Personalitatea Adolescentilor Toxicomani

Cuprins

Partea I

Introducere…………………………………………………………………………………

Partea II

Abordarea teoretică…………………………………………………………………….

Capitolul I

Toxicomania……………………………………………………………………………….

Definirea și caracterizarea generală a toxicomaniei……………………….

Definirea și caracterizarea generală a drogurilor………………………….

Clasificarea drogurilor……………………………………………………………

Profilul de personalitate al toxicomanilor……………………………………

Tratamente eficiente ale toxicomanilor………………………………………

Concluzii……………………………………………………………………………

Capitolul II

Mediul școlar și perioada de adolescență………………………………………………….

2.1 Perioada de adolescență…………………………………………………………………

2.2 Relațiile adolescenților cu familia………………………………………………….

2.3 Familia și rolul ei în formarea personalității adolescentului…………….

2.4 Devianța școlară…………………………………………………………………………..

2.5 Formele de manifestare ale devianței școlare…………………………………

Partea III

Desfășurarea cercetării…………………………………………………………………………..

3.1 Obiective………………………………………………………………………………………….

3.2 Ipoteze……………………………………………………………………………………………..

3.3 Subiecții participanți la cercetare……………………………………………………..

3.4 Metode și tehnici utilizate…………………………………………………………………

3.5 Studiu de caz……………………………………………………………………………………

3.6 Interpretarea rezultatelor…………………………………………………………………

Partea IV

Concluzii………………………………………………………………………………………………

Bibliografie…………………………………………………………………………………………..

Abstract

PARTEA I

INTRODUCERE

PARTEA A II-A – ABORDAREA TEORETICĂ

Capitolul I

TOXICOMANIA

Definirea și caracterizarea generală a toxicomaniei

În literatura de specialitate există mai mulți termeni care definesc abuzul de substanță printre care: toxicomanie; toxicodependență; adicție; drogodependență; dependență de droguri și farmacodependență. Toxicomania este o stare psihosomatică ce rezultă în urma interacțiunii individului cu un produs psihoactiv specific, având drept consecințe tulburări de comportament și alte reacții care presupun o dorință invincibilă, permanentă continuă sau periodică de a consuma drogul pentru obținerea anumitor efecte psihice. În cazul în care consumul de droguri este suprimat, se declanșează tulburări severe de diferite forme, grade și intensități.(Porot, A. și M. 1999)

Drogurile sunt o plagă imensă a societății în care trăim, un element concret căruia trebuie să îi dedicăm cât mai mult timp pentru a fi combătut eficient. Organismele internaționale de control al fenomenului drogurilor apreciează că producția și traficul ilicit de droguri reprezintă una dintre formele cele mai active de manifestare a criminalității organizate.(Agenția Națională Antidrog)

Organizația Mondială a Sănătății(1957) definește toxicomania ca o stare de intoxicație periodică sau cronică determinată de consumarea repetată a unui drog.

Antoine și Maurice Porot înțeleg prin toxicomanie ,,apetența anormală și prelungită manifestată de către anumiți indivizi pentru substanțele toxice sau droguri pe care le-au cunoscut accidental sau le-au căutat cu intenție efectul analgezic, euforie sau dinamizator, apetență care devine rapid obișnuință tiranică și care atrage după sine aproape inevitabil creșterea progresivă a dozelor” ( Porot, A. și M. 1999)

Conform definiției clasice(OMS 1957), toxicomania este definită ca ,,starea de intoxicație periodică sau cronică determinată de consumarea repetată a unui drog, caracteristicile sale sunt determinate de dorința sau de necesitatea de a continua consumarea drogului și de a-l procura prin toate mijloacele; tendința de a mării dozele; dependența de ordin psihic și în general de dependența fizică față de efectele drogului; efecte nocive asupra individului și asupra societății” ( OMS, apud M. Contrau, 1971)

Folosirea excesivă, continuă sau sporadică, incompatibilă cu practica medicală reprezintă definiția considerată drept consum sau abuz. Aceasta reprezintă operațiunea propriu-zisă de a încerca o dată sau de mai multe ori un drog, fără a se ajunge nici acum la dependență psihică sau fizică, într-o împrejurare dată sau simptomatic caracterizată de această dată de apariția și instalarea dependenței. ( J. Drăgan. 1994)

Dependența psihică este starea mentală caracterizată prin impulsul pacientului spre consumul periodic sau continuu al drogului, în scopul dobândirii unei plăceri sau al anulării unei stări de tensiune. Dependența fizică reprezintă starea adaptativă care are drept consecințe apariția unor tulburări fizice intense, când este stopată administrarea substanței sau după neutralizarea acțiunii sale de către antagonist specific. Toleranța se manifestă prin necesitatea de a mării progresiv dozele pentru a se obține efectul dorit. Sevrajul este caracterizat de survenirea simptomelor somatice după stoparea sau reducerea unui drog care se utilizează regulat.(Chabrol, H 1992)

Asociația Medicilor Psihiatrii Americani descrie dependența de o anumită substanță în ,,Manualul de Diagnostic și Statistică” ca pe un grup se simptome cognitive, comportamentale și fiziologice ce indică faptul că persoana continuă uzul substanței în ciuda apatiției unor probleme importante cauzate de aceasta.(DSM IV). Consumatorul de substanță are un pattern de auto-administrare repetat care conduce din punct de vedere clinic la cel puțin trei din următoarele manifestări în ultimele 12 luni.

În ceea ce privește toleranța aceasta este caracterizată de nevoia de a crește semnificativ doza de substanță consumată pentru a obține efectul dorit, efect asemănător celui obținut la administrarea primelor doze, dar și al diminuării semnificative a efectului resimțit la consumarea aceleiași doze de substanță. Absistența sau sevrajul este caracterizată atât de semnele clinice ale sindoromului pentru o anumită substanță cât și de aceeași substanță sau una cu componente chimice asemănătoare fiind luată pentru a nu apărea sevrajul. Trebuie specificat faptul că înafară de manifestările menționate mai sus există și alte manifestări care prezintă faptul că, persoana are o dorință persistentă de a renunța la consum și depune mai multe eforturi de a controla consumul, dar eșuează, o altă manifestare este aceea că o mare parte din timpul zilnic este dedicată activităților necesare procurării substanței sau revenirii din starea produsă de utilizarea acesteia dar și cea a activităților sociale, profesionale, activitățile recreaționale care sunt abandonate sau reduse considerabil din cauza consumului respectivei substanțe.

Astfel, de cele menținute mai sus, reies următoarele caracteristici psihopatologice ale toxicodependenței: nevoia permanentă de consum continuu sau periodic a unui drog natural sau sintetic, cu tendința de a crește doza inițial administrată; dependența psihică și fizică; neputința de a renunța la consumul de droguri; manifestări psihopatologice și fiziologice care apar de cele mai multe ori în cazul întreruperilor bruște, degradarea fizică, psihică, morală și socială în urma utilizării îndelungate a stupefiantelor.

Factorii determinanți în începerea și menținerea consumui de substanță apar pe fondul interacțiunii predispoziției genetice cu factorii psihologici și socioculturali. Așadar, dependența de droguri poate fi considerată rezultanta interacțiunii produsului- drogul cu factorii de mediu, educaționali, cu factorii genetici și cu cei de personalitate. Dintre factorii cei mai importanți amintesc deprinderile sociale și economice, traiul în familii dezorganizate, mutări repetate ale locuinței, accesibilitatea drogurilor și a alcoolului, istoricul familial de alcoolism dar și multe altele.

Factorii educaționale care pot influența apariția unui comportament adictiv pot fi disciplina excesib de severă în familie sau toleranța exagerată, atitudinea pozitivă a părinților față de consumul de alcool sau droguri, violența în familie, metode educative solicitante. Aceștia reprezintă factori de risc pentru debutul consumui și nu o condiție suficientă, deoarece nu toți copii care provin din medii familiale descrie mai sus recurg la consumul de droguri. Trăsăturile de personalitate ale fiecăruia dintre noi mediază impactul pe care factorii de mediu sau educaționali îi pot avea asupra noastră. Unele persoane sunt mai fragile psihic și riscul instalării adicției este mai mare, iar altele dețin trăsături de personalitate care le ajută să stea departe de consumul de droguri.

În ciuda tuturor problemelor apărute în viața fiecărui om, dependenții își organizează experiențele în jurul folosirii drogului, excluzând aproape orice altfel de interese sau responsabilități. A bea sau a se droga reprezintă pentru ei singurul interes. Relația lor exclusivă cu drogul explică fenomenul dependenței. Există și adolescenți care nu au o relație exclusivă cu drogul, dar acesta tot reprezintă prioritatea vieții lor, ocupându-se apoi și de celelalte probleme ce apar. O întrebare foarte des întânlinită de cei care nu consumă droguri este următoare: La ce le folosește dependenților consumul de droguri? Majoritatea spun că sub influența substanțelor consumate pot modifica anumte senzații pe care le trăiesc, evitând astfel experiențe considerate nedorite, pot îndeplini cu ușurință sarcini altfel dificile, au un sentiment susținut de acord și relaționare cu ceilalți și o percepție de sine coerentă și integrată, o stare de bine însoțită de ideea că pot scăpa de probleme. Toate acestea conturează tabloul dependenței pshicie cauzate de drog. Aceasta este principala sursă a recăderilor.

În afară de dependența psihică, mai există și dependența fizică, explicația prin creșterea toleranței organismului la cantitatea de drog consumata, astfel încât pentru obținerea aceluiași efect este nevoie să se consume o cantitate mai mare de drog și prin instalarea sevrajului cu simpotomatologia fizică și psihică aferentă atunci când consumul de drog este stopat. Dependența fizică, se tratează cu ajutorul tratamentelor de dezintoxicare sau se substituție recomandate de medici.

În 2010, Journal Of American College Health a publicat un studiu condus de Rebecca Murphy, P.K. Hoefer, Andrew Hyland și Cheryl Rivard: ,, The Influence of Drogs Countermarketing Ads on College Students Knowledge, Atitudes, and Beliefs”. Obiectivul studiului a fost Acela de a determina care sunt cele mai eficiente mesaje anti-drog în schimbarea cunoștințelor, a atitudinilor și convingerilor adolescenților despre consumul de droguri. La acest studio au particiap 1020 de adolescent și li s-au aplicat chestionare înainte și după vizionarea a patru reclame anti-drog cu durata de 30 de secunde. Rezultatele studiului au semnificativ nivelul cunoștințelor, al atitudinii negative asupra consumul de droguri și al convingerilor despre acestea.

Într-un alt articol ,, Influence of Tobacco Marketing on Smoking Behavior” prezintă relația dintre marketing-ul tutunului respectiv comportamentul fumătorilor, în special la adolescenți. Concluziile articolului fac referire la faptul că publicitatea în favoarea tutunului are ca țintă nevoile psihologice ale adolescenților de exemplu popularitatea, nevoia de acceptare dar și imaginea de sine pozivită.

Definirea și caracterizarea generală a drogurilor

Fenomenul consumului de droguri nu este un fenomeni care a apărut brusc și a cunoscut o evoluție explozivă. Tentația de a ajunge la stări euforice își are originea în vremuri străvechi. Astfel, anumite plante au fost folosite în cursul practicilor magice, cu ocazia ceremoniilor religioase sau în scopuri medicale.

Înainte de 1989, intensificarea traficului de stupefiante în lume nu a afectat în mod deosebit țara noastă, din cauza controlului strict exercitat de regimul comunist. Fenomenul a luat amploare după 1989, când România a devenit un mediu vulnerabil la invazia drogurilor.

Drogul reprezintă o substanță a cărei folosință se transformă în obicei și care afectează direct creierul și sistemul nervos, schimbă dispoziția, percepția sau starea de conștiență. Consumul de droguri poate duce treptat la abuzul de droguri care reprezintă întrebuințarea greșită sau exagerată a unui drog, până la punctul în care devine principalul aspect asupra căruia se concentrează viața cuiva.( Campbell, R. 2001)

Definiția clinică este mai precisă și anume aceea că ,,drogurile sunt substanțe psihoactive, susceptibile de a induce efecte psihice trăite succesiv, ca o întărire a desfășurării unei stări de dependență psihologică sau fizică”(Chabrol, H. 1992)

O altă definiție a drogului este aceea că acest reprezintă substanța care, introdusă în organismul uman, poate modifica una sau mai multe dintre funcțiile sale. Actualmente termenul desemnează substanțe interzise utilizate de toxicomani, mai exact substanțe psihotrope, susceptibile de a genera o dependență.(J. Postel. 1998)

Drogul este o substanță naturală sau sintetică, aptă să ducă la dependență. De obicei se folosește în farmacologie pentru a desemna orice produs a cărui administrare provoacă un răspuns al acestuia.(Porot, A. și M. 1999)

Este cunoscut faptul că fenomenul drogurilor a cunoscut o evoluție ascendentă , de la simpla folosire în scopuri medicale și terapeutice de către vindecători, pâna la cultivarea, producerea și comercializarea acestora de către rețelele internaționale. Astfel, consumul de droguri reprezintă una din provocările cu care se confruntă umanitatea, efectele directe sau indirecte ale acestuia relevându-l ca pe un fenomen îngrijorător. Ansamblul unor condiții social-economice, psihologice și spirituale se constituie în factori de influență negativă asupra eredității sociale și biologie ca și asupra constructelor mintale ce se elaborează aberant cu cu reflectarea negativă asupra procesualității adaptative biologice, psihologice, socio-familiare, profesionale și școlare și care generează în plan psihic stări de frustare, de nesiguranță, de instabilitate afectivă, de inadaptare trazitorie sau de durată la exigențele sociale, determinând respingerea și revolta împotriva obiceiurilor, tradițiilor și a sistemului de valori practicat de societate.

1.3. Clasificarea drogurilor

În literatura de specialitate și în practică există numeroase clasificări ale drogurilor, având la bază diferite criterii, cele mai cunoscute fiind: după efectul produs asupra Sistemului Nervos Central(SNC); după originea lor; după regimul juridic al substanțelor, după dependența generată și după modul de administrare.

După criteriile adoptate există diverse forme de clasificare a drogurilor. În 1924, L. Lewin în “Phantastica” distinge cinci grupe de substanțe după efectele căutate de cei care le folosesc:

Prima grupă de substanțe este cea care cuprinde euphorica iar de aici fac parte substanțele care produc liniștea interioară și totodată un sentiment de bună ființare.

Cea de a doua grupă este aceea în care intră phantastica adică canabisul alături de derivatele sale.

A treia grupă este formată din substanțele care produc beția și anume inebriantia.

Ultimele două grupe, sunt formare din hypnotica și excitanția. Hypnotica este caracterizată de substanțele care provoacă somn iar excitantia este caracterizată de substanțele stimulente iar în această categorie intră cafeaua, amfetaminele și cocaina.

Cocaina face parte din acea categorie de stimulente fiind o substanță naturală extrasă din frunzele unei plante din America de Sud numită Erythroxylon.( Richard, D și Jean, L.S 1999).

Crack-ul este o cocaină bază, derivată din pudra de cocaină. Spre deosebire de procesul de obținere al cocainei, cel de obținere al crack-ului din cocaina pudră nu implică folosirea unor solvenți inflamabili. Utilizarea îndelungată a crack-ului poate cauza iritabilitate extremă, paranoia, convulsii sau moarte. (J. Drăgan. 1997)

O altă clasificație a drogurilor este aceea realizată de J. Delaz și P. Deniker, aceasta fiind compusă din trei grupe.

a) Psiholepticele- sunt cele care diminuează activitatea psihică, fiind incluse aici aicineurolepticele cu efect antidelirant utilizate în psihoze, tranchilizantele, sedativele, anxioliticele și hipnoticele;

b) Psihoanalepticele- stimuleazǎ activitatea psihicǎ includ nooanalepticele care stimuleazǎ vigilitatea (cafea, amfetaminele) și timoanalepticele care au un efect pozitiv asupra dispoziției (antidepresive)

c) Psihodislepticele care corespund halucinogenelor și canabisului, iar pentru unii, stupefiantelor precum și alcoolului.

Morfina reprezintă alcaloidul principal care se extrage direct din macul alb sau din produsul intermediar. Se prezintă sub forma unei pulberi pufoase, având culoarea variind între alb murdar sau galben și maroniu.( Emilian, S. 1999)

Heroina reprezintă cel mai periculos drog și care duce la dependența cea mai puternică dintre narcotice. Ea este produsă printr-o alterare chimică a morfinei și este de 2-3 ori mai puternică decât morfina. Constituie în multe țări o problemă majoră, nu numai pentru faptul că duce extrem de rapid la dependență și este foarte periculos, dar împreună cu cocaina și metamfetaminele deseori stau la baza unor acte criminale precum spargeri, jafuri, furturi, prostituție, pentru a-și întreține obiceiul. ( Emilian, S. 1999)

CANNABIS ȘI DERIVAȚI

Cannabis Sativa (cânepa indiană) face parte din familia Cannabinaceae. Este o plantă care atinge o înălțime între 1 – 5 m, crește în condiții de climat cald și umed. În mod obișnuit, vârfurile florale ale plantei femele și frunzele alăturate sunt acoperite de o rășină. Planta se adaptează foarte bine la diverse condiții de cultivare

Hașișul și marijuana se fumează în formă pură sau în amestec cu tutun (fumatul de drog este mai periculos pentru organism având o acțiune de 2 – 3 ori mai toxică decât produsul ingerat). Inhalate profund cu fumul, substanțele active sunt absorbite de organism prin capilarele pulmonare.(Emilian, S. 1999)

SEDATIVE ȘI SOMNIFERE

Tranchilizante- pe piața medicamentelor psihotrope se găsesc, în principal, următoarele tranchilizante: lexotanil, librium, valium, tranxilium, tavor, nobrium, mogadan, adumbran, praxiten, demetrin, rohypnol. Tranchilizantele cel mai frecvent utilizate fac parte din categoria renzodiazepinelor.

Somnifere- principalele clase de somnifere sunt: barbiturice (de ex.: Luminai), bromuri (de ex. Adalin), cloralhidrat/paraldehyd (de ex. Chioralduraf), alte categorii de substanțe (de ex. Distraneurin), preparate combinate periculoase (de ex. Mandrax).

INHALANTE

Tot ce produce fum sau se află sub formă de vapori ce pot fi inhalați și produce stare de high se numesc inhalanți. Sunt multe tipuri de inhalanți, incluzând oxizi de azot, azotați de amil, butii, diluanți, solvenți, sprayuri cu vopsea, hidrocarburi precum gazolina, lipici, fumul multor chimicale de uz casnic (fixativ, corector de mașină de scris, acetonă etc.) ce pot fi inhalate pentru a produce starea de high.

Alcoolul- acționează predominant asupra sistemului nervos al omului, mai ales pe centrii ce coordonează funcțiile cerebrale complexe cum ar fi conștienta și emoțiile, și mai puțin pe funcțiile inferioare, vegetative. Cât de tare este și cât de mult ține acest efect, depinde de concentrația de alcool din organism (alcoolemia) și se măsoară în grame de alcool la litrul de sânge. Cele mai multe decese survenite în urma unei intoxicații etanolice au evidențiat o alcoolemie cuprinsă între 1,8 și 6,7 grame/l. Concentrațiile letale sunt cuprinse între 5,0 și 8,0 g/l; 90% dintre persoanele ce prezintă aceste valori decedează.(Rădulescu E. 2004)

Tutunul- Dependența de nicotină trebuie tratată ca o boală cronică. Ea este un fenomen bio-psiho-social complex în care intervin factori generici, famacologici, psihologici și de mediu, care combinați, duc la consumul de tutun cronic și tenace. Oprirea bruscă a fumatului conduce la starea de sevraj cu toate consecințele ei. Pentru eliberarea organismului de nevoia de tutun, fără efectele fizice ale lipsei, toxicomanii pot apela la un sevraj sub control medical.( Deepak, C. 2003).

1.4. Profilul de personalitate al toxicomanilor

Personalitatea definește subiectul uman considerat integral ca unitate bio-psiho socio-culturală, iar personogeneza este de fapt istoria devenirii individului sub toate aspectele sale: biosomatic, psihic și socio-cultural. Ea este un proces complex în care se intercondiționează factorii ereditari și cei de mediu printr-un proces care implică nu numai o influență mutuală și reverberantă, ci și o continuitate ordonată și secvențială de-a lungul vieții individului.

Personogeneza se finalizează fie prin structurarea unei personalități armonioase în care trăsăturile de personalitate se află în echilibru și asigură o integrare armonioasă în mediul social, fie printr-o structurare dizarmonică în cadrul căreia trăsăturile de personalitate se află într-un dezechilibru care are ca efect disfuncționalitatea întregului ansamblu, ducând la incapacitate de integrare armonioasă în mediul social (maladaptare).

Factorii de risc acționează la nivel individual, familial și comunitar. De cele multe ori ei coapar și interacționează dupa model cumulativ, fie aditiv, fie exponențial. Tocmai de aceeea acești factori sunt greu de studiat separat. Developmentaliștii au încercat să delimiteze care este factorul princeps în dezvoltarea personalității: natura umană cu încărcătura genetică moștenită sau mediul ambiant în care se dezvoltă copilul.

De-a lungul secolului al XX-lea, diferitele teorii privind dezvoltarea personalității au pus alternativ accentul fie pe determinismul genetic fie pe cel ambiental, pentru ca din 1990 până în prezent să se abandoneze noțiunea de cauză bazală unică și să se accepte originea multifactorială a majorității bolilor, inclusiv a tulburărilor de personalitate. În cadrul acestei opinii toți factorii de risc, fie individuali-genetici, fie de mediu-familiali sau comunitari, implică efecte mai degrabă probabilistice decât deterministice, este criticat determinismul genetic al comportamentului, este restabilită importanța factorilor de mediu și a intercondiționării genă-mediu.

Factoriide risc implicați în structurarea dizarmonică a personalității cuprind:

Factorii de risc individuali

A. Temperamentul copilului – temperamentul dificil, caracterizat prin: afectivitate negativă, răspuns scăzut la stimuli, adaptabilitate scăzută la schimbări;

B. Deficite și dificultăți neuropsihologice: a. Deficite în diverse funcții ale limbajului (învățarea limbajului, fluența limbajului); b. Deficite ale memoriei; c. Deficite ale coordonării motorii; d. Deficite ale integrării stimulilor auditivi și vizuali; e. Deficite ale funcțiilor executive ale gândirii (raționamente abstracte, organizarea conceptelor, planificarea);

C. Nivele subclinice de tulburări de conduită – semne precoce (de exemplu în școala elementară) de nivele ușoare (subclinice) de răzvrătire și agresiune, tipuri multiple de comportamente antisociale și multiple situații în care acestea sunt vizibile (de exemplu acasă, la școală și în comunitate).

Factori de risc parentali și familiali

A. Complicații pre- și perinatale: a. sarcina cu complicații incluzând infecții materne; b. prematuritatea și greutatea mică la naștere; c. tulburări respiratorii la naștere; d. leziuni minore la naștere;

B. Psihopatologie și comportament criminal în familie: a. comportament criminal; b. părinți cu tulburare de personalitate tip antisocial; c. alcoolism; d. depresie; e. psihoze; f. frați cu comportament antisocial;

C. Metode de pedepsire a copiilor de către părinți: a. metode dure (pedepse corporale dure); b. inconsecvența pedepselor;

D. Monitorizarea copilului: a. supraveghere insuficientă; b. lipsa supravegherii locurilor prin care umblă tânărul;

E. Calitatea relațiilor familiale: a. acceptare parentală scăzută față de copil; b. lipsa căldurii afective și a suportului emoțional; c. atașament nesigur și dezorganizat;

F. Abuzul asupra copilului: a. abuzul fizic; b. abuzul emoțional; c. abuzul sexual; d. neglijarea;

G. Conflicte familiale: a. nefericire în relațiile maritale; b. conflicte interpersonale; c. agresivitate între părinți; d. divorțul parental;

H. Mărimea familiei și poziția ordinală a copilului: a. familii numeroase cu mulți copii; b. poziția de ultim născut în familie;

I. Vârsta mamei – mariajul precoce și vârsta tânără a mamei la naștere;

J. Traume în mica copilărie – inclusiv pierderea unui părinte;

K. Probleme socio-economice în familie: sărăcie, șomaj, primire de ajutor social, traiul în azile pentru săraci.

Factori de risc comunitari

A. Factori legați de școală: – frecventarea de școli în care se pune accent redus pe învățătura de calitate, timp redus petrecut de către profesor la lecții, raritatea folosirii de către profesor a laudei și aprecierii pentru munca școlară, accent redus pe responsabilitatea individuală a elevilor, condiții proaste de lucru pentru copil (mobilier necorespunzător), indisponibilitatea profesorului în rezolvarea problemelor copiilor;

B. Factori demografici: – domiciliu în mediu urban – orașe caracterizate prin mari crime;zone suprapopulate; izolarea socială a părinților; absența infrastructurilor de recreere; absența grădinițelor; – migrația părinților, permanentă sau temporară, atât din mediul rural, cel urban cât și peste hotare;

C. Cultura violenței prin cinematografie, televiziune, reviste și ziare.

Predispozițiile genetice ce conturează trăsăturile temperamentale ale copilului pot constitui o sursă de vulnerabilitate pentru o structurare dizarmonică a personalității.

Factori de risc educațional

Acești factori pot influența apariția unui comportament adictiv, pot fi disciplina excesiv deseveră în familie sau toleranța exagerată, atitudinea pozitivă a părinților față de consumul de alcool sau droguri, violența în familie, metode educative oscilante. Aceștia reprezintă factori de risc pentru debutul consumului și nu o condiție suficientă, deoarece nu toți copiii care provin din medii familiale descrise mai sus recurg la consumul de droguri.

Trăsăturile de personalitate ale fiecăruia dintre noi mediază impactul pe care factorii de mediu sau educaționali îi pot avea asupra noastră. Unele persoane sunt mai fragile psihic și riscul instalării adicției este mai mare, iar altele dețin trăsături de personalitate care le ajută să stea departe de consumul de droguri.

În afară de dependența psihică, mai există și dependența fizică, explicată prin creșterea toleranței organismului la cantitatea de drog consumată, astfel încât pentru obținerea aceluiași efect este nevoie să se consume o canti tate mai mare de drog și prin instalarea sevrajului cu simptomatologia fizică și psihică aferentă atunci când consumul de drog este stopat. Dependența fizică se tratează cu ajutorul tratamentelor de dezintoxicare sau de substituție (utilizarea de substanțe agoniste care au același efect ca și substanța consumată) recomandate de medici.

Modificările produse de toxicodependență la nivelul personalității conduc în timp la instalarea unui „sindrom deficitar“ caracterizat prin următoarele:

Deficit de activitate – cercul activităților se restrânge treptat, efortul concentrându-se pe achiziționarea drogului, latura profesională, interrelațională dispărând în timp sau rezumându-se doar la camarazii de consum.

Deficit de funcționare intelectuală – apar tulburări ale atenției și memoriei, o ideație lentă.

Deficit de bună dispoziție și tulburări afective – doar drogul rămâne investit pozitiv din punct de vedere afectiv, apar stări depresive în special în perioada de pauză, fapt care motivează consumatorul să-și procure o nouă doză.

Pentru conturarea profilului de personalitate al toxicomanului consider necesarǎ trecerea în revistǎ a factorilor etio-patogenetici și de personalitate, a descrierii personalitǎții toxicomanilor, precum și a trǎsǎturilor caracteristice ale acestora.

Cei mai importanți factori etio-patogenetici și de personalitate care determinǎ individul sǎ consume droguri sunt:

– curiozitatea, cǎutarea de senzații noi, de inedit, atracția exercitatǎ de o plǎcere interzisǎ, fascinația legatǎ de percepția unui potențial pericol;

– conotația antisocialǎ a abuzurilor de substanțe toxice, fapt care dǎ semnificația unui refuz al valorilor sociale, al sistemului, evadarea dintr-o lume perceputǎ ca ostilǎ;

– cǎutarea naivǎ a unei forme noi de comunicare cu alți indivizi care împǎrtǎșescaceleași idealuri;

– tentativa disperatǎ de a relua comunicarea ruptǎ cu apropiații datoritǎ principiilor morale rigide ale acestora;

– drogul poate oferi iluzia temporarǎ a unei creșteri a performanțelor intelectualeale individului, sau a capacitǎții de creație artisticǎ;

– nevoia de afirmare narcisicǎ prin satisfacția produsǎ de efectul drogului;

– compensația dificultǎților unor subiecți de a tolera frustrǎrile și legat de acestea,maturizarea lor afectivǎ și sexualǎ deficitarǎ.

Drogul nu face discriminǎri, nu ține cont de vârstǎ, sex, poziție socialǎ, privește atât personalitatea individualǎ cât și societatea cǎreia îi aparține. Fenomenul toxicomaniei se dezvoltǎ cu precǎdere în situații de crizǎ, atunci când se pun probleme mai dificile,diferite și fluctuante. La nivel macrosocial aceastǎ afirmație este concludentǎ pentru țara noastrǎ care datoritǎ tranziției se confruntǎ din ce în ce mai mult cu acest flagel numit toxicomanie.

Indivizii consumǎ droguri datoritǎ dorințelor și modelelor proprii degândire, acestea fiind diferite în raport cu normele morale și sociale. Pentru consumatori drogurile reprezintǎ efortul de a fi asemenea celorlalți sau dimpotrivǎ, dorința de a fi diferiți de ei sau chiar de a se identifica cu Eul ideal. Drogul devine un obiect de cult și un ritual psiho-social, creeazǎ o lume nouǎ cu regulile sale unde, în cazul în care consumul de substanțe toxice dominǎ angoasa și problemele legate de aceasta, toxicomanul devine sclavul ritualurilor, al nevoii, al traficanților. Prin urmare, el se izoleazǎ într-o lume artificialǎ în care, în mod iluzoriu, își gǎsește o relativǎ liniște și libertate.(Filimon, L 2002)

Aparent, curiozitatea, imitația sau sugestia sunt cele care determinǎ consumul de droguri, însǎ, privind în profunzime, motivele toxicomaniei sunt reprezentate de revolta împotriva sistemului socio-cultural, de nevoia unor satisfacții imediate, de cǎutarea unui refugiu, de depǎșirea spațiului și a timpului, a unei realitǎți considerate ca insuficientǎ, represivǎ sau inacceptabilǎ. Dupǎ cum am menționat la început personalitatea toxicomanilor are nivele mentale diferite și ei provin din medii sociale diferite, din aceste motive ea nu poate fi definitǎ în raport cu cadrul clinic obișnuit întrucât nevoia de drog se înscrie într-o largǎ paletǎ de motivații și nevoi.

Un exemplu de profil de personalitate al toxicomanului poate fi subiectul introvetit, fǎrǎ satisfacții, care provine dintr-o familie cu probleme pentru care drogul reprezintǎ o modalitate de evadare din acest mediu într-unul ireal, dar totuși ideal pentru el, unde sǎ se poatǎ afirma și sǎ poatǎ fi valorizat.

C.Oliventein relateazǎ în urma unui studiu despre tinerii toxicomani cǎ aceștia cautǎ prin utilizarea drogurilor sǎ își asigure o “putere absolutǎ”, iar prin desființarea barierelor dintre real și imaginar sǎ acceadǎ la imortalitate. În ciuda faptului cǎ nu existǎ un profil de personalitate clar stabilit al toxicomanilor, totuși pot fi identificate câteva trǎsǎturi caracteristice pentru aceastǎ categorie de indivizi: dependență afectivă; angoasă de separație; izolarea și anxietatea resimțită în relațiile cu ceilalți; intoleranța la frustrări; depresia; nevoia de iubire; satisfacerea imediată a dorințelor; lipsa de încredere în sine și pasivitatea; timiditatea și hipersensibilitatea.

Pe fondul acestor caracteristici de personalitate apar și tulburǎri psihice. Deniker și colaboratorii sǎi (1973) au vorbit despre un “sindrom deficitar al toxicomaniilor” care constǎ într-un “deficit de funcționare intelectual” cu ideație lentǎ și cu tulburǎri ale memoriei imediate, într-un “deficit de bunǎ dispoziție și de afectivitate” care favorizeazǎ dezinserția familialǎ, apoi socialǎ în favoarea grupurilor marginale unde doar drogul este investit afectiv. La consumatorii de opiacee acest sindrom deficitar este rapid și constant;la consumatorii de halucinogene sunt prezente sindroamele psihotice delirante prelungite care evolueazǎ cǎtre schizofrenie; consumul de canabis creeazǎ sindromul de absențǎ a motivației; amfetaminele produc reacții delirante paranoide; consumul excesiv de droguri duce la accese confuzionale și chiar la come de duratǎ.

1.5 Tratamente eficiente ale toxicomanilor

Există o varietate de tratamente împotriva toxicomanilor fiind mai eficiente dacă abuzul este indentificat la timp.

Tratamentul în sine include medicație, terapie de diferite tipuri și servicii sociale care să satisfacă nevoile fiecărui pacient.

Cura de dezintoxicare reprezintă una din principalele etape ale tratamentului fiind maximum 10% din întregul tratament al unei persoane toxicodependente. Obiectivul principal este cel de diminuare a simptomelor negative, în timp ce pacienții se obișnuiesc fără droguri. Aceasta se desfășoară în secțiile de dezintoxicare, fiind partea componentă a unui serviciu de psihiatrie, avănd ca durată de spitalizare în medie de 15-30 de zile. În tot acest timp, pacienții primesc un tratament medicamentos care poate fi non-substitutiv sau substitutiv.

Al doilea tip de tratament utilizat doar persoanelor dependente care au trecut integral prin cura de dezintoxicare și sunt motivate pentru a continua tratamentul de absistență este realizat în comunitățile terapeutice. Durata tratamentului este de 12, iar în tot acest timp, pacientul nu trebuie să mai consume droguri. În caz contrar, acesta este exclus din cadrul programului.

Tratamentul în comunitatea terapeutică cuprinde trei etape:

1. Inducție și tratament timpuriu- acesta este acea etapă în care individul stabilește o relație de încredere cu angajații și ceilalți. Tot în această etapă, individul înțelege natura dependenței și trebuie să se implice în procesul de recuperare.

2. Tratamentul primar- aceea în care comunitatea terapeutică folosește intervenții pentru a schimba atitudinea individului, respectiv percepțiile și comportamentele sale legate de consumul de droguri și pentru a se adresa nevoilor sociale, educaționale și familiale.

3. Ultima etapă este aceea de reintegrare prin care se facilitatează separarea individului de comunitatea terapeutică și încadrarea cu succes în cadrul societății.

Un alt tip de tratament este reprezentat de centrele de zi care asigură un program de 4-5 ore. Inițial se face zilnic acest tratament, iar apoi se reduce la trei zile pe săptămănă. Scopul central al acestui tip de tratament este acela de a susține motivația pacientului pentru schimbare, respectiv stabilirea și menținerea abstinenței față de toate drogurile psihoactive precum și dezvoltarea capacității de împotrivire și rezolvarea problemelor pănă la respingere și după eliminarea impulsurilor de a consuma droguri. Din acest tip de program fac parte consilierea de grup dar și cea individuală, psihoeducația pentru pacient și pentru familia acestuia.

Principiile tratamentului eficient ale toxicomanilor sunt următoarele:

1. Nu se poate aplica același tip de tratament tuturor toxicodependenților

Calea sigură spre succesul terapeutic este reprezentată de arta de a combina tipul de intervenție tereapeutică și serviciile medicale cu nevoile particulare ale fiecărui individ. Aceasta are la bază recuperarea pacientului și abilitatea acestuia spre o bună funcționare în familie, societate și la locul de muncă.

2. Facilitățile de tratament trebuie să fie ușor accesibile pentru fiecare pacient

Este foarte important ca în momentul în care terapeutul a reușit să convingă pacientul să urmeze un anumit tratament, acesta trebuie să poată fi accesat rapid deoarece poate exista posibilitatea ca pacientul să își schimbe ideea. Toxicodependenții sunt persoane instabile din punct de vedere emoțional și totodată nesiguri pe ei și în ceea ce privește urmare unui astfel de tratament.

3. Tratamentul eficient trebuie să abordeze toate problemele pacientului și nu să facă referire numai la consumul de droguri.

Tratamentul eficient este acela care vizează problemele medicale asociate atât problemelor familiale cât și cele sociale ale pacientului.

4. Planul individual de tratament al pacientului trebuie monitorizat în permanență și modificat pe parcurs, în funcție de nevoile și evoluția fiecărui toxicodependent.

Un pacient poate avea nevoie pe lângă consiliere și psihoterapie și de medicație adjuvantă, acces la alte tratamente medicale pentru afecțuni asociate toxicodependențe. Există și situații când se asociază cu terapia familială, educația parentală, reabilitatea vocațională prin servicii se asistență socială și juridică.

5. Păstrarea pacientului în tratament pentru toată perioada de timp necesară vindecării lui este un punct critic pentru succesul terapeutic.

Durata pentru fiecare pacient se stabilește în funcție de problemele specifice acestora, fiind legate de starea lor generală de sănătate și complianța față de tratament. Există numeroși pacienți care renunță la terapie înainte de termen și au ca rezultat recăderea lor rapidă în consumul de droguri. Tratamentele moderne trebuie să cuprindă strategii prin care pacienții să rămână pe întreg parcursul acestora captați pentru recuperarea necesară lor.

6. Consilierea individuală sau si cea de grup, în asociere cu alte terapii comportamentale sunt esențiale pentru succesul terapeutic

Terapia comportamentală facilitează dezvoltarea sănătoasă de relații sănătoase de prietenie și ajută individul să funcționeze normal atât în familie cât și în societate. Această terapie face ca pacienții să abordeze problemele legate de motivarea schimbării comportamentului de consumator de droguri, să își dezvolte abilitățile de apărare împotriva anturajului, și cel mai important,învață să înlocuiască consumul de droguri cu alte activități constructive și benefice pentru ei și în același timp invață să facă față eficient problemelor de viață.

7. Medicația este un element foarte important al tratamentului pentru mulți dintre pacienți, mai ales dacă este combinată cu consiliere și terapie comportamentală.

Medicamentele cele mai eficiente pentru pacienții care au consumat timp îndelungat heroină sau alte opiacee sunt metadona și bupreonorfina. Administrarea lor are rolul de a reduce riscul utilizării drogurilor sub forma injectabilă. Un alt medicament eficient îl prezintă și naltrexona, fiind important pentru pacienții care toxicodependenți dar mai ales dacă prezintă dependență și pentru alcool.

8. Toxicodependenții care au și o boală psihică asociată consumului de droguri trebuie să fie tratați concomitent pentru ambele probleme dacă se urmărește succesul terapeutic.

Tratamentul afecțiunii psihiatrice de fond, în asociere cu tratamentul comportamentului adictiv, este singura modalitate eficientă de rezolvare a situației acestor pacienții.

9. Tratamentul nu trebuie să fie întotdeauna un act voluntar pentru a fi eficient.

Este cunoscut faptul că un pacient motivat pentru schimbare și dornic să colaboreze în procesul de vindecare, are șanse mai mari de reușită terapeutică. Dar și cei care sunt trimiși obligatoriu la un astfel de tratament au șanse. Așa cum a demonstrat un studiu care viza faptul că multe țări trimit persoanele dependente obligatoriu la astfel de tratamente având în final rezultate benefice.

Specialiștii în psihoterapie au dezvoltat câteva modele de intervenții specifice de tratament pentru toxicomani. Acestea sunt următoarele:

Modelul BRENDA care se bazeazǎ pe o abordare bio-psiho-socialǎ și încorporeazǎ elemente a trei modele majore: farmacologic, al 12-lea pas și modele de învǎțare. Acest model presupune o bunǎ înțelegere a diferenței dintre dependența de drog și folosirea lui în scop recreativ, existența unei evaluǎri bio-psiho-sociale, monitorizarea tratamentului, gândirea empaticǎ, motivarea pacientului și realizarea unei alianțe terapeutice.

Terapia de familie care înțelege importanța fiecǎrui individ ca subsistem în interiorul sistemului constituit de întreaga familie și ca unitate de evaluare și intervenție. Tratamentul bazat pe familie lucreazǎ cu unitǎți multiple incluzând pǎrinții fiecare fiind luat individual, adolescenții, pǎrinte-adolescent, precum și întreaga familie ca și membrii familiei în relație cu alte sisteme. Aplicatǎ corespunzǎtor, terapia de familie pune repede în evidențǎ realitatea unei situații, transformându-se într-un instrument eficient de tratament. Când e utilizatǎ cu toți membrii familiei poate îmbunǎtǎți comunicarea, adesea eliminǎ acele secrete din cadrul familiei care îl fac pe pacient sǎ continue sǎ fie dependent.

Terapia de stimulare motivaționalǎ este o consiliere centratǎ pe client inițiind schimbǎri comportamentale și ajutând pacienții sǎ își rezolve ambivalența: angajarea în tratament și stoparea consumului de droguri. Aceastǎ abordare presupune urmǎtoarele strategii: obținerea unui feed-back generat de prima evaluare pentru a stimula dialogul referitor la folosirea personalǎ a substanțelor și pentru a scoate la ivealǎ declararea motivațiilor interne; intervievarea motivaționalǎ care e folositǎ pentru a consolida motivația și pentru a construi un plan pentru schimbare; strategiile de coping pentru situațiile de risc crescut sunt discutate și sugerate pacientului. Terapeutul monitorizeazǎ schimbarea, revizuiește strategiile de stopare și continuǎ sǎ încurajeze angajarea pentru schimbare sau abstinența susținutǎ.

Terapia prevenirii recǎderii este o terapie cognitiv-comportamentalǎ care se bazeazǎ pe teoria cǎ procesele învǎțǎrii au un rol critic în dezvoltarea unor patternuri comportamentale dezadaptative. Prevenirea recǎderii reunește câteva strategii cognitiv-comportamentale care faciliteazǎ abstinența și sunt menite sǎ intensifice autocontrolul. Tehnicile specifice presupun analizarea consecințelor pozitive si negative ale consumului continuu, o automonitorizare pentru a recunoaște dorința timpurie de drog și pentru a identifica situațiile de risc crescut ale consumului de drog și dezvoltarea unor strategii pentru a face fațǎ și pentru a evita situațiile de risc crescut și dorința de consumare. Un element central al acestui tratament este anticiparea problemelor cu care pacienții au cele mai mari șanse sǎ se întâlneascǎ și ajutorarea lor în dezvoltarea unor strategii de coping. Abilitǎțile individuale dobândite prin terapia prevenirii rǎmân și dupǎ terminarea tratamentului.

Psihoterapia expresiv-suportivǎ este o psihoterapie de scurtǎ duratǎ centratǎ pe client și are douǎ componente principale: tehnici suportive care ajutǎ pacienții sǎ se simtǎ confortabil, discutând despre experiențele lor personale și tehnici expresive care ajutǎ pacienții sǎ identifice și sǎ lucreze asupra aspectelor relațiilor interpersonale. Eficacitatea acestei psihoterapii a fost testatǎ cu rezultate favorabile la pacienții aflați în tratament de întreținere cu metadonǎ și care aveau tulburǎri psihice asociate.

1.6 Concluzii

Folosirea substanțelor toxice reprezintǎ o problemă majorǎ în sǎnǎtatea publicǎ prin creșterea sa frecventǎ, prin ecoul pe care îl are asupra desfǎșurǎrii și adaptǎrii sociale, prin morbiditatea și mortalitatea de care este strâns legatǎ. Se știe cǎ tutunul,cafeaua și alcoolul sunt substanțele cele mai utilizate, indiferent de vârstǎ, sex sau mediu social, din care provin dependenții. Însǎ, consumul de droguri licite (tutun, alcool,tranchilizante, cafea etc.) nu fac de obicei decât sǎ preceadǎ și sǎ pregǎteascǎ o escaladǎ spre drogurile ilicite. Cauza determinantǎ a folosirii substanțelor toxice rezultǎ din intervenția mai multor factori, fiind cauzatǎ atât de o presiune socialǎ cât și de o problematicǎ personalǎ: probleme de desfǎșurare ale individului, disfuncțiile familiale dar și dificultățile de adaptare socialǎ sau școlarǎ. Evoluția care conduce de la folosirea sporadicǎ a substanțelor toxice la toxicomanie este datǎ de o dinamicǎ patogenǎ sau de o conduitǎ de uilizare a drogurilor care interacționeazǎ cu diferiți factori sociali, familiali,psihologici și biologici. Consecințele conduitelor toxicomanice asupra adaptǎrii sociale șișcolare, dar mai ales asupra evoluției psihologice, aratǎ ca o spirală negativǎ interactivǎ care poate duce la îmbolnǎvirea adolescentului, ajungând astfel un toxicoman. Acest polideterminism demonstreazǎ dificultatea prevenirii colective și necesitatea terapeuticǎ de a combina intervenții multiple, terapiile familiale și individuale, acțiunile sociale globale ale cǎror modalitǎți sunt încǎ discutate pe motivul raritǎții studiilor comparative și demersul procesual prelungit.

Prin toxicomanie se înțelege o apetențǎ anormalǎ și prelungitǎ, manifestatǎ de cǎtre anumiți indivizi pentru substanțe toxice sau droguri pe care le-au cunoscut accidental sau le-au cǎutat cu intenție efectul analgezic, euforic ori dinamizator, apetențǎ care devine rapid o obișnuințǎ tiranicǎ și care atrage dupǎ sine inevitabil creșterea progresivǎ a dozelor. (Porrot, A și M. 1999)

Dacǎ pânǎ în 1989, datoritǎ controlului destul de strict efectuat de regimul comunist, România nu putea fi consideratǎ decât cel mult o țarǎ de tranzit referitor la problema drogurilor, după 1990 țara noastrǎ a devenit o piesǎ importantǎ în angrenajul tranzitului drogurilor spre vestul Europei și mai nou o piațǎ de desfacere, consumul de droguri intensificându-se spectaculos în ultimii ani, mai ales în rândul tinerilor. Ținând cont de aceste realitǎți, a devenit absolut necesarǎ shimbarea legislației în domeniu și armonizarea acesteia cu legislația internaționalǎ, dar și dezvoltarea unor politici sociale legate de aceastǎ problemǎ. Astfel, Ministerul Sǎnǎtǎții, Ministerul Educației și Cercetǎrii, Ministerul Tineretului și Sportului elaboreazǎ, sprijinǎ, dezvoltǎ și coordoneazǎ programe de informare a populației asupra consecințelor consumului de droguri. (J. Drăgan. 1997)

Cura de dezintoxicare se dispune pe baza expertizei medicolegale și se realizează în regim de spitalizare în una din unitățile medicale stabilite de Ministerul Sănătății sau, după caz, de Ministerul de Interne ori de Ministerul Justiției. Ministerul Sănătății stabilește, prin ordinul ministrului sănătății, unitățile medicale abilitate să dispună și să aplice cura de dezintoxicare și supravegherea medicală precum și condițiile și normele de autorizare și avizare anuală, care trebuie să fie îndeplinită de acestea. Aceste unități au în structura de personal medic psihiatru, asistent medical, psiholog, asistent social. Secțiile de dezintoxicare au regim închis ceea ce presupune primirea vizitelor conform regulamentului de ordine interioară al acestor unități medicale. Pentru eliminarea riscului de procurare a drogurilor, părăsirea secției de dezintoxicare de către persoana internată se va face numai prin externare.

Prin toate aceste politici sociale, societatea încearcă să readucă dependenții la normalitate, la o viață fără droguri; lupta împotriva acestui flagel trebuie să continue, obiectivul principal fiind reducerea numărului de consumatori și a celor care le comercializează. Narcoticele provoacă dependență și îl împiedică pe consumator să acționeze rațional. Dependența îl determină pe consumator să procure drogul în orice fel, fără a ține cont de lege sau de morală. Sănătatea acestuia se deteriorează, mintea este confuză, comportamentul capătă valențe negative, iar de aici până la izolarea socială nu este decât un pas. Decesele apar foarte repede în cazul dependenței de heroină, cocaină și alți compuși, chiar dacă aceste substanțe sunt în stare pură. Narcoticele produc, deasemenea, efecte negative în mod indirect prin acțiuni inconștiente, infracțiuni sau accidente. Violențele și alte tipuri de infracțiuni sunt deseori generate de intoxicarea cu droguri. Acest risc este cu atât mai mare, cu cât substanța consumată stimulează sistemul nervos central, înlătură inhibițiile, produce psihoze. Copii și tinerii sunt, în special, grav afectați de consumul de droguri. Într-o perioadă foarte scurtă, consumul abuziv poate distruge existența unui tânăr și îi poate aduce chiar moartea. Viața de familie este și ea devastată de consumul de droguri. Copii și tinerii sunt afectați în mod indirect de consumul de droguri de către părinții lor, fiind supuși amenințărilor, violenței și neglijenței. Pericolul pentru alte persoane la serviciu sau în trafic, este rezultatul reacțiilor întârziate ale persoanelor intoxicate cu droguri, persoane tulburate psihic. Măsurile de prevenire a abuzului de droguri reprezintă pași importanți în prevenirea accidentelor și vătămărilor în toate sectoarele sociale.

Capitolul II

MEDIUL ȘCOLAR ȘI PERIOADA DE ADOLESCENȚĂ

2.1 Perioada de adolescență

Termenul de adolescență a apărut în secolul XV și este derivat din latinescul ,,adolescere” care înseamnă a crește, a te maturiza.

Adolescența reprezintă cea mai complexă etapă a individului de dezvoltare pe tot drumul parcurs spre maturitate. Caracteristicile principale specifice perioadei de adolescență sunt reprezentate de un ansamblu de transformări evolutive, de natură bio-psiho-socială astfel încât se formează personalitatea adolescentului. ( G, Florinda. 2010)

Adolescentul este un tip nonconformist și un luptător activ pentru realizarea a tot ceea ce își propune și adaptarea la mediul și lumea înconjurătoare. De asemenea adolescentul este preocupat de viitor, trăiește intens sentimentul, dornic de a ști și a învăța dar totodată este nemulțumit de alții, prezintă și stări de dispreț față de alții și adoptă un ușor narcisism.

Există trei subperioade ale adolescenței:

1.Subperioada preadolescenței (14-16 ani)- această perioadă este caracterizată prin stabilizarea maturizării biologice, dezvoltarea conștiinței dar și a conștiinței de sine. Dezvoltarea psihică este foarte importantă și intensă dar și încărcată de conflicte atât interioare cât și exterioare. Se prezintă stări de agitație, impulsivitate, au unele stări de nelinște și de anxietate.

2.Subperioada adolescenței propriu-zise (16-18 ani)- această perioadă este centrată pe îmbogățirea experienței afective. Adolescentul afișează o demnitate bazată pe valorile culturale și orale, în care încearcă să demonstreze simț critic și originalitate.

3.Subperioada adolescenței prelungite (18-20-25 ani) – sunt foarte mulți autori care încadrează această subperioadă în perioada tinereții. În această subperioadă se trăiește puternic emoțional, intens, în ciuda faptului că este prezentă o instabilitate în plan afectiv.

Adolescența este acel stadiu de viață, în care individul pune în practică ceea ce a dobândit în cursul întregului proces social. Rolul important este ocupat de sentimentul de autostimă al adolescentului, aspirațiile sale și totodată convingerea că va putea accede la rolurile de prestigiu din societate.

2.2 Relațiile adolescenților cu familia

Există neînțelegeri și lipsă de încredere între adolescenți și părinții acestora iar acest decalaj întâlnit în cele mai multe familii poartă denumirea de conflictul între generații.

Conflictul dintre generații reprezintă acumularea de diferențe și idei între persoanele născute în perioade de timp separate.(F. Golu. 2003)

În toată perioada în care adolescenții locuiesc cu părinții în aceeași casă, aceștia au tendința să excercite o influență majoră asupra comportamentului lor. Părinții continue să ofere recompense, pedepse, atenție, aprobare dar și suport financiar. De cele mai multe ori nevoile de autonomie ale copiilor nu sunt conștientizate de părinții acestora iar ca și consecință apare conduita de negativism din cauza incapacității părinților de a-și modifica atitudinile și expectanțele atunci când copilul crește.

Adolescenții au deviat aproape întotdeauna de la standardele adulților iar familia începe să își piardă din autoritate. De aici apare și consumul de stupefiante al tinerilor care le poate schimba radical stilul de viață al acestora.

Adolescentul poate fi motivat să consume aceste substanțe de diferite cauze și anume mediul familial abuziv, opresiv, sentimentele de inadaptare la mediul familial, performanțele școlare scăzute dar și stresul familial. În această categorie intră certurile, divorțul părinților dar și recăsătoriile.(F, Golu. 2003)

Tentația drogurilor este inevitabilă de cele mai multe ori de către adolescenți din cauza înclinației spre imaginație dar și fabulația. De asemenea și principiul ,,pot să mă descurc singur” sau ,,adulții nu sunt capabili să mă înțeleagă” par a fi punctul de plecare al consumului de droguri, alcool și tutun.

Adolescența împreună cu multitudinea transformărilor sale, oferă un climat destul de favorabil de cele mai multe ori drogurilor. Calea oferită de consumul drogurilor este înțeleasă ca fiind cea mai simplă pentru a ieșii din situațiile mai puțin favorabile.

În prezent consumatorii de droguri provin din toate mediile sociale, neputând să se vorbească de apartenența acestora la o anumită categorie socială, cu venituri mari sau poziție socială. Ceea ce este cert, este faptul că tinerii toxicomani români provin din mediile familiale problematice. O parte din tinerii români prezintă structuri psihice fragile și un profil de personalitate tipic acestei conduite de dependență.

Cercetările au accentuat ideea impregnării personalității toxicomanului cu un set general de pattern-uri de copiere și reluare permanentă a conduitei dependente de droguri.

2.3 Familia și rolul ei în formarea personalității adolescentului

Există trei factori importanți sub influența cărora se dezvolta personalitatea copilului. Aceștia sunt ereditatea,mediul și familia.

Familia a existat din totdeauna un factor primordial și priotar în formarea personalității copilului, iar contribuția acesteia scade odată cu trecerea timpului și cu parcurgerea etapelor. Satisfacerea trebuințelor, modele de comportament, de comunicare, ajută la dezvoltarea conștiinței și a conduitelor morale.

Există și familii dezorganizate care creează copilului un mediu haotic, fără să îi satisfacă nevoile și să îl ajute să înțeleagă așa cum este viața pentru dezvoltarea atât psiho-socială cât și fizică.

Pentru a avea propria personalitate, copilul trebuie să primească din partea familiei sprijinul necesar pentru o dezvoltare armonioasă a tuturor capacităților, mintale, fizice și afective.

Sarcinile sociale ale familiei sunt acelea de a ajuta tânărul adolescent să își găsească valorile, normele și deprinderile necesare pentru a avea o dezvoltare benefică societății din care face parte.

Perioada adolescenței este cea în care au loc reconstituiri pe fundamente noi ale personalității dar și cea în care se realizează autoeducarea și dorința de perfecționare ca revers a dorinței de independență.

Familia este cea care îi livrează adolescentului sentimentul de siguranță care îi permite să se emancipeze și să își dezvolte personalitatea. (P, Osterrieth. 1973)

La adolescenți, lipsa părinților provoacă stări emoționale de regresie, refugiu în ceea ce privește relațiile sociale și preocupări în diverse domenii care oferă adolescentului oportunitatea de a sta singur, fără să socializeze.

2.4 Devianța școlară

Fenomenul de devianță școlară este un mare fenomen complex care a determinat mai multe opinii cu privire la principalele cauze care îl generează. Există deasemenea unele orientări care au pus accentul pe analiza tulburărilor de personalitate ale elevilor ca fiind principalele cauze generatoare de conduită deviantă sau a disfuncționalităților ce se manifestă în activitatea unor instituții sociale, respectiv școlare.

Principalele categorii de factori generatori ai devianței școlare sunt următoarele:

-Particularitățile socializării în mediul familial;

-Particularitățile socializări în mediul școlar;

-Particularitățile și influențele ale grupului informal;

-Particularități ale personalității elevului.

Este foarte important ca această analiză să poată fi suficient de obiectivă să se țină cont de permanenta interacțiune a tuturor acestor factori de interdependență ce definește acțiunea lor generatoare.

Socializarea este un proces de maturizare socială a individului, un proces psihosocial de transmitere-asimilare a atitudinilor, a valorilor, concepțiilor sau modelelor de comportare specifice unui grup sau a unei comunități în vederea formării, adaptării și intergrării sociale a unei persoane.

Majoritatea studiilor care au la bază incidența familiei asupra devianței școlare a copilului, pun un accent deosebit pe relația de cooperare ce trebuie să existe între familie și școală. Din această perspectivă se consideră că atitudinea părinților față de școală este o variabilă importantă a adaptării școlare a copiilor.(C. Neamțu, 2003)

Atunci când autoritățile școlare împreună cu părinții copiilor au un dialog permanent între școală și familie, este evidentă existența unui control permanent asupra copiilor din partea celor două medii, respectiv familial și școlar. Astfel procesul de formare a personalității elevului, de socializare a sa va fi unul parcurs cu succes.

Cultura școalară este și trebuie să fie așa și de acum înainte normativă și ca atare trebuie să obișnuiască elevul cu spiritul de subordonare față de autoritatea școlară, deasemenea și simțul responsabilității și cu situațiile de învățare cu totul noi, care îi solicită la maxim capacitățile de decizie și acțiune.( S, Moscovici. 1999)

Studiile de psihologie socială au demonstrat experimental faptul că indivizii au tendința de a se compara cu persoanele similare lor și de a se apropia de persoanele ce se confruntă cu aceeași problemă de comportament. Prin afiliere și prin procesul de influențare socială la nivelul grupului-clasă, iau naștere de regulă două microgrupuri vizând activitatea școalară și anume grupul de elita și grupul deviant.

Trebuie menționat faptul că cele mai multe dintre cauzele devianței școlare sunt legate de o serie de disfuncționalități ale procesului educațional. În literatura de specialitate se apreciează astfel că o serie de deficiențe în proietarea și dezvoltarea curricumului și a obiectivelor didactice, în utilizarea unor metode și procedee de predare-învățare-evaluare, generează eșecul școlar și implicit devin cauze obiectiv sau subiective ale devianței școlare. (C, Neamțu. 2003)

Există o serie de teorii asupra devianței și anume teoria personalității criminale a lui J. Pinatel; teoria disocialității a lui R.Mucchielli și teoria autocontrolului a lui T.Hirschi și M.Gottfredson.

Aceste teorii evidențiează caracteristicile psihologice ale devianței studiind individul în strânsă legătură cu mediul social în care este integrat.

Teoria personalității criminale, consideră delincvența un produs al mediului școlar care oferă nu numai ocazia comiterii unei crime, dar contribuie și la structurarea ,,personalității criminale”. J.Pinatel definește personalitatea criminală ca fiind un individ foarte agresiv, labil psihic, căruia îi lipsește sentimentul de culpabilitate și în consecință are tendința de a-și considera faptele criminale ca fiind absolut normale.

Teoria disocialității apreciează că ceea ce îl deosebește pe deviant de individul nedeviant este divergența acestuia în raport cu mediul social. Disocialitatea este caracterizată de Mucchielli prin neacceptarea colectivului, falsa percepție socială a celorlalți, și deasemenea evaluarea neadecvată a consecințelor actelor comise.

Teoria autocontrolului apreciează așa cum reiese și din propria denumire, că manifestările deviante sunt cauzate de lipsa de autocontrol a individului. Astfel de indivizi sunt considerați ca fiind impulsivi, insensibili la sentimentele celorlalți, ușor influențabili. Lipsa autocontrolului este generată de insuficiența socializării realizate în mediul familial dar totodată și mediul școalar.

Concluziile pe baza analizei acestor teorii pot constituii un punct de plecare pentu analiza influențelor pe care anumite trăsături de personalitate ale elevilor o au asupra adaptării școlare și implicit asupra manifestărilor de comportament deviant.

Un studiu realizat de A. Coasan și A. Vasilescu abordează această problematică evidențiind o serie de variabile ale personalității care determină buna adaptare școlară, grupate în două categorii de factori: intelectuali și nonintelectuali. În prima categorie a factorilor intelectuali, autorii includ în primul rând inteligența școlară, stilul cognitiv și limbajul, iar în cea de-a doua, motivația și afectivitatea, nivelul de aspirație, imaginea de sine și toleranța la frustrare.

Imaginea de sine, ca reflectare în planul gândirii a conștiinței de sine, ocupă un loc important în adaptarea școlară, alături de motivație și nivelul de aspirație. Datorită unor deficiențe ale educării în familie, copilul poate intra în școală cu o imaginr de sine negativă care va sta la baza primelor manifestări deviante. În mediul școlar, o astfel de imagine se va amplifica dacă profesorii și colegii nu îi vor oferi suficiente ocazii de a-și cunoaște adevăratele posibilități și limite, sau dacă adulții vor continua să îl aprecieze negativ și să îl perceapă ca fiind incapabil de performanțele școlare corespunzătoare.

Norma de internalitate este o altă trăsătură de personalitate care poate explica diferențele de reușită școlară și socială dintre indivizi și vizează tendința indivizilor de a supraestima rolul factorilor de personalitate în raport cu cei situaționali.

Toleranța la frustrare desemnează capacitatea unui individ de a depăși o situație de frustrare fără a recurge la mijloace de răspuns neadecvate. Starea de frustare apare atunci când individul se confruntă cu o barieră socială sau de altă natură care îl împiedică să își satisfacă o trebuință considerată de el ca fiind legitimă. Atunci când o asemenea stare se amplifică, durata ei crește și se transformă într-un sentiment de frustare ce conduce deseori la dereglări ale conduitei individului.

Cele mai multe studii realizate pe baza acestor fenomene evidențiate au demonstrat faptul că dobândirea toleranței de frustare depinde de nivelul de autocontrol al elevului, de temperamentul său dar și de norma de internalitate.

În generarea manifestărilor deviante, particularitățile de personalitate ale individului interacționează cu o serie de factori de natura relațiilor cu ceilalți, dificultatea și complexitatea sarcinilor. Caracteristicile definitorii ale deviantului sunt prezentate de: toleranța scăzută la frustrare; autocontrol deficitar; egocentrism; impulsivitate și agresivitate față de ceilalți;o slabă motivare socială; imagine falsă despre lume; indiferență față de activitățile sociale utile.

2.5 Forme de manifestare ale devianței școlare

Fenomenul de devianță școlară este unul complex dar și formele sub care aceasta se manifestă sunt variate, acest lucru având la bază o dificilă clasificare a lor.

Literatura de specialitate a clasificat fenomenele de devianță școlară după două criterii.

a. După stabilitatea și structura conduitelor deviante la nivelul personalității:

– Tranzitorii; specifice unor perioade de vârstă sau determinate de anumite situații de viață mai dificilă.

-Stabilizate la nivelul personalității; sub forma unor caractersitici care se asociează sau nu cu un comportament antisocial.

b. După gravitatea lor socială:

-Conduite asociale cu periculozitate socială moderată; minciună; refuzul autorităților școlare;

-Conduite de gravitate socială redusă (încercarea de a avea o imagine de sine pozitivă)

-Conduite antisociale propriu-zise, cu un mare grad de periculozitate socială: violență, delicte sexuale; toxicomania; furtul.

Așa cum este precizat mai sus, toxicomania reprezintă una din formele de manifestare ale devianței școlare, având un grad mare de periculozitate socială.

Toxicomania în mediul școlar poate duce la absenteismul școlar; fuga de la școală; abandonul școlar; violența școlară.

Absentismul școlar este la fel ca și fuga de la școală, un tip de conduită evazionistă și care prezintă o atitudine dezinteresată a elevului față de educația școlară. Absentinsmul constituie o formă de agresiune pasivă împotriva școlii, indicând faptul că elevii fug de la școală chiar cu riscul de a fi pedepsiți.

Abandonul școlar este conduita de evaziune definitivă caracterizată prin părăsirea școlii de către elev înainte închierii ciclului de studii început. Cei care abandonează școală nu mai sunt reprimați ulterior în aceeași instituție educativă și contribuie prin actul lor, la punerea sub semnul întrebării a eficienței sistemului educativ și nu numai a acestuia.

Violența școlară este cea mai frecventă conduită de frecvență școlară care datorită diversității formelor sub care se manifestă și a gradului lor de periculozitate prejudiciează în cel mai înalt grad calitatea și eficiența educației școlare.

Toxicomania este o conduită deviantă de tip evazionist care a înregistrat o creștere alarmantă chiar și în mediul școlar. Carateristica principală este sindromul de dependență fiind definit ca un ansamblu de fenomene comportamentale cognitive și fiziologice în care utilizarea unei substanțe psihoactive specifice determină o detașare progresivă a subiectului față de alte activități.

Pentru majoritatea adolescenților, apelul la drog constituie o cale de a-și afirma autonomia, o cale de a evada dintr-o lume iluzorie. Pentru ei, consumul de droguri înseamnă și o nouă experiență de viață, o cale prin care fără un plan poate depășii o situație fără a face un mare efort.

Toxicomania este o patologie care se naște din angoasă și se vindecă cu ajutorul încrederii. (C, Neamțu.2003)

Pentru a se ajunge la toxicomanie, trebuie să fie recunoscute două condiții.

a. Factorii de personalitate predispozanți (stima de sine scăzută; labilitatea afectivă; anxietatea; imaturitatea);

b. O situație de criză.

Ostilitatea reprezintă o tulburare depresivă. Atât ostilitatea cât și mânia, dacă nu sunt controlate pot avea drept consecințe producerea unor acte auto și heteroactive precum și accentuarea depresiei. Accentuarea apare atunci când clienții încearcă să aibe sentimente de jenă și culpabilitate, atunci când au agresat persoane apropiate.

Nevroza este o afecțiune psihogenă unde simptomele sunt expresia simbolică a unui conflict psihic. Majoritatea dintre noi avem comportamente nevrotice care nu corespund pe deplin situației prezente. Ele reprezintă mai multe rezultate unor mecanisme de apărare.

Statistici privind toxicomaniile în rândul adolescenților

Abuzul de alcool și substanțe toxice este o realitate în rândul adolescenților și din acest motiv trebuie privită cu seriozitate.

Studiile au arătat că aproximativ 10% dintre adolescenți fumează până la 15 țigări pe zi, 20 de zile pe lună. Tutunul are efecte nocive multiple pe termen lung și care creează dependență. Există șanse de 80% ca un adolescent care fumează de un an de zile să devină dependent. Deasemenea 75% dintre liceeni au consumat alcool ocazional iar dintre aceștia 35% precizează faptul că au fost zile când au consumat alcool și într-un mod exagerat ( mai mult de cinci băuturi tari întru-un interval de 3-4 ore.) Una din principalele cauze ale decesului în rândul adolescenților sunt accidentele auto cauzate de consumul de alcool sau al stupefiantelor. Trebuie precizat faptul că decesul în rândul adolescenților a fost cauzat și din cauza consumul exagerat de alcool zilnic sau al stupefiantelor în cantități mari.

Tot studiile recente au demonstrat faptul că 40% dintre adolecenți au încercat măcar o dată marijuana, în timp ce 22% dintre aceștia folosesc frecvent acest drog. În rândul adolescenților, marijuana este un drog destul de des întâlnit și poate cauza pierderi de memorie, tulburări cognitive sau de atenție. Aproximativ 9% dintre adolescenți au încercat cocaina, iar 4% folosesc acest drog frecvent. Cocaina este un drog care creează dependență și poate cauza aritmii cardiace, uneori fatale, infarct miocardic, crize pseudoepileptice sau accidente vasculare cerebrale.

Utilizarea drogurilor a devenit tot mai frecventă în rândul adolescenților la noi în țară și nu numai. Acest lucru face ca problemele de sănătate, cele de ordin social și familial. Consumul toxicomanilor a crescut și îi poate afecta pe consumatori cu disfuncții cerebrale grave și tulburări de dezvoltare și propriei indentități, a relațiilor interumane. Abuzul de substanțe toxice poate afecta și abilitățile cognitve ale adolescentului care scad performanțele școlare.

PARTEA III

Desfășurarea cercetării

3.1 Obiective

3.2