Personalitatea Infractorului. Particularități Tipologice Studiu de Caz Râmaru Ion

INTRODUCERE

În ultimii ani, infracționalitatea devine un domeniu extrem de investigat și analizat de cercetători în scopul identificării factorilor principali cauzatori în comiterea acestor acte antisociale menite a pune în pericol sau a amenința siguranța și posibil viața indivizilor. Creșterea alarmantă a violenței, la nivel individual și colectiv, reprezintă una din problemele mari ale sfârșitului de mileniu, amenințând continuu relația dintre oameni și dintre națiuni. Astfel, pe baza rezultatelor obținute, s-au putut identifica o serie de factori sociali, psihologici, fizici, de mediu, etc. care au contribuit la creșterea ratei infracționalității în rândul oamenilor, determinându-i pe aceștia să devină infractori.

Familia, educația, condițiile socio-economice existente, au determinat oamenii în recurgerea la aceste acte infracționale pentru a-și redobândi statutul socio-economic pe care și-l doreau, pentru a-și compensa lipsurile care le-au provocat o serie de frustrări și probleme de-a lungul vieții.

Infracționalitatea reprezintă un act individual concret realizat la un moment dat de o persoană într-o situație concretă. Astfel, reprezintă un comportament specific uman, determinat de anumiți factori psihologici, trebuințe, tendințe, interese, motive, scopuri, etc. Înainte de a cerceta aspectul juridic exprimat în diferitele reglementări juridice ale infracțiunii, este necesar de înțeles aspectul social al infracțiunii. Astfel, infracțiunea este un fenomen social deoarece infracțiunea este condiționată, în apariția și existența ei, de existența socială și de normele de conduită socială. Putem înțelege faptul că aceasta poate apărea o dată cu existența relațiilor sociale, a diferitelor valori sociale și o dată cu apariția normelor de conduită socială.

Ținând cont de acestea, tema cercetării o constituie descrierea personalității infractorului, precum și identificarea tipologiilor caracteristice a acestuia. Pentru o înțelegere mai clară și mai precisă a subiectului, vom exemplifica caracteristicile obținute din literatura de specialitate, pe Rîmaru Ion, celebrul criminal în serie care a cutremurat Bucureștiul în timpul anilor 1970, în special femeile. De asemenea, vom realiza profilul psihologic al acestuia prin atingerea informațiilor privitoare la contextul de dezvoltare, caracteristicile remarcabile și caracteristicile funcționale.

Consider faptul că este important să înțelegem mecanismul decizional care a stat la baza unui infractor, cum a ajuns o persoană să dezvolte un astfel de comportament antisocial, anormal, care sunt tulburările psihice existente, din ce mediu provine, care este nivelul educațional, cum sunt relațiile interpersonale ale acestuia. Polițiștii, criminaliștii, psihiatrii, psihologii au cercetat și investigat ani la rândul aceste aspecte ale delincvenței în scopul elucidării și concluzionării cazurilor de infracționalitate, precum și identificării metodelor și tehnicilor de prevenire și combatere a acestora.

Astfel, am formulat următoarea ipoteză potrivit căreia infractorii prezintă simptome specifice unor tulburări psihice. De asemenea, vom încerca stabilirea existenței unei tulburări psihice, precum și a identificării acesteia, dacă este cazul. O a doua ipoteză formulată se referă la faptul că Rîmaru Ion prezintă trăsăturile ideale pentru un infractor și doresc să le verific în lucrarea prezentă, analizând caracteristicile remarcabile, caracteristicile funcționale și contextul de dezvoltare al persoanei.

De asemenea, vom încerca să definim conceptele cheie ale lucrării, precum: infracționalitate, infractor, persnalitate, trăsături de personalitate pentru o mai bună înțelegere a temei cercetării. De asemenea, vor fi identificate particularitățile tipologice ale infractorului, precum și categoriile de infractori: cerșetori, hoți, hoți de buzunare, spărgători, escroci și șantajiști, infractori intelectuali, asasini, criminali în serie. Fiecare categorie sau ,,specializare” a infractorului presupune din partea acestuia dispunerea de o serie de aptitudini și trăsături de personalitate, fără de care nu ar putea săvârși acțiunile cu caracter antisocial.

Ulterior vom aborda profilul psihologic al lui Râmaru Ion în vederea identificării trăsăturilor de personalitate obținute din literatura de specialitate. Într-o manieră obiectivă vom analiza informațiilor obținute pe baza surselor pentru a contura profilul psihologic prezumtiv al acestui infractor.

CAPITOLUL 1. ASPECTE GENERAL-TEORETICE

Violența reprezintă unul din semnele distinctive ale epocii actuale, fără limitări de vârstă, sex și continent, îmbinându-se parteneriatul pentru pace cu atentatele sângeroase. România nu face excepție de la această regulă, iar renunțarea bruscă la ideologia comunistă și la etalonul adiacent de valori, fără suplinirea cu altele, determină exacerbarea violenței din motive de răzbunare, interes material, ură, gelozie și motivații bizare.

Infracțiunea este un fenomen social prin condițiile de existență, apărând o dată cu relațiile sociale, primind o semnificație în raport cu valorile sociale și normele de conduită socială, mai precis prin încălcarea lor (Oancea, 1971). Astfel, infracțiunea obține un caracter antisocial din cauza consecințelor sale. Faptele precum: trădarea, spionajul, omorul, delapidarea, furtul, etc. reprezintă în mod clar fapte antisociale, fapte care din punct de vedere social sunt extrem de periculoase și grave pentru societate.

De asemenea, infracțiunea reprezintă un fenomen juridic, fiind înscris și reglementat prin norme de drept, de care sunt legate anumite efecte juridice, precum răspunderea penală. În Codul de Procedură Penală sunt clar definite și stabilite acțiunile și faptele care reprezintă și constituie o infracțiune, precum și consecințele pe cale penală. Cu cât reglementarea juridică privitoare la infracțiune, este mai cuprinzătoare, cu cât infracțiunea ca fenomen juridic este mai bine conturată, cu atât și combaterea ei prin mijloace juridice este mai eficace și mai justă (Oancea, 1971).

Astfel, putem afirma faptul că infracțiunea apare ca un fenomen juridic deoarece ea este un fenomen social, fiindcă infracțiunea se petrece în societate și produce urmări dăunătoare pentru societate. ,,Devianța, lipsa de adeziune la modelul normativ și axiologic al grupului, se manifestă printr-un comportament atipic, care încalcă prescripțiile normative și violează cerinnțele instituționale” (p. 69, Buneci, Butoi & Butoi, 2004).

Criminologia are ca obiect de studiu crima (în sens de acțiune individuală, dar și de fenomen global), criminalul, victima, precum și reacția socială față de crimă, criminal și victimă (Stănoiu, 2006). ,,Scopul criminologiei este acela de a fundamenta o politică penală eficientă în lupta împotriva criminalității, care să apere valorile fundamentale ale societății, să prevină criminalitatea și să tragă la răspundere penală pe cei vinovați” (p. 27, Stănoiu, 2006). Factorii criminogeni individuali se asociază cu cei sociali și politici, precedând crimele prin mica infracționalitate și atentatele colective prin alarme false. Cuțitul este înlocuit cu pistolul, criminalilor de ocazie li se alătură cei profesioniști, jaful organizat și răpirile se amplifică, iar violul se menține la cote ridicate, deși s-a liberalizat practic prostituția (Medeanu, 2006). Studiile și statisticile relevă rolul criminogen al unor situații cum ar fi: lipsa de educație școlară, dezinteresul pentru cultură, nivelul redus de trai, neintegrarea socio-profesională, consumul exagerat de băuturi alcoolice, utilizarea drogurilor, existența stărilor conflictuale, starea de spirit necorespunzătoare, etc. (Medeanu, 2006). Aceste trăsături se accentuează de câțiva ani, fără a exista indicia de redresare.

Corelația dintre gradul de cultură și criminalitatea, se regăsește atât în antichitate cât și în perioada contemporană. ,,Studiile criminologice actuale confirmă acest aspect numai parțial, în privința infracțiunilor comise prin violență, a căror frecvență este invers proporțională cu accesul la educație și cultură” (p. 22, Medeanu, 2006).

Violența a fost definită inițial ca o perturbare a situațiilor naturale, normale și legale, însă a devenit tot mai dificilă definirea ei în perioada în care regulile, normalitatea și legalitatea sunt concepute în funcție de parametri oscilatorii (Medeanu, 2000). Amploarea violenței și consecințele acesteia nu pot fi estimate la adevărata lor valoare, din cauza disimulării unor fapte, a nereclamării altora, a includerii în statistici numai a condamnărilor definitive precum și din alte cause, care generează diferențieri între infracționalitatea reală și cea aparentă. Numărul persoanelor înclinate spre agresivitate accentuată este în creștere, incluzând tineri sau maturi, analfabeți sau citiți, săraci sau bogați, atei sau credincioși, însă se poate afirma faptul că proliferarea violenței este în strânsă legătură cu gradul de permisivitate penală pe care îl impune societatea.

Tinerii și minorii sunt cei mai afectați de accentuarea analfabetismului, inculturii, libertinajului, cerșetoriei, vagabondajului și neadaptabilității profesionale, prefigurându-se noul val infracțional. Frustrați de șansa cizelării personalității în mediul școlar sau profesional și confruntați cu exemplul negativ al familiilor caracterizate prin promiscuitate, stări conflictuale și venit mediu redus, minorii dobândesc comportamente deviante, dominate de reacții brutale și riposte rapidă la stimuli minimi (Medeanu, 2006). Statul se face răspunzător pentru asigurarea echilibrului optim între normalitate și anormalitate, în cadrul unei politici de lungă durată, axată pe regim cu sancționări eficiente, integrare socială, eficiență punitivă, etc (Medeanu, 2000). Apariția altor genuri de infracțiuni, axate pe domenii financiare, economice sau informatice, se interferează în mai mare măsură cu persoane care au acces la informații și la cultură, dar selectează numai componentele care le favorizează acțiunile infracționale.

Cercetarea infracțiunilor împotriva vieții necesită desfășurarea muncii în echipă după un plan judicios elaborat, dinamic, bazat pe respectarea regulilor de tactic și metodică criminalistică (Medeanu, 2000). Încă de la primele cercetări este necesar să se utilizeze mijloace tehnice, procedee tactice criminalistice și să se recurgă la cele mai adecvate reguli de cercetare, știut fiind faptul că orice greșeală sau întârziere duce la deteriorarea și dispariția unor urme, cu consecințe deosebite asupra stabilirii adevărului.

În literatura de specialitate, am întâlnit mari evoluții și dezvoltări din punct de vedere al tehnologiei, în sectoare, precum: criminalistica, psihologia juridică, sistemul juridic, toate aceste domenii descoperind noi tehnici și metode pentru combaterea și prevenirea infracționalității: metode de cercetare a urmelor de la fața locului, cercetarea urmelor de incendiu, înregistrarea informațiilor, cercetarea tehnică și grafică a documentelor, cercetarea locului săvârșirii faptei, reconstituirea, ascultarea martorului și a învinuitului, cercetarea omorului, cercetarea accidentelor de circulație, tehnica poligraf, etc. De asemenea, în continuare, se încearcă dezvoltarea și implementarea de noi tehnici și metode cât mai eficiente.

Infractorul reprezintă persoana care a săvârșit o faptă de natură penală, neconformându-se la normele sociale. ,,Delincvența reprezintă ansamblul actelor și faptelor care violează regulile penale și care impun adoptarea unor sancțiuni negative, organizate de către agenții specializați ai controlului social (poliție, justiție, instituții de recluziune etc.). Delincvența este o formă de devianță cu caracter penal” (p. 70, Buneci, Butoi & Butoi, 2004). Specialiști de prestigiu apreciază faptul că delincvența este o trăsătură comună a tuturor societăților moderne, iar progresele din domeniul legislației nu au avut influențe semnificative, neexistând argumente care să prognoze locului săvârșirii faptei, reconstituirea, ascultarea martorului și a învinuitului, cercetarea omorului, cercetarea accidentelor de circulație, tehnica poligraf, etc. De asemenea, în continuare, se încearcă dezvoltarea și implementarea de noi tehnici și metode cât mai eficiente.

Infractorul reprezintă persoana care a săvârșit o faptă de natură penală, neconformându-se la normele sociale. ,,Delincvența reprezintă ansamblul actelor și faptelor care violează regulile penale și care impun adoptarea unor sancțiuni negative, organizate de către agenții specializați ai controlului social (poliție, justiție, instituții de recluziune etc.). Delincvența este o formă de devianță cu caracter penal” (p. 70, Buneci, Butoi & Butoi, 2004). Specialiști de prestigiu apreciază faptul că delincvența este o trăsătură comună a tuturor societăților moderne, iar progresele din domeniul legislației nu au avut influențe semnificative, neexistând argumente care să prognozeze reducerea, întrucât valorile predominante sunt dezvoltarea economic și realizarea tot mai amplă a tinerilor și minorilor în activitățile infracționale deosebit de grave, comise cu premeditare și profesionalism, la vârste care nici nu atrag uneori răspunderea penală (Medeanu, 2006).

Ani la rândul cercetătorii au investigat personalitatea delincventului și au încercat să-i contureze profilul psihologic pentru a putea înțelege care au fost mecanismele decizionale care au servit drept mobil în luarea deciziei de comitere a actului infracțional. Care a fost motivul pentru care persoana nu a respectat normele sociale impuse de societate; totul depinzând de aceste standarde/norme stabilite.

În mod cert o astfel de persoană demonstrează o personalitate complexă, bizară, anormală sau defectuoasă prin natura acțiunilor antisociale pe care le întreprinde fără a ține cont de posibilele consecințe de natură penală. În funcție de categoria de infractor, aceste persoane prezintă anumite trăsături de personalitate care merită a fi identificate și analizate în vederea construirii anumitor soluții privind combaterea și prevenirea infracționalității pe tărâmul României.

Potrivit cercetătorilor, au fost identificați o serie de factori care au influențat persoana în comiterea actelor infracționale: factorul biologic, factorul sociologic și factorul psihologic. Factorul biologic se referă la faptul că există doar o ereditate psihologică, după cum există și o ereditate fiziologică și patologică; rațiunea, înțelepciunea populară și cercetările științifice sunt de acord asupra acestui adevăr (Zamfirescu, 2012). Alcoolismul, sifilisul, tuberculoza, ca și orice alte boli ale părinților, asigură un loc de frunte eredității morbide, printre factorii criminalității. Factorul sociologic pune accent pe mediul înconjurător. Astfel, mediul ambient cuprinde în sine educația și atunci se poate pretinde că el lucrează în trei moduri asupra infractorului: mediul ambient a format generațiile trecute, ale ascendenților infractorului; mediul ambient i-a dat educație; mediul ambient a contribuit la săvârșirea actului criminal prin împrejurările din momentul comiterii (Zamfirescu, 2012).

Un alt aspect interesant urmărit de cercetători constă în determinarea motivului principal care l-a împins pe individ să recurgă la un astfel de gest. Identificarea motivului declanșator pentru comiterea unui act antisocial, poate conduce anchetatorii în deslușirea și înțelegerea cauzelor principale care au influențat persoana. Motivele pot fi foarte variate: financiare (furt, tâlhărie), statut social (escrocherie, șantaj), sexuale (viol, ucideri, acte de perversiune sexuală), etc.

CAPITOLUL 2. ASPECTE CONCRETE ALE PROBLEMATICII STUDIATE

În scopul de a înțelege mai bine tema cercetării, vom prezenta o serie de termeni și concepte importante în contruirea lucrării, precum:

Infracțiunea este definită ca fiind fapta ce prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală (Abrajam, Derșidan, Malea, Pitulescu & Ranete, 1996). Astfel, acest termen este folosit exclusiv încălcărilor de lege cu caracter penal, echivalent cu conceptul de faptă penală. Fiecare infracțiune periclitează, amenință sau pune în pericol anumite relații sociale, legate de diferite valori pe care ordinea de drept le apără.

Infractorul reprezintă persoana care a săvârșit cu vinovăție o infracțiune ori care a participat la comiterea ei ca autor, instigator sau complice (Abrajam, Derșidan, Malea, Pitulescu & Ranete, 1996). De asemenea, este ,,o persoană deformată ceea ce îi permite comiterea unor acte atipice cu caracter antisocial sau disocial” (p. 51, Butoi, 2012). Același autor susține faptul că infractorul este o persoană cu o insuficientă maturizare socială, cu deficiențe de integrare socială, care intră în conflict cu cerințele sistemului valorico-normativ și cultural al societății în care trăiește.

Personalitatea a reprezentat de mult timp un punct de interes pentru cercetători, motiv pentru care există sute de definiții. Își are originea în cuvântul latin ,,persona”, care înseamnă ,,mască” (Boncu, Iacob, Mavârneanu, Neculau & Sălvăstru, 2008). Ea reprezintă ,,suma totală a dispozițiilor, impulsurilor, tendințelor, dorințelor și instinctelor biologice înnăscute ale individului, precum și a dispozițiilor și tendințelor dobândite prin experiență” (Allport, 1991, p. 38). Ea este omul viu, concret, empiric, pasional, rațional, deci omul așa cum este el resimțit în afara noastră sau în propria noastră ființă (Zlate, 2006). Se poate afirma faptul că personalitatea presupune ansamblul organizat al proceselor și stărilor psihologice aparținând individului. De asemenea, personalitatea conține toate atributele sistemului, ea fiind un sistem: dinamic (evoluează în timp parcurgând o serie de etape de dezvoltare), deschis (rezultă din interacțiunea acesteia cu mediul extern, din schimburile de substanță, energie și informație), hipercomplex (cuprinde un număr foarte mare de elemente componente interconectate și care se află în strânsă legătură cu mediul extern) și probabilist. Subsistemele personalității sunt: subsistemul dinamico-energetic (temperamentul), subsistemul instrumental-operațional (aptitudinile), subsistemul rezolutiv-productiv (inteligența), subsistemul relațional-valoric și de autoreglaj (caracterul).

Temperamentul reprezintă ansamblul însușirilor dinamico-energetice ale personalității. Temperamentul ,,se referă la fenomenele caracteristice ale naturii emoționale a unui individ, incluzând sensibilitatea față de o stimulare emoțională, forța și viteza sa obișnuită de răspuns, calitatea dispoziției sale predominante și toate particularitățile fluctuației și intensității dispoziției, aceste fenomene fiind considerate ca dependente de construcția constituțională și deci, în mare măsură ereditare ca origine” (Allport, 1991, p. 46). Dinamic, deoarece ,,furnizează informații cu privire la cât de iute sau lentă, mobilă sau rigidă, accelerată sau domoală, uniformă sau neuniformă este o persoană, iar energetic se referă la cantitatea de energie de care dispune individul, precum și modul în care este consumată aceasta” (Zlate, 2006, p. 243). Potrivit lui Hipocrate, temperamentul dispune de următoarele tipologii: coleric – persoană energică, neliniștită, uneori impulsivă, inegală în manifestări, oscilând frecvent între bucurie și tristețe, entuziasm și deznădejde, foarte activă, vorbirea este rapidă; sangvinic – persoană vioaie, veselă, optimistă, se adaptează cu ușurință la orice situații, fire activă, se angajează rapid într-o activitate, dar schimbă activitățile foarte des, comunicativă, sociabilă; melancolic – persoană puțin rezistentă la eforturi îndelungate, sensibilă, puternic afectat de insuccese, foarte exigent cu sine, neîncrezător în forțele proprii, debit verbal scăzut, închis în sine, prezintă dificultăți de adaptare; flegmatic – persoană opus colericului, liniștită, calmă, nu se pripește niciodată, lucrează încet și tacticos, se adaptează greu la o activitate nouă, înclinat spre rutină, vorbirea este lentă (Boncu, Iacob, Mavârneanu, Neculau & Sălvăstru, 2008).

Caracterul reprezintă ,,un mod de a fi al persoanei, ca o structură psihică complexă, prin intermediul căreia se filtrează cerințele externe și în funcție de care se elaborează reacțiile de răspuns” (Zlate, 2006, p. 286 ). Popescu-Neveanu (1978) descrie caracterul ca fiind ansamblul însușirilor psihice, caracteristice pentru individ, exprimând atât partea profund individual, cât și valoarea morală personală.

Inteligența este definită de cercetători, ca fiind o aptitudine generală care presupune, în esență, deducția relațiilor și corelațiilor, de a forma concepte și de a înțelege semnificația lor. Astfel, reprezintă aptitudinea de a judeca bine, de a înțelege corect și de a raționa logic, de a rezolva probleme sau de a crea produse într-o manieră elegantă și care sunt de valoare în diferite structuri culturale. Inteligența este considerată a fi potențialul înnăscut al unei persoane de a face judecăți adecvate, de a profita de experiență sau de a înfrunta adecvat probleme și condiții noi de viață.

Creativitatea, potrivit lui Zlate (2006), apare în patru accepțiuni: ca produs (se referă la caracteristicile produselor create: noutate, originalitate, valoare, utilitate socială, aplicabilitate), ca proces (vizează caracterul fazic, procesual al creativității, faptul că ea nu se produce instantaneu, ci necesită parcurgerea unor etape: pregătirea, incubația, iluminarea, verificarea), ca potențialitate generală umană (sub o formă latentă, virtuală, evident în grade diferite, ea se găsește la fiecare individ), ca dimensiune complexă a personalității (integrează în sine întreaga personalitate și activitatea psihică a individiului, iar la rândul ei, se subsumează și integrează în structura de personalitate).

Aptitudinea reprezintă un complex de procese și însușiri psihice individuale, structurate într-un mod original, care permite efectuarea cu succes a anumitor activități (Zlate, 2006). Astfel, același autor consideră că nu orice însușire psihică este o aptitudine, ci numai cea care îi diferențiază pe oameni în privința posibilităților de a atinge performanțe superioare în diverse activități.

2.1.Personalitatea infractorului: Prin noțiunea de personalitate a infractorului înțelegem ansamblul trăsăturilor bio-psiho-sociale ale individului uman care, la un moment dat, este marcat de ,,stigmatul” social-juridic al săvârșirii unei fapte cu caracter infracțional (Ursa, 1999).

Personalitatea infractorului este produsul unei întrebări relative neizbutite, necesare sau întâmplătoare, permanente sau temporare, a factorilor care concur la formarea sa, îmbinare care dă naștere unei personalități temporar imperfecte, dizarmonice, care întâmpină greutăți de diferite grade, în procesul de adaptare la cerințele vieții în societate (Ursa, 1999). Nici în această privință nu există însă, rețete precise, formele de dezadaptare, de deviere de la regulile de comportare în societate, putând foarte bine să nu apară, în prezența oricăror deficiențe și dificultăți întâmpinate de individ în societate, după cum este posibil să apară în situațiile în care, cel puțin în aparență, nici unul dintre factorii sociali de influențare nu prezintă niciun fel de carențe.

După Franz (1931, apud Medeanu, 2000) conduita unor infractori este conformă cu normele care guvernează mediul din care fac parte. Comportamentele agresive vizează persoane, colectivități sau entități neselectate, au motivații dintre cele mai bizare și s-au răspândit pe toate meridianele fără a mai fi corelate cu gradul redus de cultură, apartenența etnică ori cu orientarea politică.

Potrivit cercetărilor, se pare că incidența tulburărilor psihice întâlnite în rândul infractorilor este ridicată. Se pare că majoritatea dintre aceștia sunt psihotici, suferind de schizofrenie, precum și abuzul de substanță. Vom aborda următoarele tulburări psihice extrem de importante și des întâlnite în personalitatea infractorului:

Nevroza reprezintă acea afecțiune nervoasă și psihică, constând într-un grup de reacții și dezvoltări patologice, determinate psihogen și exprimate clinic printr-un complex de tulburări trăit în mod conștient de către individul bolnav. Nevroza este caracterizată prin prezența subiectivă a bolnavului la boală, prin participarea autoanalitică și critic a bolnavului la înțelegerea bolii, ea desfășurându-se totdeauna pe un fond de luciditate a conștiinței.

,,În general, nevrozele sunt însoțite și de stări de anxietate de diferite nivele de intensitate și pot duce la inhibarea unor conduite sociale ale celui în cauză” (p. 252, Ursa, 1999). Din acest punct de vedere nevroza este considerată ca fiind o boală mentală minoră, în sensul că destructurează mai puțin personalitatea bolnavului decât psihozele. Tulburările nevrotice sunt mai puțin marcate, regresia este mai puțin profundă, psihicul organizându-se la un nivel foarte apropiat de cel normal (Popescu-Neveanu, 1978).

Tabloul clinic al nevroticului cuprinde următoarele caracteristici: instabilitate psiho-motorie, iritabilitate, intoleranță, astenie nevrotică, tulburări ale somnului, tulburări funcționale nevrotice (balbism, etc.), care se inserează pe un fond de anxietate generalizată, în urma convertirii, disimulării și complicării agresivității inconștiente (Popescu-Neveanu, 1978). Tendințele agresive inconștiente sunt angajate în toate demersurile complicate și în toate paradoxurile nevroticului și sunt întotdeauna acompaniate de un sentiment de anxietate, ceea ce declanșează anumite mecanisme de mascare, de apărare ale bolnavului, în funcție de simptomul predominant.

Personalitatea psihopatică presupune o serie de comportamente anormale, bizare sau normale în funcție de context. Psihopatia denumește tulburările de structurare a personalității în sfera afectiv-volitivă, cristalizate în adolescență și care persistă în cursul întregii vieți, generând o incapacitate de integrare adecvată la cerințele și regulile vieții sociale, implicit tendințe accentuate de antisocialitate. ,,Psihopatia reprezintă afecțiunea care se caracterizează prin dezechilibru și tulburări de comportament pe fond constituțional” (p. 588, Popescu-Neveanu, 1978). Denumită și personalitate dizarmonică sau aberantă, personalitatea psihopatică debutează prin acte de vagabondaj, furt, violență, etc. (Buș, 2006). Psihopatiile reprezintă stări psihice patologice situate la granița manifestărilor și reacțiilor considerate a fi normale ale personalității, unde activitatea de cunoaștere a lumii înconjurătoare este conservată, iar unele din atitudini sunt structurate anormal.

Potrivit Manualului de Diagnostic și Statistică IV (DSM IV), termenul de psihotic se referă la idei delirante sau la halucinații proeminente, cu halucinații survenind în absența conștientizării naturii lor patologice.

,,Periculozitatea comportamentului aberant psihopatic rezultă din premeditarea actelor față de care păstrează o poziție subiectivă, din duplicitatea afectivității sale în receptivitatea marcată la inducțiile psihologice negative în indiferența totală la sentimentele altora și incapacitatea de loialitate” (p. 40, Butoi, 2003). Intoleranța la frustrare, incapacitatea de autorealizare conduc persoana respectivă pe direcția devenirii un inadaptat din punct de vedere social. Astfel, nemulțummirea, umilirea simțită, insatisfacția continuă provoacă dificultăți în stabilirea relațiilor sociale, acestea constituind o barieră și un adevărat obstacol pentru dezlănțuirea sa liberă și fără inhibiții.

Potrivit autorului, Butoi (2003), comportamentul psihopatic prezintă următoarele caracteristici: acceptarea conștientă a unui stil de viață anormal; impulsivitate, iritabilitate; autocontrol scăzut; intoleranță la frustrare; refuzul socialului. Același autor descrie persoanele psihopate ca fiind rigide, neadaptate la context și situație, preferă să își impună propriile convingeri, obișnuiesc să îi considere pe alții vinovați pentru eșecurile lor. ,,Deși are un nivel intelectual normal și funcții cognitive bine dezvoltate, psihopatul face aprecieri inadecvate ale propriei personalități și ale lumii exterioare, prezintă tulburări afective și carcteriale, axate pe logica prezentului” (p. 163, Buș, 2006). Astfel, observăm faptul că personalitățile psihopate nu prevăd consecințele acțiunilor sale, din cauza faptul că ele trăiesc doar în prezent, pentru ele este important doar prezentul. Aceste manifestări duc la scăderea capacității de adaptare la condițiile sociale.

Popescu-Neveanu (1978) susține faptul că o persoană psihopată se caracterizează prin instabilitate emoțională, prin alterări ale trăsăturilor morale și comportamentelor sociale (apelând frecvent la injurii, bătăi, furt, vagabondaj), perversități și impulsivități.

,,Printre manifestările negative mai frecvente ale psihopaților se remarcă, în special: instabilitatea și nestatornicia exagerate, impulsivitatea, reacțiile anormale față de exigențele și împrejurările obișnuite ale vieții sociale, încăpățânarea, înclinația spre acte de perversiune, toxicomania, mitomania, comportările absurd, faptele cu caracter infracțional (furturi, vagabondaj, parasitism, escrocherii, etc.)” (p. 253, Ursa, 1999).

Psihopatul, spre deosebire de nevrotic, nu cunoaște și nu își recunoaște boala și nu suferă din cauza acesteia, făcând însă să sufere pe toți cei din jurul său. Faptele pe care le săvârșesc psihopații sunt comise cu luciditate și discernământ, motiv pentru care, din punct de vedere penal, trebuie și sunt considerați perfect responsabili. ,,Actele de omor ale psihopatului criminal în serie (cu mobil sexual) pot fi interpretate precum conduite compulsive, deoarece categoric ele detensionează și component obsesională a stării de frustrare anterioară, pregătitoare a actului” (p. 55, Butoi, 2003).

Clekley (1976, apud Buș, 2006) consideră reprezentative pentru psihopați șase elemente cheie, precum: lipsa sentimentelor de vinovăție sau părere de rău, incapacitate de a învăța din experiența proprie, inabilitatea de amânare a recompenselor, incapacitatea de a forma legături emoționale puternice cu alții, căutarea constantă de stimulare și șarmul superficial.

După săvârșirea faptei, ,,făptuitorul se simte eliberat, trăind această eliberare printr-un perfect confort organic și psihic, nu sunt anticipate consecințele și nici nu i se atribuie actului o anumită semnificație negativă din punct de vedere uman și social” (p. 55, Butoi, 2003).

Psihoza reprezintă afecțiunea fizică majoră, de natură endogenă, care presupune o serie de perturbări grave ale vieții psihice a individului în ceea ce privesc raporturile subiectului cu sine însuși și cu lumea înconjurătoare.

Personalitatea subiectului este profund alterată, la fel și conștiința, afectivitatea, capacitatea intelectuală a individului, fapt ce are drept consecință destructurarea comportamentului și a adaptării sociale a individului (Popescu-Neveanu, 1978). ,,Bolnavii suferind de psihoze săvârșesc în mod frecvent, fapte antisociale, penale dintre cele mai grave, astfel încât această categorie de indivizi, de bolnavi, trebuie să constituie o preocupare permanent pentru familiile din care fac parte, pentru medicii psihiatrii, psihologi, pedagogi, juriști, pentru întreaga societate” (p. 255, Ursa, 1999).

Tulburările de comportament pot fi recunoscute și identificate încă din perioada copilăriei și adolescenței. Aceste manifestări sunt ușor de observant datorită faptului că sunt reacții anormale situației și contextului, satisfăcând diagnosticul specific unei tulburări de comportament.

Personalitatea structurată dizarmonic de tip paranoic se caracterizează printr-un pattern de relații bazate pe suspiciozitate și neîncredere fără o bază solidă. Potrivit Manualului de Diagnostic și Statistică al Tulburărilor Mentale IV (2003) persoanele paranoice prezintă următoarele criterii: suspectează fără nicio justificare că alții îi exploatează/înșeală, pun la îndoială loialitatea și corectitudinea amicilor săi, refuză să aibă încredere în alții din cauza fricii nejustificate că informațiile vor fi utilizate malițios împotriva lor, percep intenții amenințătoare în diverse remarci, poartă pică tot timpul, acționează coleros, au suspiciuni recurente referitoare la fidelitatea partenerului.

Personalitatea structurată dizarmonic de tip borderline reprezintă un pattern de instabilitate în relațiile personale, imaginea de sine și afecte, precum și de impulsivitate marcată. Potrivit Manualului de Diagnostic și Statistică al Tulburărilor Mentale IV (2003), persoana diagnosticată cu această tulburare prezintă cinci din următoarele criterii: prezintă un pattern de relații interpersonal intense și instabile caracterizat prin alternarea între extreme de idealizare și devalorizare, întreprinde acțiuni prin eforturi disperate de a evita abandonul real sau imaginar, prezintă o perturbare de identitate printr-o imagine de sine sau conștiință de sine marcantă și persistent instabilă, se caracterizează prin impulsivitate marcată în cel puțin două domenii care sunt potențial autoprejudiciante (cheltuieli, abuz de substanță, condus imprudent), prezintă un comportament, gesture sau acțiuni suicidare sau automutilante, instabilitate afectivă datorată unei reactivități marcate de dispoziție, sentimentul cronic de vid, mânie intensă și inadecvată, ideație paranoid sau simptome disociative severe, tranzitorii în legătură cu stresul.

Personalitate structurată dizarmonic de tip schizoid reprezintă un tip de pattern de detașare față de relațiile sociale și cuprinde o gamă restrânsă a expresiei emoționale. Potrivit Manualului de Diagnostic și Statistică al Tulburărilor Mentale IV (2003) persoana diagnosticată cu această tulburare de personalitate prezintă..din următoarele criterii specifice: nici nu dorește și nici nu se bucură de relațiile strânse incluzând faptul de a fi membrul unei familii, alege aproape întotdeauna activitățile solitare, are puțină sau nu are niciun interes în a avea expriențe sexuale cu o altă persoană, îi plac puține ori nu îi plac niciun fel de activități, nu are prieteni sau confidenți apropiați, pare a fi indiferent la criticile sau laudele altora, prezintă răceală din punct de vedere emoțional, detașare sau afectivitate plată.

Personalitatea structurată dizarmonic de tip antisocial se referă la un pattern de desconsiderare și violare a drepturilor altora, care poate fi recunoscută încă de la vârsta de 15 ani. Potrivit Manualului de Diagnostic și Statistică al Tulbuărăilor Mentale IV (2003), persoana care prezintă un astfel de diagnostic satisface trei sau mai multe dintre următoarele criterii: incapacitate de a se conforma normelor sociale în legătură cu comportamentele legale indicate de comiterea repetată de acte care constituie adesea motive de arest; incorectitudine prin mințit repetat, uz de alibiuri, manipularea altora pentru profit sau plăcere personală; impulsivitate sau incapacitate în a plănui dinainte; iritabilitate și agresivitate indicate de luptele sau atacurile corporale repetate; neglijența nesăbuită pentru siguranța sa sau a altora; iresponsabilitate considerabilă indicate prin incapacitatea repetată de a avea un comportament consecvent în muncă ori de a-și onora obligațiile financiare; lipsa de remușcare indicate prin a fi indiferent ori a justice de ce a făcut să sufere ori a maltratat sau a furat de la altul.

Personalitatea structurată dizarmonic de tip afectiv se referă la acele tulburări care au ca element predominant o perturbare de dispoziție inadecvată. Potrivit Manualului de Diagnostic și Statistică al Tulburărilor Mentale IV (2003) persoanele care suferă de depresie prezintă cinci sau mai multe dintre următoarele simptome (cel puțin unul dintre simptome este fie o dispoziție depresivă, fie pierderea interesului sau a plăcerii): dispoziție depresivă cea mai mare parte a zilei, diminuare marcată a interesului sau a plăcerii pentru toate sau aproape toate activitățile, pierdere semnificativă în greutate sau luare în greutate, insomnia sau hipersomnie, agitație sau lentoare psihomotorie, fatigabilitate sau lipsa de energie, sentimente de inutilitate sau de culpă excesivă ori inadecvată, diminuarea capacității de a gândi sau de a se concentra ori indecizie, gânduri recurente de moarte, ideație suicidară recurentă fără un plan anume. Potrivit Manualului de Diagnostic și Statistică al Tulburărilor Mentale IV (2003) persoana care prezintă un episod maniacal, satisface trei sau mai multe din următoarele simptome: stimă de sine exagerată sau grandoare, scăderea necesității de somn, mai locvace decât în mod uzual sau se simte preset să vorbească în continuu, fugă de idei sau experiența subiectivă că gândurile îi sunt accelerate, distractibilitate, creșterea activității orientate spre un scop sau agitație psihomotorie, implicare excesivă în activități plăcute care au un înalt potențial de consecințe nedorite.

2.2.Caracteristicile personalității infractorului: Infractorul prezintă o personalitate anormală motiv pentru care reușește să comită acțiuni atipice cu caracter antisocial. Ca urmare a sistemului de valori și norme pe care îl posedă, infractorul este incapabil din punct de vedere psihic să desfășoare o muncă socială susținută, adăugându-se atitudinea negativă față de muncă, față de cei ce desfășoară o activitate organizată și productivă. În urma analizării diferitelor tipuri de infractori au fost identificate o serie de caracteristici comune pentru delincvenți.

Inadaptarea socială: acești indivizi provin din medii cu familii dezorganizate (părinți divorțați, alcoolici, infractori), unde educația se află la un nivel scăzut sau inexistent (Buș, 2005).

Duplicitatea comportamentului se referă la capacitatea infractorului de a avea o a doua natură: joacă rolul omului corect, cinstit, serios, iar când are ocazia, găsește momentul oportun, lucrează în taină și plănuiește actele infracționale, devenind o persoană total diferită față de cea prezentată victimei.

Imaturitatea intelectuală se referă la incapacitatea infractorului de a prevedea consecințele actelor sale pe termen lung (Buș, 2005; Butoi, 2012). El nu se gândește la viitor, ci doar la prezentul pe care îl trăiește și în care se simte bine. Pentru el este important să obțină ceea ce își dorește fără a cântări consecințele faptelor sale, doar pentru câteva momente de plăcere.

Imaturitatea afectivă reprezintă existența decalajului în procesele afective ale infractorului, acesta ghidându-se după principiul plăcerii în realizarea acțiunilor. El dorește să obțină plăceri imediate. Este o persoană nerealistă, lipsită de o poziție critică și autocritică, lipsită de control emoțional. Scopul este satisfacerea propriilor dorințe, fără a ține cont de durerea și nevoia celuilalt.

Instabilitatea emotiv-acțională apare la infractori pe fondul unor experiențe negative pe care aceștia le trăiesc, incluzând un mediu familial anormal, o educație nesatisfăcătoare, formarea unor deprinderi antisociale (Butoi, 2012). Astfel, persoana nu posedă un autocontrol din punct de vedere afectiv, prezintă o dezvoltare slabă a emoțiilor și a sentimentelor inferioare, lipsa de autocritică, lipsa de obiectivitate față de sine și față de alții (Buș, 2005; Butoi, 2012).

Sensibilitatea deosebită apare în urma expunerii infractorului la anumiți stimuli din mediu care exercită o anumită influență asupra sa. Persoana este interesată de satisfacerea propriilor trebuințe și interese indiferent de consecințe, astfel încât se observă lipsa unui sistem de inhibiții și autocontrol.

Frustrarea este un fenomen complex care apare ca o consecință a celui care a fost privat de o satisfacție pe care o considera că i se cuvine, dar a fost înșelat cu privire la așteptările sale (Butoi, 2012). Frustrarea reprezintă un fenomen complex de dezechilibru afectiv ce apare la nivelul personalității în chip tranzitoriu sau relativ stabil, ca urmare a nerealizării unei dorințe, a obstrucționării satisfacerii unei trebuințe, a deprivării subiectului de ceva ce îi aparținea anterior, în ordinea materială sau în plan proiectiv și afectiv (Popescu-Neveanu, 1978). Preda (1998) descrie faptul că ,,starea de frustrare se manifestă printr-o emoționalitate mărită, în funcție de temperamentul individului, de structura sa afectivă, de formula echilibrului afectiv se poate ajunge la un comportament deviant, individual nemaiținând seama de normele și valorile instituite de societate” (apud, Buș, 2005). În situația infractorului, frustrarea poate apărea în momentele în care este privat de anumite drepturi și recompense, considerate a i se cuveni și se manifestă printr-o stare de criză sau tensiune. Reacția poate deveni activă, agresivă sau pasivă.

Complexul de inferioritate au un conținut afectiv foarte intens, cu caracter frustrant. Acest complex se referă la o structură dinamică inconștientă, înzestrată cu mecanisme de autoreglare, reprezentând reacția împotriva existenței, la nivelul întregii structuri a personalității, a unei surse permanente de dezechilibru (Popescu-Neveanu, 1978). Această stare s-ar putea traduce în existența unui sentiment de insuficiență, de lipsă, sporindu-se din cauza disprețului celorlalți, a dezaprobării obținute, astfel, încât infractorul va fi nevoit să apeleze la o serie de comportamente antisociale pentru a compensa cele lipsă.

Egocentrismul reprezintă tendința individului de a raporta totul la el însuși, considerându-se a fi în centrul atenției tuturor. Persoana trebuie să-și satisfacă propriile dorințe, interese, aspirații, ea fiind cea mai important, cea care are întotdeauna dreptate, obișnuiește să își minimalizeze defectele și să își maximizeze calitățile.

Labilitatea este trăsătura care se referă la fluctuația emotivității, manifestându-se prin faptul că infractorul nu-și poate inhiba sau domina dorințele (Buș, 2005). Astfel, persoana devine o ,,jucărie” în fața propriilor porniri și interese, neputându-și-le ține sub control.

Agresivitatea reprezintă comportamentul violent și destructiv orientat spre persoane, obiecte sau spre sine (Buș, 2005). Astfel de reacții agresive au ca scop obținerea unor prejudicii, realizarea unor pagube, jigniri, dureri fizice sau psihice. Agresivitatea presupune atac deliberat, ofensivă direct, cu o țintă clară, punerea în pericol, amenințarea sau periclitarea vieții cuiva. Cele mai cunoscute forme de agresivitate sunt: autoagresivitatea și heteroagresivitate (Buș, 2005; Butoi, 2012). Autoagresivitatea constă în comportamentul agresiv orientat spre propria persoană, manifestându-se prin automutilări, tentative de sinucidere. Heteroagresivitatea constă în orientarea comportamentului agresiv spre ceilalți, manifestându-se prin omucidere, tâlhărie, viol, tentativă de omor, etc. Lorenz (1966, apud Popescu-Neveanu, 1978) susține faptul că agresivitatea atât la oameni, cât și la animale, este un rezultat al învățării, al modelării comportamentului prin imitație și antrenament. Același autor completează ideea conform căreia agresivitatea nu este un instinct, precum este cel de hrană, reproducere, contruire a cuibului, etc. Alți autori sunt de părere că agresivitatea este rezultatul frustrării sau întâmpinării unui obstacol în atingerea țelului.

Indiferența afectivă se caracterizează prin lipsa emoțiilor, a sentimentelor, a empatiei, incapacitatea infractorului de a înțelege nevoile și durerile celorlalți (Buș, 2015). Aceasta apare pe un fond defectuos compus din: o structură familială anormală, stilul educațional necorespunzător. Infractorul demonstrează o mare inconștiență în timpul săvârșirii faptei, cu ,,sânge rece”, el nerealizând gravitatea faptelor sale.

2.3.Particularitățile psihologice ale categeoriilor de infractori: Cerșetorul reprezintă o opțiune frecvent aleasă de către infractori, datorită manierei de obținere a beneficiilor. ,,Se poate spune că cerșetorul are o personalitate histrionică” (p. 90, Bușă, 2005), deoarece el trebuie să inspire milă în fața oamenilor și să atragă atenția asupra sa prin postură, îmbrăcăminte, mimică, limbaj verbal/nonverbal. Dispune de inteligență emoțională, este ingenios, creativ, abil, se adaptează ușor în funcție de locație și ,,clienți”. El profită de mărinimia și sensibilitatea oamenilor pentru a face rost de bani.

Hoțul dispune de o mobilitate, coordonare și dexteritate a măinilor foarte bună. El reușește să întindă mâna, să apuce obiectul, să se camufleze pentru a nu fi descoperit și să transporte obiectul furat spre un loc ascuns. Pentru săvârșirea unor astfel de acțiuni cu succes, o astfel de persoană trebuie să dispună de un spirit de observație bine dezvoltat, capacitate de organizare, creativitate, adaptabilitate (Buș, 2005).

Hoțul de buzunare sau șuțul este des întâlnit în zonele aglomerate, care îi asigură o camuflare excelentă pentru a putea acționa. Scopul lui este golirea poșetelor, buzunuarelor, portofelelor de bunuri și valori materiale. De cele mai multe ori, ei acționează în echipă, fiecare membru cunoscându-și sarcinile foarte bine. Hoțul de buzunare este atent la orice detaliu pentru a nu se da de gol și a nu fi prins de victima sa, au un dezvoltat spirit de observație, au propriul cod după care ei comunică între ei, precum: ,,coajă” înseamnă portofel, ,,lămâi” înseamnă bani, etc. (Buș, 2005).

Spărgătorul acționează de regulă, în echipă, posedând munca în echipă, cooperarea, curajul, calmul, viteză. Este nevoie de un plan bine stabilit atât a acțiunii proprii-zise, cât și a locului care urmează a fi vandalizat. El este pregătit pentru orice moment și situație, trebuind să ia în considerare situațiile neprevăzute, pentru a acționa corespunzător. Este nevoie de luarea unei decizii rapide în momente cu presiune pentru a-și putea duce la sfârșit acțiunea.

Tâlharul preferă locurile mai puțin circulate și populate de oameni, apelând de regulă la violență, agresivitate pentru intimidarea victimei și deposedarea acestei de bunuri și valori materiale. Este o persoană hotărâtă, cu un scop precis, demonstrează îndrăzneală și curaj.

Infractorul intelectual sau escrocul, falsificatorul este o persoană care dă dovadă de multă perspicacitate, imaginație, viclenie, ipocrizie, creativitate, inteligență (Buș, 2005). În relația pe care o stabilește cu victima sa, acest infractor se prezintă a fi o persoană simpatică, cinstită, comunicativă și persuasivă, altruistă. Își cunoaște foarte bine scopul și știe clar ce are de făcut. Dispune de un debit verbal crescut, adecvat persoanei și locului.

Escrocul și șantajistul identifică rapid punctul slab al persoanei, de pe urma căruia profită, în speranța obținerii unor beneficii, de regulă materiale. Este o persoană extrem de creativă și găsește diferite soluții de a-și săvârși fapta de escrocherie sau șantaj. La început îi prezintă victimei sale masca de om cinstit, care dorește să o ajute, urmărindu-i cu atenție reacțiile și încercând să-i descifreze gândurile. Escrocul speculează momentul de maximă slăbiciune al victimei, interpretându-l ca pe o oportunitate de a putea demara acțiunea.

Asasinul reprezintă categoria cea mai periculoasă de infractori. O astfel de persoană demonstrează impulsivitate marcată, agresivitate, autocontrol foarte scăzut, irascibilitate, intoleranță la frustrare, lipsa empatiei, reacționează violent. Este o persoană insensibilă la durerile altora, incapabil de a se putea pune în locul celuilalt.

Criminalul în serie este persoana care realizează cel puțin trei crime, disparate în timp, având o anumită periodicitate (Buș, 2005). Sunt persoane dinamice, mobile, se prezintă ca fiind persoane amabile, simpatice, reușind să-și manipuleze și domina victima. „În cazul criminalilor în serie, crimele se repetă, petrecându-se cu frecvență mai mare sau mai mică, adeseori crescând în număr, după o perioadă de timp ce poate însemna chiar ani de zile; ele continuă până când asasinul este prins sau până când moare” (p. 248, Medeanu, 2006). Dispun de intuiție în alegerea victimelor, sunt cruzi și duri. ,,Nu există sau este foarte redusă o conexiune între ucigaș și victimă, persoanele implicate având foarte rar relații directe de rudenie” (p. 248, Medeanu, 2006). Majoritatea criminalilor în serie au avut o copilărie grea, fiind victimele unor posibile violențe fizice sau sexuale. În consecință, majoritatea devin psihopați, demonstrând o personalitate complexă, instabilă, violentă și agresivă. Acestor persoane le place să-și vadă victima torturată, umilită, detensionându-și energia și pulsiunile sexuale simțite. Holmes și DeBurger (1988, apud Buș, 2005; Medeanu, 2006) au identificat patru tipuri de criminali în serie: tipul vizionar (sunt persoanele care susțin că omoară la comanda vocilor sau a viziunilor, suferind de psihoză; victimele misionarilor pot avea aproape orice ocupație, religie și orice credință politică. În cele mai multe cazuri, grupurile țintă sunt alese pentru că ele constituie obiectul condamnării societății: prostituate, homosexuali, minorități rasiale), tipul misionar (sunt persoanele care cred cu tărie că misiunea lor în viață este de a elimina din societate ,,elementele indezirabile”), tipul hedonist (sunt persoanele care obțin o satisfacție de pe urma crimelor), tipul orientat pe putere/control (sunt persoanele pentru care motivul principal este obținerea controlului complet asupra vieții și morții victimei). O altă clasificare a criminalilor în serie este realizată de Hickey (1986, apud Buș, 2005), după cum urmează: criminalul în serie călător (trece din stat în stat, ucide pe parcurs), criminalul în serie local (își alege victimele din regiunea sa), criminalul în serie care ucide acasă sau la locul de muncă. O altă clasificare a fost realizată de o echipă FBI: tipul organizat și tipul dezorganizat.

Infractorul care își premeditează crima este un individ care posedă o inteligență peste medie, viclean, meticulos, atent la detalii, observându-se din plănuirea și organizarea în detaliu a crimelor sale (Butoi, 2003). De regulă, crima este produsă în afara zonei unde locuiește sau lucrează, infractorul realizând mai mulți kilometri decât în mod normal. Observăm o nouă caracteristică dominantă precum mobilitatea. Preferă victime ,,perfecte” care să se potrivească și să-i poată satisface propriile dorințe și fantezii (Butoi, 2003). Acestui individ îi place să-și domine și să-și manipuleze victima după propria sa dorință. Este o persoană sociabilă, demonstrează bune abilități verbale, încrezător în propriile forțe. ,,Controlul sexual asupra victimei joacă un rol important în scenariul său” (p. 69, Butoi, 2003). La locul crimei, nu lasă dovezi sau urme și încearcă să ascundă cadavrul victimei sale, mutându-l de la locul faptei.

Infractorul care nu își premeditează crima dispune de o inteligență sub medie, este singuratic, necăsătorit, preferă să trăiescă și să locuiască singur (Butoi, 2003). De regulă, întâmpină dificultăți în stabilirea relațiilor interpersonale, este introvertit, mai puțin comunicativ, evitând oamenii. Crima este săvârșită sub impulsul stresului, iar victima va fi aleasă din aria sa geografică. ,,Este, de obicei, descris ca un incompetent din punct de vedere sexual și nu are relații sexuale în adevăratul sens al cuvântului” (p. 69, Butoi, 2003). Preferă să își surprindă victima prin atacuri rapide, spontane. De regulă, victima este depersonalizată prin mutilare facială sau o rănește în exces, apoi, după moartea sa, îi place să realizeze acte sexuale sadice: ,,mutilarea organelor sexuale, a rectului, a sânilor femeilor, a gâtului, a feselor”, etc. (p. 69, Butoi, 2003). De asemenea, pot apărea elemente de sadism, vampirisim, canibalism. Locul morții și locul crimei coincid și spre deosebire de infractorul organizat, agresorul dezorganizat nu ascunde cadavrul.

De regulă, forța fizică îi avantajează pe bărbați în tranșarea conflictelor, prin urmare majoritatea victimelor sunt femei. Nu lipsesc însă nici cazurile în care genul slab este mai puternic.

2.4.Teoriile comportamentului infracțional: Teoriile fenomenului și comportamentului infracțional sunt: teoriile psiho-biologice, teoriile social-cognitive și teoriile psiho-morale.

Teoriile psiho-biologice susțin ideea conform căreia factorii psiho-biologici determină comportamentul infracțional și cuprind următoarele teorii:

Teoria anormalităților biologice susțin existența unor semne fizice distincte ereditare, precum ,,sinusurile frontale foarte pronunțate, pomeții și maxilarele voluminoase, orbitele mari și depărtate, asimetria feței și a deschiderilor nazale, urechi foarte mari sau foarte mici, frunte retrasă și îngustă, bărbie lungă sau îngustă” (p. 17, Buș, 2005). Același autor consideră faptul că un violator se distinge în mod evident prin lungimea urechilor, ochii oblici și apropiați, nasul turtit; hoțul prezintă ochi mici veșnic mișcători, sprâncene dese și stufoase, nasul turtit, barbă rară; criminalul se evidențiază prin pomeții obrajilor proeminenți, lungimea maxilarelor.

Teoria bio-tipologică susține ideea conform căreia între activitatea criminală și biotip există o puternică legătură (Zamfirescu, 2012). Astfel, Ernest Kretschmer a identificat patru tipuri fizice, fiecare având o predispoziție specifică spre comiterea unor infracțiuni: tipul picnic are constituția orizontală și poate deveni autor de escrocherii și fraude, prezentând profilul ciclotimic; tipul astenic are constituția verticală și poate comite falsuri, furturi și abuzuri de încredere, prezentând profilul schizotimic; tipul atletic are un sistem osteo-muscular puternic și poate comite asasinate, tâlhării cu folosirea armelor, incendii și recidiviști; tipul displastic prezintă diferite malformații corporale și reprezintă persoana care operează într-un mod neașteptat, își începe cariera infracțională după vârsta de 18 ani și este recidivistă (apud Buș, 2005). În continuare, autorul amintește despre William Sheldon care stabilește o corelație între anumite caracteristici fizice și caracteristici temperamentale, între tipul fizic și comportament, după cum urmează: tipul endomorf este extravert, dar are reacții încete, comunicativ, îi place mișcarea și repausul; tipul mezomorf este atletic, îi place sportul și iubește mișcarea, este energic; tipul ectomorf este slab și înalt, prezintă inhibiție, sociofobie, evită zgomotele.

Teoria genetică se referă la faptul că fenomenul infracțional este mai des întâlnit la persoanele care prezintă anomalii cromozomiale. În mod normal corpul uman prezintă 46 de cromozomi aranjați în 23 de perechi, iar o singură pereche este alcătuită din doi cromozomi X (femeie) sau un cromozom X și un cromozom Y (bărbat). În situațiile în care apare o anomalie cromozomială de tipul XXY sau XYY, persoana respectivă prezintă un coeficient de inteligență scăzut și este mai predispusă în a adopta un comportament infracțional (Buș, 2005). ,,Faptele comise de aceste persoane care prezintă prima anomalie sunt diverse, dar se poate observa o tendință spre o tematică sexuală: homosexualitate, pedofilie, exhibiționism, etc., iar persoanele care prezintă cea de-a doua anomalie sunt frecvent violente și există o predispoziție generală mai mare spre crimă” (p. 32, Zamfirescu, 2012).

Teoria inadaptării bio-psihice a fost elaborată de către Olef Kinberg (1959, apud Buș 2005; Zamfirescu, 2012). Această teorie susține faptul că omul este o persoană biologic, psihologică și socială care trebuie să-și creeze o stare de adaptare între propriul organism și mediu. Dacă nu reușește, inadaptarea socială poate impinge omul spre săvârșirea unei infracțiuni. Alte aspecte interesante pe care această teorie le prezintă sunt următoarele două elemente care se consideră a fi importante în analizarea structurii bio-psihice a omului: nucleul constituțional și funcția morală (Buș, 2005). Nucleul constituțional reprezintă suma totală a tendințelor reacționale ale persoanei, fiind format din următoarele trăsături psihologice: capacitatea-nivelul maxim pe care poate să-l atingă inteligența unei persoane sub influența unor condiții optime de mediu, validitatea-cantitatea de energie, stabilitatea-capacitatea persoanei de a dobândi comportamente durabile, soliditatea-coeziunea internă a personalității (Buș, 2005); aceste trăsături se găsesc în cantități variate. Funcția morală se referă la modalitatea asimilării valorilor morale ale persoanei și este formată din elemente emoționale și cognitive existente în ,,cantități” diferite. Astfel, în urma combinațiilor dintre tipurile de nucleu constituțional și configurațiile funcției morale vor rezulta persoane indapatate care vor avea diverse comportamente antisociale (Buș, 2005).

Teoria constituției criminale se referă la predispoziția existentă pentru o persoană în a comite infracțiuni. Astfel, sunt descriși următorii factori cauzatori: ereditatea, vârsta și crizele biologice (Buș, 2005).

Teoriile social-cognitive pun accent pe influența factorilor cognitivi-comportamentali și sociali asupra comportamentului infracțional. Această serie cuprinde următoarele teorii:

Teoria lui Hans J. Eysenck susține faptul că persoanele cu un comportament antisocial sunt de regulă extraverți fiind mai greu de condiționat. Observăm faptul că se pune accent pe capacitatea de condiționare a oamenilor determinată genetic prin mecanisme ereditare, dar și pe măsurarea celor trei dimensiuni: neuroticism-stabilitate, psihoticism-superego, extraversiune-introversiune (Buș, 2005). În urma cercetărilor se pare că infractorii au un nivel mai ridicat pe dimensiunea psihoticism-superego, celelalte două dimensiuni fiind mai scăzute.

Teoriile învățării susțin faptul că fenomenul infracțional este determinat de un comportament învățat fie prin condiționare clasică-dacă un stimul necondiționat este asociat în mod repetat cu un stimul neutru, la un moment dat simpla prezentare a stimulului neutru poate produce un răspuns similar cu răspunsul necondiționat, iar răspunsul condiționat este rezultatul unei învățări datorate unui stimul condiționat; fie prin condiționare operantă-unde învățarea este rezultatul prelucrării informațiilor despre consecințe (întăriri, pedepse). ,,Majoritatea comportamentelor sunt motivate atât de întăriri pozitive, cât și de întăriri negative” (p. 32, Buș, 2005), de exemplu comportamentele infracționale.

Teoria învățării sociale se referă la faptul că se poate obține un comportament prin observarea comportamentelor celorlalți prin prezența modelelor din mediu. Un rol esențial îl are imiatația care presupune realizarea comportamentului, însușirea scopurilor, reacțiile, etc. De asemenea, un aspect important îl deține mediul sau contextul situațional, fiind esențial pentru calitatea diverselor persoane care devin drept model pentru ceilalți. Albert Bandura a identificat trei component importante: învățările externe, învățarea vicariantă (observarea comportamentului altor persoane și observarea întăririlor și pedepselor care se acordă pentru aceste comportamente, auto-întăririle (sentimentele de mândrie și satisfacție personală determinate de realizarea unor comportamente) (Buș, 2005). Astfel, comportamentul infracțional este învățat, infractorii adoptând o serie de atitudini și valori acceptate de către ei: teroriștii consideră faptele sale absolut normale, pline de vitejie și curaj, hoții își câștigă existența ușor prin furt pentru că au învățat și au ales calea cea mai simplă.

Teoriile psiho-morale pun accent pe conflictele interne, problemele de natură emoțională, sentimentele de insecuritate, inadecvență și inferioritate (Buș, 2005). Acestea cuprind:

Teoria analitică este reprezentată de Sigmund Freud care evidențiază relația dintre psihic și somatic, influența copilăriei asupra evoluției persoanei (Buș, 2005). În opinia autorului viața psihică este compusă din trei instanțe aflate într-o strânsă legătură: sinele reprezintă ,,un complex de instinct și de tendințe refulate, care au un caracter apersonal și nu sunt trăite în mod conștient” (p. 43), eul ,,reprezintă nucleul sistemului personalității în alcătuirea căruia intră ansamblul cunoștințelor și imaginea de sine, precum și atitudinile față de cele mai importante interese și valor individuale sau sociale” (p. 44), supraeul constituie expresia persoanei în mediul social, referindu-se la norme, valori. Sinele reprezintă nucleul tendințelor instinctive, sexuale și agresive care sunt ținute ,,ascunse”, în interiorul persoanei datorită cenzurii stabilite de eul și supraeul. Eul este responsabil pentru conduita normală a persoanei, echilibrând tensiunea generată de sine. ,,Manifestările comportamentale criminale sunt forme de răbufnire la suprafață, în viața conștientă, a unor trăiri, instincte, impulsuri, tendințe, refulate în sine” (p. 45, Buș, 2005). De asemenea, același autor, consideră faptul că un criminal suferă de o nevoie compulsivă de a fi pedepsit, în vederea ușurării stării de vinovăție datorate sentimentelor incestuoase inconștiente de tip oedipian din perioada copilăriei (Buș, 2005).

Teoria criminalului nevrotic stabilește următoarea clasificare a criminalității: criminalitatea imaginară realizată prin vise, fantezii sau acte ratate; criminalitatea ocazională care poate apărea în anumite situații contextuale și criminalitatea obișnuită. Criminalitatea obișnuită cuprinde trei tipuri de criminali: criminalii organici reprezentați prin bolnavii psihici, criminalii normali reprezentați prin persoanele sănătoase din punct de vedere psihic, dar din punct de vedere social sunt anormali, criminalii nevrotici reprezentați de cei care sunt conduși de sentimente de vinovăție, însoțit de pedeapsă (Buș, 2005).

Teoria instinctelor care susține rolul important al instinctelor în personalitatea delincventului. Potrivit autorului, există două categorii de instincte: instinctele de apărare și instinctele de simpatie. Instinctele de apărare sunt reprezentate de sentimentul de justiție, dreptate, responsabilitate, iar instinctele de simpatie funcționează sub semnul abandonului de sine și acceptarea totală a celuilalt (Buș, 2005).

Teoria personalității criminale consideră faptul că într-un anumit context, orice om poate deveni infractor. Totul depinde gradul de rezistență al fiecăruia în fața unor stimuli. Componentele nucleului personalității criminale care determină trecerea la act sunt: egocentrismul, labilitatea, agresivitatea și indiferența afectivă (Buș, 2005).

CAPITOLUL 3. METODOLOGIA CERCETĂRII

Cercetarea calitativă presupune respectarea condițiilor specifice acestui tip: metode calitative, lipsa măsurătorilor statistice, necesită o documentare mai profundă a subiectului bazată pe teorie. De asemenea, se pune accent pe o abordare interpretativă a informațiilor obținute. Profilul psihologic denotă înregistrarea și analizarea caracteristicilor psihologice și comportamentale a unei persoane sau evaluarea cuiva prin aceste mijloace (Bloom 2013).

Lucrarea prezentă reprezintă un studiu de caz și astfel o cercetare explorativă, o analiză obiectivă a materialelor disponibile, cele mai multe provenind din media, o încercare de sortare și analizare a acestora cu scopul unei evaluări a personalității. În cadrul lucrării am utilizat următoarele metode calitative:

Colectarea sistematică a datelor reprezintă suportul și cadrul de realizare a acestui studiu de caz. Sursele sunt reprezentate de publicații despre Rîmaru Ion, literatura de specialitate ce îl prezintă în cadrul conceptului de infractor precum și declarațiile și interviurile în revistele de specialitate și mass-media.

Metoda biografică constă în colectarea informațiilor despre principalele evenimente din viața unei persoane, despre relațiile semnificative ale acesteia, în vederea cunoașterii istoriei individului cu scopul stabilirii profilului personalității sale, cât și pentru explicarea comportamentului acestuia (Zlate, 2006). Biografia facilitează cunoașterea obiectivă și detaliată a persoanei, oferind o imagine cât mai amănunțită cu privire la principalele sale caracteristici de personalitate pline de autenticitate și naturalețe. Informațiile colectate necesită o analiză obiectivă și cu atenție din partea cercetătorului asupra acțiunilor întreprinse de individ, semnificația comportamentelor sale, înțelegând modul de gândire, urmând cursul vieții individului.

Metoda biografică presupune ,,reprezentarea întregului drum de viață parcurs de individ, precum și marcarea momentelor semnificative, care vor căpăta sens în raport cu întregul” (Zlate, 2000, p. 138). În cercetarea prezentă, este important să reconstituim anumite pasaje cu impact maxim asupra subiectului nostru pentru înțelegerea comportamentelor sale, a atitudinii lui, a tulburărilor clinice apărute, fiindu-ne necesar în creionarea profilulului psihologic al lui Rîmaru Ion.

În ciuda faptului că subiectul cercetării nu mai este în viață, această metodă este utilă în caracterizarea și cunoașterea persoanei pe baza deslușirii însușirilor sale psihice și a descrierii conceptelor din literatura de specialitate.

Prezenta lucrare întrunește condițiile fundamentale pentru realizarea unei cercetări de tip calitativ prin respectarea principiilor cercetării calitative: modalități de recoltare a surselor calitative, bibiografie vastă, posibilitatea replicării studiului de caz, concluzii concordante cu datele recoltate și nu în ultimul rând, necesitatea realizării unui studiu de caz al personalității lui Râmaru Ion, care a fost constituit prin analiza din punct de vedere comportamental-atitudinal al acestuia, declarațiile sale ce conțineau numeroase referiri și detalii, precum și din punct de vedere non-comportamental, cognitiv, modul de exprimare din declarațiile acestuia, modul de comitere al crimelor, toate acestea au fost identificate în surse cu semnificație psihologică regăsite în articole de presă și internet, proiecte academice, filme, documentare, reviste, observații, critici, interviuri, apariții publice, ziare locale și internaționale, cărți, reviste, autobiografie (realizată în închisoare, dar nu este terminată), sondaje de opinie ale populației din țara natală.

3.1.Obiectivele cercetării

3.1.1.Obiective teoretice: Pentru a putea înțelege mai bine complexitatea fenomenului infracțional și consecințele acestuia asupra populației și ordinii globale, este necesară o înțelegere a motivațiilor acestor acte cu caracter antisocial, scopul lor precum și o analiză și o înțelegere a omului din spatele unor acțiuni și atentate.

Lucrarea prezentă își propune realizarea profilului psihologic al lui Rîmaru Ion pe baza colectării informațiilor cu privire la familie, nivelul educațional, pasiuni, interese, situația socio-economică, relațiile interpersonale, cariera profesională. De asemenea, este analizat comportamentul, modul de gândire, modul de a acționa, în scopul înțelegerii cât mai exacte a cauzelor și predispozițiilor care au dus la comiterea actelor infracționale.

3.1.2.Obiective practice: În consecință, propunem ca obiectivul principal al cercetării să fie acela de a descrie particularitățile specifice infractorilor în vederea identificării personalității și tabloului clinic al acestora. Obiectivul secundar al cercetării constă în identificarea tiparelor comportamentale ale lui Râmaru Ion pe baza colectării informațiilor cu privire la profilul psihologic al acestuia.

Cum a ajuns un astfel de om unul din cei mai periculoși criminali în serie? Care sunt trăsăturile de personalitate ce l-au ajutat să devină criminal? Care a fost contextul de dezvoltare al lui Râmaru Ion și care sunt trăsăturile sale de funcționare? Aceastea sunt cele mai importante întrebări la care lucrarea de față încearcă să răspundă.

3.2.Ipotezele cercetării: Ipoteza de la care pornește lucrarea este: infractorii nu prezintă simptome specifice unor tulburări psihice. De asemenea, vom încerca stabilirea existenței unei tulburări psihice, precum și a identificării acesteia, dacă este cazul. O a doua ipoteză formulată se referă la faptul că Rîmaru Ion prezintă trăsăturile ideale pentru un infractor și doresc să le verific în lucrarea prezentă, analizând caracteristicile remarcabile, caracteristicile funcționale și contextul de dezvoltare al persoanei.

3.3.Profilul psihologic: Râmarul Ion are o personalitate psihopată, un profil și o structură complexă, mobilul îl constituie satisfacerea sexuală, eliberarea pulsiuniulor de natură sexuală. Este o persoană sadică care simte o mare plăcere și excitare, realizând o serie de agresivități și perversități pe parteneră. Dă dovadă de un individ calculat, care preferă să organizeze, să planifice, fiind o persoană extrem de precaută, alegându-și cu atenție victima și ducând o viață dublă: poate fi și tandru, aparent milos pentru a înșela și a atrage în capcană (Tandin, 2000).

Probabil este o persoană care simte plăcere atunci când sunt sacrificate animalele, când vede cruzime, durere și sânge. Are o fire retrasă, necomunicativă și distantă, fiind un ,,sadic sexual”, inteligent, prezintă o mare lipsă de simț moral, prezentând impulsuri erotice greu de stăpânit. În lupta cu victimele sale, câștigă prin forța fizică, fiind obișnuit cu manipularea cuțitului.

Potrivit informațiilor culese și a faptelor sale, reiese ideea conform căreia Râmaru Ion a avut diferite insuccese în viață cu sexul opus și prin acțiunile sale pline de violență împotriva femeilor, probabil dorea să obțină răzbunare. Este o persoană dizarmonică, excitabilă și perversă (Tandin, 2000).

Acesta comitea odioasele crime noaptea târziu, optând pentru vremea ploioasă, tunete, fulgere, vânt puternic, ninsoare, etc. pentru ca urmele să-i fie șterse și să nu fie recunoscut. Victimele sale erau ucise, iar apoi le aplica o serie de acte perverse de natură sexuală incluzând elemente de canibalism, vampirism, sadism, fetișism, exhibiționism. Autorul faptelor cumplite este o persoană neîncrezătoare în forțele proprii, care întâmpină dificultăți în relaționarea și interacțiunea cu femeile, fiind un individ timid, izolat, dar cu izbucniri și crize de violență și agresivitate crescute. Râmaru ataca doar femei singure și vulnerabile datorită contextului în care se afla, dar în stradă, lovindu-le cu brutalitate, iar apoi târându-le în interiorul unor curți unde la viola. Astfel, de acțiuni se pot realiza de o persoană tânără, iresponsabilă, plină de acel ,,curaj” tineresc și imatur, care pe parcursul timpului, acest ,,curaj” pare că se mărește potrivit perioadei de timp dintre fapte care scade.

După ce le omora și viola, autorul preferă să își depersonalizeze victimele, să le umilească, înjosească cu scopul de a șoca (poziția cadavrelor, felul în care arătau, hainele rupte și aruncate). Potrivit declarațiilor sale în timpul arestării, se pare că acesta este complet lucid și pe deplin responsabil atunci când acționa și nu-și manifestă nicio urmă de regret pentru faptele sale. În ochii săi, femeia nu are nicio importanță, reprezentând un simplu obiect menit a-și satisface dorințele sexuale.

Râmaru Ion prezintă caracteristici specifice unui infractor dezorganizat, precum: este un inadecvat social (nereușind să se integreze și să se adapteze la mediul social), demonstrează incompetență sexuală, a primit o educație dură în copilărie (familie dezorganizată, tată agresiv și violent), preferă să trăiască singur (stă singur în camera din cămin), prezintă un nivel de stres situațional minim (își părăsește victima atunci când aude oameni prin apropiere), utilizează un stil de atac de tip ,,fulger” (victim este luată prin surprindere de aceste atacuri), victimele sunt depersonalizate, conversație minimă cu victima, realizează acte sexuale și după moartea victimei, cadavrul este lăsat la vedere și rămâne la locul crimei (Butoi, 2003).

Râmaru este un personaj cu o personalitate complexă, prezentând de asemenea, caracteristici specifice unui infractor organizat, precum: dispune de mobilitate mare (crimele și atacurile au loc în diverse zone ale Bucureștiului), victimele sunt persoane străine/necunoscute (persoane care aparțin genului feminin, tinere), obișnuiește să își urmărească victima (pentru aflarea programului și traseului parcurs cu precizie al victimei), își plănuiește atacurile, preferă să-și manipuleze și să-și domine victimele, dispune de discernământ pentru comiterea actelor infracționale, demonstrează o cruzime și o sălbăticie extremă, evită să lase urme la fața locului (Butoi, 2003).

3.3.1.Contextul de dezvoltare

3.3.1.1.Copilăria: Râmaru Ion s-a născut pe data de 12 octombrie 1946 în Caracal din județul Olt. Provine dintr-o familie modestă, săracă, separată și dezorganizată. Familia Râmaru locuia în casa bunicilor alături de cei trei copii ai săi.

La vârsta de cinci ani, Ion este trimis la grădiniță pentru a avea ocazia de a se adapta în alt mediu, de a socializa cu ceilalți copii, de a cunoaște autoritatea. Mai târziu, ajunge în școala primară. Se înțelegea bine cu ceilalți colegi, relațiile erau unele normale: copiii erau veseli, neastâmpărați, vioi, dar ,,învățătoarea era basarabeancă, foarte rea cu noi și ne bătea cu nuiaua în palmă” (p. 6, Râmaru, 1994). Cu toate acestea, el se împrietenște ușor cu ceilalți copii pe care îi aprecia mult și îi considera prietenii săi. Notele din clasa a-V-a sunt slabe, motiv pentru care nu dorește să mai continue studiile, dar bunica îl încurajează și îl îndeamnă spre intrarea la liceu. Oricum Ion nu manifesta o plăcere pentru carte, din contră.

Se pare că bunica pentru Ion, a reprezentat o persoană extrem de importantă în viața sa. Acesta a iubit-o mult pentru faptul că avusese grijă de el, avea încredere în el, îl considera un băiat bun, îl învățase ce este bine și ce este rău, etc., motiv pentru care ceea ce spunea bunica, cântărea mult în ochii nepotului său.

După terminarea școlii primare, Ion își continuă studiile, urmând liceul. În clasa a-IX-a rămâne repetent, probabil nu se acomodase cu noul mediu școlar sau nu îi plăcea cartea, apoi situația sa începe să se îmbunătățească ușor. În timpul acestor ani, băiatul manifestă o predilecție clară asupra domeniilor fizicii, geometriei și chimiei, științelor exacte sau cel puțin așa afirmă el (Râmaru, 1994). Limba și literatura română nu se regăsea pe lista celor preferate de el. Încă din această perioadă, Ion își dorea să intre la facultate și să devină ofițer de poliție. De aceea în liceu se observă o îmbunătățire a notelor sale, băiatul ambiționându-se să își îndrepte situația școlară, dar cu toate acestea, la sfârșitul anilor de liceean, obține media de 5.33 (Tandin, 2000).

,,Am vrut să mă împrietenesc cu o colegă, dar ea a folosit expresii urâte ca: țigan, țăran, golan și altele, ba chiar a vrut să-mi dea și niște palme. În timp ce la alți colegi de-ai mei veneau singure fetele, fără să le cheme” (p. 6, Râmaru, 1994). Se observă eșecul în plan sentimental al băiatului, care îi provoacă suferință și detresă emoțională, precum și existența unui complex de inferioritate în fața băieților săi de la școală.

Potrivit mărturiilor unor profesori ai lui Ion, se pare că băiatul a fost surprins în timp ce întreținea relații sexuale cu fata minoră a unui profesor, motiv pentru care s-a iscat un mare scandal (Tandin, 2000). Cu toate acestea, există o incompatibilitate între aceste declarații privind comportamentul lui Râmaru și nota la purtare a băiatului care era 10. De asemenea, se observă prezența unor comportamente anormale la Ion, precum și un efort ,,supraomenesc” pentru terminarea studiilor.

Vacanța de vară era mult așteptată de Ion, care împreună cu clasa, mergea să ofere ajutor oamenilor în munca pământului: roșii, porumb. În timpul acestor deplasări, băiatul era foarte fericit și mândru deoarece a cunoscut ,,oameni harnici, țărani de-ai noștri, olteni care ne-au primit bucuroși că venim să le dăm și lor o mână de ajutor la munca în grădină” (p. 8, Râmaru, 1994). În această perioadă, băiatul trebuia să meargă la muncă împreună cu ceilalți colegi de-ai săi.

A urmat perioada armatei, moment în care în anul 1966 l-au recrutat. Ion își dorea foarte mult să lucreze în sistemul militar, dar din cauza avizului medical nefavorabil eliberat de Spitalul Militar Pitești, băiatul este nevoit să părăsească armata dezamăgit și trist. Potrivit avizului medical emis de spital, se pare că Ion fusese descoperit cu ,,psihicul zdruncinat” (Râmaru, 1994). Astfel, că după terminarea liceului reușește să fie admis la Facultatea de Medicină Veterinară din București, unde rămâne repetent în anul II și anul III. În ciuda notelor foarte slabe, aflându-se la limita repetenției și a anilor pe care i-a tot repetat, este interesant cum de a reușit să fie admis la facultate. În această privință se obsevă o incompatibilitate între munca sa depusă de-a lungul anilor de studiu și admiterea la examenul de intrare pentru facultate.

Cu toate acestea, în timpul anchetei realizate de polițiști în timpul arestării lui Ion, mama declară faptul că încă din adolescență băiatul său fusese condamnat cinci luni pentru tâlhărie deoarece aflat ,,împreună cu alți băieți furau pepeni, dar doar el l-a lovit pe paznic” (p. 255, Tandin, 2000). De la vârsta de 15 ani, Râmaru manifestă comportamente antisociale și neadecvate.

3.3.1.2.Familia de origine: Ion provenea dintr-o familie de oameni săraci, modești, dezorganizată din orașul Caracal. Casa părintească era fosta casă a bunicilor. Împreună sunt trei frați, dintre care el este cel mai mare. Se pare că fratele lui Râmaru prezintă anumite comportamente anormale: ,,al doilea copil, prezintă unele tulburări comportamentale” (p. 242, Tandin, 2000). Un unchi de al său a fost identificat cu antecedente penale. Tatăl lui Ion era o persoană extrem de autoritară și obișnuia să își bată crunt soția și să o tortureze. Prin urmare, se observă existența unor antecedente penale în familie și existența unor tulburări psihice în cadrul membrilor familiei.

Mama lui Ion Râmaru era o persoană harnică, care își iubea copiii dorind ca aceștia să devină oameni cinstiți și buni. Potrivit declarațiilor din timpul arestării lui Ion, aceasta declară în fața anchetatorilor faptul că soțul ei era o persoană violentă, dură și avară, motiv pentru care, hotărăsc să pună capăt căsniciei lor, fiecare luându-o pe drumul său separat. Mama rămâne la Caracal împreună cu cei doi frați mai mici ai lui Ion, iar tatăl își găsește liniștea alături de o concubină în București. ,,Numai taică-su este de vină, seamănă cu el” (p. 235, Tandin, 2000), acestea fiind vorbele mamei lui.

Ion se întâlnea mai des cu tatăl său, Râmaru Florea, datorită faptului că amândoi locuiau în București, ocazie cu care îi dădea bani pentru cheltuielile de la facultate și pentru buzunar (Tandin, 2000). În urma declarațiilor mamei, se pare că aceasta își făcea griji pentru fiul său, temându-se de faptul că aproprierea cu tatăl poate avea influențe negative asupra gândirii și comportamentului băiatului. Florea se stabilise în București, unde trăia alături de o concubină, țesătoare (Tandin, 2000). Tatăl său lucra ca șofer la I.T.B. pe transportul de noapte, vatman, iar mama era casnică. Ion se afla în relații bune cu ambii părinți, care se pare că știau parțial privind activitățile infracționale desfășurate de copilul lor și îl suspectau de comiterea acelor crime.

Tatăl începuse să-și suspecteze băiatul în momentul în care îi dădea hainele să i le spele și observase de mai multe ori faptul că ,,hainele sale și lenjeria erau murdare de sânge” și îi găsise în cameră un topor și un cuțit (p. 230, Tandin, 2000). De asemenea, potrivit declarațiilor lui Râmaru Florea, se pare că fiul său mai comisese și alte infracțiuni, precum: furt. În iulie 1970 Ion furase din vitrina unui magazin trei costume pe care nu și le-ar fi permis în mod normal și le adusese în casa tatălui său din București (Tandin, 2000). Din nou tatăl nu adoptă nicio atitudine, ba din contră acesta le păstrează și le ascunde de ,,ochii lumii”.

Potrivit anchetei polițiștilor asupra investigării acestui caz, se pare că în anul 1944, au fost săvârșite patru omoruri cu autor necunoscut (Butoi, 2003). În urma analizării probelor a urmei bocancilor militari și mai ales a degetului arătător surprins la locul crimei comparat cu urma degetului lui Florea Râmaru, tatăl lui Ion, acestea au coincis, motiv pentru care, anchetatorii au concluzionat faptul că acesta era asasinul din 1944. După aproximativ 28 de ani, se stabilește autorul unor crime odioase săvârșite cu câțiva ani în urmă, dar care prezentau anumite similarități: criminalul ataca noaptea, dar intra în casele oamenilor, victimele erau tot femei, acestea erau violate și omorâte. Astfel, observăm un istoric al tatălui similar cu cel al băiatului, iar dorința și plăcerea de omor, dar mai ales pentru viol a fost păstrată și transmisă ereditar.

Un aspect interesant care le-a atras atenția anchetatorilor, a fost faptul că în timpul întâlnirii la anchetă dintre Florea și Ion, tatăl prezintă anumite reacții anormale, care devin suspicioase pentru investigatori. Acesta devine ușor iritat și agitat. În urma declarațiilor, tatăl recunoaște că descoperise faptul că băiatul său furase de la o femeie, iar banii îi îngropase. Nu a spus nimic nimănui pentru a-i lua apărarea băiatului său, dar fosta sa soție este de părere că zgârcenia și faptul că era avar l-au îndemnat să nu returneze, ci să ascundă banii. De asemenea, Florea își dă seama de faptul că propriul său fiu este un criminal, prin observarea obiectelor tăioase pe care le descoperă asupra sa și a saltelei înțepate, dar evident a ascuns acest lucru (Tandin, 2000). El nu ia nicio atitudine în fața copilului său, de mustrare sau de avertizare, ci mai degrabă, îl învață și îi arată cum trebuie ascunse obiectele furate pentru a nu fi găsite de autorități.

La un an după executarea lui Ion, Florea moare după o căzătură din tren, iar în anul 2006, potrivit informațiilor din presă, mama lui Ion se stinge din viață, suferind de stigmatul și amprenta negativă pusă de societate asupra ei și a familiei sale.

3.3.1.3.Autopercepția: Râmaru Ion se autopercepe ca fiind o persoană suficient de inteligentă pentru a putea scăpa de mâinile poliției. Se consideră a fi îndreptățit să își doboare victima, să o umilească, să o lovească cu brutalitate și ură pentru a o putea controla și realiza diferite perversiuni după bunul său plac. Se simte încrezător în forțele proprii și comite infracțiuni în diverse zone ale orașului.

În adolescență, de-a lungul timpului când a avut o serie de experiențe negative în ceea ce privește fetele, s-a autoperceptut ca fiind umilit, batjcorit, stima de sine se afla la un nivel foarte scăzut, devenind astfel timid și retras.

Râmaru se consideră o persoană isteață care va reuși să scape de condamnarea la moarte pe care o primise. Astfel, în momentul în care află sentința primită de Judecătorie, acesta face recurs, în speranța că va mai putea schimba ceva. Încearcă prin a-și recunoaște faptele comise, dar declară în fața Instanței faptul că el nu a vrut niciodată să omoare, doar să violeze dorind cu disperare să întrețină relații sexuale cu o femeie. Astfel, el încearcă să se pună într-o lumină favorabilă în fața judecătorului, susținând faptul că este bolnav psihic și că nu a știut ce face. Nu a fost crezut, iar recursul a fost anulat.

3.3.1.4.Idealul: În timpul copilăriei, Ion speră ca atunci când va crește va ajunge un ,,om mare”, cu o funcție onorabilă, câștigând respectul și admirația celorlalți. Pe parcursul anilor, pe măsură ce băiatul crește și acumulează experiență, psihicul său este puternic zdruncinat și afectat, iar idealul său se transformă în satisfacerea nevoilor primare, sexuale, indiferent de consecințele faptelor sale.

Prin urmare, Râmaru Ion își canalizează toată energia de care dispune pentru atingerea idealului și a scopului propus. Pentru aceasta, el își face un program care devine rutină, precum: ziua doarme, se reface pentru a putea fi vioi și energic seara. Serile își alege victima, o urmărește până învață programul de muncă și traseul parcurs de potențiala victimă, apoi așteaptă momentul oportun și o atacă. După ce își termină ,,treaba”, acesta se întoarce în camera de cămin, unde își însemnează pe harta orașului, locul faptei, dacă victima a supraviețuit sau nu atacului și obiectele pe care le-a pierdut.

Astfel, observăm faptul că idealul pentru Râmaru constă în eliberarea tensiunilor sexuale pe care le acumulează, satisfacerea dorințelor, realizând diverse persversiuni cu victimele sale.

3.3.2.Caracteristici remarcabile

3.3.2.1.Stabilitate emoțională: Ion Râmaru demonstrează un control scăzut al emoțiilor, fiind o fire impulsivă și plăcându-i să își domine și să-și manipuleze victima precum dorea el. Este o persoană imprevizibilă, spontană, cu o personalitate duală: ziua fiind un student model, timid, liniștit, fără a atrage atenția asupra sa, iar seara devenind unul din cei mai periculoși criminali în serie.

Se pierde ușor cu firea, trecând de la o stare la alta într-un mod imprevizibil, nu acceptă refuz sau le percepe ca un atac la propria persoană, căzând pradă în fața propriilor impulsuri sexuale pe care nu și le poate stăpâni și controla. În timpul crizelor și acceselor de nervi, acesta își lovește în mod brutal victima, dorind să o doboare, să o domine și să devină propria lui ,,jucărie”, putând să-i cauzeze decesul, iar apoi o violează. Astfel, Râmaru devine o cu totul altă persoană, un monstru caracterizat printr-o brutalitate extrem de ridicată, care pe parcursul timpului comite acte infracționale tot mai des.

Mama declară în fața anchetatorilor faptul că nu-l mai recunoștea pe Ion. Băiatul parcă își schimbase fizionomia: stătea tot timpul încruntat, avea o privire ,,întunecoasă”, părea o persoană crudă și rea.

Colegii din cămin afirmă faptul că Ion era o persoană ,,ciudată” cu reacții anormale și bizare: atunci când se enerva, băiatul se lovea, se automutila (spre exemplu urmele rănilor identificate de polițiști pe corpul său, în timpul arestării) sau în timpul unor beții au apărut anumite ,,manifestări comportamentale severe ca, de exemplu, când a urinat într-o cameră alăturată pe patul unui student; altă dată a călcat pe sticle sparte cu picioarele goale, în mod demonstrativ” (p. 243, Tandin, 2000). Probabil făcea aceste lucruri fie ca să atragă atenția asupra sa, fie își arăta o altă latură a personalității sale necunoscută încă de ceilalți.

La aceste concluzii ajung și anchetatorii, putând observa semnele cicatricelor de pe corpul său, dar și mobilierul distrus în cameră (vezi Anexa 1). Este o persoană tăcută, retrasă, evită relaționările cu ceilalți și prezintă accese de violență și agresivitate aparent fără motiv și puternice. Se observă clar faptul că din cauza lipsei controlului, acesta recurge la comiterea unor fapte extrem de grave și periculoase, hrănindu-și apetitul sexual indiferent de consecințele propriilor acțiuni. Pentru el este important trăirea momentului din prezent, fără a se gândi la viitor.

În momentul ridicării lui din cămin de către polițiști, acesta a pus rezistență, dar în zadar. Pe 23 octombrie 1971 este adus în penitenciarul din Jilava, unde este condamnat la moarte. Până la locul de execuție, Râmaru este târât de polițiști. Era foarte furios, agitat și se smucea tot timpul pentru a se elibera. Legat de stâlp pentru a deveni ținta gloanțelor, acesta se tot mișca, dar într-un final este doborât.

Prin urmare, Râmaru Ion demonstrează un nivel al autocontrolului scăzut, fiind incapabil să-și stăpânească ,,pornirile” de natură emoțională.