Personalitatea Infractorului Ocazional Si Caracterial

Cap I – Introducere

Criminologia, Criminalistica și Psiholigia judiciară

1.Criminologia

Criminologia ca știință are origini la fel de îndepărtate ca și celelalte

științe sociale, deoarece criminalitatea ca și fenomen social a apărut odată cu

structurarea primelor comunități umane arhaice.

Se consideră că primele preocupări pentru pedepsirea unor comportamente

individuale periculoase au fost determinate de necesitatea autoprotejării

comunităților umane care s-au constituit în condiții naturale vitrege, și care le amenințau în permanență supraviețuirea. În consecință este și firesc ca reacția grupului aflat în pericol să fi fost deosebit de aspră la adresa celor care prin atitudinea și prin acțiunile lor, amplificau această stare de pericol, denumită de unii autori stare de risc.

Crima și autorul ei au preocupat gândirea umană mult timp înainte de secolul al XIX-lea. Codul lui Hammurabi, de exemplu, a avut o influență majoră asupra reglementărilor penale ale popoarelor din zona de confluență.

Au fost îmbinate normele barbare ale cutumelor arhaice cu elementele

inerente evoluției umane, printre care și normele religioase, acestea având un rol aparte în evoluția popoarelor antice, reușind să dezvolte sisteme legislative și instituționale care corespundeau, în bună masură, mai ales prin severitatea lor, scopurilor pentru care fuseseră create.

Un interes deosebit pentru o reglementare juridică precisă, care să fie

cunoscută de toți membrii societății și aplicabilă tuturor în mod egal, a fost atestat pentru prima dată în Grecia antică, unde, încă din secolul al VII-lea î.e.n., au fost aleși legiuitori însărcinați special cu elaborarea legilor scrise. Dintre aceștia au cunoscut o mare celebritate atenienii Drakon si Solon. Primul s-a evidențiat prin asprimea legilor pe care le-a formulat, iar celălalt era considerat unul dintre cei 7 înțelepți ai Greciei antice.

Marii filosofi ai lumii antice ca Socrate, Platon și Aristotel au manifestat un

interes însemnat pentru criminalitate, evidențiind în operele lor unele probleme care, într-o anumită măsură, și-au menținut actualitatea chiar și în perioada modernă.

Pentru criminology, un real interes îl prezintă și datele furnizate de istoria

medicinii legale. În acest context se evidențiază una dintre primele legi penale importante din Evul Mediu și anume “Constitutio Criminalis Casolina” din anul 1532, care stabilea colaborarea medicilor ca experți ai instanțelor de judecată pentru descoperirea diferitelor infracțiuni.

Criminologia apare ca știință la începutul secolului al XIX-lea și se dezvoltă

în secolul al XX-lea, dar inițial în cadrul altor discipline științifice. Dintre acestea, antropologia joacă un rol foarte important în evoluția criminologiei. Majoritatea istoricilor criminologi îl consideră pe medicul militar italian Cesare Lombroso (1853-1909) ca întemeietor al acestei științe.

Datorită influenței exercitate de Lombroso, precum și datorită publicației

“Archives de l’Antropologie criminelle et des sciences penales”, înființată în 1886, și care ilustra în paginile sale principalele preocupări de criminologie ale timpului, criminologia purta în acea perioadă cel mai adesea denumirea de antropologie criminală.

Montesquieu, în lucrarea sa “Despre spiritul legilor”, afirma că “un legiuitor

bun va căuta nu atât să pedepsească infracțiunile, cât să le prevină; el se va strădui mai mult să îmbunătățească moravurile, decât să aplice pedepse”.

Englezul Jeremy Bentham (1748-1833), prin lucrările sale a dat curs

dezvoltării problematice ale penalogiei, facând o serie de propuneri în sensul

reformării sistemului de legi și pedepse, propuneri care au avut un impact social și politic real, fiind însușite de structurile britanice, de cele judiciare, cât și de putere.

Criminologia s-a completat și a profitat în mare măsură de pe urma psihiatriei și a experiențelor deținuților din penitenciare, nu numai în sensul preluării unor noțiuni, categorii și modele de analiză cauzală, dar și prin folosirea locurilor de detenție și instituțiilor de psihiatrie ca laborator de experimentare.

În această perioadă apare un curent numit “Criminologia pozitivistă” ai cărei

reprezentanți au fost Cesare Lombroso, Enrico Terri și Rafaele Garofalo, precum și belgianul Adolphe Jacques Quetelet, francezul Andre-Michel Guerri și englezul Henry Mayhew.

Abordarea filosofico-umanistă a fost completată și de încercările de a include delincvenții într-un sistem de cercetări experimentale. La aceasta au contribuit antropologi, penology și medicii din penitenciare.

Magistratul italian Raffaele Garofalo, a cărui lucrare fundamentală se

intitulează “Criminologia”, și care a apărut în încercat să

depășească granițele cu care se confrunta criminologia, din cauza dependenței acesteia față de știința dreptului penal, și a creat o teorie a “criminalității naturale”, independentă în spațiu și în timp, fapt ce l-a expus, la acea epocă, unor critici vehemente, cu preponderență din partea sociologilor francezi.

Tot atunci și studiile unor cercetători se orientează în această direcție, dintre

aceștia detașându-se von Nayr, cu lucrarea sa “Statistica poliției judiciare din regatul Bavariei și din alte câteva landuri” (1867) și von Oettingen, cu lucrarea “Statistica morală și importanța sa pentru o etică socială creștină” (1874).

Încercând să depășească divergențele de idei dintre teoreticienii francezi și cei italieni, von Liszt a ajuns la teoria sintetică despre interacțiunea predispozițiilor native cu mediul înconjurător în comiterea faptelor antisociale. Această dispută s-a accentuat odată cu enunțarea de către medicul francez Andre Lacassagne a teoriei “mediului”, conform căreia responsabilitatea pentru săvârșirea faptelor antisociale este transferată societății în ansamblul ei.

Multitudinea de opinii divergente, exprimate în lumea științifică privind

criminalitatea, au impus efectuarea de noi cercetări și totodata au determinat crearea unui cadru instituțional adecvat, care a impulsionat studiul fenomenului infracțional, prefigurând apariția unei noi discipline științifice, numită criminologia.

Pozitivismul european a influențat și apariția criminologiei nord-americane.

Primele cercetări în acest domeniu au avut loc în clinicile înființate în 1909 de către dr. William Healy. În aceeași perioadă a avut loc și prima conferință națională de drept penal și criminologie, prilej cu care s-a înființat Institutul American de drept penal și criminnologie, iar din anul 1910, s-a instituit Institutul public și revista „Journal of Criminal Law and Criminology”, care își continuă activitatea și astăzi.

În perioada primului război mondial, în Europa își sistează activitatea pentru o perioadă de timp studiile în domeniul criminologiei și publicația de înființată în 1886 (Archives de l’Antropologie Criminelle et des sciences penales).

După nu prea mult timp apare în 1934 Societatea internaționala de

Criminologie, care a organizat o serie de congrese internaționale.

Un rol important în evoluția criminologiei l-a avut și activitatea Organizației

Națiunilor Unite. În 1946, Consiliul Economic și Social a însărcinat comisia pentru probleme sociale să studieze mecanismele eficace, care ar putea fi adoptate în scopul lărgirii bazei internaționale a mijloacelor de prevenire a criminalității. În 1971, acesta devine Comitetul pentru prevenirea criminalității și lupta contra delincventei, care este dizolvat în 1992 de către Consiliul Economic și Social, creându-se o nouă comisie interguvernamentală pentru prevenirea criminalității și justiție penală, care

organizează sesiuni de lucru în anii 1992,1993 și 1994.

După o perioadă îndelungată de câteva decenii, când studiile și cercetările

criminologice au avut un caracter ocazional, în fost înființată la nivel național Societatea Română de Criminologie și Criminalistică, afiliată de Criminologie. Concomitent, a fost reactualizat și învățământul superior de criminologie, înființându-se colective de cercetări criminologice în cadrul Inspectoratului General al Poliției din Ministerul de Interne, și pe lângă Direcția Generală a Penitenciarelor din Ministerul Justiției.

Dintre personalitățile marcante, ce se impun a fi amintite, cu preocupări

încununate de rezultate deosebite în domeniul criminologiei, un rol special l-au avut Ioan Tanoviceanu, Traian Pop și Vintilă Dongoroz.

Fiind un mare novator al operei de apărare socială prin educație, instrucție și

legi superioare, Ioan Tanoviceanu considera că “naturii sau caracterului educațiunii și mediului”, generatoare de criminalitate, societatea trebuie să le opună dreptul sau mai bine-zis datoria legitimă de a aplica pedepse celor vinovați de crimă. Acordând o importanță deosebită rolului și mijloacelor de profilaxie penale, el a subliniat în mod just că fenomenul criminalității în societatea modernă nu poate fi stăpânit și combătut numai prin coercițiunea statului, adică prin pedepse penale severe, înțelegând importanța așezării dreptului românesc pe temeliile politicii sociale.

Profesorul Traian Pop, continuator al operei marelui savant I. Tanoviceanu,

reușește, în condițiile statului unitar național România Mare, să consolideze știința despre criminologia modernă în noastră. Inspirată din concepția pozitivistă a școlii penale, lucrarea sa, intitulată “Curs de criminologie”, abordează problemele fundamentale ale criminalității, aducând o remarcabilă contribuție la modernizarea dreptului penal pozitiv din perioada interbelică.

Studiile sale asupra etiologiei criminalității și remediile necesare pentru

conservarea și apărarea valorilor statului unitar național România Mare, în cadrul și pe baza Constituției din 1923, se însumează în scrierile, „Drept Penal și Procesual Penal”, publicate între 1930 – 1946, o deosebită sinteză a criminologiei românești, care constituie și astăzi un model de cercetare originală al unui domeniu de interes național.

Un alt continuator al operei lui Tanoviceanu este și profesorul Vintilă

Dongoroz, care susține în scrierile sale principiile Școlii pozitiviste de criminologie și aplică metode noi, pluridisciplinare în cercetarea criminalității și remediilor legislative necesare pentru apărarea vieții sociale.

Multe dintre ideile progresiste ale lui V. Dongoroz, cum ar fi ocrotirea

minorilor și tinerilor prin măsuri de securitate preventive, constituirea unui sistem modern al apărării societății contra criminalității; crearea instituțiilor juridice civilizatoare necesare statului unitar național România Mare, au cunoscut ulterior consacrarea juridică în Codul Penal din 1937, fiind și astăzi actuale în sensul făuririi unei noi legislații democratice penale.

Exigențele evoluției societății actuale românești reclamă mai mult ca oricând, în lupta contra criminalității, elaborarea unor modele de strategii, întemeiate pe principiul unei planificări integrate de prevenire și combatere a criminalității și, mai ales, a unor modele sociale de sisteme tactice de prevenire a crimei și criminalității și de apărare socială, împotriva săvârșirii unor fapte prevăzute de legea penală, inclusiv a unor modele de tratament a delincvenților.

Edwin Sutherland, sociolog american, definea criminologia ca fiind

„totalitatea cunoștințelor despre criminalitate ca fenomen social”, afirmând mai apoi ca această știință studiază „procesele elaborării legilor, ale încălcării acestora și ale reacției sociale împotriva acelora care încalcă legile”

2.Criminalistica

Criminalistica, în calitatea sa de știință a investigațiilor penale, s-a conturat la sfârșitul secolului XIX, grație înțelepciunii magistratului și pedagogului austriac Hans Gross, aceasta a reprezentat una dintre primele științe moderne de graniță, oferind justiției instrumentele desprinse din universalitatea cunoștințelor, fundamentate pe descoperiri științifice, apte să contribuie mai eficient la descoperirea crimei și a celui care o comite.

Criminalistica s-a consacrat ca una dintre principalele științe ale procesului judiciar, întrucât servește la determinarea materialității faptelor penale, la dovedirea infracțiunii și la stabilirea vinovăției infractorului, identificat prin procedee criminalistice și, prin esența sa ca și prin spiritul pe care îl promovează, este închinată unui scop deosebit : aflarea adevărului, indiferent în favoarea cui este stabilit.

Pentru a putea înțelege exact esența și spiritul științei criminalistice, destinată investigării faptelor penale, se poate aminti moto-ul pe care reputatul criminalist român Constantin Turai l-a așezat pe prima pagină a lucrării sale, apărută în urmă cu aproape 50 de ani și intitulată „Criminalistică și tehnică criminală” : „Se aude de dincolo de milenii glasul năpăstuiților lumii care strigă prin glasul năpăstuiților de astăzi, ca un ecou perpetuu; Descoperiți mâna criminală, mâna care a făcut atâta rău omenirii, mâna care lucrează mereu în umbră, mâna care se vrea mereu ascunsă, mâna care ne fură și ne ucide, trecând triumfătoare spre eternitate”.

Astfel, în condițiile unei erupții infracționale, în cele mai diverse și neașteptate zone sociale, legiuitorul și mai ales justiția se pot opune crimei numai printr-o reacție sigură și fermă, apelând la procedee științifice moderne, prin care să combată eficient actele criminale, mai ales în condițiile în care însăși răufăcătorii își perfecționează modul de operare. Numai așa poate fi consolidată ordinea socială, fără de care un stat de drept nu poate exista.

Aflarea adevărului într-un proces judiciar și impunerea ordinii de drept presupune combaterea eficientă, prin metode științifice, pe baza și în spiritul legii, a faptelor antisociale, mai ales a celor pe care societatea a înțeles să le sancționeze prin reglementările sale penale.

Prima formă de protecție juridică a societății a reprezentat-o inițierea unui sistem de legi prin care se arăta și sancționa ceea ce nu era permis sau considerat periculos.

Realitatea a demonstrat că doar normele de drept nu erau suficiente, fiind necesar a se concepe un mod de acțiune care să ducă la descoperirea actului ilicit și celor implicați în încălcarea legii. Ultimele două secole ale mileniului trecut au cunoscut o erupție a fenomenului infracțional, în special în centrele urbane, dezvoltarea acestora favorizând înmulțirea factorilor de natură criminogenă.

Principiile Dreptului penal modern au condus la repudierea adevărului descoperit prin torturi și la căutarea de noi căi de combatere a delicvenței, într-un cadru propriu noii justiții penale, dar și prin recurgerea la ceea ce științele pozitive puteau oferi investigației judiciare. Astfel, treptat au început să-și facă apariția primele elemente ale unei științe chemate să slujească aflarea adevărului în justiție.

Impunerea unui caracter modern activității judiciare a preocupat o serie întreagă de juriști luminați care au înțeles că pentru soluționarea cauzelor penale simpla aplicare a regulilor de drept era ineficientă.

Penaliștii dreptului modern au argumentat că trebuie să se recurgă la diverse metode științifice de investigare a realității, precum și la reguli tactice specifice de efectuare a unor acte procedurale, devenind evidentă necesitatea creării unui sistem științific coerent, destinat investigării faptelor penale.

Se poate spune că momentul de referință al apariției noii științe judiciare se situează în urmă cu un secol, prin fondatorul ei, cunoscutul judecător de instrucție austriac și profesor de drept penal, Hans Gross, autor al „Manualului judecătorului de instrucție în sistemul criminalisticii”. Astfel și-a făcut apariția, pe lângă știința investigării faptelor penale și termenul de “Criminalistică”.

Progresul în toate domeniile cunoașterii umane, mai ales în cel tehnico-științific, a favorizat apariția criminalisticii ca o știință nouă. Această necesitate obiectivă s-a impus într-un moment în care mijloacele de luptă ale justiției penale împotriva criminalității deveniseră insuficiente față de creșterea numărului infractorilor, mereu în căutarea de noi metode de operare.

De la începuturile sale și până în prezent, criminalistica a fost văzută ca o știință în înțelesul deplin al cuvântului.

În esență, Criminalistica este o știință judiciară, cu caracter autonom și unitar, care însumează un ansamblu de cunoștințe despre metodele, mijloacele tehnice și procedeele tactice, destinate descoperirii, cercetării infracțiunilor, identificării persoanelor implicate în săvârșirea lor și prevenirii faptelor antisociale.

Criminalistica este destinată descoperirii și cercetării infracțiunilor în scopul aflării adevărului, iar obiectul acestei științe prezintă importanță pentru două planuri distincte : În primul plan evidențiază aportul său particular în aflarea adevărului, iar pe altă parte subliniază autonomia față de celelalte științe juridice și nejuridice, dar aflate în slujba justiției.

Din punct de vedere științific, principalele aspecte menite să contureze obiectul criminalisticii sunt următoarele :

a. Inițierea de metode tehnice destinate cercetării urmelor infracțiunilor

b. Adaptarea de metode aparținând științelor exacte la necesitățile proprii criminalisticii, a unor metode din alte domenii ale științei

c. Elaborarea de reguli și procedee tactice destinate efectuării unor acte de urmărire penală

d. Studierea practicii judiciare

e. Analiza evoluției modului de săvârșire a faptelor penale

f. Perfecționarea modului de cercetare a diverselor categorii de infracțiuni

g. Elaborarea de metode și prefigurarea de măsuri destinate prevenirii infracțiunilor sau altor fapte cu caracter antisocial.

Criminalisticii, prin obiectul propriu de cercetare, îi sunt specifice anumite metode de cunoaștere, unele dintre ele tipice științei respective, altele comune mai multor științe, dar aplicate într-un mod particular.

La baza metodologiei criminalistice se situează modalități generale de cunoaștere precum observația, analiza și sinteza, deducția și inducția, comparația, adaptate la specificul obiectului criminalisticii.

Dintre metodele adaptate la specificul criminalisticii, din alte domenii științifice, pe primul loc se află metodele de analiză fizico-chimică.

Metodele de examinare proprii criminalisticii sunt următoarele :

Metode destinate descoperirii și examinării a urmelor sau mijloacelor de probă;

Metode de identificare a persoanelor și cadavrelor după semnalmente exterioare ori după resturi osoase;

Metode de cercetare a înscrisurilor, a diverselor valori falsificate sau contrafăcute.

O altă metodă are în vedere procedee tactice de efectuare a unor acte de urmărire penală, iar metodele de prevenire a infracțiunilor vizează prevenirea falsurilor, a furturilor în dauna avutului public sau particular.

Criminalistica este o știință care are un obiect propriu de cercetare și o contribuție particulară în realizarea justiției. Raportată la alte științe care participă la activitatea judiciară, criminalisticii îi sunt specifice anumite caractere.

Caracterul judiciar

Acest articipl a fost subliniat de practica judiciară, care a articiple că, în foarte multe situații, activitatea consacrată soluționării cauzelor penale este precedată de un artici complex destinat strângerii probelor, clarificării împrejurărilor în care a fost săvârșită fapta ilicită, identificării autorului și, câteodată, chiar a victimei. Acest artici începe din faza cercetării la fața locului și continuă cu activitățile de investigare, analiză, verificare în laborator a urmelor sau mijloacelor materiale de probă, precum și cu alte acte de urmărire penală.

2. Caracterul autonom

În domeniul prevenirii de fapte prevăzute de legea penală, modalitățile de realizare se particularizează în procedee sau măsuri cu totul specifice criminalisticii.

Astfel, știința criminalisticii are la bază metode și mijloace tehnico-științifice de descoperire, ridicare și examinare a urmelor infracțiunii sau de identificare a infractorilor, metode care nu se regăsesc la alte științe chemate să articiple la activitatea judiciară.

Asemenea măsuri vizează, spre exemplu, prevenirea falsului în înscrisurile oficiale, falsificarea de monede, timbre dau de alte valori, prevenirea incendiilor, accidentelor de muncă sau de circulație.

3. Caracterul unitar

Diversitatea faptelor prevăzute de legea penală ce trebuiesc investigate, cât și împrejurările în care se săvârșesc aceste fapte ilicite au consolidat viziunea asupra Criminalisticii, aceasta fiind văzută ca o știință cu o structură complexă.

Pornind de la particularitățile și specificul domeniilor de cercetare, Criminalistica poate fi structurată în următoarele părți principale :

a. Tehnica criminalistică care cuprinde ansamblul metodelor și mijloacelor tehnico-științifice destinate descoperirii, fixării, ridicării și examinării urmelor sau mijloacelor materiale de probă.

b. Tactica criminalistică care însumează totalitatea procedeelor și regulilor, altele decât cele stabilite prin norme de drept, privind efectuarea actelor de urmărire penală.

c. Metodologia criminalistică care vizează cercetarea unor categorii de infractori cum sunt infracțiunile contra vieții, accidentele navale, rutiere sau aeriene.

4. Caracterul pluridisciplinar

Autorii de specialitate au subliniat cu privire la știința criminalisticii că reprezintă „o punte de legătură între științele naturii și științele juridice, prin intermediul acesteia metodele celor dintâi găsindu-și aplicarea în procesul judiciar”.

Astfel, în activitatea complexă de prevenire a fenomenului infracțional se face tot mai mult simțită nevoia recurgerii la mijloace, metode dintre cele mai perfecționate și eficiente.

În cadrul acestei activități asistăm la o înmănunchere a cunoștințelor despre om și natură într-o știință de sine stătătoare care să ajute în cadrul procesului judiciar.

De asemenea, se remarcă necesitatea alăturării regulilor de desfășurare a activităților de investigare și de anchetă, a unor procedee tehnice prin care să se demonstreze științific rezultatele obținute în cursul urmăririi penale.

3. Psiholigia judiciară

Psihologia judiciară este un domeniu de cunoaștere relativ tânăr, în plină ascensiune și din ce în ce mai popular în toată lumea. Datorită impactului mass-media, artei cinematografice și romanelor polițiste, atât disciplina propriu-zisă cât și experții-practicieni în psihologie judiciară sunt înconjurați de o anume „aură a senzaționalului și misterului”.

Identificarea și capturarea criminalilor în serie după indicii și probe vagi, pătrunderea în intimitatea minții unor psihopați sexuali, duelul psihologic și arta hărțuirii unor criminali evadați – acestea sunt doar câteva subiecte care sunt reiterate la infinit în diferite combinații și care creionează pentru populație fața psihologiei judiciare.

De facto, psihologia judiciară nici pe departe nu se reduce la studiul crimelor extreme și criminalilor senzaționali, la fel cum nu toți practicienii ce beneficiază de cunoștințele acestei discipline sunt criminaliști. În spatele preocupărilor spectaculoase, inoculate publicului larg, se află multe subiecte de rutină, abordate în baza cunoștințelor din cele mai diverse arii ale științelor juridice și științelor psihologice. La rândul lor practicienii care folosesc cunoștințele reunite sub cupola psihologiei judiciare sunt mult mai diverși, implicați de cele mai multe ori în activități de rutină.

Psihologia judiciară se definește ca fiind o disciplină formativ-aplicativă și de cultură profesională, având ca obiect studierea nuanțată și aprofundată a persoanei umane implicată în drama judiciară, în vederea obținerii cunoștințelor și evidențierii legităților psihologice apte să fundamenteze obiectivarea și identificarea corectă a comportamentelor umane cu finalitate criminogenă.

Consultând literatura de specialitate, întâlnim o multitudine de definiții date psihologiei judiciare:

„Psihologia judiciară se definește ca acea disciplină distinctă formativ-aplicativă și de cultură profesională a magistratului în statul de drept, având ca obiect studierea nuanțată a persoanei umane implicată în drama judiciară, în vederea obținerii cunoștințelor și a evidenței legităților psihologice apte să fundamenteze obiectivarea și interpretarea corectă a comportamentelor umane cu finalitate judiciară sau criminogenă” 6.

Din perspectiva psihologiei judiciare, persoana trebuie acceptată ca fiind o ființă care în mod obișnuit acționează rațional, dar uneori automat sau chiar irațional. Trebuințe diverse se manifestă în conștiința persoanei ca mobil al comportamentului, iar în cazul unui concurs de împrejurări acestea pot determina luarea unor decizii pentru săvârșirea infracțiunii. Psihologia judiciară cercetează comportamentul sub toate aspectele, deschide largi perspective explicației științifice a mecanismelor și factorilor cu rol favorizant, permițând o fundamentare realistă a manifestărilor acestuia. Diagnosticarea profilului psihocomportamental al infractorului, evidențierea cauzelor care au determinat comportamentul acestuia, constituie pârghii esențiale în conturarea programelor de prevenire.

_________________________________

6 Mitrofan, Zdrenghea și T. Butoi, 1992

Printre cele mai importante probleme care stau în atenția psihologiei judiciare menționăm:

-factorii determinanți ai comportamentului infracțional;

-mecanismele psihologice și psihosociale implicate în activitatea infracțională;

– particularitățile psihologice ale personalității infracționale;

– mecanismele psihologice implicate in fenomenul recidivei;

– psihologia victimală;

– psihologia mărturiei judiciare;

– modalități de prevenire a infracționalității;

– structura și mecanismele psihologice ale comportamentului simulat;

– explicarea conduitelor dizarmonice întâlnite în practica judiciară;

– dimensiunile psihologice și psihosociale ale privării de libertate;

– implicațiile psihologice ale terorismului contemporan ș.a.m.d.

Psihologia judiciară ca știință și practică se adresează tuturor categoriilor de specialiști care într-un fel sau altul participă la înfăptuirea actului de justiție și ale căror decizii au influență asupra vieții celor aflați sun incidența legii. Ea reprezintă, de fapt, o îmbinare între psihologia generală și psihologia socială, fiind aplicată la domeniul infracționalității, ca formă specifică de activitate umană.

În prezent, se accentuează preocupările legate de studierea profilului infractorului, a surprinderii unei realități dinamice în derulare, a secvențelor comportamentale care determină componenta psihologică a acțiunii criminale, permițând procurorului, judecătorului de instrucție, organului de urmărire penală să interpreteze motivațiile, intențiile, deprinderile, raționamentele, logica și sensul de organizare a conduitelor criminogene, în ideea conturării profilului psihologic pe baza căruia se poate delimita mai competent un cerc de suspecți.

Expertul psiholog lucrează în principal pe baza fotografiilor criminalistice realizate la locul faptei precum și a datelor din dosarele medico-legale. El studiază atent dosarul cauzei, examenul victimologic, stabilirea și evaluarea modului de operare, mobilul posibil al infracțiunii și în final elaborează profilul psihologic al prezumtivului infractor, oferind organelor de urmărire penală „amprenta sa psihocomportamentală”, crescând astfel șansele identificării acestuia.

Domeniul psihologiei judiciare îl constituie în esență devianța, conduitele care se îndepărtează de la normele morale sau legale dominante într-o cultură dată.

Psihologia judiciară studiază caracteristicile psihosociale ale participanților la acțiunea judiciară (infractor, victimă, martor, anchetator, magistrat, avocat, parte civilă, educator), modul în care aceste caracteristici apar și se manifestă în condițiile concrete și speciale ale interacțiunii lor în cele trei faze ale actului infracțional:

– faza preinfracțională;

– faza infracțională propriu-zisă;

– faza post infracțională.

Psihologia judiciară urmărește obiective atât teoretice cât și practice.

Cele mai importante obiective teoretice ale psihologiei judiciare sunt următoarele:

– îmbunătățirea aparatului teoretico-conceptual și asigurarea funcționalității acestuia;

– elaborarea unor modele teoretico-explicative privind etiologia unor fenomene

psihologice de care se ocupă;

– validarea unor metode conceptuale teoretico-explicative ale psihologiei generale și ale psihologiei sociale în urma testării acestora în mediul specific activității judiciare;

– validarea în practica judiciară a unor modele științifice elaborate de psihologia generală și psihologia socială.

Dintre obiectivele practice ale psihologiei judiciare menționăm:

– elaborarea metodologiei specifice de cercetare;

– desfășurarea unor cercetări pentru a evidenția legi și reguli specifice activității judiciare;

– oferirea de informații pertinente organelor judiciare menite să confirme necesitatea aplicării psihologiei în domeniul judiciar;

– contribuția efectivă la stabilirea adevărului și aplicarea legii;

– participarea la elaborarea programelor de recuperare și verificarea eficienței acestora;

– implicarea prin mijloace specifice la organizarea unor programe de prevenție;

– oferirea asistenței psihologice de specialitate, sub forma expertizelor, organelor judiciare.

Psihologia judiciară polarizează preocupările privind actul infracțional atât din perspectiva personalității celui implicat cât și prin raportarea la grupurile sociale din care acesta face parte, urmărind normele juridice violate, sancțiunile punitive prescrise, modalitățile de resocializare și reinserția socială a infractorului. Studiul actului infracțional impune, deci, atât cunoștințe temeinice de psihologie generală cât și cunoștințe juridice. În procesul judiciar, organele de urmărire penală și cele de judecată folosesc cunoștințe privind psihologia individului normal și a celui deviant.

Prezența psihologiei în sistemul judiciar fundamentează următoarele deziderate etice și deontologice:

– umanizează norma juridică;

– orientează justiția către înțelegerea ființei umane și către realizarea procesului judiciar cu respectarea demnității, libertății de justiție și conștiință, a integrității psiho-morale și fizice, a liberului consimțământ, a dreptului la protecție și apărare;

– oferă justiției date profunde și nuanțate, capabile să ajute orientările pozitive privitoare la reinserția socială și terapia ființei umane private de libertate.

Cap II. Personalitatea infractorului ocazional și caracterial

Infractorii reprezintǎ o categorie sociala aparte , cu o mare diversitate comportamentalǎ. Fiecare infractor este un caz particular, care se caracterizeazǎ printr-o seama de trǎsǎturi fiziologice, psihologice ṣi atitudini sociale care nu se regasesc întocmai la toṭi infractorii. Din aceastǎ cauzǎ propunerea unei tipologii a infractorilor este dificila. Prin tip , ca noṭiune generalǎ , se inṭelege o totalitate de trǎsǎturi caracteristice , distinctive ale unui grup social. Aceste trǎsǎturi distinctive ar trebui sǎ ofere o imagine sintetica asupra infractorului.

Aspectele juridice ale infracṭiunilor nu se limiteazǎ numai la definirea, identificarea ṣi explicarea noṭiunii ṣi structurii acestora, ci se extind ṣi asupra gǎsirii unor criterii certe de clasificare, în vederea depistǎrii caracteristicilor lor generale ṣi specifice.

În viața de zi cu zi de multe ori sunt folosiți termenii de persoană și personalitate, sensul comun al acestuia din urmă fiind o însușire sau calitate pe care cineva o poate avea sau nu. Dar utilizarea lor ca termeni psihologici necesită o definire mai exactă a personalității.

Se pune intrebarea „Ce este personalitea?”. În opinia lui P.Fraisse istoria psihologiei, între anumite limite, se confundă cu istoria raspunsurilor la această intrebare fundamentală. Înainte de a defini personalitatea trebuie să definim persoana.

Persoana înseamnă individul uman concret, personalitatea însă, este o construcție teoretica elaborată de psihologie, în scopul întelegerii și explicării modalităților de ființare și funcționare ce caracterizează organismul psihofiziologic pe care îl numim persoană umană.

În literatura de specialitate și nu numai, există numeroase definiții ale personalității, fiecare surprinzând cateva aspecte ale acestui concept atât de vast.

În "Dictionar de Psihologie" de Norbert Sillamy personalitatea este definită asfel: “(…) element stabil al conduitei unei persoane; ceea ce o caracterizează și o diferențiază de o altă persoană.”

1.Infractorul ocazional

Infractorul ocazional comite o faptă penală datorită unor incitații exterioare sau a unor ocazii speciale, la acest tip de infractor factorii externi sunt decisivi, ocazia descoperind infractorul din individ, dar și factorii interni personali au rolul de a îl face pe individ infractor. Datoritâ faptului că factorii externi sunt predominanți, există și situații cu împrejurări excepționale, care pot determina la infracțiune și o persoană care în alte îimprejurari nu ar comite o asemenea faptă. O caracteristică a infractorului ocazional este că acesta nu recidivează, infractorul ocazional se caracterizează prin sensibilitate, sugestibilitate, impresionabilitate, autocontrol psihocomportamental scăzut și luarea rapida a deciziilor. În funcție de contextul situațional și genul infracțiunilor acest tip de infractor este de mai multe feluri:

Infractorul ocazional comun care sub presiunea unor trebuințe imediate și prezența unor circumstanțe defavorabile comite furturi din magazine, încalcă ordinea publică sau pentru obținerea unor beneficii ilegale săvârșește activități frauduloase.

Infractorul care săvârșește fapte penale sub presiunea unor stări emotive puternice, mânie, ură, furie, jignire pe care nu le poate stăpânii.

Infractorul care sub influențe personale critice și defavorabile cum ar fi situația materială precară, poate comite o infracțiune.

Infractorul care comite un delict din imprudență.

2.Infractorul caracterial

Caracterul vizează suprastructura socio-morală a personalității și calitatea de ființă socială a omului. Caracterul apare ca nucleu al personalității întrucăt exprimă profilul psihomoral evaluat după consistență și stabilitate. Acesta reprezintă un sistem relațional valoric și de autoreglaj exprimăndu-se printr-un ansamblu de atitudini-valori.

Infractorul caracterial, prezintă unele tulburări de ansamblu alea caracterului unele deficiențe în capacitatea de organizare și ierarhizare a valorilor sociale.

Acest tip de infractor se caracterizează prin orgoliu, vanitate, trufie, ambiție, individualism, dominație, încredere excesivă în sine, suspiciune, instabilitate comportamentală, inadaptare socială, desconsiderarea celorlalți, lipsa emoțiilor și a sentimentelor, superioritate. Fiind un infractor revendicativ, acesta intră ocazional în conflicte interrelaționale, acestea finalizăndu-se de cele mai multe ori prin violență.

Cele mai frecvente infracțiuni pe care le comite sunt : furtul, înșelaciunea, abuzul de încredere, distrugerea prin incendiere, omorul, violul. Activitatea acestuia se mulează pe modelele socio-culturale de comportare si pe masură ce se interiorizează sunt trăite sub formă de atitudini față de alți oameni, față de muncă și activitate în general precum și în atitudinea față de sine însuși.

Acesta posedă maniera de a se comporta în orice situație dată, dar atitudinea sa față de ceilalți constituie aceste fundamente alea caracterului care determină în mare masura formarea unei personalități deviante, devenind astfel bănuitor, distant, nepăsător față de alții având o mare doză de egoism.

Cap III. Metodologia investigării furtului

În titlul III, ”Infracțiuni conta patrimoniului”, din Codul Penal sunt incriminate la articolele 208-211 infracțiunile de furt și tîlhărie. Noțiunea de patrimoniu include atît proprietatea publică, ai cărei titulari exclusivi sunt statul și unitățile administrative teritoriale, cît și proprietatea privată, al cărei titular poate fi orice subiect de drept ( persone fizice, organizații sociale care au personalitate juridică, societăți comerciale, regii autonome, fundații, asociații cu scop lucrativ, cetățeni străini, etc. Infracțiunea de furt prevăzută de art. 208 este una dintre cele mai des întîlnite infracțiuni. Datorită apariției sale de foarte mult timp, frecvenței ridicate, cît și a pericolului social ridicat această infracțiune a fost incriminată în toate codurile penale existente. Codul penal roman acordă o importanță foarte marea cestei infracțiuni incriminînd separat furtul ( art. 208); furtul calificat (art. 209) și furtul la plîngerea prealabilă (art. 210).

Din studierea dispozițiilor art. 208 c.p. se evidențiază faptul că pentru existența infracțiunii de furt în formă simplă trebuie îndeplinite cumulativ următoarele cerințe:

-existența unei acțiuni de luare aunui bun. Luarea bunului din posesia sau detenția unei persoane se poate realiza prin orice mod și orice mijloace

– bunul sustras să fie un bun mobil. Pentru ca lucrul să fie mobil, acesta trebuie să poată fi deplasat, transferat, transportat, mutat dintr-un loc în altul. Deasemeni, nu este obligatoriu ca bunul să fie întreg ci poate fi o parte detașată sau ruptă din întreg.

– bunul în cauză să fie în posesia sau detenția altei persoane, decît făptuitorul. Orice bun se află în posesia unei persoane, iar un bun care nu se află în posesia unei personae, este un bun extrapatrimonial și nu poate forma obiectul materialal infracțiunii de furt.

– acțiunea de luare a bunului să se realizeze fără consimțămîntul posesorutui sau deținătorului. In cazul existenței unui consimțămînt, acesta trebuie să emane de la proprietar sau deținător și să fie anterior acțiunii de luare.

– scopul urmărit de făptuitor să fie însușirea fără drept a bunului sustras. Mergînd mai departe și ținînd cont de multiplele modalităti de comitere a infracțiunii de furt și de multitudinea obiectelor sustrase, legiutorul incriminează în art. 209 c.p. infracțiunea de furt calificat. Pentru existența acestei infracțiuni este necesară întrunirea unor condiții legale. De asemenea, legiutorul, ținînd cont de legătura (gradul de rudenie) dintre autor și partea vătămată a incriminat în art. 210c.p. “furturi ce pot fi pedepsite la plîngerea prealabilă”, respectiv furturile între soți ori rude apropiate, sau de către un minor înpaguba tutorelui, ori de către cel care locuiește împreună cu persoana vătămată sau este găzduit de aceasta. 

La cercetarea furtului trebuie avute în vedere formele pe care le îmbracă acestă infracțiune, diversitatea modalităților de comitere, prejudiciile cauzate, precum și frecvența cu care se săvîrșesc. Principalele probleme pe care trebuie să le lămurească cercetarea sunt:

Stabilirea existenței infracțiunii.

Pentru a putea aduna probe și a cerceta din toate punctele de vedere activitatea infracțională a unei persoane este necesară stabilirea încă din prima fază a infracțiunii ce urmează a fi investigată. Înainte de a planifica și a porni la cercetarea unei infracțiuni trebuie să cunoaștem exact care este acea infracțiune. De exemplu, dacă există proba certă că o persoană a sustras un bun ce se află în posesia sau detenția altei persoane, este clar că urmează a se efectua cercetări pentru comiterea infracțiunii de furt. Este de asemenea adevărat și faptul că pe parcursul cercetărilor se poate stabili o agravantă, o altă faptă sau un concurs de infracțiuni, dar existența faptei pentru care au fost demarate cercetările subzistă.Practic stabilirea existenței infracțiunii constă într-o analiză paralelă a datelor inițiale, rezultate din sesizare și condițiile prevăzute de legea penală pentru existența infracțiunii.În cazul infracțiunii de tîlhărie, un element important, pe lângă condițiile prezentate la infracțiunea de furt, este “existențaunei acțiuni violente.” Nu are importanță modul de realizare al violențelor, existența lor clară și deposedarea victimei de un bun conduce către existența infracțiunii de tîlhărie.

Stabilirea exactă a locului și timpului săvîrșirii faptei.

Determinarea precisă a locului și timpului săvîrșirii faptei se realizează analizînd datele din sesizare și informațiile adunate prin mijloace specifice. Deasemeni această problemă se poare rezolva și cu ocazia efectuării cercetării locului faptei. Lămurirea acestei probleme are importanță din mai multe considerente:

-locul faptei și timpul săvîrșirii acesteia, oferă multiple posibilităti pentru identificarea, relevarea, fixarea și ridicarea urmelor și mijloacelor materiale de probă

-asigură indicii prețioase pentru identificarea și căutarea autorului faptei

-asigură indicii în vederea formării corecte a cercului de suspecți

-ajută la canalizarea activității de culegere de informații cu prioritate în zona stabilită

-cunoașterea locului și timpului săvîrșirii faptei constituie punctul de plecare în identificarea martorilor

-se pot obține date despre locul unde au fost ascunse sau valorificate bunurile sustrase.

-prezintă importanță pentru realizarea unei încadrări juridice a faptei cît mai corecte. 

3. Identificarea făptuitorilor și contribuția fiecăruia la comiterea faptei.

Importanța identificării făptuitorilor este iminentă și nu necesită comentarii. O dată cu aceasta însă se impune cunoașterea tuturor persoanelor care au participat la comiterea infracțiunii precum și contribuția fiecăruia la realizarea actului infracțional. Activitatea are importanță în cazul furturilor și tîlhăriilor comise de grupuri de infractori. Stabilirea concretă a modului de constituire al grupului, a înțelegerilor dintre membrii grupului, scopul realizării grupului și rolul fiecăruia în grupul respectiv, ajută organul de anchetă să stabilească exact dacă li se va reține în sarcină proprie și infracțiunea de “asociere în vederea săvîrșirii deinfracțiuni”. De asemenea, această problemă o dată clarificată, ajută ulterior, la individualizarea corectă a pedepselor de către instanța de judecată. 

4.Modul de operare folosit de făptuitori

Una din sarcinile importante ale cercetării infracțiunilor de furt și tîlhărie este stabilirea modului de operare. Aceasta prezintă importanță din următoarele considerente:

– în funcție de modul de operare se poate stabili dacă fapta a fost comisă în forma simplă sau calificată.

– pentru infracțiunea de tîlhărie se poate stabili în ce au constat violențele, amenințările sau acțiunile prin care victima a fost pusă în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra.

– se pot stabili mijloacele folosite la comiterea faptei și luarea măsurilor pentru identificarea și ridicarea lor.

– se realizează cu ușurință formarea cercului de suspecți, folosindu-se evidențele după modul de operare.

– ajută organele de anchetă la extinderea cercetărilor la alte fapte rămase cu autori necunoscuți.Modurile de operare in cazul infracțiunilor de furt și tîlhărie sunt multe și diverse, cunoscînd totodată o adaptare la evoluția societății.

5. Identificarea persoanei prejudiciate.

De cele mai multe ori persoana care reclamă comiterea faptei, este una și aceeași cu persoana prejudiciată, situație ce permite identificarea cu ușurință a acesteia.Practica a demonstrat că în multe cazuri, persoana prejudiciată nu este cunoscută și trebuie identificată. În cazul infracțiunii de furt, identificarea persoanei prejudiciate permite desfășurarea corectă a cercetărilor avînd în vedere că această persoană poate furniza o serie de informații pertinente în legătură cu comiterea faptei și bunurile sustrase.Identificarea persoanei vătămate constituie o sarcină deosebită în cazul săvîrșirii infracțiunii de tîlhărie, în care victima se află în stare de inconștiență sau a decedat, iar asupra ei nu seaflă nici un act de identitate pentru că i-au fost sustrase de făptuitor, sau nu le avea asupra sa.In activitatea de identificare a persoanei, în contextual investigării infracțiunii de furt, se include și activitatea de cunoaștere a persoanei vătămate în sensul preocupărilor acesteia, al anturajului, al stării de sănătate mentală, al legăturilor cu familia etc. Se pune această problemă, deoarece practica judiciară a demonstrat faptul că persoana vătămată prezintă organelor de anchetă penală, aspectele privind activitatea infracțională în funcție de elementele prezentate anterior. De multe ori din varii motive realitatea este denaturată chiar în mod voit. Spre exemplu declară mai multe bunuri sau mai puține, ca fiind sustrase. 

6. Identificarea bunurilor și valorilor sustrase.

Problema identificării bunurilor și valorilor sustrase se pune atît în cazul infracțiunilor de furt în dauna persoanelor fizice și juridice, cît și în cazul infracțiunilor de tîlhărie.Determinarea corectă a bunurilor și valorilor sustrase cu ocazia comiterii infracțiunilor de furt și tîlhărie ajută la:

– recuperarea bunurilor și valorilor sustrase, respectiv aprejudiciului.

– darea în urmărire a bunurilor și valorilor sustrase.

– verificarea și stabilirea cu exactitate dacă bunurile sau valorile reclamate ca furate au fost în posesia victimei.

– în funcție de caracteristicile bunurilor sustrase se stabilesc locurile și persoanele unde ar fi putut ajunge aceste bunuri.Practica judiciară a demonstrat faptul că de foarte multe ori persoana reclamă că i s-au furat mai multe bunuri decît în realitate. Prin aceasta încearcă să-și acopere o serie de lipsuri în gestiune sau să obțină despăgubiri mai mari decît prejudicial real.

7. Stabilirea destinației bunurilor sau valorilor sustrase.

O obligație majoră a organelor de anchetă o constituie cunoașterea destinației bunurilor și valorilor sustrase. Aceasta se realizează analizând declarațiile tuturor părților implicate, a martorilor, precum și a informațiilor descoperite cu ocazia investigațiilor efectuate în cauză.Importanța clarificării acestei probleme constă în :

• Oferă garanția recuperării prejudiciului prin restituirea bunurilor și valorilor sustrase persoanei păgubite.

• Constituie un mijloc de probă în dovedirea vinovăției făptuitorului.

• Oferă posibilitatea descoperirii eventualilor complici sau tăinuitori la infracțiunea comisă.

• Oferă posibilitatea stabilirii bunei sau relei credințe a persoanelor care au achiziționat bunurile de la făptuitor.

• Identificarea unor martori.

8. Posibilitățile de căutare, ridicare, recuperare abunurilor furate.

O dată identificate și reperate ca destinație bunurile și valorile furate trebuie căutate și recuperate.Căutarea și ridicarea bunurilor și valorilor furate se poate realize prin activități de tactică criminalistică precum: percheziția și ridicarea de obiecte și înscrisuri.În cazul în care persoana la care se găsesc bunurile sau valorile sustrase, nu are nici o implicație în comiterea faptei și este cumpărător de bună credință și refuză să predea bunurile în cauză, pînă la clarificarea situației, aceste bunuri se vor lăsa în custodia persoanei respective, încheindu-se un proces-verbal în acest sens.

9. Existența concursului de infracțiuni.

Legea penală incriminează clar atît pentru infracțiunea def urt, cît și pentru cea de tîlhărie posibilitatea producerii lor în formă agravată.Forma agravată a faptei se stabilește prin analiza modalităților de producere și încadrarea situației reale în prevederile legale.Pe lîngă acest aspect este necesar ca organele de anchetă să stabilească exact existența sau inexistența altor infracțiuni pe lîngă infracțiunea de bază.Se impune clarificarea acestei probleme deoarece de foarte multe ori infracțiunile de furt și tîlhărie se comit în concurs cu alte fapte de același gen sau de genuri diferite. De asemenea, Codul Penal, în art. 33 stipulează ”concursul de infracțiuni” ceea ce obligă organele de anchetă ca pe timpul cercetărilor să lămurească și acest aspect.

10. Depistarea cauzelor, condițiilor și împrejurărilo rcare au favorizat săvîrșirea acestor fapte și stabilirea măsurilor de prevenire.

Una din atribuțiile organelor de poliție este “prevenirea și combaterea săvîrșirii de infracțiuni”.Pentru a putea realiza acest deziderat este absolut necesară cunoașterea cauzelor și condițiilor care au favorizat comiterea infracțiunilor, lucru ce nu se poate face mai bine decît în timpul cercetării infracțiunilor constatate.Este evidentă multitudinea cauzelor și condițiilor care favorizează comiterea infracțiunilor de furt și tîlhărie, dar numai cunoscînd aceste cauze putem stabili măsurile de prevenire.

Cap IV. Noțiunea cercetării la fața locului. Locul săvârșirii infracțiunii

Printre activitățile importante  care contribuie la realizarea scopului procesului penal, în vederea aflării adevarului, se numară și cercetarea la fața locului. Desigur, fară efectuarea  la  timp și  în mod corespunzator a acestor activități, există oricănd riscul  ca în procesul penal  ce se desfășoară, adevarul să nu poată fi aflat și pe cale de consecință, iar numeroase infracțiuni să nu fie descoperite sau să rămână cu autori neidentificați.Cercetarea acestor probleme este vastă și totodată deosebit de complexă, comportând în mod necesar abordarea pluridisciplinară privind elemente tangențiale,  atât cu dreptul procesual  penal cât și criminalistic.Din punct de vedere  al activității procedurale, cercetarea la fața locului, cu tot caracterul ei auxiliar, are o semnificație deosebită, de ea depinzând inclusiv identificarea autorului infracțiunii.Potrivit concluziilor  desprinse dintr-o vastă  jurisprudență, autorii de specialitate sunt unanimi în a aprecia  că acest act inițial de urmărire penală, cu o largă  rezonanță  în ansamblul preocupărilor consacrate soluționării unor cauze penale, presupune cunoașterea imediată, directă și completă a locului în care s-a comis infracțiunea.7

____________

7 Gr. Theodoru, Lucia Moldovan, Drept Procesual penal, Editura didactica si pedagocica, Bucuresti 1979, pag 19-20; N. Volonciu, Tratat de drept procesual penal, Ed. Paideea, Bucuresti, 1994, p. 278

În conformitate cu prevederile cuprinse în titlul III, cap.I, secțiunea XII, art.129 al Codului de procedură penală, cercetarea la fața locului se efectuează  atunci când  este necesar să se facă constatări  cu privire la situația locului săvârșirii de infracțiuni, să se descopere și să se fixeze urmele infracțiunii, să se stabilească poziția și starea mijloacelor materiale de proba și împrejurările în care a fost comisă infracțiunea.  Cercetările se fac în limitele permise ale normelor  procesual penale, dar criminalistica elaborează regulile tactice  care dau eficiență  activităților desfășurate, realizăndu-se în final, cunoașterea nemijlocită a locului faptei, descoperirea, fixarea și ridicarea urmelor  precum și ascultarea martorilor, victimelor sau chiar a autorilor.8 În literatura de specialitate s-a considerat necesară o distincție netă între cercetarea la fața locului, denumită în occident și scena infracțiunii9, și locul săvârșirii faptei, întrucât cercetarea la fața locului are o sferă mai amplă, incluzând atât zonele apropiate locului propriu-zis al comiterii infracțiunii, cât și alte locuri purtătoare de urme, care se referă la pregătirea și urmările faptei, inclusiv căile de acces și de retragere a infractorilor.10

____________________

8 Emilian Stancu, Investigarea Stiintifica a infractiunilor, Curs de Criminalistica, Universitatea din Bucuresti, 1986, pag 16; E. Stancu, Tratat de criminalistica, Editia a II-a, Ed. Univers juridic, Bucuresti, 2002, p. 308

9 Michael J. Palmiatto, Criminial Investigation, Ed. Nelson-Hall Publishers, Chicago, SUA, 1996, p. 167

10 Vasile Bechesan, Cercetarea penala, Indrumar complet de cercetare penala, Ed. Icar, Bucuresti, 2001, p. 251

Codul de procedură penală nu precizează întelesul expresiei ,,fața locului”, dar la materia competenței teritoriale a organelor judiciare penale a definit noțiunea de ,,locul săvârșirii infracțiunii” , fapt care acoperă aproximativ integral înțelesul expresiei ,,fața locului”. Astfel, art.30 din Codul de procedură penală prevede: ,,prin locul săvârșirii infracțiunii se înțelege locul unde s-a desfășurat activitatea infracțională în totul sau în parte, ori locul unde s-a produs rezultatul acesteia”.

  Luând ca punct de plecare noțiunea de ,,locul săvârșirii infracțiunii”, art.30 Cod de procedură penală și ținând seama de diversitatea situațiilor legate de locul comiterii infracțiunii se impune concluzia că prin noțiunea de ,,fața locului” trebuie să se înțeleagă nu numai o suprafață determinată în care s-a desfășurat activitatea infracțională, ci și locul unde s-au produs consecințele faptei săvârșite, precum și acel loc ce conserva într-un fel sau altul: date, informații, urme în legatură cu fapta comisă. Prin locul faptei se înțelege perimetrul în limitele căruia se află probele materiale create cu ocazia săvârșirii infracțiunii.11 Astfel, atunci când se cercetează infracțiunea de  furt, în accepțiunea de loc al faptei trebuiesc avute în vedere:

            -locuințele, unitățile de stat, organizațiile publice, mijloacele de transport din care s-a furat;

            -căile de acces, precum și cele folosite de făptuitori pentru a părăsi câmpul infracțiunii;

___________________

 11 I. Mircea, Criminalistica, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2001, p. 226 

  -locul unde au fost ascunse bunurile și valorile sustrase ori s-a ascuns făptuitorul, urmărit de organele de urmărire penală, martorii sau persoana vătămată;12

             -itinerariul folosit de făptuitori sau făptuitor pentru a ajunge la locul săvârșirii infracțiunii, precum și cel pentru a părăsi acest loc.13

În practică, însă, se intalnesc situații cand paralel cu cercetarea la fața locului a faptelor principale, se efectuează cercetări și la locul unor fapte care au doar o legatura probatorie cu fapta ce formează obiectul dosarului. Astfel există situații când faptuitorul sau făptuitorii, în încercarea de a conduce cercetările pe piste greșite, indică ca autori ai faptei alte persoane,  care afirmativ, ar fi în relații cordiale cu victima, indicând chiar argumente în confirmarea susținerilor. Neverificarea acestor aspecte, și neefectuarea cercetării locului faptelor probatorii, chiar dacă nu au sancțiuni procedurale pot duce ulterior la tergiversarea terminării urmăririi penale sau chiar la restituirea cauzei de la instanță la procuror.

_____________________

12 V. Ionescu, Unele particularitati ale cercetarii la fata locului in cazul infractiunilor de furt in paguba avutului obstesc, personal sau particular, in Tratat practice de criminalistica, vol I, Ministerul de Interne, 1976, p.440-445; I. Mircea op. cit., p. 227

13 C. Anitoaie, Unele particularitati ale cercetarii la fata locului in cazul infractiunilor de talharie, in Tratat practic de criminalistica, vol I, Ministerul de Interne, 1976, p. 446-448

Rezultatele cercetării la fața locului sunt fixate printr-un proces-verbal de cercetare cu mijloc principal și prin fotografierea și schițarea locului faptei ca mijloace secundare.

1. Procesul verbal–este format din trei părți: partea introductivă, partea descriptivă și partea finală.

În partea introductivă se trec:

• locul și data (anul, luna, ziua), când s-a efectuat cercetarea locului faptei și s-a încheiat procesul-verbal;

• numele, prenumele și calitatea celui care îl încheie;

• numele, prenumele și calitatea experților care au luat parte;

• numele, prenumele, ocupația și adresa martorilor asistenți, dacă există;

• a celor constatate, precum și măsurile luate;

• descrierea amănunțită a celor constatate, precum și măsurile luate;

• ora la care a început și s-a sfârșit cercetarea locului faptei;

• condițiile atmosferice în care s-a efectuat cercetarea;

În partea descriptivă se trece:

•descrierea detaliată a situației locului faptei, insistându-se asupra tabloului de ansamblu a locului faptei delimitarea acestui loc, dimensiunile și amplasarea față de punctele cardinale;

•descrierea amănunțită a obiectelor, urmelor și altor probe materiale descoperite la locul săvârșirii faptei.

Obiectele se vor descrie: ca formă, dimensiune, culoare, particularități de construcție, destinația lor naturală și destinația lor concretă în care au fost folosite etc.;

•se va descrie locul unde obiectele au fost descoperite, distanța dintre diferitele obiecte sau urme, natura urmelor din punctul de vedere al mecanismului de formare și al perceptibilității lor, dimensiunile lor, procedeele tehnico – științifice folosite pentru descoperirea, ridicarea și fixarea urmelor;

•diferitele particularități ale cercetării la fața locului care se socotesc că trebuie să fie menționate;

• observațiile celor prezenți la cercetări ca: experți, martori, asistenți, etc.;

•menționarea „împrejurărilor negative” întâlnite în cursul cercetărilor și explicarea acestora.

Reguli după care se face descrierea în procesul-verbal de cercetare sunt următoarele:

─ descrierea locului faptei și a obiectelor descoperite se face în ordinea în care s-a efectuat cercetarea, în ordinea descoperirii lor;

─ în descriere se pornește întotdeauna de la general la particular, de la aspectele de ansamblu la aspectele de detalii;

─ descrierea trebuie să fie clară, completă și obiectivă adică să redea numai lucrurile descoperite și constatate de organul de urmărire penală, și nu părerile acestuia despre natura lucrurilor la care ar fi ajuns dar pe bază de deducție, pornind de la faptele descoperite;

─ obiectele de același gen sunt numite cu aceeași termeni și se indică prin cifre, dacă sunt mai multe;

─ descrierea fiecărui obiect să se facă în mod complet, pentru a evita revenirile și repetările;

─ să nu se aglomereze procesul-verbal cu descrieri prea amănunțite ale unor obiecte care nu au importanță prea mare în caza cercetată;

─ să se evite termeni prea tehnici sau neologismele atunci când se pot folosi termeni adecvați, de largă circulație;

În partea finală sunt trecute:

• obiectele și urmele descoperite ridicate de la locul faptei, în ce scop și ce metode s-au folosit;

•ce s-a fotografiat la locul faptei, în ce scop cu aplicarea unor metode fotografice, din ce puncte ale locului faptei s-au executat fotografiile;

•ce măsurători fotografice s-au executat;

•dacă s-a întocmit schița plan, la ce scară și în ce fel;

2. Schița locului faptei

Schița locului faptei, denumită și plan schiță sau desen schiță este destinată fixării și prezentării, în ansamblu al locului faptei, a modului în care sunt dispuse în plan, obiectele și urmele infracțiunii, precum și a distanțelor sau a raportului de poziție dintre acestea.

Principalul rol al schiței locului faptei este acela de a facilita formarea unei imagini cât mai aproape de realitate asupra scenei incendiului astfel încât constatările cuprinse în procesul-verbal să fie clar înțelese;

Referitor la terminologia folosită în practică-schiță, plan-schiță considerăm că se impune o mai mare unitate de vederi, pentru a se diferenția schița executată la scară de desenul simplu.

Planul – schiță executat la scară în care sunt respectate riguros proporțiile dintre dimensiunile reale ale suprafețelor, distanțelor, etc. și reprezentările acestora din plan, scara la care se ridică planul este în funcție de suprafața și de natura locului faptei. În cazul încăperilor, în general al locurilor închise, scara poate fi de 1/50 sau 1/100, spre deosebire de locurile deschise, în care scara poate depăși 1/500.

Desenul – schiță se realizează, de regulă printr-o simplă desenare a locului faptei, fără să se respecte cu rigurozitate proporțiile dintre dimensiunile reale și reprezentările grafice, însă tot pe baza măsurilor executate la fața locului și prezentate în schiță.

La efectuarea schiței, mai ales a locurilor deschise, trebuie să se respecte, în primul rând, orientarea acesteia (stabilită cu ajutorul busolei aflate în trusa criminalistică), după punctele cardinale, latura din dreapta planului fiind dispusă pe direcția nord-sud. Totodată, în mod firesc, este necesară măsurarea cât mai exactă a dimensiunilor, a distanțelor, ca și a unghiurilor sub care sunt dispuse diversele obiecte sau urme.

Pentru fixarea poziției unui obiect în plan, se recurge la mai multe metode, metode stabilite în funcție de întinderea și de complexitatea locului faptei. Astfel sunt:

a. Vizarea încrucișată sau metoda punctului de întretăiere, executată din două puncte diferite, denumite și puncte de stație. Punctele sunt indicate la baza planului, din ele trăgându-se câte o linie spre obiectul vizat, locul de întretăiere a celor două linii reprezentând punctul în care se află dispus obiectul vizat.

b. Metoda triangulației, folosită în geodezie, în care punctele de dispunere a obiectelor aflate la fața locului sunt determinate pe baza distanței față de o axă de referință și a unor puncte fixe de reper, după care se formează o rețea de triunghiuri, aproximativ echilaterale, ce vor indica coordonatele punctelor din teren.

În ceea ce privește schița locurilor închise, a încăperilor, acesta poate consta fie numai din reprezentarea suprafețelor orizontale și a obiectelor aflate pe suprafețele respective, fie, din reprezentarea și a suprafețelor dispuse în plan vertical, apelându-se în acest caz, la metoda planului de rabatare, metodă constând în desfășurarea pe orizontală a pereților și a tavanului unei camere.

De mare importanță pentru claritatea și exactitatea unei schițe efectuate la fața locului este și folosirea unor semne convenționale unitare, așa cum s-a impus în practica de specialitate.

Fotografia și filmul judiciar executate la fața locului

Fotografia judiciară executată la fața locului se numără printre cele mai importante mijloace de fixare a rezultatelor cercetării, deși este considerată drept o modalitate auxiliară procesului-verbal.

Fotografia la fața locului include, așa cum s-a văzut, fotografia de orientare, fotografiile schiță, fotografia obiectelor principale, fotografiile de detaliu și măsurătorile fotografice.

Imediat după încheierea acțiunii de stingere, în scopul fixării aspectelor de ansamblu ale locului incendiului și ale vecinătăților se execută fotografii și filmări panoramice.

Imaginea de ansamblu a sectorului cercetat va fi fixată prin fotografiere (filmare) panoramică și prin fotografii – schiță executate din exteriorul acestuia.

a) Fotografia de orientare este destinată fixării întregului loc al faptei, raportat la anumite puncte de reper de natură să servească la identificarea zonei în care s-a săvârșit infracțiunea;

b) Fotografiile schiță servesc la redarea, în primul rând, a locului faptei, cu tot ce are el mai caracteristic, redarea în întregime sau în parte a locului respectiv în funcție de voința în care este executată. De pildă, fotografia schiță unitară, fotografia schiță panoramică, în variantele liniară și circulară, fotografia schiță pe sectoare, fotografia schiță încrucișată;

c) Fotografia obiectelor principale, cum sunt, obiectele sau instrumentele folosite de autor în săvârșirea incendiului, obiectele purtătoare de urme ș.a.

d) Fotografiile de detaliu, necesare punerii în evidență a urmelor, a detaliilor caracteristicile ale acestora, a modului în care sunt dispuse pe suprafața obiectului purtător, a modificărilor, degradărilor etc. produse în urma incendiului.

Filmul și videofonograma judiciară se înscriu printre modelele moderne de fixare a rezultatelor cercetate la fața locului, metode devenite, în prezent, indispensabile în cazurile deosebite, distrugeri provocate de explozii și incendieri.

Înregistrarea pe bandă videomagnetică, spre deosebire de filmare, prezintă mai multe avantaje ce nu pot fi neglijate. Astfel, ea este mai ușor de executat, deci nu necesită o pregătire deosebită din partea celui care o execută. Totodată permite verificarea imediată a calității și eventuala refacere a acesteia, în măsura în care situația o impune.

În acest context, remarcăm faptul că o bună parte dintre laboratoarele de criminalistică sunt dotate cu videomagnetofoane, folosite cu mult succes, atât în fixarea rezultatelor cercetării la fața locului, cât și fixarea altor acte de urmărire penală.

Sub raport tehnico-tactic criminalistic, fixarea pe bandă videomagnetică sau pe film presupune, ca și în cazul fotografiei judiciare, înregistrării video sau filmări de orientare, schiță, în toate variantele acesteia, anume înregistrarea obiectelor principale, a urmelor și a detaliilor, inclusiv înregistrări la scară.

În ipoteza utilizării acestor mijloace de fixare, realizarea filmării sau înregistrării videomagnetice presupune respectarea unor reguli tehnice specifice filmului clasic. De pildă, este necesară o iluminare adecvată (mai ales în ipoteza filmării), prin folosirea de surse naturale sau artificiale, surse aflate în dotarea laboratoarelor criminalistice mobile.

Spre deosebire de filmare, înregistrarea videomagnetică este mai puțin pretențioasă din acest punct de vedere și deci, mult mai ușor de executat, din această cauză fiind și mai mult folosită în practică.

Cap V . Studiu de caz

În perioada 20-31 mai 2013 Tolontan M. A, a fost invitată de mai multe ori în reședința reclamantei Sandu E. C. , unde pe parcursul vizitelor a observat prezența unei casete de bijuterii.

În cursul noptii 30-31 mai 2013, Tolontan M. A, a fost gazduită de catre Sandu E. C iar în cursul dimineții, numita Tolontan M. A a sustras din caseta de bijuterii urmatoarele: un inel aur 18 k, cu 4 briliante și un rubin; un lantișor din aur 14 k; o verighetă din aur 14 k; un medalion din aur 14 k; o brățară din aur 14 k; iar de pe masa din cameră a sustras: o pereche de cercei rotunzi din aur 14k și cinci inele din aur 14 k; prejudiciul estimându-se la 9500 lei.

Aceasta știind că bunurile sustrase au valoare sentimentală, în timpul anchetei a susținut că motivul pentru care a furat a fost doar pentru a face rău persoanei prejudiciate.

Datorită faptului că în acea noapte s-a organizat o petrecere și au fost invitate mai multe persoane, principala încadrare a faptei a fost conform art. 209 Cod penal, deoarece în primă fază a investigației, s-a considerat că fapta s-a săvârșit pe timp de noapte.

Conform metodologiei criminalistice, după depunerea sesizării 22 Politie, Sandu E.C a fost însoțită la domiciliu de câtre organele de cercetare. Aceștia din urmă, au fotografiat locul faptei (apartamentul), au luat amprente de pe caseta de bijuterii, au realizat schița apartamentului și au inventariat toate obiectele din reședință.

Analizând comportamentul inculpatei, aceasta se încadrează în tipologia infractorului caracterial dar și ocazional, deoarece pe tot parcursul anchetei, Tolontan M.A a păstrat o strânsă legatură de prietenie cu persoana păgubită, aceasta oferindu-se să o ajute să caute prin locații tip amanet, bijuteriile dispărute iar ocazional vorbeau despre bijuteriile furate și despre evoluția anchetei.

La o săptămână dupa furtul din locuință, Sandu E.C a primit 3 mesaje text (sms), pe telefonul mobil, mesaje prin care “hoțul” îi cerea scuze și promitea să înapoieze bunurile furate.

Cu ajutorul tehnologiei moderne, acele mesaje au fost localizate prin intermediul listing-ului și în acest fel, organele de cercetare au aflat modelul telefonului mobil de pe care au fost trimise dar și zonele de unde au fost trimise, respectiv Piața Romană și cartierul Berceni din București.

Nefiind un infractor profesionist, Tolontan M.A și-a introdus cartela de telefon, tip abonament, în telefonul de pe care a trimis și celelalte 3 mesaje.

Pe data de 29.09.2013, în jurul orei 07:00, organele de cercetare de 22 Politie au percheziționat locuința acesteia și au găsit atât telefonul cât și cartela de pe care aceasta a trimis mesajele.

Fiind pusă în fața probelor, Tolontan M.A a recunoscut fapta de furt, precizând că ea a furat bijuteriile cand a plecat din casă, în jurul orei 10:00, astfel încadrarea faptei s-a schimbat la art. 210 Cod penal.

Datorită faptului că “Împăcarea părților înlătură răspunderea penală”, Tolontan M.A a achitat integral prejudicial iar Sandu E.C și-a retras plangerea .

Cap VI. Bibliografie