Personalitatea Infractorului

Capitolul I

PERSONALITATEA

Definiție, caracteristici generale. Laturi

Personalitatea este cea care dă viață mecanismelor psihice. Aceasta are rolul de a le orienta și direcționa, de a le forța să interacționeze activ unele cu altele, sa se diferențieze și să se subordoneze astfel încât sa se realizeze scopurile propuse. Punerea în funcțiune a mecanismelor psihice este facilitată de către personalitate, prin selecția mijloacelor potrivite de funcționare ale acestora și prin folosirea lor într-un mod particular, care diferă de la individ la individ.

Conceptul de personalitate implică atât existența omenească din punct de vedere spiritual și substanțial cât și ansamblul de valori produse de omenire, realizate în prezent și proiectate in viitor. Acest concept își are rădăcinile în istoria vieții culturale și sociale ale unui popor, astfel personalitatea este necesar sa fie raportată la contextul specific și concret-istoric al vieții sociale.

După P.P. Neveanu, este de menționat că, sub raport istoric, termenul de personalitate a fost folosit de C.G. Jung. Primul sens etimologic al cuvântului „persoană” derivă din grecescul “prospon” (față) și latinescul “persona” (mască, costumație), prin care actorii teatrului antic întruchipau sau simbolizau pe cineva pe scenă. Cel de-al doilea sens se referă la funcțiile pe care le are de îndeplinit cineva, în teatru sau chiar în viață. Cel de-al treilea sens face referire la individualitatea corporală și psihică a celui care joacă un anumit rol iar celui de-al patrulea sens i se adaugă o notă valorică, făcând referire la valoarea umană, la rangul fiecăruia.Din toate aceste patru sensuri, o imortanță mai mare au avut-o cel de-al doilea și cel de-al parulea, respectiv persoana desemnează un rol social și totodată exprimă o valoare.

Accepțiunile conceptului de personalitate

Accepțiunea antropologică

În ceea ce privește definirea personalității, antropologia socială și culturală subliniază faptul că un rol central îl ocupă relațiile sociale. Aceasta înseamnă că personalitatea se formează pe parcursul vieții ca urmare a conviețuirii cu celelalte persoane într-un mediu social, în sistemul relațiilor sociale. Altfel spus, personalitatea se definește și capăta contur datorită ansamblului de relații interpersonale și sociale.

Accepțiunea psihologică

Se referă la faptul că personalitatea nu se constituie printr-un simplu efect de amprentă a relațiilor sociale, ci apare ca un ansamblu de condiții interne prin intermediul cărora se răsfrâng influențele externe.

Condițiile interne se referă la :

Aspecte de ordin biologic, respectiv moștenirea genetică. Ele controlează tipul de sistem nervos și predispozitiile native

Aspecte de ordin psihologic : acele elemente psihice care s-au structurat in procesul dezvoltării si s-au alcătuit prin interacțiunea dintre factorii interni și condițiile externe, acestea fiind rezultatul interiorizării unor date externe : sentimente, interese, aspirații etc.

Radu I., spune despre personalitate că aceasta nu este doar o simplă amprentă sau un ecou al relațiilor sociale, ci că ea este văzută ca un centru de acțiune – subiect al cunoașterii și transformării realității, ființă conștientă care are capacitatea de a alege un drum in viață sau altul. Astfel, personalitatea în concepția autorului este în același timp un suport al factorilor externi, dar și un agent al transformării.

Accepțiunea axiologică

Această accepțiune ilustrează faptul că omul asimilează și sistemul de valori materiale și spirituale, nu doar experiența de cunoaștere și pe cea practică.

Cele trei accepțiuni sunt complementare.

M. Zlate consideră că, din perspectiva celor trei accepțiuni, personalitatea apare ca :

entitate bio-psiho-socio-culturală, ca om viu, empiric, ca întreg, unitate;

purtător și executor al funcțiilor epistemice, pragmatice și axiologice, deci ca ființă care cunoaște, acționează și valorizează, transformând lumea și pe sine;

produs și producător de împrejurări, de medii, ambianțe și situații sociale; omul asimilează, dar și creează împrejurările, le dirijează și le stăpânește, le transformă atunci când acestea nu-i mai convin.”

Se poate spune faptul că personalitatea este ca o calitate particulară dobândită de către individ la un anumit moment dat al dezvoltării sale, mai precis în adolescența avansată.

Astfel, Radu I. (1991) este de părere că „se poate vorbi despre personalitate atunci când :

adolescentul dobândește maturitatea de gândire, devenind stăpân pe instrumentele deductive ale inteligenței, achiziție care permite judecata independentă, capacitatea de a discerne și de a evalua autonom.

când intervine alegerea drumului în viață (autodeterminarea), inclusiv alegerea vocațională

sub aspect afectiv, este vorba de instituirea opțiunilor axiologice și construcția unei scări de valori care să depașească persoana și anturajul imediat, marcând integrarea eului într-un rol social asumat (J.Piaget)

în ansamblu, cand are loc inserția activă în universul social, în care tânarul joacă efectiv un rol sau proiectează să joace un asemenea rol, înscriindu-se prin activitate și prin profesie în dinamica socială.”

O privire generală asupra mai multor definiții ale personalității evidențiază câteva caracteristici ale acesteia:

Globalitatea : personalitatea cuiva este constituită din ansamblul de caracteristici care permit descrierea acestei persoane, identificarea ei printre celelalte. Orice construcție teoretică validă referitoare la personalitate trebuie să permită, prin operaționalizarea conceptelor sale, descrierea conduitelor și aspectelor psihofizice care fac din orice ființă umană o persoană unică.

Coerența : majoritatea teoriilor postulează ideea existenței unei anumite organizări și interdependențe a elementelor componente ale personalității. Când în comportamentul cuiva apar acte neobișnuite, ele surprind deoarece contravin acestui principiu; încercând să explicăm, să înțelegem acțiunile curajoase ale unei persoane timide, nu facem altceva decât să reducem incoerența inițială utilizând modele propuse de o anumită teorie a personalității. Postulatul coerenței este indispensabil studiului structurilor de pesonalitate și al dezvoltării lor; personalitatea nu este un ansamblu de elemente juxtapuse, ci un sistem funcțional format din elemente independente.

Permanența (stabilitatea) temporală : dacă personalitatea este un sistem funcțional, în virtutea corenței sale, aceasta generează legi de organizare a căror acțiune este permanentă. Deși o persoană se transformă, se dezvoltă, ea își păstrează identitatea sa psihică. Ființa umană are conștiința existentei sale, sentimentul continuității și identintății personale, în ciuda transformărilor pe care le suferă de-a lungul întregii sale vieți.

Cele trei caracteristici – globalitatea, corența, permanența – evidențiază faptul că personalitatea este o structură.

Una dintre definițiile care evidențiază cel mai bine aceste caracteristici este dată de Allport “Personalitatea este organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psiho-fizice care determină gândirea și comportamentul său caracteristic”.

Din punct de vedere al definirii personalității ca structură, aceasta este definită de către abordarea sistemică precum un sistem iar în acest mod nu se pune accent doar pe legăturile dintre componentele personalității în raport cu propria sa finalitate, ci și pe deschiderea acesteia către mediul ambiant, socio-isoric, considerat ca macrosistem.

Personalitatea apare astfel ca sistem hipercomplex, cu autoorganizare, determinat biologic și socio-cultural, cu o dinamică specifică, individualizată.

O definiție mai structurală este cea propusă de H.C. Warren și L. Charmichael (1930) : „Personalitatea este întreaga organizare a ființei umane în orice stadiu al dezvoltării sale. Ea îmbrațișează fiecare aspect al caracterului uman: intelect, temperament, abilitate, moralitate și fiecare atitudine care s-a format în decursul vieții cuiva”

Laturile personalității

Personalitatea se formează încă de la naștere și continuă să se dezvolte pe tot parcursul vieții unui om, aceasta având la bază factorul ereditar dar și influențele sociale și relațiile interpersonale.

Un studiu realizat de psihologul american Gordon Allport ilustează faptul că personalitatea este alcătuită din mai multe trăsături, care sunt structurate pe trei niveluri. Pe primul sunt așezate însușirile cardinale, care determină și domină în mare parte comportamentul uman, cel de-al doilea nivel este alcătuit din zece-cincisprezece trăsături principale, care sunt ușor de observat în conduita fiecăruia și sunt stabile iar în cel de-al treilea sunt prezentate trăsăturile secundare care sunt mai dificil de observat.

Temperamentul

Temperamentul reprezintă dimensiunea dinamico-energetică a personalității. Se poate spune că latura dinamică oferă informații cu privire la conduita individului (iute sau lentă, uniformă sau neuniformă, accelerată sau domoală iar în ceea ce privește latura energetică, aceasta are rolul de a arăta care este cantitatea de energie de care dispune un individ și totodata modul cum este consumată aceasta. Temperamentul constituie elementul ereditar în organizarea personalității, deoarece acesta este înnăscut, dar există posibilitatea unei evoluții si a unei formări a acestuia pe tot parcursul vieții. Temperamentele nu sunt bune sau rele, dorite sau indezirabile. Când vorbim despre temperament, facem referire la modul cum reacționează și se manifestă individul, sub aspect dinamico-energetic, în diferite situații care vin din exerior.

De-a lungul timpului, au fost evidențiate foarte multe tipologii temperamentale, pornind de la întelegerea diferită a criterilor de clasificare ale temperamentelor sau de la numărul de dimensiuni după care trebuie făcută descrierea calitativă a temperamentelor.

Conform teoriei lui Hippocrate și Galenus există patru tipuri temperamemtale diferite : sangvinic, flegmatic, coleric și melancolic. Acestea au drept corespondent în corpul omenesc diferite umori: sângele, limfa, bila galbenă și bila neagră.

Sangvinicul (predominanța sângelui) este o persoană veselă, sociabilă, stabilește cu ușurință relații cu ceilalți, este activ, are o capacitate de lucru ridicată. Totuși, sangvinicul ilustrează uneori sentimente superficiale.

Flegmaticul (predomină limfa) este liniștit, monoton, cu preferințe către activități uzuale, meticulos, are putere de muncă și este imperturbabil. Riscă uneori să devină repetitiv.

Colericul (predominanța bilei galbenă) este neliniștit, energic, uneori exagerează datorită trăirilor afective mult prea intense, își rispește ușor energia și nu se adaptează la activități care includ monotonia.

Melancolicul (predominanța bilei negre, produsă de ficat) este puțin sociabil, visător, sensibil, emotiv. De asemenea nu rezistă foarte bine la eforturi îndelungate și are puțină energie.

Caracterul

Caracterul ilustrează latura relațional-valorică și de autoreglaj a temperamentului.

Cel mai adesea, caracterul este definit ca fiind o pecete sau amprentă ce se imprimă în comportament, ca un mod de a fi al omului,ca o structură psihică complexă prin intermediul căreia se filtrează cerințele externe si, în funcție de care se elaborează reacțiile de răspuns.

Caracterul reprezintă „configurația sau structura psihică individuală, relativ stabilă și definitorie pentru om, cu mare valoare adaptativă, deoarece pune individul în contact cu realitatea, facilitându-i stabilirea relațiilor, orientarea și comportamentul potrivit specificului său individual”.

Este alcătuit din trăsături care se înscriu pe un continuu de la pozitiv la negativ. Componenta aceasta a personalității integrează trăsături caracteriale precum : bunătate/răutate, egoism/altruism, perseverență/neseriozitate etc. Puterea caracterului este dată de fermitatea și tăria prin intermediul cărora ne apărăm convingerile și ideile. Caracterul este schimbător, se bazează foarte mult pe modalitatea în care familia unei personae încurajează actele dezirabile și le sancționează pe cele indezirabile, pe principiile si valorile insuflate și pe mecanismul imitației, respectiv, faptul că un copil are adesea tendința de a imita și de a adopta modelele de conduită din mediul familial și social.

Aptitudinile

Aptitudinile sunt privite ca fiind latura instrumentală a personalității.

„Aptitudinile reprezintă un complex de procese și însușiri psihice individuale structurate într-un mod original, care permite efectuarea cu succes a anumitor activități”.

Rolul aptitudinilor este acela de a diferenția oamenii între ei, în ceea ce privește maniera de desfășurare a activităților. Nu orice însușire reprezintă o aptitudine, ci doar aceea care favorizează desfășurarea unei activități în care se vor obține rezultate peste medie. Aptitudinile pot fi înnăscute sau dobândite și se pot clasifica după câteva criterii :

În funcție de natura proceselor psihice : aptitudini senzoriale, aptitudini psihomotorii și aptitudini intelectuale

În funcție de orientare : aptitudini speciale (tehnice, literare, artistice) și aptitudini generale (inteligența, spiritul de observație etc).

De multe ori aptitudinile au o importanță și o contribușie foarte mare în ceea ce privește suucesul în profesia unei persoane.

Inteligența

Inteligența este latura rezolutiv-productivă a personalității.

Mielu Zlate se referă inteligență prezentând o definiție complexă „inteligența este capacitatea golobală de cunoaștere a lumii, de gândire rațională și capacitatea de a învinge provocările vieții.”.

Cercetarile lui Feldman (1989) arată faptul că oamenii au păreri destul de clare referitoare la ceea ce ar putea să însemne inteligența:

abilitatea de rezolvare de probleme: oamenii care gândesc logic și identifică mai multe soluții la probleme erau văzuți ca fiind mai inteligenți;

abilitățile verbale;

competențele sociale: abilitatea de a fi interesat de cei din jur și de a interacționa eficient cu ei.

Când vorbim despre intteligență ca sistem complex de operații care au rolul să condiționeze abordarea și soluționarea de probleme sau sarcini, ne bazăm pe operații și pe abilități cum ar fi : anticiparea deznodământului unui eveniment, rezolvarea cu ușurință a unor probleme cu grad ușor crescut de dificultate, adaptare la situații noi, generalizare, deductie, comparație, corelația, integrarea unei părți lipsă în totul unitar etc.

Creativitatea

Creativitatea este considerată latura transformativ-constructivă a personalității.

Roco, M. spunea că în dicționarele de specialitate, înainte de 1950 nu apărea termenul de creativitate. Acesta era mai degrabă înlocuit cu noțiuni cum ar fi cele de talent, inspirație, geniu, supradotare, imaginație, fantezie .

Astfel, se poate afirma despre creativitate faptul că este ansamblul unitar al factorilor subiectivi și obiectivi care duc la realizarea de către indivizi, sau a unor grupuri, a unui produs original și de valoare pentru societate.

Creativitatea are mai multe niveluri. Primul nivel, respectiv cel al creativității expresive se manifestă în modalitatea oamenilor de a acționa spontan, cel de- al doilea se axează pe creativitatea productivă orientată spre obtinerea unor lucruri noi. Urmează creativitatea inventivă, care are ca și principiu de bază invențiile sau descoperirile iar mai apoi creativitatea inovatoare , care aduce modificări semnificative în principii care stau la baza altor artei în sine sau la baza științei. Ultimul nivel este reprezentat de creativitatea emergentă, aceasta fiind specifică omului de geniu, este și cea care revoluționează un anumit domeniu.

În concluzie, omul trebuie să își cunoască natura personalității pentru cunoașterea propriei persoane dar și pentru cunoașterea celorlalți oameni cu care va interacționa. Omul își formază o personalitate unică, își dezvoltă propriile trăsături, abilități, emoții, propriile cogniții dar și comportamentele specifice oricărui individ. Acestea se învață și se dezvoltă prin experiență de-a lungul vieții.

Dezvoltarea personalității

Psihologia dezvoltării s-a ocupat o perioadă îndelungată cu studiul perioadei dintre naștere și adolescență, în principal datorită faptului că mcele mai evidente procese de creștere și dezvoltare precum și cele mai Dramatice schimbări au loc întocmai această perioadă. Insă, s-a observat că procesele de dezvoltare psihologică contimnua de-a lungul întregii vieți. Astfel, perioada adultă este considerată cea mai bogată și activă perioadă a ciclurilor de viață. Activitatea profesională intensă, relațiile sociale in expansiune, statusul si rolul în familie, responsabilitățile familiale și sociale sunt doar câteva dintr caracteristicile prezente în acest stadiu al vieții.

Perioada adultă dominată de tinerețe este dupa White (1975) una dintre cele mai importante datorită multiplelor structuri ce se solidifică acum. Ca urmare, el identifică 4 direcții de dezvoltare caracteristice:

Stabilirea identității eului

Independența relațiilor personale

Creșterea intereselor

Umanizarea valorilor

C. Gould propune mai multe etape :

“elevarea de dominant, de la 16 la 18 ani, unde axa comportamentală este lupta pentru câștigarea independenței

de la 18 la 22, perioada părăsirii familiei, unde caracteristica este construirea relațiilor de prietenie ca substitute ale familiei

de la 22 la 28 de ani, perioada construirii unei vieți funcționale (efective)

de la 29 la 34 de ani, perioada crizei de evaluare

de la 35 la 43 de ani, criza relativă la încheierea perioadei de tinetețe

de la 43 la 50 de ani, atingerea unei relative stabilități

de la 50 de ani în sus este perioada maturității depline, când adultul în vârstă este axat pe valorizarea activităților zilnice în detrimental planurilor de lungă durată”.

Prin urmare, se poate spune despre perioada adultă că este cea cu cele mai mari variații și modificări. Însă, fiecare aspect al dezvoltării unei persoane pe baza fiecărui stadiu este trăit și receptat într-un mod diferit și unic, ce diferă de la persoană la persoană, fiind afectat de contextual individual de viață și de propriile trăsături de personalitate.

În ceea ce privește dezvoltarea adultului,deosebit de importantă este evoluția capacităților intelectuale precum și stadiul la care se află acestea. Perioada adultă nu produce o deteriorare a acestor capacități decât foarte târziu.

Ursula Șchiopu și E. Verza, arată că față de perioada anterioară, învățarea câștigă în perioada adultă prin:

coeziune, capacitate de îmbinare a formelor de analiză concret/abstract

extragerea ideilor esențiale, sesizarea mai rapidă a semnificativului

critica pragmatică a noului

atitudine clară de refuz a neclarităților, nevoia de precizie

evaluarea independentă a surselor de informare

cerință de aplicare și practică

necesitatea de a completa informația cu deprinderile, tehnicile, procedeele necesare domeniului.

Erik Erikson (1950, 1968) este de părere că “noi ne dezvoltăm prin dezvăluirea predeterminată a personalității noastre în 8 stadii.” Patru dintre aceste stadia se dezvoltă în perioqada copilăriei, iar celelalte patru în perioada adolesenței și a vârstei adulte. Progresul determinat de o persoană este determinat de succesul sau de insuccesul prin intermediul căruia persoana a reușit să resolve sau să depășească acea criză specific fiecărui stadiu de dezvoltare psihosocială.

Principalele crize ale dezvoltării

În perioada copilăriei, principalele crize ale dezvoltării se construiesc în jurul următoarelor conflicte majore:

încredere vs. neîncredere : va determina măsura în care copilul va privi lumea ca pe un loc sigur sau nesigur pentru el;

autonomie vs. Îndoială și rușine : se dezvoltă autonomia și copilul începe sa aibă control asupra propriei persoane și asupra lumii;

inițiativă vs. vină : se referă la dezvoltarea acțiunilor pe cont propriu, sem dezvoltă limbajul și se bazează pe activitatea imaginației;

acțiune vs. inferioritate : în cadrul acestui stadiu, copiii învață să stabilească relații cu celelalte persoane din jur, învață sa asimileze cultura mediului în care trăiesc și să îndeplinească sarcinile caracteristice. În acest stadiu se dezvoltă foarte mult sentimentul de încredere în sine;

În adolescență principala sarcină constă în dezvoltarea unui simț clar al identității:

identitate vs. confuzie : perioada unei schimbări psihice și emoționale unde individul încearcă să își definească rolul și statutul său în societate;

Pentru vârsta adultă, crizele de dezvoltare se construiesc în jurul următoarelor diade:

intimidate vs. izolare : individul se centrează pe realizările din viața sa, pe siguranță și pe dezvoltare interumană;

generativitate vs. stagnare și absorbție de sine : grija față de sine și față de ceilalți intervine;

înțelepciune vs. disperare : conflictul care definește stadiul terminal, al bătrâneții.

Vârsta adultă și principalele stadii de dezvoltare:

Rezolvarea crizei caracteristice fiecărui stadiu poate lua o poziție pozitivă sau negativă. Când rezultatul dezvoltării stadiului este unul negativ, persoana poate avea dificultăți în ceea ce privește stadiul următor. Deși intervalele de vârsta sunt destul de aproximative, cele patru stadia de dezvoltare ale persoanei în adolescență și în vârsta adultă se pot descrie astfel:

Stadiul 5. Adolesența (13 – 19 ani). Reprezintă stadiul în care se dezvoltă un puternic sentiment de identitate de sine al individului și se luptă pentru depășirea confuziei de rol

Stadiul 6. Tinerețea sau perioada adultă timpurie (20 – 30 de ani). Reprezintă stadiul în care majoritatea adulților se angajează într-o relație de cuplu stabilă, bazată pe dragoste, respect și intimitate iar ceilalți mai degrabă dezvoltă sentimente de izolare

Stadiul 7. Vârsta adultă mijlocie (30 – 60 de ani). Este stadiul în care fiecare adult caută sa fie util, să se angajeze într-o activitate productivă, utilă și apreciată de către cei din jur. Aici se poate încadra preocuparea pentru celelalte persoane din families au chiar pentru proprii copii. În cazul în care acest stadiu este finalizat într-un mod negative, persoana respectivă devine centrată pe sine și stagnează.

Erickson descrie aici aceste două extreme ca generativitate și stagnare, unde generativitatea se referă la “interesul pentru a creea și a păstorii următoarea generație”.

Stadiul 8. Bătrânețea. (peste 60 de ani). În acest stadiu, indidivul își analizează propria viață și caută să vadă daca aceasta a avut sau nu un sens. Daca persoana constată ca viața sa a avut un sens și reușește să îl înțeleagă, individul va câștiga multă înțelepciune, însă daca va descoperi că viața sa nu a avut niciun sens, va trăi cu intensitate mare sentimentul disperării.

Caracteristicile de personalitate la vârstele adulte

Personalitatea sănătoasă la vârsta maturității, spune Allport (1991) își stăpânește în mod activ mediul, manifestă o anumită unitate a personalității și este capabilă perceapă concret lumea și pe ea însăși. Maturitatea personalității nu are o relație necesară cu vârsta cronologică, dar expectanța social aliniază vârsta adultă cu maturitatea.

Dupa Allport, “criteriile de maturitate ale personalității sunt șase:

extensiunea simțului eului

raportarea caldă a eului la ceilalți

securitatea emoțională (autoacceptarea)

percepție realistă, abilități și sarcini

obiectivarea eului : intuiție și umor

filosofia unificatoare a vieții”

Criteriile diferențierii stadiilor dezvoltării psihice, după Ursula Schiopu, E Verza sunt:

Tipul fundamental de activitate

Tipul de relații implicate

Ca urmare, autorii propun următoarele subetape care prezintă anumite caracteristici:

“a) 35/45 de ani este vârsta adultă caracterizată de stabilitate, implantație profesională intensă, activitate cumulativă, activă, creatoare. Statusurile și rolurile încep să fie din ce în ce mai încărcate de responsabilități. Copiii încep să frecventeze școala crește conținutul subidentității de părinte.

b) 45/55 de ani reprezintă vârsta adultă propriu-zisă, unde continuă dezvoltarea planurilor profesionale și sociale, dar are loc diminuarea subidentității de soț și părinte.

c) 55/65 de ani corespunde perioadei adulte prelungite, caracterizată de diminuarea forșelor fizice, reprezentând o perioadă critică pentru femei, fragilizarea lor fizică devenind mai evident, este momentul diminuării acelor 4 subidentități într-un mod variat și inegal. Are loc denuclearizarea familiei și diminuarea până la anulare a subidentității profesionale (momentul retragerii din viața profesională). Rămâne activă subidentitatea maritală și cea social-culturală și are loc tranziția către vârstele de regresie. ”

Persoanele adulte sunt implicate în diverse roluri de-a lungul vieții. Totalitatea proceselor vieții, atât procesele sociale, biologice și psihologice determină schimbări și transformări ale rolurilor fiecărei persoane. Însă aceste modificări de rol ce survin de –a lungul vietii sunt interdependente. Respectiv, dacă apar modficări în ceea ce privește rolul unei persoane în spectrul social, al familiei, al carierei, de cele mai multe ori dacă este afectat unul din aceste roluri, în mod automat se vor produce schimbări și in celelalte.

În ceea ce privește personalitatea, în cadrul persoanelor adulte se produc o serie de modificări, de trăiri afective intense.

M. Zlate a schițat o împărțire a vârstelor adulte in trei etape : tinerețe, maturitate și involuția. Autorul consideră ca în perioada tinereții armonizarea este mai mare, socializarea este mult mai activă, de asmenea, stabilitatea și specializarea profesională sunt mult mai importante. Astfel, maturizarea sau perioada adultă reprezintă atingerea maximului, persoana adultă este cea mai productivă, conștiința, interrelaționarea și securitatea emoțională sunt la potentialele maxime. În literature de speicalitate se vorbește despre criza de la 40 de ani. Aceasta este caracterizată prin influența puternică a evenimentelor familial. Vârsta de 40 de ani, precum și vârstele cuprinse între 50 și 55 de ani se caracterizează prin iesirea din viața activă, uzuală. Însă, prin dezvoltarea condiților de trai, a suportului medical, a culturii medicale preventive, se reușește consolidarea unei vârste mature mai tardive.

1.3. Teoria lui Eysenck asupra personalității.

H.J. Eysenck definea personalitatea ca fiind “o organizare mai mult sau mai puțin durabilă a caracterului, temperamentului, inteligenței și fizicului unei persoane, care determină modul său de adaptare la mediu” (H. J. Eysenck, 1970). Autorul era de părere că personalitatea însumează comportamentele actuale și potențiale ale organismului. În accepțiunea sa, acestea sunt strâns legate de ereditate și de mediu. Astfel, acestea se dezvoltă din punct de vedere cognitiv, conativ, afectiv și somatic. Autorul a elaborat un model bidimensional al personalității, pe scara factorului introversiune-extraversiune (E) și cea a instabilității emoționale sau neuroticism (N). Acest model a fost completat cu o a treia dimensiune – psihotismul.

Introversiune vs. extraversiune.

Aceste concepte au fost folosite din punct de vedere etimologic, ca făcând referire la „orientarea spre interior a individului”, respectiv “orientarea spre exterior”. Eysenck a arătat că extraversiunea se referă la “mișcarea pozitivă a subiectului interesat de obiect”, sau o atitudine îndreptată către lumea obiectivă din punct de vedere al evaluării și al intenției (1972). Astfel, extrovertitul are tendința de a se exterioriza și de a se deschide spre lumea exterioară. Persoana care este introvertită are tendința de a se centra mai mult pe propriul său comportament decât pe mediul exterior. (se orientează mai mult catre lumea interioară). Aceste atitudini sunt constante pe parcursul vieții și sunt considerate ereditare.

Indivizii extraverți se caracterizează prin cooperare, expansivitate, sociabilitate, inițiativă, optimism, interrelaționare foarte buna, activi, dinamici, încrezători în forțele proprii, spontani, dar uneori pot fi impulsivi, nestatornici, nu își gestionează foarte bine emoțiile, pot fi teatrali, ușor superficiali. Pot deveni certăreți și agresivi și are momente când tinde să își piardă ușor sângele rece. Extravertul este caracterizat de „accentuarea manifestării exterioare a vieții psihice.

Introvertiții sunt tăcuți, retrași atat din punct de vedere social cât și din punct de vedere al vorbitului în public, își aleg prietenii cu grijă, sunt mai serioși, mai ordonați. Sunt persoane constante în ceea ce privește preocupările, resimt sentimentele in profunzime, îți gestionează mai bine emoțiile și stăpânirea de sine. Uneori pot deveni nesociabili, inactivi, timizi, fricoși. Ei ocolesc impulsurile de moment, iau în serios evenimentele cotidiene și nu agreează schimbările. Introvertul este caracterizat de „accentuarea vieții psihice interioare .

Principalele trăsături pe care Eysenck le menționa ca fiind componentele factorului general introversiune – extraversiune sunt :

pentru introversiune : autocontrol, nesociabilitate, inhibiție, responsabilitate, pasivitate, reflexiune, prudență;

pentru extraversiune : sociabilitate, expersivitate, plăcerea riscului, practicism, iresponsabilitate, impulsivitate;

De menționat este faptul că cercetările statistice au arătat faptul că majoritatea indivizilor (68%) sunt situați în zona valorilor medii și nu manifestă tendințe accentuate, astfel încât sa fie plasați la extreme. Practic, în aplicarea chestionarelor, se va determina poziția față de media distribuției (R. Crăciunescu). Referitor la situațiile stresante, literatura de specialitate se referă la faptul că introvertiții au tendința să fie sensiblizați, în timp ce extraverții au tendința să diminueze efectele stresului.

Neuroticism (nevrotism)

Conceptul poartă numele și de nevrotism sau de instabilitate emoțională. Este definit ca o tendință a individului spre nevroză și este corelată cu funcțiile activității nervoase superioare și, în special, cu stimularea adrenergică. Nevrotismul este în strânsă legatură cu intensitatea și controlul răspunsurilor emotionale (Eysenck, 1972). Totodată, corespunde cu factorul anxietate descris de R. B. Cattel. În funcție de caracteristicile neuroticismului se conturează temperamentul, ca latură dinamico-energetică a personalității. Temperamentul este descris, în viziunea lui Allport, ca fiind un “ansamblu de caracteristici emoționale ale individului, cuprinde sensibilitatea față de o stimulare emoțională, forța și viteza de răspuns, calitatea și fluctuația dispoziției”, acestia fiind elemente ereditare.

Această instabilitate emoțională este caracterizată de : sentimente de singurătate, de vinovăție, de încordare, complexe de inferioritate, stări de anxietate sau de îngrijorare. Se mai poate vorbi și dspre coșmaruri, palpitații, nervozitate, tremurături, stări de iscomfort psihic. Aceste comportamente se pot grupa în trăsături de personalitate mai generale : ipohondrie, depresie, obsesie, anxietate, vinovăție, dependență.

Cercetările factoriale au arătat ca factorii introversiune – extraversiune și neuroticism sunt interdependeți între ei, fiind aplicate chestionarele la diverse categorii de populație.

Scorurile înalte la extraversiune și neurotisicm (colericii) sunt persoane care sunt caracterizate de neatenție, impulsivitate, agresivitate. Extraversia și neuroticismul sunt folosite și pentru a elabora predicții în multe domenii ale vieții sociale. Un exemplu în acest sens ar putea fi domeniul de conducere unde managerii industriali de succes trebuie să fie persoane introverte stabile iar acei ce se oferă voluntari în comandamentele de parașutism sunt de cele mai multe ori extraverți stabili. Neuroticismul (nevrotismul sau instabilitate emoțională) reprezintă în viziunea lui Eysenck a doua dimensiune relevantă a personalității. Acesta a observat, prin intermediul analizei factoriale, faptul că neuroticismul este a doua trăsătură a personalității, după introversiune-extraversiune, trăsătură ce poate fi reprezentată grafic sub forma unui continuum, unde indivizii sunt plasați de la o extremă la cealaltă, de la neurotici la stabili. Cu cât indivizii sunt plasați mai mult spre dreapta curbei, cu atât sunt mai bine integrați, mai stabili emoțional, fiind astfel persoane non-nevrotice; cu cât persoanele se situează mai spre stânga graficului, cu atât sunt mai bine integrați, mai instabili emoțional și tind să aibă o pesonalitate nevotică, fiind astfel predispuși către tulburări psihice.

În accepțiunea lui Eysenck, relația dintre teoria asupra introversiunii – extraversiunii și neuroticismului și dimensiunile psihofizice ale personalității este una strânsă. Autorul considera ca factorii introversiune-extraversiune și neuroticism acoperă o porțiune importantă din variația totală a comportamentului, atât la copii cât și la adulți. Acești factori ai personalității nu pot fi moșteniți în afara unui substrat fiziologic, biologic sau neurologic care este produs sau modificat de predispoziții ereditare.

Neuroticismul definește labilitatea emoțională, iar un nivel superior al acestuia desemnează o hipersensibilitate emoțională și o stare de hiperactivitate, dificultăți în restabilirea echilibrului psihic după șocuri emoționale.

Psihotismul

Psihotismul este cea mai complexă dimensiune, fiind descrisă prin interacțiunea dintre tendințele spre agresivitate, egocentrism, comportament antisocial și lipsa de empatie. Dacă trăsătura este prezentă la nivel superior, atunci în comportament poate apărea tendința de a produce tulburări, solitudinea, cruzimea, ostilitatea față de celălalt, preferințe pentru lucruri ciudate și neobișnuite.

Deși temenul a fost preluat din Psihiatrie, el nu implică faptul că scala ar măsura o caracteristică clinică. Psihotismul este o dimensiune prezentă în grade variate la toți oamenii și doar la un procent mic dintre cei cu scoruri înalte este posibil.

La celălalt pol sunt descrise persoane care socializează foarte mult, persoane care manifestă tendința de a acorda un mare respect regulilor sociale, convențiilor, drepturilor celorlalți și care au nivele de aspirație adaptate la realitate.

Termenul de psihotism aparține terminologiei psihiatrice, dar totusi scala este destinată evaluării unei dimensiuni normale a personalității, care doar la un procent mic de populație poate evolua în maifestări psihopatologice.

Eysenck era de părere, în urma unor cercetări efectuate că schizofrenia poate reprezenta un pol al psihotismului, astfel că la socuri ridicate poate include tendința individului spre criminalitate, psihopatie precum și alte tulburări maniaco-depresive. În plus, cercetările de dupa anii 90 au relevat că persoanele care au obținut scoruri ridicate la acest factor, au conduite antisociale, unele pot avea comportamente violente, ideație suicidară, deprinderi deficitare de studiu, le place să urmărească filme violente și unele persoane chiar erau consumatoare de droguri.

Eysenck descrie indivizii care obțin un scor înalt la psihotism ca fiind mai puțin fluenți, cu performanțe slabe în activitățile susținute, indeciși în privința atitudinilor sociale,cu tendința de a face mișcări largi și de a supraestima distanța sau locurile, cu o anumită lentoare în citire, cu o capacitate mai slabă de concentrare, cu memorie deficitară și cu nivele de aspirație mai puțin adecvate la realitate.

Pentru interovertiți și extravertiți, nevrotici și psihotici comportamentul se exprimă prin diverse forme.

Astfel, extravertiții care sunt nevrotici au tendința să devină agresivi, neobosiți și excitabili în timp ce introvertiții nevrotici au tendința să devină triști anxioși și pesimiști. Extravertiții cu un nevrozism scăzut sunt stabili din punct de vedere emoțional, lipsiți de griji, sociabili în timp ce introvertiții care au un nivel al nevrozismului scăzut sunt percepute ca fiind persoane calme, temperate și controlate.

1.4 Anxietatea

Anxietatea reprezintă o tulburare a afectivității care se manifestă prin stări de neliniște, teamă, îngrijorare fără un motiv real lipsind cauzele care ar putea sa provoace aceste stări. De multe ori, anxietatea se manifestă sub forma unei frici cauzată de o incertirudine în care subiectul trăiește teama posibilității unei nenorociri iminente, care îl urmărește, îl inconjoară pretutindeni. Această credință se află în individ dar nu o poate defini și nici îndepărta. Stările de anxietate sunt deseori însoțite de fenomene organo-funcționale precum : transpirația, jenă precordială, dificultate de respirație etc.

Este necesară distincția între anxietatea ca trăsătură și anxietatea ca stare. Prima reprezintă o caracteristică individuală, aparent înnăscută care se manifestă în două feluri : predispoziția individului de a simți stări anxioase la stimuli care pentru alte persoane sunt deloc anxiogeni și predispoziția de a a dezvolta frici față de stimuli, care în sinea lor nu ar trebui să fie anxiogeni. Se referă la tendința indivizilor de a răspunde cu anxietate ridicată la situațiile stresante ce survin de-a lungul vieții.

Nivelul ridicat al anxietății ca și trăsătură are un caracter patologic. În schimb, anxietatea ca stare este definită ca o stare trecătoare de anxietate, care poate apărea la orice individ într-un moment al vieții sale.

Persoanele anxioase resimt de cele mai multe ori numeorase și variate simptome. Exemplele în acest sens ar putea fi : simptome psihopatologice, simptome psihomotorii și simptome sau semne autonome.

Printre simtomele psihopatologice se numără : sentimentul de a se simți neajutorat în fața unei amenințări, senzație chinuitoare de apărare, neliniște, tensiune interioară. Acestea sunt mai greu de descris iar persoanele care le resimt, au frecvent dificultăți în a le exprima.

În cazul simptomelor psihomotorii putem enumera : expresia feței care arată anxietatea, agitație psihomotorie până la punctul de raptus (se poatecompara prin analogie cu apărarea agresivă) sau inhibiție psihomotorie până la stupoare (se aseamănă cu mimarea morții).

Referitor la semnele și simptomele autonome putem descrie următoarele caracteristici : paloarea feței, accese de transpirație, tahicardie, diaree, hiperglicemie, anorexie, dilatarea pupilelor, insomnie, absența libidoului și a potenței, gura uscată, hipertensiune, tahipnee etc.

Dacă se presupune că trauma emoțională produce anxietatea, aceasta este în special situația care se aplica tipului de personalitate cu predispoziția ereditară de a reacționa în mod depresiv. Depresia are exact acelasi efect, în special la tinerii cu predispoziție pentru nevroză, astfel într-un caz se poate declanșa depresie, iar în celalalt caz un element nevrotiv preexistent care conduce la nevroza anxioasă.

Capitolul II

SISTEMUL PENITENCIAR ROMÂNESC

2.1. Mediul închis

Termenul de „mediu închis a fost propus de către Goffman (1961) si a descris la un nivel inițial locuința unde indivizii își petrec tot timpul (odihnă, muncă)”.

Mediul inchis mai poate fi definit și astfel : “Orice ambianță unde există o barierăm greu de trecut între exterior și interior, barieră ce funcționează în dublu sens, în cadul căreia apar fenomene grupate obișnuite, dar și o seamă de fenomene specifice”

În orice societate există instituții care au un caracter delimitator mult mai pronunțat decât al altora cărora le urmează în ordine descrescătoare. Caracterul lor delimitator sau total este simbolizat de interzicerea interacțiunilor sociale cu lumea din afară și a părăsirii instituției, interdicție care, deseori, ia formă concretă ăn clădirea ca atare : uși încuiate, ziduri înalte, sârmă ghimpată, faleze abrupte, ape, păduri sau zone mlăștinoase (Goffman, 2004).

O asemenea instituție totală este și penitenciarul, în care iși execută pedepsele privative de libertate acele persoane care au fost condamnate pentru comiterea de delicte și/sau crime. Acest sistem penitenciar are o serie de constrângeri și restrângeri de drepturi și libertăți ale individului care a fost condamnat deoarece mediul închis reprezintă un loc în care își desfășoară activitatea un număr mare de indivizi care au un statut similar. Aceștia sunt despărțiți de socitetate pentru o anumită perioadă de timp și duc împreună o viață strict delimitată, reglementată oficial de către instituție (Goffman, 2004).

“Închisoarea poate fi definită ca o instituție menită- să îi facă pe indivizii condamnați să-și ispășească pedeapsa prin intermediul unor acțiuni precise : distribuirea lor în spațiu, construirea, în jurul lor a unui aparat de supraveghere minuțios elaborate de menținere a arestaților într-o vizibilitate permanentă” (Banciu, 2010). Se poate spune că acel contact brutal si brusc pe care individul îl ia cu sistemul penitenciar și cu normele, valorile și credințele de acolo, îl fac pe acesta să încerce să adopte diverse tehnici de supraviețuire, de apărare, interacționand cu celelalte persoane private de libertate dar și cu personalul angajat al închisorii. Astfel, individul poate dezvolta relații de cooperare sau chiar conflictuale cu celelalte persoane.

În penitenciar, la fel ca și în societate, acționează trei tipuri de norme:

organizaționale – care privesc mecanismul de funcționare a instituției

acționale – care indică regulile de evaluare corectă a situațiilor cotidiene și a evenimentelor ce interesează colectivitatea deținuților

relaționale – referitoare la modalitățile considerate eficiente în raporturile deținut-deținut, deținut-grup de deținuți, deținuți-personal.

Mediului penitenciar îi este specifică existența în paralel a normelor oficiale (care sunt legiferate și urmăresc atingerea obiectivelor instituției) și a normelor neoficiale (acestea au rolul de a exprima generalizarea experienței dobândite de deținuți, având ca scop crearea unor relații și condiții de viață suportabile din punctul lor de vedere pe parcursul executării pedepsei. Aceasta acționează numai în interiorul grupului de deținuți).

2.2. Istoricul sistemului penitenciar românesc

1380 – în această perioadă se fac primele mențiuni despre Ocna Trotușului, unde ocnele reprezentau exploatările minelor subterane de sare, iar cei care munceau erau „ocnașii" – de regulă cei condamnați pentru tâlhărie, omoruri etc. Astfel, persoana care era condamnată era ținut închis în ocnă până când își ispășea pedeapsa, iar persoanele bogate, respectiv boierii și nobilii, erau închiși în mânăstire.

1788 – În orașele din Transilvania (aflată sub stăpânire austro-ungară) existau construcții speciale care erau folosite ca și închisori. De asemenea, a fost promulgată legea conform căreia fiecare temniță trebuia să fie curată, sa beneficeze de lumină, să fie înlăturată umiditatea astfel încât să nu fie pusă în pericol sănătatea deținutului.

1790 – Domnitorul Nicolae Mavrogheni (1786-1790) dă ordin să fie interzisă închiderea femeilor în aceeași celulă cu bărbații, iar unde acest lucru nu este posibil din cauza localului, atunci ele să fie închise împreună cu barbați căsătoriți, oameni de ispravă.

1851 – În acest an se redactează regulamentul închisorii din Iași, prin intermediul căruia se oprește insulta și bătaia celor care sunt în închisoare. De asemenea, se redactează și regulamentul închisorii din Tg.Ocna. Prin intermediul acestui document, sunt introduse primele reglementări care fac referire la educația morală și religioasă a deținuților dar face referire și la obligația acestora de a învăța o meserie.

1938 – Apare un regulament care face referire la regimul de executare al pedepselor unde se contura foarte bine ideea conform căreia recuperarea socială a deținuților este foarte importantă și esențială.

1952 – 1955 – Se redactează Regulamentul pentru aplicarea regimului penitenciar și Regulamentul privind primirea, deținerea, paza și regimul deținuților. Prin intermediul acestuia, penitenciarul avea dreptul de a înlătura din punct de vedere fizic anumite categorii de persoane dar și de a le constrânge.

1962 – Regulamentul privind aplicarea regimului în locurile de deținere în ceea ce privește deținuții politici, prevede că, în cadrul regimului de executare se subscriu: folosirea la muncă, respectarea disciplinei, acțiunea cultural-educativă, stimularea și recompensarea. Prin organizarea acestor activități s-a asigurat readaptarea la pulsul social a celor care au fost amnistiați în 1964.

1969 – Actele normative au dezvoltat o concepție românească care făcea referire la completarea studiilor deținuților, la alfabetizarea celor care nu știau să scrie sau să citească, la resocializarea acestora, care se axa pe activități productive, la calificarea și la stimularea celor care dădeau dovezi de îndreptare a comportamentului. În plus, s-a pus un accent deosebit pe cunoașterea personalității a persoanei private de libertate dar și pe respectarea demnității și individualității acestuia.

1990 – Se producea ruptura de trecutul comunist care totodată a permis ruptura față de modelul de educație comunistă. Astfel, s-a permis ca în penitenciar să fie prezente nu doar religiile majoritare ci și cultele religioase. Este de menționat că Legea nr. 21/15.10.1990, aduce o nouă încercare sistemului penitenciar. Trecerea din subordinea Ministerului de Interne în subordinea Ministerului Justiției, a fost un moment important pentru dezvoltarea ulterioară a sistemului penitenciar.

1994 – Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, a implementat norme care făceau referire la nevoia de a îmbunătăți condițiile de detenție, iar acestea trebuiau să fie în conformitate cu normele internaționale. Reforma sistemului penitenciar a început după ce Direcția Generală a Penitenciarelor a trecut în subordinea Ministerului Justiției. Aceasta s-a axat in special pe imparțialitate, lipsa oricărei discriminări, respectarea drepturilor, a demnității și a cetățeniei fiecărui individ. Astfel, persoanele private de libertate se puteau bucura de suplimentarea drepturilor, respectiv, îmbunătățirea normelor de hrănire, posibilitatea de a primi pachete, accesul la mijloace de informare, vizite etc.

2003 – Ordonanța de Urgență nr. 56 din 25.06.2003 care a fost adoptată de către Guvernul României făcea referire la drepturile persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate. De asemenea, condițiile și practicile din penitenciare se ridică la standardele europene.

2004 – Se promulgă Legea nr. 293/2004 care vizează Statutul funcționarilor publici din Administrația Națională a Penitenciarelor. Astfel, are loc demilitarizarea personalului de penitenciare. Odată cu promulgarea acestei legi, 12.000 cadre militare au fost trecute în rezervă și au dobândit calitatea de funcționar public cu statut special.

2006 – A intrat în vigoare legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. Aceasta aliniază practica penitenciară din România cu cea europeană în ceea ce privește dezvoltarea modernă a activității de aplicare a pedepselor privative de libertate. Se introduc și elemente noi, și anume instituția judecătorului delegat pentru executarea pedepselor și personalizarea pedepselor privative de libertate.

2.3. Regimul executării pedepsei închisorii

a) Regimul disciplinar

Acest regim este aplicat tuturor persoanelor aflate în detenție, fără niciun fel de excepție. Cu toate că scopul acestui regim este acela de a controla permanent buna desfășurare a relațiilor dintre persoanele private de libertate, el este uneori greu de acceptat de către deținuți. Însă, la fel ca în oricare altă instituție, se pune mult accent pe disciplină. Nerespectarea disciplinei poate duce la haos iar lipsa disciplinei este similară cu lipsa ordinei. Este necesară urmărirea pe o perioadă îndelungată de timp a evoluției regimului disciplinar.

Pentru a fi impus un astfel de sistem disciplinar este esențial să avem reprezentarea clară a principiilor generale în acest domeniu : ordinea, curățenia, tratamentul legal, alimentația etc. Aceste măsuri disciplinare reprezintă consecințele nerespectării regimului penitenciar și ele sunt reglementate anterior, prin lege. Rolul fundamental al implementării acestui sistem disciplinar persoanelor aflate în detenție este acela de menținere a ordinii si a controlului în penitenciar.

b) Regimul moral și intelectual

Un rol fundamental în viața fiecărui om o au educația și consilierea moral-religioasă dar și instrucția în ceea ce privește procesul socializării. Prin educația moral-religioasă omul își însușește anumite norme ale vieții cotidiene iar intermediul procesului de școlarizare, individul nu poate depinde lucrurile esențiale în defășurarea relațiilor sale interumane : scrisul, cititul, socotitul etc. Aceste forme de educație sunt dezvoltate și parcurse și în mediul penitenciar și sunt considerate printre cele mai importante aspecte pe care le parcurge o persoană privată de libertate pe parcursul încarcerării sale.

Educația moral-religioasă are ca și scop trezirea conștiinței deținuților pentru a putea pune în balanță binele și răul deoarece conștiința mutor condamnați este adormită din cauza păcatelor pe care aceștia le-au săvârșit. Această formă de educație sensibilizează sufletul condamnatului, îi luminează mintea și îi intăresc ființa în clipele grele pe care le are de parcurs pe toată perioada detenției. De asemenea, acesta dirijează comportamentul individului într-o direcție care este plăcută lui Dumnezeu dar și aproapelui.

Educația și consilierea moral-religioasă este satisăcută de preotul capelan al unității respective, dar numai asupra a celor care sunt adepții acelei confesiuni/ religii și îsi doresc acest lucru.

Religia în sistemul penitenciar

Și în cadrul sistemului penitenciar religia joacă un rol esențial în viațan deținuților. Plecând de a dictonul conform căruia „religia este modul de a-l cunoaște pe Dumnezeu” se poate spune că menirea fiecărui om este aceea de a-l cunoaște pe Dumnezeu, care este izvorul vieții. Pentru a ajunge la acest nivel de cunoaștere, este necesar ca persoanele să fie călăuzite, iar așa cum elevii sunt ajutați de profesorii lor să descopere tainele cititului, scrisului, așa sunt și oamenii ajutași de către preot să îl descopere pe Dumnezeu.

În cadrul sistemului penitenciar preoții sunt cei care îi indrumă pe deținuți în relația de comunicare cu Dumnezeu iar paginile Sfintei Scripturi conțin numeroase exemple și cuvinte duhovnicești pentru a îl sensibiliza pe deținut. Aceste cuvinte și sfaturi au o importanță covârșitoare în formarea unui character religios-moral al deținutului. In penitenciar, preotul poate deveni pentru persoanele aflate în detenție un prieten devotat, un model de urmat dar și un motiv în plus să renunțe la fărădelegi și de a începe o nouă viață.

d) Educația în penitenciar

Educația persoanelor private de libertate este un process destul de complex și necesită multă răbdare din partea persoanelor care vor să facă acest lucru. Persoana care realizează activitatea didactică trebuie să aibă foarte multă responsabilitate cu privire la educația deținuților deoarece aceștia devenind cursanți care stau înaintea catedrei primesc noțiunile necesare dar sunt nevoiți să se supună restricțiilor legii în grade diferite de privare a libertății.

Educația persoanelor private de libertate are rolul ei bine stabilit deoarece îi ajută pe aceștia să acumuleze cunoștințe pe care le pot aplica după eliberare. Aceasta trebuie să fie pentru cei condamnați un proces foarte eficient.

Educația care se realizează în penitenciar tine întotdeauna cont de prioritățile persoanei pe care aceasta le va avea după eliberare, respectiv : refacerea relațiilor familiale, obținerea unui loc de muncă, reintegrarea în societate etc. De asemenea, educația chiar dacă nu este perfectă, nu se pate reliza în întregime și poate, uneori nu este îndeplinită conform așteptărilor, școala are și rolul de a diversifica viața monotonă ce se desfășoară în închisoare.

e) Regimul fizic al persoanelor private de libertate

Pentru persoana care se află într-un penitenciar, ispășindu-și pedeapsa, există posibilitatea ca uneori să îi fie încălcate drepturile. Astfel, deschiderea reprezintă principiul esențial pentru apărarea persoanelor.

Prima sarcină a statului în momentul când o persoană este privată de libertate este menținerea sănătății acesteia. De asmenea, alt drept al celui condamnat îl reprezintă bunele condiții pe care acesta trebuie să le aibă în închisoare.

Rolul pedepsei cu închisoarea este acela de a îl reeduca pe cel care este condamnat. Deoarece se ține cont de menținerea sănătății individului se va ține cont ca regimul fizic să fie în conformitate cu scopul și funcțiile pedepsei.

Astfel, pedeapsa cu închisoarea nu trebuie să cauzeze suferințe fizice și nici sa prejudicieze demnitatea persoanei. În cadrul regimului fizic intră și regimul igienic dar și cel alimentar.

2.4. Regimuri de detenție

Regimurile de executare a pedepselor privative de libertate se diferențiază în raport cu gradul de limitare a libertății de mișcare a persoanelor condamnate, modul de desfașurare a activităților și conduțiile de detenție. Astfel, există următoarele regimuri de executare a pedepselor privative de libertate:

regimul deschis –persoanele care își desfășoară pedeapsa în cadrul acestui regim sunt persoane care au mai puțin de un an până la comisia de eliberare condiționată. Aceștia au dreptul la muncă și educație în afara sistemului penitenciar în haine de civil, însă se află sub constanta supraveghere;

regimul semi-deschis – persoanele care își desfășoară pedeapsa în cadrul acestui regim sunt cele care mai au cel mult doi ani până la comisia de eliberare condiționată. Acestea pot merge în interiorul penitenciarului neînsoțiți, pot desfășura activități educative și muncă în interiorul penitenciarului și chiar în afara lui sub supraveghere, acest lucru putând fi posibil doar în cazuri excepționale;

regimul inchis – în cadrul acestui regim de detenție sunt încarcerate persoanele care au o pedeapsă de cel puțin 5 ani, dar în cazul pedepselor severe, după executarea unei treimi din pedeapsă la nivel de maximă siguranță, se pot transfera la regim închis. Persoanele private de libertate au dreptul să desfășoare activități socioeducative, în grupuri, în cadrul penitenciarului, sub paza și supraveghere.

regimul de maximă siguranță – acest regim se aplică persoanelor condamnate la pedepse de detenție severe și persoane care au primit pedeapsa detențiunii pe viață. Acestea sunt supuse unui regim strict de pază, supraveghere și escortare, re regulă fiind cazate individual. Prestează muncă și desfășoară activități socioeducative în grupuri mici, sub supraveghere continuă, în anumite spații aflate în interiorul penitenciarului.

Capitolul III

PERSONALITATEA INFRACTORULUI

3.1. Clasificări și tipologii ale infractorului

Cercetarea știintifică prin intermediul căreia se poate realiza clasificarea infractorilor este dificilă deoarece aceștia nu reprezintă o masă uniformă de oameni, ci sunt ilustrați printr-o mare varietate și diversitate. Din cauza acestui fapt, nu se pot trage concluzi generalizate cu privire la cauzele sau la condițiile acțiunilor infractorului.

Nicio tipologie clasică sau contemporană nu reușește să întrunească toată varietatea personalității umane însă majoritatea cercetătorilor și criminologilor au stabilit, încă din cele mai vechi timpuri, faptul că indivizii umani pot fi uniți în anumite clase sau grupuri în funcție de posedarea unor caracteristici sau trăsături comune de natură biologică sau socială. Noțiunea de „tip” (tipologii de criminali/infractori) ilustrează un construct mental, care ne facilitează procesul de ordonare mintală al realității sociale,care servește drept etalon a cărui cunoaștere ne poate oferi o înțelegere și o tratare a comportamentului uman studiat.

Știința criminologică a recurs la ștința tipologiei care “care se ocupă cu clasificările în tipuri și criteria după care acestea se fac”, cu descrierea tipurilor și metodelor prin care aceștia ar putea fi dterminați. Această știință preconizează existența unor grupe de persoane,a unor categorii de criminali cu trăsături asemănătoare. Persoanele cu astfel de trăsături alcătuiesc și aparțin aceluiași tip, formând un model care le reprezintă. Astfel, tipul reprezintă un concept, o idee, o schemă care reprezintă pe toți care au asemenea caracteristici și fac parte din același grup sau categorie. La baza tipologiei infracționale trebuie să se regăsească în mod obligatoriu particularitățile psihologice : atitudinile, scopurile, motivația etc.

În criminologia contemporană (I. Oancea, 1998) predomină încă tipologia lui E. Seeling (1956) și Jean Pinatel ( 1963).

Infractorul agresiv sau violent

Acest tip de infractor este autorul faptelor violente, brutale, care au avut consecințe individuale sau sociale deosebite (ex : tentativă de omor, lovituri cauzatoare de moarte, vătămare corporală, omor). Acest tip este caracterizat prin stări de mânie, autocontrol scăzut sau chiar foarte scăzut, descărcări reactive, agresivitate, ostilitate, emotivitate puternică etc. În acest caz, agresivitatea fizică (mai ales la infractorii cu o constituție atletică) sau modul cum decide sa își rănească sau chiar să își ucidă victima se manifestă prin folosirea unor obiecte cum ar fi cuțit, armă, topor etc. Agresivitatea verbală (mai ales prezentă la infractorii cu o constituție astenică) se manifestă prin amenințări, insulte, calomnii etc.

De cele mai multe ori în cazul acestui tip de infractor agresivitatea fizică este asociată cu abuzul de substanțe sau de alcool, acest lucru favorizând trecerea la actul infracțional agresiv deoarece în cazul abuzului de aceste substanțe se determină o creștere a tensiunii emoționale și o scădere a capacității de autocontrol.

Infractorul caracterial

Caracterul apare ca un nucleu al personalității, întrucât exprimă profilul psihomoral evaluat după consistență și stabilitate al persoanei. Aici se poate vorbi despre un subsistem relațional-valoric și de autoreglaj care se exprimă printr-un ansamblu de atitudini-valori. Caracterul vizează calitatea de ființă socială a omului, structura socio-morală a unei persoane. Acest tip de infractor prezintă anumite tulburări de ansamblu ale caracterului, dar și anumite deficiențe în ierarhizarea valorilor sociale și în organizarea acestora. Este caracterizat prin suspiciune, trufie, încredere excesivă în sine, orgoliu, instabilitate comportamentală, tendințe de dominare a celorlalți, vanitate, individualism, desconsiderarea celorlalți, inadaptare socială, ambiție, lipsa emoțiilor sau a sentimentelor superioare etc. Deseori intră în conflict cu celelalte persoane.

Cele mai frecvente infracțiuni pe care le comite acest tip de infractor caracterial sunt : abuzul de încredere, violul, furtul, înșelăciunea, omor, distrugere prin incendiere etc.

Infractorul achizitiv

Acest tip de infractor este caracterizat de dorința de a achiziționa, de a lua, de însuși bunuri sau valori în scop propriu, în scop de câștig, de îmbogățire, de întreținere.

Acesta comite o gamă foarte variată de infracțiuni : abuz de încredere, delapidare, evaziune fiscală, furt, tâlharie, luarea de mită, fals și uz de fals, înșelăciune, tulburarea de posesie etc. Acestă tendință a infractorului achizitiv de a lua, de a își însuși este o tendință comună animalelor și oamenilor, având un substrat biologic. La oamenii cinstiți, necriminali, aceasta are anumite limite, care lipsesc la infractorul de tip achizitiv. În funcție de genul infracțional, acest tip de infractor prezintă anumite particularități specifice.

Infractorul sexual

Acest infractor se caracterizează prin implus sexual puternic, devieri ale instinctului sexual, brutaliate, sadism, masochism, indiferență afectivă, violență, perversitate, afectarea simțului moral. La acest răufăcător se produce o regresie comportamentală care se evidențiază prin dezinhibiția unor modalități primare în satisfacerea unor impulsuri imediate. Din cauza imposibilității depășirii a acestor impulsuri sexuale se pot determina comportamente delictuale. Infracțiunile comise de acest făptuitor sunt cele cu tematică sexual : viol, pedofilie, omor, incest etc.

În cazul persoanelor sadice, satifacerea impulsului sexual are loc numai dacă victima sa este făcuta să sufere atât din punct de vedere fizic (prin bătăi, torturi) dar și moral (prin batjocură, umilință). Uneori, există cazuri când sadicul își poate consuma actul sexual numai prin omorârea partenerului, când acesta se află în agonie. Masochistul în schimb, își satisface dorința sexuală numai dacă el este bătut, tortuat, rănit, biciuit etc., sau, la instigarea lui, unui terț îi este aplicată această procedură de către altă persoană.

Actul infracțional se produce în condițiile dictate de impulsul sexual puternic, iar făptuitorul nu anticipează consecințele acțiunilor sale și nici nu atribuie faptelor sale o semnificație negativă. La sfârșitul actului infracțional, răufăcătorul se simte “eliberat” atât fizic cât și psihic.

Infractorul de ocazie

La acest tip de infractor se pune problema dacă factorii externi îl fac pe individ să comită infracțiunea. Altfel spus, dacă ocazia îl face pe individ infractor, deoarece infractorul ocazional comite o faptă penală datorită unor excitații exterioare, a unor ocazii speciale. O caracteristică a acestui tip de făptuitor este aceea că nu recidivează.

Majoritatea criminologilor și cercetătorilor susțin că există o contribuție a factorilor externi dar și a factorilor interni. Astfel, există anumite împrejurări care pot determina o persoană sa comită o infracțiune chiar și dacă aceasta, în alte împrejurări nu ar comite o asemenea faptă. Acest tip este caracterizat prin luarea rapidă a deciziilor, sensiblitate, impresionabilitate, autocontrol psihocomportamental scăzut.

De asemenea, în funcție de genul infracțiunilor și de contextual situational acest tip de infractor se împarte în :

infractor ocazional comun care sub presiunea unor trebuințe imediate comite furturi din magazine, săvârșește acțiuni frauduloase;

infractorul care săvârșește infracțiuni sub presiunea unor stări emoționale negative pe care nu le poate stăpâni (ură, mânie, furie);

infractorul care se află sub influența unor condiții personale defavorabile sau critice (situație materială precară, criză financiară de moment) poate comite o infracțiune;

infractorul care comite un delict din impreudență, din neprevedere (șoferul care încalcă regulile de circulație).

Infractorul profesional

În cazul acestui tip de făptuitor, o trăsătură esențială este refuzul muncii cinstite și legale. Este o persoană formată în direcția comiterii de infracțiuni iar unica lui sursă de existență o constituie infracțiunea. Principalul obiect al infracțiunilor sale îl constituie câștigurile financiare. De regulă, acesta debutează în calitate de copil delincvent care provite dintr-un mediu social disfuncțional.

Se întâlnesc două subtipuri care aparțin acestui tip infracțional:

infractorul profesional pasiv. Este ilustrat de acea categorie de infractori care își câștigă existența din practicarea unor activități parazitare sau din săvârșirea unor infracțiuni (cerșetoria, prostituția, jocurile de noroc). Acest subtip se caracterizează prin stuctură caracterială labilă, motivație scăzută, capacitate redusă de rezolvare a dificultăților zilnice, nivel scăzut al inteligenței, autocontrol comportamental oscilant, sugestibilitate etc.

infractorul profesional activ. Este un subtip care se remarcă prin dinamism, organizare și care își defășoară activitatea infracțională într-un mod mult mai complex (proxenetism, fals și uz de fals, furt din buzunare). Acesta își formează deprinderi și abilități care îl ajută să săvârșească fapta iar de cele mai multe ori își planifică activitatea, își alege victimele ca să poată comită o infracțiune și să nu poată fi depistat. Deseori, acesta comite infracțiuni acționând în bandă sau în mod organizat : furturi prin spargere de locuință, magazine, case de bani, furturi de autovehicule, escrocherii etc. Este caracterizat printr-un nivel de inteligență mediu sau chiar ridicat, autocontrol scăzut, este răzbunător, pervers, impulsiv, indiferent afectiv, tupeist, insensibil. De obicei, este pregătit pentru arest și judecată, mereu așteaptă o pedeapsă privativă de libertate și consideră că aceasta face parte din viața sa. In închisoare, ae posibilitatea de a învăța de la ceilalți deținuți noi metode de comitere a infracțiunilor. Acțiunile sale au un caracter antisocial iar aptitudinile sale specifice în comiterea unei infracțiuni îl situează în unele privințe deaspura omului osișnuit.

Infractorul recidivist

Acesta comite infracțiunea în mod repetat, din obișnuință.Astfel, după săvârșirea unei infracțiuni, fiind descoperit și pedepsit, comite din nou alte infracțiuni. Se caracterizează prin imaturitate intelectuală, egocentrism, agresivitate, impulsivitate, tendință de opoziție, scepticism. De regulă aceste persoane au impresia că în viață totul se petrece conform legilor „baftei “ și ale ”ghinionului”. Sunt persoane care au tendința de a își ascunde propria personalitate, care sunt indecise și cărora le este greu să se autoreprezinte. Astfel, recidiva apare în urma succesului obținut de infractor la prima infracțiune și acționează ca un stimul pentru a repeta infracțiunile asemănătoare.

Infractorul ideologic (politic)

Infractorul ideologic sau politic este acela care comite fapte care atuing anumite legi penale existente într-un stat datorită convingerilor sale politice, economice, științifice, religioase etc. Este considerat ca un adversar dim moment ce acționează în acest fel și este sancționat. De obicei el militează pentru reforme, schimbări sociale sau economice și niciodată nu este motivat de proprile scopuri ci de dorințele, bunăstarea sau nevoile altora. De menționat este faptul că teroriștii nu pot fi incadrați ăn această categorie.

Infractorul debil mintal

Infractorul debil mintal are o gâmdire infantilă, nu este capabil să găsească soluții la diverse probleme, autocontrolul este foarte scăzut iar memoria și atenția sunt limitate. Este o persoană credulă, egocentrică, instabil emotiv iar empatia îi lipsește. Nu realizează consecințele actiunilor sale și îi este foarte greu să se adapteze în situațiile pe care nu le cunoaște, care sunt noi. Infracțiunile comise de această categorie de infractori sunt în funcție de gradul debilității sale (ușoară, medie, gravă).

Infractorul alienat

Acest tip de infractor este caracterizat de o profundă dizarmonie a personalității sale. Aceasta afectează grav cogniția, voința, afectul, motivația, comportamentul etc. Individul are o gândire haotică, este fixist și se comportă neconfom cu realitatea. Deseori resimte frică, mânie, este exploziv și are tendința de a fii singur, de a se înstrăina de familie și de persoanele apropiate. Uneori atacă brusc și brutal, fără un motiv plauzibil, din senin. Este o persoană iresponsabilă, nu are conștiința stării sale și astfel, nu poate răspunde penal pentru faptele sale.

În funcție de boala pe care o are, infractorul alienat poate fi clasificat în: schizofrenic, paranoic, maniaco-depresiv, alcoolic sau toxicoman, senil, traumatizat, epileptic etc.

În cadrul mediului privativ de libertate se pot întâlni diverse tipuri de personalitate ale infractorului:

infractorul dificil – se numește așa deoarece prezintă dificultăți în ceea ce privește adaptarea la un sistem privativ de libertate. De regulă acest lucru se întâmpla din cauza personalității sale și din cauza conștientizării că va trebui să trăiască într-un mediu fizic delimitat strict, pe o anumită perioadă de timp. Deținuții dificili sunt acele persoane care manifestă mai mult probleme administrative decât probleme de securitate în închisoare.

infractorul înveterat – este caracterizat de agresivitate persistentă și indiferență aboslută asupra consecințelor acțiunilor sale. Are un comportament repetitiv obișnuit și reprezintă o amenințare pentru persoanele din jurul său sau pentru societate în sine. Poate fi definit anormal însă trebuie ținut cont de faptul că la scară mondială nu există uniformitate în ceea ce privește interpretarea noțiunii de infractor înveterat;

infractorul primejdios – noțiunea de caracter primejdios nu are baze nici în clinice nici juridice. Se referă mai mult la necesitatea de a recurge la mîsuri severe față de infractor. Noțiunea de infractor se bazează pe următoarele criterii : probabilitatea ca infractorul să reprezinte un pericol pentru ceilalți daca este pus în libertate, starea mintală a acestuia, gravitatea infracțiunilor comise precum și nmărul acestora;

deținutul pe termen lung – durata mare a pedepsei privative de libertate este cea care definește un deținut pe termen lung deoarece aceasta este în funcție de existența sau absența pedepsei capitale. Există posibilitatea ca această categorie de indivizi să reprezinte un pericol sau o amenințate fizică pentru societate, pentru personalul închisorii sau chiar pentru ceilalți deținuți, dat fiind faptul că o lungă condamnare la închisoare implică o faptă foarte gravă pe care aceștia au săvârșit-o.

Cu cât pedeapsa este mai lungă, cu atât condițiile în care ea este ispășită sunt mult mai stricte și cu atât mai mult crește izolarea și pericolul ca individul să se îmbolnăvească din punct de vedere psihic. Din cauza acestor factori, aceste boli sau chiar alienarea persoanei private de libertate pot deveni mai durabile.

3.2. Caracteristicile și personalitatea persoanei care a săvârșit infracțiunea

Din punct de vedere criminologic, cea mai importantă componentă a personalității umane rămâne caracterul a cărui descifrare și valorificare poate avea un rol deosebit în prevenirea și combaterea fenomenului infracțional, precum și în resocializarea infractorilor. Conceptul de personalitate a infractorului nu surprinde imaginea unei personalități predestinate pentru crimă, între delincvenți și nondelincvenți neexistând o diferență de natură, ci o diferență de grad, cu determinare multicauzală. Personalitatea orientată antisocial se formează în aceleași sfere ale vieții sociale (familie, școală, microgrupuri, medii de producție ca și personalitatea nondelincventă. Ceea ce diferă este conținutul informațiilor receptate și valoarea acordată acestora.

Personalitatea infractorului este un concept criminologic complex care înglobează noțiunea psiho-socială de personalitate și noțiunea juridico-penală de infractor.

Prin noțiunea de personalitate a infractorului se înțelege ansamblul tututor trăsăturilor individuale bio-psiho-sociale ale omului, care la un anumit moment dat este marcat de „stigmatul” juridic al comiterii unor fapte prevăzute de legea penală.

Studierea personalității infractorului este importantă din următoarele considerente:

permite să se facă unele distincții între infractor și non-infractor precum și între diferitele categorii de infractori;

exprimă umanismul profund al dreptului penal;

creează posibilitatea alegerii celor mai potrivite căi și mijloace de profilaxie și combatere a criminalității..

Personalitatea infractorului este fondul prin care se intersectează în cadrul duelului judiciar, funcțiile acuzării și apărării pentru că, în ultima instanță pedeapsa este impusă infractorului iar efectele sale sunt condiționate de această personalitate. Elementele pozitive ale personalității vor putea conduce către o pedeaspă mai ușoară în timp ce elementele negative vor trebui înfrânte printr-o pedeapsă mai aspră. Atunci când pedepsele nu sunt suficiente pentru îndreptarea caracterului infractorului, apare fenomenul de recidivă sau cel al obișnuinței infracționale, cărora societatea nu le-a găsit încă remedii propice. Conceptul de personalitate este esențial pentru o justiție care pune accent pe dreptate dar și pe recuperarea socială a individului.

Astfel, s-a reușit să se stabilească anumite caracteristici comune care se regăsesc la majoritatea celor care încalcă în mod frecvent legea, sub aspectul particularităților psihologice:

Inadaptarea socială: se poate spune că orice infractor este un inadaptat din punct de vedere social. Aceștia au fost educați într-un mediu neprielnic și necorespunzător, iar în majoritatea cazurilor de acest gen, infractorii provin din familii dezorganizate, unde nu s-a acordat suficientă atenție în educarea copiilor. De altfel, acolo unde nivelul socio-cultural al părinților este scăzut și unde normele zilnice nu sunt respectate este cel mai probabil să apară fenomenul infracționalității. Din cauza influenței necorespunzătoare a mediului, poate apărea înrădăcinarea unor deprinderi negative, care mai târziu se poate transforma într-un comportament infracțional.

Imaturitatea afectivă: aceasta constă în decalajul persistent între procesele cognitive și afective, în favoarea celor din urmă. În cazul imaturității afective, individul funcționează pe principiul plăcerii, fiind dominat de comportamente infantile pentru a obține anumite plăceri imediate, uneori chiar nesemnificative. Este o persoană rigidă din punct de vedere psihic, nerealistă, instabilă emoțional iar această imaturitate îl poate face pe individ să comită acte infracționale uneori deosebit de grave.

Imaturitatea intelectuală: această caracteristică se referă la faptul că individul care săvârșește o infracțiune este incapabil să anticipeze sau să prevadă care vor fi consecințele actelor sale. Nu neapărat imaturitatea intelectuală este în legătură cu un coeficient de inteligență scăzut, ci doar reprezintă capacitatea scăzută a individului în a evalua consecințele unor acțiuni.

Comportamentul duplicitar: aceasta reprezintă o dominantă importantă în personalitatea infractorului deoarece duplicitatea este a doua lui natură, acesta se maschează și se schimbă comportamental nu doar atunci când comite o faptă infracțională ci și după aceea, tot timpul. Altfel spus, acest individ joacă rolul omului cinstit, corect care nu ar face niciodată vreo faptă care să contravină legii. Acest comportament duplicitar este ușor de depistat pentru un bun observator deoarece jocul „vieții duble” îi denaturează faptele cotidiene și îl face să comită greșeli.

Sensibilitatea deosebită: pe un infractor îl caracterizează lipsa unui sistem de inhibiții elaborat pe scară socială, iar acest lucru duce la canalizarea intereselor și a trebuințelor pe o direcție antisocială. In cazul sensibilității deosebite prezentă la persoanele delincvente, stimulii care generează emoții exercită asupra indivizilor o stimulare cu o acțiune mult mai mare decât în cazul oamenilor obișnuiți. Acest lucru face ca reacțiile acestora să fie atipice.

Instabilitatea emotiv acțională: această instabilitate este o trăsătură esențială a personalității dizarmonice. Individul care este instabil din punct de vedere emoțional, el manifestă o dereglare a afectivității, iar la nivel de reacții acest lucru se manifestă prin trecerea de la o extremă la alta, inconstanță, lipsa autonomiei, dezvoltarea slabă a emoțiilor sau a sentimentelor superioare, a autocontrolului. De multe ori factorii care cauzează instabilitatea emotiv afectivă sunt reprezentați îndeosebi prin educația necorespunzătoare primită în familie, trăirea unei experiențe negative și a exemplelor și influențelor negative primite de la cei din jur.

Frustrarea: frustrarea reprezintă un fenomen complex de dezechilibru afectiv ce apare la nivelul personalității în mod tranzitoriu sau relativ stabil, ca urmare a nerezolvării unei trebuințe, a deprivării subiectului de ceea ce îi aparținea anterior. Frustrarea ilustrează o experiență afectivă a eșecului, trăirea mai mult sau mai puțin dramatică a nereușitei. Starea de frustrare se manifestă printr-o emoționalitate mărită, unde se poate ajunge la devianță datorită faptului că individul nu mai ține cont de normele și valorile pe care societatea le instituie. În cazul infractorului, frustrarea apare atunci când acesta este privat de anumite drepturi, recompense etc., iar acesta considera că i se cuvin sau când în calea acestor drepturi se interpun obstacole.

Persoanele cu un comportament deviant reacționează diferit la frustrare, ei se pot abține să reacționeze (toleranța la frustrare), pot amâna reacțiile sau pot avea un comportament agresiv. Trăirea tensiunii afective pe care o generează frustrarea poate face individul să acționeze haotic, să își piarda controlul, să devină violent sau să devină inconstant. Răspunsul persoanei la frustrare depinde de maturitatea afectivă a acesteia dar și de forța de acțiune a factorilor care generează frustrare.

Egocentrismul: reprezintă tendința individului de a se afla în centrul tuturor situațiilor și de a raporta totul la propria sa persoană. Acesta este un om incapabil să recunoască meritele celorlalți, consideră ca mereu are dreptate și se simte în permanență persecutat și neîndreptățit. Pune foarte mult accent și își scoate în evidență calitățile și succesele iar defectele încearcă să le minimalizeze cât de mult posibil. Când greșește, are tendința de a ataca virulent iar atunci când nu își îndeplinește scopurile devine invidios, despotic, dominator și susceptibil.

Complexul de inferioritate: reprezintă o structură dinamică inconștientă, înzestrată cu mecanisme de autoreglare, reprezentând reacția împotriva existenței la nivelul întregii structuri ale personalității, a uneo surse de permanent dezechilibru. Din punct de vedere comportamental, complexul este o strategie a subiectului când acesta fixează o tensiune psihică în loc să o reducă. Complexul de inferioritate desemnează o totalitate de trăsături personale cu un conținut afectiv foarte intens favorizată de situații, evenimente, relații umane etc. Pentru infractor, acesta se resimte ca o incapacitate personală, ca un sentiment de insuficiență. Deseori generează acțiuni care să compenseze acest complex și totodată incită la comportamente orientate antisocial.

Labilitatea: reprezintă trăsătura personalității care semnifică fluctuația emotivității, capriciozitatea și ca atare o accentuată deschidere spre influențe. Instabilitatea emoțională presupune o maturizare afectivă insuficientă, astfel individul devine robul influențelor și sugestiilor, neputând să își inhibe pornirile și dorințele în fața pericolului public și în fața sancțiunilor penale. Acțiunile sale sunt imprevizibile tocmai din cauza faptului că nu își poate reprima dorințele și pornirile. De asemenea, persoana care prezintă aceasta caracteristică nu este conștientă de consecințele acțiunilor sale.

Indiferența afectivă: persoana care este indiferentă din punct de vedere afectiv se caracterizează prin lipsa emoțiilor, a empatiei, incapacitatea de a înțelege nevoile și durerile celorlalți, uneori chiar resimte satisfacție în fața problemelor celorlalți. Aceste aspecte redau dezorganizarea emoțională și stările de inhibare ale individului. Se formează de la vârste timpurii uneori din cauza stilului educațional primit în familie sau de funcționarea defectuoasă a acesteia. Indiferența afectivă este strâns legată de egocentrism deoarece individul nu resimte sentimentul culpabilității. De cele mai multe ori nu este conștient de propria stare de inhibare emoțională, iar acest lucru poate explica sângele rece și calmitatea de care dau dovadă uneori persoanele care comit infracțiuni de o violență extremă.

Agresivitatea: reprezintă un comportament distructiv și violent care este orientat spre obiecte, persoane sau uneori chiar pe propria persoană. Se referă la toate acțiunile volunntare care sunt orientate asupra unei persoane sau a unui obiect, care au ca scop producerea de pagube, dureri sau jigniri. De cele mai multe ori agresivitatea presupune un comportament deliberat, o ofensivă directă dar există și forme non-violente ale agresivității. Persoana care este agresivă nu așteaptă sitația conflictuală ci manifestă tendința de a o cauza, de a o provoca. La infractor agresivitatea apare fie atunci când comite infracțiuni violente, fie atunci când acesta este frustrat. De asemenea, este declanșată uneori și din cauza faptului că individul nu resimte sentimentul culpabilității și consideră ca faptele sale sunt legitime.

Cele mai cunoscute forme ale agresivității sunt:

autoagresivitatea : aceasta constă în îndreptarea acțiunilor violente și a comportamentuli agresiv spre propria persoană. Aceasta se exprimă prin intermediul mutilărilor, a tentativelor de sinucidere și uneori chiar prin sinucidere.

heteroagresivitatea: se referă la orientarea comportamentului agresiv și violent asupra persoanelor din jur, prin canalizarea violenței spre alte persoane. Această forma de agresivitate se manifestă prin foarte multe moduri cum ar fi: vătămarea corporală, tâlhărie, tentativă de omor, viol, omucidere etc.

De asemenea, există alte două forme ale agresivității:

ocazională : caracterizată prin violență spontană, cu precădere întâlnită în rândul crimelor pasionale

profesionață : caracterizată prin comportament violent, durabilm, constant, manifestat deliberat, voluntar, conștient.

Aceste caracteristici ale personalității infractorului se pot întâlni și la celelalte persoane însă nu sunt elemente dominante ale personalități, nu au frecvența și consistența întâlnită în rândul delincvenților.

Jean Pinatel în Personalitate criminală consideră că trecerea la act constituie elementul decisiv. Condițiile trecerii la act sunt comandate la infractorii care comit acte grave de un nucleu al personalității ale cărui componente sunt :

egocentrismul

labilitatea

agresivitatea

indiferența afectivă.

Procesele volitive funcționează în cazul infractorilor în mod normal însa conținutul lor este îndreptat spre acțiuni antisociale, spre acțiuni conflictuale în raport cu societatea. Astfel, trăind mereu în conflict cu realitatea și acționând împotriva ei, din cauza succesului obținut prin activitățile infracționale, delincvenții devin încrezuți, orgolioși, uneori se supraapreciează și devin vanitoși. Aceștia consideră că sunt în legitimitate să prejudicieze societatea în care trăiesc deoarece aceasta refuză să le satisfacă anumite capricii de moment. O trăsătură fundamentală a caracterului lor este minciuna. Uneori ei sunt nepăsători cu privire la propria soartă, indiferenți când vine vorba de viitorul lor din cauza faptului că le lipsesc valorile etice și normele sociale.

De asemenea, majoritatea infractorilor au o atitudine negativă legată de muncă, aceștia sunt incapabili uneori de a desfășura o muncă social susținută. Totodată manifestă și o atitudine negativă și față de cei care își desfășoara activitatea de muncă în mod organizat, productiv. Această atitudine negativă dar și lipsa unei preocupări de a da un scop vieții, provoacă în rândul delincvenților o stare de neliniște, de nemulțumire de sine dar și o stare de irascibilitate. Toate acestea favorizează tendințele către vagabondaj și aventuri, ceea ce le favorizează activitatea infracțională.

Analizând acțiunile și modul de operare al delincvenților putem observa că în multe cazuri de idei simple, cu variații ale aceluiași motiv fundamental. Faptul că în decursul activităților aceștia își constituie un stil specific de operare sau de lucru, poate sugera o sărăcie de idei sau lipsa unei imaginații dar totodată poate ilustra un nivel de specializare superioară, ce contrazice teoria inteligenței native specifică infractorilor. Cu toate acestea, măiestria lor în comiterea faptelor infracționale poate dezvălui uneori ingeniozitate, inventivitate, dexteritate, fantezie, iar toate aceste caracteristici sunt dobândite pe baza unui antrenament specific în activități orientate antisocial.

Profilul psihocomportamental al infractorului este prezentat mai sus la nivel general și cuprinde elementele care se pot desprinde din analiza trăsăturilor fundamentale ale unui număr mare de infractori. Ponderea cu care apar aceste caracteristici variază foarte mult de la un delincvent la altul și este în strânsă legătură cu infracțiunea pe care acesta a comis-o. Astfel, cu cât trăsăturile personalității infracționale sunt mai intense, cu atât este facilitată trecerea la actul infracțional.

Factorii externi nu acționează direct asupra individului ci prin filtrul particulariăților sale individuale, particularități ale căror rădăcini se află în mică măsură în elementele înnăscute ale personalității ci mai degrabă în antecedentele sale, în istoria familială.

“Nucleul personalității criminale este o structură dinamică, este reunirea și asocierea componentelor în care niciuna în sine nu este anormală. Jean Pinatel pune un accent deosebit asupra faptului că nucleul personalității nu este un dat, ci o rezultantă. Analizând comportamentul infracțional, autorul arată că infractorul nu este reținut în săvârșirea actului său de oprobiul social, deoarece ste labil, incapabil să se organizeze pe termen lung și, tot așa, nu este în stare să depășească obstacolele care apar în calea acțiunii sale criminale, deoarece el este dinamic și eminamente agresiv. În același timp, el reușește să depășească și aversiunea față de acte odioase, căci, fiind indiferent afectiv, nu-i pasă de nimeni, nu nutrește sentimente de simpatie față de nimeni și, în consecință, poate comite orice infracțiune.”

3.3. Modelarea personalității umane în timpul executării pedepsei privative de libertate

Ca element al personalității, afectivitatea este cea mai afectată de frustrările pe care le presupune o pedeapsă privativă de libertate deoarece reprezintă un izvor al multor frământari subiective sau conflicte interpersonale.

Un alt element al personalității este motivația care la persoanele private de libertate prezintă o mare complexitate :

un prim grup de aspecte cuprinde motivele prezentate de fiecare subiect ca fiind explicația faptei comise

al doilea grup se referă la motivele unor conduite disfuncționale precum și sursele de satisfacții – insatisfacții pe parcursul executării pedepsei.

Legat de motivația actului infracțional comis, deținuții îl prezintă ca fiind finalul unui proces fără alternative, că oricine în locul lor ar fi procedat la fel, vina fiind atribuită altora.

O altă componentă a personalității este voința. Se poate vorbi cu greu în contextul penitenciarului despre modificarea voinței deoarece în cazul în care deținutul își pierde încrederea în posibilitatea de integrare socială, voința începe să fie orientată spre acțiuni care îl îndepărtează și mai mult de așteptările cadrelor cum ar fii tatuarea corpului, actele de bravadă etc.

Trăsătura de personalitate care este supusă cel mai mult influențelor grupului de apartenență este temperamentul. Temperamentul nu creează el însuși, în penitenciar, probleme deosebite care să influențeze bunul mers al lucrurilor. Însă, când în cadrul grupurilor se întâlnesc persoane care au același temperament se poate instala o atmosferă caracteristică:

la colerici – o tensiune, întreruptă de răbufniri agresive;

la sangvini – un activism calm, zgomotos;

la flegmatici – un climat rece și indiferent;

la melancolici – o liniște meditativă.

Datorită faptului că delincvenții și infractorii prezintă o serie de caracteristici psihocomportamentale care îi diferențiază de categoria subiecților conformiști, se pune problema, pe de-o parte a posibilităților de depistare a acelor caracteristici (potențialul delincvențial) care predispun individul la comiterea unor acte antisociale și, pe de altă parte, cunoscând psihologia celui care a încălcat legea, se ridică problema adaptării pe cât posibil a tratamentului educativ, reeducativ, și recuperativ pentru reabilitarea și reinserția socială.

Rezultatele măsurării a potențialului delincvențial poate avea mai multe întrebuințări:

identificarea predelincvenților în vederea supunerii lor la un tratament adecvat;

îmbunătățirea deciziilor privind alternativele pentru reabilitarea infractorilor;

de a determina care dintre infractorii condamnați pot fi eliberați condiționat și ce măsuri de supraveghere trebuie asigurate;

de a oferi o măsură imediată a eficienței unui program de reabilitare și intervenție.

Periculozitatea este o experesie a personalității în ansamblul ei. Diagnosticarea ei corectă asigură o eficiență sporită procesului de aplicare a regimului de detenție penitenciară. Însă este nevoie de multă experiență și de cunoștințe adecvate în aprecierea mentalității unui deținut, a carierei lui infracționale și a particularităților personalității pentru a putea fii încadrat sau nu în categoria „periculos”.

De cele mai multe ori deținutul periculor este produsul unui anumit climat relațional interpersonal, unde valorile sociale sunt definite li ordonate greșit, uneori centrate doar pe satisfacerea personală. Chiar dacă individual este bine adaptat la un mediu de viață, asta nu înseamnă că și în interiorul penitenciarului se va adapta la fel de bine deoarece o bună adaptare în interiorul penitenciarului nu garantează o readaptabilitate în momentul în care își va ispăși pedeapsa și se va întoarce în societate.

Analizând comportamentul deținuților periculoși din închisoare se pot desprinde câteva trăsături definitorii ale acestora:

calitatea slabă a mediului familial, în care părinții nu au avut capacitatea pedagogică de a modela pozitiv personalitatea copiilor;

prezența unei personalități dizarmonice cu toate particularitățile lor comortamentale: impulsivitate, abuz de alcool, minciună, încăierări periodice, sentimente cronice de deșertăciune și plictiseală, acte autoagresive, manie constantă, relații interpersonale instabile și intense etc.;

eficiență intelectuală aflată sub medie;

sentiment cronic de ruptură de ceilalți;

convingerea că au fost pedepsiți mai aspru decât au meritat;

eșecuri frecvente în viață și nerealizarea ca persoane.

Educatorul în mediul penitenciar

Educatorul este cel care trebuie să faciliteze apropierea dintre el și deținut, să stabileasca relația dintre infracțiune și constantele personalității acestuia, să pregătească terenul ca atunci când pedeapsa va fii executată, persoana privată de libertate să își reia viața în societate. Educatorul trebuie să fie un punct de referință pentru infractor, un model de înțelegere profundă a structurilor realității, a poziției autentice a omului în lume, a îndatoririlor și a drepturilor sale deoarece întreaga relaționare a educatorului cu delincventul se realizează prin dialog liber.

Educația în penitenciar este considerată ca un mijloc ce favorizează integrarea și reintegrarea în societate, ceea ce poate fi un obiectiv valabil cu condiția să nu impună un anumit comportament indivizilor.

În regimul penitenciar, educatorii sunt de mai multe feluri, în funcție de caracteristicile lor domninante și de trăsăturile de personalitate ale acestora.

Educatorul autoritar : acesta caută să se impună în fața deținutului, să îl domine. Conduce discuția și așteaptă momentul propice pentru a interveni. Din punct de vedere fizic, postura corporal a acestui tip de educator este rigidă;

Educatorul vorbăreț : deseori, acest tip de educator afectează relația de comunicare cu deținutul. Din cauza fluxului verbal, educatorul are tendința de a anticipa vorbele individului, de a îl întrerupe, de a propune exprimări mai potrivite etc. Cauzele acestui debit verbal pot fii nevoia de afirmare de sine sau descărcarea tensiunii afective;

Educatorul patern : nu este o relație tocmai benefică deoarece uneori educatorii au tendința de a se manifesta în relația cu deținuții ca în relația tipică “tată-fiu”, respectiv educatorul ilustrează figura tatălui iar deținutul pe ce a fiului, adoptând această conduită unul față de celălalt;

Educatorul amabil : amabilitatea acestuia facilitează deschiderea deținutului iar educatorul poate observa mai bine care sunt particularitățile psihologice ale individului și care este modalitatea de lucru cu acesta;

Educatorul cabotin : acest tip este un bun actor, care simulează cu ușurință anumite aspecte însă nu își pierde sângele rece. Însă dacă deținutul sesizează simulările comportamentale ale educatorului se va închide în sine și nu va mai dori să comunice.

Interrelaționarea dintre educator și persoana privată de libertate se bazează pe convorbirea deschisă, liberă. Educatorul îi cere acestuia, la inceput, să vorbească despre propria persoană, despre biografia sa, cu detalii specifice. Pe parcursul relatării, educatorul ascultă și nu întrerupe persoana iar uneori va mai adresa câteva întrebări pentru a surprinde posibilitatea existenței unor conflicte, sau a unor probleme ce trebuie dezvoltate. Nici momentele de tăcere nu sunt suprimate, ci dimpotrivă, educatorul caută să înteleagă și să descifreze mai bine motivul pauzei în vorbire. Întrebările sunt clar formulate, concise, fără a se face comentarii inutile care pot schimba sensul întrebării inițiale. Încă de la început, educatorul urmărește să câștige încrederea deținutului și totodată caută să ăl cunoască din ce în ce mai profund, mai ales sub aspectul planului de viață sau al integrării sale în viața socială.

3.4. Relația de ajutor în mediul penitenciar și opiniile persoanelor private de libertate despre mesajul educativ

Relația de ajutor în mediul penitenciar contribuie la dezvoltarea potențialului indivizilor și le favorizează participarea la diferite acțiuni, punând mai mult accentul pe experiență decât pe învățarea teoretică. O relație pozitivă, bazată pe ajutor și educație este necesară deoarece activitățile educative ajută atât femeile cât și bărbații aflați în închisoare să se destindă, să se exprime, să se dezvolte, să suporte mai ușor pedeapsa privativă de libertate dar aceste lucruri pot facilita și administrarea regimului penitenciar.

Este important ca activitățile să fie desfășurate într-un context social adecvat. Astfel, de exemplu, dacă gardienii au o atitudine pozitivă față de educație, statutul acesteia poate căpăta o valoare mai mare în percepția deținuților. Însă aceste activități sunt limitate de exigențele regimului pemitenciar, iar acestea trebuie să beneficieze de un anumit grad de autonomie astfel încât deținuții să nu se sustragă acestor activități de teama manipulării.

În mediul de detenție cea mai eficientă formă de intervenție a psihologului și a educatorului, pe lângă activitățile de socializare, este psihoterapia non-directivă. Ca și obiective pentru reeducare și pentru modelarea personalității aceasta are următoarele ipoteze:

Reintegrarea socială este influențată pozitiv de grăbirea maturității afective a subiectului

Efectele durabile pe plan reeducativ, care apar doar când deținutul este ajutat să se cunoască pe sine

Cunoașterea și activarea reurselor latente ale deținutului sporesc încrederea în propriile capacități.

Iată pe scurt terapia non-directivă așa cum a fost concepută ea de către psihologul American Carl Rogers. Aceasta descrie șapte stadii ale procesului de schimbare a personalității în decursul psihoterapiei, dar care nu sunt înlănțuite într-o ordine strict, elemente ale unor stadia avansate pot apărea și la început:

Stadiul I – subiectul refuză comunicarea; relatează doar aspecte exterioare, sentimentele și opiniile personale nu sunt percepute și nici recunoscute ca atare, nu există dorință de schimbare; există blocaje în comunicările interne; subiectul reacționează la situația prezentă asimilând-o unei experiențe trecute și apoi reacționează la acest trecut înviat.

Stadiul II – subiectul se convinge că totul este acceptat; observațiile privind alte persoane devin mai puțin superficiale; problemele sunt percepute ca exterioare sinelui și de aceea nu resimte niciun sentiment de responsabilitate; sentimentele sunt descrise ca aparținând trecutului („Eram profund deprimat”), experiența imediată este legată de o structură impusă de trecut; contradicțiile sunt sau pot fi exprimate, dar sunt recunoscute cu greutate ca atare (“Eu vreau să învăț dar rămân o oră la aceeași pagină”).

Stadiul III – discursul având eul ca subiect devine mai ușor, subiectul vorbește de eul său ca de un obiect despre care ceilalți au o imagine răsturnată; relatează sentimente și intenții non-actuale, experiența trăită este descrisă ca aparținând trecutului său, ca fiind străină de sine: contradicțiile experienței imediate sunt recunoscute, alegerile personale sunt considerate adesea ca ineficace.

Stadiul IV – Subiectul descrie foarte intense ca fiind neactuale în prezent (“Aceea a fost o lovitură dură pentru mine”); începe să își accepte sentimentele; experiența imediată este mai puțin determinată de structura trecutului; începe să se descopere schemele personale de comportament și să se îndoiască de valabilitatea lor (“Ironia mi-a servit toată viața ca apărare; e puțin idiot lucrul acesta”); caută simbolismul exact al sentimentelor, schemelor, intențiilor sale; ține cont de contradicțiile dintre eul său și experiența imediată; ia cunoștință de responsabilitatea față de problemele personale.

Stadiul V – sentimentele sunt exprimate liber așa cum sunt simțite de subiect în prezent; își examinează critic schemele de conduit, caută să diferențieze exact sentimentele și intențiile sale; accept să-și privească în față propriile contradicții și incoerențe; comunicarea internă este ameliorată iar blocajul este redus.

Stadiul VI – sentimentele blocate în evoluția lor sunt acceptate acum; experiența imediată ia aspectul caracteristic unui proces, relaxările fiziologice (plans, lăcrimare, oftat etc.); comunicările interne sunt libere și devin un cadru de referință clar definit; diferențierea experienței afective este clară și fundamentală.

Stadiul VII – crește acceptarea de sine și îmcrederea în propria evoluție; noile situații sunt trăite ca atare, nelegale din trecut, schemele personale de conduită sunt mai puțin rigide; subiectulface experiența unor noi maniere de a fi.

Terapia non-directivă aplicată în penitenciar implică existența unor premise favorabile:

Tensiunile (frământările) deținutului să fie suficient de puternice pentru ca subiectul să ceară sau să primească ajutorul;

Subiectul să aibă forța de a acționa și să considere situația rezolvabilă;

Psihologul sau educatorul să poată coopera cu factorii de decizie ai locului de deținere pentru soluționarea cazului.

Eficiența acestei metode este determinată ca în scurt timp (3-4 ședințe de câte o oră fiecare) să se analizeze profund și sincer problemele subiectului, să fie rezolvate într-o manieră care să-i asigure progresul relațional. Se creează astfel posibilitatea ajutării unui număr mare de deținuți.

Scopul acestei terapii este atins atât de repede deoarece, în penitenciar, educatorul are acces la informațiile din dosarul deținutului și de asemenea celelalte cadre îl țin la curent cu evoluția subiectului.

Începutul psihoterapiei se bazează pe informarea educatorului cu privire la personalitatea persoanei private de libertate, fapta comisă de acesta precum și pe o evaluare a capacității sale de reintegrare după executarea pedepsei. Tehnica aceasta solicită capacitășile diplomatice ale educatorului, stilul de a dialoga cu subiectul, claritatea analizării problemelor acestuia, tactul pe care îl are precum și experiența acumulată de-a lungul anilor de lucru.

În penitenciar există o mulțime de factori prin care activitatea educativă este receptată diferit de către deținuți.

Printre factorii care sunt favorabili receptării mesajului educativ se pot enumera următorii:

Stilul de viață civilizat chiar în condițiile privării de libertate

Faptul că în activitatea de reeducare sunt atrași unii condamnați cu pregătire sau cu aptitudini deosebite

Autoritatea și prestigiul cadrelor și prezența în rândul celor ce desfășoară activități cu deținuții, a unor experți în problem ce sunt importante pentru aceștia.

Printre factorii defavorabili acțiunii reeducative în penitenciar se numără:

Mulți deținuți se închid în fața eforturilor de reeducare, deoarece consideră că pedeapsa primită este prea mare;

Este dificil deseori ca unii deținuți să manifeste interes pentru o anumită temă reeducativă de cele mai multe ori din cauza faptului că acestea sunt prezentate într-un limbaj specializat, ușor inaccesibil;

Deținuții reacționează diferit la activitățile educative, ei nu constituie o masă omogenă.

Nevoia de interacțiune cu mijloacele de comunicare în masă (în special presa) este una scăzută deoarece, în cadul sistemului privativ de libertate, deținuții interacționează între ei foarte mult și socializează destul de des unii cu alții. Totuși, există unii deținuți, în special cei nevrotici, care se adaptează mult mai greu la condițiile de viață existente în regimul penitenciar iar aceștia simt o nevoie mult mai mare decât ceilalți să interacționeze cu mijloacele de comunicare în masă. Ei găsesc în aceasta o modalitate mai puțin solicitantă de a comunica și totodată prin intermediul acestora, ei găsesc o cale de a evada din frământările personale care îi frustrează și îi neliniștesc.

În penitenciar liderul de opinie are o autoritate foarte mare asupra celorlalți deținuți. El își asumă competențe în toate domeniile de interes local, în timp ce, în realitate nu are competențe foarte vaste decât pentru câteva domenii. De multe ori se ajunge la situația că la anumite probleme majore, punctele de vedere exprimate de deținuți să fie de fapt cele împărtășite de liderii din mijlocul lor.

În ierarhia nevoilor psihologice ale persoanelor private de libertate, pe primele locuri se află umătoarele nevoi pe care ei le consideră prioritare:

Libertatea

Susținerea morală

Liniștea sufletească

Perceperea înțelegerii față de ei la cei din jur (familia).

În ceea ce privește modelarea personalității umane în închisoare nu poate fi omisă activitatea de muncă. Aceasta are un rol important în ceea ce privește modelarea personalității dar se referă și la sentimentul utilității individului, nevoia acestuia de a fii util. Astfel, deținuții doresc și de foarte multe ori insistă să fie folosiți la muncă. Se folosesc de această activitate pentru a se simți folositori dar și pentru a compensa frustrările pe care le resimt în închisoare. Însă după ce este îndeplinit acest scop, ei adoptă conduite de participare diminuată sau chiar de sustragere de la aceste activități productive.

Un aspect cu implicații largi în procesul participării deținuților la activitatea productivă este cel al stării de spirit din colectivele în care muncesc. Starea de spirit de multe ori nu este un adecvată din cauza a mai multor implicații. Dintre acestea se pot enumera: relațiile tensionate cu maiștrii, numărul de abateri comise de individ sau de grupul de muncă, relațiile interpersonale precare dintre deținuți, prezența persoanelor izolate, coeziunea scăzută a grupului de muncă.

De asemenea, există și foarte multe prejudecăți referitoare la performanțele în muncă ale persoanelor din mediul penitenciar :

Cei care suferă accidente de muncă, indiferent de cauze, sunt îndepărtați din fabrică;

De obicei, pentru o abatere a unui individ este sancționat întreg grupul;

Înzestrarea tehnică a înteprinderilor din penitenciare este cu mult sub nivelul celor similare din țară;

Normele de lucru sunt mai mari ca urmare a deciziilor arbitrare luate de conducerea înteprinderilor din care face parte fabrica respectivă.

Bunul mers al lucrurilor, al activității de zi cu zi este asigurat de șefii de departamente, aceștia fiind aleși de către deținuți. De asemenea, șefii trebuie să își centreze atenția pe preocupările și problemele cu care se confruntă persoanele pe care le reprezintă, respectiv, persoanele private de libertate. Este necesară amplificarea rolului lor de mediatori între deținuți și personalul penitenciarului.

O problemă cheie în ceea ce privește creșterea performanțelor și a creativității o constituie stimularea interesului deținuților pentru munca pe care o depun și pentru rezultatele bune obținute în activitatea de producție.

Interesul în muncă poate fi explicat dacă se au în vedere două mecanisme psihologice:

Primul mecanism psihologic este format din din succesiunea performanță – trebuințe materiale – satisfacție. În acest caz, performanța este strict legată de satisfacerea trebuințelor sau a nevoilor iar posibilitățile de stimulare sunt dinspre împlinirea nevoilor spre performanța superioară.

Al doilea mecanism este mai complex. Include ca elemente succesive sentimentul de autorealizare – satisfacție – performanțe superioare. Există cu adevărat nevoia de autorealizare la acei indivizi care caută să își facă munca într-un mod cât mai productiv și cât mai bine, se perfecționează continuu, simt că prin muncă se realizează ca personalități și, totodată, doresc să facă ceva util și benefic pentru sine dar și pentru ceilalți.

Bibliografie :

Neveanu, P.P., 1978, Dicționar de psihologie, Editura Albatros, București

Radu, I., coord., 1991, Personalitatea și dimensiunile ei psihologice, în Introducere în psihologia contemporană, Ed. Sincron, Cluj Napoca

Zlate, M., 1997, Eul și personalitatea, Ed. Trei, București

Dafinoiu, I., 2002, Personalitatea – metode calitative de abordare, Ed. Polirom, Iași

Golu, M., 2002, Fundamentele psihologiei, I, II, Editura Fundației România de mâine, București

Warren & Carmichael, 1930, p. 333

Allport, G., 1981, Structura și dezvoltarea personalității, EDP, București

Zlate, M., 2000, Introducere în psihologie, Ed. Polirom, Iași

Zlate, M., 1999, Psihologia mecanismelor cognitive, Edit. Polirom, Iași

Roco, M., 2004, Creativitate și inteligență emoțională, Editura Polirom, Iași

U., Șchiopu, E. Verza, 1997, Psihologia vârstelor. Ciclurile vieții, Ed. Didactică și pedagogică, București

Crăciunescu, R., 2000, Psihologie generală, Universitatea din Craiova

Mitrofan, N., Zdrenghea V,. Butoi T., 1992, Psihologie judiciară, Casa de Editură și Presă „Șansa” – S.R.L., București

Tudorescu I., 1980, Acțiunea umană și dialectica vieții sociale, Editura Politică, București

Butoi T., Butoi I.T., Psihologie judiciară – curs universitar, Editura Fundația România de Mâine, București

Ion Oancea, 1998, Probleme de criminologie, Ed. All Educational, București

Butoi T., Butoi I., T., 2003, Tratat universitar de psihologie juridiciară – teorie și practică – Editura Phobos, Bucuresti

Nistoreanu Gh., Păun C., 1996, Criminologie, Ed. Europa Nova, București

Stănoiu R. M., 1989, Introducere în criminologie, Ed. Academiei, București

Gheorghiță Mateuț, 1993, Criminologie, Arad

Dragomirescu, V., 1976, Psihosociologia comportamentului deviant, Editura Știință și Tehnică, București

T. Bogdan, I. Santea, R. Drăgan-Cornianu, 1983, Comportamentul uman în procesul judiciar, Serviciul Editorial și Cinematografic al M.I., București

Marcus, S., 1971, Empatia – cercetări experimentale, Ed. Academiei, București

www.anp-gov.ro

www.scribd.ro

www.google.ro