Personalitatea Criminala a Criminalului In Serie

MINISTERUL ADMINISTRAȚIEI ȘI INTERNELOR

ACADEMIA DE POLIȚIE

“ALEXANDRU IOAN CUZA”

TEMA

“PERSONALITATEA CRIMINALĂ

A CRIMINALULUI ÎN SERIE”

COORDONATOR

CONFERENȚIAR UNIVERSITAR DOCTOR

GEORGETA UNGUREANU

ABSOLVENT

CARARI CRISTIAN

BUCURESTI

2005

PLANUL LUCRĂRII

CAPITOLUL I: NOȚIUNI INTRODUCTIVE

Secțiunea 1: Noțiunea juridică de infracțiune

Secțiunea 2: Factorii si elementele infracțiunii

CAPITOLUL II: PERSONALITATEA CRIMINALĂ A

CRIMINALULUI ÎN SERIE

Secțiunea 1: Definirea conceptului de personalitate criminală

Secțiunea 2: Criminali în serie

Secțiunea 3: Caracteristici ale criminalului în serie

Secțiunea 4: Tipuri de criminali în serie

Secțiunea 5: Exemple de criminali în serie

CAPITOLUL III: ORGANIZAȚII CRIMINALE

Secțiunea 1: Aspecte generale

Secțiunea 2: Definirea conceptului de organizație criminală

Secțiunea 3: Caracteristicile Organizațiilor Criminale

Secțiunea 4: Domenii de acțiune ale Organizațiilor Criminale

Secțiunea 5: Acțiunea Organizațiilor Criminale în România

Secțiunea 6: Organizațiile teroriste

(un tip modern de criminal în serie)

CAPITOLUL IV: CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL I: NOȚIUNI INTRODUCTIVE

SECȚIUNEA 1: NOȚIUNEA JURIDICĂ DE INFRACȚIUNE

Din punct de vedere juridic, un comportament delicvent este definit printr-o serie de trăsături specifice, care se regăsesc în majoritatea sistemelor legislative și anume:

reprezintă o faptă, o acțiune (inacțiune) cu caracter ilicit, imoral, ilegitim, ilegal, prin care sunt violate și prejudiciate anumite valori și relații sociale;

această faptă este comisă de o anumită persoană care acționează deliberat, conștient și responsabil (are răspundere penală);

fapta respectivă este incriminată și sancționată de legea penală.

Reprezentând o instituție de bază a dreptului penal, delictul este o faptă antisocială, ilicită, care lezează o serie de valori și relații sociale, faptă imputabilă anumitor persoane și constitutivă de efecte juridice, adică de răspundere penală.

Pentru acest motiv, numai în prezența unei anumite fapte, considerată ilicită sau ilegală, norma prevede sancționarea persoanei vinovate. Trebuie să existe, în consecință, în primul rând, o faptă antisocială reală, săvârșită de o anumită persoană care este responsabilă, iar în al doilea rând, fapta respectivă trebuie incriminată de legea penală. Inexistența uneia sau a mai multora dintre aceste trăsături (iligalitate, vinovăție, incriminarea) conduce, practic la inexistența delictului sau a crimei ca atare.

Principiul legalității delictului și sancțiunii („nullum crimen sine lege”, „nulla poene sine lege”) este înscris la loc de frunte în marea majoritate a legislațiilor penale moderne, reprezentând suprema garanție a respectării drepturilor și libertăților individuale. Din nefericire, acest principiu a fost neglijat sau ignorat de unele sisteme penale totalitariste și înlocuit cu principiul „analogiei” delictului, ceea ce a condus la comiterea unor abuzuri judiciare împotriva unor persoane nevinovate.

Definirea și circumscrierea delictului prin cele trei trăsături menționate au nu numai o importanță teoretică generală, cât și una practică, permițând:

includerea, în categoria delictelor și crimelor, numai acele acțiuni și fapte care întrunesc cumulativ aceste trăsături (de pildă, nu reprezintă delict fapta comisă de un individ, care este lipsit de discernământ sau de răspundere penală, sau săvârșirea unei fapte care, deși este imorală, nu este incriminată de legea penală);

delimitarea delictelor și crimelor de alte abateri sau încălcări ale normelor de drept, care nu afectează însă ordinea socială și normativă și nu periclitează viața și securitatea indivizilor, grupurilor, instituțiilor (cum sunt, de pildă, contravențiile, delictele civile, abaterile disciplinare sau administrative, față de care sunt adoptate sancțiuni civile, disciplinare, financiare, contravenționale, etc.).

Clasificarea faptelor antisociale în delicte și crime se face în funcție de două criterii:

cel al gravității, ținându-se cont de valoarea pagubei produse, valoarea obiectului lezat, felul și modalitatea de comitere a faptei, etc;

cel al sancțiunii aplicate. Pe această bază, în unele sisteme penale, din luna iulie 2005 în vigoare și în Codul Penal Român, acțiunile ilicite îndreptate împotriva siguranței statului, vieții persoanelor, sau împotriva unor bunuri și valori deosebite, care au produs efecte grave sau sunt comise prin violență, cruzime, fraudă și corupție sunt considerate crime, în timp faptele comise împotriva unor valori și bunuri mai puțin importante, din neglijență sau culpă sunt incriminate ca delicte.

Prin utilizarea celui de-al doilea criteriu, cel al sancțiunii (pedepsei), faptele pentru care se aplică pedepse criminale sunt crime, în timp ce cele sancționate corecțional sunt delicte.

Tot în funcție de gravitatea și intensitatea sancțiunii aplicate, într-o serie de sisteme penale se face distincție între:

delicte sau crime politice, considerate ca deosebit de grave, cum sunt cele care violează ordinea socială, siguranța statului și instituțiilor sale fundamentale;

delicte sau crime de drept comun, îndreptat contra proprietății, familiei, bunelor moravuri, etc.

Recunoașterea unor diferențe între cele două tipuri de delicte – politice și de drept comun – se concretizează în existența, în mai multe legislații, a unui sistem special de sancțiuni pentru delicte politice (așa numitele pedepse politice), teoretic, mai blând decât sistemul sancțiunilor aplicate delictelor de drept comun.

Sistemul nostru penal nu recunoaște subîmpărțirea actelor antisociale cu caracter penal în delicte politice și delicte de drept comun.

Crima este definită conform Codului Penal Român ca fiind fapta care prezintă pericolul social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală.

Prima trăsătură, aceea de pericol social, se referă la aspectul material, obiectiv al infracțiunii; a doua trăsătură privește aspectul moral sau subiectiv al infracțiunii, iar a treia trăsătură include aspectul legal al crimei.

Criteriul „pericolului social” având o puternică încărcătură ideologică și de clasă trebuie abandonat, urmând a fi adoptate noi criterii democratice, legitime și umaniste, în funcție de care vor fi dezincriminate unele fapte „periculoase”.

De asemenea, în funcție de exigențele prevenirii criminalității din țara noastră, anumite fapte săvârșite cu violență (omor, viol, tâlhărie), prin fraudă și corupție sunt considerate drept crime, în timp ce altele trebuie să fie considerate delicte.

Tot astfel, este necesară o departajare a delictelor și crimelor în: politice și de drept comun, tratamentul de executare a sancțiunilor pentru delictele politice având o aplicabilitate mai moderată, comparativ cu cel aplicat delictelor de drept comun.

SECȚIUNEA 2: FACTORII ȘI ELEMENTELE INFRACȚIUNII

Fundamentând trăsăturile constitutive ale noțiunii de delict sau crimă, juriștii recunosc faptul că el reprezintă, în primul rând, un fenomen social, fiind estimat în funcție de valorile și normele sociale de conduită pe care le violează. Totodată, delictul dobândește o conotație juridică prin consecințele sale prevăzute de norma penală.

Ca faptă antisocială, comisă în societate, crima presupune acțiunea (inacțiunea) unei persoane, care atentează (cu discernământ și vinovăție) la anumite valori și relații sociale ce sunt protejate de normele de drept penal. Plecând de la această constatare, în doctrina dreptului penal se consideră că orice delict include patru elemente sau factori: obiectul și subiectul delictului, latura obiectivă și latura subiectivă a delictului.

Dintre acestea, obiectul și subiectul reprezintă factorii (sau condițiile) delictului, în timp ce latura obiectivă și cea subiectivă alcătuiesc elementele delictului. Pentru ca o anumită faptă să constituie de pildă, delictul de furt sau tâlhărie, ea trebuie să întrunească cumulativ aceste elemente și condiții, adică: să fie o faptă ilicită prin care este lezat (furat, distrus, sustras, etc.) un anumit bun (obiect), de către o persoană responsabilă, prin care se produc consecințe negative (pierderea sau distrugerea bunului).

Dimpotrivă, nu constituie delictul de furt sau tâlhărie fapta unei persoane lipsite de discernământ sau iresponsabilă (elementul subiectiv) ori dispariția unui bun, în absența unei acțiuni desfășurate de o anumită persoană (latură obiectivă).

Obiectul delictului se referă la valorile și relațiile sociale care sunt violate sau lezate printr-o acțiune ilegală ori ilicită.

Pentru a preveni violarea acestora și sancționarea celor vinovați, normele dreptului penal protejează cele mai importante și reprezentative valori sociale recunoscute într-o anumită societate.

Uneori, aceste valori sunt bineînțelese, alteori sunt explicite; câteodată, ele apar sub forma unor clasificări operate de legiuitor (valori intelectuale, politice, economice, estetice, religioase, etc.), în timp ce, în unele legislații ele sunt concretizate și explicate (cum ar fi, de pildă, viața, sănătatea și demnitatea persoanei, libertatea și frumusețea, proprietatea, familia, siguranța statului și instituțiilor democratice, etc.).

Ocrotind aceste valori, normele penale protejează de fapt, desfășurarea normală a relațiilor sociale dintr-o anumită societate, prin asigurarea și garantarea reciprocității drepturilor și obligațiilor dintre indivizi, grupuri, instituții de stat, relații și drepturi întemeiate pe încredere, respect și cooperare. De aceea, orice delict sau crimă violează, în ultimă instanță, anumite drepturi (așteptări) aparținând fie indivizilor (ca persoane fizice), fie statului (în calitate de persoană juridică), fie instituțiilor sociale (ca persoane juridice).

De pildă, în cazul delictului de furt, sunt lezate și prejudiciate relațiile (valorile) sociale referitoare la patrimoniu la dreptul de proprietate în special. Tot astfel prin delictul de abuz de încredere (contra avutului public sau particular), sunt prejudiciate relațiile sociale referitoare la încrederea și cooperarea dintre indivizi și instituții care-și asumă drepturi și obligații reciproce privind dreptul de proprietate.

Subiectul delictului este fie o persoană care comite acțiunea ilicită (subiect activ), fie persoana care suferă consecințele negative ale acestei acțiuni (subiect pasiv). Subiect activ al interacțiunii poate fi o persoană fizică (un individ), cât și o persoană juridică.

O persoană întrunește calitatea de subiect activ al delictului numai dacă îndeplinește trei condiții:

să aibă o anumită vârstă (care diferă sensibil în diferite sisteme penale);

să fie responsabilă (ceea ce exclude persoanele iresponsabile sau lipsite de discernământ);

să dispună de libertatea de gândire (hotărâre) și acțiune.

Subiectul pasiv al delictului, care poate fi orice persoană fizică sau juridică, este acela care suferă de pe urma acțiunii ilicite, având dreptul la restituiri materiale și morale, în funcție de intensitatea și gravitatea prejudiciului cauzat prin infracțiune.

Latura obiectivă – reprezintă elementul cel mai important care definește structura unui delict, fiind constituit dintr-o serie de aspecte ce vizează: acțiunea (inacțiunea) delicventă, consecințele antisociale produse, raportul cauzal dintre acțiunea ilicită și consecințele negative, precum și alți indicatori referitori la timpul și locul delictului, modalitățile de comitere, mijloacele utilizate, etc.

Prin acțiunea delicventă, sunt violate o serie de norme juridice cu caracter prohibitiv, care interzic săvârșirea anumitor acte și fapte (a nu ucide, a nu fura, a nu înșela, ș.a.), în timp ce prin inacțiune (omisiune) sunt încălcate norme care stipulează în mod expres comiterea anumitor acțiuni.

Consecințele și urmările sociale ale faptei delincvente constau în producerea unor pagube, prejudicii materiale și morale diferitelor persoane, instituții și organizații (moartea victimei, distrugerea bunului, l.

Latura obiectivă – reprezintă elementul cel mai important care definește structura unui delict, fiind constituit dintr-o serie de aspecte ce vizează: acțiunea (inacțiunea) delicventă, consecințele antisociale produse, raportul cauzal dintre acțiunea ilicită și consecințele negative, precum și alți indicatori referitori la timpul și locul delictului, modalitățile de comitere, mijloacele utilizate, etc.

Prin acțiunea delicventă, sunt violate o serie de norme juridice cu caracter prohibitiv, care interzic săvârșirea anumitor acte și fapte (a nu ucide, a nu fura, a nu înșela, ș.a.), în timp ce prin inacțiune (omisiune) sunt încălcate norme care stipulează în mod expres comiterea anumitor acțiuni.

Consecințele și urmările sociale ale faptei delincvente constau în producerea unor pagube, prejudicii materiale și morale diferitelor persoane, instituții și organizații (moartea victimei, distrugerea bunului, lezarea demnității persoanei, etc.).

Relația cauzală dintre acțiunea delincventă și consecințele sociale periculoase constituie, după opinia multor penaliști, aspectul cel mai important, întrucât numai pe baza stabilirii și dovedirii lui concrete instanțele judiciare apreciază existența și gravitatea delictelor.

Raportul cauzal trebuie circumscris doar la acțiunea (inacțiunea) delicventă care a provocat prejudiciul și la efectele acesteia asupra relațiilor și valorilor lezate.

Uneori stabilirea raportului cauzal este extrem de dificil, întrucât, în realitate, nu există, decât în anumite situații, o legătură directă, vizibilă de la faptă la efect.

Practica judiciară relevă numeroase situații în care:

o singură acțiune delincventă produce mai multe efecte;

mai multe acțiuni delincvente generează un singur efect;

mai multe acțiuni determină mai multe efecte.

CAPITOLUL II:

PERSONALITATEA CRIMINALĂ A CRIMINALULUI ÎN SERIE

SECȚIUNEA 1: DEFINIREA CONCEPTULUI DE PERSONALITATE CRIMINALĂ

Cercetările moderne consacrate psihologiei actului infracțional sunt în mod constant pluridisciplinare și nu bidisciplinare, așa cum s-ar putea crede din enunțurile unor lucrări cu această tematică, care utilizează termenul de „psihosociologie a comportamentului deviant”, în realitate – există mai degrabă o tendință de cercetare de „tip sinergie” a infracțiunii, atunci când se pune în discuție geneza ei, sau altfel spus, când se determină „criminogeneza”.

O analiză strict psihologică a actului infracțional, fundamentată exclusiv pe cerințele determinării conținutului juridic al infracțiunii, constă în analiza modului în care în pregătirea, săvârșirea și atitudinea post-infracțională se manifestă psihicul autorului, elementele sale: inteligența, afectivitatea și voința.

Dacă o asemenea analiză este indispensabilă pentru stabilirea responsabilității (cu cele două elemente ale sale: discernământul și libertatea) și a culpabilității în formele sale curente de manifestare (intenția în variantele sale sau culpa, de asemenea, în variantele sale), ea nu mai este suficientă pentru crimogeneza și funcțiile sale principale: cunoașterea cauzelor criminalității în general și în mod individual pentru fiecare infracțiune; organizarea socială a prevenirii infracțiunilor; individualizarea pedepsei; tratamentul în penitenciar și tratamentul post-execuțional.

Acestea sunt principalele motive pentru care și în psihologia judiciară ca și în criminologie se operează cu conceptul de personalitate, concept care obligă la obordări de tip sinergie, transdisciplinar.

Referindu-ne la un autor român, profesorul Virgil Dragomirescu, deși cercetează problemele comportamentului deviant sub genericul „psihosociologia comportamentului deviant” el încearcă, cum de fapt și mărturisește, o abordare de „sinteză”, de fapt o abordare cu pronunțat caracter sinergic. Că este astfel rezultă din faptul că în fiecare capitol al lucrării autorul își respectă afirmația din introducere în care spune: „Argumentarea observațiilor și concluziilor noastre în ansamblu, am făcut-o prin prezentarea rezultatelor cercetărilor personale pentru fiecare din problemele tratate și la fiecare capitol în parte, urmărind în permanență scopul aplicativ al acestor observații în special pentru expertiza largă (psiho-socio-medico-judiciară) precum și în cercetarea bio-medicală, sociologică și criminologică”. „Pe baza acestor rezultate am realizat în final o sinteză privind implicațiile complexe ale comportamentului deviant, încercând discutarea motivației în psihosociogeneza conduitelor deviante”.

Premisele cercetării comportamentului deviant sunt psihologice atât la nivel substanțial, pentru că se cercetează personalitatea infractorului, cât și la nivel metodologic, pentru că se utilizează testele psihologice:

cercetarea clinică pentru reconstituirea antecedentelor personale și patologice ale subiectului (aici intră și excluderea simulării prin testul de biodetecție);

examinările paraclinice având ca rol principal probarea și obiectivarea diagnosticului clinic, precum și de aprofundare a etiopatogeniei unor tulburări (aici intră ample investigații de laborator, radiologice, elecțroencefalografice etc);

investigările biogenetice având ca premisă rolul factorilor ereditari în structurarea personalității iar ca scop identificarea concretă a factorilor de ereditate;

interpretarea neurofiziopatologică pentru explicarea cauzalității manifestărilor agresive de comportament cu răsunet antisocial, legate de condițiile biopsihologice care le exacerbează, sau declanșează;

cercetarea sociologică care are două obiective: în primul rând, pentru reconstituirea structurii personalității delincventului și a modului în care s-a încadrat în mediul social, a incidentelor conflictuale și modului în care au fost soluționate și, în al doilea rând, pentru orientarea asupra posibilităților de reechilibrare și reinserție socială;

rezolvarea medico-legală, adică furnizarea datelor medicale obiective pe baza cărora se concluzionează asupra stării de imputabilitate conștiință, discernământ).

O asemenea abordare a studierii comportamentelor deviante va permite:

Aprecierea corectă, asupra stării psihice a personalității deviante, prin precizarea diagnosticului și excluderea simulării sub toate formele în care aceasta se poate manifesta (biodetecția este, prin urmare esențială);

Determinarea trăsăturilor esențiale ale personalității analizate din perspectiva sinergetică;

Natura și evoluția tulburărilor care au însoțit sau precedat săvârșirea actului deviant și dacă acesta prezintă riscul de cronicizare sau agravare;

Aprecieri asupra periculozității trăsăturilor de personalitate și a tulburărilor de comportament care au precedat sau însoțit comportamentul deviant.

Exactitatea acestor concluzii va permite evitarea unor erori judiciare care s-ar putea plasa în sfera ireparabilului cum ar fi, de pildă, aplicarea unor măsuri punitive în locul unor măsuri medicale sau invers. De aceea, conceptul de personalitate este esențial pentru o justiție ce se fundamentează pe adevăr, știință și dreptate, în care primează idea de recuperare socială a delincventului.

Credem că personalitatea infractorului, determinată complet și temeinic, este fondul pe care trebuie să se încrucișeze, în cadrul duelului judiciar, funcțiile acuzării și apărării pentru că, în ultimă analiză, pedeapsa este impusă infractorului iar efectele sale sunt condiționate de această personalitate. Elementele pozitive ale personalității vor putea conduce spre o pedeapsă mai blândă pe când cele negative vor trebui înfrânte printr-o pedeapsă mai aspră. Există și situații în care pedepsele sunt insuficiente, acestea generând, de obicei, fenomenul recidivei sau al obișnuinței infracționale, cărora societatea nu le-a găsit remedii practice.

Din perspectiva considerațiilor de mai sus, credem că vor putea fi înțelese mai bine definițiile pe care diferiți cercetători (psihologi, medici, criminologi, sociologi), angajați nemijlocit în practica pluridisciplinară a analizei comportamentelor deviante, le dau conceptului de perso-nalitate în legătură cu criminogeneza și psihodiagnosticul compor-tamentelor deviante, pentru demonstrarea obiectivă a cauzelor și con-dițiilor determinante precum și a circumstanțelor bio-psiho-patologice, în situații concrete de ordin social, care motivează declanșarea conduitelor deviante.

Din punct de vedere juridic actul infracțional este rezultatul comportării negative a ființei umane responsabile în raport cu cerințele normelor penale pozitive. În orice definiție dată infracțiunii – definiție legală sau doctrinară – vom surprinde aceste condiții minime ce se cer unui act antisocial pentru a fi considerat infracțiune.

Psihologia judiciară nu poate însă opera, pur și simplu, cu conceptul juridic al infracțiunii și nici justiția modernă nu poate judeca și soluționa cauze penale în această manieră. De aceea, justiția își racordează activitatea, apelând la serviciile psihologiei judiciare în cvasitotalitatea problemelor sale, în speță, fiind vorba de actul infracțional, la autorul acestuia, la personalitatea sa înțeleasă ca sinteză a tuturor elementelor care concură la conformația mintală a unui subiect căruia îi dă o fizionomie proprie, specifică.

„Această conformație rezultă din nenumăratele particularități ale constituției sale psihofiziologice, ale componentelor sale instinctiv-afective, ele însele alimentate de aferentele senzitivo-senzoriale și chinestezice, a modului său de a reacționa, de amprentele lăsate de toate experimențele trăite, care au jalonat istoria sa individuală".

Personalității i se dau și alte definiții între care menționăm:

Prin personalitate trebuie să înțelegem mai degrabă un larg câmp de investigații asupra ființei umane concepute ca un întreg (Eyseuck). Este punctul de vedere al unui medic confruntat cu o bogată cazuistică în domeniul psihodiagnosticului comportamentului deviant, care a lăsat deschisă problema conceptului personalității, subordonând-o posibilităților de creștere a cunoașterii în funcție de perfecționarea metodelor de investigație a ființei umane.

Personalitatea se caracterizează prin următoarele trăsături: unitatea și identitatea sa, care realizează un tot coerent, organizat și rezistent; vitalitatea ca ansamblu însuflețit, ierarhizat, a cărei existență este condiționată de oscilațiile sale endogene și de stimulii exteriori la care răspunde și reacționează, conștientizarea ca proces prin care individul își făurește reprezentarea mentală a tuturor activităților sale fiziologice și psihice; raporturile individului cu mediul ambiant și reacțiile la mediu în vederea reglării comportamentului (Porot și Kam Merer).

Personalitatea se prezintă sub forma unei piramide biotipologice a cărei bază e formată de ereditate, cele patru suprafețe fiind formate din amprenta morfologică, de temperament, caracter și inteligență, vârful piramidei constituind sinteza globală a personalității (Pende).

Personalitatea și mediul formează o totalitate funcțională, iar atunci când unul dintre aceste elemente se schimbă, se modifică și această totalitate funcțională (Klineberg).

O amplă teorie asupra personalității criminale a creat Jean Pinatel care consideră că în comportamentul criminal „trecerea la act" constituie elementul decisiv.

Condițiile trecerii la act sunt comandate, la delincvenții care comit acte grave de un nucleu al personalității ale cărui componente sunt: egocentrismul, labilitatea, agresivitatea și indiferența afectivă. Nucleul personalității criminale este o structură dinamică, este reunirea și asocierea componentelor amintite, dintre care nici una în sine nu este anormală. J. Pinatel pune un accent deosebit asupra faptului că nucleul personalității criminale nu este un dat, ci o rezultantă.

J. Pinatel subliniază foarte hotărât că ceea ce numește el „personalitate criminală" nu este un tip antropologic, vreo variantă a speciei umane.

Departe de a avea vreo legătură cu criminalul înnăscut al pozitiviștilor italieni din secolul al XlX-lea, personalitatea criminală pinateliană – așa cum arată el – este un model de care analiza criminologică se servește în cercetările sale. Este un instrument clinic, o unealtă de lucru, un concept operațional.

Este un sistem de referințe, o construcție abstractă care se substituie unei realități subiective.

Ideile avansate de J. Pinatel duc în mod firesc la concluzia că: în circumstanțe excepționale, orice om poate deveni delincvent.

Dacă așa stau lucrurile, se pune întrebarea unde vede Pinatel diferența între delincvent și nedelicvent. Răspunsul îl dă singur. Diferența dintre nedelincvenți și delincvenți trebuie căutată în „pragul delincvențial", în sensul că unii dintre nedelincvenți au nevoie de evenimente, de presiuni grave pentru a le provoca o reacție delincvențială, alții trec la act dintr-o incitație exterioară foarte ușoară. Spre deosebire de aceștia, delincventul format – în opoziție cu nedelincventul – nu așteaptă ivirea unei ocazii propice, unei incitații exterioare, ci provoacă el însuși ocaziile în care apoi operează.

În ultima analiză – arată mai departe Pinatel – ceea ce permite cert distingerea nedelincventului de delincvent, dar chiar și a delincvenților între ei, este aptitudinea mai, mult sau mai puțin pronunțată de trecere la act.

„Criminologia fundamentală este știința trecerii la actul delictuos și nimic altceva" – conchide Pinatel.

Subliniind apoi că personalitatea este inseparabilă nu numai de organism, dar și de mediu, Pinatel constată că în criminologie este esențial să se studieze personalitatea în situație.

Există situații specifice sau periculoase în care ocazia nu trebuie să fie căutată. Actul criminal care rezultă dintr-o situație specifică constituie răspunsul (reacția) unei personalități la această situație. Dar există situații nespecifice sau amorfe în care ocazia trebuie să fie căutată. În asemenea cazuri, personalitatea este aceea care domină situația, iar actul criminal ce rezultă de aici este o consecință directă a activității personalității respective. Din această scurtă analiză rezultă că factorii de mediu influențează atât formarea personalităților, cât și a situațiilor.

Aceasta înseamnă – conchide Pinatel – „că mediul poate fi criminogen nu numai prin multiplicarea ocaziilor de a comite crime, ci, în egală măsură, și prin faptul că ușurează structurarea personalităților criminale".

Demonstrațiile logice pe care le folosește Pinatel – bazate pe o experiență clinică de decenii – constituie cele mai bune argumente moderne cu ajutorul cărora se poate combate nativul în criminogeneza. Analizând în continuare comportamentul infracțional, Pinatel arată că infractorul nu este reținut în săvârșirea actului său de oprobiul social, deoarece este labil, incapabil să se organizeze pe termen lung, tot așa cum e în stare să depășească obstacolele care apar în calea acțiunii lui criminale, întrucât el este dinamic și eminamente agresiv.

În același timp, el reușește să depășească și aversiunea față de acte odioase, căci fiind indiferent afectiv nu-i pasă de nimeni, nu nutrește sentimente de simpatie față de nimeni și, în consecință, poate comite orice crimă.

„Sistemul personalității", așa cum îl învederează definițiile prezentate, este lipsit de transparență, astfel încât el nu poate fi cunoscut decât prin investigații complexe. Elementele sale constitutive, atât cele simple cât și cele complexe se află într-un sistem de legături multiplu determinate, astfel încât fenomenul personalității este dificil de cunoscut și reclamă utilizarea unor mijloace științifice deosebit de sensibile pentru a efectua o analiză eficientă.

Analiza este posibilă datorită proprietății personalității de a se proiecta în lumea exterioară prin impulsuri, atitudini, conflicte, ceea ce fundamentează si face posibil întregul sistem al științelor comportamentale inclusiv al psihologiei judiciare.

În analiza personalității, în literatura de specialitate și în practica de investigare pluridisciplinară, se disting două planuri de analiză: planul componentelor personalității și planul tipurilor de personalitate.

Vom analiza personalitatea din perspectiva acestor două planuri.

1. Componentele biopsihologice

Componentele biologice ale personalității cuprind toată zestrea nativă a individului, indiferent dacă unele caracteristici se regăsesc și la predecesori (caracteristici ereditare) sau nu (caracteristici înnăscute).

În determinarea comportamentului și mai cu seamă a celui deviant, calitățile sau deficiențele majore ale organismului, caracteristicile temperamentale, precum și constelația aptitudinală a individului constituie forțe adesea determinante.

Calitățile și deficiențele majore ale organismului, cele vizibile cât și cele mai puțin vizibile, își pun amprenta în mod hotărât asupra personalității. Oamenii cu un organism bine structurat, dublat și de o înfățișare atrăgătoare au o siguranță de sine, comportamentul lor fiind, în mare parte, determinat în mod avantajos de constituția lor fericită. În opoziție cu aceștia, o capacitate redusă de rezistență la greutăți fizice sau deficiențe senzoriale ori locomotorii influențează negativ formarea personalității. Sentimentul de inferioritate generat de statura mică sau de disfuncții organice, potențate și prin disprețul tacit sau exprimat de cei din jur, adesea incită la comportamente compensatorii – „vitejia" lui Napoleon pare să fie ilustrativă – care nu o dată pot duce la comportamente deviante. Sentimentul inferiorității – cunoscut în literatură mai ales după lucrarea psihologului vienez Alfred Adler: „Studiul inferiorității organelor și compensația lor în activitate" (1917) – este una din caracteristicile cele mai generale ale infractorilor, fapt asupra căruia vom insista în altă parte a lucrării.

Temperamentul constă în acele caracteristici formale care se referă la modul cum se desfășoară viața psihică a individului. Termenul românesc cel mai apropiat este „fire". Astfel, vorbim de fire lentă, fire iute, apoi de oameni la care stările afective sunt durabile sau mai puțin durabile, de ușurința sau dificultatea de a se comuta de la o stare psihică (afectivă) la alta etc.

Înzestrarea aptitudinală a personalității se referă la abilitatea naturală de a dobândi cunoștințe ori îndemânări de ordin general sau special. Inteligența, de pildă, este considerată ca fiind o aptitudine generală, câtă vreme îndemânarea constituie o aptitudine specială. Impactul factorilor sociali asupra aptitudinilor înnăscute este ușor de demonstrat. Oricât de „talentat", de înzestrat nativ pentru muzică ar fi cineva, nu poate atinge niveluri superioare fără studii de specialitate. Pe de altă parte, nici un desenator, chiar de geniu, nu va deveni un „bun" falsificator de bancnote sau diplome dacă aptitudinile lui nu vor fi susținute de atitudini antisociale puternice (relația aptitudini-atitudini). Îndeosebi pe acest plan se evidențiază nu numai complexitatea personalității, ci și contra-dictualitatea ei. O caracteristică superioară pozitivă – mare talent la desen – devine socialmente negativă prin manifestarea ei pe un tărâm prohibit de societate. Falsificatorii de tablouri fac parte dintre acele talente corupte pe care câștigul ușor le atrage. Tot astfel, inteligența (aptitudine generală), dacă nu este asociată cu onestitatea (atitudinea socială pozitivă), poate să evolueze în direcția formării unei personalități de escroc, șantajist sau de delapidator. Componentele biologice se dezvoltă și acționează în condițiile existenței și ale acțiunii concomitente ale componentelor sociale. Deci, dezvoltarea personalității se realizează în timp, prin interacțiunea celor două blocuri mari de componente. Dacă pe just motiv putem vorbi de o devenire permanentă a personalității, tot așa și criminogeneza trebuie să fie privită ca un proces de durată în care factorii biologici individuali sunt întrețesuți cu cei sociali, ceea ce împrumută fenomenului infracțional nu numai multicauzalitatea, dar și polimorful specifică.

2. Componentele sociale

Componentele sociale se referă la efectele acțiunii unor agenți de natură socio-culturală (mediu social, fenomenul învățării ca substrat și mecanism al educației spontane și instituționalizate) traduse în structuri achiziționate (caracter, atitudini), care, pe măsura consolidării lor, devin forțe motrice, chiar motive care modelează comportamentul.

Prin caracter se înțelege ansamblul trăsăturilor esențiale și calitativ specifice care se exprimă în activitatea omului în mod relativ stabil și permanent.

Activitatea individului însă, se mulează pe „modele" socio-culturale de comportare și, pe măsură ce se interiorizează, sunt trăite sub formă de atitudini față de alți oameni, față de muncă și activitate în general, precum și în atitudinea față de sine însuși.

Dacă prin atitudine vom înțelege maniera de a se comporta într-o situație, atunci devine clar că atitudinea față de alții și față de sine constituie acele fundamente ale caracterului care determină, în mare măsură, fie formarea unei personalități echilibrate (om sociabil, activ, exigent față de sine), fie formarea unei personalități deviante (bănuitor, distant și nepăsător față de alții, cu o mare doză de egoism).

Trăsăturile personalității sunt considerate ca fiind variabile. Trăsăturile sunt ale personalității și nu ale comportamentului. Comportamentul poate fi privit numai ca indicator al trăsăturii, căci comportamentul adesea poate fi vizibil, dar trăsătura niciodată. De pildă, asistând la un meci de box și observând că un pugilist luptă până la epuizare (comportament), ajungem la concluzia că el e persistent (trăsătură). Tot așa, când cineva, într-o societate monopolizează toată conversația (comportament), noi conchidem că e vorbăreț (trăsătură).

H. J. Eysenck menționează că trăsătura este ceva ce se manifestă la individ într-un mare număr de situații.

Trăsătura este o tendință de reacție largă și relativ permanentă. Putem vorbi de trăsături ale cunoașterii (acuitate perceptivă, gândire superficială etc), trăsături ale afectivității (ușor emoționabil, sentimente profunde etc.) trăsături temperamentale (lent, iute, alert etc), trăsături dinamice care se referă la modul de acțiune și de decizie, dar și la motivații și interes etc.

Trăsăturile de personalitate evoluează în cursul vieții individului, deoarece el este în permanentă interacțiune cu mediul social și cu cel fizic, în continuă transformare.

În cadrul acestei interacțiuni, ca și în urma retroacțiunii (de la comportament înapoi spre trăsături, ereditate, atitudine etc.) pot apare și trăsături noi sau se accentuează cele formate anterior. Oricare ar fi natura trăsăturilor, ele au o evoluție într-un ritm lent.

Schimbările radicale, dramatice, profunde ale personalității sunt relativ rare, ele sunt doar excepții care, obișnuit, se produc în condiții cu totul ieșite din comun.

Ar fi greșit să credem că alcătuind o listă de 30—40 de trăsături, noi de fapt am caracterizat un individ. Personalitatea nu este numai suma trăsăturilor, fie ele caracteristice și relativ stabile, ci este o constelație specifică a trăsăturilor, între care una sau câteva dobândesc un caracter dominant, subordonându-le pe celelalte, formând deci o textură specifică, individuală, unică.

Cunoașterea reală a personalității, în ultima analiză, presupune cunoașterea dominantei (dominantelor) specifice și sistemul de subordonare – față de dominantă – a celorlalte trăsături.

Încă din cele mai vechi timpuri s-a observat că există clase de indivizi care au unele caracteristici comune sau grupuri de astfel de caracteristici, fie pe latura intereselor, a modului de gândire, fie pe cea a temperamentului, a constituției lor fizice etc. Indivizii din respectiva clasă- în funcție de caracteristica aleasă – aparțin aceluiași tip.

Așa, de pildă, dacă un grup de indivizi se caracterizează prin persistență, rigiditate, subiectivitate, timiditate, iritabilitate, spunem că acești indivizi aparțin tipului introvertit. Tipul este deci o noțiune supraordonată noțiunii de trăsătură.

După unii autori (B. Stagner, 1961; H. J. Eysenck, 1970), personalitatea este organizată ierarhic pe patru niveluri: nivelul reacțiilor (răspunsurilor) specifice, nivelul reacțiilor de deprindere (habitudinale), nivelul reacțiilor de trăsătură și, în fine, nivelul superior de reacție tipologică.

Cu alte cuvinte, tipul este un stil superior de organizare a personalității.

Pornind de la idea că temperamentul este componenta de bază a personalității – fără a fi exprimat în mod explicit acest pretins adevăr – încă din antichitate, Hipocrat, care a trăit în secolul V î.e.n., a ales drept criteriu al tipologiei sale predominanța uneia din „cele patru humori ale organismului" uman (sânge, bila neagră, bila galbenă, flegma), stipulând, în consecință, existența a patru tipuri temperamentale fundamentale: sanguinic, melancolic, coleric, flegmatic. Termenii aceștia sunt răspândiți și azi.

În limbajul cotidian, afirmă G. W. Allport, coleric înseamnă irascibil, sanguinul e considerat optimist, melancolicul trist, iar flegmaticul apatic.

Axându-se exclusiv pe criterii de natură psihologică C. G. Jung consideră că există două tipuri extreme: cel introvertit și cel extrovertit, între care se plasează.

Tipul intermediar (ambivert), având caracteristici din ambele tipuri extreme.

După concepția lui C. G. Jung, există două orientări majore ale personalității, și anume: fie că avem de-a face cu un om care se orientează cu precădere spre lumea externă, lumea obiectivă (atitudine extravertită), fie că orientarea persoanei merge mai degrabă spre interior, spre lumea subiectivă (atitudine introvertită).

Ambele atitudini se regăsesc la fiecare individ, dar în mod obișnuit una din ele este dominantă și conștientă, câtă vreme cealaltă e subordonată și inconștientă.

Extravertitul tipic este sociabil, îi plac petrecerile, are mulți prieteni, mereu simte nevoia să aibă cu cine vorbi, nu-i place nici lectura solitară, nici studiul individual. Mereu tânjește după companie veselă, îi place să riște, acționează sub inspirația momentului, și, în general, în mod impulsiv, îi plac glumele și păcălelile, mereu e gata de ripostă, nu-și face griji, e deschis, prietenos, optimist, râsul (și veselia) constituie elementul lui. Tot timpul este activ, tinde spre agresivitate și-și pierde cumpătul ușor. Sentimentele sale nu sunt sub un control riguros iar în genere extravertitul nu este întotdeauna o persoană demnă de încredere.

Introvertitul tipic este o persoană liniștită, retrasă, care prețuiește mai mult cărțile decât oamenii. Fața de oameni, cu excepția câtorva prieteni intimi, este foarte rezervat. Își face planuri de viitor și nu-i place să acționeze sub impulsul momentului. Tinde să ia totul în serios și duce o viață ordonată. Își controlează foarte strâns sentimentele, prea rar se comportă în mod agresiv și nu-și pierde ușor cumpătul.

Deși înclinat spre pesimism, introvertitul, în general, este un om de încredere care pune mare preț pe valorile etice.

Tipologiile la care ne-am referit ca și alte feluri de tipologii care au fost elaborate de-a lungul vremii, au în comun faptul că nu reușesc să cuprindă toată varietatea personalităților umane. Dacă luăm, de pildă, categoriile lui C. G. Jung, ele nu pot fi gândite altfel decât că extravertitul „pur" și introvertitul „pur" s-ar afla la polii opuși ai unui continuum, unde însă – statistic vorbind – ar ocupa majoritatea spațiului tipul ambivert. Tipul intermediar în orice sistem tipologic ocupă un loc de frunte, ceea ce aparent ar invalida tipologiile în general.

Acest adevăr rezultă și din constatările lui H. J. Eysenck, care, în ultima sa lucrare (1977), arată că „ … practic, toți criminalii fac parte din categoria extravertiților" și că „acest tip de indivizi se caracterizează printr-un nivel slab de excitație a cortexului cerebral, fenomen care împiedică la ei formarea normală a reflexelor condiționate … deci extravertiții, în general, prin slăbiciunea înnăscută a aptitudinii lor de a fi condiționați (deci educați socialmente), au toate șansele să nu reziste la tentații și astfel să adopte, dacă nu neapărat un comportament criminal cel puțin un comportament antisocial …"„ … există grupe de indivizi la care comportamentul criminal derivă din cauze totalmente diferite … așa se pare că ucigașii – cel puțin cei din Europa – ar fi mai mult introvertiți; totuși, poate la asasinii profesioniști să fie altfel…".

După cum se vede, nici chiar un tipolog de talia lui H. J. Bysenk nu ajunge la rezultate concludente în această problemă.

Fără îndoială, nu vom găsi nicăieri vreun „tip pur" în nici un cadru de referință, în nici un sistem tipologic.

Acesta cu atât mai mult cu cât însăși idea de tip este o abstracție, este un construct mintal, care corespunde mai degrabă necesităților noastre logice de a „ordona" fenomene naturale care, prin esența lor, nu sunt „ordonate". În această viziune evident că nu vom căuta tipologii perfecte, ci jaloane, sindromuri, ale căror configurații ne pot orienta în cunoașterea măcar și superficială a unor indivizi implicați poate în vreo infracțiune.

SECȚIUNEA 2: CRIMINALI ÎN SERIE

Încă din cele mai vechi timpuri societatea s-a confruntat cu crima în serie unul din cazurile cunoscute fiind cel al lui Gilles de Rais, unul dintre căpitanii Jeannnei d'Arc. Acesta tortura și mai apoi ucidea tinerele fete și băieți. Gilles de Rais a fost ucis prin strangulare, ulterior trupului a fost aruncat pe rug de către autoritățile vremii. Dar nu numai bărbații au ucis în serie, chiar și femeile au făcut astfel de isprăvi.

Este exemplul "Angelicelor din Nagyrev", care-și ucideau potrivnicii prin otrăvire. Criminalitatea în serie a preocupat de multă vreme funcționarul public numit polițist si opinia publică atunci când Poliția a spus pe față ca e vorba de un "criminal in serie". Dar ce e un criminal in serie? Din punctul de vedere al omului obișnuit, al "cetățeanului" de pe stradă, un criminal este o persoană care a ucis o altă persoană folosind mijloace foarte crude care au dus la moartea acesteia. Criminalul în serie provoacă mai multe astfel de crime folosind aceleași mijloace crude aproape de fiecare dată, uneori lăsând și câte un indiciu la locul faptei. Nu voi încerca sa definesc științific noțiunea de "criminal in serie". Doar numele este de ajuns pentru ca orice persoană sa-și dea seama ce poate fi un criminal de serie. De cele mai multe ori ajung în închisoare, după ce au fost descoperiți și judecați, dar mulți rămân afară pe străzi continuând să omoare oameni nevinovați de cele mai multe ori, de exemplu, cazul Ramaru din București. În alte cazuri omoară cu motivul că au fost surprinși de alte persoane care trebuie și ele suprimate. În alte cazuri omoară pentru că li s-a cerut să omoare, în această categorie intrând teroriștii, grupările separatiste de genul Hezbolah, ETA., IRA etc, grupările mafiote de genul La Piovra – Caracatița în Italia, Yacuza in Japonia etc. Criminalul in serie ucide și din motive psihologice. Nu de puține ori specialiștii au constat că o traumă din copilărie sau adolescență, care au marcat persoana respectivă pe viață, a dus la producerea unor crime după aceeași tipologie, de exemplu, să luăm un caz la întâmplare: se găsește o victimă moartă, un cadavru, într-un gang cu gâtul tăiat, cu o garoafă roșie lângă, cu brațele acoperind fața. Victima este descoperită luni dimineța, peste o săptămână se descoperă o altă victimă și aceasta timp de câteva luni. Prin apariția a două-trei persoane cărora li s-a provocat moartea în același fel duce Poliția la concluzia că un criminal în serie acționează în zonă, un criminal care trebuie descoperit și suprimat – în sensul că trebuie judecat conform legii și condamnat la mai mulți ani de inchisoare, în unele state chiar la închisoare pe viață sau pedeapsa capitală. Poliția, de cele mai multe ori, încearcă să țină sub control criminalitatea, chiar dacă nu reușește totdeauna. La noi în țară, de obicei, un criminal nu ajunge să fie numit criminal în serie. De ce oare? Oare poliția romană e atât de eficientă în descoperirea eventualilor criminali în serie? Înclinăm să credem că da. Chiar și în cazul Râmaru s-a acționat destul de repede. Dar mai sunt și alte motive la mijloc. Datorită unei mentalități bine înstăpânită in mintea romanului acest "instinct criminal" este destul de bine suprimat și stăpânit. Am putea spune că în România mai frecvente sunt infracțiunile de tâlhărie, furt, spargeri de locuințe, spargeri de mașini, de viol decât de crimă, omucidere. Dacă infracțiuni de tipul celor din urmă sunt destul de rare, în schimb infracțiunea de pruncucidere este destul de frecventă la noi în țară. De ce? Din disperare, din cauza unui tată care nu vrea să-și recunoască copilul, din cauza sărăciei mai ales, care este parcă flagelul acestui început de secol și de mileniu. Dar este de neînțeles cum de o mamă își poate ucide copilul în vârstă de doar câteva zile, când un avort ar costa-o mult mai puțin decât toate acele 9 luni de sarcină sau actul de ucidere pe care îl înfăptuiește. Sau ar putea duce copilul la un orfelinat sau să-l ofere spre adopție. Sunt atâtea cupluri care-și doresc copii și nu-i pot avea și multe astfel de femei, care nu pot fi numite mame, își omoară copii și ajung să umple secțiile pentru femei. Un alt motiv pentru care în România nu prea se întâlnesc cazuri de criminali în serie este și faptul că în România nu sunt orașe cu milioane de locuitori. Cel mai mare oraș din țară, din punct de vedere demografic, este Bucureștiul capitala țării. Aș putea spune că în S.U.A., de exemplu, cele mai multe crime în serie se produc în acele mari conurbații, cum ar fi Los Angeles, New York, Chicago, New Orleans. Dar criminali în serie apar și în orașe mici, cu oameni care se cunosc de o viață. Este exemplul orășelelor din Scoția sau Țara Galilor de la începutul anilor 1950. Criminologii și Poliția împreună cu ei au ajuns la concluzia că ucigașii în serie apar mai ales în orașele mari dar nu exclud nici orașele de provincie. Orice om de pe stradă, om obișnuit poate deveni ținta unui criminal în serie. Cel puțin așa spun autorii "Enciclopediei ucigașilor în serie" Brian Lane și Wilfried Gregg. În crimelor se obișnuiește ca victima să fie clasificată în funcție de un mobil clar identificabil, cum ar fi, de exemplu că aceasta deținea ceva râvnit de asasin, că se afla în conflict cu el sau că îi fusese necredincioasă etc. Pentru asasinul în serie, "motivul" se află atât de bine și adânc înrădăcinat în psihicul său, încât victima trebuie să aparțină unui anumit gen, cum ar fi de exemplu, să poată fi inclusă într-o categorie largă de persoane, ca femeile și copiii și să se afle în locul nepotrivit la momentul nepotrivit.

E adevărat, însă, că unii criminali în serie își selectează cu precizie victimele. De exemplu, Joseph Mendley ucidea numai femei roșcate. Ramiro Artieda omora numai femei care semănau cu logodnica ce îl abandonase. Complicațiile se nasc atunci când, datorită incapacității unui criminal de a-i identifica pe membrii grupului său de ținte, acesta ajunge la atacuri cvasi-întâmplătoare. In ciuda afirmației că nu făcea decât să curețe străzile de prostituate, Peter Sutcliffe primejduia viața tuturor femeilor care se aflau întâmplător afară noaptea, atacând și omorând o serie întreagă de femei, chiar dacă nu erau prostituate.

Prin urmare, fiecare ființă umană poate deveni victima potențială a unui asasin, împotriva căruia nu există nici o armă de protecție, întrucât și mijloacele de investigare tradiționale, bazate pe motive bine determinabile, sunt lipsite de eficacitate.

SECȚIUNEA 3:

CARACTERISTICI ALE CRIMINALULUI ÎN SERIE

Pentru a înțelege această frecvență a criminalilor în serie trebuie să observăm câteva caracteristici, având în vedere că ucigașul în serie are câteva trăsături aparte, din care vor fi descrise doar principalele șase:

Crimele se repetă("în serie"), petrecându-se cu frecvență mai mare sau mai mică, adeseori crescând ca număr, după o perioadă de timp ce poate însemna chiar ani de zile; ele continuă până când asasinul este prins, sau până când moare sau, la rândul său, este ucis.

Definiția de mai sus reprezintă tiparul fundamental al asasinului în serie. Este evident că nu există vreun număr predeterminat de victime de la care asasinul devine criminal în "serie" și nici vreo frecvență stabilită a acestei activități macabre căreia i se aplică termenul de mai sus.

Spre exemplificare, am putea da cazul sud-africanului Ronald Cooper care, deși a ucis o singură dată înainte de a fi arestat, a dezvăluit în jurnalul său un program extensiv și planificat cu grijă de ucidere a copiilor.

Această predispoziție este deseori recunoscută chiar de ucigaș. Mulți dintre ei, după ce au fost arestați, au mărturisit că ar fi continuat să ucidă dacă ar fi fost lăsați în libertate. William Banin, "ucigașul de pe autostradă" din California, i-a declarat unui ziarist, după proces: "NU mi-a pierit pofta de a ucide. Nu mă pot stăpâni să n-o fac."

Pentru cei mai mulți criminali în serie, actul crimei, dublat adeseori de abuz sexual și mutilare, constituie un motiv în sine. În plus, la fel ca în cazul stimulării prin alcool sau droguri, "doza" e din ce în ce mai mare. Așa cum un drogat nu se va vindeca niciodată de patima lui dacă va avea acces liber la stimulent, tot așa și asasinul va continua în serie îndeletnicirea sa oribilă până ce, fie va muri, fie va fi omorât, sau până când va fi prins și înlăturat din societatea pe care o afectează.

La fel ca în cazul omuciderilor "normale", crimele tind să se petreacă în relație de unu-la-unu.

Forma cea mai comună de omucidere este incidentul singular, prin care o persoană e omorâtă de o altă persoană.

Convențional, criminologia clasifică acest gen de omoruri în două categorii:

"crima pasională", comisă într-un moment de furie intensă sau de frustrare;

crima înfăptuită "cu sânge rece", care se distinge printr-o premeditare atentă, motivată adeseori de speranța unui câștig personal.

O dată atins obiectivul propus (eliminarea soțului necredincios, de exemplu, sau a deținătorului unui obiect râvnit), nu există nici un motiv de a mai presupune că asasinul va ucide din nou. Dintr-un studiu bazat pe statistica crimelor, se poate vedea că, în anul 1989, în Anglia și Țara Galilor, o mare parte a omuciderilor au fost comise de persoane care se cunoșteau cu victima. Există și circumstanțe accidentale, în care un criminal în serie a ucis mai mult de o persoană într-un incident, adesea fiind vorba de membri ai aceleiași familii, ca și de o infracțiune complementară, cum ar fi hoția. însă cel mai răspândit scenariu pentru crima în serie, ca și pentru omorul accidental, este cel pe cont propriu și cu o singură victimă. În mare măsură, motivele unui asemenea scenariu sunt evidente. În mod clar, e mai "sigur" să lucrezi singur, în sensul că numai ucigașul știe despre crimă, și trebuie să ucizi o singură victimă, pentru că acest fapt reduce posibilitatea ca autorul crimei să primească o ripostă dură sau ca victima să scape. Mai mult, caracterul individualist al criminalului în serie face imposibilă situația în care el să fie capabil sau dornic de a-și împărtăși nevoile și plăcerile altcuiva.

Această concluzie reiese, în conformitate cu statisticile, din faptul că el duce o viață paralelă sub chipul unui salariat demn de încredere, onorabil cap de familie și bun vecin.

Cu toate acestea surprinde frecvența cuplurilor, partenerilor și grupurilor criminale deși în acest caz indivizii din care se compune perechea depind unul de altul. Și totuși, cerințele de securitate, pe care ucigașul singuratic le simte ca fiind esențiale, sunt satisfăcute.

Cuplurile ucigașe

Sensul obișnuit se referă la o pereche bărbat-femeie, aproape întotdeauna împlicați într-o relație sexuală, în care bărbatul este, în general partea dominantă. Se observă un fenomen interesant, și anume că, în vreme ce ambii parteneri au, ca indivizi, înclinații degenerate, "personalitatea lor combinată" se dovedește mortală doar atunci când sunt împreună. Pentru acest fenomen, francezii au născocit expresia "folie a deux" ("iluzie împărtășită de două persoane legate emoțional"), iar psihologia -termenul Gestalt, conform căruia "întregul organizat e mai puternic decât suma părților lui".

Printre cele mai cunoscute cupluri ucigașe se numără englezii Ian Bradly și Myra Hindley și australienii David și Catherine Birnei.

Partenerii

Noțiunea cuprinde cuplurile care nu se bazează pe relații sexuale. De obicei, după arestare "partenerii" se acuză reciproc. Exemple sunt William Burke și William Hare, scoțienii care cipârțeau cadavrele.

Grupurile ucigașe

În orice discuție pe tema grupurilor ucigașe, se menționează numele lui Charlie Manson, deși "familia" lui Manson nu e nicidecum un fenomen izolat. Cu toate că nu există un model general, așa cum s-ar putea descoperi printre cuplurile și partenerii criminali, grupurile s-au dovedit instrumente foarte eficiente ale crimelor multiple, persoanele componente fiind unite, în cele mai multe cazuri, de un ideal comun creat de propriile lor închipuiri. De fapt, adeseori, grupurilor ucigașe li se poate aplica foarte bine același principiu de folie a deux. Indivizii în sine pot fi incapabili de a comite o crimă, dar, adunați sub aripa unui grup cu o cauză comună și un lider, pot fi cuprinși de un val de "nebunie" colectivă.

Nu există – sau e foarte redusă – o conexiune între ucigași și victimă, persoanele implicate având foarte rar relații directe de rudenie.

Acest atribut al criminalilor în serie e, într-un sens, un fenomen de dată recentă: există victime care au fost alese tocmai pentru că aparțin familiei asasinului, așa cum se întâmplă în cazul crimelor premeditate care urmăresc un câștig financiar.

Majoritatea acestor evenimente s-au petrecut într-o vreme când nici criminologia, nici medicina și nici arta investigației nu erau atât de dezvoltate, încât detectele de la început ceea ce acum ar fi considerate omucideri evidente.

Dat fiind stadiul primitiv al diagnosticului medical de atunci, nu este surprinzător că Mary Ann Cotton a putut să-și ucidă câțiva soți, și toți copiii vitregi, și să obțină ca în dosare cauza morții să fie trecută "febra gastrică".

Oricum, pe măsură ce tehnica de cercetare criminalistică și comunicațiile între poliții, ca și înțelegerea gândirii criminale, au avansat, astfel de tipare clare victimă/motiv au devenit tot mai dificil de mascat.

Cu toate că ar putea exista un "tipar", sau un anume "tratament administrat victimei", crimele individuale din cadrul unei serii dezvăluie rareori un motiv rațional sau clar definit.

Avem de-a face, în principal, cu ceea ce se numește "explicație psihologică" a unei crime în serie – motive care-și au rădăcinile într-o capacitate restrânsă de a distinge binele de rău, într-o incapacitate de a lua o decizie, într-o exacerbare a poftelor și așa mai departe. În ciuda acestui fapt, individul este considerat responsabil de comportamentul său; într-adevăr, una dintre cele mai șocante observații a fost aceea că asasinul în serie nu poate fi absolvit, pur și simplu, de faptele sale, ca un psihopat a cărui violență să fie pusă pe seama devierii lui mintale. În mod frecvent, criminalul are o personalitate foarte bine organizată și rațională și, adeseori, își planifică crimele cu mult timp înainte.

Creșterea vertiginoasă a mobilității în spațiu, de la inventarea automobilului încoace, dă posibilitatea criminalului ca, la dorința lui, să se mute repede dintr-un loc în altul, adeseori înainte chiar de a i se fi descoperit crima.

Așa cum absența mobilului face ca un polițist să întocmească cu greu o listă de suspecți, tot astfel și natura unei crime cu autor necunoscut face ca schimbul de informații între forțele de poliție să fie dificil. Acest lucru e valabil mai ales în Statele Unite unde, pe lângă marea întindere a teritoriului, există o atitudine păgubitoare a multor poliții statale care-și păzesc, geloase, propriile teritorii.

Până când nu apare un tipar special al crimei, e puțin probabil ca asasinatele să fie comparate între ele, chiar dacă e vorba de state învecinate. Până atunci însă, criminalul are suficient timp la dispoziție ca să mai poată comite și alte crime și să se afle deja într-un alt stat îndepărtat.

In mod obișnuit există un grad înalt de violență inutilă sau "exces de crimă",în cadrul cărora victima e supusă unor brutalități exagerate.

Motivul aceste brutalități are legătură cu mobilul crimei. Pentru o mare parte a criminalilor în serie, actul în sine constituie întreaga motivație a omorului; ea nu e mijloc de a obține un alt sfârșit, ca în cazul jafului, unde esența unui succes al operației este dată de fugă.

Apar multe situații în care victima e torturată încet, uneori timp de câteva zile, această întârziere având drept scop mărirea duratei de plăcere a asasinului. Există o legătură strânsă între fanteziile sado-sexuale și crima în serie. Adesea acestea sunt asociate cu dorința de a domina. Toate aceste motive presupun folosirea cu plăcere a violenței, mergând până la excese.

SECȚUNEA 4: TIPURI DE CRIMINALI ÎN SERIE

Din analize psihologice aprofundate s-a stabilit că asasinii în serie intră în patru mari categorii sau "genuri": Vizionarii, Misionarii, Hedoniștii și Căutătorii de Putere.

Vizionarii

Această categorie include criminalii care acționează ca răspuns la unele "voci" sau alter ego-uri și unde "instrucțiunile" primite servesc la justificarea și legitimarea actului crimei.

De exeplu, convingerea lui Herbert Mullin – ratificată de voci și de ceea ce el denumea "mesaje telepatice " – era că, prin vărsare de sânge, el și numai el putea evita un seism catastrofal care ar fi distrus California. Din cauza naturii psihopatice a comportamentului vizionarului, el ar aparține unei categorii mai ușor de indentificat printre concetățenii comparativ sănătoși la minte.

Misionarii

E vorba de ucigașii care "curăță", care acceptă o responsabilitate autoimpusă de a îmbunătăți calitatea vieții și de a descotorosi societatea de "elementele sale indezirabile". Victimele "vizionarilor" pot avea aproape orice ocupație, orice religie și orice credință politică, deși în cele mai multe cazuri, grupurile țintă sunt alese pentru că ele constituie obiectul condamnării societății – practicantele prostituției, homosexualii și minoritățile rasiale.

De exemplu, Billy Glaze, un nord american cu sânge de indian în vine, credea că toate femeile indiene trebuie violate și ucise. Carroll Cole executa "femeile libertine".

Hedoniștii

Constituie o categorie complexă, care include genul de ucigași pentru care, în sens larg, "plăcerea" este răsplata asasinatului.

Se cunosc trei subgrupuri ale acestei cateforii:

• Cei care ucid din voluptate;

• Ucigașii din emoție;

• Ucigașii pentru câștig.

Căutătorii de putere

O complicație comună persoanelor cu un nivel slab al respectului de sine este dorința de a deține controlul asupra vieții și morții altora într-un asemenea grad, încât se ajunge ca aceasta să servească drept mobil intrinsec al crimei.

Adesea e dificil ca ucigașii pentru putere să fie deosebiți de grupul mai larg al ucigașilor din voluptate, pentru care dominația este, deasemenea, un motiv puternic.

Explicațiile asupra comportamentului criminal se bazează pe factori biologici, psihologici și sociali.

Explicațiile biologice și psihologice presupun că comportamentul criminal rezultă din punerea în evidență a stărilor mentale și psihologice care diferențiază criminalii de noncriminali.

Explicațiile sociologice caută să explice comportamentul criminal în termeni demografici.

SECȚIUNEA 5: EXEMPLE DE CRIMINALI ÎN SERIE

După ce am explicat în detaliu comportamentul criminal, voi argumenta acest comportament prin descrierea activității unora dintre cei mai prolifici criminali în serie cum ar fi : Jack "Spintecătorul", Andrei Cikatilo, Gilles de Rais unul dintre cei mai vechi asasini în serie, acționând pe la începutul secolului al cinsprezecelea, Ramiro Artieda etc.

Jack "Spintecătorul"

Timp de trei luni, între sfârșitul lunii august și până la începutul lunii noiembrie 1888, zona Whitechapel din cartierul de est al Londrei a fost martora unei serii de crime odioase încă nerezolvate.

Asasinatele se caracterizau printr-o sălbăticie nemai întâlnită; fiecare dintre cele cinci victime – toate prostituate – au fost atacate pe la spate și tuturor li s-a tăiat beregata; în patru cazuri, corpurile au fost supuse unei asemenea mutilări și disecții, cum numai o minte bolnavă sau un maniac sexual putea să-și imagineze.

Durata acestui mister, care s-a transformat probabil în seria celor mai faimoase crime din lume, a dat naștere unei biografii foarte ample.

Prima victimă a fost Mary Ann Nchols (zisă Polly), care a pierit pe 31 august l888, într-o vineri, pe Buck's Row.

Raportul poliției din ziua următoare preciza: "Nu se cunoaște o crimă mai brutală și mai feroce ca aceasta".

Pe 8 septembrie, a urmat "întunecata Annie" Chapman de 47 de ani, care a fost asasinată cu cruzime pe Hanbury Streeet.

O crimă dublă s-a înregistrat duminică, 30 septembrie.

Primul cadavru a fost găsit în jurul orei unu noaptea, de un căruțaș ce se afla cu treburile lui în Berners Street: "Cadavrul aparținea unei femei și avea o tăietură foarte adâncă în jurul gâtului, de la o ureche la cealaltă".

A fost identificată ulterior ca fiind "Lungana Liz" Stride.

În colțul de sud-vest al lui Mitre Square s-a găsit al doilea cadavru, cel al Catherinei Eddowes: "în acest caz, victima era atât de desfigurată, încât identificarea a fost foarte dificilă; abdomenul îi fusese practic smuls și o parte din intestine scoase și înfășurate în jurul gâtului… Omorul era opera unei mâini de profesionist.."

Ultima crimă și cea mai îngrozitoare – pentru că Spintecătorul a avut timp suficient la dispoziție – a avut loc la 9 noiembrie:

Mary Jane Kelly a fost ucisă în propria ei cameră din Miller'sCourt. Gâtul îi fusese secționat de jur-împrejur cu un cuțit, despărțind aproape capul de trup. Abdomenul îi fusese spintecat și deschis parțial, brațul drept și sânii tăiați, ca și capul ce atârna de trup ținându-se numai de piele, nasul retezat, pielea de pe frunte jupuită, gambele detașate de picioare și răzuite de carne. Abdomenul fusese tăiat cu un cuțit "adânc, în cruciș", măruntaiele din partea inferioară și ficatul smulse, interiorul corpului și părți din coaste lipseau, dar ficatul, se spune, fusese plasat între picioarele bietei victime.

Criminalul așezase pe o masă carnea de pe coapse și de pe gambe, împreună cu sânii și nasul, iar una din mâini o înfipsese în stomac."

(Illustrated Police News)

Cu aceasta, crimele au încetat și au început controversele care aveau să dureze mai bine de un secol. în ciuda uriașului efort făcut de poliția metropolitană, nu a fost găsită nici o dovadă concludentă pe care să se poată sprijini acuzația de crimă, iar teoriile referitoare la identitatea lui Jack oscilau între probabil și imposibil – numărul teoriilor era identic cu cel al emițătorilor.

Câteva din cele mai importante ar fi următoarele:

Montague John Druin: un avocat ratat, care s-a aruncat în Tamisa în decembrie 1888. Faptul că moartea lui a coincis cu încetarea crimelor din zona Whitechapel a constituit o dovadă incontestabilă pentru unii că el era criminalul.

Severin Kloslowski (alias George Chapman): și-a ucis trei neveste prin otrăvire, dar era puțin probabil ca un criminal să-și schimbe propriul modus operandi. Oricum, s-a înregistrat faptul că inspectorul-șef, detectivul Frederick Abberline, însărcinat cu căutarea Spintecătorului, a observat că, la arestarea lui Chapman, acesta ar fi spus: "în sfârșit, ați pus mâna pe Jack Spintecătorul".

Mai târziu și-a recunoscut spusele, dar a intra în mitologia consacrată Spintecătorului.

Dr. Roslyn D'Onston Stephenson, autor de lucrări consacrate esotericului și magician care, s-a sugerat, ar fi înfăptuit crimele din East End ca ritualuri de magie neagră.

"Misterul" s-a adâncit cu dispariția lui, în 1904.

A.S.R. Prințul Albert Victor, duce de Carence (nepotul reginei Victoria): scandalurile din familia regală au fost întotdeauna publice și aparențele care înconjurau familia Clarence au dat naștere la numeroase teorii care, mai mult sau mai puțin, avea acum darul de a-l incrimina chiar pe duce.

Cea mai speculată teorie a fost cea a existenței unei complicități între Sir William Gull, medicul de familie, actorul Walter Sickert și vizitiul curții, pe nume John Netley.

Potrivit acesteia, ei ar fi fost autorii asasinatelor pentru a preîntâmpina un scandal, care l-ar fi implicat pe duce, cu o vânzătoare și un copil nelegitim.

O altă teorie îl consideră ucigaș pe James Keneth Stephen, tutorele ducelui la Cambridge, homosexual și, așa cum chiar el declarase, un dușman patologic al femeilor.

Dr. Thomas Neill Cream era al însuși autor a numeroase crime, singura sa legătură cu Jack fiind faptul că, înainte de a fi spânzurat, după cum spune legenda, ar fi rostit: "Eu sunt Jack…", o confesiune tristă, curmată brusc de nodul care s-a strâns în jurul gâtului său. De altfel, în timpul toamnei macabre în care s-au comis crimele din Londra, Thomas Cream se afla într-o închisoare din America.

În plus, s-a mai sugerat și că Jack ar fi putut fi Jill Spintecătoarea, o moașă nebună sau o femeie odioasă care provoca avorturi; sau poate era un evreu, un măcelar ritual, și care nu ar fi reprezentat o priveliște neobișnuită în East End, unde ar fi fost de așteptat să poarte haine pătate de sânge și un cuțit la fel.

Într-adevăr, s-au mai făcut referiri și la un alt avreu, Kominski, care locuia în Whitechapel și care fusese internat într-un azil, în martie 1889.

Dar ceea ce ar trebui reținut ar fi ipoteza unui scriitor, cum că Jack n-ar fi fost nici unul dintre cei presupuși, ci un ucigaș care va rămâne necunoscut și nedescoperit.

Andrei CIKATILO

În 1978, prima lui victimă cunoscută, o adolescentă, a fost găsită moartă într-o pădure de lângă Rostov, un port din sud-estul fostului U.R.S.S.. în urma acestei descoperiri, a fost trimis în fața plutonului de execuție un cunoscut perves sexual.

Polițiștii nu încetaseră să se tot felicite când a fost găsit un nou cadavru.

De-a lungul anilor care au urmat, lista celor care au dispărut s-a făcut tot mai lungă, iar descoperirile de cadavre mutilate au tulburat cu regularitate viața pașnică a orașului.

La un moment dat, s-au descoperit opt cadavre într-o singură lună. Ucigașul proceda întotdeauna la fel. Cu un al șaselea simț, dăruit animalelor de pândă și răufăcătorilor înnăscuți, el își agăța victimele dintre cei slabi și vulnerabili, aflați la periferia societății, cutreierând străzile și gările în căutarea celor fără adăpost, cărora era puțin probabil să li se simtă lipsa, și a copiilor care mergeau singuri la școală.

În ciuda vânătorii declanșate de poliția din Rostov până în Siberia, și care era condusă de investigatori pricepuți, secondați de Moscova, autoritățile păreau neajutorate în fața listei de atrocități comise. Acestea începuseră să se extindă și în statele învecinate, Ucraina și Uzbekistan. Odată polițiștii au arestat un suspect. Acesta s-a sinucis în închisoare în așteptarea procesului, iar șirul crimelor a continuat să crească nestingherit.

În 1979, a fost ridicat un bărbat aflat într-o zonă împădurită izolată, dar acesta i-a convins pe polițiști că era un simplu vagabond. După ce i-au luat numele și i-au notat semnele particulare, omul a fost lăsat să-și vadă de drum.

Același bărbat a fost adus la interogatoriu 5 ani mai târziu, când a fost găsit în apropierea locului unei crime, având în geantă o frânghie și un cuțit. El a fost supus unui test sangvin care a demonstrat că grupa lui de sânge diferea de cea descoperită în urma testelor făcute pe probele de spermă recoltate de la unele cadavre.

Ca atare, suspectul a fost eliberat imediat.

El se numea Andrei Romanovici Cikatilo.

Poliția rusă nu avea cunoștință de acele cazuri extrem de rare în care secrețiile provenind din diverse părți ale corpului puteau avea grupe serologice diferite.

Cikatilo era unul din aceste cazuri.

Abia în noiembrie 1990 a început să se strângă lațul în jurul "Spintecătorului din Rostov".

Un ofițer de poliție l-a oprit pe Cikatilo în plină stradă, deoarece a zărit pete de sânge pe fața lui. Când a aflat că în acel timp s-a petrecut o altă crimă în pădure, ofițerul a raportat superiorilor săi incidentul cu petele de sânge.

Cikatilo a fost pus sub supraveghere.

Pe data de 20 noiembrie, polițiștii l-au văzut apropiindu-se de un tânăr într-o gară.

Cikatilo a mărturisit comiterea a nu mai puțin de cinzeci și cinci de crime, deși, așa cum a recunoscut chiar el la început, "s-ar putea să fi existat și altele".

Procesul acestui profesor, în vârstă de 54 de ani, fost director al uzinei de reparații a locomotivelor din Rostov, a început în Rostov, într-o atmosferă sobră, la 14 aprilie 1992.

În centrul sălii a fost construită o cușcă imensă cu bare metalice, pe post de boxă a acuzatului, în care a fost adus Cikatilo, legat cu lanțuri, ca un animal sălbatic.

Familiile victimelor l-au înconjurat, țipând după sângele asasinului.

Cele două volume de rechizitoriu includeau 35 de victime copii – dintre care unsprezece băieți și optsprezece tinere femei.

După arestare, Cikatilo a fost supus unor controale psihiatrice minuțioase.

Deși el poate fi inclus în mare în categoria ucigașilor care acționează din volptate, cerința lui de bază pentru actul actul sexual se împletește, printre altele, și cu viziuni fantastice.

Către sfârșitul primei săptămâni a procesului său, Cikatilo a insistat să se adreseze Curții. Pe lângă recunoașterea încă o dată a vinei sale, el a relatat despre privațiunile suferite de mic în casa lui și despre copilăria "groaznică" pe care a avut-o.

El a mai povestit și despre faptul că fratele lui a fost mâncat de viu de țăranii ucrainieni flămânzi, care fuseseră privați de hrană în urma colectivizării forțate a lui Stalin.

În finalul discursului său, Cikatilo a declarat: "Eu sunt o greșeală a naturii, o bestie".

A fost condamnat la moarte prin împușcare și executat.

CHARLES MANSON&Co.

Manson și așa numita "familie" au creat valuri de groază în întreaga Californie, stat care nu este tocmai neobișnuit cu crimele bizare și criminalii în serie. Acele valuri de groază aveau să se răspândească, curând după aceea, în toată lumea.

Fost pușcăriaș și ratat fără nici o perspectivă, Manson își domina discipolii de aceeași calitate cu un amestec de filosofie biblică denaturată și texte ale formației Beatles, tendențios interpretate.

Acestea, combinate cu atracția sexuală și magnetismul pe care îl exercita asupra membrilor de sex femeiesc al "familiei" sale, au asigurat controlul fizic și spiritual complet al lui Manson asupra grupului.

Primele crime despre care s-a aflat prin mass-media au avut loc în vara anului 1969, pe când "familia" se afla, ocupa un ranch părăsit, utilizat pentru filmări cinematografice, proprietate a lui George Spahn.

Aici și-a organizat "Armada de uscat", o flotă de transportoare blindate pentru teren nisipos, care urmau să-i protejeze pe membri gospodăriei sale pe durata a ceea ce el numea "Helter Skelter".

Este caracteristic pentru educația lacunară a lui Manson, faptul că, pentru el, "Helter Skelter" era o simplă interpretare eronată a cuvintelor unui cântec scris de Beatles – habar n-avea că denumirea se referea la călușeii din iarmaroc.

Charlie hotărâse deja că un alt cântec, mai vechi, al celor patru celebrități, Blackbird – "Mierla" (literal "pasărea neagră") reprezintă o chemare pentru toți negrii din America la răscoală împotriva albilor, iar acum era de părere că sosise momentul să înceapă holocaustul, ceea ce ar fi dus la anihilarea reciprocă a raselor și ar fi permis familiei să preia controlul total.

Dar această pregătire de tip militar avea nevoie de finanțare și Manșon știa – sau credea că știe – exact de unde să obțină banii: se vorbea că Gary Hinman, muzician și prieten cu Manson, moștenise recent 20000 de dolari.

Pe 25 iulie 1969, Mary Brunner, Bobby Beausoleil și Susan Atkins au sosit acasă la Gary, încercând să scoată banii de la el prin bătaie. Când tot ce le-a putut oferi tânărul înspăimântat au fost cele două mașini ale sale, Manson a ordonat să fie ucis.

La plecarea trioului de familie, ei au scris pe perete epitaful lui Gary, cu propriul sânge: "Porc de politician".

Atkins a mai încercat să facă și un desen, nu prea reușit, al unei labe de panteră, cu intenția de a arunca vina crimei asupra "Panterelor Negre".

Imediat după miezul nopții, sâmbătă, 9 august 1969, patru umbre se strecurau în curtea unei vile retrase de pe Cielo Drive numărul 10050, în Beverly Hills.

În acea epocă, Manson nu se ocupa el însuși de crime.

În seara aceea era rândul lui "Tex" Watson, Patricia "Katie"Krenwinkle, "Sadie" Atkins și Linda Kasabian să îndeplinească voința maestrului.

Cielo 10050 era ocupat în acea seară de actrița Sharon Tate (soțul ei, regizorul Roman Polanski, era plecat la filmări), care era însărcinată în luna a noua, și de patru prieteni.

Într-o orgie de crime monstruoase, Familia a lăsat în urmă cinci cadavre oribil măcelărite.

Numai Voytec Frykowski fusese înjunghiat de mai mult de cincizeci de ori, tăiat, împușcat și lovit atât de cumplit cu țeava unui pistol, încât arma fusese distrusă. Pe ușa de la intrarea în casă a fost scris cu sânge "Porci"; nici unul dintre criminali nu avea idee pe cine uciseseră – doar niște victime, la grămadă.

O singură persoană de la Ranchul Spahn nu era mulțumită – Charlie Manson.

Când a fost anunțată la televiziune știrea despre baia de sâge, aceasta l-a ofensat vizibil pe Charlie în orgoliul său, pentru că treaba fusese făcută de mântuială.

S-a hotărât să arate chiar el tuturor cum trebuie lucrat.

Pe 11 august, la numai două zile după crimele din vila Tate, după ce au consumat droguri pentru a se monta, Manson a pornit, în fruntea unui grup format din "Tex" Watson, Susan Atkins, Katie Krenwinkel, Linda Kasabian, Clem Grogan și Leslie van Houten, într-o nouă escapadă criminală.

Puțin după ora 1.00 noaptea, Familia a invadat vila din Silver Lake a omului de afaceri Leno LaBianca și a soție sale, Rosemary.

Ca și în cazul victimelor din Cielo Drive, locul fusese ales la întâmplare.

După ce i-au înjunghiat și tăiat pe cei doi LaBianca, ucigându-i, Manșon și discipolii săi au înscris motto-urile "Moarte porcilor", "Sus" și "Helter (sic) Skelter" cu sânge pe pereți; ca un act final de violență gratuită, cuvântul "Război" a fost scrijelit pe abdomenul lui Leno LaBianca.

În urma acestor crime absolut nebunești, Familia a fost scoasă din vizuină. Susan Atkins a fost arestată, puțin mai târziu sub acuzația de prostituție și, în timp ce se afla în arest, și-a recunoscut rolul jucat în cazul Tate, față de o altă arestată din aceeași celulă.

Informația a ajuns la urechile directorului închisorii și, pe data de 1 decembrie 1969, Familia a fost adunată și s-au emis acuzații de crimă împotriva principalilor săi membri.

Manson, Krenwikel, Atkins și van Houten au fost judecați împreună și, pe 19 aprilie 1971, după unul dintre cele mai extraordinare procese din istoria Californiei, au fost găsiți vinovați și condamnați la moarte pentru crimele Tate și LaBianca. La un proces ulterior, Manson, Bruce Davis și Clem Grogan au fost găsiți vinovați de crimă și conspirație în uciderea lui Hinman și a unui actor care juca în roluri de cawboy, pe nume "Shorty" (micuțul) Shea. Charles "Tex" Watson a fost judecat separat și găsit vinovat în șapte cazuri de crimă și conspirație; și el a fost condamnat la moarte.

Susan Atkins s-a recunoscut vinovată în uciderea lui Gary Hinman și a fost condamnată la închisoare pe viață, la fel ca și Bobby Beausoleil. Mary Brunner și Linda Kasabian au păcălit autoritățile și nici un fel de acuzații nu au fost emise împotriva lor. În virtutea faptului că în statul California fusese abrogată pedeapsa cu moartea, sentințele de condamnare la moarte au fost comutate în închisoare pe viață.

Deși nu au mai fost aduse și alte acuzații, există motive pentru a crede că multe alte crime ar putea fi puse în responsabilitatea "Familiei" lui Charles Manson, inclusiv uciderea câtorva dintre membrii acesteia.

În cartea sa Helter Skelter ,Vincent Bugliosi, procuror în procesul Tate / LaBianca, nu trece cu vederea însăși afirmația lui Charles Manson de a fi comis 35 de crime – ba chiar este de părere că aceasta ar putea fi o sub evaluare, deloc caracteristică pentru Manson.

Încarcerat la San Quentin, el face câte o cerere de eliberare ori de câte ori are această posibilitate, folosindu-și sinistra forță de persuasiune psihologică, pentru a convinge autoritățile care răspund de eliberarea condiționată că e perfect normal și că nu au de ce să se teamă.

Este, totuși, puțin probabil ca bărbatul definit cândva drept cel mai periculos om din America să fie eliberat vreodată.

Unul dintre cei mai periculoși criminali în serie de la noi din țară a fost un student la Facultatea de Medicină pe nume Râmaru.

Acest tânăr melancolic și singuratic ucidea doar în zilele ploioase și mohorâte.

A fost descoperit cu ajutorul unui fragment de rețetă pe care rămăsese lizibilă ștampila medicului.

Râmaru, datorită legilor aspre din perioada anilor '60, a fost condamnat la moarte.

CAPITOLUL III: ORGANIZAȚII CRIMINALE

SECȚIUNEA 1: ASPECTE GENEREALE

Evoluția societăților contemporane evidențiază faptul că deși s-au intensificat măsurile și intervențiile instituțiilor specializate de control social împotriva faptelor de delicvență și criminalitate, în multe țări se constată o recrudescență și o multiplicare a delictelor comise cu violență și agresivitate precum și a celor din domeniul economic și financiar-bancar, fraudă, șantaj, mită și corupție, reprezentând o problemă socială a cărei modalitate de manifestare și soluționare interesează atât factorii de control social (poliție, justiție, administrație) cât și opinia publică.

Asemenea de delicte și crime comise prin violență și corupție tind să devină deosebit de intense și periculoase pentru stabilitatea și securitatea instituțiilor, grupurilor și indivizilor; fiind asociată de multe ori cu cele de crimă organizată, terorism și violență instituționalizată, specifice, "subculturilor" violenței și crimei profesionalizate.

Deși cauzele recrudescenței violenței și crimei organizate sunt dificil de identificat și explicat datorită existenței unor diferențe sensibile în ceea ce privește amploarea și intensitatea lor de la o țară la alta; majoritatea specialiștilor și cerce-tătorilor consideră că sursele acestor fenomene rezidă în per-petuarea unor structuri politice, economice și normative deficitare, în menținerea și accentuarea discrepanțelor sociale și economice dintre indivizi, grupuri și comunități și inten-sificarea conflictelor și tensiunilor sociale și etnice.

Dificultățile întâmpinate în definirea actelor și crimelor comise prin violență sunt determinate atât de varietatea formelor de violență și crimă violentă întâlnite în diverse societăți cât și de diferențele în ceea ce privește sancționarea și pedepsirea acestora, mai ales că, de multe ori, violența acoperă o gamă largă de comportamente individuale și sociale ce țin de propria lor etiologie.

Totodată, aprecierea și definirea violenței se face în funcție de anumite criterii istorice, culturale și normative, de ordinea socială existentă la un moment dat într-o anumită societate, de anumite interese politice și sociale, dar și în funcție de anumite criterii și contexte subiective și accidentale, care sunt însă relative spațial și temporal (atât de la o societatea la alta cât și de la o perioadă la alta).

Violența nu constituie totuși, un fenomen nou, apariția și evoluția ei fiind strâns legată de evoluția indivizilor, grupurilor, organizațiilor și societăților umane.

Pentru acest motiv unii cercetători și specialiști consideră că violența reprezintă o permanență umană, fiind intens legată de esența umană și de funcționarea societății.

Ea este amplificată în prezent de acte de terorism și crimă organizată, comise cu scopul de a inspira frică, spaimă și groază în rândul opiniei publice, dar și o serie de delicte și crime, ce violează drepturile și libertățile individului (omoruri, asasinate, violuri, jafuri, agresiuni fizice).

Alături de violența primitivă, ocazională, pasională sau utilitară se constată amplificarea și proliferarea violenței raționale, specifică crimei organizate și organizațiilor criminale profesioniste.

Asistăm la o așa numită "internaționalizare" a violenței și crimei organizate la nivelul diferitelor societăți, state și națiuni prin apariția și proliferarea unor noi tipuri de delicte și crime, ce transgresează și interpenetrează noi forme de prevenire, combatere și neutralizare a violenței și crimei organizate la nivel național și internațional.

Dezvăluirea cauzelor fenomenului infracțional nu poate fi realizată decât printr-o cercetare care să exploateze toate laturile acestui fenomen.

Sunt necesare în acest sens investigații cu caracter socio-logic, psihologic, juridic, psihiatric, biologic și antropologic.

Afirmarea caracterului complex bio-psiho-socio-legal al criminalității și înlăturarea, prin acest concept, a susținerilor biologizante, psiho-sociologizante, corespunde realității obiec-tive și reprezintă una din premisele majore necesare cerce-tărilor criminologice fundamentale în scopuri profilactice.

SECȚIUNEA 2:

DEFINIREA CONCEPTULUI

DE ORGANIZAȚIE CRIMINALĂ

Unii specialiști neagă existența unei organizații naționale a crimei.

Autori ca Daniel Bell, John Coublin sau Francis Janni indică existența unor grupuri de infractori care vin în conflict atunci când săvârșesc infracțiuni într-un anumit teritoriu. De asemenea se neagă realitatea unui model de organizare formală a grupului.

Opiniile cum ar fi că organizațiile criminale secrete nu sunt organizații formale de tipul corporațiilor de afaceri, ci sunt sisteme sociale tradiționale, organizate pe baza valorilor culturale ce nu au nimic în comun cu calitățile birocrației moderne sau cum că aceste organizații seamănă cu o întreprindere sau o conspirație străină, etnică, au fost dezbătute intens, mai ales după anii '20 ai secolului nostru.

Opiniile rămân împărțite, cu toate acestea se considerăm "crima organizată" sau „organizarea crimei" desemnează concepte și realități diferite a căror rezolvare are nu numai o relevanță teoretică, ci și implicații practice în strategia de prevenire și combatere a criminalității.

„Organizarea crimei" diferă de "crima organizată" deoarece:

structura ierarhică rigidă este înlocuită de un sistem interrelațional flexibil și eficient.

nu întotdeauna violența este cea mai bună cale de înlăturare a persoanelor incomode (ex.: schimburi de funcție).

infiltrarea în sferele de decizie nu este necesară, infractorii înșiși se află în aceste sfere.

prejudiciul social este cu atât mai mare cu cât societatea este puțin conștientă că "organizarea crimei" se repercutează în mod catastrofal asupra nivelului său de trai.

În contextul marilor schimbări politice și sociale contemporane, al dezechilibrelor internaționale și al proceselor tensionate determinate de acestea, noile forme de criminalitate au luat o amploare deosebită mai ales în țările aflate în tranziție la economia de piață.

O organizație criminală, prin modul său de structurare, flexibilitatea și deosebita capacitate de infiltrare în zonele vitale ale politicului și economieii, prin întinderea sa mondială rapidă, prin recursul necondiționat la violență, corupție și șantaj, reprezintă un pericol direct și de mare actualitate, o sfidare la adresa societății mondiale.

Definiția:

Însemnul de organizație criminală semnifică activitățile infracționale ale unor grupuri constituite pe principii conspirative, în scopul obținerii unor importante venituri ilicite la cote deosebit de ridicate.

Codul lor moral presupune un deosebit simț al demnității individuale și pretinde o tăcere liber consimțită în problemele secrete.

Acest sistem dăinuie de foarte mult timp și este respectat cu rigurozitate. Specificul local a fost dăltuit de-a lungul secolelor ca efect al rezistenței la umilințele provocate de cuceritorii străini, de guvernările locale rapace și de jaful bandelor de răufăcători autohtoni.

În concepția Interpol-ului, organizațiile criminale ar putea fi împărțite în patru mari grupe distincte:

Familiile mafiei, constituite pe structuri ierarhice stricte, norme interne de disciplină, un cod de conduită și o diversitate mare de activități ilicite ( familiile italiene, americane, columbiene);

Organizațiile profesionale a căror membrii se specializează în una sau două tipuri de activități criminale ( furtul și traficul de mașini furate, răpiri de persoane );

Organizații criminale constituite pe criterii tehnice, care sunt rezultatul unor împrejurări specifice precum închiderea granițelor, circulația dificilă peste frontiere, expansiunea geografică ( triadele, yakuza, jamaicanii);

Organizații teroriste internaționale care practică asasinatul, deturnarea de avioane, răpirea de persoane etc, sub diferite motivații politice, militare, religioase sau rasiale.

SECȚIUNEA 3:

CARACTERISTICILE ORGANIZAȚIILOR CRIMINALE

Spre deosebire de acțiunile unor indivizi care, ocazional, se asociază pentru a comite infracțiuni, o organizație criminală constituie o asociație premeditată, concepută până la cele mai mici detalii în ceea ce privește rolul și modul de acțiune al celor ce o constituie.

Efectele sale: secătuirea puterii societății, amenințarea stabilității guvernării, determinarea creșterilor taxelor, periclitarea securității individuale și colective, controlul exercitat asupra sindicatelor și influențele asupra structurilor de putere politică și economică.

În varianta clasică a unei organizații criminale pot fi o serie de trăsături specifice:

STRUCTURA

– membrii rețelei au sarcini și responsabilități în funcție de pregătirea și abilitatea specifică a fiecăruia. însă și structura se caracterizează prin ierarhie strictă și autoritate.

O organizație criminală implică coordonarea unui număr de persoane în planificarea și execuția actelor ilegale.

Conform teoriei lui Donald R. Cressy, organizațiile criminale dispun de o structură și organizare formală, chiar birocratică care se prezintă astfel:

ERMETISM SI CONSPIRATIVITATE.

Această trăsătură derivă atât din vechea origine socio-culturală a fenomenului cât și din necesități obiective determinate de nevoia de autoprotecție, de evitare a penetrării propriilor rânduri de către organismele abilitate prin lege.

Într-o altă opinie avizată, pericolul grav pe care îl reprezintă aceste organizații criminale derivă din subcultura sa arhaică, mult mai interiorizată și mai bogată, tradusă din selectarea riguroasă a recruților și din capacitatea de fier de a impune membrilor săi reguli neiertătoare de conduită care sunt fără excepție respectate.

Discreția și respectarea legii tăcerii omerta, sunt calități indispensabile pentru fiecare membru al unor astfel de organizații. Componenții lor riscă să fie eliminați fizic în caz de trădare.

În ultimii ani, ca urmare a eforturilor depuse în plan național și internațional, un număr important al capiilor organizațiilor criminale au fost capturați și deferiți justiției. Unii dintre ei au vorbit. Ca urmare regula conspirativității s-a întărit și mai mult, limitând la minimum atât legăturile între membrii rețelei cât și circulația de informații în interiorul rețelei, sau asupra severității selecției de noi membri.

FLEXIBILITE, RAPIDITATE SI CAPACITATE DE INFILTRARE.

În timp organizațiile criminale de tip mafiot au dovedit o extraordinară capacitate de adaptare atât în privința domeniilor preferate de activitate, cât și la condițiile concrete, social-politice și istorice din țările în care s-au constituit.

Plecând de la domenii minore ale economicului, organizațiile criminale au ajuns să coordoneze cea mai mare parte a traficului mondial cu stupefiante, arme, muniții, să fie proprietare ale unor bănci și societăți de holding, să dețină hoteluri, cazinouri și terenuri petrolifere să se implice în metode moderne ale crimei, cum ar fi frauda financiar-bancară, spălarea banilor și criminalitatea informatică.

În scopul atingerii obiectivelor proprii, structurile organizațiilor criminale s-au implicat în lumea finanțelor, în politică, în justiție și politică.

CARACTERUL TRANSNAȚIONAL AL

ORGANIZAȚILOR CRIMINALE.

Deschiderea largă a frontierelor, elaborarea unei legislații extrem de permisive factorului extern, slaba dezvoltare economică, instabilitatea politică și corupția din țările sărace au creat oportunități și breșe excepționale pentru expansiunea și mondializarea organizațiilor criminale.

ORIENTAREA SPRE PROFIT.

Această trăsătură caracterizează activitatea organizații-lor criminale. Câștigul este realizat prin menținerea monopolu-lui asupra domeniilor în care își desfășoară activitatea: traficul cu narcotice, jocurile de noroc, pornografia, prostituția, traficul cu arme, etc.

UTILIZAREA FORȚEI.

Este esențială în atingerea propriilor obiective și se manifestă prin intimidare, șantaj, corupție și violență. Aceste metode sunt utilizate în două direcții:

In primul rând, pentru a menține disciplina în interiorul propriei structuri. Odată pătruns în "interior", recrutul învață "codul onoarei" și legea tăcerii – omerta siciliană. Indiscreția sau trădarea sunt pedepsite cu moartea, indiferent dacă structura criminală se numește Mafia, La Cosa Nostra, Yakuza, Triade, etc.

Pentru a pedepsi acele persoane care nu se supun cerințelor și intereselor criminale sau acționează împotriva lor.

CODUL COMPORTAMENTAL

"Imaginea clasică a organizațiilor criminale arată faptul că supraviețuirea unei structuri de acest tip este problematică dacă comportamentul membrilor săi nu este nici previzibil nici în conformitate cu evaluările și așteptările fiecăruia dintre indivizii care compun organizația."

Regulile de conduită ajută la stabilirea conformismului și a previzibilității. Sancțiunile pentru încălcarea lor ajută la menținerea și supraviețuirea organizației.

Între regulile luate în seamă se numără: păstrarea secretului, prioritatea acordată mai întâi organizației și apoi individului, interzicerea luptelor interne, indiferent de motiv, interzicerea acțiunilor care produc oroare populației ( ex. Răpirile ).

Secțiunea 4: Domenii de acțiune ale Organizațiilor Criminale

Comunitatea internațională a fost pusă în fața unei economii "subterane" de mare anvergură, caracterizată prin infiltrarea piețelor economico-financiare de către structurile criminale în încercarea acestora de a prelua controlul asupra unor importante sectoare economice interne și internaționale.

Procesul este vast, bazat pe tranzacții financiare globale în continuă creștere.

Piețele financiare internaționale cuprind în fiecare zi în valoare de sute de miliarde de dolari, din care numai o mică parte par a fi operațiuni de comerț licit. Restul se bazează pe capital speculativ, lichid și semilichid, investit pe termene scurte și care garantează anonimatul investitorilor.

Transnaționalizarea celor mai mari bănci, eliminarea restricțiilor și al controlului asupra investițiilor străine, dezvoltarea tehnologiei electronice de transmitere a informațiilor financiare constituie parte din cei mai importanți factori ce determină creșterea acestei imense mase monetare speculative.

Amploarea acestui fenomen, cât și complexitatea lui , sunt de natură șă descurajeze orice încercare de control statal și creează condițiile propice de marcare a banilor proveniți din afaceri ilicite precum traficul de droguri, arme, carne vie, cu autoturisme de lux furate, escrocherii, camătă, taxă de protecție etc.

SECȚIUNEA 5: ACȚIUNEA ORGANIZAȚIILOR

CRIMINALE ÎN ROMÂNIA

Printre acțiunile organizaților de tip mafiot se regăsesc traficul de droguri care a luat amploare în România, precum și consumul acestora crește în fiecare zi.

Astfel România este țara de tranzit a drogurilor astfel: chinezii tranzitează heroină, opiu; arabii cocaină și hașiș; rușii amfetamină, cocaină, marijuana.

O bună parte din transporturi a fost confiscată de poliție, iar altele au trecut fără urmă. Consumul de droguri a luat amploare la elevi și studenți.

Alte acțiuni cum ar fi traficul de arme și explozibili, traficul de monedă și alte titluri de valoare false, furtul de mașini și trafic internațional cu autoturisme furate, traficul de carne vie, jocurile de tip Caritas, contrabandă și evaziune fiscală, toate acestea fac parte din peisajul infracțional din România.

Crima organizată capătă o extindere și o diversificare deosebită în ultimii ani, devine o trăsătură caracteristică vieții contemporane din România.

Crima organizată apare în dreptul penal român nu numai ca o provocare la adresa legiuitorului, determinându-l să identifice forme noi de combatere, prin intermediul legii penale, dar și la adresa doctrinei penale, determinând pe oamenii de știință să reflecteze asupra naturii, gravități și a particularităților acțiunilor criminale săvârșite de asociații de infractori, pentru a sugera modalități noi, specifice și eficiente de luptă, prin mijlocirea legii penale împotriva fenomenului menționat.

Împotriva acestor activități ale crimei organizate ar putea fi concepute două grupuri de mijloace:

Prevederi legale prin care ar fi incriminate și sancționate faptele comise de persoanele juridice însăși, care, deși funcționează aparent legal, realizează scopurile unei organizații oculte criminale.

Răspunderea persoanei fizice, în acest sens, legea penală română în vigoare dispune de următoarele instrumente:

incriminarea și sancționarea în articolul 323 C. Pen. a faptei de a se asocia sau de a iniția constituirea unei asocieri în scopul săvârșirii uneia sau mai multor infracțiuni, altele decât cele îndreptate contra siguranței statului, ipoteză în care faptele ar constitui infracțiunea de complot. Este posibilă doar complicitatea morală. Răspunderea penală presupune existentei intenției.

dispoziții referitoare la participație. Dacă o faptă prevăzută de legea penală a fost comisă nemijlocit de o singură persoană aceasta este autor al infracțiunii. Nu există ideea autorului mediat.

incriminările prevăzute în partea specială a legii penale și care acoperă aproape toate faptele ilicite care ar putea fi comise de asociațiile criminale, inclusiv în cadrul crimei organizate.

Legea penală română nu cuprinde o incriminare sintetică în baza căreia să se asigure urmărirea și sancționarea eficientă a faptelor săvârșite de organizații criminale moderne, nu cuprinde un sistem de sancțiuni specifice faptelor comise de asemenea asociații criminale.

În România nu există până în prezent o reglementare cu privire la interzicerea reciclării sumelor de bani provenite din operațiuni ilicite, și deci au apărut numeroase manifestări în activitatea financiară și bancară care ascund fenomenul de reciclare a banilor cu origine ilegală, în ultima perioadă s-a sesizat faptul că unele organizații criminale din exterior se interesează de folosirea circuitelor bancare românești pentru reciclarea banilor.

România putem spune că a devenit o "piață" de viitor pentru Mafie. Organizațiile mafiote române se disting prin amplitudinea violenței cu care se săvârșesc actele criminale uneori mult mai dură decât în țările unde activitatea criminală mafiotă este bine dezvoltată.

România fiind o țară de tranziție reprezintă terenul prielnic pentru activități mafiote, legislația statului român având carențe în ceea ce privește combaterea unor asemenea grupări mafiote.

În ceea ce privește legea, două aspecte interesează în mod deosebit:

existența discriminărilor necesare în legea penală

politica penală in domeniul analizat

La nivelul politici penale în acest domeniu mai sunt obiective de realizat:

adoptarea standardelor internaționale în materia sancțio-nării corupției, a crimei organizate și "spălării banilor".

înăsprirea sancțiunilor penale

aderarea la organele Comunității Europene implică în mod necesar și armonizarea legislativă

crearea cadrului instituțional corespunzător scopului preconizat.

Este necesar ca și în România să se înființeze un organism interdepartamental puternic format din polițiști, finanțiști si procurori, care să aibă drept de control nelimitat și să pună ordine în acest domeniu.

Se impune de urgență infințarea unui Institut Național de Criminologie care să abordeze cu prioritate marile probleme ale criminalistici din perioada de tanziție.

Perfecționarea sistemului judiciar de prevenire, desco-perire si combatere a manifestărilor infracționale.

Combaterea organizațiilor criminale va cuprinde:

promulgarea și aplicarea de urgență a unor modificări ale Codului Penal și a Codului De Procedură Penală.

incriminare indivizilor cu infracțiuni prin simpla apar-tenența la grupările mafiote

adoptarea unei legislații ferme financiar bancare aptă de a stopa fenomene ca: frauda și reciclarea banilor.

crearea și întărirea unor brigăzi anti-mafia în poliție.

modernizarea și dotarea corespunzătoare a unității de luptă anti-mafie.

adaptarea unei legislații corespunzătoare în ceea ce privește traficul de droguri.

colaborarea dintre organele de combatere a organizațiilor mafiote din toată lumea.

selecționarea cadrelor din politică și justiție care să ducă la lupta împotriva organizațiilor criminale.

Pentru a combate organizațiile criminale trebuie să se îmbunătățească condițiile de trai ale populației. Acestea reprezentând izvoare ale organizațiilor criminale.

Întrebarea care se pune este dacă vor dispărea vreodată organizațiile criminale, ceea ce nu va fi posibil datorită interpenetrării acesteia în viața de zi cu zi și racolarea din ce în ce a mai multor indivizi tineri în rândurile organizației, indivizi care se bucură de câștiguri financiare rapide și totodată de renumele pe care și-l fac.

Mafia acest bătrân monstru al adâncurilor se pare că este nemuritor, deci va fi o prezență sigură de-a lungul timpului in societate.

Este imperior necesar a identifica modalități noi și mai eficienta de luptă contra formelor moderne și deosebit de periculoase de criminalitate.

SECȚIUNEA 6: ORGANIZAȚIILE TERORISTE

( un tip modern de criminal în serie)

Dar din punctul de vedere al unor autori și terorismul este tot un fel de criminalitate în serie. Un exemplu concludent este situația actuală din Orientul Mijlociu sau din Irlanda de Nord. In Orientul Mijlociu, mai precis la granița dintre Israel și așa numitele teritorii palestiniene, din Fâșia Gaza și Yerihon. De obicei toate organizațiile separatiste desfășoară o activitate mai mult sau mai puțin teroristă. în nordul Spaniei bascii din ETA omoară de multe ori oameni nevinovați pe lângă persoanele vizate de atacurile lor. În atacurile sinucigașe mor, pe lângă sinucigaș, și alte persoane.

Prima tentativă de a defini și reglementa terorismul aparține legiuitorilor romani, care în anul 103 î.e.n., în Lex Apelia au incriminat Crimen Majestatis, respectiv orice acțiune internă sau externă îndreptată împotriva integrității statului, termenul de terorism a fost conturat în timpul revoluției franceze când Robespier a declarat supremația legii teroriste în perioada 1793-1794.

În perioada modernă s-a încercat să se dea o definiție general acceptată terorismului căci ceea ce pentru o persoană înseamnă terorism pentru alta reprezintă luptă pentru eliberare națională, de asemenea apare o confuzie extremă în definirea violențelor, terorism, crimă organizată, război civil, statul dictatorial, confuzia fiind chiar mai mare atunci când se încearcă separarea terorismului de mișcările insurgente ori separatiste.

Termenul de terorism provine din latinescul „terror" care înseamnă violență fizică, spaimă, teroare provocate deliberat prin acte de violență publică, folosirea cu intenție a unor mijloace capabile să ducă la un pericol comun.

Caracteristici:

violența și amenințarea cu violență

folosirea sistematică și persistentă a violenței. Terorismul presupune organizare, planificare, finanțare și echipament precum și indivizi pregătiți pentru realizarea acțiunilor concrete de luptă. Uneori grupările teroriste sunt dirijate și manipulate de serviciile de spionaj ale diferitelor state.

existența obiectivelor politice, scopul operațiuni este acela de a influența deciziile politice, de a determina un guvern ori un grup politic aflat la putere să se conformeze intereselor teroriste.

terorismul alternativă la războiul convențional ca armă îndreptată împotriva unui inamic care nu poate fi atacat altfel.

Autorii actelor teroriste:

vârsta între 21-31 de ani la membrii, liderii 45-55. Terorismul rămâne o preocupare masculină;

starea civilă – preponderent necăsătoriți;

mediul de proveniență – oameni ai locului unde operează;

nivelul de instruire – cel puțin studii medii;

profil psihologic – orientarea lor extremistă pornește de la convingerea că nu-și vor putea atinge niciodată țelurile pe cale legală.

Valul terorismului în perioada modernă a fost declanșat, după unele opinii în anul 1968, când violența a apărut ca o manifestare irațională a mișcărilor studențești mai întâi în Franța, apoi și în celelalte țări occidentale.

Rolul său în conflictele politice a căpătat semnificație mai ales după cel de-al doilea război mondial, în legătură cu mișcările de eliberare națională.

Terorismul a luat amploare în ani '70.

Strategia acestor grupuri a avut ca deviză următoarea formulă: „intimidează-ți adversarul și fă propagandă cauzei pentru care lupți".

Multe din cele mai active organizații teroriste s-au împărțit în două grupuri principale:

Mișcările teroriste anarhiste și de extremă stânga care doresc să promoveze schimbarea socială și a regimului politic pe cale revoluționară (Brigada Roșie Italiană, Armata Roșie Japoneză, Fracțiune Armata Roșie Germană);

Mișcări separatiste de eliberare națională precum și a minorităților naționale (Organizația Bască din Spania, Armata Republicană Irlandeză, mișcările musulmane din țările arabe, Kurzii din Turcia).

Acțiunile acestor grupuri sunt proiectate astfel încât să rezulte următoarele consecințe:

să demonstreze incapacitate guvernelor de a-și apăra proprii cetățeni și misiunile diplomatice acreditate în țara respectivă

să forțeze guvernele să ia măsuri suplimentare de secu-ritate inclusiv retragerea libertăților publice, fapt care ar conduce la reacții negative din partea populației.

Să determine cetățeni statului vizat să exercite presiuni asupra guvernului propriu pentru a înceta acțiunile care atrag acte teroriste.

Din punct de vedere a tacticii folosite se remarcă două tipuri principale de acțiuni:

cele cu care teroriștii își iau măsuri pentru a scăpa cu viață după consumarea atentatului, de exemplu luarea de ostatici

misiunile sinucigașe ori kamikaze.

Metoda kamikadze prezintă două mari pericole:

apărarea împotriva acestor acțiuni este extrem de
dificilă

gravele pierderi umane și materiale, creează adevărate șocuri emoționale în rândul populației

Este aproape unanim recunoscut că actualmente pentru statele europene problemele majore ale securității interne se structurează în jurul evoluțiilor alarmante ale crimei organizate, extremismului politic și TERORISMULUI cu tot cu cortegiul de amenințări și implicații negative ce derivă din aceasta.

Pentru a înțelege mai bine situația actuală privind terorismul, tendințele sale în raport cu crima organizată; sunt necesare explicații privind definirea acestuia, cauzele apariției sale, moduri de manifestare concomitent cu descrierea principalelor organizați teroriste ce acționează în lume.

Terorismul reprezintă acea practică de rezolvare prin mijloace violente a divergențelor dintre grupuri de interese, organizații criminale sau indivizi precum și pentru impune-rea unor revendicări politice, economice, religioase, etnice sau de altă natură, urmărindu-se cu preponderență înspăi-mântarea unor colectivități de oameni, a opiniei publice, care la rândul lor să execute presiuni asupra autorităților și chiar a guvernului pentru satisfacerea revendicărilor pretinse de grupările sau organizațiile teroriste.

Prin urmare actele teroriste se deosebesc de infracțiunile de drept comun prin scopul și urmările realizate, respectiv provocarea de panică, dezordine și teroare în sânul unei colectivități organizate.

Grupări teroriste; din presa mondială dar și din lucrările de specialitate publicate în țările vest europene, sunt cunoscute următoarele grupări sau organizații teroriste:

Brigăzile Roșii din Italia, are ca scop înlăturarea guvernului Italian;

Armata Roșie Japoneză acționează pe teritoriul Asiei pentru sprijinirea revoluției marxist-leniniste mondiale;

Acțiunea Directă Franța, Belgia, urmărește înlăturarea puterii populare;

Organizația Bască din Spania (ETA) afaceri împotriva statului;

Armata Republicană Irlandeză (IRA) urmărește să scoată Irlanda de Nord din componența Regatului Unit;

Lupta Populară Revoluționară (ELA) Atena urmărește retragerea Greciei din NATO;

Terorismul SIKH Munții Himalaya este împotriva unor personalități din India;

PKK ( Partidul Kurziloz din Kurdistan);

Hezbolah sau jihadul Islamic ( război sfânt ) în Beirut și Liban, urmărește construirea unui stat după modelul Iranian;

Frontul Democratic de Eliberare a Palestinei, urmărește revoluția lumii arabe și înlăturarea puterilor imperialiste;

Organizația Abu Nidal în Libia, Siria, Irak, luptă împotriva inamicului sionist;

Organizația Luptei Armatei Albe în Siria, Liban, Libia, urmărește înlăturarea influenței americane și vest europene în zonă;

Al Queda, Arabia Saudită și Afganistan, înlăturarea puterii S.U.A. considerat diavolul pe pământ.

În lume acționează numeroase grupări, multe dintre ele necunoscute în privirea comportamentului, obiectivelor, sediilor și sponsorilor principali, însă toate având ca nimitor comun formele de definire a actelor teroriste care constau în:

represiuni militare duse de unele state împotriva altora;

atentatul împotriva înaltelor personalități;

atacul direct sau indirect împotriva diferitelor obiective fixe sau mobile.

Acestor forme de luptă teroriste le corespund metode specifice ale comiterii infracțiunilor cum ar fi: răpirea, luarea de ostatici, sechestrarea de persoane, deturnarea mijloacelor de transport, atacul armat împotriva persoanelor și obiectivelor, completat cu ocuparea sediilor unor instituții politice sau de stat, provocarea de incendii sau de explozii, acțiuni de comando, sabotaje, contaminare radioactivă, chimică și biologică a unor terenuri, bunuri sau grupuri de oameni.

Sunt de notorietate câteva asasinate celebre:

tentativa de asasinat asupra primului ministru al Angliei, Margareth Thatcher, 12 Decembrie 1984 de către IRA;

asasinarea prim-ministrului Suediei Map Pohne 28 Februarie 1986;

asasinarea prim-ministrului Libanului Raphid Karane în 1 iulie 1987;

asasinarea prim-ministrului al Israelului Isac Rabin omorât de extremiști în 1996;

asasinarea președintelui american J. F. Kennedy.

Au mai avut loc deturnarea a numeroase avioane și provocarea de explozii la bordul acestora.

Toate acestea au culminat cu actul terorist din 11 Septembrie 2001 asupra World Trade Center din New York. Act soldat cu moarte a peste 300 de oameni și rănirea a altor câteva sute. Acesta din urnă reprezintă punctul culminant al terorismului, deoarece S.U.A. și cu multe alte state din lume au pornit cea mai mare campanie împotriva terorismului.

Cu cât represiunile vor fi mai mari cu atât actele teroriste vor fi mult mai complexe și vor fi produse cu mai multă violență decât până acum.

Cu cât societatea se dezvoltă cu atât terorismul devine mai complex, mai elaborat, mai crud, el rămânând parte integrantă a crimei organizate din cele mai vechi timpuri și va dăinui și în viitor.

CAPITOLUL IV: CONCLUZII

Toate activitățile de prevenire și combatere a criminalității desfășurate de poliție de cele mai multe ori, din păcate, dau greș: până sunt prinși, criminalii în serie ucid. De exemplu, în cazul lui Jack Spintecătorul care nu a fost descoperit niciodată și astăzi mai sunt întrebări oare cine le-a omorât pe acele femei?

Când e descoperit, ucigașul în serie este judecat și, de cele mai multe ori, condamnat la mulți ani de închisoare, în statele în care nu se acceptă pedeapsa capitală, iar în statele unde legislația prevede, sunt condamnați la moarte.

Ucigașii periculoși sunt încarcerați în închisori de maximă securitate, în România oastfel de închisoare se află la Rahova.

Din această lucrare se desprinde o concluzie majoră: criminalii în serie sunt niște oameni, care cu greu pot fi numiți oameni, foarte periculoși.

Unii ucid din plăcere alții ucid de nevoie,e cazul asasinilor plătiți, alții pentru că simt nevoia de a ucide la anumite intervale de timp.

După părerea autorilor „Enciclopediei ucigașilor în serie” acestea ar fi tiparele de comportament agresiv episodic:

Comportament ritual.

Sănătate ce maschează instabilitatea mentală.

Impulsivitate.

Căutare periodică de ajutor.

Tulburări severe de memorie și incapacitate de a spune adevărul.

Tendințe sinucigașe.

Tendințe permanente de a comite agresiuni.

Hipersexualitate și comportament sexual anormal.

Leziuni craniene; răni suferite la naștere.

Tendințe de folosire repetetă a drogurilor și abuzul de alcool.

Părinți drogați și alcoolici.

Victime ale abuzurilor fizice sau psihice în copilărie.

Rezultat al unei sarcini nedorite.

Născut în urma unei sarcini dificile.

Nefericire în copilărie, având ca efect incapacitatea dea găsi fericirea.

Cruzime extrordinară față de animale.

Atracție față de incendii, fără vreun interes de natură infracțională.

Simptome de dezechilibru neurologic.

Dovezi de tulburări genetice.

Simptome biochimice.

Sentimente de lipsă de putere și inadaptare.

In lumina acestor informații – care fac mai ușoară identificarea unui criminal în serie – pare logic ca un program național de diagnostic și tratament să devină eficace. Criminalii în serie sunt periculoși și de aceea ei trebuie descoperiți cât mai repede posibil și condamnați.

BIBLIOGRAFIE:

Ion Bodunescu: „Flagelul terorismului internațional”, Editura militară 1978

Ion Suceava,Florian Coman: „Criminalitatea și organizațiile criminale”, Editura Romcartexim 1997

Costica Păun: „Criminologie”, Editura Europa Nova 2002

G.Ungureanu: „Criminologie”

G. Scripcariu, Pyrozinski: „Criminologie clinică si relațională” Editura Symposion, Iași 1995

Freda Adler, Gerhard O.W.Mueller, William S. Laufer: „Criminal Justice: The Core”, McGraw Hill 1996

Aurel Dineu: „Bazele criminologiei”, Editura Proarcadia 1993

Patrick R. Anderson, Donald J. Newman :”Introduction to Criminal Justice”, McGraw Hill 1993

Brian Lane& Wilfred Gregg:”Enciclopedia ucigașilor în serie”, RAO 1996

Ion Bodunescu: „Flagelul terorismului internațional”, Editura militară 1978

Freda Adler, Gerhard O.W.Mueller, William S. Laufer: „Criminal Justice:The Core”, McGraw Hill 1996

Brian Lane& Wilfred Gregg: „Enciclopedia ucigașilor în serie”, RAO 1996