Personalitatea

V. PERSONALITATEA

Personalitatea – sistem integrat supraordonat

Termenul personalitate, cu radacini in persona (lat. = masca) – in pofida faptului ca are un

caracter foarte abstract, a intrat in circuitul comunicarii din cele mai vechi timpuri. In

latina clasica se folosea numai cuvantul persona, care, initial, insemna masca, aparenta.

Treptat, sensul termenului s-a intregit conferindu-i-se functia de a reprezenta si actorul

din spatele mastii. Astfel, persona a ajuns sa exprime reunirea trasaturilor psihomorale

interne si psihofizice externe. Termenul a fost apoi asociat si cu aspectele diferentiale,

folosindu-se pentru a desemna un om important (personaj, paroh). De asemenea, biserica

l-a introdus in limbajul religios pentru a distinge si nominaliza cele trei entitati ale Sfintei

Treimi.

Dupa aprecierea lui G. Allport, cea mai relevanta definitie a temenului persona a fost

formulata de Boethius (sec VI): persoana este o substanta individuala de natura

rationala.

Norbert Sillamy defineste personalitatea astfel: “(…) element stabil al conduitei unei

persoane; ceea ce o caracterizeaza si o diferentiaza de o alta persoana.”

Pentru sociologie personalitatea este “expresia socioculturala a individualitatii umane.”

(“Dictionar de Sociologie” – coord. C. Zamfir, L. Vlasceanu)

Intre nenumaratele definitii ale personalitatii, G. W. Allport da propria definitie in

lucrarea “Structura si dezvoltarea personalitatii":

“PERSONALITATEA este organizarea dinamica in cadrul individului a acelor sisteme

psihofizice care determina gandirea si comportamentul sau caracteristic."

Pentru a intelege mai bine, vom explica in continuare cateva dintre conceptele din aceasta

definitie, asa cum a facut-o Allport:

􀂾 Organizare dinamica

“Problema centrala a psihologiei este organizarea mentala (formarea structurilor sau

ierarhiilor de idei si deprinderi, care ghideaza in mod dinamic activitatea). Integrarea si

alte procese organizationale sunt necesare pentru a explica dezvoltarea si structura

personalitatii.(…) Termenul implica si procesul reciproc de dezorganizare, mai ales la

acele personalitati anormale care sunt marcate de o dezintegrare progresiva.”

􀂾 Psihofizic

“Acest termen ne aminteste ca personalitatea nu este nici exclusiv mentala, nici exclusiv

nervoasa. Organizarea sa atrage dupa sine functionarea atat a “spiritului”, cat si a

“trupului” intr-o unitate inextricabila.”

􀂾 Sistem

“Un sistem (orice sistem) este un complex de elemente intr-o interactiune reciproca. O

deprindere este un sistem, la fel si un sentiment, o trasatura, un concept , un stil de

comportare. Aceste sisteme exista in mod latent in organism chiar cand nu actioneaza.

Sistemele sunt "potentialul nostru de activitate”.

􀂾 Comportament si gandire

“Acesti doi termeni constituie o eticheta pentru a desemna tot ceea ce poate un individ sa

faca (…). Ele sunt moduri de adaptare si desfasurare provocate de situatia ambientala in

care ne aflam, totdeauna selectionate si conduse de sistemele psihofizice care alcatuiesc

personalitatea noastra.”

In “Dictionar de Psihologie”, editura Babel 1997, coordonat de Ursula Schiopu comportamentul si gandirea "…se refera la disponibilitatile generale si caracteristice pe

care le exprima o persoana (fata de altele) si care contureaza identitatea ei specifica.”

In prezent sunt utilizati in mod curent trei termeni: individ, persoana, personalitate.

Individ – acea totalitate a elementelor si insusirilor fizice, biochimice, biologice si

psihofiziologice – innascute sau dobandite – care se integreaza intr-un sistem pe baza

mecanismului adaptarii la mediu. Temenul individ se atribuie tuturor organismelor vii.

Fiind o entitate biologica si o unitate structural si functional indivizibila, omul este,

primordial, un individ.

Persoana – notiune relationata cu manifestarea actuala a omului intr-o situatie sociala

data, manifestare care se subordoneaza unui anumit rol.

Personalitatea – notiune relationata cu mecanismul si logica generala de organizare si

integrare in sistem generic supraordonat a componentelor bioconstitutionale, psihice si

socio-culturale. Persoana si personalitatea sunt determinantii pe care ii atribuim exclusiv

omului.

In opinia lui Sigmund Freud, personalitatea este compusa din trei elemente: id-ul (sinele),

supraeul (superego) si eul (ego).

Id-ul constituie impusurile noastre biologice, universale care cer satisfacere imediata.

Supraeul este constiinta, id-ul reprezentat in personalitate.

Eul este partea persoanei care este in contact cu realitatea.

Personalitatea este vazuta sub aspect dinamic, adica miscarea ”energiei psihice”, a libidoului

intre cele trei instante psihice.

Personalitatea umana se dezvolta printr-o serie de stadii succesive, universale cu substrat

biologic si legate de varsta pe care Freud le-a numit “stadiile dezvoltarii psiho-sexuale”.

– Primul stadiu este stadiul oral (1 an) in care sugarul cauta placere prin acte orale

(suptul, muscatul).

– Al doilea stadiu este stadiul anal (2 ani) cand apare controlul intestinelor si al

vezicii urinare.

– Al treilea stadiu este stadiul falic (3-5 ani) este perioada constientizarii sexuale

initiale, sau altfel spus conflictul Oedipal.

– Al patrulea stadiu este stadiul latentiei (5 ani–pubertate) in care este important

dezvoltarea fizica si deprinderile intelectuale.

– Al cincilea stadiu este stadiul genital cand apare sexualitatea matura.

Freud mai pune accent pe sursele inconstiente si emotionale ale dezvoltarii copilului

care contribuie la stabilirea timpurie a aspectelor functionale ale personalitatii, aspectelor

afective ale socializarii.

Conceptul de personalitate apare ca integrator semantic de ordin superior, el coordonand

si coreland functional-dinamic continuturile notiunilor referitoare la multitudinea

comportamentelor bioconstitutionale, a proceselor, starilor si conditiilor psihice

particulare si a comportamentelor socio-culturale.

Functiile cognitive perceptia, memoria, gandirea etc, nu sunt realitati de sine statatoare, ci

ele sunt manifestari si dimensiuni ale unui sistem integral supraordonat – personalitatea.

Psihologia personalitatii trebuie sa-si focalizeze atentia asupra modului in care procesele,

functiile si starile psihice individuale se integreaza pe cele trei coordonate principale:

dinamico-energetica, relational-sociala si instrumental performantionala. Procesul

integrarii pe cele trei coordonate duce la elaborarea a trei subsisteme functionale

52

independente, care definesc domeniul de studiu al psihologiei personalitatii:

temperamentul, caracterul si aptitudinile.

1. TEMPERAMENTUL

(latura dinamico-energetica a personalitatii)

Integrarea insusirilor si trasaturilor de ordin dinamico-energetiv ale proceselor psihice si

actelor motorii, precum intensitatea, pregnanta, acuitatea, modulitatea, echilibrul etc da

structura temperamentala a personalitatii.

Temperament – ansamblu de elemente biologice care, impreuna cu factorii psihologici,

constituie personalitatea (N. Sillamy, Dictionar de psihologie 1996).

Temperamentul reprezinta modul in care variabilele bioconstitutionale si bioenergetice se

implica in organizarea si desfasurarea proceselor psihice – perceptie, memorie, gandire,

afectivitate si se reflecta in comportament.

Temperamentul, desi are o conditionare biologica directa si ereditara, dobandeste valente

si sens real numai in plan psihocomportamental. Temperamentul se regaseste si incepe

sa-si dezvaluie trasaturile sale specifice de indata ce omul incepe sa deschida gura, sa

ridice mana, sa gesticuleze. De aceea spunem ca temperamentul se manifesta in orice

situatie, in orice imprejurare, fiind prima determinatie a personalitatii care se impune

nemijlocit observatiei.

Temperamentul tine de latura formala, de suprafata a personalitatii si nu de cea interna,

de continut. El nu are o semnificatie axiologica, nereclamand o impartire a oamenilor in

buni sau rai, in superiori sau inferiori; intrebarea la care ne raspunde temperamentul este

una de ordin pur fenomenologic, dinamico-energetic: cum se exteriorizeaza si se

manifesta o persoana, intr-o situatie concreta sau alta, sub aspectul intensitatii sau a

fortei, al mobilitatii si echilibrului diferitelor tendinte, pulsiuni si procese biologice de

semn contrar (forta-slabiciune, labilitate-inertie, excitatie-inhibitie, control-impulsivitate,

impresionabilitate etc)

Clasificare

A. Tipologiile morfologice sau bioconstitutionale

Prima incercare de identificare si explicare a tipurilor temperamentale o datoram

medicilor Antichitatii, Hipocrate (400 i.e.n.) si Galenus (150 e.n.).

In concordanta cu filosofia epocii, care considera ca intreaga natura este compusa din

patru elemente fundamentale – aer, pamant,foc si apa – acestia au socotit ca predominanta

in organism a uneia dintre cele patru „umori” (hormones): sange, flegma, bila neagra si

bila galbena, determina temperamentul. Pe aceasta baza se stabilesc cele patru tipuri

clasice de temperament: sangvinic, flegmatic, melancolic si coleric.

– Colericul este energic, nelinistit, impetuos, irascibil, uneori impulsiv si isi risipeste

energia. El este inegal in manifestari. Starile afective se succed cu rapiditate.

Oscileaza intre entuziasm si deceptie, are tendinta de exagerare in tot ceea ce face.

Este o persoana foarte expresiva, usor „de citit”, gandurile si emotiile i se succed cu

repeziciune. Are tendinta de dominare in grup si se daruieste cu pasiune unei idei sau

cauze.

53

– Sangvinicul se caracterizeaza prin ritmiciatate si echilibru. Este vioi, vesel, optimist

si se adapteaza cu usurinta la orice situatie. Fire activa, schimba activitatile foarte des,

deoarece simte permanent nevoia de ceva nou. Trairile afective sunt intense, dar

sentimentele sunt superficiale si instabile. Trece cu usurinta peste esecuri sau deceptii

sentimentale si stabileste usor contacte cu alte persoane.

– Flegmaticul este linistit, calm, imperturbabil, cugetat in tot ceea ce face, pare a

dispune de o rabdare fara margini. Are o putere de munca deosebita poate obtine

performante deosebite mai ales in muncile de lunga durata si este foarte tenace,

meticulos in tot ceea ce face. Fire inchisa, greu adaptabila, putin comunicativa,

prefera activitatile individuale.

– Melancolicul este la fel de lent si inexpresiv ca felgmaticul, dar ii lipseste forta si

vigoarea acestuia, emotiv si sensibil, are o viata interioara agitata datorita unor

exagerate exigente fata de sine si a unei neincrederi in fortele proprii. Este putin

rezistent la eforturi indelungate. Putin comunicativ, inchis in sine, melancolicul are

dificultati de adaptare sociala. Debitul verbal este scazut, gesticulatia redusa.

Tipologia lui E. Kretschmer cuprinde trei tipuri principale:

– tipul picnic-ciclotim (constitutie orizontala, abdomen voluminos, obezitate, piele

intinsa, fata moale, sistem osos fragil), predispune la tulburari maniaco-depresive;

– tipul leptosom (astenic-schizotim) (constitutie verticala, trunchi cilindric, cutie

toracica plata (turtita), umeri apropiati si ingusti, cap mic si rotund, muschi si oase

subtiri (aspect scheletic), nas lung si ascutit, paloarea fetei, trasaturi feminine la

barbati si masculine la femei), predispune la tulburari de natura schizoida

(schizofrenica);

– tipul atletic (constitutie fizica proportionata, dezvoltare robusta a sistemului osos

si muscular, umeri lati si bazin ingust), predispune la epilepsie.

Pe baza combinatiilor in interiorul tipurilor morfologice picnic si astenic, Kretschmer a

obtinut 6 tipuri temperamentale: 3 ciclotimice si 3 schizotimice.

Temperamente ciclotimice: 1. hipomaniac (dispozitie euforica, mobilitate, sociabilitate,

comunicativitate exagerata); 2. sintonic (spirit realist, pragmatism, simtul umorului,

toleranta); 3. greoi (lentoare, inertie, praguri senzoriale ridicate, timpi de reactie mari)

Temperamente schizotimice: 1. hiperestezic (nervozitate, iritabilitate, idealism,

interiorizare, delicatete, circumspectie); 2. schizotimic (intermediar, rece, calm, energic);

3. anestezic (rece, nervos, logic, sistematic, obtuz, lenes, inaccesibil pasiunilor, indolent).

B. Tipologiile fiziologice si psihofiziologice

Explicarea diferentelor temperamentale tine, in conceptia filozofului rus Ivan Petrovici

Pavlov, de caracteristicile sistemului nervos central si de raporturile dintre ele:

– forta sau energia este capacitatea de lucru a sistemului nervos si se exprima prin

rezistenta mai mare sau mai mica la excitanti puternici sau la eventualele situatii

conflictuale. Din acest punct de vedere se poate vorbi despre sistem nervos

puternic si sistem nervos slab;

– mobilitatea desemneaza usurinta cu care se trece de la excitatie la inhibitie si

invers, in functie de solicitarile externe. Daca trecerea se realizeaza rapid,

54

sistemul nervos este mobil, iar daca trecerea este greoaie se poate vorbi despre

sistem nervos inert;

– echilibrul sistemului nervos se refera la repartitia fortei celor doua procese

(excitatia si inhibitia). Daca ele au forte aproximativ egale, se poate vorbi despre

sistem nervos echilibrat. Exista si un sistem nervos neechilibrat la care

predominanta este excitatia.

Din combinarea acestor insusiri rezulta patru tipuri de sistem nervos:

1. tipul puternic, neechilibrat,excitabil (corelat cu temperamentul coleric);

2. tipul puternic, echilibrat, mobil (corelat cu temperamentul sangvinic);

3. tipul puternic, echilibrat, inert (corelat cu temperamentul flegmatic);

4. tipul slab (corelat cu temperamentul melancolic).

Pavlov a demonstrat ca cele patru tipuri considerate “pure” se combina intre ele, dand 16

tipuri mixte, singurele care se intalnesc in realitate, “tipul pur” fiind o entitate mai mult

teoretica.

C. Tipologiile psihologice

Tipologia lui Jung si Eysenck

Psihiatrul elvetian Carl Gustav Jung a constatat, pe baza unei impresionante experiente

clinice, ca, in afara unor diferente individuale, intre oameni exista si deosebiri tipice. Unii

oameni sunt orientati predominant spre lumea externa si intra in categoria extravertitilor,

in timp ce altii sunt orientati predominant spre lumea interioara si apartin categoriei

introvertitilor.

Extravertitii sunt firi deschise, sociabili, comunicativi, optimisti, senini, binevoitori, se

inteleg sau se cearta cu cei din jur, dar raman in relatii cu ei.

Introvertitii sunt firi inchise, greu de patruns, timizi, putini comunicativi, inclinati spre

reverie si greu adaptabili.

Psihologul englez Hans Eysenck reia aceasta distinctie a lui Jung, amplificand cazuistica

probatorie, dar adauga o noua dimensiune numita grad de nevrozism. Aceasta exprima

stabilitatea sau instabilitatea emotionala a subiectului. Eysenck a reprezentat cele doua

dimensiuni pe doua axe perpendiculare, obtinand tipurile extravertit – stabil, extravertit –

instabil, introvertit – stabil si introvertit – instabil, pe care le-a asociat cu cele patru

temperamente clasice.

2. CARACTERUL

(latura relational-valorica si de autoreglaj a personalitatii)

Caracterul – ansamblu inchegat de atitudini care determina un mod relativ stabil de

orientare si raportare a omului la ceilalti semeni, la societate in ansablu si la sine insusi.

Este o entitate distincta a sistemului personalitatii, ireductibila la temperament. Caracterul

exprima schema logica de organizare a profilului psiho-social al personalitatii, considerat

din perspectiva unor norme si criterii valorice. El include:

a) conceptia generala despre lume si viata a subiectului

b) sfera convingerilor si sentimentelor socio-morale

55

c) continutul si scopurile activitatilor

d) continutul aspiratiilor si idealurilor

Temperamentul si caracterul sunt doua notiuni diferite care nu trebuie confundate. In

timp ce temperamentul se refera la insusiri ereditare ale individului, caracterul vizeaza

suprastructura morala a personalitatii, calitatea de fiinta sociala a omului. In opinia lui

Allport de cate ori vorbim despre caracter emitem o judecata de valoare si implicam un

standard moral.

Etimologic, termenul de caracter provine din greaca veche si inseamna tipar, pecete si cu

referire la om, sisteme de trasaturi, stil de viata. Caracterul de fapt inseamna o structura

profunda a personalitatii, care se manifesta prin comportament, care poate fi usor de

prevazut.

Caracterul se implica numai in situatii sociale, el se structureaza numai in interactiunea

individului cu mediul socio-cultural, ca mecanism specific de relationare si adaptare la

particularitatile si exigentele acestui mediu.

Din punct de vedere psihologic, orice individ normal, dezvoltat intr-un mediu social, in

comunicare si interactiune cu alti semeni isi structureaza pe baza unor complexe

transformari in plan cognitiv, afectiv si motivational un anumit mod de raportare si

reactie la situatiile sociale, adica un anumit profil caracterial.

Caracterul se structureaza prin integrarea in plan cognitiv, afectiv, motivational si volitiv

a ceea ce este semnificativ pentru individ in situatiile, evenimentele si experientele

sociale.

Structura psihologica a caracterului

Caracterul trebuie considerat rezultatul unui sir de integrari a functiilor si proceselor

psihice particulare din perspectiva relationarii omului cu semenii si a adaptarii sale la

mediul socio-cultural in care traieste.

In structura caracterului se regasesc “elemente” de ordin afectiv (emotii, sentimente),

motivational (interese, trebuinte, idealuri), cognitiv (reprezentari, concepte, judecati) si

volitiv (insusiri, trasaturi) care tin de existenta sociala a individului si mediaza raporturile

lui cu ceilalti semeni si cu societatea in ansamblu.

In plan social se apreciaza atat stabilitatea/constanta caracterului, cat si flexibilitatea,

maleabilitatea lui in functie de criteriile si etaloanele valorice care se aplica unei situatii

sau alteia, unui context relational sau altuia.

Atitudinea este pozitia interna adoptata de o persoana fata de situatia sociala in care este

pusa. Ea se constituie prin organizarea selectiva, relativ durabila a unor componente

psihice diferite – cognitive, motivationale, afective – si determina modul in care va

raspunde si actiona o persoana intr-o situatie sau alta. Atitudinea ne apare ca veriga de

legatura intre starea psihologica interna dominanta a persoanei si multimea situatiilor in

care se raporteaza in contextul vietii sale sociale.

Caracterul este, in acest context, un subsistem relational-valoric si de autoreglaj al

personalitatii care se exprima printr-un ansamblu de atitudini-valori.

Atitudinea exprima o modalitate de raportare fata de anumite aspecte ale realitatii si

implica reactii afective, cognitive si comportamentale.

In structura caracterului se disting trei grupe fundamentale de atitudini:

– atitudinea fata de sine insusi: modestie, orgoliu, demnitate, sentiment de

inferioritate, culpabilitate;

56

– atitudinea fata de ceilalti, fata de societate: umanism, patriotism, atitudini

politice;

– atitudinea fata de munca.

Trasaturile caracteriale

Trasatura caracteriala – structura psihica interna care confera constanta modului de

comportare a unui individ in situatii sociale semnificative pentru el. Trasaturile

caracteriale, ca si cele temperamentale, au o dinamica polara, ele formand, de regula,

perechi antagonice (ex. egoist-altruist, avar-cheltuitor, respectuos-nepoliticos, muncitorlenes,

curajos-las etc). La fiecare persoana se intalneste intreaga gama de perechi, dar cu

grade diferite de dezvoltare a fiecarei trasaturi.

Trasaturile caracteriale pot fi comune (cele care ii apropie pe oameni si dupa care pot fi

gasite comparatii intermediare) si individuale (care diferentiaza o persoana de alta) –

Allport

Trasaturile se formeaza si se individualizeaza pe fondul interactiunii continuturilor

proprii diferitelor procese psihice – cognitive, afective, motivationale si volitionalvalorizate

de subiect si implicate in determinarea atitudinii lui fata de “obiectele sociale”.

3. APTITUDINILE

Aptitudinea este orice insusire psihica sau fizica considerata sub unghiul randamentului;

este o formatiune psihologica complexa la nivelul personalitatii care faciliteaza un

comportament eficient al individului in cadrul activitatii. Este considerata latura

instrumentala a personalitatii.

Aptitudinea da masura gradului de organizare a sistemului personalitatii sub aspect

adaptativ-instrumental concret. Ea raspunde la intrebarea “ce poate si ce face efectiv un

anumit individ in cadrul activitatii pe care o desfasoara?” si se leaga intotdeauna de

performanta si eficienta, in dublu inteles – calitativ si cantitativ

Termenul de aptitudine exprima potentialul adaptativ general al individului uman, pe

baza caruia el reuseste sa faca fata multitudinii situatiilor si solicitarilor externe si sa-si

satisfaca starile de necesitate.

Aptitudinea se diferentiaza si se individualizeaza in concordanta cu structura obiectiva a

sarcinilor (solicitarilor) si scopurilor care compun o activitate integrala.

Structura aptitudinii are un caracter dinamic, ceea ce face ca obiectivarea ei in cadrul

aceleiasi activitati si la acelasi individ sa capete un caracter variabil, atat in functie de

natura sarcinilor si situatiilor, cat si de varsta.

4. EUL SI PERSONALITATEA

Nivelul de integrare pe verticala continua la un nivel si mai inalt, supraordonat, unde se

produce cu adevarat efectul de emergenta psihologica globala, care face ca toate

componentele si subsistemele particulare sa se articuleze si sa se subordoneze fidelitatii

de ansamblu a sistemului – nivelul Eului, chintesenta intregului proces de devenire si

integrare a personalitatii. Eul este ceea ce individualizeaza, diferentiaza, da consistenta

ontologica si delimitare, prin autodeterminare si autoinchidere personalitatii, in raport

cu mediul.

57

Trasaturi definitorii: reflexivitatea (eu sunt eu, nu sunt tu), adresabilitatea (eu ma

raportez la cei din jur, la lume ca Eu), transpozabilitatea (eu ma compar cu altii si ma

transpun in situatia lor), teleonomia (orientarea finalista, spre scopuri).

Structurarea personalitatii la nivelul Eului se realizeaza printr-o corelare dinamica si

complexa, dialectic-contradictorie a constiintei despre lumea externa si a constiintei de

sine, in tot cursul ontogenezei. Prima manifestare a Eului va consta in trecerea copilului

(3 ani) din ipostaza pasiva de obiect in cea activa de subiect.

Din punct de vedere structural, Eul include:

– Eul corporal (imaginea valorizanta a mediului intern al organismului).

– Eul psihologic (imaginea despre propria organizare psihica interna, trairile

afective traite de aceasta, motivatia).

– Eul social (imaginea despre locul si rolul propriu in societate, sistemul valorilor

sociale interiorizate si integrate, motivele sociale, motivele de status, sentimentele

sociale, vointa de interactiune si integrare sociala).

Locul si rolul Eului in structura personalitatii

Se pot contura trei modalitati distincte de definire a Eului; prin sublinierea locului si

rolului lui in structura personalitatii; prin stabilirea proprietatilor lui; prin referiri la

componenta si structura lui psihica.

Eul este fapt de constiinta, de constiinta reflexiva, deci insotit de gandire. In cadrul Eului

este vorba despre constiinta de sine; esentialul pentru individ este intentionalitatea sa,

orientarea spre realizarea scopurilor, tendinta fiind de a se conserva constiinta si gandirea

in structura psihica a Eului.

Eul este conceput ca organizator al cunoasterii si ca reglator al conduitei, dispunand de o

puternica baza afectiv-motivationala, avand 4 caracteristici:

– Eul este o structura de cunoastere;

– continutul acestei structuri variaza de la o persoana la alta;

– Eul este un focar al perspectivei afective;

– Eul dispune de fatete difuze (publice, personale si colective), fiecare contribuind

la perspectiva afectiva a Eului.

Eul este o structura activa, interpretativa, permanent implicata in reglarea

comportamentului; este un construct sintetic si personal care izvoraste din simtire, urca la

reflexie si se exprima in conduita, fiind sustinut permanent afectiv-motivational. Astfel,

individul se conceptualizeaza pe sine insusi, se evalueaza si isi anticipa comportamentul.

Eul si constiinta

Daca filosofii au tendinta de a separa conceptul de Eu de cel de constiinta, intre ele

existand un adevarat abis, psihologii, psihiatrii, psihanalistii, dimpotriva, manifesta

tendinta de a le identifica, de a le considera ca fiind sinonime. Mult mai in acord cu

realitatea ar fi sa consideram Eul si constiinta ca fiind distincte, totusi complementare,

existand concomitent de-a lungul intregii vieti constiente a individului.

Eul este o constructie treptata, realizata in timp ,bazata pe integrari succesive ale starilor

anterioare in cele superioare care devin premise sau conditii pentru acestea din urma. Prin

integrarea succesiva in sine a experientelor trecute, Eul isi sporeste nu doar “puterile”

58

sale de influentare si dirijare a constiintei, ci isi creeaza propriul sau sistem de informatii

si de valori.

Constiinta este infrastructura Eului, in timp ce Eul este suprastructura constiintei;

constiinta conduce la aparitia Eului, reprezentand una dintre premisele sale fundamentale,

Eul este creator de o noua constiinta.

Eul si persoana/personalitatea

Separarea Eului de persoana/personalitate isi are originea in incercarea diversilor

psihologi de a raspunde la intrebarea “Eul este anterior sau posterior personalitatii?” –

Eul este ultima achizitie a vietii psihice, el se afla la sfarsitul si nu la inceputul vietii

psihice (P. Janet, J. Piaget, H. Wallon). Eul premerge personalitatii, Eul este samburele

catalizator al personalitatii, fermentul si nu tiparul ei, el are o putere reglatoare, dar nu

cosntitutiva (Radulescu Motru).

Relatia dintre Eu si persoana/personalitate este asemanatoare celei dintre Eu si constiinta.

Fara a fi identice, Eul si persoana/personalitatea nu sunt nici despartite, ci intr-o continua

actiune si interdependenta. Eul este nucleul personalitatii, doar un fapt de constiinta

individuala, pe cand personalitatea se extinde in mediu, isi trage si isi interiorizeaza

numeroasele sale elemente sociale, profesionale, chiar cosmice. Eul si personalitatea sunt

cosubstantiale, se formeaza si evolueaza concomitent. Nu ne nastem nici cu Eu, nici cu

personalitate, ci vom dobandi Eul, vom deveni personalitati. Nu este deloc intamplator ca

omul va deveni personalitate atunci cand ajunge la constiinta de sine, deci cand se

formeaza ca Eu, si nici faptul ca degradarea Eului duce indevitabil si invariabil la

degradarea personalitatii.

Eul si tipurile de Euri si de personalitate

Eurile sunt clasificate si diferentiate intre ele dupa:

a) caracteristicile si proprietatile lor: consistente si inconsistente, slabe si puternice

b) locul si rolul lor in planul vietii personale si sociale a individului: Eul profund,

fundamental care exprima intimitatea psihica a individului si Eul social,

superficial, cu rol de implicare si raportare a individului in viata sociala,

individual (egoist, temporal) si spiritual (Eul valoare), Eul intim, Eul social, Eul

public

c) structura lui psihologica interna (sistemul de imagini presupus: Eul subiectiv –

imaginea de sine a individului, Eul reflectat – imaginea de sine reflectata in altii

in functie de parerile lor, Eul autentic, Eul ideal, Eul actual, Eul imaginar, Eul

aspiratie sau dorinta, Eul real

d) interpretarea lor in termeni de “parte” sau “intreg”, “element” sau “totalitate”: Eul

total si Eul elementar, Eul vigil, treaz si Eul oniric, Eul totalitar (caracterizat prin

egocentricitatea, benefectanta, conservatorismul cognitiv)

e) criterii combinate care le reunesc aproape pe toate cele de mai inainte: Eul natural

– Eul natural al individului (Eul material, Eul spiritual, Eul social)

Asa cum intr-unul si acelasi individ nu exista mai multe personalitati, ci una si aceeasi

personalitate ce contine insa “fatete” diferite, tot asa intr-una si aceeasi personalitate nu

exista mai multe Euri, ci doar unul singur, care dispune, la randul lui, de “fatete”

59

distincte. Mai mult decat atat, intre structura personalitatii si structura Eului exista o

simetrie perfecta. Asa incat, “fatetelor” personalitatii se pot asocia 6 “fatete” ale Eului:

1. Eul real (cum este)

2. Eul autoperceput (cum crede ca este)

3. Eul ideal (cum ar vrea sa fie)

4. Eul perceput (cum percepe Eurile celorlalti)

5. Eul reflectat (cum crede ca il percep altii)

6. Eul actualizat (cum se manifesta).

Consideram important de subliniat ca Eul este un construct diferit de Sine, primul

fiind un construct social, iar cel de-al doilea reprezentand nucleul fiintei umane.