii fundamentale. Deși false, în raport cu principiile etice și juridice care reglementează viața socială, aceste ,,sisteme filosofice” de nuanță particulară prefigurează un adevărat mod de viață al infractorilor respectivi sau al grupurilor infracționale din care fac parte, marcându-le într-o manieră pregnantă întreaga existență.
2.2. Caracteristica teoretico-practică a sistemului penitenciar
Executarea pedepsei privative de libertate, care, uneori, durează mulți ani, presupune un anumit loc de deținere, loc cunoscut sub denumirea specială de penitenciar. Prin penitenciar se înțelege instituția specială, cu scopuri, funcții și structură proprii, necesară executării acestor pedepse aplicate de instanțele de judecată. În sens comun, prin penitenciar se mai înțelege un loc de deținere special amenajată, care implică o împrejurare specială, pază specială și, de multe ori, camere speciale, denumite celule [21, p.49].
Problema executării pedepsei privative de libertate presupune nu numai instituția teoretică a penitenciarului, dar și existența unei baze materiale, adică, localuri special amenajate, care trebuie să îndeplinească anumite condiții și să corespundă unor anumite funcții, fără de care ele nu contribuie la îndeplinirea rolului executării pedepsei închisorii. În general, se are în vedere ca penitenciarele să fie amenajate și organizate astfel încât acestea să asigure următoarele funcții:
condițiile necesare aplicării regimului de deținere, de privare de libertate;
cazarea, hrănirea, igiena, asistența medicală;
folosirea la muncă a celor codamnați la pedeapsa închisorii;
desfășurarea de activități cultural-educative;
paza și supravegherea codamnaților.
În acest scop, penitenciarul trebuie sa aibă o construcție specială, cu o structură proprie, care să asigure toate funcțiile de mai sus, în deosebi siguranța deținerii celor codamnați și să prevină dezordinea și evadarea; penitenciarul trebuie să adăpostească atât deținuți, cât și personal de conducere, de administrație, personal de specialitate (medici, farmaciști, educatori), personal de pază și supraveghere. Așa fiind, penitenciarul trebuie să prezinte o structură corespunzătoare tuturor acestor cerințe și categorii de oameni. Cei deținuți, rămânând în penitenciar zi și noapte, la muncă și odihnă și la alte îndeliniciri; penitenciarul trebuie astfel construit încât să corespundă tuturor acestor nevoi, inclusiv să asigure ordinea și securitatea. El trebuie să aibă săli pentru dormit, săli pentru masă, pentru muncă [44, p.88].
Cum instanțele penale, care judecă și care codamnă, au o răspândire în toată țara, este necesară o rețea de penitenciare, cu o astfel de amplasare teritorială a acestora, încât să ,,servească” instanțele judiciare, ținând seama și de domiciliul codamnaților și de diversitatea socio-grupală a celor codamnați (bărbați-femei, codamnați la pedepse de lungă durată și condamnați la pedepse de scurtă durată, condamnați primari, condamnați recidiviști). În doctrină, s-a discutat și se discută despre un sistem penitenciar diversificat: pentru femei, pentru bărbați, recidiviști.
În diverse țări există penitenciare de capacității diferite, de la cele mici, adică de 200-500 locuri, la acele mijlocii, de 500-1000 locuri până la cele mari și foarte mari, de la 1000-2000 până la 3000 locuri sau chiar mai mari; din ultima categorie întâlnim în SUA, Marea Britanie, Canada, Brazilia, Argentina [38, p.123]. Dacă din punct de vedere al costului și al securității, penitenciarele mari sunt mai acceptibile; din punct de vedere execuțional penal și uman, adică din punct de vedere reeducativ și al tratamentului, ele sunt criticate în literatură de specialitate. De aceea, în teoria și practica penitenciară modernă se pune accentul pe penitenciarele mici și mijloci, penitenciare care permit relații umane între deținuți, posibilități de contacte și cunoaștere ale acestora cu personalul de supraveghere și, mai ales, de către cel medical și educativ.
Având în vedere fucțiile specifice și multiple ale penitenciarelor, ele trebuie să prezinte o organizare precisă și cu o funcțonalitate imediată și eficace, de natură să contribuie la realizarea atât a funcției de securitate, cât și a celei de muncă și reeducare. În acest scop, penitenciarele, în sistemul modern de organizare, implică atât o conducere centrală fermă și eficientă, cât și o conducere locală și cu servicii tot așa de eficiente.
Conducerea centrală. Cu privire la cnducerea centrală a penitenciarelor există în literatura de specialitate două conceții; potrivit uneia din concepții, penitenciarele sunt organizate și conduse de Ministerul de interne, de exemplu cum era în U.R.S.S., China, Polonia și în general în țările dictatoriale, cum au fost și în țările socialiste; potrivit celeilalte concepții, penitenciarele trebie să se afleîn subordinea administrativă a Ministerului de justiție, de exemplu: Anglia, Italia, Franța și, în general, în țările democratice, cum sunt țările occidentale [34, p.98].
Argumente în sprijinul primei concepții sunt: ca instituție de executare a pedepsei închisorii, penitenciarele adăpostesc și organizează viața, munca și reeducarea unei populații speciale de oameni, populația penală, care-i greu de organizat și condus, alcătuită, în multe cazuri, din indivizi indisciplinați, cu un nivel de conștiință civică și morală coborât, cu tendințe centrifuge și dezorganizatorice puternice, ce se manifestă prin săvârșirea de către cei condamnați de infracțiuni de evadare și tentative de evadare. Într-o asemenea opinie, pentru controlul și supravegherea eficientă a populației penale este nevoie de o conducere centrală fermă, bine organizată și capabilă să conducă și să organizeze viața și activitatea oamenilor din penitenciar; o asemenea conducere o poate asigura Ministerul de interne, printr-o direcție generală specială, anume Direcția Generală a Penitenciarelor.
Argumentele în favoarea celei de a doua concepții în sensul că conducerea penitenciarelor să revină organului administrativ central, care este Ministerul de justiție, sunt:
hotărârea de codamnare la pedeapsa închisorii, care se execută în penitenciar, fiind pronunțată de instanțele de judecată, cu participarea organelor de cercetare penală și ale procuraturii, firesc este ca executarea pedepselor să rămână sb conducerea și supravegherea acestui organ administrativ central, Ministerul de justiție;
organele de justiție, în timpul activității de judecată și de pronunțarea a hotărârii de codamnare, au ajuns să cunoască bine infracțiunea și pe infractor și au pronunțat pedeapsa prevăzută de legea penală; așa fiind, logic este ca Ministerul justiției să se ocupe și să conducă penitenciarele, locurile de executare a pedepsei închisorii de către condamnați;
în timpul executării pedepsei în penitenciar, se ridică deverse probleme de natură juridică (drepturi, obligații, amânări și întreruperi de executare, cauze de înlăturare a executării pedepsei) și este normal, în aceasta a doua opinie, ca organele justiției să supravegheze și modul de rezolvare a acestora;
și, ca optică generală, așa cum hotărârea de condamnare pronunțată de instanță, se face în numele justiției, tot așa și executarea pedepselor ar trebui să se facă în numele justiției.
Conducerea locală și serviciile penitenciarului. Buna funcționare a penitenciarelor depinde de o bună conducere și organizare a fiecărui penitenciar. Conducerea unui penitenciar este asigurată de un director, care este un civil și trebuie să fie licențiat, de preferință, în drept. Directorul este ajutat de un director adjunct, care este un militar permanent și răspunde de paza și securitatea penitenciarului. Penitenciarele cu un număr mare de deținuți și cu volum mare de activitate pot avea și un director adjunct pentru servicii și care trebuie să aibă pregătirea corespunzătoare în domeniul economic.
În cadrul fiecărui penitenciar funcționează o comisie condusă de directorul penitenciarului, din care fac parte: un educator, un medic sau un psihiatru, precum și șeful compartimentului evidență și organizarea muncii. Comisia se constituie prin ordin al Direcției Generale a Penitenciarelor și are ca atribuții principale observarea și analiza comportării condamnaților, efectuarea notărilor periodice în fișele individuale ale condamnaților, precum și prezentarea de propuneri privind regimul și tratamentul acestora în condițiile legii. Penitenciarele locale sunt subordonate Direcției Generale a Penitenciarelor.
Serciciile penitenciarului, deși acestea au puncte comune cu cele de la alte instituții de stat, ele prezintă și aspecte specifice. Astfel, un asemenea serviciu este cel de pază și supraveghere. Este alcătuită din ofițeri și subofițeri și asigură paza și supravegherea exterioară și paza și supravegherea interioară a penitenciarului. În plus, acest serviciu este dotat cu mijloace tehnice de menținere, în cazuri de nevoie, a ordini și disciplinei [8, p.67].
În literatură, legislație și practică sunt considerate ca necesare următoarele servicii:
serviciul administrativ (secretariat, registratură, arhivă);
serviciul evidenței deținuților, al intrării și ieșirii acestora, al mișcării (transferări, mutări), acesta fiind un serviciu important în activitatea penitenciarului, care asigură legalitatea deținerii, durata exactă a executării pedepsei;
serviciul economic și muncă care asigură buna desfășurare a atelierelor și a muncii celor condamnați (evidența muncii, a zilelor și orelor muncite);
serviciul tehniic și buget, deosebit de important, deoarece de buna sa activitate depinde desfășurarea corespunzătoare a activității financiare a unității;
un loc important îl ocupă serviciul educativ, serviciul medical, serviciul social și serviciul psihologic, menite să sprijine sănătatea fizică și psihică, cunoașterea și reeducarea celor condamnați.
Personalul penitenciarului. Funcțiile, serviciile și activitățile penitenciarului se realizează prin personalul penitenciarului, acesta fiind un personal ce presteză o muncă socială utilă. El îndeplinește îndatoriri legale, activitatea lui contribuind într-un mod aparte la apărarea oamenilor, a valorilor sociale și a societății împotriva infractorilor.
În cadrul acestiu personal se face dinstincția între: personal de conducere, personal de pază și supraveghere, personal de specialitate. Personalul de conducere este și trebuie să fie un personal calificat cu studii superioare, cu o înaltă ținută profisională și morală.
Personalul de pază și supraveghere are contact direct cu condamnații și asigură ordinea și disciplina în penitenciar, veghind ca programul zilnic de activitate să se desfășoare conform legii, regulamentului și ordinelor directorului, în scopul ca fiecare deținut să aibă o conduită disciplinară. Acest personal se impune celor condamnați, fiind ascultat și respectat, în măsura în care are o conduită corectă și respectă demnitatea și drepturile condamnaților. În cazul condamnaților periculoși, agresivi, personalului de pază și supraveghere îi revin sarcini grele, el fiind confruntat cu pericole de evadare și altele.
Un alt personal necesar, care există și activează într-un penitenciar, este personalul administrativ. Rezolvarea problemelor de evidență exactă a deținiților, mișcarea exactă a acestora, ordinea în arhivă și în problemele de contabilitate și buget, activitatea economică și de muncă a condamnaților și a evidenței a acestora prezintă importanță deosebită. Aceste probleme nu sunt numai probleme administrative, ci și probleme juridice, legate de obligațiile deținuților, dar și de drepturile acestora (de exemplu, zilele muncite, conduita bună, conferă celor condamnați vocația la liberarea condiționată).
Merită să invocăm dispozițiile din proiectul de lege privind personalul penitenciarului înscrise în art.24 răspunderea disciplinară a colaboratorilor sistemului penitenciar [5].
În penitenciarele sau secțiile pentru minori, se va asigura, pe cât posibil, folosirea unui personal cu pregătire profesională corespunzătoare acestei categorii de condamnați.
În fiecare penitenciar trebuie asigurat un număr suficient de personal specializat, ca psihiatri, psihologi, pedagogi, sociologi, instructori tehnici, cât și medici.
În penitenciarele pentru femei sau în secțiile pentru femei din celelalte penitenciare va funcționa un personal femenin, cu exepția situațiilor în care, din motive profisionale, este necesară funcționarea unui personal bărbătesc.
2.3. Consecințele criminologice ale unor anumite categorii de condamnați
Condamnați minori. O categorie mare de condamnați o constituie condamnații minori.
Această categorie a atras atenția încă de la începuturile reglementărilor de drept penal, practica relevând că condamnații minori, chiar atunci când comit infracțiuni grave și foarte grave, ei trebuie să fie cercetați și judecați cu atenție, iar pedepsirea lor să fie mai ușoară decât a celor majori, fapt reflectat în toate legislațiile penale.
Condamnații minori (14-18 ani) constituie o categorie specială, fiindcă, mai întâi, minorul este o persoană în plină devenire și dezvoltare, parcurge un proces de maturizare; în al doilea rând, fiind în devenire, el are o structură fizică și psihică mai puțin formată și conturată. Nivelul de cunoștințe și de capacitate de cunoaștere a cerințelor vieții sociale și morale este încă slab și puțin consolidat [42, p.167].
În multe legislații penale s-au adoptat masuri educative și pedepse, în altele numai măsuri educative. Se pare că măsurile educative, după experiența de până acum, nu-s suficiente, fiind necesar ca unor infractori minori periculoși sau recidiviști să li se aplice și pedepse, bineînțeles, pedepsele aplicate infractorilor majori.
În sfârșit, aplicându-se infractorilor minori măsuri educative și pedepse, în special pedepse închisorii, fie și pe termen mai scurt, se pune cu toată stringența problema executării acestor sancțiuni penale de către condamnații minori. Ei formează o categorie specială de condamnați, iar executarea sncțiunilor penale de către aceștia este reglementată special, atât ca locuri de executare, cât și ca regim de executare și tratament.
Condamnate femei ocupă un loc special. De regulă femeile comit infracțiuni mai puțin grave. La ele predomină infracțiunile de furt, de încălcare a normelor de conviețuire socială, de calomnie, de parazitism social, de fals. Infracțiunile contra vieții, contra integrității corporale, comise de femei, există, dar numărul lor este mai mic în raport cu cele comise de bărbați. În această situație, executarea pedepsei de către femei trebuie să se facă în condiții speciale: separate de bărbați sau în penitenciare speciale pentru femei și cu regim de muncă adecvat.
Condamnații vârsnici, de asemenea, se constituie într-o grupă aparte, menționată mereu în cercetările și practica penitenciară. Este vorba, în general, de condamnații bărbați care au împlinit vârsta de 60 de ani (femei 55 ani) și care, datorită vârstei, ajung în stare de slăbiciuni fizică și psihică, împrejurări care crează dificultăți de la adaptarea la condițiile normale de viață socială. Mulți dintre condamnații, care ajung această vârstă, nu ridică dificultățile menționate;
acei care prezintă însă asemenea dificultăți trebuie avuți în vedere în procesul de executare a pedepsei. În lege pentru executarea pedepselor, se face mențiune cu privire la vârstnici, înscriindu-se dispoziții speciale, îndeosebi cele ce privesc îngrijirea medicală și cele ce privesc caracterul facultativ al muncii.
Condamnații anormali, bolnavi. Categoriile de condamnați după criteriul sănătății fizice și psihice, sunt important și trebuie avute în vedere. În general, majoritatea condamnaților, sunt oameni sănătoși în înțelesul obișnuit al cuvântului, adică sunt persoane care se bucură de integritate funcțiilor fizice și psihice și care, pe această bază, au o comportare normală, putându-se adapta condițiilor de viață din timpul executării pedepsei
Pintre condamnați însă se află uneori și condamnați bolnavi care pun probleme speciale în timpul executării pedepsei. Este vorba de condamnații care prezintă afecțiuni fizice sau psihice datorită cărora nu pot face față obligaților și condiților din timpul executării pedepsei. Trebuie precizat că este vorba de boli fizice ori psihice care nu existau înainte de condamnare și care apar după condamnare sau au existat înainte de condamnare dar nu au fost descoperite [10, p.78].
Bolile fizice de care pot să sufere condamnații sunt din cele mai diferite: tuberculoză, boli cardiace, boli de stomac, boli de ficat. Stările sau bolile psihice, de asemenea, pot să fie din cele mai diferite:
stări psihopate, stări psihastenice, nervozitate. Aceste stări sunt stări tranziție de la omul normal la omul bolnav; dar care sub aspect psihic sunt conștienți și au o judecată normală;
grupa bolnavilor psihici gravi, o formează condamnații care suferă de psihoze, cum sunt schizofrenicii, paranoicii, maniacii, și care nu mai sunt conștienți de boala lor psihică. Bolnavii urmează să fie internați în spitale de specialitate și tratați ca atare. Față de psihopați se pot lua măsuri fie în penitenciar, fie într-un spital de specialitate. Dar acestora, din cauza stării sănătății, trebuie să li se creeze și un regim penitenciar special.
În concluzie numărul deținuților din penitenciarele din R. Moldova este în creștere. Astfel, potrivit datelor Departamentului Instituțiilor Penitenciare (DIP), la 1 iulie curent în penitenicare se aflau peste 4 598 de deținuți, mai mult cu 210 față de perioada similară a anului trecut.
Cei mai mulți deținuți se află în Penitenciarul nr. 6 din orășelul Soroca – 772, mai mult cu peste o sută față de anul 2013. În penitenicarul de tip semiînchis nr. 4 din orășelul Cricova se află 659 de deținuți, mai puțin cu 20 de deținuți decât în anul trecut. Între 300 și circa 600 de deținuți se află în penitenciarele din Leova, Taraclia, Pruncul și Brănești.
Cei mai puțini deținuți se află în Penitenicarul nr. 10 pentru minori din satul Goian și cel de tip semiînchis din Bender. La Penitenicarul pentru femei nr. 7 din satul Rusca sunt deținute circa 300 de femei.
În izolatoarele de urmărire penală, cele mai multe persoane se află la cel din Chișinău, peste o mie de persoane, mai mult cu 50 de persoane față de anul trecut. În izolatorul de urmărire penală din municipiul Bălți se află peste 500 de persoane, iar la cel din Rezina – peste 400, mai mult cu peste 20 de persoane față de anul 2013. În total, în izolatarele din R. Moldova se află acum peste șapte mii de persoane.
Cât privește infracțiunile, cei mai mulți dintre deținuți au fost închiși pentru omor – peste 1 300 de persoane, după care pentru vătămare intenționată gravă a intregrității corporale sau a sănătății – circa 600 de persoane, urmați de cei care au comis tâlhărie, furt, infracțiuni privind viața sexuală și jaf.
Cinci persoane stau după gratii pentru că au folosit ilegal arme și muniții, pentru acțiuni care dezorientează activitatea penitenicarelor, dar și pentru acțiuni săvârșite de persoane cu funcții de răspundere. Pentru trafic de copii stau după gratii 39 de persoane, iar pentru infracțiuni economice – 21 de persoane.
Cei mai mulți dintre deținuți – peste două mii – și-au primit pedepse între cinci și zece ani, urmați de cei între zece și 15 – peste o mie, după care cei care vor trebui să stea după gratii între trei și cinci ani – peste 800.
Închisoare pe viață fac acum 102 persoane, cu cinci mai mult față de anul trecut.
ÎNCHEIERE
Rezultatul studierei și analizei personalității infractorului privat de libertate se ajunge la următoarele concluzii.
În literatura de specialitate există mai multe tipologii ale personalității infractorilor supuși privări de libertate, fiind diferințiați în cinci categorii:
Infractorii înverterați, cu toate că prezintă anumite aspecte ale comportamentului, determinate de contextele sociale, politice, culturale, posedă anumite caracteristici comune:
agresivitatea persistentă și indiferență absolută în privința consecințelor;
infracțiune deosebit de gravă, constînd în provocarea sau în amenințarea de a provoca o leziune corporală gravă;
frecvent o componentă psihiatrică sau psihologic anormală.
Infractori ,,primejdioși” se disting prin anumite stări afective și psihologice, caracterizați de:
gravitatea a infracțiunii, recidivism;
o anumită stare psihică, stare care le oferă impulsivitate, lipsa sentimentului de culpabilitate, de rușine, de anxietate sau de simpatie, a scopului și idealului, brutalitate, mai cu seamă sub influiența alcoolului sau a unor substanțe stupefiante cu efect depresiv asupra sistemului nervos.
Delicvenții ,,dificili” se confruntă cu dificultăți în adaptarea la rigoriile și privațiunile detenției, punînd mai fregvent probleme administrative decît de securitate.
Deținuții pe termen lung se confruntă cu penibilitatea situașiei lor, prezentînd pericol pentru propria lor integritate.
Inadaptații social sunt persoanele care nu se pot conforma existențelor pedepsei. În cadrul acestei categorii se includ delicvenții afectați de o deficiență mintală, care suferă de psihopații, alcoolism cronic sau narcomanoe. Penitenciarul nu poate corecta aceste deficiențe, ei fiind doar izolați pentru un anumit termen.
Clasificarea condamnaților urmărește drept scop diferențierea metodelor, aplicate în procesul resocializării. De exemplu, în coloniile pentru minori din SUA este utilizată clasificația propusă de Herbert C. Quay și Lowell B. Parsons, în conformitate cu care sunt desemante patru tipuri de comportamente delicvente: infantil-inacceptabil, nevrotic-conflictual, nesocializat-agresiv și socializat în medii criminale.
Această clasificare conține atît caracterizarea delicvenșilor, cît și a persoanelor care pot axercita acțiuni educative în raport cu primii.
Minorii cu deficiențe de socializare și tendințe agresive în comportament dau dovadă de impulsivitate, reactivitate, nereținere, nesupunere, încearcă să domine, în care scop pot fi inițiatori ai actelor antisociale chiar în mediul penitenciar. Pentru a exercita influență asupra acestei categorii, educatorul trebuie să posede tărie de caracter, voință, răbdare, oferindu-le minorilor condiții de utilizare a potențialului energetic într-un mod pozitiv, implantîndu-le noi viziuni asupra raporturilor sociale și locului lor în aceasta.
Delicvenții socializați într-un mediu criminal posedă orientări antisociale ferme, împărtășesc valorile subculturii criminale, de regulă au un comportament echilibrat, nu prezintă dificultăți de adaptare la noile condiții.
Personalitatea deținutului prezintă un univers uman specific, marcat de contradicții și frustrare. Soarta îi aduce pe acești oameni în penitenciar după comiterea unei încălcări grave a normelor colectivității, mulți din ei prezetîndu-se ca persoane neadaptate social, incapabile să se integreze în comunitatea umană, să-i asimileze valorile, să-și subordoneze instinctele și trebuințele normativității general acceptate.
Motivația deținuților prezintă o gamă de trebuințe, aspirații, motive, orientări și idealuri. Asupra caracterului ei își pun amprenta condițiile detenției, necesitatea de adaptare la acestea, reliefarea unor motive cu caracter mai mult imaginar, a unor idealuri proiectate în perspectivă.
Consultațiile psihologice individuale contribuie la elucidarea problemei individuale și găsirea soluțiilor, modelelor de rezolvare a ei. În activitatea cu delicvenții minori se recomandă utilizarea elementelor de joc.
Sistemul penitenciar tradițional tot mai mult este înlocuit de unu nou. În țara noastră acest proces stagnează, dar noile orientări ale dreptului impun necesitatea schimbărilor.
Se propune:
adoptarea actelor normative prin care să fie controlate activitatea instituțile penitenciare a calității întreținerii deținuților.
formarea unui mecanism de asistență medicală a deținuților pentru excluderea contaminărilor deținuților diferitor maladii.
implicarea specialiștilor calificați în reeducarea deținuților pe parcusul ispășiri pedepsei.
BIBLIOGRAFIE
Izvoare normative
Constituția Republicii Moldova, adoptată la 29.07.1994 cu modificările, introduse prin Legea nr. 1115-XIV din 05 iulie 2000. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 1-1994.
http://lex.justice.md/document_rom.php?id=44B9F30E:7AC17731
Codul de executare al Republicii Moldova, din 24.12.2004. Publicat: 03.3.2005 în Monitorul Oficial nr. 34-35, intrat în vigoare la 01.07.2005.
http://lex.justice.md/document_rom.php?id=7815EB1B:E68465D1
Codul penal al Republicii Moldova, adopat prin Legea Republicii Moldova, nr. 985-XV din 18.04.2002. Publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 128-129 din 13.09.2002.
http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&id=286230
Codul de procedură penală al Republicii Moldova, adoptat prin Legea Republicii Moldova, nr.122-XV din 14.03.2003. Publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 104-110 din 07.06.2003.
http://lex.justice.md/md/326970/
Legea Republicii Moldova cu privire la sisteul pentenciar din 17.12.1996. Publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 183-185, intrat în vigoare la 10.10.2008.
http://lex.justice.md/viewdoc.php?action=view&view=doc&id=333127&lang=1
Hotărîre de Guvern nr. 583 cu privire la aprobarea Statutului executării pedepsei de către condamnați din 26.05.2006. Publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 91-94 din 16.06.2006.
http://lex.justice.md/document_rom.php?id=ED0A2EAF:D4D2D139
Monografii, articole de specialitate
Aionițoaie C, Sandu E.I. Tratat de tactică crimnalistică. București: Editura Carpați, 1992, 467 p.
Amza T. Criminologie teoretică. Teorii reprezentative și politică criminologică. București: Editura Lumina Lex, 2000, 687 p.
Baciu Gh. Agresivitatea ca element declanșator al acțiunilor infracționale. În: Revista de științe penale. Anuar, anul I, 2005, 431 p.
Babii N. Bazele teoretice ale creșterii criminalității și calificarea componentelor infracțiunilor violente. În: Sudovy vestnik, 2005, 567 p.
Bogdan A. Psihologia generală și psihologia socială. București: Editura Academiei Române, 1973, 567 p.
Bogdan T. Probleme de psihologice judiciară. București: Editura Științifică, 1973, 281 p.
Bogdan T. Introducere în psihologia judiciară. București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1997, 543 p.
Brezeanu O. Miorul și legea penală. București: Editura Ali Beck, 2003, 453 p.
Bulai C. Drept penal. Partea generală. Vol.I. București: Editura Șansa, 1992, 113 p.
Butoi I.L, Butoi T. Psihologia judiciară – curs universitar. Ediția a II-a. București: Editura Fundației România de Mânie, 2004, 678 p.
Buzatu M. Organizarea – funcție a conducerii. Probleme caracteristice în organizarea muncii și a conducerii la nivelul comenzii de unități, în ,,Bul. Penit.” nr. 3/1982, 354 p.
Cioclei V. Manual de criminologie. București: Editura C.H.Beck, 2007, 218 p.
Costache G. Liberarea condiționată. Craiova: Editura SITE, 2007, 146 p.
Dragomerescu V. Psihosociologia comportamentului deviant. București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1976, 752 p.
Florian G. Psihologie penitenciară. București: Editura Oscar Print, 1996, 481 p.
Georghiu A. Studii psihosociologice privind mediul penitenciar. M.I., Direcția penitenciarelor, 1982, 645 p.
Golu P, Zlate M, Verza E. Psihologia copilului. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1994, 100 p.
Jung C. Generalități privind teoria complexelor, în Puterea sufletului. Antologie. Vol.I. București: Anima, 1994, 476 p.
Neculau A. ,,Schimbarea” – o abordare psihologică, în Revista de psihologie, t. 34, nr.34, 1990, 212 p.
Nistoreanu G, Păun C. Criminologie. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1996, 505 p.
Mărgineanu N. Psihologia persoanei. Sibiu: Editura Universității din Cluj, 1944, 539 p.
Mărgineanu H. Condiția umană. București: Editura Științifică, 1989, 335 p.
Mitrache C. Drept penal. Partea generală. Ediția a V-a. București: Editura Universal Juridic, 2006, 105 p.
Mitrofan N., Zdrenghea V., Butoi T. Psihologia judiciară. București: Casa de editură și presă Șansa, 1992, 543 p.
Moraru V. Executarea pedepselor private de libertate. Chișinău: Editura CEP USM, 2011, 136 p.
Moscovici S. Descoperirea maselor, în Psihologia socială. Aspecte contemporane. Iași, 1996, 401 p.
Oancea I. Drept – partea generală. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1971, 505 p.
Oancea I. Drept execuțional penal. București: Editura ALL EDUCATIONAL, 1998, 351 p.
Oanca – Ursu Gh. Ereditatea și mediul în formarea personalității. Timișoara: Editura Facla, 1985, 678 p.
Panderea P. Criminologia dialectică, despre sociologia criminală sau incitația mediului la comiterea crimei. 321 p.
Popa V. Cunoașterea de sine și valorile aspiraționale la deținuții tineri, în ,,Bul. Penit.” Nr. 3/1984. 158 p.
Rotaru O. Criminologie. Chișinău: Editura ULIM, 2011, 890 p.
Roșca A. Psihologia generală. București: Editura Didactică și Pedegogică, 1975, 567 p.
Rusnac S. Comportamentul agresiv: cauze și manifestări, în Symposia professorum. Chișinău: Seria Drept, 1999, 646 p.
Rusnac S. Factorii sociali în comportamentul delicvent al minorilor, în Analele științifice ale Universității Libere Internaționale din Moldova. Chișinău: Seria Drept, 1999, 455 p.
Rusnac S. Psihologia dreptului. Chișinău: Editura ARC, 2000, 310 p.
Sillamy N. Dicționar de psihologie. Univers enciclopedic. București: 1996, 252 p.
Stănoiu R.M. Introducere în criminologie. București: Editura Academiei, 1989, 378 p.
Valetin R.G. Atitudinea față de delicvența juvenilă, în ,,Rev. De șt. penit.” nr. 1-1995, 156 p.
ANEXE
Anexa I
ANALIZA CIRCUMSTANȚELOR DOS. PENAL PRIVIND VIOLENȚA ÎN FAMILIE AL CET. MARICI TIMOFEI GHEORGHE. ȘI A CONTRIBUȚIEI EXPERTIZEI PSIHIATRICE PENRU VINOVĂȚIEA BĂNUITULUI
Circumstanțele cauzei:
În seara zilei de 18 aprilie 2013, cet.Marici Timofei Gheorghe, 27.05.1947a.n., locuitor al or.Chișinău, str.M.Eminescu, 36, în gospodăria proprie a bătut-o pe fiica sa Dumbravă Nadejda Timofei, 18.04.1987a.n., care locuia împreună cu el, astfel pricinuindu-i leziuni corporale grave, care la data de 23.04.2013 fiind internată fără cunoștință în spital, Secția Reanimare a decedat la 24.04.2013 aproximativ orele 12:00, conform certificatului medical constatator al decesului moartea sus-numitei a survenit în urma traumei cranio-cerebrale închisă. Astfel reieșind din cele expuse mai sus, rezultă o bănuială rezonabilă că a fost săvîrșită infracțiunea prevăzută de art.201 alin.3 lit.”c” Cod Penal al RM. Pe cazul dat la 25 aprilie 2013 a fost pornită urmărirea penală pe cauza penală nr. 2013403226, după semnele constitutive prevăzute de art. 201 alin.3 lit.”c” Cod Penal al RM.
În urma desfășurării urmării penale a fost constatat faptul că Dumbravă Nadejda Timofei, 18.04.1987a.n., locuia împreună cu fiul Dumbravă Daniel și fiica Dumbravă Nina la tatăl ei Marici Timofei pe stra.M.Eminescu, 38, începînd cu primăvara anului 2012, odată cu venirea lor în gospodăria respectivă Marici Timofei avea un comportament agresiv față de ea și copii ei, de fiecare dată cînd se afla în stare de ebrietate isca ceartă din fleacuri.
La data de 18 aprilei 2013 Nadejda a sărbătrit ziua ei de naștere în ospeție a fost invitată o prietenă de familie Bobici Victoria și Nanu Dumitru cu care de o perioadă de aproximativ o lună se întîlnea.
Sărbătoarea a început aproximativ pe la orele 17:30 oaspeții împreună cu Daniel și Nina s-au așezat la masă, în odaie vecină dormea tatăl lui Nadejda, Marici Timofei, care de cîteva ore dormea fiind în stare de ebrietate care pe parcursul zile consuma-se băuturi alcoolice, în timpul sărbătorii Marici Timofei fiind sculat de muzica care era pornită a iscat o ceartă fără a intra în odaie unde se sărbătorea către oaspeți și anume către Nanu Dumitru față de care avea careva pretenții că se întîlnește cu fiica sa, astfel Nadejda a eșit în hol să discute cu el cu intenția de al liniști, însă Timofei a început să o lovească cu pumnii peste diferite părți a le corpului în momentul respectiv a itnervenit Victoria pentru a-i despărți care reușind împreună cu Nadejda să-l calmeaze au revenit în odaie, însă Marici Timofei a eșit afară și a revenit peste puțin timp cu un topor în mîină la care Nadejda a eșit iar să discute cu el și i-a smuls toporul respectiv din mînă și iar sa iscat ceartă între Nadejda și Timofei ultimul a luat apoi o bită din masă plastică cu care i-a aplicat multiple lovituri corporale lui Nadejda totodată continuînd s-o lovească cu pumnii și bâta în regiunea capului, cauzîndu-i leziuni corporale sub formă de traumă cranio-cerebrală închisă.
De la lezinile corporale primite în seara zilei de 18.04.2013 Dumbravă Nadejda a fost internată de urgență la 23.04.2013 în IMSP SR Chișinău unde a fost adusă de la barul ”Legenda” din or.Chișinău unde a căzut pierzînd cunoștința, care fiind în stare gravă aflîndu-se în comă, la data de 24.04.2013 aproximativ orele 12 s-a constatat decesul lui Nadejda.
În urma efectuării expertizei medico-legale s-a constatat că decesul lui Dumbravă Nadejda a survenit în urma hemoragiei secundare în bulbul rahiadian dezvoltate pe fundal de traumă cranio-cerebrală închisă cu infliltrare sangvină în țesuturile moi a capului, hematom subdural cu volumul cca 5 ml pe stînga în fosa cerebrală medie, hematom subdural pe stîngacu volumul cca 25-30 ml, hemoragii sub piamater, în țesuturile creierului, hemoragii secundare în hulbul rahidian, care leziuni corporale au fost cauzate prin acțiunea traumatică a unui corp dur, contodent, conform cercetării histologiceau fost cauzate cu cca 1 săptămînă înaintea decesului, sunt periculoase pentru viață în momentul cauzării și conform acestui criteriu se califică ca vătămări corporale GRAVE, fapt confirmat de raportul de expertiză medico-legală nr.78 din 17.06.2013.
Astfel că Marici Timofei Gheorghe, 27.05.1947a.n., locuitor al or.Chișinău, str.M.Eminescu, 36, a încălcat prevederile art.201 alin.3 lit.”c” Cod Penal, violența în familie, adică acțiunea sau inacțiunea intenționată, manifestată fizic sau verbal, comisă de un membru al familiei asupra unui alt membru al familiei, care a provocat suferință fizică, soldată cu vătămarea ușoară a integrității corporale sau a sănătății, suferință psihică ori prejudiciu material sau moral aceeași acțiune care a provocat decesul victimei.
În concluzie, ținînd cont de rezultatele distructive și iremediabile pe care le antrenează faptele de mare violență, precum și pericolele potențiale reprezentate de pornirile agresive ale făptuitorilor, se recomandă într-un evitarea pe viitor astfel de cazuri, organizarea seminarelor cu genericu violența în familie cu informarea consecințelor ce pot surveni în urma săvirșiri astfel de infracțiuni, totodată de înaintat catre legislativ a priectelor de lege privind modificarea pedepsei în una mai aspră.
SUMAR
The result of the study and analysis of the offender 's personality deprived of liberty to reach the following conclusions .
In literature there are many personality typologies of offenders subject to deprivation of liberty , the differential in five categories:
Criminals inverter , although with certain aspects of behavior , contexts determined by social, political , cultural, possess certain common characteristics:
– Persistent aggression and absolute indifference to the consequences ;
– very serious offense consisting in causing or threatening to cause serious bodily injury ;
– psychiatric or psychological component frequently abnormal .
Burglars ,, dangerous " distinguished by emotional and psychological states , characterized by :
– the seriousness of the crime , recidivism ;
– a certain state of mind , it offers state impulsivity , lack of sense of guilt , shame , anxiety or sympathy , purpose and ideals , brutality , especially under the influence of alcohol or drugs nervous system depressant effect .
Delinquents ,, difficult " faces difficulties in adjusting to the rigor and deprivation detention in May putting Frequently administrative issues than security .
Prisoners facing long-term penibilitatea their situation presenting danger to their own integrity.
Social Misfits are people who can not comply existences sentence. Within this category includes offenders affected by a mental deficiency , suffering from psychopaths , alcoholism or narcomanoe . Prison can not correct these deficiencies , they are just isolated to a certain period.
Traditional prison system is increasingly replaced by new one . In our country this process stagnates , but new guidelines necessitate change law .
BIBLIOGRAFIE
Izvoare normative
Constituția Republicii Moldova, adoptată la 29.07.1994 cu modificările, introduse prin Legea nr. 1115-XIV din 05 iulie 2000. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 1-1994.
http://lex.justice.md/document_rom.php?id=44B9F30E:7AC17731
Codul de executare al Republicii Moldova, din 24.12.2004. Publicat: 03.3.2005 în Monitorul Oficial nr. 34-35, intrat în vigoare la 01.07.2005.
http://lex.justice.md/document_rom.php?id=7815EB1B:E68465D1
Codul penal al Republicii Moldova, adopat prin Legea Republicii Moldova, nr. 985-XV din 18.04.2002. Publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 128-129 din 13.09.2002.
http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&id=286230
Codul de procedură penală al Republicii Moldova, adoptat prin Legea Republicii Moldova, nr.122-XV din 14.03.2003. Publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 104-110 din 07.06.2003.
http://lex.justice.md/md/326970/
Legea Republicii Moldova cu privire la sisteul pentenciar din 17.12.1996. Publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 183-185, intrat în vigoare la 10.10.2008.
http://lex.justice.md/viewdoc.php?action=view&view=doc&id=333127&lang=1
Hotărîre de Guvern nr. 583 cu privire la aprobarea Statutului executării pedepsei de către condamnați din 26.05.2006. Publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 91-94 din 16.06.2006.
http://lex.justice.md/document_rom.php?id=ED0A2EAF:D4D2D139
Monografii, articole de specialitate
Aionițoaie C, Sandu E.I. Tratat de tactică crimnalistică. București: Editura Carpați, 1992, 467 p.
Amza T. Criminologie teoretică. Teorii reprezentative și politică criminologică. București: Editura Lumina Lex, 2000, 687 p.
Baciu Gh. Agresivitatea ca element declanșator al acțiunilor infracționale. În: Revista de științe penale. Anuar, anul I, 2005, 431 p.
Babii N. Bazele teoretice ale creșterii criminalității și calificarea componentelor infracțiunilor violente. În: Sudovy vestnik, 2005, 567 p.
Bogdan A. Psihologia generală și psihologia socială. București: Editura Academiei Române, 1973, 567 p.
Bogdan T. Probleme de psihologice judiciară. București: Editura Științifică, 1973, 281 p.
Bogdan T. Introducere în psihologia judiciară. București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1997, 543 p.
Brezeanu O. Miorul și legea penală. București: Editura Ali Beck, 2003, 453 p.
Bulai C. Drept penal. Partea generală. Vol.I. București: Editura Șansa, 1992, 113 p.
Butoi I.L, Butoi T. Psihologia judiciară – curs universitar. Ediția a II-a. București: Editura Fundației România de Mânie, 2004, 678 p.
Buzatu M. Organizarea – funcție a conducerii. Probleme caracteristice în organizarea muncii și a conducerii la nivelul comenzii de unități, în ,,Bul. Penit.” nr. 3/1982, 354 p.
Cioclei V. Manual de criminologie. București: Editura C.H.Beck, 2007, 218 p.
Costache G. Liberarea condiționată. Craiova: Editura SITE, 2007, 146 p.
Dragomerescu V. Psihosociologia comportamentului deviant. București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1976, 752 p.
Florian G. Psihologie penitenciară. București: Editura Oscar Print, 1996, 481 p.
Georghiu A. Studii psihosociologice privind mediul penitenciar. M.I., Direcția penitenciarelor, 1982, 645 p.
Golu P, Zlate M, Verza E. Psihologia copilului. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1994, 100 p.
Jung C. Generalități privind teoria complexelor, în Puterea sufletului. Antologie. Vol.I. București: Anima, 1994, 476 p.
Neculau A. ,,Schimbarea” – o abordare psihologică, în Revista de psihologie, t. 34, nr.34, 1990, 212 p.
Nistoreanu G, Păun C. Criminologie. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1996, 505 p.
Mărgineanu N. Psihologia persoanei. Sibiu: Editura Universității din Cluj, 1944, 539 p.
Mărgineanu H. Condiția umană. București: Editura Științifică, 1989, 335 p.
Mitrache C. Drept penal. Partea generală. Ediția a V-a. București: Editura Universal Juridic, 2006, 105 p.
Mitrofan N., Zdrenghea V., Butoi T. Psihologia judiciară. București: Casa de editură și presă Șansa, 1992, 543 p.
Moraru V. Executarea pedepselor private de libertate. Chișinău: Editura CEP USM, 2011, 136 p.
Moscovici S. Descoperirea maselor, în Psihologia socială. Aspecte contemporane. Iași, 1996, 401 p.
Oancea I. Drept – partea generală. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1971, 505 p.
Oancea I. Drept execuțional penal. București: Editura ALL EDUCATIONAL, 1998, 351 p.
Oanca – Ursu Gh. Ereditatea și mediul în formarea personalității. Timișoara: Editura Facla, 1985, 678 p.
Panderea P. Criminologia dialectică, despre sociologia criminală sau incitația mediului la comiterea crimei. 321 p.
Popa V. Cunoașterea de sine și valorile aspiraționale la deținuții tineri, în ,,Bul. Penit.” Nr. 3/1984. 158 p.
Rotaru O. Criminologie. Chișinău: Editura ULIM, 2011, 890 p.
Roșca A. Psihologia generală. București: Editura Didactică și Pedegogică, 1975, 567 p.
Rusnac S. Comportamentul agresiv: cauze și manifestări, în Symposia professorum. Chișinău: Seria Drept, 1999, 646 p.
Rusnac S. Factorii sociali în comportamentul delicvent al minorilor, în Analele științifice ale Universității Libere Internaționale din Moldova. Chișinău: Seria Drept, 1999, 455 p.
Rusnac S. Psihologia dreptului. Chișinău: Editura ARC, 2000, 310 p.
Sillamy N. Dicționar de psihologie. Univers enciclopedic. București: 1996, 252 p.
Stănoiu R.M. Introducere în criminologie. București: Editura Academiei, 1989, 378 p.
Valetin R.G. Atitudinea față de delicvența juvenilă, în ,,Rev. De șt. penit.” nr. 1-1995, 156 p.
ANEXE
Anexa I
ANALIZA CIRCUMSTANȚELOR DOS. PENAL PRIVIND VIOLENȚA ÎN FAMILIE AL CET. MARICI TIMOFEI GHEORGHE. ȘI A CONTRIBUȚIEI EXPERTIZEI PSIHIATRICE PENRU VINOVĂȚIEA BĂNUITULUI
Circumstanțele cauzei:
În seara zilei de 18 aprilie 2013, cet.Marici Timofei Gheorghe, 27.05.1947a.n., locuitor al or.Chișinău, str.M.Eminescu, 36, în gospodăria proprie a bătut-o pe fiica sa Dumbravă Nadejda Timofei, 18.04.1987a.n., care locuia împreună cu el, astfel pricinuindu-i leziuni corporale grave, care la data de 23.04.2013 fiind internată fără cunoștință în spital, Secția Reanimare a decedat la 24.04.2013 aproximativ orele 12:00, conform certificatului medical constatator al decesului moartea sus-numitei a survenit în urma traumei cranio-cerebrale închisă. Astfel reieșind din cele expuse mai sus, rezultă o bănuială rezonabilă că a fost săvîrșită infracțiunea prevăzută de art.201 alin.3 lit.”c” Cod Penal al RM. Pe cazul dat la 25 aprilie 2013 a fost pornită urmărirea penală pe cauza penală nr. 2013403226, după semnele constitutive prevăzute de art. 201 alin.3 lit.”c” Cod Penal al RM.
În urma desfășurării urmării penale a fost constatat faptul că Dumbravă Nadejda Timofei, 18.04.1987a.n., locuia împreună cu fiul Dumbravă Daniel și fiica Dumbravă Nina la tatăl ei Marici Timofei pe stra.M.Eminescu, 38, începînd cu primăvara anului 2012, odată cu venirea lor în gospodăria respectivă Marici Timofei avea un comportament agresiv față de ea și copii ei, de fiecare dată cînd se afla în stare de ebrietate isca ceartă din fleacuri.
La data de 18 aprilei 2013 Nadejda a sărbătrit ziua ei de naștere în ospeție a fost invitată o prietenă de familie Bobici Victoria și Nanu Dumitru cu care de o perioadă de aproximativ o lună se întîlnea.
Sărbătoarea a început aproximativ pe la orele 17:30 oaspeții împreună cu Daniel și Nina s-au așezat la masă, în odaie vecină dormea tatăl lui Nadejda, Marici Timofei, care de cîteva ore dormea fiind în stare de ebrietate care pe parcursul zile consuma-se băuturi alcoolice, în timpul sărbătorii Marici Timofei fiind sculat de muzica care era pornită a iscat o ceartă fără a intra în odaie unde se sărbătorea către oaspeți și anume către Nanu Dumitru față de care avea careva pretenții că se întîlnește cu fiica sa, astfel Nadejda a eșit în hol să discute cu el cu intenția de al liniști, însă Timofei a început să o lovească cu pumnii peste diferite părți a le corpului în momentul respectiv a itnervenit Victoria pentru a-i despărți care reușind împreună cu Nadejda să-l calmeaze au revenit în odaie, însă Marici Timofei a eșit afară și a revenit peste puțin timp cu un topor în mîină la care Nadejda a eșit iar să discute cu el și i-a smuls toporul respectiv din mînă și iar sa iscat ceartă între Nadejda și Timofei ultimul a luat apoi o bită din masă plastică cu care i-a aplicat multiple lovituri corporale lui Nadejda totodată continuînd s-o lovească cu pumnii și bâta în regiunea capului, cauzîndu-i leziuni corporale sub formă de traumă cranio-cerebrală închisă.
De la lezinile corporale primite în seara zilei de 18.04.2013 Dumbravă Nadejda a fost internată de urgență la 23.04.2013 în IMSP SR Chișinău unde a fost adusă de la barul ”Legenda” din or.Chișinău unde a căzut pierzînd cunoștința, care fiind în stare gravă aflîndu-se în comă, la data de 24.04.2013 aproximativ orele 12 s-a constatat decesul lui Nadejda.
În urma efectuării expertizei medico-legale s-a constatat că decesul lui Dumbravă Nadejda a survenit în urma hemoragiei secundare în bulbul rahiadian dezvoltate pe fundal de traumă cranio-cerebrală închisă cu infliltrare sangvină în țesuturile moi a capului, hematom subdural cu volumul cca 5 ml pe stînga în fosa cerebrală medie, hematom subdural pe stîngacu volumul cca 25-30 ml, hemoragii sub piamater, în țesuturile creierului, hemoragii secundare în hulbul rahidian, care leziuni corporale au fost cauzate prin acțiunea traumatică a unui corp dur, contodent, conform cercetării histologiceau fost cauzate cu cca 1 săptămînă înaintea decesului, sunt periculoase pentru viață în momentul cauzării și conform acestui criteriu se califică ca vătămări corporale GRAVE, fapt confirmat de raportul de expertiză medico-legală nr.78 din 17.06.2013.
Astfel că Marici Timofei Gheorghe, 27.05.1947a.n., locuitor al or.Chișinău, str.M.Eminescu, 36, a încălcat prevederile art.201 alin.3 lit.”c” Cod Penal, violența în familie, adică acțiunea sau inacțiunea intenționată, manifestată fizic sau verbal, comisă de un membru al familiei asupra unui alt membru al familiei, care a provocat suferință fizică, soldată cu vătămarea ușoară a integrității corporale sau a sănătății, suferință psihică ori prejudiciu material sau moral aceeași acțiune care a provocat decesul victimei.
În concluzie, ținînd cont de rezultatele distructive și iremediabile pe care le antrenează faptele de mare violență, precum și pericolele potențiale reprezentate de pornirile agresive ale făptuitorilor, se recomandă într-un evitarea pe viitor astfel de cazuri, organizarea seminarelor cu genericu violența în familie cu informarea consecințelor ce pot surveni în urma săvirșiri astfel de infracțiuni, totodată de înaintat catre legislativ a priectelor de lege privind modificarea pedepsei în una mai aspră.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Personalitatea Infractorului Privat DE Libertate Tipologie, Conditii Psiho Morale, Consecinte Criminologice (ID: 165865)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.