Personalitatea de la filosofie la psihologie pag.2 [616971]

1 CUPRINS

Personalitatea de la filosofie la psihologie / pag.2

Cap. I PERSONALITATEA / pag. 5
1.1. Definiția și caracteristicile personalității / pag. 5
1.1.1. Trăsătura psihică. Tipurile. Factorii de personalitate / pag. 8
1.1.2. Teoriile personalități i / pag. 10 Cap
1.2.Temperamentul / pag. 11
1.2.1. Definitia temperamentului / pag. 11
1.3. Caracterul / pag .14
1.4. Unicitatea individului / pag. 15

Cap. II PROFILUL PERSONALITĂȚII CRIMINALULUI / pag. 16
2.1. Caracteristici / pag. 16
2.2. Formarea pers onalității criminale / pag . 18
2.3. Factori psihologici și sociali ai personalității criminalului / pag. 20
2.3.1. Aspectele biologice și sociale ale personalității criminalului / pag. 25
2.3.2. Aspecte psi ho-dianamice ale personalităț ii criminalului / pag. 34

Cap.III FACTORII DETERMINANȚI AI CRIMINALITĂȚ II /pag. 42
3.1. Mediului familial și probleme prenatale / pag. 50
3.1.1. Familii dezorganizate / pag. 53
3.1.2. Climatul familial conflictual / pag. 55
3.1.3. Climatul familial hiperautoritar / pag. 56
3.1.4. Climatul familial hiperpermisiv / pag .57

2 Cap.IV INFLUENȚA MEDIA ASUPRA PERSONALITĂȚII Ș I
COMPORTAMENTULUI CRIMINALULUI /pag. 60
4.1. Efectele violenț ei din jocurile video / pag .61
4.2. Pornografia /pag. 64

Cap. V PORTRET DE CRIMI NAL – Theodore Robert Bundy / pag.68

Bibliografie / pag.78

3 Personalitatea de la filosofie la psihologie

“… multe neînțelegeri dintre oameni și cele mai grele suferințe rezultă din
necunoașterea propriei noastre personalități…” ( Vasile Pavelcu ,1970 )
Încă din zorii civilizației umane, de când nevoia de a cunoaște și de a se cunoaște
a devenit specifică omului, diferențele și asemănările dintre inși au constituit un proces
specific al cunoașterii – procesul cunoașterii personalității. Această aplecăciune, asupr a
acestui tip de cunoaștere, s -a manifestat în toată istoria culturii și spiritualității umane.
Cerința filosofiei din toate timpurile, de a deosebi realitatea de aparență, apare și
în problema descifrării și înțelegerii omului. Ontologia și gnoseologia față de metafizică,
reprezintă cadrele prin care explicația, despre trăsăturile omului, surprinde complexitatea
și diversitatea naturii umane, cea care trasează existența insului – personalitatea sa. De la
Vedele indiene la “ Tabla de Smarald” a lui Hermes Trismegistul, de la scrierile
chinezului Mo Di la cele ale culturii asiro -babiloniene, toate dau informații despre om și
manifestarea sa în lume. Adevărat, în care atenția era îndreptată asupra esențialului
nepieritor, cu o ușoară nesocotire dată aparențelor trecătoare.
O detașare față de acest mod de gândire apare în Grecia antică, unde mentalitatea
logică depășește mentalitățile de tip emotiv și mistic. Filosoful elev caută o soluție
rațională la problema realității. În acest co ntext apa r sistemele filosofice clasice –
platonismul și aristotelismul, ivindu -se dintre contrarietatea dintre formă și materie, etern
și trecător, rațiune și sensibilitate, plăcere și durere. În această perioadă, esența și forma
personalității devine o pri oritate în gândirea filosofului, iar în mentalitatea stoică această
idee devine epicentrul modului de gândire. Înțeleptul se ridică prin rațiune deasupra
simțurilor, dominând patimile. Omul reușește să devină prin trăsăturile sale de
personalitate, în măsu ra în care le identifică și consolidează, știind că ele sunt unice și
irepetabile. În acest mod, prin înțeleptul stoic, trăsăturile personalității sale devin modele
de personalitate pentru toată cultura occidentală ulterioară, fapt care va conduce omul și
personalitatea acestuia, existența, ființarea și devenirea lui în centrul preocupărilor
filosofilor și teologilor. Cu toată această importanță acordată personalității, insul nu își
găsește realele disponibilități, întrebările continuând să rămână fără răsp uns.

4 În acest context, mișcarea centripetă în cunoaștere, autocunoașterea, devine un
obiectiv fundamental al gândirii. Înaintea lui Socrate, Heraclit d in Efes afirma că se află
într-o permanentă căutare de sine. Astfel, în gândire se cunoaște o răscruce , o “ tăietură
epistemologică” , un “salt paradigmatic” , astfel apar germeni i unei noi căi spre
înțelegere -cunoașterea de tip psihologic, sau , după cum arată Vasile Pavelcu, : “ se
cuvine să recunoaștem importanța colosală a acestei descoperiri epocale: omul devenit
obiect al propriei sale cugetări, eul în fața examenului efectuat de propria sa conștiință;
subiectul obiectivat; eul desprins de sine; dedublarea ființei um ane în „ eu „ și în „
mine„ 1.
După acest moment, primul mileniu de creștinism car acterizează personalitatea
prin trăsături și atribute interioare, cele exterioare fiind considerate neesențiale, ba chiar
dăunătoare posesorului lor. Cunoașterea omului și a personalității sale devine interesată
de elementele și trăsăturile care pot să îl conducă și apropie de divinitate. Spiritul
umbrește realul. Revenirea problemei realității în câmpul gândirii filosofice se petrece în
preajma sec. al XIV – lea și al XVI – lea, prin reactualizarea cunoștințelor și valorilor
antice. Rațiunea începe să explic e Universul, dar primele încercări sunt încă sub semnul
teologiei creștine, astfel Rene Descartes, Baruch Spinoza și Gottfried W. Leibnitz
prezintă un raționalism îmblânzit de ordinea moral creștină. Omul, încă, este văzut prin
impresionismul mistic, iar u nele din atributele personalității sale încă nu sunt luate în
considerare.
În acest orizont, destul de confuz, apare soluția lui Immanuel Kant. Teoria
autonomiei și libertății voinței, teoria kantiană, în genere, este clădită pe ideea de
personalitate, în care deosebește unitatea aperceptivă a conștiinței și autonomia voinței. “
Filosofia lui Kant es te imnul cel mai frumos care s -a cântat vreodată personalității” (
Constantin Rădulescu – Motru, 1927 ). Kant accentuează pe voința insului și de aici
părerea că personalitatea umană are în sine o putere nemărginită de creație și devenire
perpetuă. Acum omul este văzut ca fiind liber, iar trăsătura sa fundamentală devine
autodeterminarea. Insul, prin constituția fizică, intră în determinismul fenomenelor
naturii , kantian spus, este o determinare a unei forme de intuiție; prin voința sa însă, insul

1 Pavelcu Vasile- „‟Invitație la conoașterea de sine‟‟ , Bucure ști, Ed. Științifică, 1970,
pag. 16

5 se ridică deasupra lumii sensibile și participă la viața ideilor. În acest mod ideile morale și
religioase formează “ cununa” personalității sale. Această viziune îl va determina pe Kant
să constate că omul nu trebuie înțeles ca un mijloc, ci întotdeauna ca un scop.
În acest mod, treptat, țesătura mitică se destramă. Omul de știință cutează să
descrie, să definească, să explice realitatea psihică, denumită eu, persoană, personalitate;
se caută esența eului; se conturează definiția personalității. Sub aceste auspicii, putem
spune că, abordarea filosofică a personalității avea toate calitățile speculative. Ceea ce îi
lipsea era ajutorul din partea ștințelor exacte. Document ările științifice erau în această
problemă, până aproape de începuturile secolului nostru, dacă nu false, cu totul
insuficiente. În acest context științific, psihologia vine să ajute la întregirea imaginii
asupra realității, după cum arată și Kurt Lewin că psihologia trebuie să redea relațiile
dinamice și legile de structură ale omului și personalității acestuia în conformitate cu
întreaga realitate universală.

6
CAP I . PERSONALITATE A

1.1. Definiția și caracteristicile personalității
În viața de zi cu zi de multe ori sunt folosiți termenii de persoană și personalitate,
sensul comun al acestuia din urmă fiind o însușire sau calitate pe care cineva o poate avea
sau nu. Dar utilizarea lor ca termeni psihologici necesită o definire mai exactă a
personalității.
Se pune întrebarea „Ce este personalita tea?”. În opinia lui P.Fraisse istoria
psihologiei, între anumite limite, se confundă cu istoria răspunsurilor la această întrebare
fundamentală. Înainte de a defini personalitatea trebuie să defin im persoana.
Persoana înseamnă individul uman concret. Personalitatea însă, este o construcție
teoretică elaborată de psihologie, în scopul înțelegerii și explicării modalităților de
ființare și funcționare ce caracterizează organismul psihofiziologic pe care îl numim
persoana umană.
În literatura de specialitate și nu numai, există numeroase definiții ale
personalității, fiecare surprinzând câteva aspecte ale acestui concept atât de vast.
În "Dicționar de Psihologie" de Norbert Sillamy personalitatea este definită asfel:
“(…) element stabil al conduitei unei persoane; ceea ce o caracterizează și o diferențiază
de o altă persoană.”
Pentru sociologie personalitatea este “expresia socioculturală a individualității
umane.” (“Dictionar de Sociologie” – coord. C. Zamfir, L. Vlasceanu)
Între nenumăratele definiții ale personalității, G. W. Allport dă propria definiție în
lucrarea “Structura și dezvoltarea personalității", încercând cum spune “(…) nu să definim
obiectul în funcție de metodele noastre imperfecte ".
“Personalitatea este organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme
psihofizice care determină gândirea și comportamentul său caracteristic."
Pentru a înțelege mai bine, vom explica în continuare conceptele din această
definiție, așa cum a făcut -o Allport:

7
Organizarea dinamică
“Problema centrală a psihologiei este organizarea mentală (formarea structurilor
sau ierarhiilor de idei și deprinderi, care ghidează în mod dinamic activitatea). Integrarea
și alte procese organizaționale sunt nec esare pentru a explica dezvoltarea și structura
personalității.(…) Termenul implică și procesul reciproc de dezorganizare, mai ales la
acele personalități anormale care sunt marca te de o dezintegrare progresivă .”
Psihofizic :
“Acest termen ne amintește că personalitatea nu este nici exclusiv mentală, nici
exclusiv nervoasă. Organizarea sa atrage după sine funcțio narea atât a “spiritului”, cât ș i
a “trupului” într -o unitate inextricabilă.”
Sisteme :
“Un sistem (orice sistem) este un complex de elemente într -o interacțiune
reciprocă. O deprindere este un sistem, la fel și un sentiment, o trăsătura, un concept , un
stil de comportare. Aceste sisteme există în mod latent în organism chiar când nu
acționează. Sistemele sunt "potențialul nostru de activitate”.
Determină :
“Personalitatea este ceva și face ceva. Sistemele psihofizice latente motivează sau
direcționează o activitate și o gândire specifică atunci când intra în acțiune. Toate
sistemele care compun personalitatea trebuie considerate ca tendințe determi nate. Ele
exercită o influență directoare asupra tuturor actelor adoptative și expresive prin care
personalitatea ajunge sa fie cunoscută.”
Caracteristic :
“Orice comportament și orice gândire sunt caracteristice persoanei și (…) sunt
unice pentru aceasta .”
Comportament și gândire :
“Acești doi termeni constituie o etichetă pentru a desemna tot ceea ce poate un
individ să facă (…). Ele sunt moduri de adaptare și desfășurare provocate de situația
ambientală în care ne aflăm, totdeauna selecționate și condu se de sistemele psihofizice
care alcătuiesc personalitatea noastră.”

8 În “Dicționar de Psihologie”, editura Babel 1997, coordonat de Ursula Șchiopu
comportamentul și gândirea "…se referă la disponibilitățile generale și caracteristice pe
care le exprimă o persoană (față de altele) și care conturează identitatea ei specifică.”
Psihanaliza a fost dezvoltată de Sigmund Freud (1856 – 1939), ca o modalitate de
a explora conținutul și mecanismele vieții mentale umane. Pregătirea sa l -a făcut să
aprecieze import anța factorilor biologici (natura) și a experienței sociale (educația) pentru
dezvoltarea și menținerea personalității umane.
Freud credea că există necesități umane un iversale care ajută la ghidarea și
modelarea comportamentului uman. Unul este eros “inst ictul veții” , nevoia oamenilor de
a stabili legături între ei și altul este thanatos “instinctul morții” , baza înclinației agresive.
În opinia lui Freud, personalitatea este compusă din trei elemente : id-ul (sinele),
supraeul (superego) și eul (ego).
Id-ul constituie impu lsurile noastre biologice, universale care cer satisfacere
imediată. Supraeul este conștiința, id -ul reprezentat în personalitate. Eul este partea
persoanei care este în contact cu realitatea.
Personalitatea e văzută sub aspect dinamic, ad ică mișcarea ”energiei psihice”, a
libido -ului între cele trei instanțe psihice.
Personalitatea umană se dezvoltă printr -o serie de stadii succesive, universale cu
substrat biologic și legate de vârsta pe care Freud le -a numit “stadiile dezvoltării psiho –
sexuale”.
Primul stadiu este stadiul oral (1 an) în care sugarul caută plăcere prin acte orale
(suptul, mușcatul). Al doilea stadiu este stadiul anal (2 ani) când apare controlul
intestinelor și al vezicii urinare. Al treilea stadiu este stadiul falic (3 -5 ani) este perioada
conștiențizării sexuale inițiale, sau altfel spus conflictul Oedipal. Al patrulea stadiu este
stadiul latenției (5 ani –pubertate) în care este important ă dezvoltarea fizică și
deprinderile intelectuale. Al cincilea stadiu este stadiul genital când apare sexualitatea
matură.2
Freud mai pune accent pe sursele inconștiente și emoționale ale dezvoltării
copilului care contribuie la stabilirea timpurie a aspectelor funcționale ale personalității,
aspectelor afective ale socializării.

2 Butoi Tudorel – „‟Criminali in serie ‟‟, Ed. Phobos, București, 2005, pag. 49.

9 Din n umeroasele definiții ale personalității se desprind câteva caracteristici ale
acestuia, care evidențiază faptul că personalitatea este o structură (Perron,R.,1985):
GLOBALITATEA :
Personalitatea unei persoane este constituită din ansamblul de caracteristic i care
permite descrierea și identificarea ei printre celelalte. Însă nu trebuie să uitam că omul
este unic prin fiecare persoană. Acest lucru înseamnă că unicitatea individului se
conturează într -o personalitate unică însă asemănătoare pe anumite criter ii, cu
personalitățile altor indivizi.
COERENȚA :
Majoritatea teoriilor admit ideea existenței unei anume organizări și
interdependențe a elementelor componente ale personalității. Dar când în
comportamentul unei persoane apar acte neobișnuite ele contravi n acestor teorii.
Personalitatea nu este un ansamblu de elemente juxtapuse, ci un sistem funcțional format
din elemente interdependente.
PERMANENȚA (STABILITATEA ) TEMPORALĂ :
Deși o persoană se transformă, se dezvoltă, ea își păstrează identitatea sa psihi că.
Omul are conștiința existenței sale, sentimentul continuității și a identității personale de -a
lungul întregii sale vieți.

1.1.1. Trăsătura psihică. Tipu rile. Factorii de personalitate
Trăsătura psihică este acel concept care evidențiază aceste însuși ri sau
particularități relativ stabile ale unei persoane sau ale unui proces psihic. În plan
comportamental, o trăsătură este indicată de predispoziția de a răspunde în același fel la o
varietate de stimuli. De exemplu timiditatea este o trăsătură, fiind î n cele mai multe
cazuri însoțită de stângăcie, hiperemotivitate, mobilizare energetică exagerată etc.
Tipurile sunt formate din mai multe trăsături. ( de exemplu: introvertit, extravertit,
ciclotimic etc.) . W. Michel consideră că trăsăturile sunt prototipu ri, adică nu descriu
decât proprietăți tipice sau frecvente în anumite situații. Deseori oamenii atribuie o
trăsătură dacă aceasta apare în câteva situații frecvente, chiar dacă nu se poate generaliza
și astfel caracteriza pe om. De exemplu cineva poate f i “catalogat” ca fiind coleric dacă a
fost văzut c uprins de mânie într -o situație ieșită din comun, chiar dacă aceasta nu este o

10 constantă a comportamentului său. Aceeași trăsătură poate avea în vedere comportamente
care se manifestă în situații foarte dif erite: de exemplu a -ți fi frică de eșec, de păianjeni
sau de vreo boală , nu reflectă aceeași componentă a personalității.
E. Kretschmer luând în considerare parametrii constituției fizice, corporale descrie
3 tipuri, iar asocierile dintre trăsăturile fizic e și psihice s -au dovedit a fi semnificative
pentru cazurile patologice:
Tipul picnic – statură mijlocie, exces ponderal, față plină, mâini și picioare scurte,
abdomen și torace bine dezvoltate – căruia îi sunt asociate următoarele trăsături psihice,
grupa te într -un profil ciclitomic : vioiciune, mobilitate, optimism, umor, spontaneitate,
sociabilitate, dar și superficialitate în relațiile sociale , înclinație către compromisuri.
Tipul astenic – cu corpul slab, alungit, mâini și picioare lungi și subțiri căr uia i se
asociază un profil psihologic numit schizotimic: înclinație spre abstractizare,
interiorizare, sensibilitate, un simț acut al onoarei, meticulozitate etc.
Tipul atletic – tipul cu o dezvoltare fizică și psihică echilibrată3.
În opinia lui G. Allport personalitatea este o structură formată din trăsături
organizate ierarhic. El spune că la fiecare individ există 2 -3 trăsături cardinale care
domină și controlează celelalte trăsături. În ordine ierarhică urmează un grup format din
10-15 trăsături principale , relativ ușor de identificat, și în sfârșit sute sau chiar mii de
trăsături secundare și de fond , care sunt foarte greu de identificat.
Noțiunea de factor a fost introdusă în psihologie odată cu cu utilizarea analizei
factoriale. De exemplu dac ă un elev are rezultate bune la matematică se poate anticipa că
va avea rezultate bune și la fizică, explicația fiind existența unui factor comun, și anume,
un mod de raționament tipic. În vârful piramidei factorilor se afla factorul general
deseori ident ificat cu inteligența.
Factorii și trăsăturile de personalitate datorită asemănărilor dintre ele sunt utilizați
ca sinonomi.

3 Innes Brian – „‟Profile of a criminal mind ‟‟, Ed. Amber Brooks, Londra, 2003, pag. 16.

11 1.1.2. Teoriile personalității
Personalitatea poate fi abordată din perspective și din direcții variate. Există
numeroase teorii ale personalității, dintre care amintim: biologistă, experimentalistă,
psihometrică și socio -culturală și antropologică. Orientarea biologistă pune accent pe
întreaga organizare psihocomportamentală a omului, accentuează rolul motivelor
biologice și al ex perienței timpurii – pre- și postnatală – in formarea personalității.
Dependența, agresivitatea, sexualitatea sunt considerate trăsături primare. Există și
contraopinii. De exemplu americanii văd războiul, agresivitatea și competiția ca fiind
umane prin na ștere. Totuși, există societăți (Arapeșii din Noua Guinee) în care războiul
este necunoscut, iar comportamentul agresiv și competitiv virtual inexistent.
Necesitatea abordării experimentaliste a personalității a fost formulată de Stanford
(1963) astfel: „S tudiul personalității este studiul modului în care oamenii diferă pe un
registru foarte întins în ceea ce au învățat: f iecare persoană deci este unică, dar toți au
învățat în concordanță cu aceleași legi generale.” Au fost abordate îndeosebi procesele de
învățare, procesele percepției și procesele de cunoaștere superioare.
Orientarea psihometrică înseamnă studiul trăsătirilor exprimabile sub forma unor
liste de atribute ce caracterizează persoana în cadrul unei situații. Au fost dezvoltate un
număr mare de tehnici și instrumente de măsură: scale, chestionare etc.
Orientarea socio -culturală și antropologică se bazează pe ideea că personalitatea
poate fi înțeleasă numai luând în considerare și contextul social în care trăiește individul,
și numai comparând in divizii aparținând unor populații și culturi diferite (Mead, Linton).
Procesul de socializare e un proces social prin care individul uman, om, membru activ al
societății, parcurge transformări succesive. Este un proces social continuu de iteracțiune
care d ă unei ființe potențial sociale posibilitatea să -și dezvolte o identitate, un ansamblu
de idei o gamă de deprinderi. Esența acestui proces este că societatea încearcă să
tranforme individul (viitor actor al societății) după chipul său, astfel încât să răs pundă
normelor, valorilor so cietății. Potrivit teoriei rolur ilor fiecare dintre noi avem un status
social și jucăm diferite roluri în funcție de cerințele, așteptările societății în general.
Nou-născuții umani care sunt potențiali personalități umane :
– nu posedă limbaj articulat;
– nu au nici un fel de cunoștințe științifice sau tehnice;

12 – nu au atitudini scopuri, idealuri de viață;
– simțurile sunt incomplet dezvoltate.

1.2.Temperamentul

1.2.1. Definiț ia temperamentului
Temperamentul se referă la dime nsiunea energetico -dinamică a personalității și se
exprimă în particularități ale activității intelectuale și a afectivității, cât și în
comportamentul exterior: limbaj și motricitate, în conduită.
Temperamentul, ca subsistem al personalității, se referă la o serie de particularități
și trăsături înnăscute care sunt importante în procesul devenirii socio -morale a ființei
umane.
Trăsăturile temperamentale sunt foarte ușor de observat și identificat și în opinia
majorității specialiștilor în domeniu sunt leg ate de aspectele biologice ale persoanei
respective, în special de sistemul nervos și cel endocrin.
Psihologul roman Nicolae Mărgineanu a considerat că temperamentul
caracterizează forma manifestărilor noastre și, de aceea, l -a definit drept aspectul forma l
al afectivității și reactivității motorii specifice unei persoane .
Există mai multe tipologii ale temperamentului, această problemă fiind o
preocupare constantă de -a lungul istoriei și evoluției științei.
Tipologia lui Hipocrate
Prima încercare d e identificare și explicare a tipurilor temperamentale o datorăm
medicilor Antichității, Hipocrate (400 î.e.n.) și Galenus (150 e.n.).
În concordanță cu filosofia epocii, care considera că întreaga natură este compusă
din patru elemente fundamentale – aer, pământ, foc și apă – aceștia au socotit că
predominanța în organism a uneia dintre cele patru „umori” (hormones): sânge, flegmă,
bila neagră și bila galbenă , determină temperamentul. Pe aceasta bază se stabilesc cele
patru tipuri clasice de temperament: sangvinic, flegmatic, melancolic si coleric.
Colericul este energic, neliniștit, impetuos, irascibil, uneori impulsiv și iși
risipește energia. El este inegal în manifestări. Stările afective se succed cu rapiditate.
Oscilează între entuziasm și decepție, care tendință de exagerare în tot ceea ce face. Este

13 o persoană foarte expresivă, ușor „de citit”, gândurile și emoțiile i se succed cu
repeziciune. Are tendința de dominare în grup și se dăruiește cu pasiune unei idei sau
cauze.
Sangvinicul se car acterizează prin ritmiciatate și echilibru. Este vioi, vesel,
optimist și se adaptează cu usurință la orice situație. Fire activă, schimbă activitățile
foarte des deoarece simte permanent nevoia de ceva nou. Trăirile afective sunt intense,
dar sentimentele sunt superficiale și instabile. Trece cu usurință peste eșecuri sau decepții
sentimentale și stabilește ușor contacte cu alte persoane.
Flegmaticul este liniștit, calm, imperturbabil, cugetat în tot ceea ce face, pare a
dispune de o răbdare fără mar gini. Are o putere de muncă deosebită poate obține
performanțe deosebite mai ales în muncile de lungă durată și este foarte tenace, meticulos
în tot ceea ce face. Fire închisă, greu adaptabilă, puțin comunicativă, preferă activitățile
individuale.
Melancolicul este la fel de lent și inexpresiv ca felgmaticul, dar îi lipsește forța și
vigoarea acestuia, emotiv și sensibil, are o viață interioară agitată datorită unor exagerate
exigențe față de sine și a unei neîncrederi în forțețe proprii. Este puțin rezistent la eforturi
îndelungate. Puțin comunicativ, închis în sine, melancolicul are dificultăți de adaptare
socială. Debitul verbal este scăzut, gesticulația redusă.
Tipologia lui Pavlov
Explicarea diferențelor temperamentale ține, în concepția fi lozofului rus Ivan
Petrovici Pavlov, de caracteristicile sistemului nervos central și d e raporturile dintre ele.
Forța sau energia este capacitatea de lucru a sistemului nervos și se exprimă prin
rezistența mai mare sau mai mică la excitanți put ernici sau la eventualele situaț ii
conflictuale4. Din acest punct de vedere se poate vorbi despre sistem nervos puternic și
sistem nervos slab ; Mobilitatea desemnează usurința cu care se trece de la excitație la
inhibiție și invers, în funcție de solicitările externe . Dacă trecerea se realizează rapid,
sistemul nervos este mobil , iar daca trecerea este greoaie se poate vorbi despre sistem
nervos inert; Echilibrul sistemului nervos se referă la repartiția forței celor două procese
(excitația și inhibiția). Dacă ele au forțe aproximativ egale, se poate vorbi despre sistem

4 http://www.info -portal.ro/articol/despre -tempera ment/256/1/temperamentul -coleric/

14 nervos echilibrat. Există și un sistem nervos neechilibrat la care predominantă este
excitația.
Din combinarea acestor însușiri rezultă patru tipuri de sistem nervos:
– tipul puternic, neechilibra t,excitabil (corelat cu temperamentul coleric)
– tipul puternic, echilibrat, mobil (corelat cu temperamentul sangvinic)
– tipul puternic, echilibrat, inert (corelat cu temperamentul flegmatic)
– tipul slab (corelat cu temperamentul melancolic)
Gheorghe Zap an a determinat patru niveluri ale sistemului temperamental: nivelul
motor general (de activitate), nivelul afectiv, nivelul perceptiv -imaginativ și nivelul
mintal (al gândirii) . Fiecare nivel se caracterizează prin indicii temperamentali: forță,
echilibru, mobilitate, persistență, tonus afectiv (stenic si astenic) și direcție (extravertit
sau introvertit). Gh. Zapan a elaborat o metoda de educare a capacității de interapreciere,
numita metoda aprecierii obiective a personalității.
Tipurile temperamentale și tipurile de sistem nervos sunt două noțiuni diferite, nu
coincid, deoarece în timp ce aceștia din urmă rămân de -a lungul vieții neschimbate,
temperamentul se construiește în cadrul interacțiunii individului cu mediul fizic și socio –
cultural.
Tipologia lui Jung și Eysenck
Psihiatrul elvețian Carl Jung a constatat, pe baza unei impresionante experiențe
clinice, că, în afara unor diferențe individua le, între oameni există și deosebiri t ipice. Unii
oameni sunt orientaț i predominant spre lumea externă și intra în categoria extravertiților ,
în timp ce alții sunt orientați predominant spre lumea interioară și aparțin categoriei
introvertiților .5
Extraver tiții sunt firi deschise, sociabili, comunicativi, optimiști, senini,
binevoitori, se înțeleg sau se ceartă cu cei din jur, dar rămân în relații cu ei. Introvertiții
sunt firi închise, greu de pătruns, timizi, puțini comunicativi, înclinați spre reverie și greu
adaptabili.
Psihologul englez Hans Eysenck reia această distincție a lui Jung, amplificând
cazuistica probatorie, dar adaugă o noua dimensiune numita grad de nevrozism . Această

5 Tiberiu Prună – „‟Psihologie Judiciară‟‟, Ed. Chemarea, Iași, 1994, pag. 78.

15 exprima stabilitat ea sau instabilitatea emoțională a subiectului6. Eysenc k a reprezentat
cele doua dimensiuni pe doua axe perpendiculare, obținând tipurile extravertit – stabil,
extravertit – instabil, introvertit – stabil ș i introvertit – instabil , pe care le -a asociat cu
cele patru temperamente clasice7.

1.3. Caracterul
Term enul de personalitate include într -un sitem unitar atât temperamentul cît și
caracterul omului. Temperamentul și caracterul sunt două noțiuni diferite care nu
trebuiesc confundate. În timp ce temperamentul se referă la însușiri ereditare ale
individului, c aracterul vizează suprastructura morală a personalității, cali tatea de ființă
socială a omului . În opinia lui Allport de câte ori vorbim despre caracter emitem o
judecată de valoare și implicăm un standard moral.
Etimologic, termenul de caracter provine di n greaca veche și înseamnă tipar,
pecete și cu referire la om, sisteme de trăsături, stil de viață. Caracterul de fapt înseamnă
o structură profundă a personalității, care se manifestă prin comportament, care pot fi
ușor de prevăzut.
Pentru a cunoște carac terul ciuva trebuie să încercăm să răspundem la întrebarea
fundamentală „De ce”, să ne întrebăm în legătură cu motivele, și valorile ce
fundamentează comportamentul cuiva.
Andrei Cosmovici subliniind două dimensiuni fundamentale ale caracterului –una
axiol ogică, orientativ -valorică, alta executivă, voluntară – afirmă: „ Caracterul este acea
structură care exprimă ierarhia motivelor esențiale ale unei persoane, cât și posibilitatea
de a traduce în fapt hotărârile luate în conformitate cu ele”.
În opinia lui T aylor caracterul este „ gradul de organizare etică efectivă a tuturor
forțelor individului”.
Alte definiții: „o dispoziție psihofizică durabilă de a inhiba impulsurile conform
unui principiu reglator „(Rohack, A.A.; cf Allport) sau „o voință moralicește o rganizată”
(Klages, K.).

6 Innes Brian – op. cit. , pag. 30 .

7 Dwyer Diana – „‟Angles on criminal psychology ‟‟, Ed. Nelson Thornes, Cheltenham,
2001, pag. 20 .

16 Caracterul este deci un subsistem relațional -valoric și de autoreglaj al
personalității care se exprimă printr -un ansamblu de atitudini -valori. Atitudinea exprimă
o modalitate de raportare față de anumite aspecte ale realității și implică reacții afective,
cognitive și comportamentale. În structura caracterului se disting trei grupe fundamentale
de atitudini: atitudinea față de sine însuși: modestie, orgoliu, demnitate, sentiment de
inferioritate, culpabilitate, atitudinea față de ceilalți, față de societate: umanism,
patriotism, atitudini politice, atitudinea față de muncă.

1.4 Unicitatea individului
Am vorbit despre personalitatea omului și cele două componente majore ale sale:
temperamentul și caracterul. Am încercat să răspunde m la întrebările: “Ce este
personalitatea?” , “Ce este temperamentul?”, “Ce este caracterul?” și din ce sunt formate.
Am văzut că de -a lungul timpului omenirea a fost preocupată de stabilirea unor tipologii
temperamentale și încadrarea oamenilor într -o cate gorie sau alta.
Dar nu trebuie uitat că în psihologie, care nu este o știință pozitivă, exactă, ci
știință a sufletului, nu există alb sau negru. Nu putem spune despre cineva că întrunește
numai trăsăturile temperamentale ale colericului, el îmbină foart e multe trăsături și
domină cele ale colericului. Putem încadra oamenii în tipologii dar nu trebuie să uităm de
unicitatea individului, a fiecăruia dintre noi.
Fiecare dintre noi e diferit de celălalt, aparținând deja prin naștere unuia dintre
cele două se xe. Fiecare dintre noi suntem unici capatând o anumită originalitate prin
faptul ca ne -am născut într -o anumită zi sau epocă istorică, într -o anumită familie, într –
un anumit mediu social și am parcurs un anumit drum în viață.
Individul e unic, însă nu i ncomparabil cu alți indivizi ai speciei umane. Natura
lăsând trăsături comune indivizilor a creat speciile, iar în cadrul speciilor a lăsat
divers itatea din care derivă unicitatea .
G.W.Allport observa că: “Metoda de reproducere sexuală a naturii garantează la
modul superlativ un echipament genetic nou, pentru fiecare muritor care se
naște." Teoretic, jumătate din ceea ce se transmite ereditar provine de la mamă și jumătate
provine de la tată. Deci nu pot exista două fiinte omenești la fel sau mai exact cu ac elași
potențial de dezvoltare (exceptie făcând gemenii monozigoti).

17 Pentru a înțelege un om trebuie sa observăm ca el este:
– ca toti ceilalti oamenii (după normele universale);
– ca unii oameni (după normele de grup);
– ca nici un alt om (norme idiosincra tice).
Fiecare om e la fel cu ceilalți prin simpla lui apartenență la speța umană, are
caracteristici asemănătoare cu oamenii din grupul său (de ex.: vorbește o anumită limbă
(limba maternă)) și totuși este unic, diferit de toți ceilalți.
Orice individ, oricare ar fi el, nu se realizeazăa prin trăsături universale adăugate
la niște trăsături ale grupului său și apoi adăugate la ceva propriu. Individul împletește
într-un mod unic toate trăsăturile formând ceea ce se cheamă o persoană distinctă și
originală .
Este ceea ce Allport accentua: "…Organizarea vietii individuale este, in primul
rând, în ultimul rând și tot timpul, un fapt principal al naturii umane." Prin drumul parcurs
de fiecare om în viața sa se distinge de alții. Fiecare viață își urmează un de stin unic.
Indiferent de orice metafizică a destinului, existența lui e o certitudine ceea ce arată
particularitatea fiecarui individ în parte, acesta urmând o anumită "cale" fără "doar si
poate".
În marea varietate umană se întalnesc oameni slabi și oamen i puternici, genii și
idioți, oameni harnici și oameni leneși, înalti și scunzi, vioi și apatici, sensibili și
insensibili. Dar nu vom putea spune niciodată că doi oameni puternici sunt la fel pentru
că îî mod sigur unul este puternic în ceva, altul in alt ceva, unul în alergare, altul în ridicat
greutăți; nu sunt doua genii la fel: unul e preocupat de fizică, altul de matematică;
exemplele ar putea continua foarte mult prin diferențieri tot mai subtile între grupuri și
tipuri de oameni8.

8 http://blog.360.yahoo.com/blog –
6dtaZWY8erTHCU2Gfn9xBzPoSYNb?l=6&u=10&mx=35&lmt=5

18
CAP II . PROFI LUL PERSONALIT ĂȚII CRIMINALULUI

2.1. Caracteristici
Personalitatea criminală este "un instrument clinic, o unealtă de lucru, un concept
operațional" (Pinatel, 1971).
Cercetarea complexă a fenomenului infracț ional, sub toate aspectele sale,
deschide largi perspective explicației stiinț ifice a mecanismelor ș i factorilor cu rol
favorizant , permițănd o fundamentare realistă a mă surilor gener ale și speciale orientate
către prevenirea si combaterea manifestarilor antisocia le. Personalitatea criminalului este
fondul pe care se intersectează , în cadrul duelului judiciar, funcțiile acuzării și apără rii
pentru că, în ultima inst anță, pedeapsă este impusă infractorulu i, iar efectele sale sunt
condiționate de această personalitate. Ele mentele pozitive ale personalităț ii vor pute a
conduce spre o pedeapsa mai ușoara, pe câ nd cele negative vor trebui infrâ nte pri ntr-o
pedeapsa mai aspra. Există ș i situaț ii în care pedepsele s unt insuficiente, acestea
generâ nd, de obicei, fenomenul recidivei sau al obișnuinței infracționale , cărora
societatea nu le -a găsit remedii propice. Conce ptul de personalitate este esențial pentru o
justiție ce se fundamentează pe ade văr, știință ș i dreptate, î n care prim ează ideea de
recuperare socială a infractorului. De aceea justiția îș i racordează activitatea la serviciile
psihologiei j udiciare. Factorii externi nu acționează direct, nemijlocit și univoc asupra
individului, ci prin filtrul particularită tilor sale individuale, particularități ale caror
rădăcini se află în mică măsură în elementele î nnăscute ale personalităț ii și în cea mai
mare măsură în antecedentele sale, în istoria personală. Toate acestea îi determină un
anumit t ip de comportament disfuncțional, un anumit mod de a acționa și reacționa în
spațiul psihologic, în modul de a rezolva situaț iile conflictuale care apar mereu in acest
spatiu. Criminalul se prezintă ca o personalitate deformată ceea ce îi permite comiterea
unor acț iuni atipice cu caracter antisocial sau disocial. Infractorul apare ca un individ cu o
insuficientă maturizare socială, cu deficiențe de integrare socială, care intră în conflict cu
cerinț ele sistemului valorico -normativ și cultural al societăț ii în care trăiește. Pe aceasta
baza se incearcă să fie puse în evidență ată t personalitatea infractorului, cât ș i
mecani smele interne (mobiluri, motivații, scopuri) care declanșează trecerea la actul

19 infracț ional ca atare . Studiindu -se diferite categorii de infra ctori sub aspectul
particularităților psihologice, s -a reușit să se stabilească anumite ca racteristici comune
care se regăsesc la majoritatea celor care încalcă î n mod frecvent legea.

2.2. Formarea personalităț ii criminale
Omul n u se naște cu personalitate, ci devine personalitate . La naștere el este un
candidat pentru dobândirea acestui atribut, dobândire care se realizează în timp sub
influența multor factori.
Procesul formării personalității începe din primele zile ale copilăriei și continuă
toată viata omului. El nu are loc întotdeauna uniform și continuu, ci sacadat, discontinuu,
cu salturi dar și cu plafonări.
Prima naștere a personalită ții " se leagă de momentul cristalizării "conș tiinței de
sine", care presupune și raportarea critică la propriile acte de conduită, la propriile
dorințe, prin comparare cu alț ii.
Întreaga evoluție a personalității se desfășoară pe fondul interacțiunii
contradictorii dintre "conș tiința obiectivă " și "autoconș tiința". Acesta este un proces de
desprindere, formulare și integrare permanentă de semnificțatii, criterii, de simboluri și
modele acționale care se desfășoară după cu totul alte legi decât comportamentele care
definesc individul ca dat biologic.
Personalitatea criminalului implică, o cercetare pluridisciplinară, ce depășeș te
sfera dom eniului criminologiei generale și speciale, a căil or și modalităților prin care
relațiile interspecifice dintre individ s i mediu se răsfrăng asupra relațiilor int raspecifice
dintre componentele personalități (aptitudini si atitudini).
Personalitate si socializarea
În timpul proces ului socializării omul devine personalitate normală prin
recepta rea și interiorizarea subiectuală a modelului socio -cultural p e care societatea îl
afirma și î l promoveaza. Ar e astfel loc dimensionarea ființei bio -psihice ca ființă socio –
umană , structură de personalitate configurându -se în interacț iunea ei cu mediul soc ial
formativ. Această interpretare, intâlnită î n teoria crimin ologică are meritul să contribuie
la abordarea conceptului de personalitate a crim inalului, nu ca una predestinată crimei, ca
,,personalitate criminală ", ci ca o ,,personalitate criminală achizi ționată social", iar pe un

20 plan superior propriu criminologiei generale, contribuie la cunoașterea, explicarea și
înțelegerea domeniului criminalității, cu a sa etiologie complexă multicauzală .
Personalitate și contradicț ie
Diferența între omul care achiz iționează o personalita te criminală pășind î n
domeniul criminalității și omul neinfractor nu constă in particularitățile b io-psihice, ci în
ansamblul criminogenezelor specifice drumu lui criminal pe care individul î l parcurg e
până în momentul săvârșirii inf racțiunii. Studiul criminalului nu poate neglija,
cunoașterea mediului social în care are loc procesul formării personalitătii umane, cu
scopul dezvăluirii acelor disfuncții care determină comporta mentele antisociale, în
dezacord cu modelul promova t de soc ietate .
Criminogeneza în societa tea contemporană se compune d in factori criminogeni
exogeni ș i factori criminogeni endogeni. Personalitatea infractorului poartă pecetea
crimi nogeneze i societăț ii, iar apariț ia conduitei sale antisociale decurge astfel din însusi
procesul multifactorial cr iminogenetic, din chiar disfuncțiile caracteristice societăților
concrete contemporane, în contextul unor dezechilibre î ntre individ și societate, între
aspirațiile comunității și cele individuale, între condiț ii generale s i cele particulare, intre
atitudini obligatorii și optiunile subiectuale.
Personalitate și instrăinare
Analiza criminologică a procesului formării persona lității discordante se î nscri e,
potrivit doctrinei moderne, î n contex tul mai larg al fenomenului de î nstrăinare apărut, mai
cu seamă pe fondul dificultătilor de adaptare ș i integrare a individului determinate de:
a) migrația sat – oras și creșterea marilor populații urbane care generează frecvente
fenomene culturale și un nivel mai scăzut al integrării ș i controlului social;
b) industrial izarea ș i urbanizarea rapidă, care asemenea migrației, evidențiază , pe lăngă
efectele pozitive civilizatoare și unele urmări negative, printre care ș i acelea ale sporirii
criminogenezei ori societatii;
c) reacția de frus trare, mai intensă în ultima perioadă la diferite categorii socio -umane, și
care î ntre altele, are la ori gini, pe langa cauzele tradiționale, instabilitățile acestei epoci de
tranziț ie etc9.

9 Mihai Gheorghe, Popa Vasile. – ,, Repere criminologice ‟‟, Ed. Lumina Lex, Bucuresti ,
2002, pag. 211.

21 Cercetă rile criminologice efectuate pe loturi de recidiviști din care și cei vinovati
de infracțiuni săvârșite pe raza Parisului și municipiului București , au ară tat că
majoritatea acestora aparț in uno r grupuri socio -umane care ocupă poziții dezavantajoase
în societate (muncă necalificată, venituri reduse, condiț ii de locuit modeste, grad de
cultură și instrucț ie redus etc.). În acest sens, se pare că personalitatea an ticonformistă
(antisocială) a devenit un mod de viața și totodată , model pentru grupul socio -uman
respectiv.

2.3. Factori psihologici și sociali ai perso nalității criminalului
Comportamentul omului este determinat de modul de manifestare a personalității
fiecărui individ,caracterizat de o atitudine dinamică, acordând acestuia un anumit loc în
cadrul relațiilor sociale în funcție de exigența cu care răspund e cerințelor sociale, de
poziția abordată în raportul social, criteriul social -psihologic impunând considerații
referitoare la valoarea și sensul acțiunilor individuale, la cauzele finale și formale, acestea
modificându -se mai repede decât criteriul biolog ic și mai încet decât condițiile social –
economice.
Structura și conformația anatomică, un anumit tip de metabolism, particularitățile
organelor de simț și ale sistemului nervos reprezintă însușirile native și sunt diferențiate
de la individ la individ, răs punzând unor trebuințe subiacente, a căror sursă este mediul
social.
Prin intermediul procesului instructiv -educativ, societatea determină un anumit
ideal de personalitate cu funcții primordiale, care va urmări însușirea unor cunoștințe,
anumitor aptitudin i,interese motivate, opiniile individului fiind necesare atât pentru
existența acestuia, cât și pentru viața socială. Cu toate că societatea, prin regulile create,
impune anularea individualității, dinamica personalității conferă existenței profiluri
individuale în diferite stadii ale dezvoltării acesteia, dar și posibilitatea realizării unei
sinteze comportamentale între realitățile distincte individ -societate cel mai nobil element
din conținutul proceselor psihice constituindu -l atitudinea individului, ca ființă socială,
față de fenomenele vieții sociale.
Ținând cont de anumite legități ale dezvoltării personalității, se poate menționa că
tulburările de comportament, inclusiv la vârsta minoră, țin de o structură deosebită de

22 personalitate, care reprezint ă aspecte psihologice și psihosociale determinate de o
dezvoltare deficitară și determinând insuficiențe de adaptare socială. Distingem în
personalitatea delincventului juvenil un șir de formațiuni psihologice care denotă
tulburări comportamentale: interes e și aptitudini, individualități tipologice
temperamentale, individualități tipologice de caracter.
Interese și aptitudini ale criminalului
Există două elemente diferite care condiționează comportamentul personalității în
sfera responsabilităților umane: p e de o parte, tendința generală constantă a individului de
a dobândi anumite valori, cunoștințe, de a înțelege unele fenomene, iar pe de altă parte de
a practica anumite activități, tendințe care definesc interesele individului minor. Ele sunt
reprezentate de activitățile reflexe de orientare a organismului spre activitățile practice,
dar și spre o adaptare cognitivă.
Interesele criminalului domină psihologia criminală , reglând mecanismele de
organizare, de adaptare, de conservare a tendințelor delincvenția le, ele distrugând
celelalte interese, fiecare prezentând trăsături generale, specifice fiecărui delincvent , cu
toate că în comportamentul acestuia este determinată o instabilitate emoțională și
acțională, aceasta acordând, totuși, un sens precis interese lor delincvențiale, individul se
preocupă de menținerea relației cu mediul natural, de dobândirea cunoștințelor necesare
stabilirii sau abordării interesului delincvențial. Posibilitatea de a răspunde pentru
consecințe, pentru ordonarea și sistematizarea a cțiunilor într -un comportament distinctiv
se asociază direct cu capacitatea infractorului de a -și coordona activitatea prin adoptarea
unui grad mare de stabilitate.
Experiența agresivă este determinată de repetarea actelor agresive într -un mod
preferențial , selectiv și eficient, iar interesul pentru cunoașterea faptelor ce urmează a fi
efectuate este condiționat de modul în care delincventul deține mijloace tehnice adecvate
și cunoaște utilitatea practică a acestora,de înzestrarea sa genetică, de calitatea
informațiilor provenite din mediul ambiant.
În cadrul general al cercetării comportamentului delincventului se va explica rolul
mecanismelor și dispozițiilor înnăscute, pentru a identifica originalitatea în realizarea
acțiunii, formele comportamentale pre ferate de individ, structura comportamentului
delincvențial fiind rezultatul activității sociale a individului. Identificarea unor variabile

23 comportamente sporadice, independente, care întregesc concepția delincvențial –
fundamentală a individului și organiz area dominației acesteia asupra celorlalte concepții
și atitudini, constituie analiza funcțională a comportării delincventului .
Aptitudinile criminalului .
Toate reprezentările ce caracterizează anumite însușiri, motive dominante ale
personalității duc la însușirea anumitor activități de cunoaștere specifică, reprezintă un
proces complex de învățare din experiență, fiind rezultatul direct al efectului modelator –
reformator al mediului ambiant, sugerează existența acestor aptitudini care au o pregnantă
condi ționare în înzestrarea generală, socială și culturală, reprezentând premise pentru
apariția talentului, forma cea mai înaltă de dezvoltare a aptitudinii. Ritmul dezvoltării
unor aptitudini delincvențiale este influențat de mediu, care modifică direcția exe rcitării
actelor criminogene și etapele de formare a intereselor delincvențiale. Totodată
aptitudinile delincventului sunt rezultatul facultății de cunoaștere individuală, precum și
al regulilor sociale de constituire și dezvoltare a mediului ambiant, fiin d dat de concepția
dominantă a actului criminogen. Perseverența și capacitatea specifică de a învăța din
experiența mediului, de cultivare a intereselor în direcția atitudinilor criminogene care
depind de ambianța socială asimilată și organizată după un pr ogram delincvențial, sunt
fundamentate pe dezvoltarea aptitudinilor.
Formele diferite de ierarhizare a însușirilor individuale sunt întărite prin
rezultatele lor adaptate la procesul de integrare în diferite forme de acțiuni agresive și se
regăsesc în stru ctura psihică a fiecărui delincvent. Integrarea unitară a variatelor tendințe
psihice care conturează comportamentul agresiv, personalitatea agresorului, sub influența
mediului ambiant, a experienței individuale este exprimată de conceptele de stimulare,
condiționare, probabilitate ale reacției de răspu ns. Individualitatea criminala este generată
de caracteristicile comportamentale, un anumit sistem de valori se transmite
delincventului de către societate prin familie, instituția de socializare etc.
Comport amentul individual, ca proces psihic de acceptare și de însușire a
experienței sociale prin organizarea dinamică a proceselor cognitive și prin influența
educațională permanentă a mediului ambiant, realizează trecerea de la individualitate spre
personalita te, constituind procesul de asimilare a normelor de conduită. Trăsăturile
temperamentale și trăsăturile caracteriale se structurează, se stabilizează trebuințele

24 delincvențiale prin raportul dintre voință, afectivitate și impulsurile egoiste. Criminalul se
situează pe o anumită poziție în structura ierarhică a unui grup agresional, aceasta
condiționându -i exercitarea unui anumit rol și integrându -l într -un sistem de valori
negative, construind astfel un model comportamental abstract prin însușirea deprinder ilor
mediate de interesele specifice criminogene și contactul permanent cu ambianța agresivă.
Individualități tipologice temperamentale
Dinamica proceselor și însușirilor psihice individual -volitive, afective și de
cunoaștere și modelarea acestora în funcț ie de particularitățile sistemului nervos dictează
adaptarea delincventului minor la condițiile ambientale, echilibrul sistemului nervos fiind
determinat de interdependența proceselor nervoase. Reglarea conduitei comportamentale,
evidențiind conexiunea ace stor elemente cu character social derivat, raporturile dintre
trebuințele individului și mediu, reprezintă activitatea psihică individuală, cunoașterea
(comună tuturor indivizilor, însă diferențiată în exprimarea sentimentelor, gândurilor,
actelor și atitu dinilor față de fenomenele sociale) și determină particularitățile psihicului.
Formele temperamentale: coleric, sangvinic, flegmatic și melancolic țin de natura
comportamentului individual diferențiat, care depinde de condițiile sociale. În esență
fiind re lative stabil, acest comportament este condiționat de legile generale ale
activităților psihice și de intensitatea acestora.
Delicventul coleric -sangvinic are o atitudine psihoafectivă exprimată de năzuințe,
trebuințe datorate voluntarismului, impulsivităț ii, supraexcitării. O trăsătură a actului
voluntar specifică criminalului coleric este trecerea de la tendințele interne la acțiunea
directă. Realizând profilul psihic al acestuia, acțiunea impulsivă nu se evidențiază în mod
nemijlocit, întrucât este motiv ată de prezența contradicțiilor interne. Delicventul coleric
apreciază că i -au fost afectate interesele și trebuințele, fiind nevoit să -și exprime
atitudinea față de condițiile și relațiile cu mediul social.
Delicventul coleric insistă asupra modului conșt ient sau voluntar de realizare a
actului între posibilitate sau negativitate, prin negarea realității și configurarea unei
tendințe specifice care delimitează și poate restrânge voluntarismul, acesta din urmă
generând o stare de impulsivitate și agitație î n momentul acceptării conflictului, trăirile
emotive fiind interne și clar exprimate, cu abandonări ale scopurilor voluntare inițiale.
Dispozițiile de supraexcitare, activitatea discontinuă sunt caracteristice temperamentului

25 coleric, acest mod de executar e a acțiunii sociale punându -și amprenta asupra
personalității delincventului în etapele devenirii psihice, prin raportarea continuă la
experiența proprie, la rolul reformativ al culturii și educației.
Printr -o atitudine afectivă interiorizată și prin tend ința generală de a evita stările
de tensiune și încordare psihică, scopul și mobilul acțiunii fiind urmărite în mod real și
conștient, se realizează reglarea actelor voliționale sau conștiente ale melancolicului –
flegmatic. El dovedește o rezistență deosebi tă la eforturile fizice și intelectuale de durată,
orice proces emoțional implicând o anumită exersare a mobilității proceselor nervoase,
caracterul relațiilor stabilite cu alți indivizi definind sentimentele și emoțiile cu o anumită
stabilitate față de re alitatea înconjurătoare. Calm în acțiune și reflecție, perseverent în
realizarea scopului inițial prin adaptare la interacțiunile sociale, subiectul este concentrat
asupra modalităților de realizare a acțiunii sau inacțiunii delincvențiale și își controlea ză
procesele interne în mod voluntar. Prin conservarea legăturilor cu mediul ambiental și
reactivarea stărilor acționale necesare, melancolicul -flegmatic își menține capacitatea
psiho -comportamentală, manifestările derivând din stări ale conștiinței indivi duale în cele
ale comportamentului nervos, își realizează ideile, aspirațiile, idealurile printr -o activitate
variată, reconsiderându -și posibilitățile acționale.
Individualități tipologice de caracter
Reglarea activității și a conduitei individului delinc vent este determinată de
convingerile individuale aflate în interacțiune cu mediul social în așa fel, încât pot deveni
rigide, inflexibile sau dependente de mediu, caracterul individului fiind reprezentat de
unele trăsături psihice devenite constante în mo dul de reflectare a realității. Se manifestă
legătura proceselor psihice în redarea însușirilor activității nervoase superioare, trăsăturile
caracterului considerându -se o combinație între trăsăturile înnăscute ale tipului de
activitate nervoasă superioară și transformările determinate de fenotip. Ca trăsătură
distinctă a personalității, caracterul este influențat de temperament prin echilibrul sau
mobilitatea proceselor nervoase. Trăsăturile de caracter exprimă pentru delincventul
minor o atitudine stabilă față de mediul ambiant, putându -se prevedea comportamentul
acestuia în situațiile specifice.
Esența morală și valoarea individului sunt exprimate de caracter ca element al
socialului, trăsăturile acestuia derivând din atitudinea față de exigențele mediu lui social,

26 precum și din voința individuală, reglarea conștientă și inconștientă a conduitei
infractorului, definind concepția față de sine însuși și față de societate.
Tendințele variate care se manifestă în acțiunea și gândirea criminalului sunt un
rezultat al personalității sale, conținutul și forma lor pot fi condiționate de mediul
ambiental, precum și de tendința de intransigență sau de concesie față de reflectarea
acestora în opinia socială.
Rezultatul sistemului unitar al trăsăturilor de caracter e ste o anumită concepție
despre viață, iar caracterul delincventului minor este determinat de tendința încălcării
normei morale și legale. Dezvoltarea motivelor agresive coincide cu momentul renunțării
la conceptele morale, cu participarea la fapte negative și contradictorii, consolidate pe
principii ilicite.

2.3.1. Aspectele biologice ș i sociale ale personalității cr iminalului
Eficacitatea preîntâmpinării anumitor infracțiuni depinde de cunoașterea optimă a
personalității criminalului, deoarece personali tatea reprezintă catalizatorul cauzelor
săvârșirii infracțiunilor.
Personalitatea criminalului , fiind una dintre problemele de bază ale criminologiei,
reprezintă în același timp una dintre cele mai complicate probleme ale acestei științe.
Astfel, soluționarea întrebării privind personalitatea infractorului , specificul ei și
rolul ei în săvârșirea infracțiunii este în funcție de condițiile socioistorice, de cerințele
practicii sociale și de nivelul dezvoltării științei.
Din multiple izvoare privind natura criminalului, atât cele de criminologie
generală, cât și cele de criminologie specială (psihologie criminală), mai ales cele de
criminologie clinică, rezultă că între criminal și necriminal nu sunt deosebiri de natură, ci
deosebiri de grad. Potrivi t acestora, și unul, și altul sunt impuși la acțiuni și activități de
anumite nevoi, mobiluri; și unul, și altul sunt ajutați sau neajutați de anumite capacități
(inteligența etc.), de anumite acte de voință etc.

27 Aceste elemente psihice, fizice etc. la cri minali sunt uneori mai puternice, de
exemplu, impulsurile, mobilurile (agresivitatea, sexualitatea), iar alteori mai slabe (de
exemplu, voința, stăpânirea de sine etc.)10.
Crima este un act omenesc, iar criminalii se disting de ceilalți oameni deoarece
comi terea crimei este expresia unei diferențe de grad, deci diferență cantitativă și nu
calitativă; există o diferență de grad între psihismul criminalilor și acela al necriminalilor.
Cercetarea criminologică trebuie să scoată în evidență tocmai aceste deosebi ri de
grad, care -i caracterizează pe criminal, în felul acesta, criminalul este o persoană care se
deosebește totuși de necriminal, fiind o personalitate înclinată spre crimă, adică o
personalitate criminală.
Personalitatea infractorului este studiată din perspectivă sinergetică implicând:
– cercetarea clinică pentru reconstituirea antecedentelor personale și patologice ale
subiectului (aici intră și excluderea simulării prin testul de biodetecție);
– examinările paraclinice în scopul probării și obiectivăr ii diagnosticului clinic, precum și
al aprofundării etiopatogeniei unor tulburări (aici intră ample investigații de laborator,
radiologice, electroencefalografice etc.);
– investigările biogenetice care au ca premisă rolul factorilor ereditari în structura rea
personalității, iar ca scop identificarea concretă a factorilor de ereditate;
– interpretarea neurofiziopatologică pentru explicarea cauzalității manifestărilor agresive
de comportament cu răsunet antisocial, legate de condițiile biopsihologice care le
exacerbează sau declanșează;
– cercetarea sociologică care are două obiective: în primul rând, reconstituirea structurii
personalității delincventului și a modului în care s -a încadrat în mediul social, a
incidentelor conflictuale și modul în care au fost soluționate și, în al doilea rând,
orientarea asupra posibilităților de reechilibrare și reintegrare (reinsecție) socială;
– rezolvarea medico -legală, adică furnizarea datelor medicale obiective pe baza cărora se
concluzionează asupra stării de imputabili tate, conștiință, discernământ11.

10 Oancea Ion, -“Proble me de criminologie”, Ed. All Back, Bucuresti, 19 98, pag. 149.

11 Mitrofan Nicolae, Zdrenghea V oicu, Butoi Tudorel -“Psihologie judiciară”, Ed. Șansa,
București, 1997, pag. 48 .

28 Definind personalitatea criminală, vom menționa că, în limbaj comun, prin
personalitate înțelegem totalitatea trăsăturilor morale sau intelectuale proprii unei
persoane, prin care se evidențiază individualitatea acesteia.
Concluzionând cele menționate, putem zice că personalitatea criminalului
reprezintă o sumă de componente personale (biologice, psihice și sociale), integrate într –
un sistem neadecvat celui social, de valori, norme cu caracter deviant de cele ale
societății, care determină un comportament antisocial.
Criminologii J. Pinatel, Di Tullio, Kliniberg, De Greeff și alții au cercetat și au
formulat, pe baza acestor trăsături, teoria personalității criminale, menționând că
trăsăturile psihologice caracteristice crimi nalilor sunt: agresivitatea, egocentrismul,
indiferența afectivă, lipsa de inhibiție și altele.
Orientarea psihologică în criminologie include școlile științifice, concepțiile,
teoriile care explică etiologia comportamentului infracțional prin prisma trăs ăturilor
psihologice cărora le conferă o importanță hotărâtoare. În acest context, abordarea
psihologică încearcă să demonstreze existența anumitor trăsături specifice, de ordin
psihologic, care diferențiază infractorul de noninfractor și care determină
comportamentul infracțional al acestuia.
Factorii psihici și morali, alături de cei biologici și sociali, au o pondere grea în
etiologia crimei, menționează cercetătorul H. Mannheim. E de remarcat că aceste
categorii de factori sunt inseparabile în orice cri mă, bineînțeles, cu o pondere specifică
fiecărei categorii. Astfel, în unele cazuri, factorii fizici și fiziologici pot fi determinanți,
în timp ce în alte situații importanță pot avea factorii sociali sau cei psihici. Mai mult, în
opinia cercetătorului H. Mannheim, de cele mai dese ori factorii psihici sunt mai
importanți decât ceilalți, deoarece atât factorii fizici, cât și cei sociali pot acționa numai
dacă mai întâi trec prin factorii psihici, numai dacă factorii sociali și cei fizici sunt
interiorizați și însușiți de factorii psihici.
Factorii psihici trezesc nevoi, dorințe și planuri mintale, care apoi urmează a fi
puse în aplicare. Prin urmare, considerăm oportună studierea factorilor psihici în vederea
stabilirii rolului și locului lor în etiologia c rimei, cu atât mai mult cu cât în ultimele
decenii în lucrările de criminologie acestora li se acordă o atenție sporită. Criminologia

29 trebuie să țină seama de datele furnizate de știința psihologică, conform căreia factorii
psihici se împart în trei catego rii, și anume:
– factori motivaționali (trebuințe, mobiluri, tendințe, emoții, dorințe etc.), aceștia fiind
factorii propulsivi, determinanți în acțiune, inclusiv în crimă;
– factori cognitivi, de cunoaștere (perceptivi, reprezentativi, imaginativi, intele ctivi),
aceștia fiind factorii orientativi, de cunoaștere a situației și a mijloacelor de comitere etc.;
– factori conativi sau de mișcare, de punere în aplicare a dorințelor și a ideii de comitere a
crime12.
Cu referire la problema investigată, în opinia n oastră, prezintă interes acele
hotărâri conform cărora comportamentul criminal își are originea, în principal, în
personalitatea agresorului, și nu în condiția lui biologică sau în situația lui socială. După
cum menționează cercetătorul român V. Dobrinoiu: „În teorie, fiecare personalitate este
unică. În scopul cercetării se caută să se găsească dimensiuni comune (trăsături), să se
studieze asemănările și deosebirile”.
În acest context, prezintă interes teoriile psihanalitice, al căror fondator a fost
psihi atrul, fiziologul și neurologul austriac Sigmund Freud (1856 -1939), cel care a
încercat să demonstreze existența unei personalități antisociale ce ține de sfera
psihologiei normale și să explice mecanismul formării acesteia.
Controlul comportamentului peri culos al mentalului și emoționalului a constituit o
preocupare încă din cele mai vechi timpuri. Astfel, în societățile timpurii, când
demonologia reprezenta un sistem de gândire, aceasta a dat o explicație adecvată atât
crimei săvârșite, cât și stării de n esănătate a celui ce a săvârșit -o, respectiv: influența
spiritelor rele sau a diavolului, care, de altfel, constituia un obiectiv al școlii naturaliste de
gândire medicală din Grecia Anti că a anului 600 î13. Hr.Școala respectivă avea drept
punct de reper te oriile lui Pythagoras (580 -510 î. Hr.), Alemaeon (550 -500 î. Hr.),
Empedocles din Agrigentum (490 -430 î. Hr.) și Hippocrates (părintele medicinei). Astfel,
Pythagoras și elevul său, Alemaeon, au identificat creierul ca fiind organul minții,
precizând că bo lile mentale nu sunt altceva decât disfuncțiile acestui organ. Empedocles

12 Oancea I oan.- op. cit. , pag.141.

13 Dincu Aurel -“Bazele criminologiei”, Ed. Proarcadia, Bucuresti, 1995, pag . 192 -205.

30 introduce anumite principii explicative ale personalității (care au fost folosite sute de ani)
cum ar fi, spre exemplu, că delirul și alte boli mentale sunt niște aspecte ale funcții lor
speciale ale creierului.
Isteria, nebunia și melancolia erau descrise științific, fiindu -le asociate moduri de
tratament ca pentru orice altă afecțiune umană.
Cel care dezvoltă conceptele științei psihologice în legătură cu persoanele bolnave a fost
S. Freud, în opinia căruia elementele structurale ale psihicului uman sunt:
– conștientul, respectiv Eul (ego);
– și subconștientul, respectiv Sinele (id) și Supereul (superego).
Sinele a fost folosit ca termenul care descrie marele rezervor de mișcări biol ogice
și psihologice, adică acei stimuli și acele impulsuri care stau la baza tuturor
comportamentelor .Acesta include libidoul, întreaga forță a energiei sexuale a individului,
ca o „dorință de viață”, difuză și tenace, regăsită la toate animalele.Sinele e ste în
permanență inconștient și răspunde numai la ceea ce S. Freud a numit “principiul
plăcerii” – dacă te simți bine, fă-o.
În acest context, analiza freudiană se axează pe “evenimentele din prima
copilărie”, a căror influență este considerată hotărâtoare . În această perioadă a primei
copilării, instinctul sexual parcurge mai multe faze, în funcție de anumite zone erogene,
în jurul cărora se situează libidoul. Parcurgerea acestor faze poate da naștere unor “fixații
ale libidoului”, care reprezintă “predisp oziții pentru ulterioare breșe ale năzuințelor
refulare” și care pot genera unele nevroze ori perversiuni.
Tot în această perioadă a copilăriei, ca urmare a unei prime fixații a libidoului
spre un „obiect sexual” exterior, apare și se dezvoltă “complexul l ui Oedip” (caracteristic
băieților) și “complexul Electrei” (caracteristic fetelor); manifestarea sexuală a
individului, în primele faze ale copilăriei, față de părintele de sex opus, și dorința
corelativă de suprimare a părintelui de același sex14.
Modul î n care se va rezolva “conflictul” va reprezenta “cheia” diferențierii
ulterioare între personalitățile normale și cele nevrotice. În opinia lui Freud “complexul
lui Oedip” nu e altceva decât nucleul nevrozelor (explicațiile privind nevrozele au fost
prelua te de „teoria criminalului nevrotic” la care ne vom referi pe parcurs).

14 http://www.parinti.com/complexul_Eectrei -t-28896.html?sid=c9f65a5bcdab1f50684b0a90127a86e9 .

31 Supereul, prin contrast, reprezintă acea forță conștientă și autocritică, care
evidențiază cerințele ce te opresc să faci ceea ce -ți place, din motive care țin de
experiența socială in dividuală. Supereul poate conține elemente conștiente sub forma
codurilor etice și morale, dar este inconștient în operarea sa.
Supereul apare odată cu primele mari experiențe ale copilului, de dragoste, de
atașament față de părinții săi. Copilul le experi mentează ca judecăți și, în final, din suma
valorilor lor, ia naștere ego -idealul, ceea ce înseamnă o concepție ideală a ceea ce copilul
ar trebui să fie.
Ceea ce Freud numea Eul (ego) reprezintă personalitatea conștientă care este
orientată către lumea re ală în care persoana trăiește (Freud o definește ca “principiul
realității”) și încearcă să mediteze între cererile SINELUI și prohibițiile SUPEREULUI.
Personalitatea fiind organizată astfel, Freud încearcă să explice cum manipulează
Eul conflictul dintre Supereu și Sine. Problema de bază ar fi cea a vinovăției: individul
experimentează toate tipurile de impulsuri și instincte venind dinspre sine și se simte
vinovat de ele, datorită prohibițiilor supereului. În acest caz, survin o multitudine de
situații v izând comportamentul individului.
În cazul unei sublinieri a situației menționate anterior, instinctele binelui sunt
abătute către activitățile aprobate de supereu (spre exemplu, imboldurile agresive și
distinctive pot fi abătute spre o activitate atletică ).
Sublinierea (respectiv satisfacerea sau înăbușirea doleanțelor nesatisfăcute,
predominant cu caracter sexual, prin alte tipuri de activități) reprezintă o cale normală și
sănătoasă în care Eul manipulează conflictele Sinelui și prohibițiile Supereului.
Prin contrast, în cazul unei represiuni, aceste instincte sunt reprimate în
subconștient și individul neagă existența lor.S. Freud nu s -a preocupat în mod nemijlocit
de problema criminalității, cu toate că explicațiile acestui fenomen le găsim în lucrarea
“Totem și tabu” publicată în 1913. Astfel, transgresarea omorului, incestului reprezintă
satisfacerea unor “dorințe refulate”. Dorința reprezintă o expresie a instinctului, ceea ce
duce la ideea că actul criminal, ca orice transgresare a tabuului, are o o rigine instinctuală.
La aceeași concluzie ajunge și un alt cercetător, Frarer, pe care Freud îl citează, arătând
că opiniile acestuia intră în acord cu propriile lui argumente: „Legea nu interzice omului
decât ceea ce el ar fi capabil să facă sub presiunea unora dintre instinctele sale. Dacă nu

32 ar exista înclinații rele, nu ar exista crime, iar dacă nu ar exista crime, ce nevoie ar fi să le
interzicem?” Prin urmare, crima apare drept expresie a instinctului sexual greșit canalizat
(complexul lui Oedip).
Explicațiile fenomenului criminal sunt întâlnite și în lucrările “Dincolo de
principiul plăcerii” (1920), “Eul și sinele” (1923), care coincid, de altfel, cu perioada
“maturității” creației freudiene. În această fază a gândirii freudiene, pe lângă varianta
sexuală, apare și varianta morbidă (Thanatos reprezentând categoria instinctelor morții),
când „responsabilitatea” crimei aparține tendinței umane spre agresiune și distructivitate,
expresii extravertite ale instinctului morții.
În sfârșit, într -o explicație directă cu privire la crimă, Freud vede în aceasta o
expresie a sentimentului de culpabilitate tipic nevrozelor, adică rămas în stare
inconștientă și anterior faptei: “Constatarea că intensificarea acestui sentiment inconștient
de vinovăție poate face din tr-un om un criminal a constituit o adevărată surpriză și totuși,
fapta rămâne neîndoelnică; la mulți criminali, îndeosebi tineri, poate fi descoperit un
puternic sentiment de culpabilitate, anterior și nu consecutive crimei, sentiment care a
constituit mo bilul crimei . Prin urmare, persoana dată trăiește posibilitatea legării acestui
sentiment de ceva real și actual ca pe o ușurare”.
În lumina celor analizate anterior conchidem că, în vederea explicării fenomenului
criminal, teoria freudiană parcurge trei e tape, respectiv:
– crima reprezintă canalizarea greșită a instinctului sexual;
– crima constituie o expresie a tendinței umane caracterizate prin agresiune și
distructivitate, expresii extravertite ale morții;
– crima nu este altceva decât exponentul compl exului de vinovăție.
Crima văzută ca o eliberare de sub presiunea unui sentiment culpabil nu înlătură
originea instinctuală a acesteia, ci o “intermediază”, dacă ținem seama de faptul că
sentimentul vinovăției însoțește unele instincte condamnabile. Aceast ă ultimă variantă
explicativă a crimei a fost reluată de teoria criminalului nevrotic, la care ne vom referi
ulterior.Varianta cea mai cunoscută a acestei teorii aparține criminologilor Franz
Alexander și Hugo Staub, fiind expusă în lucrarea “Criminalul și judecătorii săi”,
publicată la Viena în 1929. Amintim că acești autori au reluat și dezvoltat Teoria ființei
supraumane lipsite de supraeu a lui August Aichhoron publicată în lucrarea “Tânărul

33 fugar” în 1925 (cuvântul introductiv a fost semnat de S. Freud , care era de acord cu
tehnicile menționate).
În urma studiilor întreprinse, A. Aichhoron ajunge la concluzia că majoritat ea
criminalilor minori au un Supereu subdezvoltat, generat de faptul că părinții copiilor
susceptibili ori lipseau din viața lor, ori nu-i iubeau, astfel că aceștia au eșuat în formarea
atașamentului intim necesar unei dezvoltări normale a Supereului. Cercetătorul și -a bazat
tehnicile de tratament pentru acești copii pe crearea unui mediu plăcut și fericit, în așa fel
încât să promoveze tipul de identificare cu adulții, pe care copiii eșuaseră să –
experimenteze mai devreme.
A. Aichhoron a sugerat că există și alte tipuri de delincvenți, care au la bază o
superabundență de dragoste părintească și cărora le este permis să facă orice vor, nu mai
că numărul acestora este minim.
În viziunea cercetătorilor Fr. Alexander și H. Staub, toți oamenii sunt criminali
înnăscuți (amintim că aceeași idee persistă și în debutul operei lombrosiene). Ființa
umană apare în lume ca un criminal, respectiv neadap tat social. În primii ani de viață
copilul își prezervă criminalitatea în cel mai înalt grad, fiind preocupat numai de
realizarea plăcerii și de evitarea durerii. În perioada 4 -6 ani, dezvoltarea criminalului
începe să se diferențieze de cea a persoanei no rmale. În această perioadă (perioada
latentă), care se încheie la pubertate, viitorul individ normal reușește parțial în reprimarea
tendințelor instinctive criminale și stopează exprimarea lor actuală. El sau ea convertește
sau transformă aceste tendințe l ibidinale criminale în forme acceptabile sub aspect social.
Viitorul criminal eșuează, însă, în realizarea acestei adaptări. Criminalitatea reprimată și,
deci, inconștientă a persoanei normale găsește câteva căi și supape sociale nepericuloase,
cum ar fi: visul, fantezia, simptomele nevrotice, precum și câteva forme de comportament
tranziționale, mai puțin lipsite de pericol, cum ar fi: duelul, boxul, corida și, ocazional,
exprimarea liberă a criminalității în război15.
Prin urmare, criminalitatea este clasi ficata, de autorii teoriei criminalului nevrotic,
în următoarele categorii:
– criminalitatea imaginară, care transpare în risc, fantezii sau acte ratate;

15Mitrofan Nicolae, Zdrenghea Voicu, Butoi Tudorel – op. cit. , pag . 31-32 .

34 – criminalitatea ocazională. În cazul criminalilor ocazionali, Supereul acestora își
suspendă funcția morală pentru o perioadă de timp, Eul fiind incapabil să mai realizeze
echilibru;
– criminalitatea obișnuită. În cazul infractorilor din obișnuință nu ar exista un conflict
între Eu și Supereu, întrucât majoritatea acestora aparțin unui mediu antisocial, conduita
lor fiind în armonie cu normele morale ale mediului. Această categorie cuprinde, la
rândul ei, trei tipuri de criminali:
– criminali organici;
– criminali normali;
– criminalii nevrotici.
Lombroso prezinta urmatorul tablou topologic:
-criminali n ăscuți și alienați morali
-criminali epileptici
-criminali pasionali
-criminali alienați , cu subcla sele celor alcoolici ,isterici ș i matoizi
-criminali de ocazie16
Amintim că psihanalistul A. Aichhoron a utilizat noțiunile referitoare la nevroze și
psihoze pentru a explica anumite comportamente antisociale. El consideră că, deși mediul
social (factorii exogeni) îl influențează pe individ, acesta nu trece la săvârșirea faptei
penale decât dacă este pedepsit.
Conform teoriei lui Freud, hotărâtoare pentru viaț a omului este prima jumătate a
primului an de viață. Abrahamsen prelungește această perioadă, susținând ideea că până
la vârsta de doi ani copiii nu se supun părinților, dar către patru ani această conduită
dispare la majoritatea copiilor, la unii însă ea rămâne pentru toată viața și din acești copii
se completează rândurile viitorilor delincvenți.
Abrahamsen vede cauzele apariției viitorilor infractori astfel: „În general, cauzele
conduitei delictuoase la copil pot fi depistate de părinții săi, în special în atitudinea
afectivă a mamei față de manifestările instinctive timpurii ale copilului.

16 Mihai Gheorghe, Popa Vasile – op. cit., pag .194 .

35 Am constatat că mai mult decât situația economică sau socială a familiei,
raporturile afective dintre părinți și copii influențează dezvoltarea caracterului.
Experie nța noastră demonstrează că situația încordată din familie dă naștere la infractori”.
Prin urmare, factorul determinant al dezvoltării ulterioare a personalității
criminale îl constituie afectivitatea părinților. Același lucru este sugerat de Abrahamsen
în lucrarea sa “Situația încordată în familie – cauza principală a conduitei delictuoase”, în
care argumentează că un copil devine delincvent fie din cauza că în familie nu i s -a
acordat atenție și el, devenind matur, încearcă să atragă atenția asupra sa pri n delicte, fie
că în familie a fost prea tutelat, protestele sale împotriva tutelei manifestându -se mai
târziu prin delicte .
În acest context, Abrahamsen tratează criminalitatea ca pe un fenomen psihologic.
De altfel, de acest mod psihologic de tratare a c riminalității este legată și concepția sa
referitoare la „potențialul delincvent”. Astfel, pentru ca un infractor potențial să devină
într-adevăr infractor, sunt necesare, după Abrahamsen, a fi întrunite încă două condiții, și
anume:
1. o situație corespun zătoare în anturajul său (denumită „de moment”);
2. slăbirea rezistenței, controlului din partea supereului.
Prezența stigmatelor criminale o găsim în teoria lombrosiană, atunci când
clasificarea infractorilor în funcție de constituția corporală ține de te oria lui E.
Kretschmer. În lucrarea “Constituția criminală și criminalitatea adolescenților” soții
Eleonor și Sheldon Glueck constată că adolescenții delincvenți urmează a fi atribuiți la
tipul mezomorf (atletic), ei alcătuind circa 60% din populația de ac eeași vârstă.

2.3.2. Aspecte psiho -dianamice ale personalitatii criminalului
Profilul pulsional al criminalului

Cercetarea de față își propune să evidențieze anumite particularități ale
personalităț ii criminalului care îl deosebesc de ceilalti indivizi, din punct de vedere psiho –
pulsional. Termenul de "pulsional" este folosit aici cu referire directă la teoria pulsiunilor
elaborată de psihiatrul maghiar Leopold Szondi (18 96-1986), teorie care postulează
existenț a în fiecare individ a patru pulsiun i fundam entale care îi dirijează existenț a.

36 Aceste patru pulsiuni formează un sistem de trebuinț e ce stau la baza comportamentului
subiectului, inclusiv în al egerile sale destinologice esenț iale: în iu bire, prietenie, profesie,
boală ș i chiar moarte.
Pentru o mai bună întelegere a specificului pulsional al criminalului, vom prezenta
mai jos c ele patru pulsiuni (sau trebuinț e) din sistemul szondian17:
Pulsiunea sexual ă = acea pulsiune care declanșează comportamentele de
reproducere și implică energia libidina lă inve stită în aceste comportamente. Pulsiunea
sexuală se sub-împarte în doua sub -trebuinț e, si an ume h¸ care este energia erotică
propriu -zisă sau latura feminină a sexualității, și trebuința s, adică energia activă, sau
dimensiunea masculină a sexualit ății.
Pulsiunea paroxismal ă = responsabilă de reacțiile afective în condiții de pericol
(fugă sau luptă ). Ea se împarte în doua sub -trebuințe, și anume trebuința epileptiformă
(e), care declanșează reacțiile afective violente, și trebuința isteriformă (hy), care e ste
implicată în comportamentele de camuflare sau ascundere.
Pulsiunea de contact = energia investita în relatia cu lumea. Ea se împarte în
trebuinta depresiva (d), care mobilizeaza comportamentele de cautare în mediu a
obiectelor necesare supravietuirii s au reproducerii si trebuinta maniacala (m), care
implica atasarea de sau abandonul acestor obiecte.
Pulsiunea Eului = este o forma de energie specific umană care organizează și
reglează modul de m anifestare a celorlalte trebuințe, astfel încât să se asigur e un ec hilibru
între satisfacerea lor și supravieț uirea organismului. Ea este compusă din trebuinț a p (sau
paranoidă ), prin care subiectul ia constiinț a de tensiunea pulsiunilor sale și trebuința k,
adică o energie prin care individul ia atitudine f ață de aceste trebuințe (de exemplu, le
lasă să se manife ste în conduita sau le blochează ).
Szondi explică devianț ele comportamentale, inclusiv boala mentală , prin anomalii
apărute în cadrul acestor pulsiuni. Aceste anomalii ar avea cauze genetice (fiind
moșteni te de la ascendenți) și se manifestă prin creșterea intensităț ii anumitor trebuinț e în
dauna altora. De exemplu, trebuința sadică (s) poate fi prezentă la unii indivizi într -o
cantitate mai mare decât la al tii, ceea ce, coroborat cu o slă bire a treb uinței de control (k),
poate duce la violențe anti-sociale. În acest context, am presupus că personalitatea

17 www. szondi forum.org .

37 individului anti -social ar avea niș te caracte ristici pulsionale distincte față de individul
"mediu", în sensul unor tendinț e agresive mai accentuate, al unei reactivităț i paroxismale
mai int ense, al unei mai slabe capacități de control și al unor mai slabe capacităț i de a
întret ine relaț ii obiectuale stabile și satisfăcă toare. Studiul a f ost realizat ci ajutorul
profilelor obținute de la subiecții deț inuți (N=87 ) de sex masculin, vârsta adultă,
condamnaț i pentru delict e grave ( omor, viol) ș i un lot martor format din 58 de subiecți
adulț i de sex masculin, fără antecedente penale. Pentru a evalua cara cteristicile lor
pulsionale, toți subiecț ii au fost testați o singură dată cu tehnica Szondi (sa u testul
pulsiunilor), elaborată de autorul cu acelaș i nume. E ste vorba de o metoda proiectivă care
măsoară intensitatea și tipul reacțiilor afective (de atracție/respingere) ale subiecților în
fața unor fotografii cu ca racter evocator al celor patru pulsiuni (sau opt trebuinț e) descrise
mai sus. Astfel, există fotografii care evocă trebuinț a de e rotism, de agresivitate, de
atașamen t etc. În baza alegerilor subiecților, am alcă tuit un profil pulsional
individ ual(profilul de fațadă ), conform regulilor de codificare a aleg erilor testului.
Rezultatele obț inute au fost prelucrate atât prin analiza statistica descriptiva (frecvențe
absolute și relative, distribuții, etc.), cât și prin cea inferențială testarea semni ficației
diferenț ei dintre cua ntumurile procentuale (distribuț ia Z). De exemplu, în figura nr. 1
poate fi observată repartiția empirică a tensiunii (încărcăturii) factorului s la subiecții
deținuți, iar în figura nr.2 distribuț ia pentru subiecții fără antecedente pena le.

Putem observa din h istogramele de mai sus faptul că distribuț iile se apropie, prin
forma lor, de "normalitatea" curbei teoretice a lui Gauss, fiind usor asimetrice. Acest fapt

38 a permis realizarea unor prelucră ri de tip parametric ale datelor. În privința prelucrărilor
statistice de tip inferenț ial, calculele au demonstrat existența unor diferențe semnificative
între cele două eș antioane la urmatorii factori: s, e, k, p, d si m (vezi tabelul nr.1)
Reactia
factoriala Grupul
de
subiecti Frecventele
relative (%) Valoarea lui
Z Pragul de
semnificatie
S  detinuti
normali 10.3
29.3 2.79 P<0.01
E + detinuti
normali 16
32.7 2.28 P<0.05
e- detinuti
normali 48.2
17.2 4.24 P<0.01
E0 detinuti
normali 20.7
39.7 2.44 P<0.05
k- detinuti
normali 35.6
56.9 2.57 P<0.05
K0 detinuti
normali 31.3
13.8 2.60 P<0.01
P+ detinuti
normali 17.2
34.4 2.31 P<0.05
D+ detinuti
normali 40.2
15.5 3.48 P<0.01
D detinuti
normali 3.4
15.5 2.35 P<0.05
M+ detinuti
normali 33.2
62 3.52 P<0.01
m- detinuti
normali 40.2
12.1 4.14 P<0.01
În baza acestor diferențe, putem enunța urmă toarele interpretă ri psihologice:
a) surprinzător, în ceea ce privește trebuinț a de agresivitate, nu se constat ă diferenț e
semnificat ive de orientare hetero -agresivă între cele do uă loturi. În schimb, la subiecții

39 normali predomină o reacție ambivalentă față de aceasta trebuință , care denota un conflict
între tendinț a de a lua o priz ă activă asupra obiectelor și te ndința de a fi mai pasivi și de
a-și socia liza agresivitatea. Este o reacție care poate indica ș i un control compulsiv al
sadismului, care duce adesea, conform teoriei szondiene, la simp tome nevrotice de
constrângere ș i la dileme pri vind identificarea psih o-sexuală .
b) în ceea ce privește pulsiunea e (epileptiformă ), se constată la deținuți o acumulare
superioară de ostilitate, furie și dorințe revendicative ș i un mai slab control al
agresivită ții. Acest lucru indică și lipsă unei instanț e interioare etice (a Supra -eului). De
asemenea, mai indică și tendința lor în general recunoscută de a refuza să-și asume
responsabilitatea p entru faptele comise sau tendinț a de a da vina pe celă lalt pentru ceea ce
li s-a întâmplat. Subiecții din lotul de control prezintă î ntr-o proporție superioară o reacție
care denotă prezența acestei cenzuri etice, deci un control activ al comp ortamentului
agresiv prin formațiuni reacționale împotriva ostilității. Este o reacție socializată (sau
umanizată , cum spune Szondi), care sugerea ză uneori și prezența sentimentelor de
culpab ilitate ca manifestare a nevrotică a Supra -eului.Totuși, trebuie spus că subiecții fără
antecedente prezintă mai des decât deținuții o reacție care indică descă rcarea
ostilității(figura nr.3). În lumi na celo rlalte date ale testului această reacție sugerează mai
curând o evacuare forțată a agresivităț ii prin reful are, decât o manifestare directă și
brutală a afectelor "dure".

Diferența dintre mediile eș antioanelor este de 0.63 , iar intervalul de încredere(95% ) este
cuprins între 0.15 si 1, 11

40 c) În factorul (sa u trebuinta) k, cea responsabilă de gestionarea de catre Eu a instinctelor,
detinuț ii dau mai f recvent decât "normalii" o reacție care indică un deficit al capacității de
organizare pulsională sau lipsa unei poziț ii active a Eu -lui în a regla celelal te pulsiuni.
Aceasta înseamnă că ele se pot manif esta într -o formă mai nemodulată sau nesocializată
în conduită .

Diferența dintre mediile eș antioanelor este de 0.54, iar intervalul de încreder e(95%) este
cuprins între 1.06 ș i 2.58 .Astfel de indivizi sunt descriș i de catre S. Deri ca fiind mai
infantili și nereținuți în comportament. Subiecț ii din lo tul de control au într -o proporție
semnificativ mai mare o reacție care sugerează un control al manifestă rilor pulsionale
prin refulare, adică o adaptare mai bu nă la constrângerile realităț ii(figura n r.4).
d) În fa ctorul p, se constată o frecvenț ă superioară la normali a unei reacții care indică o
priză mai bună de conștiință a propriilor trebuințe s au stări psihologice, o tendință de a le
reprezenta ș i elabora mental, adică, implicit, ș i de a le verb aliza. Acest mecanism
reprezintă de fapt o altă formă de control men tal, întrucât capacitatea de a -ți conștientiza
și a-ți asuma stările psihologice și trebuinț ele poate duce la forme mai elaborate, mai
planificate sa u prospective de conduită, ș i deci mai adaptative social.
e) În factorul d, cel raspunzător de relaț ia cu obiectele lumii, se constată la deținuți o
frecvență superioară a unei reacții indicând o dorință de a căuta și a schimba noi ș i noi
obiecte, persoane sau centre de interes pe care să le i nvestească afectiv, dar fă ră a se fixa

41 prea mult la ele. Așadar, o instabilitate relațională și o orientare foarte concretă a
intereselor. Este o reac ție care, în corelație cu celela lte, sugerează o funcț ionare
psihol ogică mai simplă, dominată de imperativ ul momentului și cu slabe capacități
prospective. Subiecții fără antecedente pena le dau în schimb mai des o reacț ie de
indecizie în acest factor . Este o reacție care implică ceva mai mu ltă stabilitate la vechile
relații, obiecte s au centre de interes, chiar dacă individul trăieș te un sentiment de
indecizie vizavi de ele.
f) În fine, în factorul m, cel responsabil de at așamentul ș i satisfacția relațională, subiecții
deținuț i dau mai frecvent decât ceilalț i o reacț ie indicând un sen timent de tristețe și
abandon, precum și o di ficultate în inițierea și întreț inerea unor relații obiectuale
satisfăcătoare și securizante. Aș a cum afirmă Szondi și S. Deri, o astfel de reacție, în
contextul unor tendințe anti -sociale este periculoasă , într ucât se ntimentul de alienare, de
dezamăgire și insatisfacție tră it de subiect în relaț ia cu lumea poate d eveni motorul unui
act violent ș i dispe rat orientat împotriva celorlalți, priviți ca sursă a acestei insatisfacț ii.
Pe de altă parte, subiecții normal i prezintă semnificativ mai des o reacție care
indică dorința de atașament și o atitudine pozitivă și empatică față de lume. De asemenea,
ea sugerează dorința de a se bucura de relațiile lor obiectuale ș i de a găsi în aceste relații
mai curând o sursă de c onfort și securizare, ceea ce stimulează sentimentul de apartenență
și constituie un semn pro -social al conduitei lor.
Integrând aceste date pulsionale, se poate articula un profil mediu sau robot al
individului an ti-social, ț inând cont în acelaș i timp de gradul de relativitate al unui astfel
de demers. Astfel, asa cum am văzut, acest profil se diferențiază de profilul "normal" nu
atât printr -o acumulare a agresivităț ii orientate spre exterior, ci mai curând printr -un
deficit al mecanismelor de control al ei (impulsivitate), combinat cu un deficit mai
genera l de gestionare a instinctelor și printr -o mai slabă capacitate de a -și con știentiza
stările psihologice ș i a-si planif ica comportamentul. Ca atare, ca structura globală de
personalitate, el indică o fun cționare psihologică mai simplă (mai apropiată de structurile
pulsionale infantile), interese concrete și incapacitatea de a lega relaț ii realme nte
satisfăcătoare și productive cu ceilalți, în ciuda faptului că se află într -o căutare avidă de
multiple obie cte sau centre de interes. Una din frustrările lor esențiale rezidă de fapt chia r
în acest contact "dispersat" ș i nefericit cu lumea, care, ca sursă de insatisfacț ie, poate

42 duce la conduite violente anti -sociale, pe fondul u nei lipse a cenzurilor sociale ș i a unei
atitudini extrapunitive.
În mare parte, reacț iile din acest profil mediu sunt similare cu cele ale copiilor din
faza de latență : cond uită extravertă, slabe abilități introspective ș i de verbalizare, cenzuri
afective mai rudimentare. De asemenea, din punct de vedere psihopatologic, acest profil
are multe în comun cu "sindromul maniac ului" în faza de agitaț ie psiho -motorie. În fine,
profilul nostru global corespunde aproape în totalitate cu ceea ce Szondi descrie ca fiind
"sindromul criminalului".
Prin comparație, la subiecț ii din lotul martor, s emnele de socializare pulsională
sunt mult mai pronunț ate, ele tinzând spre ceea ce K. Horney denumea "structura
nevrotică " a epocii noastre, baz ate pe refulare, culpabilitate ș i auto -constrânger e ca
mecanis me de control al "ră ului" instinctual.

43
CAP.III FACTORII DETERMINANTI AI CRIMINALITATII

INADAPTAREA SOCIALA
Este evident că orice criminal este un inadaptat din p unct de vedere social.
Inadaptaț ii, cei greu educabili, de unde se recrute ază întotdeauna devianții, sunt elemente
a căror educație s -a realizat în condiții neprielnice și în mod nesatisfăcător. Anamnezele
făcute criminal ilor arată că , în majoritatea cazurilor, aceș tia provin d in familii
dezorganizate (pă rinți decedați, divorțaț i, infractori , alcoolici etc.) unde nu există condiț ii,
pricepere sau preocupare necesară educă rii copiilor. Acolo unde nivelul socio -cultural al
părinților nu este suf icient de ridicat, unde nu se dă atenția cuvenită normelor regimului
zilnic, se p un impl icit bazele unei inadaptă ri sociale. Atitudinile antis ociale care rezultă
din influența necor espunzătoare a mediului duc la î nrădă cinarea unor deprinderi negativ e
care, î n diferite ocazii nefavora bile pot fi actualizate, conducâ nd la devianță și apoi la
crimă. Acțiunea criminală reprezintă etiologic un simptom de inadaptare, iar
comportamental este o reacție atipică .

DUPLICITATEA COMPORTAMENTULUI .
Conș tient de caracterul socialmen te di structiv al actului criminal, criminalul
lucrează în taină, observă, plă nuiește și execută totul ferit de ochii oamenilor, în general ,
și ai auto rităților în special. Reprezentâ nd o dominantă puternică a personalităț ii,
duplicitatea infr actorului este a doua lui natură , care nu se maschează numai î n perioada
în care comite fap ta , ci tot timpul. El joacă rolul omului corect , cinstit, al omului cu
preocupări de o altă natură decât cele ale “specialităț ii” infracționale . Acest “joc”
artificial îi denaturează actele și faptele cotidiene, făcându -l ușor depistabil pentru u n bun
observator. Necesitatea tăinuirii “vieții duble” îi formează criminalului deprinderi care î l
izolează tot mai mult de societate, de aspectul normal al vietii.

IMATURITATEA INTELECTUALĂ .
Aceasta constă î n incapacitatea criminalului de a p revedea pe termen lu ng
consecințele acțiunii sal e antisociale. Există ipoteza că un criminal este s trict limitat la

44 prezent, acordâ nd o mică importanț ă viitorului. Arbuthnot (1987) concluzionează faptul
că acesta este centrat pe prezent și nu discriminează cert delincvența de nondelincvență.
Imaturitatea intelectuală nu se suprapune cu rata scăzută a coeficientului de inteligență
(Q.I.), ci î nseam nă o capacitate redusă de a stabili un raport rațional între pierderi și
câstiguri în proiectare a și efectuarea unui act criminal , trecerea la comiterea infracțiunii
efectuându -se în condițiile unei prudențe minime față de pragurile de toleranță a
cond uitelor î n fapt .

IMATURITATEA AFECTIV Ă.
Constă în decalajul persistent între procesele cognitive și afective, în favoarea
celor din urmă. Datorită dezechilibrului psih o-afectiv, imaturitatea afectivă duce la o
rigiditate psihi că, la reacții disproporționate, predominând principiul plăcerii în raport cu
cel al realităț ii. Imaturul afectiv recurge la comportamente infantile (accese de pl âns,
crize etc.) pentru obținerea unor plăceri imediate, minore ș i uneori nesemnificative. Nu
are o atitudine consecventă față de problemele reale ș i importante, este lipsit de o poziție
critică și autocritică autentică , este nerealist, instabil emoț ional. Imaturitatea afectivă
asociată cu imaturitatea intelectuală predispune criminalul la manifes tări ș i
comportamente antisociale cu urmă ri deosebit de grave.

INSTABILITATEA EMOTIV -ACȚIONALĂ
Datorită experienței negative, a educației deficitare primite în familie, a
deprinderilor și practicilor antisociale însuș ite, criminalul este un individ instabi l din
punct de vedere emotiv -acțional, un element care în reacțiile sale trădează discontinuitate,
salturi nemotivate de l a o extremă la alta, inconstantă în r eacții față de stimuli. Această
instabilitate este o trăsătură esențială a personalităț ii dizarmonic structurată a criminalului
adult sau minor, o latură unde tr aumatizarea personalității se evidențiază mai bine decâ t
pe planul componentei c ognitive. Insta bilitatea emotivă face parte din stările de dereglare
a afectivităț ii infractorilor care se caracterizează prin: lipsa unei autonomii afective,
insuficientă dezvolta re a autocontrolului afectiv, slabă dezvoltare a emoțiilor ș i
sentimentelor superioare, î ndeosebi a celor morale etc. Toate ac estea duc la lipsa unei

45 capacități de autoevaluare ș i de evaluare adecvată, la lipsa de obiectivitate față de sine și
față de alț ii.

SENSIBILITATEA DEOSEBITĂ
Anumiți excitanți din mediul ambiant exercită asupra lor o st imulare spre acț iune
cu mult mai mare ca asupra omului obisnuit, ceea ce conferă un car acter atipic reacțiilor
acestora. Pe criminal îl caracterizează lipsa unui sistem de inhibiții elaborat pe linie
socială, aceasta ducând la canalizarea trebuințelor și i ntereselor în direcț ie antisocială .
Atingerea intereselor personale, indiferent de con secințe, duce la mobilizarea excesivă a
resurselor fizice ș i psihice.

FRUSTRAREA
Reprezintă starea celui care este privat de o satisfacție legitimă, care este înșelat în
speranț ele sale. Este un fenomen complex de dezechilibru afectiv ce apare la nive lul
personalității î n mod tranzitoriu sau rela tiv stabil, ca urmare a obstrucționării satisfacerii
unei trebuințe, a depravării subiectului de ceva ce î i aparț inea anterio r. Fru strarea este, de
fapt, experiența afectiva a eșecului, tră irea mai mult sau mai puțin dramatică a nereușitei.
Una și aceeași situație poate fi resimțită ca favorabilă de că tre o persoană și poate fi trăită
ca frustrantă de că tre alta. Starea de frust rare se manifestă printr -o emoționalitate mărită,
și în funcț ie de temperamentul individului, de structura sa afectiv ă, de formula
echilibrului afectiv (s tabilitate ; instabilitate emoțională ) se poate ajunge la un
compor tament deviant, individul nemaiținâ nd seama de normele ș i valorile instituite de
societate (Preda, 1998).Procesul de frus trare implică trei elemente:
a) cauza sau situația frustrantă în care apar obstacole și relaț ii privative printr -o anumită
corelare a condiț iilor interne cu cele externe ;
b) starea psihică (tră iri conflictuale, suferițe cauzate de privaț iune etc.);
c) reacț iile c omportamentale, efectele frustră rii (Popescu -Nevean u, 1978). Frustrarea se
dezvoltă din conflict, generându -l la rândul său, mai ales atunci câ nd starea de frus trare
este rezultatul unu i act de atribuire nejustificată, subiectivă a unei intenț ii răuvoitoare.
Conflictul reprezintă doar o condiție generală care poate duce la instalarea stă rii de
frustrare. Pentru a se produce f rustrarea trebuie să aibă loc “c riza d e conștiință

46 motivațională “ prin care i se atrib uie persoanei frustrate o intenț ie răuvoitoare . La
criminali aceasta apare ca o proiecție a motivă rii unor fa pte antisociale pe care le -au
săvârșit. Imposibilitatea de a pune în acord trebu ințele interne cu exigenț ele mediului
social duce la apariția unor conflicte emoț ionale și stă ri de frustrare. Reacț iile la frustrare
sunt variabile, ele depind de natura agentului frustrant ș i de personalita tea celui supus
acestui agent. Î n cazul criminalului , frustrarea a pare atunci câ nd acesta este privat de
unele drepturi, recompense, sat isfacț ii etc. care consideră că i s e cuvin sau câ nd în calea
obținerii acestor drepturi se interpun unele obstacole. Frus trarea criminalului este
resimțită în plan afec tiv-cognitiv ca o stare de criză (o stare critică , de tensiune) care
dezorganizează , pentru m omentul dat, activitatea instanței corticale de comandă a
acțiunilor, generâ nd si multan surescitarea subcorticală . Frustrarea presupune îngustarea
câmpului de acțiune. Î n cadrul u nui grup, subiectul se confruntă cu intențiile celorlalți.
Reacț ia la a ceastă situație poate fi activă, deci agresivă , pentru ca subiectul să -și impună
intențiile sau pasivă, când acesta î și reprimă actele, pentru a limita agresivitatea celorlalț i.
Criminali i reacționează diferențiat la situațiile frustrante, de la abț inere (toleranță la
frustrare) și amânare a satisfacției până la un comportamen t agresiv. Cei puternic frustrați
au tendința să -și piardă pe moment autocontrolul acționâ nd haoti c, inconstant, at ipic,
agresiv ș i violent cu urmă ri antisociale grave. Tră irea tensiunii afective generate de
conflict și de frustrare depinde nu atât de natura și forța de acțiune a factorilor frustranți
cât mai ales de gradul maturizării afective ș i morale a infractorulu i și de semnificația
acordată factorilor conflictuali și frustranț i prin procesul de evaluare ș i interpretare.

COMPLEXUL DE INFERIORITATE
Desemnează o totalitate de tră iri și de tră sături personale cu un conț inut afectiv
foarte intens, favorizate de situa ții, evenimente, relaț ii umane etc. care au un caracter
frustrant. Compl exul de inferioritate reprezintă o structură dinamică inconstiență,
înzestrată cu meca nisme de autoreglare, reprezentând reacția împotriva existenței, la
nivelul întregii structuri a p ersonalităț ii, a unei surse permanente de dezechilibru
(Popescu -Neveanu, 1978). Din punct de vedere compo rtamental, complexul este un
algoritm, o strategie a subiectului câ nd acesta nu reușește să reducă o tensiune psihică, ci
o fixează . Pentru criminal , compl exul de inferioritate reprezintă o stare pe care acesta o

47 resimte ca un sentiment de insuficienț ă, de incapacitate personală . Uneori complexul d e
inferioritate se cristalizează î n jurul unor caracteris tici personale considerate neplăcute, a
unor defici ențe, infirmităț i reale sau imaginare fiind potențate și de că tre disprețul,
dezaprobarea tacită sau exprimată a celorlalț i. Complexul de inferioritate incită adesea la
comportamente compensatorii, iar î n cazul criminalilor la comportamente de tip inferior
orientate antisocial. J.Pinatel (1971) arată că la majoritatea marilor criminali există un
nucleu al personalității ale că rui elemente componente sunt: egocentrism ul, labilitatea,
agresivitatea și indiferența afectivă. Alături de aceste trăsături ale nucl eului personalității
criminale sunt menționate și aș a-numitele variabile, care se raportează la aptitudinile
fizice, aptitudinile intelectuale și tehnice, la trebuințele nutritive și sexuale ale
individului. În timp ce nucleul central de trăsături este răs punză tor de trecerea la actul
criminal, guvernâ ndu-l, variabil ele determină direcția generală, gradul reușitei și
motivaț ia conduitei criminale.

EGOCENTRISMUL
Reprezintă tendinț a individulu i de a raporta totul la el insuși, el și numai el se află
în cen trul tuturor lucrurilor ș i situaț iilor. Atunci când nu -și realizea ză scopurile propuse
devine invidios și susceptibil, dominator ș i chiar despotic. Egocentricul nu este capabil să
vadă dincolo de propriile dorinț e, scopuri, intere se. Este un individ incapa bil să
recunoască superioritatea și succesele celorlalț i, se crede permanent persecuta t, consideră
că are întotdeauna și în toate situaț iile dreptate. Îsi minimalizează defectele și insuccesele,
își maximizează calitățile și succesele, iar atunci când greș ește în loc să -și reconsidere
poziția, atacă virulent.

LABILITATEA
Este trăsătura personalităț ii care semnifică fluctuația emotivității, capriciozitatea
și că atare o accentuată deschi dere spre influențe. Criminalul nu-și poate inhiba sau
domina dori nțele, astfel că acț iunile sale sunt imprevizibile. Instabilitat ea emoțională
presupune o insuficientă maturizare afectivă, individul fiind robul inf luențelor și
sugestiilor, neputâ nd să -și inhib e pornirile și dorințele în fața pericolului public și a
sancțiunii penale. Nu realizează consecinț ele pe care le aduce actul criminal.

48

AGRESIVITATEA
Reprezintă un comportament violent ș i destructiv orientat spre persoane, obiecte
sau sp re sine. Agresivitatea se referă la toate acț iunile voluntare orientate a supra unei
persoane sau asupra unui obiect, acț iuni care au drep t scop producerea, într -o formă
directă sau simbolică , a unei pagube, jigniri sau dureri (Ranschb urg, 1979). Agresivitatea
rezidă î n acele forme de comportamen t ofensiv, consumate pe plan acți onal sau verbal,
care în mod obiș nuit constituie o reac ție disproporționată la o opoziț ie reală sau
imaginară (Bogdan, 1983). Deși există și o agresivitate nonviolentă , de cele mai multe ori
agresivitatea pr esupune atac delibera t, ofensivă directă, cu adre sa țintită, punere în pericol
etc. Agresivul nu aș teapt ă ca situația conflictuală să apară , ci caută să o pro voace, uneori
chiar printr -o acțiune de avertisment. El atacă intens ș i numai la un pericol iminent fuge.
Agresivitatea este un fenom en de converti re comportamentală spre o acț iune automată,
neelaborată , persoana decăzâ nd din nivelul aut odetermină rii morale (Pamfil & Ogodescu,
1976). La criminal agresivitatea apare fie în situații frustrante, fie atunc i când acesta
comite crime prin violență . Agresiv itatea și violența nu pot fi separate de alte tră sături ale
personalită ții criminalului . Astfel agresivi tatea este strâ ns legată nu numai de intoleranța
la frus trare, ci și de forța exacerbată a trebuințelor polarizate în plă cerea de a domina (
Mucchielli, 1981). Agresivitatea și violenț a criminalilor sunt declanșate ușor și datorită
lipsei sentimentului de culpabilitate și tendinț ei de a considera actele lor drept legitime.
Cele mai cunoscute forme de agresi vitate sunt: autoagresivitatea ș i heteroagresiv itatea.
Autoagresivitatea constă în î ndreptarea comportamentul ui agresiv spre propria persoa nă,
exprimâ ndu-se prin automutilă ri, tentative de sinucidere sau chiar sinucidere.
Heteroagresivitat ea presupune canalizarea violenței spre alții, manifestâ ndu-se pri n forme
multiple, cum ar fi: omuciderea, tâlhă ria, violul, tentativa de omor, vătă marea co rporală
etc. J.Pinatel mai distinge dou ă forme distincte ale agresivităț ii: ocazională și
profesională. Agresivitatea ocazională se caracterizeaz ă prin spontaneitate și violență ,
fiind mai des întâlnită î n crimele pasio nale. Agresivitatea profesională se caracterizează
printr -un comportament violent, durab il, care se relevă ca o constanță a personalităț ii
criminalului , acesta manifestâ ndu-se agresiv î n mod deliberat, c onștient.

49

INDIFERENȚA AFECTIVĂ
Este str âns legată de egocentrism. Ea se caracterizează prin lipsa emoțiilor, a
sentimentelor ș i a empatiei, respectiv, in capacitatea criminalui de a înțelege nevoile ș i
durerile celorlalți, prin satisfacția resimțit ă față de problemele altora. Indiferenț a afec tivă
redă în fond stările de inhibare și d ezorganizare emoți onală . Această latură a
personalităț ii criminalului se formează de la vâ rste timpurii, fiin d una dintre principalele
carențe ale procesului socializări i, un rol important deținându -l în acest pla n funcționarea
defectuoasă a structurii familiale, precum și stilul educațional adoptat î n cadrul acestei
microstructuri. De obicei, criminalul nu este conș tient de propria -i stare de inhibare
emoțională , ceea ce explică atât calmul cât și sâ ngele rece cu car e sunt comise o serie de
infracțiuni de o violență extremă. Legatură strânsă dintre indiferența afectivă și
egocentrism c onstă în faptul că unui criminal îi este străin sentimentul vinovăției, al
culpabilităț ii. După cum spune Pinatel, aceasta es te ordinea intrării în acțiune a
trăsăturilor din nucleul persona lității criminale atunci câ nd se trece la actul criminal
agresiv. Dintre aceste trăsă turi, labilitatea și gradul agresivității par a influenț a cel mai
mult pragul criminal . Aceste com ponente ale personalității criminale se pot întalni și la
celelalte persoane, î nsa la acestea nu sunt ele mente dominante ale personalității, nu au
consistența și frecvența întâlnită la criminali . Diferența dintre nedelicvenți și delicvenți
rezidă î n pr agul delicvenț ial. Astfel, delicventul format, recidivistul, î n opoziție cu
nedelicventul sau cu delicventul ocazional, nu așteaptă ivirea unei situații propice, a unei
incita ții exterioare, ci provoacă el î nsuși ocaziile în care apoi operează . Cu câ t trăsă turile
personalităț ii criminale sunt mai intense, cu atâ t facilitează trecerea la actul criminal .
Criminalul are o personalitate psiho -morală deficientă . Ca urmare a orientă rii axiologice,
a sistem ului de valori pe care î l posedă , infractorul este incapab il din punct de vedere
psihic să desfășoare o muncă socială susținută. Această incapacitate este dublată de
atitudinea negativă față de muncă, față de cei ce desfășoară o activitate organizată,
productivă . Nu se poate spune însă c ă această atitudine, c ă această incapacitate fizică este
generată de deficiențe ale voinței. Procesele volitive funcționează la ei î n mod normal,

50 conținutul lor se îndreaptă spre acțiuni conflictuale în raport cu societatea, spre acț iuni
antisociale. Atitu dinea negativă față de muncă, lipsa unor preocupări susținute care să dea
un scop mai consistent vieții, provoacă la ei o stare de continuă neliniște, de nemulțumire
de sine, o continuă stare de irascibilitate. Această neliniș te alimentează tendința, elabo rată
în cursul vieț ii lor, spre vagabondaj ș i aventuri, ceea ce le convine foa rte mult deoarece le
favorizează ac tivitatea infracțională . Faptul că în dec ursul activităților, criminalii își
constituie un stil specific de lucru, poate sugera uneori sără cie de idei sau lipsa
imag inației creatoare, dar în acelaș i timp mai pr obabil o specializare superioară , fapt ce
contrazice teoria despre inteligența nativă, specifică a infractorilor. Analizâ nd modul lor
de lucru, ajungem să recunoștem că este vorba, î n cea m ai mare parte a cazurilor , de idei
simple, cu mici variaț ii pe acelaș i motiv fundamental. Cu toate aces tea, mă iestria lor
poate oglindi uneori ingeniozitate, i nventivitate, fantezie, precum și o dexteritate
deosebită ce se dobândeș te pe baza unui antrename nt îndelungat. Tră ind în conflict cu
societatea și acționând mereu împotriva ei, prin succesele obținute în activitatea
infracțională devin încrezu ți, orgolioși, supraapreciindu -se și ajungând la manifestă ri de
vanitate, adeseori pueri le. Criminalul se sim te mereu în continuă apărare legitimă față de
societatea care refuză să î i ofere de bună voie ceea ce capriciul lui de moment pretinde.
Elementul lui vital și î n acelși timp și o trăsătură fundamentală a caracterului să u este
minciuna. Lipsa unui microclim at afectiv, eschivare a de constrâ ngeri social -morale, lipsa
unor valori etice către care să tindă, î l fac pe criminal indiferent față de viitor, îi
împrumută o atitudine de totală nepăsare față de propria -i soartă . Din acest motiv
aparentul curaj de care d ă dovadă , reprezint ă de fapt insensibilitate, indiferenț ă în urma
tensiunii continue, în urma obișnuinței de a fi mereu în pericol. Egoismul elimină
complet orice urmă de compasiune, ș i ca urmare poate duce la acte de mare cruzime. Se
remarcă sentimentalis mul ieftin al criminalului , care are o forță mobilizatoare majoră,
constituind resortul car e îl împinge spre acț iune. Profilul psih ocomportamental al
criminalului a fost prez entat la modul general, cuprinzâ nd acele elemente care se pot
desprinde din analiz a trăsă turilor fund amentale ale unui numă r mare de criminali .
Imaginea prezentată este mai degrabă una statistică, ea permite un număr nesfârșit de
excepții, un joc mare de deplasă ri cauzate fie de elemente temperamental -caracteriale, fi e
de exercitarea un ei specialităț i infracționale deosebite. Ponderea cu care a par aceste

51 caracteristici diferă foarte mul t de la un infractor la altul, în funcție și de genul de
infracțiune pe care îl realizează .

3.1. Mediului familial și probleme prenatale
Gr. Vieru zice a ‟‟n ici o mamă , nu poate ști viața cui leagănă: a unui viitor rege
sau a unui viitor criminal. ‟‟ Pornind de la ideea că viitorului copil i se transmite circa 80
la sută din informația genetică a mamei, precum și de faptul că personalitatea copilului
este marcată și de ceea ce simte, trăiește viitoarea mamă cu 2 -3 ani anterior nașterii
acestuia (și nu doar pe parcursul sarcinii, cum se credea până nu demult), considerăm că
fiecare femeie, care prin voia sorții ajunge a fi mamă, este responsabilă de destinu l
copilului său. Iată de ce suntem de părere că, deși cercetarea criminologică nu a făcut o
sistematizare definitivă a factorilor de risc care ar putea să aibă într -o măsură mai mare
sau mai mică o anumită contribuție la comiterea faptelor ce vizează încăl carea legii,
condițiile prenatale și calitatea mediului familial reprezintă factorii catal izatori ai
criminalității . În urma studiilor efectuate cercetătorii americani au ajuns la concluzia că
majoritatea copi ilor mamelor adolescente sunt predispuși într -o măsur ă mai mare să
devină criminali . Astfel, Merry Morasch și Lila Rucher, analizând în cartea “Sociologia
crimei și delincvenței” rezultatele obținute în urma a patru cercetări întreprinse în
America și Anglia (inclusiv studiul Cambridge), ajung la concl uzia că mamele tinere sunt
asociate cu familiile care se află în contradicție cu legea, cu lipsa unui suport al bunăstării
materiale, precum și cu absența biologică a taților. Aceste mame au tendința de a folosi
metode de educație neadecvate și insuficient e, iar copiii lor deseori lipsesc perioade
îndelungate de la școală și săvârșesc fapte ce vizează încălcarea legii. Studiind influența
familiei asupra comportamentului minorului, cercetătorul român C. Păunescu o
structurează în două componente: maternitate a și paternitatea. În opinia cercetătorului,
maternitatea disfuncțională afectiv -socială reprezintă cauza inadaptării sociale și a
dezechilibrului neuropsihic al copilului. În cadrul acesteia urmează să distingem:
maternitatea ca o consecință a unui debut sexual întâmplător și timpuriu, capabilă să
producă la copil imaturitate afectivă și frustrare, creând condiții de dezvoltare a
personalității de o gravitate maximă, constituind “nucleul de bază al dezvo ltării morale și
decizionale”; m aternitatea survenită drept consecință a unui viol, marcată de opoziția

52 mamei față de copil încă în timpul sarcinii, de tendința ei inconștientă sau manifestată de
abandonare, care se realizează ulterior în neglijare, agresiune și alte manifestări
conflictuale ce duc la constr uirea unei personalități care devalorizează modelul matern și
se autodevalorizează, la rândul ei; maternitatea nedorită, ducând la perceperea copilului
ca pe o povară, modelând o personalitate imatură sub aspect afectiv, c u un prag redus de
toleranță.
În contextul celor menționate anterior, Israel Kalvin, în studiul “Newcastle
Thorisand – Family”, susține teza conform căreia femeile care s -au căsătorit la o vârstă
prea tânără sunt expuse dublu de a avea copii, care la 32 de ani pot deveni infractori , rata
pe care -o avansează fiind de 49%, față de situația opusă a cărei rată este de doar 23%.
Sunt cunoscute efectele consumului de droguri și băuturi alcoolice asupra
integrității fizice și psihice, acestea reprezentând un risc sporit atunci când sunt folosite
pe parcursul sarcinii. Drept confirmare I. Kalvin și colegii săi susțin că un consum regulat
de droguri, alcool și țigări în timpul sarcinii va avea o influenț ă nefastă asupra dezvoltării
ulterioare a copilului. Astfel, mama care fumează în perioada celor 9 luni de sarcină este
supusă riscului de a da naștere la copii cu deficiențe, performanțele școlare ale acestora
fiind mult diminuate.
Totodată, consumul excesiv de alcool va conduce la nașterea unor copii care vor fi
marcați de hiperactivitate, intelege nță scăzută și vorbire defectuoasă.
Consumul de droguri constituie o problemă socială cu diverse implicări de ordin
economic, juridic, medical, influențând negativ nu doar individul, ci și întreaga
comunitate. Din categoria consecințelor de ordin fizic și psihic pot fi enumerate:
– pierderea capacității de muncă;
– degradarea atât a organelor interne, cât și a întregului organism.
Ca rezultat al folosirii îndelungate a stupefiantelor se deformează catastrofal
calitățile personalității, are de suferit și fiz icul: epiderma se subțiază, se zbârcește,
îmbătrânește și se usucă. Părul se rărește și cade. Mâinile și picioarele tremură. Inima
funcționează aritmic. În unele cazuri, persoana care utilizează droguri își pierde
totalmente sensibilitatea. Terminațiile ne rvoase fiind paralizate, poate surveni chiar și
paralizarea centrelor c ardiovasculare și respiratorii. Ca rezultat, decesul e inevitabil.
Administrarea unei substanțe narcotice provoacă acțiuni chimice asupra creierului, care

53 se poate manifesta printr -o de presie, însoțită de halucinații, tulburări de judecată,
disfuncții motrice ale percepțiilor.
Alarmante sunt și consecințele de ordin social, deoarece acestea antrenează
numeroase efecte negative atât asupra po tențialului productiv și reprodu ctiv al membril or
societății, cât și asupra resurselor de sănătate și bunăstare a acestora, generând: conflicte
în familie; proasta calitate a educării copiilor; avorturi; conflicte la locul de muncă;
inutilitate socială; pierderea statutului social; suicidul.
Efectele c omplicațiilor prenatale urmează a fi analizate și în contextul altor
factori, și anume calitatea mediului familial.
Este cunoscut faptul că una dintre cele mai importante funcții ale familiei constă
în educarea și formarea tinerilor în vederea integrăr ii lor optime în viața și activitatea
familială. Anume în cadrul grupului familial, părinții exercită, direct sau indirect,
influențe educațional -formative asupra propriilor lor copii. Cuplul conjugal, prin întreg
sistemul său de acte comportamentale, cons tituie un veritabil model social care are o
influență hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepției lor despre viață, a
modului de comportare și relaționare în raport cu diferite norme și valori sociale. Nu
întâmplător Balzac menționa: “Familia c onstituie celula societății”. Climatul educațional
familial reprezintă o formațiune psihosocială destul de complexă, însumând ansamblul de
stări psihice, moduri de relaționare interpersonală, atitudini ce caracterizează grupul
familial o perioadă îndelunga tă de timp. Acest climat poate fi atât pozitiv, cât și negativ,
putând fi analizat în baza următorilor indicatori:
– modul de raportare interpersonală a părinților (nivelul de apropiere și înțelegere, acordul
sau dezacordul în legătură cu diferite probleme );
Sistemul atitudinilor parentale în raport cu diferite norme și valori sociale;
– modul în care este perceput și considerat copilul;
– modul de manifestare a autorității părintești (unitar sau diferențiat);
– gradul de acceptare a unor comportamente vari ate ale copiilor;
– dinamica apariției unor stări tensionate și conflictuale;
– modul de aplicare a recompenselor și sancțiunilor;
– gradul de sinceritate a copilului în raport cu părinții.

54

3.1.1. Familii dezorganizate
Familia dezorganizată este acea fa milie care își pierde integritatea ca urmare a
separării părinților datorită unor motive precum ar fi: desfacerea căsătoriei prin divorț,
decesul unuia dintre părinți18. În 1961 W. J. Goode realiza următoarea clasificare a
familiei dezorganizate:
– familia incomplet unită sau nelegitimă;
– familia dezmembrată prin îndepărtarea unuia dintre soți ca urmare a separării, divorțului
și părăsirii;
– familia tip “cămin gol”, în cadrul căreia partenerii trăiesc împreună, însă
interrelaționarea și intercomunicarea su nt realizate minimal, fără să constituie, unul
pentru celălalt, un suport emoțional;
– familia în criză, datorită unor cauze ce determină absența temporară sau permanentă a
unuia dintre soți: decesul, închisoarea, concentrarea, inundații, război.
Existen ța, în cadrul familiei, a unor situații care determină fundamental eșecurile
comportamentului de rol material: retardarea mentală severă a copilului, psihoza
copilului sau a soțului, condițiile fizice cronic incurabile.
Studiile vizând criminalitatea au arătat că, în mare măsură, atmosfera în familiile
dezorganizate, lipsa autorității părintești, a controlului, precum și a afecțiunilor acestora,
ca urmare a divo rțului, i -au determinat pe infractori la adoptarea unor acte sociale și
antisociale. Profesorul Juan Me Cord, într -un studiu prezentat la Boston ce viza relația
între familiile care au suferit pierderea (din diverse motive) a tatălui și comiterea de mai
târziu de către copiii lor a unor delicte severe, a ajuns la concluzia că băieții ce provin din
asemenea familii comit circa 60% din crimele juvenile , în timp ce acei care provin din
familiile unde stările conflictuale sunt acutizate, fără însă ca părinții să se fi despărțit,
comit 52% din aces te delicte. Comiterea crimelor este semnificativ mai redusă în
familiile unite sau în acele familii în care tatăl lipsește , iar mama are o atitudine
afectuoasă.

18 Butoi T udorel – op. cit. , pag.45 .

55 Prin urmare, rezultatele obținute sugerează ideea că o familie dezmembrată, dar
unde mama este afectuoasă în raport cu copiii săi, nu reprezintă un facto r criminogen mai
important decât o familie cu conflicte dese sau chiar foarte dese între părinți. După cum
menționează specialiștii în domeniu, o mamă iubitoare poate fi capabilă, într -un anume
sens, să acopere lipsa tatălui.
În studiul “Newcastle Thorisa nd – Family”, Israel Kalvin și colegii săi susțin că
despărțirea părinților, prin divorț sau separare, în primii 5 ani de viață ai copilului, poate
fi una din cauzele care, mai târziu, la vârsta de 32 de ani, să -l fi predispus la comiterea de
crime si alte delicte grave . În același context, în “Studiul Dunedin” elaborat în Noua
Zeelandă, Bill Henry a constatat că minorii expuși conflictelor părintești violente și dese
tind să d evină criminali .
Rolul familiilor în care ambii părinți sunt predispuși la violen ță este confirmat și
de datele oferite de cercetările întreprinse în cadrul Institutului Național Britanic asupra a
500 de copii născuți timp de o săptămână în 1986 (fiind excluși cei nele gitimi). S -a
constatat că acei copii din familiile dezmembrate, cauz ate de divorț sau separate, au un
risc potențial mult mai înalt să înceapă săvârșirea infracțiunilor la 21 ani, în comparație
cu cei din familiile unite. De asemenea, s -a ajuns la concluzia că sunt predispuși în
măsură mult mai mare criminalității copii ai căror familii s -au destrămat când aceștia
aveau până la 4 ani decât cei ai căror familii s -au dezm embrat la 11 -15 ani. Recăsătorirea
a fost asociată cu un risc crescut de delincvență, fapt ce ne -ar putea sugera un posibil
efect negativ al părintelui vitr eg. Într -o analiză mai amplă, cuprinzând 50 de cercetări ale
profesorilor Edward Wels și Joseph Rankin, s -a subliniat că familiile monoparentale sunt
mai puternic expuse la criminalitate atunci când au drept cauze separarea sau divorțul
părinților și nu mo artea acestora.
“Studiul Cambridge”, de asemenea, subliniază faptul că părinții separați
permanent sau temporar, înainte de vârsta de 10 ani a copilului, pot constitui una din
cauzele importan te care conduc către criminalitate , însă cu condiția ca separare a să nu fie
cauzată de spitalizare sau moarte.
Același studiu a scos în evidență și faptul că familiile dezmembrate la o vârstă mai
mică de 5 ani a minorului, chiar și în situațiile amintite anterior (moartea sau spitalizarea

56 prelungită), prezintă de obice i un potențial criminogen, susținând că în asemenea situații
56% dintre copiii separați de un membru al familiei au fost condamnați.
Într-un studiu întreprins în Canada pe un eșantion de circa 3.300 de copii cu vârsta
cuprinsă între 4 și 16 ani, ce avea dr ept scop stabilirea sănătății copiilor din provincia
Ontario, s -a stabilit că și familiile monoparentale riscă să aibă copii care să consume
droguri sau alcool.
J. Piquery Jover, examinând documentele a 32 de tribunale spaniole pentru ,
ajunge la constatar ea că 76,38% din cei 10.334 de judecați sunt victimele unei situații
familiale dificile. Clasificând familiile în: a) corespunzătoare, b) deficitare și c) nocive,
autorul stabilește următoarele rezultate privind răspunderea lor în legătură cu conduita
deviantă : 46,62% familiile deficitare; 24,47% – familiile nocive; 23,61% – familiile
corespunzătoare. Rolul autorității paterne, în special la vârsta prepubertății și pubertății,
este determinat tot prin compararea copiilor delincvenți cu cei nedel incvenți. 84% dintre
criminali nu au făcut aproape niciodată vreun lucru împreună cu tatăl lor; 54% dintre
criminali consideră că tatăl lor trebuie să-i iubească mai mult; 89% consideră că tatăl lor
nu este t andru cu ei; 81% dintre ei cred că le -ar folosi să -și vadă mai des tatăl.

3.1.2. Climatul familial conflictual
Există unele familii care, deși sunt “organizate”, se caracterizează prin accentuate
stări conflictuale care pot fi de intensitate diferită, variind în timp19. Reieșind din faptul
că modul de relaționare intraconjugală diferă de la un cuplu la altul, J. F. Cuber distinge:
– tipul căsniciei celor obișnuiți cu conflictele, caracterizat prin frecvența conflictelor,
rareori ascunse de copii, dar puțin exteriorizate față de prieteni, rude, vecini;
– tipul căsn iciei devitalizate, care actualizează problema discrepanței dintre ”primii ani”
de conviețuire și anii următori. Specific acestui tip este faptul că relațiile de armonie,
comunicare și iubire se devitalizează treptat, ajungând să contrasteze sensibil cu im aginea
primilor ani;

19
http://articole.famouswhy.ro/influenta_climatului_familial_asupra_dezvoltarii_sistemului
_de_valori_morale_ale_copilului/ .

57 – tipul căsniciei pasiv -cordiale (binevoitoare), care se deosebește de tipul căsniciei
devitalizate prin faptul că pasivitatea caracterizează relația încă de la început (de ex.,
bărbații sunt dedicați carierei lor, femeile sunt preocup ate exclusiv de copii);
– tipul căsniciei vitale bazate pe o relație empatică, autentică între parteneri, care devine
esențială pentru viața lor. Persoanele aflate în asemenea relații nu -și pierd propria
identitate.
– tipul căsniciei bazate pe relație tota lă. Este cazul căsătoriilor în care soțul – personalitate
consacrată în domeniul științei, conviețuiește de peste 30 de ani cu soția sa, care îi este
“prieten, soție și parteneră”. Între ei există puține zone de tensiune, iar diferențele de
opinii care au putut apărea au fost dizolvate uneori prin compromis, alteori prin cedarea
unuia sau altu ia dintre soți.
– tipologia lui F. Kunkel, bazată pe analiza conduitelor interacționale ale partenerilor, în
procesul acomodării mutuale, cuprinde următoarele tipuri:
– tipul căsniciei furtunoase, în care frustările par a fi resimțite în mai mare măsură decât
cedările;
– tipul căsniciei molatice, bazat pe menținerea reciprocă de egoisme, în care polaritatea
partenerilor este incompletă și adesea inautentică;
– tipul că sniciei dure, care reunește partenerii într -o formulă de parțială angajare, printr –
un comportame nt relațional reciproc rigid.

3.1.3. Climatul familial hiperautoritar
Atitudinea hiperautoritară manifestată în cadrul familiei poate fi adoptată de unul
dintr e părinți (cel mai frecvent de către tată). În același context, urmează a fi diferențiată
situația în care părinții hiperautoritari sunt “bine intenționați” de situația în care
autoritarismul trece în agresivitate.
În acest context deosebim (după R.Vinsent ):
– tatăl dominator, a cărui autoritate este expresia unei personalități puternice, exigente,
care știe să se afirme și să reușească și care se bucură de un prestigiu apreciabil. În ochii
acestuia copiii și soția sunt ființe slabe care trebuie conduse și protejate;
– tatăl tiran – are o autoritate care operează în compensație și prin salturi, fiind în fond o
fire timidă, adesea slabă;

58 – tatăl demisionar – tatăl care renunță, tatăl veșnic plecat de acasă, cel mereu ocupat și
care pretinde să nu fie întrerup t din ocupațiile sale.
De remarcat faptul că, în cazul părinților hiperautoritari, aceștia operează cu
anumite imagini asupra copiilor, defavorabile acestora și care îi influențează în sens
negativ. Astfel, K.Wolf distinge următoarele imagini:
– copilul -pitic, considerat a fi o ființă nedezvoltată și lipsită de valoare, care trebuie să fie
mereu certată;
– copilul -marionetă, care trebuie să fie cât se poate de cuminte și să corespundă în toate
privințele dorințelor părintești și exigențelor acestora;
– copilul sălbatic, care trebuie “dresat” și ale cărui porniri, neapărat urâte, trebuie
reprimate.
În acest context menționăm că, în opinia cercetătorului V. Dragomirescu, circa
72% din criminali provin din familiile în care se practică un sistem disciplinar str ict sau
haotic.

3.1.4. Climatul familial hiperpermisiv
Dacă hiperautoritarismul reprezintă o exagerare a exercitării rolului parental în
direcția impunerii totale a voinței părinților și limitării posibilităților de exprimare a
inițiativei și independențe i copilului, hiperpermisivitatea creează în mod exagerat condiții
de “apărare” a acestuia împotriva “pericolelor și prejudiciilor”. Dacă părinții depun mari
eforturi în vederea protejării și menajării copilului într -o manieră exagerată, atunci drept
consec ință survine detașarea între imaginea de sine și posibilitățile reale ale copilului.
Astfel, se pot contura atitudini de îngâmfare, de supraevaluare a propriilor posibilități cu
tendința de a -și impune în fața celorlalți voința și sistemul de păreri și opi nii în mod
dominator, persuasiv, fără însă ca acestea să aibă, de cele mai multe ori, acoperire în ce
privește ansamblul de capacități și aptitudini, experiența de viață.
În cadrul tipologiei lui R. Vinsent, un asemenea model de conduită este cel al
tatălu i “bomboană”. Acesta, datorită faptului că tinde să -și însușească atitudini materne,
frustează copilul, creând astfel o situație disimetrică.
Părinții hiperpermisivi și hiperprotectori operează cu imagini de tipul copilului
idol, înger pur și inocent, trăi nd într -o lume ireală și adorat pentru perfecțiunea lui. La un

59 asemenea tip, R.Vinsent adaugă pe cel al copilului -rege, ale cărui dorințe sunt porunci
care necesită toate sacrificiile și care sunt totdeauna pe primul plan.
Drept confirmare a celor menționa te anterior vom prezenta rezultatele unui sondaj
psihologic, efectuat pe un eșantion de 100 de minori, cu vârsta cupri nsă între 13 și 17 ani
aflați în evidență la Comisariatul de Poliție din Chișinău. 68% dintre acești copii provin
din familii complete și 32% din familii destrămate.
A fost aplicat testul proiectiv “Desenează familia ta”, totodată oferindu -li-se
subiecților spre alegere creioane de diferite culori, care, prin aplicarea unor elemente ale
testului Lüsher, puteau furniza informație suplimenta ră. În urma analizei s -a ajuns la
concluzia că 63% dintre subiecții sondajului nu se raportează afectiv la familia lor (în
desen fiecare membru al familiei era preocupat de diferite lucruri, nu se realiza vreo
apropiere a figurilor), iar 17% sunt cuprinși de sentimentu l înstrăinării, neînțelegerii de
către părinți, lipsei de atenție din partea lor (și -au desenat propria siluetă la o distanță
mare de ceilalți membri ai familiei sau au indicat anumite bariere -pereți între camere,
obiecte). În desenele executa te de către 58% dintre subiecții sondajului, silueta tatălui fie
e lipsă, fie este ștearsă și schematică, fapt ce denotă o atitudine negativă a subiecților față
de tatăl lor (circa 2/3 dintre aceștia provin din familii destrămate), 16% au atitudine
similar ă față de mama lor.
În 67 din cazuri silueta tatălui le domină pe celelalte; frecvent este realizată cu o
apăsare excesivă a creionului – semnificația constă în tratarea negativă a
comportamentului dominant, chiar agresiv al tatălui și, respectiv, în atitu dinea de
neacceptare, dușmănie a adolescentului în raport cu acesta. Multe din particula ritățile
desenelor indică tulburări de caracter ale minorilor, și anume: agresivitatea,
introversiunea, izolarea, afectivitatea neadecvată. E semnificativ faptul că maj oritatea
minorilor trăiesc cu speranța unui viitor mai bun (59%). Pentru realizarea desenelor au
fost alese mai frecvent culoarea violetă (21%) – simbol al imaturității și insuficienței
afective, nevoii de înțelegere, de intimitate și de identificare, al l ipsei de atitudini sincere
cu ambianța socială, al lipsei de integritate personală; sau albastră (22%) – care
caracterizează neliniștea, necesitatea de armonie, de atașare afectivă; maro (36%) –
indică asupra disconfortului psihic, conflictului cu anturaju l, nevoia de odihnă, apărare,
atmosferă lipsită de probleme și responsabilități.

60 Prin folosirea testului “Fraze neterminate” s -a constatat că 12% dintre subiecții
care au apreciat relația cu familia ca fiind foarte rea, consideră pozitive raporturile lor cu
grupul de semeni; 52% au apreciat relațiile cu tatăl ca fiind proaste; 32% se află în
raporturi pozitive cu mama, 46% – cu grupul de semeni. Semnificativ este faptul că acești
adolescenți, co nform propriilor declarații, nu ar fi săvârșit infracțiunea, dacă s -ar fi
bucurat de dragoste din partea tat ălui, de influența autorității tatălui, de înțelegere și
tratare umană.
Conflictul cu care subiecții testării completează fraza indică frecvent faptul că tații
exercită o influență negativă prin comportament ul autoritar și demisionar; 42% nu pun
preț pe raporturile cu grupul școlar, ci pe cel al prietenilor din curte. Astfel, circa 68%
dintre subiecții care au participat la testarea dată au comis infracțiunea în grup.
Prin aplicarea unei anchete s -a cercetat atitudinea adolescenților față de fapta
săvârșită. Responsabilitatea și -o asumă 42% dintre cei ce au comis infracțiunea solitar și
26% – în grup. Circa 42% dintre cei ce au săvârșit infracțiunea în grup consideră că
aceasta a rezultat din influen ța negativ ă a ambianței sociale și 26% – din starea de
ebrietate. Influența negativă a familiei o indică 8% dint re minorii delincvenți testați i ar ca
efect al ambianței sociale – 17%.

61
CAP. IV INFLUENȚA MEDIA ASUPRA PERSONALITĂȚII Ș I
COMPORTAMENTULUI CRIMINALULUI

Nu există nici un dubiu că majoritatea copiil or sunt expuș i efectelor violenț elor
media. Cercetă torul englez Eron estima, în anul 1995, că până la finalul claselor primare
un copil vede aproximativ 8000 de crime și 100000 de alte acte de vio lență la televizor20.
La foarte m ulte persoane scenele de violență vizionate în fața micului ecran se
transpun î n realitate din dorința de a copia scenele de violenț ă. În anul 1961 cercetă torul
Bandura a efectuat un studiu pentru a urmă ri efectele violenț ei media. La acest studiu
copii mici urmă reau 2 scene: prima sce nă înfățișa un adult care lovea o pă pușă gonflabilă ,
iar a doua scena î nfățiș a un adult jucându -se cu acceeași păpușă , fără a o agresa. Studiul a
arătat că majoritatea copiilor au încercat să imite comportamentul violent al adultului.
Problematic este și faptul că majoritatea „‟bă ietilor buni‟‟ din media se folosesc de
violență pentru a ajunge eroi.
Unii oameni spun că atâta violență la tel evizor face societatea mai violentă. Ei
cred că privin d atâta violență, oamenii sunt mai înclinați să se comporte violent. În 1972
șeful serviciului de sănătate publică al S.U.A., cea mai înaltă autoritate medicală a
guvernului a spus că “violența TV… are un impact (negativ) asupra anumitor membri ai
societ ății noastre.” Numeroase studii științifice realizate de atunci au susținut acest punct
de vedere.
Îngrijorarea cu privire la violența TV nu se manifestă doar în S.U.A. Încă în 1994,
la o întâlnire desfășurată la Centrul Carter pe tema politicii radio și TV, reprezentanții
Rusiei, Cehiei și ai altor democrații noi au recomandat ca “Imaginile violente ar trebui
difuzate cu precauție maximă. Posturile TV ar trebui să fie de acord în mod voluntar să
evite difuzarea imaginilor violente în intervalele cînd copi ii fac parte din public.” În
Lituania, posturile TV clasifică în mod voluntar programele în funcție de vârsta
privitorilor cărora le sunt destinate. Mai mult chiar, pentru că aceste restricții sunt

20 Dwyer Diana – op. cit., pag .93 .

62 voluntare, unele grupuri din Lituania, inclusiv asociațiil e de profesori, sprijină
reglementări oficiale mai riguroase.
Mulți cercetători din domeniul științelor sociale sunt de acord că violența TV
poate contribui la comportamentul antisocial al copiilor. În urma unui studiu de cinci ani,
Asociația Psihologilor Americani raporta în 1992 că “violența TV poate determina un
comportament agresiv și poate cultiva valori care favorizează utilizarea agresivității
pentru rezolvarea conflictelor.” Cu alte cuvinte, vizionând programe violente la televizor,
telespectatorii pot deveni violenți.
Apărătorii televiziunii cred că problema este mai complicată. De fapt, nu toți cei
care urmăresc crime la TV ies din casă și comit o crimă în ziua următoare. Milioane de
oameni se uită la programe TV violente, dar numai câțiva comit acte de violență.
Violența din divertisment, spun ei, este considerată răspunzătoare de o problemă mai
largă a societății. Violența din televiziune reflectă, dar nu cauzează, nivelu l violenței
societății iar u nii cercetători susțin această poziție. În timp ce un studiu din 1999 al
universităților Case Western Reserve și Kent găsește niveluri de violență “îngrijorător de
înalte” la 2000 de elevi americani din clasele 3 – 8, cercetătorii găsesc doar o legătură
modestă între această violență și urmărirea progr amelor TV violente. Elevii aflați în cel
mai mare risc de a deveni violenți au fost aceia care au văzut sau au fost victime ale
violenței în viața reală (acasă, în comunitate sau la școală).

4.1. Efectele violenț ei din jocurile video
În 1999 doi adole scenți au împușcat mortal doisprezece elevi și un profesor la
Liceul Columbine din S.U.A. Se pare că cei doi criminali au planificat atacul utilizînd o
versiune modificată a jocului video Doom.
Care sunt cauzele violenței? Nu există un răspuns simplu și, probabil, nu există o
singură cauză. Unii experți susțin că există cauze biologice. Ei cred că unii oameni au
gene sau o determinare chimică pentru a fi mai violenți. Alții pun manifestările violente
pe seama problemelor sociale precum sărăcia, discriminar ea, lipsa speranței, căderea
valorilor familiale, abuzurile din copilărie, dependența de droguri sau alcool. În sfârșit,
alți experți indică factorii culturali cum este prezența masivă a violenței în mass media.

63 Jocurile video violente ridică o îngrijorar e similară. Jocurile video pe computer au
fost prezentate publicului în anii 70. Astăzi, multe jocuri video populare conțin un nivel
înalt de violență realistă. Cum răspund copiii la jocurile video? Într -un studiu din 2001,
psihologii Craig Anderson și Bra d Bushman au analizat 35 de studii despre jocuri video
violente și au descoperit, printre altele că:
• 79% din tineretul american folosește regulat jocuri pe computer sau video. În medie,
tinerii între 7 și 17 ani joacă aceste jocuri 8 ore pe săptămână.
• Jocurile violente aduc aproximativ 80% din profiturile industriei jocurilor video, în timp
ce jocurile sportive și altele ajung doar la 20% din piață. Din 33 de jocuri foarte populare
create de 2 autori importanți, 80% aveau conținut violent.
• Copiii p ar să prefere jocurile violente. Într -un studiu asupra elevilor din clasele a șaptea
și a opta, s -a observat că 50% din jocurile preferate erau violente și doar 2% educative.
Deși există mai puține date despre efectele jocurilor video violente decât depre
efectele violenței TV, mulți cercetători au ajuns la concluzia că primele au efecte
negative asupra jucătorilor tineri. În analiza din 2001, Anderson și Bushman au
concluzionat că există o tendință clară sub cinci aspecte. Expunerea l a jocuri video
violen te crește dorința de a fi violent, gândurile violente, emoțiile agresive, acțiunile
agresive și scade acțiunile pozitive.
În timp ce mulți experți aderă la aceste concluzii, unii le resping. În 2001,
specialistul în comunicare John Sherry a condus un stud iu și a concluzionat că “efectele
globale ale acestor jocuri asupra agresivității nu apar în mare măsură.” În orice caz, el a
fost de acord că jocurile noi, mai violen te, chiar au un efect mai mare21.
În prezent, industria jocurilor video se autoreglementea ză. Cei mai mulți
producăt ori din America de Nord folosesc sistemul clasificării programelor de computer
de divertisment (ESRB). În acest sistem, analiștii, punctează conținutul fiecărui joc în
termeni de violență, limbaj crud, sex și abuz de substanțe. În Europa, sistemul de jocuri
paneuropean (PEGI) folosește clasificarea pe vârste. Jocurile analizate de ESRB sau
PEGI primesc un simbol pe cutie: cele cu conținut violent sau sexual pot primi “AO”
(permise numai adulților – peste 18 ani) sau “18+” (potrivit e doar celor de 18 și peste 18

21Dwyer Diana – op. cit. , pag. 105 .

64 ani). Pe spatele cutiei sunt plasate simboluri care descriu jocul în ceea ce privește
violența, sexul, abuzul de substanțe sau alte aspecte de conținut. Producătorii sunt
încurajați, dar nu obligați, să prezinte jocurile la a cest tip de analiză; Nintendo și Sega, de
exemplu, au proceduri proprii.
Criticii jocurilor video spun că politicile actuale nu sunt adecvate. Ei invocă un
raport din 2003 al Comisiei Federale pentru Comerț (CFC) care spune că 78% dintre
copiii de 13 -16 ani au putut cumpăra jocuri video cu simbolul “M -Maturi” (peste 17 ani).
De asemenea, ei spun că mulți părinți nu știu ce fel de jocuri cumpără și joacă, copiii lor.
Ei indică cei doi asasini de la liceul Columbine, Eric Harris și Dylan Klebold. Potrivit
Centrului Simon Wiesenthal, care studiază grupuri care promovează ura pe Internet,
Harris și Klebold au modificat jocul video violent Doom dându -le jucătorilor muniție
nelimitată și lipsindu -le pe victime de orice cale de apărare. Se pare că cei doi ucigași și-
au pregătit atacul folos ind jocul. Este puțin probabil ca părinții lor să fi șiut ce fac ei.
Chiar înainte ca raportul CFC să fie publicat, Asociația Programelor Digitale
Interactive, un grup comercial al industriei jocurilor video, a elaborat standard e și practici
de marketing în domeniu care includeau și metode de punere în aplicare. Noul sistem
postează avertismente, pregătește personalul din vînzări și cere dovezi de vârstă de la cei
care vor să închirieze sau să cumpere jocuri video.
Unii oameni c er chiar restricții mai mari pentru jocurile video. Criticii clasificării
voluntare spun chiar că sistemul nu funcționează. Ei susțin că magazinele nu aplică
sistemul voluntar de avertizare a cumpărătorilor și părinții nu sunt conștienți de el. Ei nu
au în credere nici că industria jocurilor video, în valoare de 10 miliarde de dolari pe an, se
supraveghează singură, când se pot obține atâția bani prin vânzarea către persoane tinere.
Unele guverne sunt de acord cu restricțiile mai drastice. În 2005, statul I llinois a
adoptat “Legea jocurilor video violente” care definește drept infracțiune vânzarea sau
închirierea jocurilor video violente sau sexuale minorilor. Magazinele trebuie să îi
avertizeze pe părinți prin etichete și explicații despre clasificarea prac ticată în această
industrie. Cei care încalcă legea prima dată vor fi amendați cu 1000 de dolari. Pentru
fiecare încălcare ulterioară amenda ajunge la 5000 de dolari sau vor face până la un an
închisoare.

65 Oponenții acestor restricții spun că astfel de ped epse nu sunt necesare. Ei susțin că
industria jocurilor video a luat măsuri potrivite pentru a proteja jucătorii tineri și că nu
există încă “certitudinea științifică” a ipotezei că jocurile video violente au efect negativ
asupra acestora. Fără acest tip d e cer titudine, ei susțin că pedepse ca cele aplicate pentru
vânzarea de produse din tutun tinerilor, nu se justifică. În sfârșit, unii argumentează că
pedepsele penale ar încălca principiile democratice de exprimare liberă. Curtea Supremă
a S.U.A. a aproba t pedepsele penale pentru distribuirea de tutun, alcool și materiale
pornografice către minori, dar curțile federale inferioare au eliminat deja legile cu privire
la jocurile video. Nu s -a luat nicio decizie privind soarta jocurilor video violente și
efect ele lor asupra copiilor. Astfel de dezbatere apare de câte ori o societate democratică
trebuie să echilibreze dreptul la exprimare liberă cu datoria de a -și proteja membrii
vulnerabili.

4.2. Pornografia
Nuditatea corpului uman ș i compor tamentul sexual su nt ilustrate în arta paleolitică
(figurine le Venus), dar nu s -a dovedit că scopul acestoara era acela de a stârni libidoul, ci
se presupune că aveau o semnificație spirituală . Numeroase picturi cu tentă sexuală se
află pe zidurile Romei vechi și pe clă dirile din Pompei. Un exemplu n otabil este un
bordel pompeian î n care serviciile sexuale sunt promovate prin intermediul unor pict uri
murale aflate deasupra fiecărei uși. Î n Pompei se pot vedea f alusuri ș i testicule gravate pe
străzi, arătând calea către borde l pentru a ușura orientarea clienț ilor22.
Johann Guttenberg a inventat tiparul î n 1448, iar una dintre primele cărți tipărite a
fost celebra capodoperă a lui Bocaccio, IL DECAMERONE, lucrare cu tent ă erotică .
Primul pas fă cut spre pornogr afie a fo st făcut î n anul 1650 , odată cu apariția lucră rii LA
PUTTANA ERANTE. Această lucrare prezenta viața unei prostituate î n cele mai intime
detalii.
Următorul pas important al dezvoltă rii mass media a fost i nvenț ia aparatul ui de
fotografiat î n anul 1832. Patruzeci de ani mai tî rziu, în anul 1874, 130000 de fotografii
obscene au fost confiscate de către poliția londoneză din două case aparținâ nd
fotografului Herry Hayler.

22http://www.ele.ro/articol_1635 .html .

66 Un alt moment culminant al ev oluției media a fost invenț ia lui Edison , cea a
pozelor în miș care. Chiar el a produs un film cu tentă erotică numit ‟‟THE KISS ‟‟, care a
născut un scandal imens ținâ nd cont de scepticismul acelor vremuri. Acesta fost punctul
de plecare către era modernă a casetelor video, dvd-urilor și a canalelor video c u conținut
exclusiv pornograf ic.
În anul 1969 Danemarca devine primu l stat din lume care legalizează pornografia,
trăgând după sine mai multe guverne europene pen tru a proceda la fel. Ulterior ș i S.U.A.
a legalizat pornograf ia, iar filmele de gen au răsări t peste nopate, așa cum au apărut și
cinematografele speciale î n care puteai urmă ri producții porno.
Sfârșitul anilor '70 și î nceputul anilor '80 au reprezentat o nouă provocare pentr u
industria pornografiei. O dată cu in ventarea casetelor video producătorii de filme xxx au
știu unde să țintească . Casetel e erau realizate, multiplicate și distribuite î n magazinele de
profil, dar nu numai, ajung ând astfel foarte ușor în casele oamenilor. Această perioadă
reprezintă una dintre cele mai profitabile di n indust ria cinematografiei pentru adulț i,
veniturile firmelor care produceau ș i distribuiau materialele pornografice, dar și ale
actorilor ș i regizorilor ro tunjindu -se incredibil de mult î ntr-un timp foarte scurt.
În zilele noastre pornografia este de do uă tipuri: violentă și non -violentă .
Pornografia violentă prezi ntă o formă degradantă a unei activitați sexuale direcționate î n
general asupra copiilor și femeilor, care sunt violate, bătute sau chiar omorâ te.
Pornografia este o afacere uriașă ! În Sta tele Unite ale Americii, este o industrie ce
produce 18 miliarde de dolari pe an – mai mult decâ t profitul anual al firmelor Coca -Cola
& McDonald‟s la un loc. Î n anul 2002, americanii au cheltuit 18 miliarde de d olari pe
casete video, reviste ș i show -uri p ornografice, prog rame de televiziune pentru adulți ș i
pornografie prin internet – o sumă mult mai mare decăt toate câș tigurile filmelor create la
Hollywoo d în acel an. Americanii cheltuie mai mulț i bani p e spectacole de striptease,
decât pe spectacole de t eatru, operă, balet și muzică clasică la un loc.
În fiecare noapte, î ntre orele 21:00 si 01:00, 250.000 americani dau telefon la
liniile erotice. Deci, în decursul unui an, sunt peste 91.250.000 de apeluri. Pagina de
internet a revistei Playboy are aproxim ativ 5 milioan e de vizita tori î n fiecare zi. Într -un
singur an, numă rul de acc esări ale acestui site se ridică la aproape 1.950.000.000. Î n anul
1990, au fost distr ibuite peste 300.000 de casete ș i rev iste pornografice. De atunci,

67 vânză rile au crescut cu 7 5% pe an. Astfel, dupa 10 ani, vânză rile ajung la 15.675.000 de
materiale.
Cei mai obișnuiț i consumatori de pornografie sunt bărbaț ii cu studii medii, v ârsta
medie, căsătoriți. Acești consumatori apelează la div erse materiale mass -media care îi pot
ajuta s ă experimenteze păcatul virtual. Sunt interesaț i de ace le mater iale care le
încurajează fantez iile sexuale, visele de putere și bogăț ie, obsesiile î ntunecate și tainice,
pline de violență sadică . Lectura sau vizionar ea unor descrieri pornografice ș i acte d e
brutalitate, prezentate cu multă acuratețe, satisfac dorinț ele lor ascunse, oferindu -le o
plăcere perversă î n intimitatea propriei lor imaginaț ii.
Pentru că atenția să fie captată permanent, pragul de stimulare creș te progresiv.
Astfel, pentru un citito r sau telespectator „saturat” până la un anumit nivel, relațiile
sexuale care ar trebui să fie normale sunt prea ș erbede pentru a avea vreun efect.

Efectele pornografiei
Pornografia devalorizează omul. Pornografia degradează și exploatează oamenii,
submin ează familia, deformează relațiile familiale și sociale. Toț i cei care intră î n contact
cu acest flagel al soci etății î i devin victimă . Pornografia este intrinsec rea. Pornografia și
prostit uția abuzează de femei, prezentâ ndu-le ca pe niș te obiecte inumane ale poftei.
Revistele ș i filmele pornografice exploatează sexual ființ ele umane car e apar în ele.
„Starurile” porno, amăgite de dor ința lor de a fascina și de a câștiga mulți bani într -un
mod câ t mai simplu și mai ușor, sunt pervertite, umilite ș i folosit e. Autori i de pornografie
se prostituează și ei, prin faptul că își vâ nd roadele ima ginației, așa cum femeile își vâ nd
trupurile.
Pornografia creează dependență și patologie sexuală . Asemene a alcoolicului, care
progresează de la gustarea ocazională a unei beri până la consumarea de vodcă cu
procentul cel mai mare de alcool, ș i asemenea dependentului de droguri care înaintează
de la marijuana la cocaină ș i heroină, dependentul sexual trece î n mod inevitabil dincolo
de modul în care se comportă î n clipa debut ului spre noi graniț e a l ucrurilor interzise.
Ceea ce a î nceput cu o simplă curiozitate, satisfăcută la î nceput prin vizualizarea
nudismului imortalizat, continuă cu cea a filmului erotic, a perversiunilor sexuale, iar
apoi, cu filmele S nuff, filme pornogr afice ce se încheie cu o crimă prezentată î n detaliu.

68 Profesorul Victor Klyne, de la U niversitatea din Utah, spunea că un consumator
de pornografie trece prin patru stadii, în mod gradat, până la un comportament devian t.
Primul stadiu este acela al înclina ției de a vedea poze pornografice și de a le readuce î n
memorie. Al doilea sta diu este escaladarea, p rima poză o cere pe a doua, și astfel dorința
crește progresiv. Al treilea stadiu este desensibilizarea, c eea ce era cândva vulgar sau
respingător, și totu și incitant din punct de ved ere sexual, devine un lucru obișnuit. Al
patrulea stadiu este înfăptuirea, p unerea în practică a fanteziilor ș i satisfacerea poftelor,
neținând seama de nimeni ș i nimic, este lucrul cel mai normal pe care -l poate concepe
consuma torul de pornografie.
Pericolul cel mai p ervers al pornografiei este că aceasta constituie o capcană și
pentru oamenii care doresc să trăiască moral, dar , poate accidental, sunt expuș i
pornografiei. Pornografia are capacita tea de a crea dependența, începâ nd cu patru ore de
consum de materiale obscene. Se î ncepe cu inevitabilul efect hormonal și se continuă cu
o adâncire în mrejele seducă toare ale poftei, d upă care implicit apare dependenț a.
Pornografia predispune la violență ș i viol. Un studiu realizat în r ândul celor care
abuzează sexual a descoperit faptul ca 86% dintre violatorii condamnați au afirmat că
erau utilizatori frecvenț i ai pornografiei. Î n US A, Centrul Național pentru Victime
estimează că la fiecare 46 secunde este violată o femeie . Un alt stud iu arată că în oraș ele
în care există afaceri cu pornografie au loc cu 40% mai multe crime ș i cu 50 % mai multe
abuzuri sexuale decât în oraș e similare, dar în care nu există afaceri î n domeniul
pornografiei23.
Într-un studiu realizat în râ ndul celor car e au molestat copii, se spune că 75%
dintre cei care au molestat bă ieți ș i 87% d intre cei care au molestat fetițe au marturisit că
erau utilizatori frecvenț i ai pornografiei. Î ntr-un raport al UNICEF se afirmă că, î n fiecare
an, 1.000.000 de copii sunt forțați să se prostitueze și sunt folosiț i pentru a face
pornografie.
Într-un interviu acordat lui Ja mes Dobson, cu doar câ teva ore î nainte de a fi
executat pe scaunu l electric, Ted Bundy, care a mărturisit că a violat ș i a ucis 28 de
femei, a afirmat că toate au pornit de la pornografie. El a mai spus: „Eu voi fi omorât și,

23Dwyer Diana – op. cit. , pag. 111 .

69 în acest mod, societatea va fi protejată. Dar afară sunt mulți oameni dependenț i de
porno grafie, iar voi nu faceți nimic în această privință .”

70 CAP. V PORTRET DE CRIM INAL – Theodore Robert Bundy

Infracționalitatea ,violența ș i crima reprezintă carac teristici incontestabile ale
sfârșitului de mileniu, îmbinate cu cibernetica, tehnica modernă , știinta, care le
favorizează propagarea spre milioane de spectatori24.
Theodo re Robert Bundy (24 nov. 1946 – 24 ian. 1989), cunoscut ca și Ted Bundy
,a fost un ucigaș în serie american care a omorât numeroase femei pe teritoiul Statelor
Unite între 1974 și 1978. După mai bine de un deceniu de procese, a marturisit 30 de
crime, dar numarul real al victimelor a ră mas necunoscut. S -a estimate că numă rul
femeilor omorâte ar putea ajunge chiar la 100. El a mai fost acuzat de răpire și
necrofilie25.

Copilă ria
S-a născut în 24 noiembrie 1946, în orașul Burlington, într -o familie modestă. Î n
orașul natal s -a zvonit că micul Ted a fost rodul unei relații incestuoase între mama și
bunicul său.
Pentru a acoperi faptul că tatăl lui Ted a fost necunoscut, bunicii din partea
mamei, Samuel și Eleanor Cowell au pretins că Ted este fiul lor.
Până în anul 1969 Ted Bundy, a știut că mama este sora lui cea mare iar bunicii îi
sunt pă rinți naturali. Primul moment deviant al c opilăriei a fost în anul 1949 câ nd, la
vârsta de 3 ani, a î nconjurat -o pe mătușa s a cu mai multe cuțite, în timp ce aceasta
dormea.
În anul 1950 s -a mutat împreuna cu „sora sa„, Louise Cowel, în Tacoma –
Washington, unde aceasta se va căsători cu un veteran de marină pe nume Johnnie
Culpepper B undy ; acesta din urmă îl adopta pe Ted iar numele legal devine Bundy.
Johnnie și Louis B undy au avut mai mulți copii iar Ted și -a petrecut foarte mult
timp ajutând la creșterea lor. Tatăl adoptiv a încercat să -l includă pe Ted în diferite

24 Medeanu Tiberiu – ‟‟Crima și criminalul ‟‟, Ed. Lumina Lex, Buc urești ,2006, pag. 6.
25 Lane Brian – „‟The Encyclopedia of serial killers ‟‟ ,Ed. Headline book publishing,
Londra,1992, pag.57-59.

71 tabere, excursii și alte activități tată -fiu, dar copilul a rămas detașa t emoțional de tatăl său
vitreg26.
Ted Bundy a avut rezultate bune în timpul liceului (Woodrow Wilson High
School Tacoma) și a fost un membru activ al bisericii metodiste din localitate.
Din punct de vedere social, Bundy a rămas timid și introvertit , în timpul liceului
și a primilor ani d e facultate.
Câteva decenii mai târziu, în fața Tribunalului Morții din Florida, Bundy a
mărturist că de la o vârstă fragedă a fost fascinat de imagini cu sex și violența.
În timpul liceului a de venit cleptoman și un înrăit hoț din magazine, acestea fiind
primele căi în devenirea criminalu lui amator. A fost arestat de câ teva ori d ar de fiecare
dată a scăpat fără să fie pedepsit.
După absolvirea liceului în anul 1965, Bundy primește o bursă la Univerity of
Puget Sounds, unde a urmat cursuri de psihologie și studii asiati ce. După doar două
semeste decide să se transfere la University of Washington.
Ca și completare la stu diile de psihologie, va lucra ca voluntar la linia telefonică
destinată sinucigași lor. În anul 1967 începe o relaț ie cu o studentă, Stepha nie Brooks ,
dar este părăsit la scurt timp de către aceasta.
Termin area anilor de studenție a dus la o schimbare majoră în viața lui Ted
Bundy. Acesta se întoarce în locurile natale unde află cu stupoare adevărul despre
originile sale. D escoperire a îl transformă pe Ted Bundy într -o persoană mult mai atentă și
dominantă.
În anul 1969, se înscrie din nou la Universitatea din Washington pentru un
masterat î n psihologie; tot în același an începe o nouă relație, de această dată cu o
secretară divorțată care a vea și o fetiță. Această relație a durat mai bine de 6 ani, până
când Bundy a fost arestat pentru răpire, în 1976.
La puțin timp după terminarea masteratului în psihologie Bundy a început să
lucreze pentru Partidul Republican, având și o strânsă prietenie cu Guvernatorul Daniel J.
Evans. În timpul campaniei electorale Bundy l -a urmărit pe oponentul Democrat al lui

26 http://www.trutv .com/library/crime/serial_killers/notorious/bundy/index_1.html .

72 Evans, pe t ot teritoriul statului si a realizat rapoarte periodice privind personalitatea
acestuia27.
La începutul anului 1973 Bundy se înscrie l a Facultatea de Drept, dar fără prea
mari succese, fiind exmatriculat în anul 1974. În timpul une i călătorii de serviciu o
reîntâ lnește pe prima lui iubire Stephanie Brooks, care este încântată de schimbări le
produse în viața și în atitudinea lui Bundy. Du pă câteva luni, Brooks acceptă cererea în
căsătorie a lui Bundy, dar la două săptămăni de la căsătorie aces ta refuză să o mai caute,
divorț ând la scurt timp. Bundy a declarat că pentru el căsătoria cu Brooks a fost doar o
provocare, spunând: ‟‟Vroiam doar să-mi dovedesc că o pot avea‟‟. După numai câteva
săptămani de la divorț Bundy începe valul de crime în statul Washington.
Crimele
Prima victimă a lui Bundy a fost Joni Lenz, o studentă de la Universitatea din
Washington. În 4 ianuarie 1974 a intrat în dor mitorul acesteia lovind -o cu o bară de metal
în cap, după care a agresat -o sexual cu un speculum. Chiar dacă a scăpat cu viață aceasta
a rămas cu serioase traume psihice. Următoarea victimă a lui Bundy a fost tot o studentă
de la Universitatea din Washingt on, Lynda Healy. În seara zilei de 31 ianuarie 1974,
Bundy a intrat în ca mera lui Hailey, a lovit -o lăsând -o inconștientă ,după care a violat -o.
Rata disparițiilor studentelor începuse să crească la o studentă pe lună .În data de
12 martie 1974 , în Olympi a, Bundy răpește și asasinează o studentă în an terminal la
Colegiul de Stat Evergreen, pe nume Donna Gail Manson. La o lună de la crima din
Olympia, Susand Rancourt dispare din campusul Colegiului Central din Elensburg. La
puțin timp după disparție două s tudente de la același liceu recunosc că s -au întâlnit cu un
bărbat înarmat care le -a rugat să î l ajute să care o ladă cu cărti până la mașină. Până în
luna iulie a aceluiași an Ted Bundy a mai asasinat înca patru femei folosind acelaș i
modus operandi. Dato rită faptului că aveau acum descrierea sa și a mașinii ,detectivii
primeau zilnic sute de informații, însa puține dintre acestea au ajutat la descopirea
fragmentelor cadavre lor femeilor ucise de Ted Bundy28.
Primele fragmente umane au fost descoperite pe 7 septembrie 1974, în apropierea
parcului un de au fost răpite două dintre victimele sale. Între 1 și 3 martie 1975 craniile

27 http://en.wikipedia.org/wiki/Ted_Bundy
28 http://www.crimemagazine.com/ted_bundy.htm

73 aparținând lui Hailey, Rancourt, Parks și Ball au fost găsite la est de Issquash , pe
muntele Taylor.
În toamna anului 1974 Bundy înc epe studiile Facultă ții de Drept în cadrul
Univerită tii Utah din Salt L ake City, oraș în care începe să ucidă în luna octombrie. În
decursul unei s ingure luni, Bundy a omorât două femei, una dintre ele fiind fata șefului
poliției din Midvale. Ambele cadavr e au fost descoperite la mai puțin de o lună de la
dispariție.
Pe 8 noiembrie 1974, Carol DaRonch reușește să scape cu viață ,deși Ted Bundy o
convinsese să urce cu e l în mașină pentru a -l însoți la secția de poliție unde pretindea că
lucrează. La o oră după atacul nereușit asupra lui Da Ronch, acesta apare în Bountiful, la
liceul Viewmont und e se desfășura o piesă de teatru . Aici el a încercat să convingă o
profesoară și o elevă să -l însoțească în parcare pentru a identifica o mașină însă ambele
refuză. Cu toate acestea, o elevă de 17 ani care a plecat pentru a -și lua fratele de la școală
nu a m ai fost văzută niciodată. Mai tâ rziu investigatorii au găsit o cheiță, în parcarea
liceului, care se potrivea cătușelor cu care Bundy încercase să o imobilizeze pe DaRonch.
În 1975 cât încă mai era student al Universității din Utah, Bundy și -a început seria
de crime în statul Colorado. Cadavrele femeilor ucise de -a lungul acestui an nu au mai
fost găsite niciodată . Între timp în Washington, datorită evoluției tehno logiei
investigatorii au reușit să întocmească o listă de suspecți.

Portret robot
Pe această listă ,formată din 25 de persoane, Ted Bundy era a doua persoană ce
urma să fie investigată, însă un telefon din Utah anunța arestarea acestuia, pe 16 august
1975, în Salt Lake City, deoarece nu oprise la semnalul unui polițist. În urma percheziției
mașinii au fost găsite obiecte care i -au făcut pe polițiști să creadă că erau folosite pentru

74 spargeri. În timpul audi erilor, atitudinea lui Bundy a fost calmă , explicând că masca
găsită de polițiști o folosise la ski iar cătușele le găsise. Detectivul Jerry Thompson a
făcut legătura între Bundy și fetele dispărute și a obținut un mandat de percheziție pentru
apartamentul acestuia. Aici a fost găsită o broșură cu hotelurile din stațiunele statului
Colorado , cu o însemnare a hotelului Wildwood de unde Caryn Campbell dispăruse. În
urma percheziției din apartament și a de clarațiilor oferite de DaRonch și a martorilor din
Bountiful, poliția a reușit să îl identifice ca fiind falsul ofițer de poliție, care încercase să
o asasineze pe DaRonch. A fost judecat și condamnat la 1 martie 1976, la 15 ani de
închi soare pentru răpirea acesteia . Pe 7 iunie 1977, Bundy a fost dus la Tribu nalul din
Aspen; aici a cerut permisiunea de a vizita biblioteca tribunalului și profitând de
neatenția gardienilor a sărit de la etajul 2 a l clădirii, reușind să scape29.
Nu s -a putut bucura decât 6 zile de libertate deoarece, pe 13 iunie 1977, a fost
recunoscut de doi polițisti care îl opriseră pentru un control de rutină și a fost trimis ,de
aceasta dată, în micuța închisoare din Glenwood Springs.
În noaptea de 30 decembrie 1977 acesta a reușit să evadeze, iar dispariția sa a fost
descoperită abia d upa 17 ore, când el deja era în Chicago.
În data de 8 ianuarie 1978 acesta ajunge cu autobuzul în Tallahasse Florida unde,
la mai puțin de o săptămâna de la sosire, comite două crime la Universitatea Chi Omega.
La 9 februarie 1978, în timp ce se afla în L ake City Florida, comite ultima sa crimă. La o
săptămâna de la comiterea crimei este oprit de ofițerul de poliție David Lee, care îl
arestează deoarece mașina pe care o conducea era furată. Pe drumul către închisoare,
Bundy i -a spus acestuia : „‟aș fi pref erat să mă omori‟‟. La puțin timp dupa arest, a fost
identificat datorită amprentelor, ca fiind asasinul studentelor de la Chi Omega. A fost
apoi transferat la Miami pentru a fi judecat.

Dupa 10 ani de procese și încercări ale avocaților acestuia de a sc himba pedeapsa
cu moartea în cea de închisoare pe viață, la 24 ianuarie 1989, Ted Bundy a fost executat
în scaunul electric al închisorii din Florida.

29 Wilson Colin –„‟Encyclopedia of modern murders ‟‟, Ed. Pan Book, Londra, 1986,
pag. 69 .

75

Ultimele sale cuvinte au fost : „‟aș vrea să transmiteți dragoste a mea familiei și
prietenilor‟‟, apoi 2000 de volți i -au străbătut corpul, mai mult de 2 minute. A fost
declarat mort la ora 7.16 AM și mai multe sute de oameni, aflati la porțile închisorii, au
aplaudat vestea morții unuia dintre cei mai temuți asasini ai Statelor Unite.
Modul de operar e si profilul victimelor.
Bundy a avut un mod de operare asemănător în majoritatea atacurilor. El se putea
apropia de potențialele victime în locuri publice, chiar și în timpul zilei sau în mijlocul
unei mulțimi, așa cum a făcut cu Ott și Naslund, în La ke Sammamish sau atunci când si -a
răpit ultima victimă din fața școlii în care aceasta învăța. Bundy avea feluri variate de a
câștiga încrederea victimei . Uneori le impresiona, pretinzâ nd a fi o autoritate locală iar
alteori le adresa injurii și le ameninț a, așa cum s -a întâmplat în cazul crimelor comise în
statul Washington30.
În timpul discuțiilor avute cu detectivul Keppel, Bundy a spus că obiceiurile
criminalilor în serie se schimbă odată cu trecerea timpului. Acest lucru s -a dov edit
adevărat și în cazul lui, de exemplu a intrat în casele primelor victime și până la crimele
comise la Universitatea Chi Omega nu și -a mai atacat victimele în propriile lor case.
Bundy a fost foarte avantajat de faptul că era un bărbat atractiv și abil să -și schimbe
radical în fățișarea făcând doar ajustări minore cum ar fi spre exemplu, schimbarea
coafurii .
Toate victimele lui Ted Bundy au fost femei de culoare albă, aprținând clas ei de
mijloc a societății și avâ nd între 15 și 25 de ani. Multe dintre ele erau eleve sau studen te
și aveau părul lung, drept, cu cărare pe mijloc, asemeni lui Stephanie Brooks, femeia cu

30 Cawthorne Nigel – „‟Serial Killers ‟‟,Ed. Octopus Publishing, Londra, 1999, pag .21-26.

76 care acesta s -a căsătorit în 1973 31. Resentimentele acumulate în urma despărțiri i de
aceasta reprezintă un factor determinant în alegerea victimelor.

Jenice Ott Roberta Parks
Modul de operare era aproximativ același în cazul tuturor crimelor. În urma
descoperirii cadavrelor, s -a ajuns la concluzia că toate craniile aveau semnele unei
traume, în urma lovirii cu un obiect contondent, și toate cadavrele prezentau urme de
ștrangu lare. Excepție face ultima crimă , cea comisă asupra unei fetițe de 12 ani. Multe
dintre victime erau transportate la distanțe considerabile de l ocul în care acestea
dispărus eră, iar DaRonch a specificat în declarația sa că acesta mirosea puternic a alcool.

DaRonch
Bundy spunea despre el că a fost un criminal amator și impulsiv în primii ani, însă
apoi a trecut la faza urm ătoare, în care considera că avea aptitudini de criminal. Acesta a
recunoscut că și -a decapitat unele dintre victime, cu un fierăstrău, și pe unele le -a ținut un
timp în apartament, înainte de a le depozita pe muntele Taylor. Acesta a mai declarat că
vizita foarte des corpurile victimelor de pe muntele Taylor; le mac hia și făcea sex cu ele
,până câ nd stadiul avansat de putrefacție îl forța să le abandoneze. De asemenea a
recunoscut că păstra suveniruri de la victimele sale. Polițiștii care i -au percheziți onat

31 http://foia.fbi.gov/foiaindex/bundy.htm .

77 apartamentul în 1975 nu au reușit să găsească o colecție de fotografii, pe care Bundy o
ținea ascunsă în debara și pe care ulterior a reușit să o distrugă . Prietena sa, Elizabeth a
găsit la un moment dat în camera acestuia o geantă plină cu articole v estimentare
feminine.
Patologie
În decembrie 1987 Bundy a fost examinat timp de șapte ore de profesorul Dorothy
Otnow Lewis, de la Centru l Medical al Universității din New York. Bundy i -a descris
acesteia perioada copilăriei și în mod special rela ția cu buncii din partea mamei. Samuel
si Eleanor Cowell. După spusele lui , bunicul fusese diacon al bisericii, și l -a descris ca
fiind un bigot ce îi ura pe negrii, italieni, catolici și evrei. Acesta a mai declarat că
bunicul său tortura animalele, bătea câ inele familiei și avea obiceiul să spânzure de coadă
pisicile vecinilor. De asemena i -a mai spus, lui Lewis, că bunicul său avea o colecție de
articole pornografice pe care o păstra ascunsă în seră și la care, conform spuselor unor
rude, Bundy și vărul său mer geau adesea să se uite. Bundy și -a descris bunica, ca fiind o
soție timidă și supu să care uneori mergea la spital pentru tratamen te împotriva depresiei.
Spre sfâ rșitul vieții, Bundy spune, că aceasta a devenit agorafobică.

Chiar dacă mulți autori au în cercat să studieze profilu l acestui criminal, nimeni
nu a reușit să înțeleagă de ce un individ inteligent, chipeș , cu un viitor strălucit, a
săvârșit asemena monstruozităț i asupra unor pers oane nevinovate, pe care nici măcar nu
le cunoș tea.

78
Bibliografie:

Butoi Tudorel – Criminali in serie , Editura Phobos, Bucureșsti , 2005.
Cawthorne Nigel – Serial killers , Editura Octopus ,Londra, 1999.
Dincu Aurel – Bazele criminologiei , Editura Proarcadia, Bucuresti, 1995.
Dwyer Diana – Angles on criminal ps ychology , Editura Nelson Thornes,
Cheltenham, 2001 .
Innes Brian – Profile of a criminal mind , Editura Amber Brooks , Londra, 2003.
Lane Brian, Gregg Wilfred – The encyclopedia of serial killers , Editura Headline,
Londra, 1992.
Lopez Emilio Mira – Manual d e psihologie juridică , Editura Oscar Print,
București , 2007.
Marks & Spencer – Crimes and criminals , Editura Time Warner Brooks, Londra
2002.
Marks & Spencer – Crimes busters , Editura Time Warner Brooks, Londra, 2002.
Medeanu Tiberiu – Crima și criminal ul, Editura Lumina Lex, București ,2006.
Medeanu Tiberiu – Criminalistica in acțiune vol. II , Editura Lumina Lex,
București, 2006.
Mihai Gheorghe, Popa Vasile – Repere Criminologice , Editura Lumina Lex,
București, 2000.
Mitrofan Nicolae, Zdrenghea Voicu, Butoi Tudorel – Psihologie Judiciara ,
Editura Șansa, București,1997.
Oancea Ioan – Probleme de criminologie , Editura All Educational , București, 1994
Popa Vasile, Dragan Ion, Lapadat Lucian – Psiho -sociologie juridic ă, Editura
Lumina Lex, București, 1999.
Prună Tiberiu – Psihologie Judiciară ,Editura Chemarea, Iași, 1994.
Wilson Colin, Seaman Donald – Encyclopedia of modern murders , Editura Pan
brooks , Londra, 1986.
.

79

Surse web:
http://www.psihohipnoza.ro/
http://www.criminologie.ro
http://psihologie.ro/
http://www.psiholife.ro/
http://www.psiho -crime.ro/
www.ueb.ro/drept/ebiblioteca/sinteza -criminologie.pdf
http://www.szond i.ro/
http://www.medfam.ro/mf/mf/mf14/psiho14.html
www.crimemagazine.com
www.psychology.nott ingham.ac.uk
http://www.personality -project.org/
www. fbi.gov

Colecț ia revistei : REAL LIFE CRIMES