Personalitate Si Harisma pe Scena Politica Internationala
CUPRINS
Introducere
CAPITOLUL I: IMAGINEA PREZIDENȚIALĂ ÎN COMUNICAREA POLITICĂ EUROPEANĂ
1.1. Comunicarea politică
1.1.1. Apariția și evoluția comunicării politice
1.1.2. Scopurile comunicării politice
1.1.3. Abordări contemporane privind comunicarea politică
1.1.4. Mijloacele comunicării politice
1.1.5. Limbajul politic
1.1.6. Forme ale comunicării politice
1.2. Comunicarea politică în dezbaterea politică televizată
1.2.1. Retorica politică modernă
1.2.2. Tipuri și strategii în dezbaterea televizată
1.2.3. Expresivitatea pragmatică a rostirii politice
1.2.4. Interacțiunea dintre imagine și limbaj
1.2.5. Strategii nonverbale de influență
1.2.6. Rezultatele comunicării politice în comunicarea socială
1.3. Comunicarea politică și avantajul folosirii new media
1.3.1. Relația dintre new media și liderul politic
1.3.2. Aspecte definitorii ale dialogului tridimensional
1.3.3. New media – gestionarul imaginii liderului politic
1.3.4. Impactul asupra percepției imaginii liderului politic de către opinia publică
1.3.5. Rolul new media în crearea brandului de imagine politică
1.3.6. Tehnologiile PR-ului negru și războiul mediatic
1.3.7. Rolul new media în alegerile prezidențiale
1.4. Comunicarea politică în contextul internațional actual
1.4.1. Comunicarea politică și mondializarea
1.4.2. Comunicarea politică în accepțiunea modernă
1.4.3. Discursuri celebre ale unor lideri politici
1.4.3.1. Discursul prezidențial al președintelui Barack Obama
CAPITOLUL AL II-LEA: STUDIU DE CAZ – ROLUL TANDEMULUI ANGELA MERKEL – NICOLAS SARKOZY LA CONSOLIDAREA IMAGINII U.E. ÎN TIMPUL CRIZEI DIN 2008
2.1. Comunicarea și globalizarea
2.2. Particularități cu privire la Angela Merkel
2.3. Particularități cu privire la Nicolas Sarkozy
2.4. Identificarea și explicarea asemănărilor
2.5. Identificarea și explicarea deosebirilor
2.6. Prezentarea și explicarea avantajelor competitive
2.7. Poziționarea discursivă în contextul socio-politic internațional
2.8. Analiza discursurilor politice
2.8.1. Analiza semantică a discursului politic al Angelei Merkel cu privire la moneda euro
2.9. Strategii de promovare a imaginii liderilor politici
Concluzii
Bibliografie
Anexe
INTRODUCERE
Lucrarea de față intitulată Personalitate și harisma pe scena politică internațională tratează problemele legate de comunicarea politică, acest studiu bazându-se pe o bibliografie solidă a unor autori cunoscuți în materie, printre care amintesc: Camelia Beciu, David Boucher, Anton Caprinschi, Georgeta Condur, Dragoș Dragoman, Ioan Drăgan, Nicolae Drăgoi, Nicolae Frigioiu, Jacques Gerstle, Marius Ghilezan, Andre Gosselin, Ion Jinga, Dumitru Lepădatu, Virgil Măgureanu, Brian McNair, Mirela Miroiu, Antonio Momoc, Daniela Rovența-Frumușani, Constantin Sălăvăstru, Silvia Săvulescu, Andra Seceleanu, Andrei Stoiciu, G. Thoveron și alții.
Lucrarea de față se dorește a fi o prezentare analitică a comunicării politice. Se subliniază importanța acesteia, precum și rolul său în acțiunile desfășurate în vederea atingerii obiectivelor. De asemenea, în lucrare, se fac referiri la avantajul folosirii new media.
Lucrarea este structurată în două capitole.
Capitolul întâi, intitulat Imaginea prezidențială în comunicarea politică europeană, are menirea de a prezenta succint comunicarea politică în contextul internațional actual.
Organizarea anchetei din capitolul al doilea, intitulat Studiu de caz – Rolul tandemului Angela Merkel – Nicolas Sarkozy la consolidarea imaginii U.E. în timpul crizei din 2008, are rolul de a verifica analiza discursului politic al liderilor politici mai sus amintiți în timpul crizei din 2008.
Metoda de cercetare pe care o voi folosi este una calitativă, preponderent explicativă, care are ca obiectiv prezentarea principalelor concepte și explicații teoretice, dar și a analizei acestora în situații concrete. Am ales cercetarea calitativă pentru că presupune un ansamblu de metode, subiectul fiind cercetat dintr-o perspectivă naturalistă și interpretativă.
Pe baza informațiilor prezentate pe parcursul lucrării în cele două capitole amintite, sunt formulate, în final, unele concluzii și recomandări referitoare la tematica lucrării abordate.
Prin prezenta lucrare, am dorit să demonstrez importanța deosebită a cunoașterii aspectelor definitorii privind comunicarea politică, întru realizarea scopului propus stabilindu-mi următoarele:
Analiza aspectelor teoretice și metodologice privind comunicarea politică;
Identificarea și analiza lacunelor, confuziilor și contradicțiilor în ceea ce privește tema abordată.
Obiectivele urmărite în această cercetare sunt următoarele:
Stabilirea temei de cercetare: personalitate și harisma pe scena politică internațională;
Selectarea bibliografiei în vederea documentării, selecționând atât materiale informative pur teoretice, cât și rapoartele unor studii de caz pe aceeași temă, elaborate în prealabil de către specialiști;
Documentarea propriu-zisă atât din materialele selectate, cât și urmărirea unui curs de specializare în materie;
Interpretarea și prelucrarea datelor obținute.
Modelele și ariile abordate în această lucrare sunt:
Documentarea teoretică din cărțile de specialitate indicate selectiv în bibliografie;
Documentarea practică prin culegerea de date din studiile de specialitate;
Culegerea și sistematizarea datelor;
Analiza comparativă a datelor, interpretarea rezultatelor și formularea de concluzii și propuneri.
CAPITOLUL I
IMAGINEA PREZIDENȚIALĂ ÎN COMUNICAREA POLITICĂ EUROPEANĂ
1.1. Comunicarea politică
Toate definițiile date comunicării umane, indiferent de școlile de gândire cărora le aparțin sau de orientările în care se înscriu, pun accent pe un anume aspect: comunicarea este procesul de transmitere de informații, idei, opinii, păreri, fie de la un individ la altul, fie de la un grup la altul. Niciun fel de activitate, de la banalele preocupări ale rutinei cotidiene, pe care le trăim fiecare dintre noi zilnic și până la activitățile complexe desfășurate la nivelul organizațiilor, societăților, culturilor, nu poate fi concepută în afara procesului de comunicare. J.J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G. W. Hoomen definesc comunicarea un proces prin care un emițător transmite informații receptorului prin intermediul unui canal, cu scopul de a produce asupra receptorului anumite efecte. Comunicarea este așadar, principala formă de manifestare a interacțiunii psihosociale, deoarece toate efectele relațiilor interpersonale (perceptive, simpatice sau funcționale) sunt vehiculate prin comunicare. Elementul primordial al mesajului este atragerea atenției receptorului asupra unui lucru oarecare, mai precis, asupra obiectului de referință și asupra caracteristicilor lui. Din modul de receptare a acestor caracteristici apar, la un moment al analizei și al desfășurării operaționale a comunicării, situațiile de criză și atunci abordăm procesul comunicării din mai multe perspective: comunicarea – generatoare de criză; relevarea unor noi posibilități comunicaționale și a unor soluții noi în comunicare; comunicarea – privită ca element esențial în gestionarea crizelor și ca manifestare a dorinței de putere.
Comunicarea și politica sunt cosubstanțiale. Raporturile de comunicare sunt inseparabile de raporturile de putere, care depind, prin forma și conținutul lor, de puterea materială sau de cea simbolică, acumulate de instituțiile politice și de agenții angajați în aceste raporturi. Comunicarea politică are drept specific manifestarea unei tensiuni între cooperare și conflict. Discursul politic permite găsirea acordului, dar același tip de discurs promovează conflictul și dominarea. Fie că se dorește persuadarea sau convingerea, negocierea sau intimidarea, recursul la limbajul politic și la diferite modalități de comunicare politică, reprezintă o alternativă la violența fizică. Spațiul public are un caracter conflictual, dar în perimetrul său se negociază compromisul: diferențele se echilibrează, reprezentarea celor care nu sunt la putere devine mai lesnicioasă, cei care sunt la putere își reglează discursul.
Ceea ce este dominant în comunicarea politică este cuvântul, scris sau vorbit. În societate, orice problemă poate deveni politică. Politica evoluează în dinamica mizelor economice, sociale, culturale, religioase, etnice, lingvistice. Activitatea politică are în atenție emergența problemelor colective, formularea întrebărilor adresate autorităților publice, elaborarea de soluții, conflictul dintre aceste proiecte și modul lor de reglementare. În fiecare din aceste procese se găsește implicată comunicarea, iar contribuția ei la activitatea politică este omniprezentă, fie că este vorba de socializare și participare, de elaborarea agendei, de mobilizare sau de negociere. Comunicarea impregnează toată activitatea politică în măsura în care aproape toate comportamentele de acest tip implică recursul la o formă oarecare de comunicare. Specificul raporturilor și al activităților politice contemporane îl constituie criza de credință, de convingere politică, ceea ce obligă oamenii politici, după cum afirma Gabriel Thoveron, să investească tot mai mult în comunicare: de îndată ce apare vreo dificultate între ei și aceia care îi mandatează, aceasta este numaidecât considerată o „problemă de comunicare” – de a-i convinge pe cetățeni de temeiul actelor ori deciziilor lor“. Caracterizată prin ambiguitate conceptuală, prin ubicuitatea fenomenelor, comunicarea poate fi analizată mai eficient în relațiile ei cu politicul, prin cercetarea practicilor discursive efective, care ajung să fie practici politice. Viața politică actuală poate fi caracterizată ca un continuu efort de comunicare al actorilor politici pentru a-și legitima acțiunile, discuția fiind principala modalitate prin care se realizează participarea politică.
Observând și analizând marile transformări din evoluția omenirii, numite de către Alvin Toffler cele trei valuri – primul fiind revoluția agricolă, desfășurată în urmă cu zece mii de ani, al doilea val fiind revoluția industrială sau perioada coșului-de-fum care aducea mari schimburi tehnologice și sociale începând pe la jumătatea anilor 1950, iar al treilea val fiind perioada noilor culmi de comandă, moment în care principala resursă este informația – vom înțelege necesitatea și importanța apariției și dezvoltării unor meserii, specializări, domenii de activitate.
Astăzi, când tehnologia modernă, accesul la computer permit unui public tot mai larg o informare diversificată și rapidă, rolul informației reprezintă o condiție a dezvoltării umane și a societății în general. Tot mai frecvent în această lume informațională, în această lume măcinată de foamea de a ști sunt utilizați termeni precum: comunicare, mass-media, zvon, dezinformare, intoxicare, manipulare, feed-back, sau construcții de genul: comunicare eficientă, comunicare de masă, comunicare indirectă, comunicare orizontală, comunicare gestuală, comunicare plastică, comunicare politică etc. Deși termenul de comunicare pentru unii este nou, pentru alții pare nou, procesul propriu-zis de comunicare este la fel de vechi ca și omenirea însăși, dar permanent într-o continuă schimbare, perfecționare.
Nu numai transmiterea gândurilor, ideilor, sentimentelor i-a preocupat pe oameni din cele mai îndepărtate timpuri, ci și modul în care acestea sunt transmise.
În ultimele decenii, științele comunicării umane cunosc o dezvoltare explozivă acordând o deosebită atenție tehnicilor, formelor de comunicare, mediilor de transmitere a informațiilor, precum și mijloacelor de persuasiune, de manipulare prin intermediul comunicării.
1.1.1. Apariția și evoluția comunicării politice
Teoria comunicării, ca disciplină științifică închegată și autonomă, este relativ nouă, datând de cel mult o jumătate de secol. Putem afirma însă că preocupările vizând comunicarea interumană, ideile ce îi stau la bcomunicarea poate fi analizată mai eficient în relațiile ei cu politicul, prin cercetarea practicilor discursive efective, care ajung să fie practici politice. Viața politică actuală poate fi caracterizată ca un continuu efort de comunicare al actorilor politici pentru a-și legitima acțiunile, discuția fiind principala modalitate prin care se realizează participarea politică.
Observând și analizând marile transformări din evoluția omenirii, numite de către Alvin Toffler cele trei valuri – primul fiind revoluția agricolă, desfășurată în urmă cu zece mii de ani, al doilea val fiind revoluția industrială sau perioada coșului-de-fum care aducea mari schimburi tehnologice și sociale începând pe la jumătatea anilor 1950, iar al treilea val fiind perioada noilor culmi de comandă, moment în care principala resursă este informația – vom înțelege necesitatea și importanța apariției și dezvoltării unor meserii, specializări, domenii de activitate.
Astăzi, când tehnologia modernă, accesul la computer permit unui public tot mai larg o informare diversificată și rapidă, rolul informației reprezintă o condiție a dezvoltării umane și a societății în general. Tot mai frecvent în această lume informațională, în această lume măcinată de foamea de a ști sunt utilizați termeni precum: comunicare, mass-media, zvon, dezinformare, intoxicare, manipulare, feed-back, sau construcții de genul: comunicare eficientă, comunicare de masă, comunicare indirectă, comunicare orizontală, comunicare gestuală, comunicare plastică, comunicare politică etc. Deși termenul de comunicare pentru unii este nou, pentru alții pare nou, procesul propriu-zis de comunicare este la fel de vechi ca și omenirea însăși, dar permanent într-o continuă schimbare, perfecționare.
Nu numai transmiterea gândurilor, ideilor, sentimentelor i-a preocupat pe oameni din cele mai îndepărtate timpuri, ci și modul în care acestea sunt transmise.
În ultimele decenii, științele comunicării umane cunosc o dezvoltare explozivă acordând o deosebită atenție tehnicilor, formelor de comunicare, mediilor de transmitere a informațiilor, precum și mijloacelor de persuasiune, de manipulare prin intermediul comunicării.
1.1.1. Apariția și evoluția comunicării politice
Teoria comunicării, ca disciplină științifică închegată și autonomă, este relativ nouă, datând de cel mult o jumătate de secol. Putem afirma însă că preocupările vizând comunicarea interumană, ideile ce îi stau la bază au cunoscut o anumită permanență, urcând departe în timp, unele chiar până spre zorii civilizației umane. Primele elemente de gândire teoretică în acest domeniu apar o dată cu inventarea scrierii, autorii ei văzându-se confruntați cu problemele transpunerii limbajului articulat într-un cod vizual. În acest sens, o analiză a exprimării verbale a fost necesară pentru identificarea unor posibilități prin care elaborarea unui omomorfism între gândirea reflectată în limbă și sistemul de semne grafice ce face posibilă comunicarea acestora prin intermediul unui canal senzorial cu totul diferit să fie realizat. Urmând evoluția firească, existentă în tratarea comunicării inter-umane de-a lungul timpului, se pot constata modalități diferite de abordare în funcție de etapa istorică respectivă, mergând de la momente de maxim interes, până la altele de stagnare sau dimpotrivă de înnoire a conceptelor. Suprapunându-se marilor etape istorice, putem astfel vorbi de o perioadă clasică (500 î.e.n. – 40 e.n.); perioada evului mediu și Renașterea (400-1600); perioada modernă (1600-1900).
Perioada clasică. Interesul omului pentru cunoașterea naturii comunicării se poate descifra încă din Vechiul Testament, dar dovada unor preocupări precise în acest sens este semnalată abia în secolul al V-lea î.e.n., o dată cu apariția lucrării Arta retorică elaborată conform afirmațiilor lui Aristotel, de Corax din Siracuza. Lucrarea avea menirea de a indica cetățenilor diferite moduri de comunicare eficientă reclamate de introducerea unor reguli de conviețuire democratică.
După cum arăta M. J. Cary și J. J. Haarhoff (Life and Thought in the Greek and Roman World, 1940) studierea comunicării a apărut în antichitate ca o necesitate practică determinată de exigențele sociale. Teoria lui Corax a fost ulterior introdusă la Atena de Tisias fiind apoi dezvoltată de sofiști. Inițial, retorica (gr. rhetorika) a fost definită de creatorii săi ca știință și artă de a convinge pentru a fi considerată azi arta exprimării alese utilizată în scopul convingerii unui auditoriu, (Fl. Marcu, C. Maneca, Dicționar de neologisme, 1978) deci, a comunicării cu succes. Cel care a contribuit esențial la dezvoltarea studiului comunicării, în acea perioadă, a fost Platon (428-348 î.e.n.) care a introdus retorica în viața academică greacă. J. H. Marrow (A History of Education in Antiquity, 1956) afirmă că retorica era specifică înaltei culturi grecești. Platon a fost primul care a considerat retorica drept știință a comunicării. Conform teoriei sale, comunicarea umană parcurge cinci etape: conceptualizarea (studiul cunoașterii), simbolizarea (studiul sensului cuvintelor), clasificarea (studiul comportamentului uman), organizarea (studiul aplicării practice) și realizarea (studiul instrumentelor de influențare a oamenilor). În aceeași direcție, Isocrate (436-338 î.e.n.) în Antidosis concepe retorica drept teoria generală a comportamentului uman și expresie a celei mai înalte culturi umane. Aristotel (384-322 î.e.n.) continuă dezvoltarea teoriei, lucrarea sa Rhetorike"cuprinzând aspecte pragmatice referitoare la sistemul de comunicare interumană. Până în anul 100 î.e.n. se poate consemna și contribuția filosofilor romani la dezvoltarea teoriei sistemului; astfel acum apare prima oară distincția între teoria comunicării (retorica) și practică (oratoria), elaborarea paradigmei sistemului fiind atribuită de istorici lui Cicero (106-43 î.e.n.) cu lucrările De inventione (86 î.e.n.) și De oratore (55 î.e.n.). În pragul erei noastre, Quintilian (35-95) are meritul de a fi sintetizat în lucrarea De institutione oratoria o experiență greco-romană care acoperă cinci secole de căutări și realizări remarcabile.
Perioada medievală și renascentistă. După interesul manifestat în antichitate față de teoria comunicării, în lunga perioadă care urmează nu se înregistrează preocupări deosebite în domeniu, aceasta fiind caracterizată de o stagnare, în care ideile rămân cantonate în formulări scolastice, confundându-se în teologie; coerența perioadei clasice este fragmentată și dispersată. Singurele preocupări ce se pot constata au un vădit caracter pragmatic și se manifestă prin exersarea retoricii în scrisori, discursuri iar în epoca medievală prin jocul miraculos – formă a teatrului modern.
Perioada modernă. Începând abia cu secolul al XVII-lea se poate constata reapariția interesului pentru studierea teoriei comunicării, poate și ca urmare a unei noi atmosfere de deschidere spre democratizare și libertate de expresie, caracteristică pentru Europa acelei perioade. Astfel, Anglia – considerată ca promotor, în acel moment, al gândirii economice – dă și măsura preocupărilor în domeniul la care ne referim. În studiul său (Dominant Trends in English Rhetorical Thought, 1952), Douglas Ehniger identifică patru direcții de abordare specifice pentru această perioadă: clasică, psihologică, beletristică și elocuționistă.
Abordarea clasică consemnează apariții ale unor lucrări ce reprezintă sinteze sau reluări ale doctrinei clasice de retorică ciceroniană (Vossius, Institutes of Oratory, 1622; Farnby, Index Rethoricus, 1625; Lawson, Lectures Concerning Oratory, 1752; Ward, A System of Oratory, 1759). O mențiune specială merită lucrarea lui Fenelon Dialogues on Eloquence 1679, care se remarcă prin adaptabilitatea teoriei clasice la cerințele lumii moderne, autorul său putând fi considerat ca primul teoretician important din epoca modernă în domeniul comunicării umane.
Analizele cu caracter psihologico-epistemologic îi are ca reprezentanți pe George Campbell cu tratatul său teoretic Philosophy of Rhetoric (1776) și Joseph Priestly cu lucrarea Lectures on Oratory and Criticism (1777). Această abordare, care încearcă reintegrarea doctrinelor clasice în cadrul teoriei moderne a comportamentului uman, are în vedere procesele psihice și mentale prin care se realizează comunicarea, urmărind efectele mesajelor asupra receptorului, dar numai pe o bază empirică.
Din perspectiva beletristică se urmărește dezvoltarea standardelor universale de analiză critică a simbolurilor. Astfel, reprezentanții săi Kames, cu lucrarea Elements of Criticism (1762) și apoi Hugh Blair (1718-1800) au încercat să dezvolte o teorie a criticii modurilor de exprimare, pe baza unor observații empirice asupra mesajelor și efectelor lor.
Abordarea elocuționistă se referă printre altele și la problema folosirii vocii și gesturilor – deci a formelor paralingvistice și non-verbale – în comunicarea orală. De menționat sunt: Robert Robinson, Art of Pronunciation, 1617; John Mason, An Essay of Elocution or Pronunciation, 1748; John Harris, The Elements of Speech, 1733; Richard Cull, Garrick's Mode of Reading The Liturgy, 1840 etc. Secolul al XIX-lea reține atenția cu alte câteva contribuții la literatura în domeniul comunicării, ca de exemplu: The Rhetorical Class Book, 1834, a lui Henry Inns, On Liberty of Thought and Discussion, 1859, a lui John Stewart Mill sau Philosophy of Style, 1871, a lui Herbert Spencer.
1.1.2. Scopurile comunicării politice
Comunicarea politică este înțeleasă ca ansamblul mijloacelor prin care se urmărește atragerea sau menținerea fidelității publicului alegător față de un simbol politic. Întreaga masă a cetățenilor cu drept de vot este vizată de toți reprezentanții politici, de unde putem concluziona și faptul că: comunicarea politică are cel mai larg public dintre formele de comunicare similare. Chiar dacă se adresează majorității alegătorilor, omul politic nu își poate permite să adopte mereu același mesaj, ci trebuie să-și adapteze discursul politic, operând câteva segmentări în cadrul marelui grup țintă pe care îl vizează. Este cu atât mai necesară sensibilizarea acelor grupuri recunoscute pentru dezinteresul manifestat față de politică, ceea ce îl pune pe omul politic într-o situație dificilă: pe de o parte trebuie satisfăcuți cei avizați de mesaje electorale, pe de altă parte trebuie înfrântă reticența celor care înclină să le respingă, din suspiciune sistematică sau dezinteres total. Există, prin urmare o categorie de cetățeni care nu acordă importanță mesajului politic. Într-o clasificare bipolară, cetățenii pasivi pot atinge până la 90% din totalul electoratului, plasându-i pe cei activi într-o minoritate aproape nesemnificativă. Se pot distinge diverse grade de partizanat politic. Cea mai simplă dihotomie a electoratului, în funcție de gradul de aderare la doctrina unui partid, ar putea fi: convinși, ostili și ezitanți. O altă clasificare face deosebirea între devotați, distanți (ambii fac parte dintr-un nucleu dur, unul favorabil, celălalt ostil), nesiguri, potențiali (care au o solidă predispoziție de a vota pe altcineva, dar pot fi cuceriți), la care se adaugă ezitanții absoluți, care se abțin în general de la vot din cauza dubiului și neparticipanții voluntari.
În generalitatea lui, actul comunicării constă într-un schimb de informații. Se poate spune că există comunicare de fiecare dată când un organism oarecare, în particular un organism viu, poate afecta un alt organism, modificându-l sau modificând-și acțiunea, pornind de la transmiterea unei informații (și nu printr-o acțiune directă precum cea pe care o exercită o forță fizică ce pune în funcțiune o energie). În cazul demersului de față vorbim de două grupări fundamentale: cei care difuzează informația (pe diverse căi) și cei care o digeră. Scopul emițătorilor este întotdeauna același: să convingă. Pentru aceasta, vor folosi pe rând, sau în același timp limbajul, retorica, publicitatea sau dezbaterile.
De cele mai multe ori limbajul ia forma simbolurilor verbale, dar există și numeroase căi de comunicare prin simboluri non-verbale. Imaginile verbale devin forma cea mai importantă prin care realitatea politică este răspândită. Între timp, însă, simbolurile non-verbale au o deosebită importanță pentru integritatea informațiilor transmise.
Literatura de specialitate a stabilit patru funcții importante ale limbajului:
Difuzarea informațiilor – ca principal mijloc de comunicare socială, limbajul este suportul cel mai des utilizat pentru ca oamenii să-și poată transmite conținuturi și sensuri unii altora. În acest scop se folosește:
Informația explicită – poate fi transmisă în cadrul unor convorbiri informale sau în raporturi formale ale unor agenții de presă.
Conotațiile – mesajele exprimă de obicei mai mult decât informarea în sens literar, ele acoperind în realitate o gamă mai largă de evenimente sau sentimente. Asemenea mesaje pot fi numite simboluri condensate, adică cuvinte care evocă o multitudine de sensuri cognitive sau afective receptorilor.
Inferențele – un rol important al mesajelor verbale este acela că ele pot sta la baza unor inferențe pentru a surprinde expresii neintenționate sau neexprimate.
Sensuri simbolice – actul vorbirii, mai degrabă decât cuvintele, exprimă sensul avut. Invocațiile religioase și limbajul formal al justiției sunt în mare măsură simbolice, create pentru a invoca imaginea unor proceduri serioase, conduse după un tipar prestabilit.
Interpretări și legături. În general, abilitatea de a controla termenii de discuție de către liderii politici este apreciată ca fiind o calitate foarte importantă. Pentru a atrage atenția asupra unor situații, oameni sau evenimente, politicienii interpretează scena politică în multe sensuri, în strânsă legătură cu propria lor poziție. Ei explică importanța evenimentelor, arată cauzele care le-au provocat, se justifică pentru acțiunuile lor, etc. În acest sens, Merelman și Bosman (1979) afirmau: conexiunile pe care vorbitorii preferă să le facă în mod explicit sau implicit, analogic ori conceptual, modelează mesajul și impactul acestuia. Astfel, pot fi create realități diferite, pornind de la același set de fapte, subliniind anumite aspecte și insinuând diferite sensuri.
Proiectarea în trecut și viitor. O altă funcție a limbajului este proiectarea trecutului și viitorului, care prin excelență reprezintă domeniul cuvintelor. O mare parte a discursurilor politice conțin elemente de predicție sau reconstrucții ale trecutului și proiectare a viitorului. Reconstrucția trecutului arată cât de benefice au fost unele experiențe, în timp ce predicția viitorului se referă la așteptările celor care le fac, pregătind auditoriul pentru evenimentele ce urmează. Toate aceste proiectări sunt desigur, subiective, făcute să servească propriului scop, fiind diferite de la o politică la alta și adaptându-se în funcție de timpurile istorice trăite.
Stimularea acțiunii. Legătura dintre proiectarea verbală și acțiune nu este doar una din numeroasele exemple ale modului în care poate fi folosit limbajul pentru a impulsiona și incita la acțiune. Mesajele pot chiar ordona oamenilor să acționeze, cu toate că receptorii mesajelor nu sunt întotdeauna convinși de justețea ordinelor. Totodată mesajele pot fi și un substituit pentru acțiune, dar cu șanse de a se constitui în acțiune. Tratatele internaționale, de exemplu alianțele, reprezintă promisiuni ale unor țări de a se susține reciproc în vreme de război. Simpla existență a acestora poate determina eventualii agresori să se răzgândească. În același timp, însă, cadrele conviețuirii împreună impun necesitatea de a menține discuțiile la un nivel acceptabil, civilizat, obligând partenerii să ajungă la un limbaj moderat, independent de animozități între persoane sau de conflicte de interese.
Noțiunea de retorică sugerează adesea ideea unui mesaj căruia i se dă importanță datorită factorilor intrinseci, a situațiilor de urgență ori datorită priceperii vorbitorului. Fiecare cetățean care se lansează în judecăți de valoare și crează mesaje despre problemele civice se angajează în retorică.
Aristotel a sistematizat retorica, împărțind-o în trei genuri: deliberativ: se consiliază probleme de interes public sau particular; judiciar: se referă la o faptă săvârșită, deci trecută, în funcție de care oratorul se raportează atacând sau apărând; demonstrativ: are ca obiect prezentul, discursul în acest caz comportând două părți: elogiul și blamul.
Retoricienii romani au împărțit retorica în cinci părți mari: invenția, aranjamentul, stilul, memoria și distribuirea.
Teritoriul retoricii politice contemporane este foarte divers: de la reportaje sau comentarii despre manifestări publice, de la cuvântări despre drepturile omului până la cele despre interese de grup, de la mesaje oficiale către milioane de oameni la autodeterminarea unui individ și de la cel mai înalt nivel al guvernului până la ședința de clasă a unei școli.
Publicitatea și propaganda sunt tot atât de vechi ca și comunicarea în sine.
O definiție clară pentru reclamă (ca secvență a publicității) este greu de formulat. Mulți teoreticieni și practicieni folosesc termenul pentru a defini reclama ca mesaj al cărui conținut este politic, efectul dorit fiind acela de influențare a atitudinilor politice, a convingerilor și comportamentelor politice. Această definiție, destul de vagă, oferă totuși o imagine compatibliă cu scopul acestei lucrări. Reclama politică este cea mai controversată și în același timp cea mai temută formă de comunicare politică.
O caracteristică importantă a reclamei politice este aceea că sursa controlează conținutul mesajului, fapt ce o deosebește în mod clar de știre. Această distincție apare în literatura de specialitate ca o dihotomie între media plătită și neplătită, între cea intenționată și neintenționată, între media controlată și cea necontrolată.
Un element care poate completa definiția dată anterior este schema lui Harold D. Lasswell, care a explicat procesul de comunicare prin următoarea schemă: cine spune? ce? cui? prin ce canal? cu ce efect?
Literatura de specialitate, distinge, în cazul reclamei următoarele elemente:
Sursa: cercetările lui Andreoli și Worchel au arătat că dacă se folosește ca sursă un fost lider sau un politician pensionar, reclama este mai eficientă decât dacă s-ar folosi un lider actual sau un candidat;
Mesajul: studiile s-au axat pe lungimea mesajului, diferențele de percepție ale reclamelor color în opoziție cu cele alb-negru, s-au comparat mesajele raționale cu cele emoționale, etc.;
Moduri de transmitere: formele cele mai des folosite astăzi sunt: radioul, televiziunea, ziarele, anunțurile în cutii poștale, fluturașii, publicitatea prin telefon și diferite insigne. Dintre acestea, primele patru sunt cele mai frecvent folosite;
Receptorul: indivizii sunt prinși mai degrabă de partea de divertisment din reclamă decât cea de informație.
O serie de cercetări au relevat trei tipuri de efecte ale reclamei la nivelul receptorului: cognitive, afective și comportamentale.
În plan cognitiv, efectele au fost evidențiate de interesul crescând din ultima vreme cu privire la efectele directe ale reclamei. Cercetările arată o corelație pozitivă între reclama politică, atenția și nivelul cunoștiințelor politice ale indivizilor.
Componentele afective ale reclamei au luat adese forma unei evaluări pe care individul (publicul) o face cu privire la subiectul reclamei. Utilizarea reclamelor trebuie foarte bine cântărită, ținându-se cont atât de momentul la care aceasta este transmisă, cât și de conținutul ei.
În privința efectelor comportamentale, studiile arată că reclama nu reprezintă un factor de influență major pentru cei care au convingeri din timp și care de regulă sunt bine instruiți.
În final se impun câteva precizări:
Contrar criticilor larg răspândite, reclama furnizează o cantitate importantă de informații;
În comunicarea prin reclamă, canalele se intersectează cu sursele, în sensul că sursele pot fi mai eficiente pe un canal decât pe altul;
Reclama este mai puțin eficientă în rândul oamenilor mai puțin educați;
Reclama, în special cea prin new media, are efect mai ales la nivelul afectiv.
1.1.3. Abordări contemporane privind comunicarea politică
Secolul nostru înregistrează o revigorare a studiilor în domeniul comunicării. Preocupările intense s-au manifestat mai ales în ultimele decenii. Ele aduc contribuții substanțiale în ceea ce privește: structura actului comunicării, factorii implicați direct și de context, principii care guvernează activitățile umane de acest fel, tipuri de comunicare etc.
Analiza tranzacțională (AT) reprezintă o abordare interesantă vizând analiza situațiilor de comunicare în vederea selecționării celor mai adecvate reacții. S-a dezvoltat ca o teorie completă a personalităților individuale, fiind creată de Eric Berne (Games People Play, 1964) și continuată în America de Thomas Harris (I'm Okay, You're Okay, 1967) Muriel James și Dorothy Jongeward (Born to Win, 1971) și alții, precum și în Europa de Gérard Chandezon și Antoine Lancestre (L'analyse transactionelle, 1982), Alain Cordon (Jeux pédagogiques et analyse transactionelle, 1981), Michel Josien (Techniques de communication interpersonnelles, 1991) pentru a menționa doar câțiva dintre mulți alții.
Anvergura cercetărilor în domeniul AT este evidențiată și prin înființarea în S.U.A. a Asociației Internaționale a Specialiștilor în Analiza Tranzacțională cu peste 12.000 aderenți (1965), fiind urmată de o asociație similară în Europa (1976). Demersul AT constă în analiza comportamentelor, atitudinilor, exprimărilor, reacțiilor psihice și emoționale prin intermediul grilelor analitice (starea de spirit, poziția de viață, jocuri, simbioză etc.).
Un aspect important al AT este că reprezintă un excelent mijloc de analiză și acțiune în cadrul comunicării inter-umane, schema stimul-reacție exprimând unitatea de bază a AT, în fapt însăși tranzacția. În cadrul teoriei AT, se consideră că individul se manifestă deplasându-se cu o mare ușurință în interiorul și în afara a trei stări de spirit diferite și total contradictorii. Starea de spirit reprezintă conceptul cel mai cunoscut și mai important cu care operează AT, fiind un sistem de gândire, de emoții și de comportament legate de diferitele etape ale dezvoltării unui individ sau chiar grup. Reluând conceptul de tranzacție, aceasta poate fi definită ca o formă de schimb social între două/mai multe persoane. Schimbul de informație este în sine, o tranzacție ce se poate efectua oral, în scris, prin gesturi, priviri, obiecte etc. și la care se face referire ca fiind o tranzacție comunicativă. În momentul în care două persoane se află într-o comunicare interpersonală este posibil să intre în joc șase stări de spirit, câte trei pentru fiecare interlocutor. Pentru a se putea realiza și stăpâni comunicarea (tranzacția comunicativă) este importantă identificarea stării de spirit activă în acel moment pentru fiecare dintre participanții la tranzacție. Dacă o tranzacție este unitatea de schimb bilateral între două stări de spirit, relațiile dintre persoane și grupuri sunt constituite din serii de tranzacții care se succed.
Analiza tranzacțională este cea care permite analiza detaliată a schimburilor informaționale și orientarea lor, ceea ce va facilita o înțelegere mai bună ca și depășirea unor fenomene ce apar pe parcursul comunicării. Este de remarcat faptul că în orice tranzacție sunt transmise concomitent două tipuri de informații: informații referitoare la conținutul mesajului și informații privind relația existentă între interlocutori (cine, cui, cum vorbește). De regulă tranzacțiile comunicative sunt clasificate astfel:
Tranzacții simple, clasificate la rândul lor în tranzacții complementare / paralele (individul aflat într-o anumită stare de spirit solicită celuilalt să răspundă stării de spirit aflată la originea tranzacției, neprevăzutul fiind exclus din comunicare) și tranzacții încrucișate (individul căruia i s-a solicitat un răspuns într-o anumită stare de spirit, nu răspunde în funcție de aceasta, furnizând un răspuns neașteptat);
Tranzacții duble / ascunse ce se desfășoară pe două nivele, unul aparent, explicit verbal, observabil și altul ascuns, implicit (non-verbal). Desfășurându-se la mai multe nivele ele pun în joc mai multe stări de spirit pentru fiecare interlocutor; dacă tranzacția ascunsă este cea care poartă conținutul mesajului există riscul erorilor de înțelegere, iar dacă se referă la relații între persoane, va reprezenta, posibil, subiectul unei manipulări.
Tranzacții tangențiale ce au loc atunci când unul dintre interlocutori ignoră ceea ce spune celălalt schimbând brusc subiectul; asemenea tranzacții, ca și cele încrucișate, sunt în mod evident devalorizante. Ca o concluzie ce rezultă din AT se poate spune că o comunicare se poate menține deschisă și eficientă atâta timp cât partenerii la discuție înțeleg necesitatea comunicării din și spre starea de spirit adecvată. Dacă dimpotrivă, emițătorul și receptorul se vor afla într-o relație de abordare a tranzacției comunicaționale neadecvată, aceasta va prezenta disfuncționalități sau chiar va înceta. În plan relațional, relația A – A este cea care ajută la rezolvarea problemelor curente ale vieții sociale. Realizarea unei asemenea reacții aparține tehnicilor de comunicare ce duc la sporirea cantității de informații primite și tratate de A, constituind adevărate rețele ce permit ieșirea din situații de blocaj sau conflictuale, recentrând energiile interlocutorilor asupra obiectivelor avute în vedere.
Programarea neuro-lingvistică (PNL) mai recentă decât AT, a fost creată și fundamentată de Richard Bandler și John Grinder (The Secrets of Communication, 1982) relevând faptul că încă de la naștere fiecare individ recurge la transpunerea în practică a unor comportamente (programe) în vederea atingerii scopurilor vizate; comportamentele sunt programate prin experimentele noastre personale, credințe, valori, criterii și acțiuni, programarea fiind organizată și condiționată de sistemul nervos prin percepțiile senzoriale. P.N.L. analizează raporturile interpersonale, permițând evaluarea, la un moment dat, a impactului mesajului/comportamentului nostru asupra interlocutorului, precum și o armonizare a acestuia pe măsura interlocutorului, în vederea realizării obiectivului propus. P.N.L. ne ajută să decelăm canalul de comunicare dominant al interlocutorului prin intermediul unei analize a cuvintelor și exprimărilor formulate de acesta, apelând la elemente auditive, vizuale, kinestezice, odoro-gustative, neutre etc. Astfel P.N.L. se bazează pe aplicarea a trei tehnici fundamentale: sincronizarea corporală (atitudini, mișcări, gesturi, voce, mimică, etc); sincronizarea vocabularului (verbe, adverbe, adjective); sincronizarea sistemelor de valori și motivaționale.
În concluzie această orientare susține punctul de vedere conform căruia, pentru a putea comunica trebuie să răspundem interlocutorului pe canalul său, altfel riscăm să realizăm un blocaj al comunicării. Pentru a reuși să-l decodăm pe celălalt și să armonizăm relația, nu trebuie decât să observăm și să acționăm în direcția bunului simț.
Școala de la Palo Alto reprezintă, de asemenea, o direcție ce merită a fi menționată și a cărei figură de referință este Gregory Bateson (Vers une écologie de l'esprit, 1977-1978). Temele predilecte de cercetare ale acestui grup includ, printre altele, teoria comunicării în care se apelează la o concepție nouă, renunțând la schema liniară E-R cu o relație univocă de cauză-efect, pentru o viziune orchestrală, sistemică și în plan practic o metodologie a schimbării care se focalizează nu atât asupra conținutului mesajului, cât a contextului său, permițând elaborarea unor noi tehnici de abordare în comunicare. În acest sens, acest grup este inventatorul și promotorul analizei sistemice, care se autocaracterizează ca fiind nu o nouă știință, nici măcar o nouă disciplină, ci doar un punct de vedere original asupra realității.
Reținându-se notele fundamentale ale diverselor abordări vizând comunicarea se poate constata evoluția de-a lungul timpului a trei direcții de abordare a problemei, cunoscute și sub unele denumiri convenționale precum:
Teoria țintei. Înscriindu-se pe linia tradițională a retoricii, aceste teorii pun accentul pe abilitatea emițătorului de a-și construi discursul pentru a convinge orice destinatar. În acest caz, receptorului i se atribuie un rol pasiv, acela de a primi și de a-și însuși ideile emițătorului cu condiția ca acestea să fi fost corect formulate. Se ignoră în acest caz faptul că semnificația mesajului diferă de la individ la individ, producând imagini mentale diferite, sursă uneori de neînțelegeri greu de depășit.
Teoria ping-pong-ului. Pornind de la acceptarea faptului că o comunicare este un dialog, aceasta este tratată ca o alternanță de replici, de stimulului și reacții succesive. E și R își inversează permanent, rolurile, mesajul unuia constituind cauza reacției comunicaționale a celuilalt. Superioară primei teorii prin introducerea ideii de feed-back, nu se poate a nu se remarca totuși o atitudine unilaterală și simplificatoare a abordării.
Teoria spiralei. Aceasta încearcă să introducă perspectiva tranzacțională, conform căreia în interacțiunea comunicațională suntem simultan și continuu emițători și receptori. Astfel schimbul de acțiuni și reacțiuni, prezent în celelalte abordări, este substituit de concomitența sistematică a răspunsurilor. În consecință, suntem fiecare dintre noi, produsul tuturor comunicărilor anterioare și a izola un fragment al spiralei ar însemna falsificarea esenței procesului de comunicare.
1.1.4. Mijloacele comunicării politice
Într-o lume ce nu mai poate fi concepută fără comunicare rapidă și largă și care, ca atare, a devenit mai unitară prin receptarea aproape concomitentă a acelorași evenimente, mass-media joacă un rol deosebit în transmiterea informațiilor și chiar valorificarea lor.
Comunicarea politică, ca orice alt tip de comunicare se poate realiza în mod direct prin discursuri, discuții cu electoratul, cât și în mod indirect prin intermediul presei, al radioului, al televiziunii, new media având ca suport, în al doilea caz undele hertziene.
Canalele comunicaționale reprezintă mijloacele și căile prin care mesajul, sub forma unui cod, ajunge de la emițător / emițători la receptor / receptori.
Profesorul José L. Aranguren clasifică canalele de comunicare în: canale naturale de comunicare (între micro și macro grupuri); canale de comunicare secrete (între membri diferitelor societăți secrete); canale artificiale de comunicare (mass-media).
În funcție de modalitățile de efectuare a comunicării, precum și de finalitățile urmărite, canalele comunicaționale permit fie schimbul confidențial de mesaje (telefonul, telexul, faxul, televiziunea cu circuit închis), fie propagarea unei cauze sociale, religioase sau politice.
Comunicarea politică se realizează prin presă, prin radio și prin televiziune. Din acest punct de vedere presa reprezintă un canal de vehiculare a mesajelor atât în interiorul grupului cât și în afara acestuia.
Presa a apărut ca o necesitate obiectivă, iar sub numele de presă scrisă stau toate publicaþiile cotidiene și periodice.
Ziarele moderne aparțin erei industriale, care întrunește condițiile tehnice, economice, sociale și culturale pentru presa de mare tiraj.
Presa se dezvoltă condiționată de o serie de premise tehnice: inventarea tiparului; organizarea serviciului de poștă; organizarea curierilor săptămânali care au făcut posibilă dezvoltarea hebdomadarelor; perfecționarea mașinilor de tipărit; existența rețelei de căi ferate, care a permis în secolul al XIX- lea predominarea cotidianelor.
Primele cotidiene din Europa apar în a doua jumătate a secolului al XVII-lea și iau avânt după Revoluþia Franceză.
Presa pe care o cunoaștem astăzi își are începuturile în deceniul al patrulea al secolului al XIX-lea, o dată cu apariția cotidianelor de mare tiraj. Apariția acestor cotidiene este strâns legată de noile progrese ale poligrafiei, de dezvoltarea mijloacelor de informare rapidă (telegraf, telefon, radio) și de perfecționarea mijloacelor de transport.
După anul 1830 apare agenția de presă care reprezintă o categorie particulară, conexă, de întreprindere de presă, ce are ca obiect căutarea, colectarea și prezentarea de noutăți pe care le centralizează pentru a le oferi și transmite abonaților săi cât mai rapid. În zilele noastre, când există numeroase publicații naționale, unele specializate pe diferite domenii, când există publicații naționale sau locale, conținutul acestora este mult mai mare și diversificat.
Exceptând publicații specializate într-un domeniu (economic, tehnic) majoritatea celorlalte conțin rubrici despre politică. Presa scrisă joacă un rol deosebit în difuzarea principalelor preocupări ale partidelor în largi sectoare al populației. Ziarele sunt considerate mijloace excelente pentru a transmite informații generale, pentru a ține anumite categorii sociale sub un anumit control politic, pentru a insera periodic – cu deosebită intensitate în campaniile electorale – dezbateri politice, pentru a trece în revistă principalele puncte programatice sau liniile directoare de acțiune ale unui partid sau ale altuia. Ziarele au cea mai mare disponibilitate de a adopta o linie politică și de a orienta informațiile și mesajele social-politice în funcție de preocupările fiecărui partid.
Comunicarea realizată de partide prin scris este avantajată atât de progresele tehnicilor de imprimare, de avântul instrucției publice, cât și de faptul că ea se adresează mai ales posibilităþilor de analiză și de judecată ale populaþiei. Presa scrisă imprimă un stil propriu propagandei partidelor, ea punând accentul pe idei, pe aspecte programatice, nu pe persoane sau personalități din cadrul partidelor. Presa joacă un rol de prim plan în comunicarea politică, în promovarea discuției publice, în medierea relației dintre cetățeni și puterea politică. Mesajele cu caracter politic pot îmbrăca forma declarațiilor, discursurilor, anunțurilor sau chiar luări de poziție vis-à-vis de un eveniment, de o propunere, de o schimbare sau chiar de politica dusă de către o altă grupare politică.
Un alt mediu de difuzare a mesajelor îl reprezintă radioul, dar în acest caz transmiterea semnalelor se face pe calea undelor hertziene. Și la baza apariției radioului au stat numeroase invenții și descoperiri: descoperirea undelor electrice, a telegrafului, a telefoniei fără fir, a fonografului, a kinetoscopului, a discului microsin (cu riduri de ordinul micronilor), a tranzistorului, iar în anul 1953 a procedeului HI-FI (înaltă fidelitate).
În societățile dezvoltate, radio-ul este considerat un fel de armă absolută în viața politică, deoarece permite însumarea relativ ușoară a unei mari varietăți de mesaje, ce emană de la partide și de la conducătorii acestora, precum și confruntarea diferitelor puncte de vedere politice. Propaganda prin radio a devenit, de asemenea, mai ales datorită tranzistorului, mult mai comodă și mai ieftină decât prin intermediul altor canale moderne de comunicare. Radio-ul favorizează cultivarea interesului pentru politică în rândul unor categorii ale populației ce sunt mai puțin atrase de preocupările partidelor de a-și difuza obiectivele prin tipărituri sau prin mijloace vizuale. Radioreceptorul stabilește raporturi directe, de la persoană la persoană, între lideri de partide și ascultători și deschide o nouă perspectivă în raporturile dintre partide cu simpatizanții lor, deoarece aceștia din urmă au sentimentul că urmăresc vocea propriului conducător sau cred că se află în relații familiare cu acesta. Vocea reprezintă unul dintre primele elemente care stau la baza reacțiilor de simpatie sau de adversitate față de un necunoscut.
În timp, concurența și într-o oarecare măsură rivala radioului devine televiziunea, ansamblul de procedee tehnice pentru transmiterea la distanță a imaginilor animate și sonorizate. Televiziunea s-a născut din conjugarea a trei serii de descoperiri: fotoelectricitatea; analiza și reproducerea imaginii; transmiterea prin unde hertziene a semnalelor electice corespunzătoare fiecărui punct analizat.
Analiza imaginii devine posibilă în jurul anului 1900 o dată cu lampa lui Thomas Edison, care asigură transformarea curent – lumină și utilizarea primelor celule foto-electrice sensibile la lumină, pentru a o reconverti în curent. Televiziunea a fost pusă la punct ca nou procedeu de difuzare în perioada 1925-1930. În anul 1925 sunt prezentate primele sisteme complete de televiziune.
Bineînțeles că de-a lungul timpului și în televiziune se fac pași uriași: depășirea frontierelor naționale prin sateliți de teledistribuție directă, diversificarea programelor, canalelor în cadrul televiziunii tradiționale – canale și programe locale, specializate (culturale, sportive, informative), diversificarea suporturilor, a tehnologiilor de transmitere și receptare a mesajelor și a programelor relative la aceste suporturi.
În scurt timp televiziunea a devenit principala sursă de informație în dauna presei și chiar a radioului. Mai mult decât atât televiziunea este cea care dictează legea sa în spațiul public, impunându-se actorilor politici. Televiziunea este privită drept cel mai agreabil mod de informare, cel mai ușor de înþeles, este locul în care personalitățile politice se pot afirma cel mai bine. De micul ecran depind nu numai comportamentele, ci chiar șansele partidelor și oamenilor politici. Astfel apare așa-numitul fenomen: populism. Populismul, ca ofertă și conduită politică, se concretizează prin discursurile politice, întâlnirile televizate cu electoratul căruia i se promite satisfacerea imediată a revendicărilor. Există trei modalități prin care omul politic își poate face simțită prezența pe micul ecran. În primul rând, prin programele obișnuite, emisiuni consacrate, îndeosebi apolitice: chiar și telespectatori cei mai neinteresați de treburile politice se vor delecta văzând un ministru, un șef de partid sau chiar un parlamentar interpretând șansonete în emisiuni de varietăți. Un politician trebuie așadar să știe să facă de toate, să poată conversa despre orice. O altă posibilitate constă în emisiunile oferite sau vândute partidelor ori candidaþilor, tribunele în care se exprimă liber, asumându-și răspunderea pentru ceea ce spun, cu condiția de a respecta un cadru stabilit de postul gazdă, sau paginile de publicitate plătită, în care mesajul politic este inserat printre anunțuri pentru produse și servicii.
Desigur, mesajele publicitare, mai ales când sunt politice, nu entuziasmează foarte mult telespectatorii: aceștia se feresc de emisiunile care se încăpățânează să convingă, le este teamă de îndoctrinare și manipulare. De aici nevoia de mesaje scurte și concise, care să fie plasate între emisiuni cu largă audiență. În fine, posturile de televiziune programează emisiuni politice specifice, folosind din plin resursele proprii limbajului audio-vizual. Aceste emisiuni se vor obiective, în general sunt contradictorii, omul politic nu are control asupra lor și se urmărește să fie îndeajuns de spectaculoase pentru ca publicul să dorească să le vizioneze.
Capacitatea emisiunilor de televiziune de a determina oamenii să urmărească și să urmeze preocupările partidelor, sprijinindu-le în alegeri, abilitatea de a transmite precis aceleași gânduri, aceleași tipare întregii națiuni avantajează partidele mari. Prin aceasta micul ecran tinde să-și asume funcții conservatoare, de atestare a legimității partidelor puternice. Telepresa explică oamenilor realitatea dintr-o perspectivă unilaterală, limitându-se la ceea ce spun și la ceea ce evită să spună reprezentanții partidelor în cauză. Golul pe care ea îl creează în comunicația politică, indispensabilă în relațiile partidelor cu cetățenii, este acoperit într-o anumită măsură de celelalte mijloace de infomare amintite mai sus.
Mass-media este mijloc de expresie și, concomitent, mijloc de influențare și posibil mijloc de presiune. Pentru unii cercetători, ea acționează în sensul uniformizării și conformismului, pentru alții, în cel al diversităþii și contestării. Explozia mass-media a condus la dezvoltarea și împământenirea unor tehnici de persuasiune, prin intermediul cărora ea poate deveni instrument de manipulare.
Rolul politic al mediilor contemporane cunoaște manifestări complexe și variate. Ca purtătoare de cuvânt ale diferitelor grupuri de interese, ele constituie o sursă de informație pe baza căreia își definesc opțiunile și iau decizii atât politicienii, cât și diversele categorii ale electoratului. Puterea de influență a mass-media rezidă în faptul că ele sunt percepute ca surse mai atrăgătoare și mai credibile, fiind totodată și mai accesibile decât alte surse.
Dintre consecințele comunicării politice prin mass-media mai importante sunt: valorizarea mediatică a personalității liderilor; deplasarea spre forme de competiție între partidele care valorizează performanța mediatică în defavoarea ideologiei; apropierea și chiar convergența obiectivelor politice ale diferitelor partide; sporirea atenției acordate de politicieni opiniilor electoratului.
1.1.5. Limbajul politic
Descrierea opiniei publice, descrierea unor fenomene sociale, precum și prezentarea canalelor de transmitere ne ajută să înțelegem mai bine comunicarea politică care este un segment al comunicării umane, am putea spune chiar un stil alături de alte stiluri deja consacrate: stilul beletristic, administrativ, juridic, publicistic, religios.
S-au dat numeroase definiții limbajului politic. Una dintre ele este însă mai sintetică și mai adecvată: limbajul politic este acel domeniu al limbii în care se mișca „actorul” politic, utilizând cuvântul, știut fiind că pretutindeni cuvântul este un instrument puternic al politicii, iar limbajul politic o componentă importantă a vieții politice.
În sens larg comunicarea politică desemnează ceea ce gândesc și ceea ce afirmă membri unei grupări politice. Grupările politice generează comunicări specifice: între cetățeni și putere; dinspre cetățeni spre putere – votul; comunicarea puterii spre cetățeni prin propagandă și legislație.
Desigur, comunicarea politică nu poate fi analizată decât în cadrul vieții politice. La rândul său viața politică nu poate fi analizată numai în termenii cooperării, ci și în situațiile de criză, de conficte. Trebuie deci să se aibă în vedere mediul politic și starea politică a momentului. Aceste elemente sunt determinative pentru alegerea strategiei de comunicare.
La scurtă vreme după terminarea ultimului război mondial G. Orwell făcea o observație amară: Limbajul politic are misiunea de a face din minciună adevăr, din crimă o faptă respectabilă, de a-i da trecerii aparența de stabilitate. George Owell nu este primul care și-a declarat scepticismul în privința limbajului politic.
Limbajul, strategia semantică și cea politică sunt interdependente servind nu numai transmiterii de informație ci și persuadării. Ele oferă termenul de joc al manipulării politice.
Interdependența mijloacelor verbale și finalitatea politică țin de domeniul așa numitei politico-semantici. Murray Edelman este unul dintre primii teoreticieni care a încercat să definească termenul de politică-semantică într-un studiu despre influența limbajului asupra politicii oficiale. Edelman consideră că politicienii încearcă prin mijloace verbale să creeze opinii sau atitudini care să favorizeze realizarea propriilor țeluri politice. Dintre aceste mijloace se disting miturile și metaforele. Pentru autorul lucrării Words that succeed and policies that fall un mit nu este în mod necesar o ficțiune, ci o credință larg acceptată care dă o semnificație evenimentelor, indiferent dacă această semnificație este sau nu verificabilă.
Miturile și metaforele, ca figuri de stil, impun ascultătorului un anumit mod de gândire, având rolul de a simplifica perceperea unei anumite realități. Politica are însă de a face cu situații de maximă importantă, de maximă complexitate și ambiguitate care pentru oamenii obișnuiți constituie sursă de nesiguranță, neliniște sau spaimă.
Politicienii și autoritățile fac uz, mai mult sau mai puțin deliberat, de mituri și metafore pentru a atenua aceste reacții. Nu contează că miturile sau metaforele deformează realitatea sau împiedică cristalizarea unei perspective concrete. Important este faptul că ele operează în plan emoțional sau că intensifică ori estompează percepțiile.
Un exemplu de metaforă politică este amintit în lucrarea Știința comunicării: Înarmarea atomică a fost denumită <capacitate de ripostă> sau salvgardare a democrației. Teama de armele nucleare este estompată prin corelarea cu apărarea ființei proprii și a democrației.
În actuala noastră societate unele abuzuri se desfășoară sub paravanul numit lupta împotriva corupției, iar numeroasele sacrificii economice care se răsfrâng asupra populației sunt numite rentabilizarea industriei.
La rândul lor miturile au în limbajul politic misiunea de a simplifica imaginea realității. Pornind de la aceste mituri se pot diferenția trei teme ale discuțiilor politice curente. În primul rând, imaginea celorlalți, a străinilor sau a grupurilor marginale. În societățile sau în cercurile extem naționaliste apare mitul inamicului intern și extern, care stă veșnic la pândă și care este gata oricând de atac.
O a doua temă este cea referitoare la liderul providențial singurul capabil să domine pericolul. Cea de-a treia temă, bazându-se pe sintetizarea celorlalte două, implică angajarea colectivă într-un proces de muncă sub îndrumarea conducătorilor pentru depășirea dificultăților. Această ultimă temă se bazează de obicei pe lansarea și implementarea unor sloganuri: Țara îți va fi recunoscătoare; Nu întreba ce poate să facă țara pentru tine, ci ce poți face tu pentru țară!
Sloganul trebuie să fie scurt, original, credibil, complet, în pas cu timpul, să corespundă așteptărilor publicului, și îndeajuns de durabil pentru a rezista pe parcursul întregii campanii. Sloganul trebiue să se remarce, să nu fie nici plat, nici banal, nici oarecare. Să iasă din comun pentru a putea fi perceput, pentru a ne face plăcere să-l repetăm, să-l memorăm. Această originalitate trebiue să caracterizeze atât fondul cât și formă. Ea va impune personalitatea celui – persoană sau organizație – care îl folosește.
O observație care se ridică pornind de la aceste teme este aceea că dacă ești în vârful piramidei, dacă dispui de resurse financiare este ușor să-ți creezi o imagine de conducător providențial, să împrăștii sămânța pericolului iminent și să ceri celorlalți sprijin pentru îndepărtarea ei, pentru menținerea echilibrului, să-i faci să creadă că sunt indispensabili, că de ei depinde cursul vieții, cursul economiei, cursul dezvoltării și al liniștii.
Interesant este cum de inegalitatea materială este acceptată de multe categorii sociale și de ce autorităților li se cere atât de puțin în această direcție. Se pare că avem de-a face cu o inacțiune provocată, consecință a unui limbaj politic în care conceptualizarea inegalității se produce într-o manieră care nu-i afectează pe politicieni. Categoriile sociale cele mai sărace sunt considerate a fi direct corespunzătoare de starea în care se află, situație explicată prin absența disciplinei, prin criminalitate, prin lene, prin nerespectarea legislației.
Oare această explicație simplistă nu este o manipulare, nu este o sursă de creare a unui conflict în individ? Conflictul dintre situația în care se află și faptul că nu depune destul efort pentru depășirea situației. Nu este cumva controlul individului, încercarea de al supune unui program extrem de încărcat pentru a nu avea timp să gândească, să reflecteze la ceea ce este în spatele cuvintelor?
Studierea limbajului politic presupune o abordare interdisciplinară din perspectiva lingvistici, retoricii, comunicării, politologiei, sociologiei. O abordare pluridisciplinară este realizată de către D. Graber în lucrarea Political language.
Din perspectiva comunicării și a managementului, studiind corelația dintre procesul de comunicare și felul de a duce tratative, D. Graber atribuie mesajelor cinci funcții:
Dezamorsarea informației (declarațiile lui A sunt pentru participanții la tratative B, C sau D sursă de informație pe baza căreia B, C sau D determină marja de manevră pe care A o admite);
Fixarea agendei de lucru (în mare măsură tratativele se duc asupra cadrului în care ele trebuie să aibă loc);
Relevarea unei interdepențe (participantul la tratative prezintă un compromis de așa natură încât contrapartida să descopere un avantaj în acest compromis; cu alte cuvinte să asocieze compromisul cu punctul de plecare al celeilalte partide sau, cel puțin, să-l disocieze de ceea ce acestuia i se pare inacceptabil);
Proiectarea în viitor sau în trecut (compromisul este prezentat ca o radicală îmbunătățire fată de situația existentă ca un progres);
Simularea acțiunii (compromisul trebuie prezentat ca un program de acțiune de la care nimeni nu se poate abate; compromisul este, cu alte cuvinte, obligatoriu pentru toate părțile.
Încercări asemănătoare de abordare a limbajului politic s-au îndreptat spre așa-numita definire a problemelor. Modul în care o problemă este prezentată, definită influențează rezolvarea ei. Formularea într-un text a problemei ce trebuie rezolvată conferă textului o funcție orientativă. Dincolo de diferențele de abordare sau de terminologia utilizată un aspect este evident: toate aceste studii privesc rolul limbajului în procesele de comunicare, deschizând drumul unor studii mai aprofundate de semantică politică.
Omul obișnuit, fidel ascultător al știrilor politice, al discursurilor politice, al comentariilor politice are adeseori sentimentul că există un decalaj, o contradicție între termenii auziți și cunoștințele personale pe care le are în legătură cu problema aflată în discuție.
Prima impresie este aceea că s-a schimbat sensul cuvintelor, că se ascultă o expunere într-o limbă străină, dar care utilizează același vocabular.
În comunicarea politică se utilizează în mod nelimitat deformarea limbajului. Există o anumită putere culturală bazată pe dreptul pe care și-l arogă un cerc restrâns de politicieni de a administra cuvintele, simbolurile și ideile.
Orice doctrină chiar înainte de a deveni teorie și sistem este limbaj, al cărei noutate creează o atracție suplimentară și facilitează adoptarea sa ca mod de gândire. Orice limbaj are dificultății specifice, de natură sintactică și lexicală care adeseori constituie obstacole în exprimarea exactă a ideilor. Onoarea de al domina sau măcar de a-i marca în mod loial limitele aparține politicianului sau individului din umbră care îi scrie discursurile, care redactează știrile.
După cum se știe, limbajele sunt vii ceea ce înseamnă că pe timpul întrebuințării lor au loc schimbări atât în lexicul cât și în sintaxa lor. Uneori limbajul se poate deosebi destul de mult în cadrul unor grupuri cu orientări politice diferite.
În principiu, sensul cuvintelor este dat de dicționar, însă cuvântul din dicționar nu trimite la un obiect ci la o imagine interiorizată pe care fiecare dintre noi ne-am făcut-o despre obiectul respectiv.
Când nu mai este vorba de a denumi simple obiecte ci noțiuni, stări de spirit sau diferențieri, definițiile lexicale sunt mult mai dificil de stabilit, iar când se ajunge la noțiuni mai abstracte acestea devin adesea incerte și fac apel la comparații, analogi și aproximări mai mult sau mai puțin fericite. Nu este ușor de definit frumusețea, moralitatea, libertatea, curajul. Însuși dicționarul oferă mai multe sensuri pentru același cuvânt. Acesta își găsește o relativă valoare prin referirea la un context dependent simultan de tema aflată în discuție, de nivelul cultural al interlocutorului și de circumstanțele în care toate acestea sunt reunite.
Aceasta este cauza pentru care jargonul specializat își manifestă din plin prezenta în limbaj. Deviațiile prea evidente de la sens sunt remediate prin convenții rezultate din întrebuințarea limbajului. Astfel grupurile foarte structurate pot fi determinate să adopte un vocabular destul de diferit de cel al maselor deoarece cuvintele fac trimeteri la valori ideologice.
O altă trăsătură a comunicării politice este cea legată de utilizarea ambiguității vocabularului, pentru a se masca anumite obiective, acționând asupra individului fără ca acesta să-și dea seama. Dincolo de convingerea la care este adus auditoriul există ascuns un comportament prestabilit, de cele mai multe ori contrar intereselor și voinței maselor.
Pentru aceasta se jonglează nu numai cu diferitele sensuri ale cuvintelor aflate fie în limbajul comun, fie în jargonul ideologic, dar se are în vedere și crearea unei dificultăți în situarea discursului într-un context care s-ar putea dovedi revelator. Trebuie salvate aparențele și păstrată în permanentă posibilitatea de a întrebuința din plin retorică.
De exemplu a fi pașnic înseamnă a avea un comportament și o stare psihică caracterizată prin calm și liniște. Pacifist este individul care nu este agresiv fată de semenul său. Ambii termeni au sensuri apropiate și descriu aspecte psihologice. Deformarea sensurilor nu este deloc nevinovată. Astfel de adjective fac trimiteri la noțiuni care implică contrariul lor: agitație, dezordine, ostilitate, combativitate. Antonimele sunt în acest caz, din punct de vedere semantic, mai depărtate ca sens de termenul cunoscut, iar revenirea la un sens comun este garantată.
Cel care refuză să cedeze agresivității devine pacifist, ceea ce nu mai este o caracteristică psihologică, ci însemnul unei convingeri ideologice.
Și astfel jocul continuă: antonimul pacifistului devine luptătorul pentru pace. Angajarea pacifistului în lupta pentru apărarea unei idei, stări ia o turnură pasională prin intrarea sa în acțiune, justificată chiar în proprii săi ochi ca un imperativ etic.
Interesul pentru manipularea semantică este într-o continuă creștere datorită ambiguității fiind aptă să dea cuvintelor sensuri diferite fată de întrebuințările obișnuite.
Excluzând manevrele de ordin psihologic și rămânând în cadrul unor anumite procedee pur lingvistice putem afirma că manipularea vocabularului se poate realiza prin:
Utilizarea unui jargon specializat într-un alt context decât cel specific. De exemplu, utilizarea vocabolarului militar pentru a descrie confruntările socio-politice. Astfel sunt provocate efecte durabile ce pot deveni o modă.
Substantivizarea adjectivelor. De exemplu, despre două fenomene ale căror evoluții nu au efecte reciproce se afirmă că sunt independente, după care se vorbește de independentă, devenită subiect în sine. În unele situații se pot apoi personifica abstractizările pentru a se crea terenul unor confruntări dialectice.
Sensul cuvintelor poate fi profund modificat prin tonul cu care sunt rostite. Batjocorirea unor termeni le poate schimba sensul, oferind astfel posibilitatea că, fără să fie exprimat în mod explicit, sensul acestora să se transforme, devenind peiorativ.
A face să fie acceptate identități false este, de asemenea, un procedeu foarte utilizat. Se repetă până la saturație anumite echivalente cum ar fi: a avea = a fura, sau anumite calificative în mod sistematic adăugate unui substantiv până la crearea unei referințe automatizate în conștiință.
Adesea se încearcă să se impună stereotipuri verbale cu rol de a echipa gândirile, fiind însoțite în general de o nuanță peiorativă.
Sunt utilizate abuzurile de semnificații. Astfel, este preluat unul din conceptele de bază ale societății și după ce a fost adus până la un fel de sens absolut, fără nici o legătură cu realitatea, libertatea dobândește sensul de a face absolut orice.
Apropiată acestui gen de manipulare semantică este deturnarea într-un sens unic a unei atitudini fundamentale: Am dreptul să fac în numele principiilor voastre ceea ce vă interzic în numele principiilor mele. Și astfel torționarii denunța tortura, teroriștii denunța violența, dezinformatorul denunță războiul psihologic.
În final pentru a se înlătura ultimele obiecții se face referire la un autor considerat ca o autoritate în materie, sau la un text sacru, pe care adesea nici unul dintre cei ce-l folosesc drept argument nici măcar nu l-au citit în prealabil.
Se remarcă faptul că toate aceste manipulări se bazează pe primordialitatea dialectică a cuvântului, chiar și când acesta ar putea foarte bine să cedeze locul imaginii care spune mai mult și mai ales, acordă o libertate imaginativă mai mare observatorului.
Un alt fenomen înregistrat în comunicarea politică este cel de informare dezechilibrată.
Aceeași informație vă fi interpretată în mod diferit după regimul tării în care are loc difuzarea ei. Într-un anumit mod se prezintă o problemă într-o tară liberă și în alt mod se transmite într-o tară cu regim totalitar. Acest fapt devine cu atât mai evident atunci când este vorba de difuzarea rezoluțiilor adoptate de marile organisme internaționale.
Dezechilibrul se manifestă în două moduri:
Lumea liberă este deschisă tuturor formelor de informare, inclusiv cele ale adversarului ce pot interveni atât direct cât și prin interpuși. În țările cu regim totalitar, informarea este serviciu de stat și este supusă unor consemne stricte;
Același cuvânt își schimbă sensul odată cu trecerea frontierelor, în funcție de cine îl întrebuințează: un liberal sau marxist.
Plecând de la concepte său valori utilizate în rezoluțiile organismelor internaționale se operează asupra lor în mod progresiv, conducând în final la apariția unor concepte ambivalente. De exemplu, se va efectua o alunecare de la conceptul de apărare a drepturilor omului către eliberare națională, către securitate și dezvoltare, pentru a se ajunge la dezarmare.
Manipularea semantică este o armă eficace, însă cu două tăișuri. Este adevărat că opinia publică nu reușește întotdeauna să sesizeze prezentarea trucată a realității, fiind adesea dispusă să dea crezare imposturii, însă această impostură implică practici ce pot fi identificate de un personal avertizat și atent.
Pornind de la tipul regimului într-o tară sau alta s-a ajuns la identificarea unui vocabular specific și anume la vocabularul marxist – levinist.
Marxismul are jargonul său propriu ca și majoritatea celorlalte sisteme filozofice, de unde reiese necesitatea ca atunci când te adresezi marxiștilor să veghezi cu mare atenție asupra sensurilor date conceptelor de către diferiții interlocutori.
Pe de altă parte, în această situație, mai vin să se adauge și alte cauze ale neînțelegerilor. Una dintre ele derivă din diferență fundamentală pentru marxiști, între strategie (considerată inuabilă) și tactică (apreciată ca fiind oportunistă). În conformitate cu condițiile luate în considerare de către interlocutor, veridicitatea unei expresii actuale poate foarte bine să nu mai corespundă cu aceea a unei expresii identice anterioare.
Denaturarea semantică se realizează la mai multe niveluri și nu este percepută decât de cei inițiați:
Nivelul cuvintelor, cărora li se dă un sens particular, uneori în contradicție cu folosirea lor obișnuită, formând astfel jargonul. Unul dintre procedee îl constituie banalizarea termenului ce desemnează o atitudine criticabilă de către oricine și extinderea forțată a domeniului său de aplicare.
Nivelul contextului intelectual, care pentru marxiști comportă referiri constante la dogme, determină emiterea, uneori obligatorie, a unor concluzii surprinzătoare. În orice caz, însă, dogma nu va fi niciodată pusă în cauză.
Nivelul pragmatic determină pentru un marxist angajat în acțiunea politică, ca o declarație să nu conteze dacă este adevărată sau falsă, important fiind faptul că ea să fie eficientă în îndeplinirea scopului urmărit. Odată cu trecerea timpului declarația respectivă își pierde valuarea. Ea nu va mai poate fi opusă vorbitorului, deoarece condițiile care au justificat-o s-au perimat. Devine astfel aproape imposibil să fie prins în flagrant delict de contrazicere.
Folosirea unor termeni diferiți pentru a denumi același fenomen, în funcție de referenți. De exemplu cuvântul imperialism nu se aplică decât statelor liberale, în timp ce invadarea Afganistanului este o acțiune pentru apărarea socialismului.
Oricum ar fi, publicul neavertizat se lasă adesea prins în păienjenișul unei asemenea dialectici, în majoritatea cazurilor prea puțin cunoscută. Aceasta demonstrează marele interes al marxiștilor în a face popular vocabularul limbii de lemn. Însă trebuie bine înțeles că nu poate fi vorba de o simplă traducere a termenilor în limbajul uzual. Ar fi de preferat sesizarea sensului particular pe care îl iau expresiile comune folosite într-o ideologie particulară.
Gândirea politică, acțiunea politică și limbajul politic sunt complementare formând un tot indivizibil iar orice sistem politic își edifică politica și cu cărămizile limbajului.
1.1.6. Forme ale comunicării politice
Comunicarea politică, datorită pluriformitătii mediatice, despre care am vorbit, îndeplinește diferite funcții (informativă, expresivă, critică) și se concretizează sub formă: știrilor politice, comentariilor și editorialelor politice și sub forma discursurilor politice.
Știrile politice au un rol deosebit de important în cadrul comunicării politice. Publicul care receptează aceste știri trebuie să fie informat despre actualitatea politică, adică să dispună de o imagine reprezentativă a realității politice imediate.
Conform normelor curente informația trebuie să fie completă, reprezentativă și obiectivă. Acestea sunt cele trei cerințe fundamentale ale informației politice. Dar știrile transmise de mass-media sunt selective și deci știrile politice sunt selectate și nu reprezintă o reflectare exactă a actualității. Imaginea actualității politice este cu atât mai credibilă cu cât selecția știrilor pare mai puțin arbitrară, iar știrile politice selectate pot fi considerate ca un eșantion reprezentativ decupat din universul faptelor politice.
Într-un stat cu mai multe partide, curente politice, egalitatea accesului presupune că orice curent politic, indiferent de aderență pe care o are, indiferent de numărul adepților trebuie să dispună de șanse egale de a pătrunde în circuitul mediatic, de a face uz de mass-media. Formulat pe această bază, criteriul deschiderii condiționează oglindirea mediatică și caracterul ei pluriform de măsura în care oferta de știri politice redă și respectă egalitatea deplină între toate curentele politice.
Mesajul știrilor politice poate fi extrem de variat: de la a aduce la cunoștința publicului diferite platforme, acțiuni, lideri, schimbări în structura unei organizații politice, până la cereri directe de a vota diferite partide. În transmiterea mesajului se urmărește ca acesta să fie recepționat, decodificat, înțeles, acceptat și să provoace o reacție, o schimbare de atitudine, gândire sau comportament, favorabilă celui care a emis mesajul. În funcție de mesajul transmis, știrile pot avea un limbaj standard sau un limbaj violent îndemnând direct la acțiune.
Comentariile și editorialele politice își găsesc un teren larg de manifestare, important fiind gradul în care ele reflectă pluriformitatea socială. Un comentariu sau un editorial politic câștiga în valoare atunci când autorul își exprimă opiniile ținând seama de pluritatea punctelor de vedere.
Comentariile politice permit publicului să-și formeze propriile opinii și judecați politice. Redarea în comentariu a diferitelor orientări politice contribuie la cântărirea argumentelor, la cristalizarea opțiunilor. Funcția expresivă a acestor comentarii are valoare numai în relație cu marele public. Pentru liderii politici mass-media trebuie să constituie o imagine complexă a opiniilor politice care animă viața publică.
O altă formă de manifestare a comunicări politice este discursul politic.
În antichitate organizarea părților discursului făcea obiectul secțiunii numite dispositio. Părțile discursului erau:
Exordium, destinat stârnirii interesului ascultătorilor pentru tema tratată;
O propositio, care enunța subiectul pledoariei;
O narratio, ce prezintă materialul faptic;
O confirmatio, consacrată argumentării punctului de vedere susținut de vorbitor;
O refulatio, menită să preîntâmpine și să înlăture eventualele obiecții;
O peroratio, ce recapitulează ideile principale și desăvârșește demersul persuasiv.
Această împărțire rămâne neștirbit valabilă în ciuda unor revizuiri ce nu schimbă fondul ideilor, ci numai formularea lor pentru a le aduce aproape de mentalitatea și desprinderile de gândire ale omului contemporan.
Discursul politic este limbajul politic într-una dintre manifestările sale concrete, sub formă de: cuvântări – electorale, aniversări, la conferințe și congrese politice, în parlament, la radio și tv. etc. -, rapoarte apeluri, adresări către națiune, către tară, conferințe de presă etc. Discursul politic are mai mult un rol agitatoric, propagandistic, cu efecte deosebite în planul mobilizării politice, racolării aderenților, al lărgirii bazei de susținere, al orientării stării de spirit într-o direcție sau alta.
În zilele noastre tot mai multe glasuri se ridică pentru a susține ideea că orice comunicare verbală reprezintă un discurs sau cel puțin o parte de discurs. Pornind de la această concluzie se consideră că: orice text conține un oarecare discurs; discursul este ansamblul evalutiv al obiectelor atitudinale și al relațiilor dintre ele; obiectul atitudinal aparține lumii reale și poate fi perceput ca atare; orice frază dintr-un text poate fi redusă la una sau mai multe propoziții-cheie, denotând relația dintre două obiecte atitudinale.
Aceste părți se pot întâlni în cuvântarea fiecărui politician. Prezentând o problemă socială, explicând cauzele care au dus la apariția ei, emițând apecieri și lansând propuneri și cereri de susținere a unei activități, orice cuvântare a unui om politic poate fi considerată comunicare politică și chiar discurs politic.
Discursul politic nu este o inovație a secolului său a lumii nostre. De exemplu discursuri politice au rămas din vremea lui Demostene. Cariera politică a lui Demostene a fost strălucită într-o epocă nesigură în care grecii se străduiau să facă fată amenințărilor tot mai periculoase ale macedonenilor. În prima perioadă a activității sale politice (351 – 340 î.e.n.) în calitate de șef al opoziției, Demostene combate partidul aflat la putere și încearcă să-i mobilizeze pe greci împotriva lui Filip. Din această perioadă datează marile discursuri politice Filipicele și Olintienele.
Un alt titan în materie a rămas Mărcuș Tullius Cicero, considerat cel mai mare orator al Romei antice. Crezul său politic este exprimat în discursul Pro lege Manilia, care stă alături de celelalte discursuri politice: Catilinara, Filipica a II-a.
În viața românească s-au remarcat prin discursuri politice: Mihail Kogolniceanu, personalitate legată de istoria, literatura tării, om politic într-o perioadă crucială pentru viitorul tuturor românilor; Barbu Ștefănescu Delavrancea, care a fost nu numai un scriitor binecunoscut, un prozator și un dramaturg de valoare, ci și un jurist și avocat de excepție, un politician renumit și un orator eminent și Nicolae Titulescu, cel mai de seamă diplomat român, unul dintre cei mai străluciți oratori ai timpului său, precum și alții.
Fără a mă erija în specialist în acest domeniu mă întreb dacă cuvântările politicienilor noștri actuali, scrise de cele mai multe ori de către consilieri sau de către specialiști în comunicare publică, vor fi așezate alături de cele ale lui M. Kogolniceanu, B. Șt. Delevrancea sau N. Titulescu.
1.2. Comunicarea politică în dezbaterea politică televizată
Arenele comunicării politice sunt constituite din totalitatea dispozitivelor, formulelor, cadrelor, regulilor și strategiilor care definesc interacțiunea în care se confruntă, se transmite către public și se evaluează discursul actorilor politici. Dezbaterile televizate, comentariile din presa scrisă, conferințele de presă, mass-media comerciale, ceremoniile politice televizate sunt tot atâtea arene în care își găsește expresia comunicarea politică. O dată cu apariția televiziunii s-a dezvoltat și comunicarea politică, ea având nevoie de un spațiu în care să-și poată exprima cu mai multă ușurință teatralitatea. Televiziunea s-a impus ca arenă de desfășurarea a comunicării politice în așa măsură încât politicienii care se sustrag acestui spațiu de confruntare își asumă un mare risc. Asta și pentru că, prin natura sa, televiziunea permite o analiză completă (lingvistică, tematică, de conținut, retorică, argumentativă) a participanților la o confruntarea electorală.
Discursul mediatic poate fi definit ca fiind „dozajul pe care îl operează media între obligația (rolul său prin definiție) și decizia de a comunica evenimente; media are un discurs întrucât materia și modalitatea în care ea comunică, semnalează motivul pentru care media își asumă ceea ce comunică, respectiv, cât este imperativ și/sau opțiune. Prezentarea unei opțiuni ca fiind o obligație reprezintă principala modalitate prin care mass-media configurează un discurs public.
Gosselin reprezintă comunicarea politică drept un câmp unde se intersectează, se definesc și se pun în practică șase efecte importante: un efect teleologic deoarece comunicarea politică este rezultatul intențiilor, strategiilor și anticipației; un efect axiologic deoarece comunicarea politică înseamnă uneori a da naștere unor noi reguli și valori ce apar în timpul confruntărilor de idei; efectele de tip emoțional – nu este de neglijat propaganda și manipularea publicului prin punerea în lumină a laturilor sensibile ale politicienilor; un efect determinat de obișnuințele politicianului care întreprinde unele acțiuni sau gesturi nu neapărat în mod irațional, dar cu siguranță fără a resimți nevoia de a explica urmările și consecințele acestora; efectul teatral este interesant din punctul de vedere al comunicării politice deoarece el descrie eforturile celor care se pun în evidență încercând să-și creeze o imagine cu care apoi să poată influența publicul; un efect comunicațional care ne permite să deslușim intențiile de comunicare ale unui actor politic, în tip ce interacționează cu alți contracandidați.
1.2.1. Retorica și politica modernă
Comunicarea politică nu este doar un vehicul al unei ideologii, un prilej pentru actorii politici de a-și exprima ideile, de a diagnostica problemele sociale și de a impune soluții, ci este șu un instrument de persuasiune, care urmărește obținerea adeziunii publice la proiectul propus. Caracteristicile actuale ale societății de consum au impus accentuarea importanței actorilor politici, în defavoarea ideilor și programelor. Pentru a seduce electoratul, organizatorii campaniilor politice aduc în prim plan imaginea omului politic, devenită obiect al prelucrării publicitare. Din teren al confruntărilor ideologice, campania politică devine o scenă de afișare a imaginii și a expunerii limbajului, a publicității electorale. Argumentele folosite nu mai susțin propria viziune despre lume, ci încearcă să descalifice adversarul.
Mediatizarea politică impune o logică a spectacularului și îi obligă pe oamenii politici să renunțe la argumentările complexe. În plus, se observă și o creștere sporită a rolului mass-media în viața politică, ceea ce conduce la o formarea unui clase de demnitari care a pierdut deprinderea de a-și forma obiective pe termen lung, în favoarea construirii unei identități circumstanțiale și conjuncturale. Spațiu simbolic unde se intersectează discursurile contradictorii ale oamenilor politici, jurnaliștilor și ale opiniei publice exprimată prin sondaje, comunicarea politică are drept miză transpunerea temelor și problemelor de moment în înfruntările politice ale actorilor de pe scena mediatică.
Jean Marie Cotteret arată că, din cele cinci etape tipice retoricii antice, oratorul modern nu mai respectă decât două – actio și pronuntio. În condițiile discursului televizat, este inutil pentru orator să-și dezvolte toate ideile pe care vrea să le expună. Un număr redus de idei va face mult mai simplă organizarea planului discursului. Vocabularul trebuie să fie accesibil, cu puține figuri de stil. Date fiind aceste îngrădiri, posibilitățile oratorului modern de a impregna discursului un stil personal sunt destul de limitate. Nici memorarea expunerii nu se mai dovedește utilă atâta timp cât textele pot fi transcrise pe prompter și citite direct de acolo. Dificultatea în care se află politicianul modern față de oratorul antic este sporită și de faptul că el se adresează unui public nevăzut, numeros, eterogen și indiferent. Astfel, el nu mai este capabil să îi măsoare reacțiile și să își readapteze tonul. În aceste condiții, mimica, gesturile și dicția devin foarte importante. Nu de puține ori, televiziunile ne oferă imagini în detaliu, cadre strânse pe chipurile politicienilor. Un lider charismatic poate avea un succes mult mai mare decât unul la fel de capabil, dar mai puțin obișnuit cu prezența camerelor de luat vederi. Și aici avem nu mai puțin celebrul caz al președintelui John F. Kennedy, care, în 1960, în prima dezbatere politică televizată din S.U.A., a câștigat alegerile în fața contracandidatului său mai puțin charismatic, dar mai pertinent. Kennedy, mai volubil și mai detașat în fața camerelor de luat vederi, a luat voturile de cei care au privit dezbaterea televizată, în vreme ce publicul care a ascultat transmisiunea radio a aceleiași emisiuni, l-a votat pe Nixon.
Potrivit observațiilor lui Jean Marie Cootteret, prima etapă a retoricii audiovizuale constă în alegerea strategiei de discurs, preocupare inexistentă la antici, dar apărută pe fundalul absenței publicului și a imposibilității anticipării reacțiilor sale în momentul susținerii discursului. Dispositio a rămas etapa cea mai importantă a retoricii audiovizuale. Organizarea argumentelor și stabilirea unui plan după care vor fi expuse condiționează succesul unui discurs. Pentru că timpii de emisie sunt foarte comprimați, oratorul, în special cel politic, nu mai are posibilitatea de a convinge și de aceea se rezumă la a seduce, la a crea o imagine și nu o realitate. De aceea, în televiziune este foarte ușor să cazi în capcana aparențelor. În discursul oratorilor clasici, existau elemente care acționau asupra rațiunii (pentru a convinge) și elemente care acționau asupra emoționalului (pentru a persuada). Cu apariția televiziunii, echilibrul între emoțional și rațional se rupe în detrimentul ideilor. Totodată, efectul imaginilor tv asupra discursurilor este dificil de contorizat.
1.2.2. Tipuri și strategii în dezbaterea televizată
Dezbaterea este o discuție prin caracterul său argumentativ, dar și un interviu prin caracterul mediatic. Ea are un dispozitiv enunțiativ mai complex decât schimburile de replici private. Participanții vorbesc și ocupă pe rând funcția de emițător și receptor, iar moderatorul discuției asigură funcția de structurare a schimbului verbal. Regulile dezbaterii politice presupun ca, înainte de începerea emisiunii, să fie stabilită ordinea intervențiilor participanților, precum și durata acestor intervenții. Moderatorul are grijă ca regulile jocului să nu fie încălcate. Dar tipicul dezbaterii politice face ca regulile privind alternanța și durata intervențiilor să fie adesea încălcate. Sunt deja bine cunoscute scenele în care un interlocutor refuză să cedeze cuvântul sau intervine în depoziția altuia. Confruntarea nu are drept scop stabilirea adevărului, ci succesul bătăliei. Dezbaterea este un discurs apropiat de cerată, care se naște într-un climat de agresivitate sau de încăpățânare, în care nici una dintre părțile implicate nu este dispusă să-și schimbe părerea, oricât de convingătoare ar fi argumentele, sau să facă concesii. Fiecare actor vrea să învingă și va încerca să realizeze acest obiectiv indiferent cât de tare îi va șifona imaginea celuilalt.
În dezbaterea televizată, tezele politice nu se găsesc mereu în centrul discuției. Ele apar în confruntările dintre persoanele care reprezintă practic obiectivul principal al dezbaterii; fiecare dintre cei doi adversari vor încerca pe rând să submineze prin mișcări strategice imaginea publică a adversarului. Dezbaterea publică televizată vizează, pe lângă destinatarii direcți, și un a auditoriu invizibil, ca destinatari indirecți ai mesajului. S-ar putea dispune chiar o inversare a acestei tipologii dacă ne gândim că veritabilul locutor este cel care, în aparență, are statut de destinatar indirect. Scopul principal al unei dezbateri politice televizate este acela de a-i convinge pe alegători, de a determina publicul să acționeze într-un anumit fel. În această interacțiune discursivă, adversarii se poziționează pe poziții adverse și se atacă reciproc. Prin urmare, scopul dezbaterii este și acela de a domina, de a se impune, de a câștiga un avantaj și de a-l menține până la sfârșitul dezbaterii, de a-și plasa adversarul într-o poziție inferioară.
Schimbul de replici dintre doi parteneri de discuție transformă conversația într-o adevărară competiție. Această discuție ciuntită, din care lipsesc negocierile și deciziile, este specifică dezbaterilor politice. Acestea sunt interacțiuni strategice în timpul cărora scopul principal nu este acela de a delibera asupra unor puncte de vedere, schimbul de informații sau înțelegerea reciprocă, ci înfrângerea adversarului.
Grice a evidențiat patru tipuri de comportament conversațional (maxims of conversation) care stau la baza utilizării eficiente a limbajului, respectiv la baza oricărei conversații: calitatea (încălcată atunci când se fac afirmații false sau ipocrite), cantitatea (încălcată atunci când enunțul omite informații importante), relevanța și modalitatea (discursul trebuie să fie concis și organizat). Nu se poate spune că locutorii respectă cu rigurozitate aceste principii de eficiență ale conversației. Dar, potrivit principiului general al cooperării, publicul poate presupune că ele există undeva, în subsidiarul prezentărilor publice. Încălcarea sistematică a principiilor acestui comportament conversațional, respectiv lansarea de afirmații nefondate, de întrebări retorice, combaterea unor dovezi evidente, tautologiile, impreciziile și generalizările, conduce la dezinformarea publicului.
Parametrii care diferențiază strategiile discursive, respectiv parametrii prin care locutorii își construiesc discursurile, sunt: convenția enunțiativă (Este destinatarul determinat sau nu? El poate deveni locutor? Relația dintre locutori este de egalitate sau de subordonare), obiectivul (unilateral sau comun) și funcția (externă sau internă). Din perspectiva acestei clasificări, conversația este un discurs cu caracter interlocutor bivocal, având un obiectiv comun și o funcție internă, fatică; dialogul este un discurs interlocutor bivocal, având un obiectiv comun și o funcție externă, subordonând categorii precum dezbaterea, controversa sau confruntarea.
Dezbaterea politică implică existența a cel puțin două roluri conflictuale (vorbitor și opozant) și a unei strategii care să dezvolte interacțiunea. Ea presupune existența a trei etape majore. Prima dintre ele este o etapă inițială, reprezentată de enunțuri și contra-enunțuri; a doua este o etapă intermediară în care vorbitorul poate alege între mai multe strategii, respectiv să-și apere propriile afirmații prin evidențierea unei contradicții în declarațiile opozantului, să producă un alt enunț sau să atace enunțul opozantului; în etapa finală se pot relua argumentele expuse până atunci fără a lansa o concluzie definitivă. Este de remarcat faptul că, de obicei, dezbaterile politice nu respectă în întregime acest parcurs.
Într-o dezbatere politică, locuitorii au la dispoziție două tipuri de strategii – reprezentative și ilocuționare – atât pentru a-și convinge publicul, cât și pentru a-l combate pe interlocutor. Prin intermediul strategiilor reprezentative, vorbitorul încearcă să impună propria sa viziune asupra faptelor, în vreme ce strategiile ilocuționare permit controlul asupra situației de comunicare.
Din experiența televiziunilor autohtone, s-a desprins trei tipuri de dezbateri televizate: dezbaterea electorală cu prezența unor jurnaliști; dezbaterea-maraton, cu un număr mare de invitați; dezbaterea-discuție, în care schimbul verbal s-a produs pe baza unei teme problematizate pe un fond de curtoazie.
Ioana Dragomirescu enunță câteva tipuri de strategii pe care combatanții dintr-o dezbatere publică televizată le pot folosi pentru s-și subordona adversarul. Este indicat pentru un actor politic să se plaseze într-un raport de dominație și de superioritate în raport cu ceilalți. Această poziție îl intimidează pe adversar și legitimează concepțiile proprii, afirmând supremația punctului de vedere pentru cel care își însușește atitudinea de stăpân incontestabil. Printr-o altă strategie, acest raport de superioritate poate fi combătut prin introducerea unui alt raport de poziții, paralel primului. Astfel, raportul specialist/pacient poate fi dublat de cel de seducător/sedus. Câștigurile majore într-o dezbatere publică televizată se obțin prin strategii conversaționale, respectiv prin argumente decisive sau prin contradicție. O altă strategie care se aplică dezbaterii politice televizate se referă la ineficiența demersului de a combate conținutul subînțeles al declarațiilor contracandidatului, deoarece acesta poate nega în orice moment conținutul implicit al mesajului său.
Folosirea enunțurilor implicite este una dintre cele mai întrebuințate metodele aplicate în timpul acestor dezbateri pentru atingerea obiectivului principal. Acestea pot fi de tipul presupozițiilor sau subînțelesurilor. Presupozițiile sunt produse de limbă care au statut de evidență , sunt independente de contexte enunțiative și rezidă din negație și din interogație. Un exemplu de presupoziție foarte des întâlnit în dezbaterile politice televizate sunt întrebările capcană – un răspuns, fie negativ, fie afirmativ înseamnă asumarea presupoziției, dar și omiterea ei este la fel de riscantă. Subînțelesurile cuprind toate informațiile care sunt susceptibile de a fi vehiculate de un enunț dat, dar a căror interpretare depinde de particularitățile contextului enunțiativ. O propoziție de tipul „Este foarte cald aici” poate însemna „deschide fereastra”, „închide caloriferul” sau „să mergem în lată parte”. Pentru a decoda subînțelesuri, este necesar să cunoaștem informații de context privind locutorul, receptorul, a situației de comunicare în care se află aceștia.
Legitimitatea discursului politic televizat nu ține exclusiv de informațiile pe care un demnitar le are de transmis, ci și de modalitatea în care realizează acest lucru. Astfel, comunicarea nonverbală este foarte importantă în acest caz. Dicția, gesturile, ținuta, vestimentația, postura legitimează discursul politicienilor, și mai ales a bărbaților. Este bine știut că vocea pițigăiată, emoțională a femeilor este un dezavantaj atunci când vorbești de la tribună sau când te adresezi unei mase mari de oameni.
1.2.3. Expresivitatea pragmatică a rostirii politice
Teatralitatea argumentării – adaptarea la interlocutor, intensitatea intertextuală, punerea în scenă – întâlnește teatralitatea din jocurile de limbaj ca strategie a șansei și creației. Discursul argumentativ este mai degraba teatru decât geometrie sau construcție riguroasă. Acesta trece printr-o întreagă combinatorică de prezentare a dinamicii structurilor societății, determinând formarea anumitor reprezentări asupra realității în vederea obtinerii unui statut legitim al guvernanților, dar și a celor care aspiră la putere.
Dramaturgia politică își poate asuma o multitudine de forțe expresive ale unor domenii consacrate în conștiința colectivă ca valori majore:
Asumarea forței expresiei religioase, care poate să transforme scena puterii într-o viziune a lumii divine: ierarhia este sacră, iar suveranul revendică ordinea divină drept sursă a mandatului său; cancelarul Bismark rostea într-un discurs pronunat în Reichstag, la 6 februarie 1888: Noi, germanii, ne temem de Dumnezeu, dar de nimeni altcineva;
Trecutul colectiv este o sursă de cutume, simboluri și moduri de acțiune; Iuliu Maniu argumentează în acest sens la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia: Dacă neamul românesc nu s-ar folosi de dreptul său de a-și înfăptui unitatea națională, s-ar arata nevrednic de timpurile care le trăim și de însușirile nobile și fără pereche cu care este înzestrat; prin aceasta s-ar expune disprețului întregei lumi civilizate;
Mitul eroului, care are încă un impact important în lumea modernă, accentuează dimensiunea teatralității politicului; eroul apare, actionează, provoacă adeziune, se încarcă cu putere, el este Salvatorul;
Arta persuasiunii, dezbaterea la care apelează sistemul democratic determină cultivarea capacității de a produce efecte.
Expresia verbală a puterii este definită și de tăcere și de un limbaj specific, ambele constituindu-se în condiții ale artei dramatice. Tăcerea și limbajul încearcă să influențeze subiecții în timp. Arta tăcerii face parte din arta politicii. Puterea cuvintelor, cunoscută și controlată, poate să genereze recursul la un lexic specific, la reguli și strategii de argumentare.
În societățile moderne, un candidat la președinție, de exemplu, trebuie sa dobândească o imagine publică, o dimensiune națională și credibilitate provenită din reușitele lui anterioare. Daca va învinge, va trebui să guverneze, să probeze că deține controlul asupra tuturor forțelor, inclusiv asupra lui însuși. Evidențierea teatralității politicului nu înseamnă o reducere a acestuia la aparente și jocuri iluzorii, ci reprezintă mai mult o rezultantă a raporturilor sociale și a aspectelor constituite din valori și imaginarul colectiv. Teatralitatea politicului are, mai degrabă, o funcție compensatoare, rezultată din imperfectiunile unei societăți aflate într-o continuă devenire, cu o ordine vulnerabilă, purtătoare de perturbații și dezordine.
1.2.4. Interacțiunea dintre imagine și limbaj
În societatea contemporană, televiziunea, publicitatea și sondajele reprezintă modalități importante de influentare socială, ce au fost adoptate de clasa politică pentru obținerea adeziunii membrilor societății civile.
Imaginea este o viziune globală asupra persoanei. Ea provine din experiența individuală și din informațiile parvenite din mass-media și este sinteza a tot ceea ce știm, adevărat sau fals, despre subiectul pe care ea îl reprezintă. Cetățenii percep omul politic, partidul, organizația sau instituția politica în funcție de imaginea care este promovată. Imaginea unui politician nu este judecată și evaluată în termeni de adevărat și fals, ci în termeni de popularitate, claritate, contradictie sau confuzie. O condiție fundamentală pentru impunerea cu succes a unei imagini politice o reprezintă luarea în considerare a trecutului omului politic, a contextului social și a acțiunilor adversarilor. O latură importantă a imaginii este poziționarea. Aceasta conține elementele semnificative, care apar de la sine în momentul evocării imaginii respective. De asemenea, pentru ca imaginea publica să fie durabilă, este necesar ca omul politic să reprezinte mai mult decit ceva de interes imediat. Iar pentru aceasta, el trebuie să comunice și altceva decât interese politice, mai ales calități umane dezirabile.
În prezent, datorită noilor tehnologii, imaginea proliferează. Ea devine artizanul principal al constructiilor realului […], deschide accesul la lumile virtuale“.. Ca afiș politic, imaginea dorește să producă încredere, să determine convingerea și să joace pe ideea dramatizării pozitive a viitorului. Prin imagine, mesajul este personalizat și poate deveni exemplar. Cele mai mai active sunt imaginile în mișcare, transmise prin televiziune și alte mijloace de înaltă performanță tehnică, ce poartă cu ele o autoritate cu efect imediat, oferind influență și putere.
Patosul emoțional, manifest sau ascuns, prezent în discursurile politice și în reacțiile pe care le provoacă, instaurează o aparență de realitate a confruntării politice, a importanței mizelor, dar și iluzia copleșitoare a unei reprezentări dramatice de proporții. Dramatizarea este un element constitutiv al instaurării, exercitării și conservării puterii politice.
Evenimentele politice sunt reprezentate mediatic și imediat si, intotdeauna, se valorifică toate resorturile dramei politice. De exemplu, în evenimentele petrecute la 11 septembrie 2002, în Statele Unite ale Americii întâlnim dramatizarea prin teroare. Violența s-a manifestat prin intermediul surprizei, actiunea a fost ritualizată și sacrificială. Acest mod de acțiune politică, ce speculează spaimele colective, dramatizează, pentru a determina contagiunea, convertind adeziunea membrilor unui grup, pentru a provoca în cele din urma, o comuniune puternică. Lupta dintre ordine și dezordine în planul social politic este continuă, iar noi suntem martorii acestei bătălii. De cele mai multe ori, însă, suntem participanți activi, fiind influențați și influențând, la rândul nostru, pentru că discursul politic nu este doar apanajul oratorilor politici. Propriețătile discursului ca modalitate de influențare socială sunt potențate de formele de comunicare nonverbală, cum sunt: gestualitatea, imaginea și simbolurile, între care miturile continuă să aibă un rol major.
Manifestarea politicului e deosebit de spectaculoasă, este dramatică și dinamică. Tot mai mulți teoreticieni apreciază că, în prezent, politicul este asociat într-o măsură tot mai mare imaginilor, în detrimentul cuvântului. Acest fapt își găsește explicația în dominația tehnicilor care le produc, le regizează înlănțuirea și eficacitatea narativă.
Prin intermediul lor, se modelează evenimentul și opinia publică. În viziunea teoreticienilor studiați, istoria politică, pe termen lung, marchează trecerea de la individul-subiect la cetățean și de la acesta la persoana manipulată sub influența raporturilor stabilite cu producătorii profesionisti de opinie, în special ai opiniei politice. în viziunea noastră, puterea discursului nu va putea fi diminuată niciodată în întregime pentru ca ființa umană trăiește într-un univers al rostirii, ce are un rol determinant în modelarea culturală și socială a indivizilor umani. Mai mult: chiar daca oamenii sunt martorii unui eveniment politic pe care îl consideră semnificativ, cel care îi dă sens este limbajul care îl descrie și îl evaluează. Și tot limbajul este cel care crează evenimentele politice, dă identitate locutorilor politici, înstaurează și reinstaurează puterea de a spune, fiind, deopotrivă, instrument de influențare și influențat, la rândul său.
1.2.5. Strategii nonverbale de influență
Jacques Séguéla susține că trăim într-o societate a sensului, care impune respectarea regulii celor trei S: simplitatea, dupa care mesajul trebuie să fie direct, adecvat, clar; spectacolul, ce este necesar pentru ca omul are întotdeauna nevoie de visare, de frumusețe, de tot ce îi oferă spectacolul; substanța, privind conținutul, valoarea, satisfacerea efectivă a unor nevoi, așteptări și idealuri. Această regulă este respectată și urmată, într-o manieră eficace, și în complexul univers al comunicării politice. Discursul politic se manifestă într-un context social-politic, ca reacție la o realitate concretă și dinamică. De aceea, acest tip de discurs are un caracter evenimențial, ca reacție directă la situațiile politice prezente, și este, totodată, provocator de evenimente și fenomene viitoare. În același timp, discursul politic dobândește o capacitate mai mare de influențare dacă este rostit într-un decor concret, în fața unui auditoriu și dacă este însoțit de elemente ale unei comunicari non-verbale: mimică, gesturi, postură, atitudine etc.
Erving Goffmanx afirma că interacțiunea simbolică este locul poziționării reciproce a indivizilor și al construirii și dezvoltării sinelui social într-o dublă ipostază: ca imagine și ca actor.
Potrivit concepției autorului în atenție, interacțiunea comunicațională poate fi interpretată din perspectivă teatrală, ca spectacol în fața celorlalți și modelat de aceștia; conceptele de dramaturgie, de actor, de scenă, rol și figurație oferă imaginea întregului comportament comunicativ. Scena este cadrul social al interacțiunii; actorul social are o anumită înfățisare și un mod propriu în care își interpreteaza rolul, un model prestabilit de acțiune, pe care o persoană îl dezvoltă în timpul unei reprezentații și pe care îl poate prezenta și utiliza și în alte ocazii. Rolurile sunt interpretate potrivit unor ritualuri, ce aduc în atenție noțiuni precum: scheme de acțiune, contract de vorbire, norme de interacțiune și de interpretare.
Din această perspectivă, interacțiunea verbal – nonverbal este evidentă, ea având o contribuție determinantă în implinirea comunicării. Lumea premiselor nonverbale cuprinde o varietate de modalitati de comunicare.
Pentru a releva nonverbalul și contribuția lui la potentarea calităților de influențare ale discursului politic, am ales o analiză a gesturilor si una a imaginii, deoarece acestea ni se par cele mai relevante din perspectiva spectacularului politic.
Gesturile sunt la fel de importante ca discursurile, iar erorile gestuale au urmări instituționale sau interpersonale la fel de grave ca erorile lingvistice, pentru că gestualitatea configurează identitatea și imaginea politicianului-orator, optimizând sau distorsionând comunicarea.
De aceea, locutorul politic va trebui să se obiectiveze, transformându-se în destinatar al propriului discurs, anticipându-i efectele și feed-back-ul. Prin urmare, gestualitatea în comunicarea politică trebuie sa se centreze pe posibilitățile modulării complementarității gestualitate / limbaj și pe strategiile comunicative gestuale. Gestualitatea este determinată și reglată cultural și exprimă o apartenență socială, o identitate de grup, ce devine observabilă prin comportamente permise și prin comportamente interzise la nivelul unei societăți, pe care orice om politic trebuie să le cunoască.
În volumul Semiotică, societate și cultură, Daniela Rovența-Frumușani, identifică în relația cuvânt – gest:
Gesturi care însoțesc discursul pe aceeași linie cu discursul sau cu o izotopie contrară;
Gesturile complementare discursului, ce pot, de pildă, încheia un enunț incomplet; lingvistic, pot prelungi sau contrazice discursul;
Gesturile substitutive, legate de distanța prea mare între locutor și auditoriu, emoții puternice, pe care nu le considerăm potrivite ba chiar contraindicate în timpul rostirii politice. Gestul se înscrie într-un parcurs semiotic infinit, permițând, în egala măsură, concretizarea referentului (gesturile iconice), interpelarea interlocutorilor (gesturi indiciale de avertizare, ordin și ostensiune), dar și expresivitatea mesajului. Din această perspectivă, dacă discursul este formulat în funcție de așteptările și nevoile opiniei publice și este completat de o gestualitate adecvată, crește gradul de credibilitate a locutorului politic, iar influențarea este mai eficace.
1.2.6. Rezultatele comunicării politice în comunicarea socială
Acest ultim factor al comunicării politice subsumează efectele impulsurilor intenționate care au fost manifestate de agenții ei.
Rezultatul explicitează intenția acțiunii și desăvârșește acțiunea. De regulă, agentul unei acțiuni se angajează în realizarea ei vizând atingerea unui obiectiv care nu îi este pe deplin clar. Doar după ce ajunge la rezultatul dorit realizează adevărata intenție care l-a mobilizat în realizarea acțiunii întreprinse. Pe de altă parte, rezultatul obținut finalizează acțiunea, trecând-o la capitolul experiențelor de viață reușite. Or, fiecare acțiune reușită – care și-a atins obiectivele vizate – sporește încrederea în sine a agentului ei și contribuie, astfel, la angajarea acestuia în noi acțiuni. De aceea, rezultatele fericite ale acțiunilor trebuie, într-un fel, celebrate, cu atât mai mult cu cât, pe această cale, agentul se eliberează de partea neconsumată a energiei care a fost disponibilizată în cursul realizării acțiunii.
Comunicarea politică nu face excepție de la această regulă generală. Și aici, rezultatele ultime dezvăluie adevăratele intenții ale politicienilor și influențează performanțele viitoare.
Dacă procesul de comunicare politică este restrâns la aplicarea unor stratageme persuasive pe o piață a ofertelor politice în scopul obținerii majorității sufragiilor, rezultatul ultim preconizat se rezumă la dobândirea dreptului de a administra puterea în interes egoist. În acest caz, partidele politice se dovedesc a fi, conform unei metafore sugestive, societăți anonime de exploatare a votului universal.
Dacă, comunicarea politică este privită ca mijloc selecție – într-un climat de liberă concurență a însușirilor și a muncii – a celor mai buni conducători politici și a celor mai izbutite programe de acțiune politică, în vederea consolidării celei mai bune ordini sociale posibile, atunci suntem îndreptățiți să spunem că avem de-a face cu o societate realmente democratică. În fond, democrația trebuie să asigure fiecărui agent politic (partid, grup de interes, cetățean etc.) putința de a se ridica la înălțimea sarcinii de care este capabil. Și dacă acest lucru chiar se întâmplă, atunci toți agenții comunicării politice – învingători și învinși în alegeri – trebuie să celebreze în egală măsură rezultatul obținut, întrucât câștigătorul ultim este întreaga societate. Este ilustrativ în acest faptul că, în societățile care au făcut progrese pe calea democrației, cei care au pierdut alegerile au eleganța de a-i felicita pe câștigătorii acestora și de a participa, într-o oarecare măsură, la bucuria lor.
1.3. Comunicarea politică și avantajul folosirii new media
Expertul francez în estetica cinematografică, Jacques Aumont consideră că am intrat în civilizația imaginii. Tot ce ne înconjoară se bazează pe o reprezentare, o imagine oarecare Publicul nu mai crede dacă nu-i dai imagini, dovezi, mai bine zis. Până la urmă imaginile îl fac pe om să creadă într-un fapt anume și nu discursul unui lider politic care este citit de cel mai multe ori cu o expresivitate ce poate dezarma pe oricine.
1.3.1. Relația dintre new media și liderul politic
Cuvântul imagine este de origine latină. Imago-iuis semnifică o imagine, reprezentare, portretul cuiva. Grecescul „eicon” are același sens de imagine sau portret. De la el provine cuvîntul iconografie, iconocitate, iconic. În procesul evoluției, cuvântul imagine a dobândit conotații semantice noi. Dicționarul limbii române contemporan de exemplu, fixează trei sensuri printre care și reflectarea unui obiect în conștiință sub forma unei senzații, percepții sau reprezentări. Dicționarul limbii engleze, Randam Hause indică 13 semnificații ale aceluiași cuvînt: reprezentarea mintală, idee, concepție, simbol, emblemă, formă, aparență, copie, contrafigură, etc. Polisemantismul cuvântului imagine a fost motivul care i-a îndemnat pe unii cercetători să renunțe la utilizarea lui în câmpul comunicațional, pentru a nu crea confuzii. În cartea sa, Comunicarea instituțională, cercetătorul Constantin Marin, definește mai multe tipuri de noțiune de imagini specifice instituțiilor. Am selectat câteva tipuri de imagine specifice partidelor politice și liderilor politici, la crearea cărora contribue într-o mare măsură mass-media și new media:
Imaginea inexistentă, semnifică lipsa acesteia. Despre politicieni putem spune că aceștia nu s-au îngrijit de pregătirea pistei de lansare în politică și respectiv au o imagine inexistentă. Nu putem afirma acest lucru și despre politicienii tineri, care abia se lansează în arealul politic.
Imaginea potențială, există doar ca un proiect, implimentarea ei urmând să vină. Deși imaginea este colectivă ca percepție, nu doar ca o concepție, ar fi o eroare să credem că politicianul, partidul e lipsit de dreptul și posibilitatea de a stabili parametrii imaginii sale.
Imaginea reală, a ceea ce crede publicul despre instituția social-politică, sau politicianul care participă la alegeri. Aceasta poate fi diferită de imaginea pe care a proiectat-o și pe care și-o dorește orice politician.
Imaginea parțială, presupune că în câmpul de observație al publicului au nimerit doar unele aspecte ale identității omului politic. În acest caz, omul politic beneficiază de o percepere incompletă din partea publicului.
Imaginea deplină este atestată atunci când despre liderul politic se judecă în complexitate, atunci cînd orientările și concepțiile politicianului sunt cunoscute în detaliu.
Imaginea pozitivă consemnează că în conștiința umană s-au sedimentat calitățile atractive ale politicianului (arta de conversa, spre exemplu).
Imaginea negativă arată că politicianul e apreciat de public prin filiera vulnerabilității lui.
Imaginea somatică – politicianul, partidul politic este perceput sau recunoscut de public prin reprezentări iconice (platformă, sigla partidului, culoare, activitățile sau acțiunile pe care le organizează; spre exemplu PPCD, revoluția portocalie – Tak Iușcenko în Ucraina).
Imaginea conceptuală sugerează că partidul politic este estimat prin prisma raționalului. La baza ei se află acceptarea filozofiei, doctrinei partidului respectiv.
Imaginea curentă ilustrează identitaea la zi a partidului politic ori a politicianului, nu cea care era acum 50 de ani.
Imaginea de perspectivă e modul în care partidul dorește să fie perceput pe viitor. Astfel de imagine este prognozată de acele partide care tind spre o reprofilare, spre o relansare într-o nouă ipostază, formulă, iar prin această nouă identitate să surprindă publicul. Este cazul partidelor care nu au avut sorți de izbândă la ultimele alegeri, poate din considerentul că platforma lor politică nu a fost destul de atractivă pentru alegător. Ne vom referi aici și la strategia unui partid, căci orice formațiune politică care vrea să fie în top are o strategie bine definită.
Imaginea internațională se referă mai mult la partidele care sunt bine cunoscute în străinătate, ex. partidul democrat și republican în S.U.A., partidul laburist în Marea Britanie, partidul comunist din China, ori Cuba, regimurile monarhice din Japonia, Marea Britanie, etc.
Imaginea falsă este atunci când viziunea pe care o are publicul asupra partidului nu corespunde realității. Acest partid este acuzat în ultimă instanță de manipulare și inducere în eroare a publicului. De regulă, acești politicieni sunt descoperiți după ce au fost votați și au primit funcții în Guvern sau Parlament.
Imaginea exagerată ar putea fi calificată drept o varietate a imaginii false. În acest caz se poate spune că partidul ori politicianul face abuz de credibilitatea publicului și de a-i infiltra în mod premediatat o închipuire vădit exagerată despre virtuțile sale.
Cercetătorul rus M. Coșeliuk, referindu-se la fenomenul imaginii omului politic, constată că ea constituie, de facto, un alter ego al actorului politic. Imaginea politică reprezintă o sinteză a câtorva elemente – fapte biografice, exteriorul, atributele. În concepția lui Coșeliuk principalul autor al imaginii este politicianul însuși. Imaginea devine, în context, modul de percepere, rezonanța acțiunilor și personalității actorului politic în spațiul public. Autorul lansează următoarele trei teze ce caracterizeată imaginea politică: imaginea este un fenomen socio-cultural; imaginea simbolizează obținerea de către liderul politic a unui status suprasituațional (istoric); dreptul de autor al politicianului asupra imaginii sale publice.
Din optica acestei abordări, am putea determina sarcinile supreme în formarea imaginii liderului politic: determinarea rolului socio-politic, la care aspiră candidatul X sau Y (precizare: rol și nu funcție!); elaborarea setului de acțiuni, corespunzătoare rolului ales; ajustarea exteriorului, manierelor, atributelor, acțiunilor la rolul respectiv; asigurarea unei ample vizibilități mediatice pentru a da sens acestui spectacol politic (PR-ul).
Prin urmare, una din funcțiile principale ale imaginii politice constă în stimularea și motivarea alegerii făcute în favoarea unui actor politic.
Imaginea uni om politic reprezintă un fenomen complex și dinamic, unitatea de măsură a unei lumi simbolistice. Ea corectează tipajul subiectului politic: În schimb, imaginea personală nu este altceva decât portretul acestui personaj.
Cazul informației non-verbale în campaniile electorale este un fenomen răspândit și în România. În scopuri de persuasiune și manipulare a unor segmente electorale actorul politic își poate schimba, la figurat spus, redingota pe salopetă. Este și o schimbare de imagine, pe timp scurt, bineînțeles. O asemenea transformare vestimentară place poporului, în special, segmentului electoral rural, căruia i se crează senzația de apropiere dintre mase și elitele conducătoare.
Un alt model de imagine este investigat de sociologul german Max Weber, care lansează așa-numitul concept de imagine carismatică. Deși este un tipaj rar întâlnit în realitatea politică, vom încerca să facem o prezentare a prefigurării imaginii carismatice.
Imaginea, însă, nu presupune întotdeauna transparență vizavi de viața unui lider politic. Dimpotrivă, lipsa de informație, misterul, de asemenea, pot servi drept mobil pentru imaginea unui actor politic – așa-zisa imagine închisă. Este cazul liderilor sovietici, văzuți și auziți doar de la tribunele de partid. Gaura neagră, care se forma în jurul acestor personaje politice, absorbea orice gen de informații și supoziții. De fapt, se consideră: cu cât publicul posedă mai puțină informație despre un personaj politic, cu atât acesta devine mai impozant, mai serios.
1.3.2. Aspecte definitorii ale dialogului tridimensional
Relațiile dintre presă și elitele politice, însă, nu sunt întotdeauna transparente, constructive și tolerante. Jurnalismul politic face parte din grupul profesiilor cu risc. Astfel numai în anul 2006 și-au pierdut viața, în timpul exercitării datoriei profesionale, peste 100 de jurnaliști – fie în punctele fierbinți de pe glob, fie în situații incerte, ca răspuns la critica adusă autorităților politice sau clanurilor oligarhice. De exemplu, asasinarea jurnalistei ruse Ana Politkovskaia, în 2006, care în corespondențele sale supunea unei critici dure politica Kremlinului față de Cecenia, a afectat și imaginea președintelui Vladimir Putin, acest caz fiind interpretat de presa internațională ca o răfuială politică. Nici până astăzi nu se cunoaște (oficial!) autorul crimei, deși se vehiculează că FSB-ul rusesc a instrumentat omorul. Ziarista rusă de opoziție Anna Politkovskaia, asasinată în octombrie 2006 la Moscova, a fost distinsă la sfârșitul lunii martie 2007, post-mortem, cu Premiul mondial pentru libertatea presei, decernat anual de UNESCO. Anna Politkovskaia a dat dovadă de un curaj si o tenacitate incredibile, continuând să acopere evenimentele din Cecenia în timp ce lumea nu se mai interesa de acest conflict, a amintit într-un comunicat difuzat la Paris, Organizația Națiunilor Unite pentru educație, știință și cultură.
În ianuarie 2007 pentru articolele sale, în care aborda problema genocidului turcilor împotriva etniei armene din perioada primului război mondial, a fost asasinat redactorul-șef al ziarului Agos, de origine armeană, Hrant Dink. În concluzie, relațiile dintre presă și politică sunt complexe și, deseori, imprevizibile.
Coabitarea dintre politic și mediatic a devenit un fenomen incontestabil în societatea contemporană. Astăzi presa scrisă, radioul, televiziunea, internetul – contribuie la edificarea unui mediu informațional pe măsura exigenței alegătorilor față de clasa guvernatoare. Mijloacele de comunicare în masă reprezintă un eficient vehicul de comunicare între elitele politice și electorat, între subiecții politici la nivel național și internațional. Presa, supranumită de Walter Lippman câinele de pază al democrației, lanterna care descoperă adevărul a devenit o instituție influentă în cadrul sistemului politic – a patra putere în stat.
Politica reprezintă o luptă simbolică, în care fiecare actor politic tinde să monopolizeze spațiul public sau, cel puțin, să-i convingă pe cât mai mulți oameni de corectitudinea și obiectivitatea sa, – afirma sociologul francez P. Champange. Acest fenomen presupune imperativ implicarea mass media în procesele politice ce au loc în societate. O dată cu instituționalizarea mass media, (secolele XVII-XVIII) acestea au devenit tribune intereselor promovate de indivizi, grupuri, etnii sau state. Anume din acest considerent unele instituții politice, uneori statul însuși, încearcă să-și supună integral activitatea mass media. Numai o democrație funcțională poate asigura libertatea de expresie și independență editorialistă a mass-media față de subiecții guvernamentali.
Procesele politice de anvergură de la hotarele anilor 1989-1990, care s-au produs în spațiul Europei Centrale de Est, au evidențiat în mod deosebit potențialul de influență al instituțiilor media în contextul crizelor politice, mass-media contribuind decisiv la răsturnarea regimurilor comuniste și stabilirea noii lumi politice. Un exemplu elocvent îl reprezintă Televiziunea Română, care, în timpul evenimentelor din decembrie 1989, s-a transformat într-o tribună a revoluționarilor. În Polonia, cel mai important cotidian, Gazeta Wyborska, a fost până la 1990 organul oficial al Solidarității, conduse de Lech Walesa.
Actualmente, în contextul amplificării exercițiilor democratice, însoțite de competiții politice acerbe pentru vânătoarea de voturi, interesul față de fluxul informațional a sporit vădit – atât din partea elitelor guvernatoare, cât și a electoratului, consumator de mesaje politice. Mijloacele de informare în masă au un rol mare în formarea unei culturi politice a maselor, în stabilirea unor platforme, poziții. În cadrul unui regim democratic mass media îndeplinește următoarele funcții politice majore:
Informațională – presupune receptarea, prelucrarea și difuzarea informației despre activitatea instituțiilor sistemului politic;
Educațională – informațiile suplimentare despre politică și procesul politic, pe care le transmit mass media, mediatizarea evenimentelor politice contribuie esențial la procesul educațional al cetățenilor. Astfel, putem menționa că presa este un agent moral, un factor educațional-civic, care contribuie la crearea și impunerea unor mituri politice și, implicit, construcții comportamentale;
Socializare politică – new media ajută la însușirea și acceptarea de către cetățeni a unor norme, valori, modele comportamentale, compatibile cu funcționarea eficientă a sistemului politic.
Critică și supraveghere – contribuie la articularea diverselor interese în societate, la mobilizarea și participarea politică.
Sociologul și politologul american Harold Lasswell se referă la următoarele trei funcții majore ale mass media în contextul politicului: supravegherea evenimentelor; interpretarea sensului lor; socializarea indivizilor. Acestor trei funcții Doris Graberle alătură a patra funcție: manipularea proceselor politice.
Fenomenul manipulării se amplifică, îndeosebi, în timpul campaniilor electorale. În acest sens presa preia o parte din funcțiile de bază ale partidelor politice, printre care mobilizarea politică. În acest sens, pe piața mediatică întâietatea îi revine televiziunii, care este concepută ca cea mai influentă și mai operativă și cea mai credibilă sursă de informare. Mai mult, televiziunea ambalează, pur și simplu, într-un stil atractiv oamenii, evenimentele, faptele. Astfel, sociologii moderni vorbesc despre așa-numitul sistem de stat telecratic, în contextul căruia politica mare se face pe platourile televiziunii, mai cu seamă în timpul dezbaterilor electorale.
În timpul campaniei electorale mass media și new media îndeplinesc următoarele funcții: circulația informațiilor și mesajelor electorale; stimulează dezbaterile și identificarea candidaților; mobilizează electoratul, inclusiv prin promovarea politicii de partizanat; stabilește agenda campaniei electorale; devine un vehicul al publicității electorale.
Prin urmare, mass media și new media contribuie la crearea agendei politice a campaniei electorale. Fenomenul și-a găsit reflectare în teoria mediatică cu aceiași denumire – Agenda Setting, adică stabilirea agendei politice și publice a unei societăți de către cele mai influente instituții mediatice. Agende care sunt stabilite mai întâi de toate de către agențiile de presă și preluate ulterior de celelalte instituții media: ziare, radio și televiziune și nu în ultimul rând de către portalurile informaționale și instrumentele de socializare virtuală. În acest sens, este deosebit de relevantă afirmația lui Bernard Cohen, potrivit căruia: Presa nu le poate spune oamenilor ce să gândească, dar reușește extrem de bine să le spună la ce să se gândească. Autorul pornește de la ideea că, în dezbaterile politice, presa reușește să atragă și să sustragă atenția în privința unor lucruri, stabilind anumite priorități. De fapt, latinescul informare înseamnă a fasona. Prin urmare, sunt acceptate anumite mecanisme de construcție a informației cu scopul obținerii unor anumite efecte – susținere, bunăoară, sau dezaprobarea unor acțiuni, lideri politici. Arnaud Mercier ajunge la următoarea concluzie: Telejurnalul nu vorbește decât despre o anumită fațetă a vieții politice, excluzând în mod sistematic segmente întregi ale acesteia, nu pentru că actualitatea nu s-ar preta la prezentare, ci pentru că atitudinea adoptată de ziariști este în mod hotărât instituționalistă, legitimistă și consensuală.
1.3.3. New media – gestionarul imaginii liderului public
De foarte multe ori s-a afimat că televiziunea îl poate înălța pe un om politic, dar și coborî. De aceea, este extrem de important ce grad de moralitate posedă administrația postului respectiv cînd face imagine unui partid sau lider politic .
O televiziune matură este aceea care impune un stil, o imagine, o amprentă unică, care s-ar găsi în întregul program, conturîndu-se o unitate conceptuală și stilistică. Lucrul acesta poate fi atins prin conceția grilei de program, tematica și conținutul emisiunilor, imaginea și design-ul canalului.
Imgemaker-ul este directorul de imagine, aceasta este cea mai simplă definiție pe care o putem da acestui termen. În ultimile decenii televiziuinii îi revine rolul de a crea imagine, de a promova pe cineva (vedetă, politician, produs de orice fel, firmă) și de ce nu de a promova imaginea unui stat în lume. Televiziunea a început să fie formator de imagine încă de la începutul apariției.
Televiziunea este totodată un observator atent al activităților Guvernului, Parlamentului și Președinției. Urmând principiile independenței și a obiectivității, fie într-un mod imperfect, televiziunea poate dezvălui adevărul care se ascunde în spatele afirmațiilor făcute de aleșii poporului și trage la răspundere, indirect oficialitățile pentru acțiunile lor. Trebuie să menționăm că acest lucru îl face un post de televiziune care se respectă și căruia îi pasă câtuși de puțin de telespectatorul ei. De aceea, când încearcă să creeze imagine bună unor politicieni anume trebuie să se conducă și după niște principii morale.
Jurnaliștii fac deseori uz de sarcasm și figuri de stil pentru a da coloratură subiectului realizat, mai ales în ceea ce privește activitatea oamenilor politici. Această metodă ia amploare în campania electorală când se recurge la obiceiuri contrare bunului simț pentru a șifona imaginea contracandidatului.
De la apariția ei, televiziunea a fost formator de imagine pentru oamenii politici. Astăzi se folosesc de serviciile sale și actorii, cântăreții, instituțiile, firmele private care vor să promoveze un produs. Televiziunea este un mijloc prin care se pot anunța acte de caritate, donații, etc. În România, câțiva actori și cântăreți au încercat fără succes, însă să se lanseze în politică. Spre ex: Gigi Becali, Ion Suruceanu, Tutor Tătaru. Imaginea lor nu a fost destul de puternică, ori probabil convingătoare pentru electorat. Lumea și-a dorit să-i vadă în scenă nu în Parlament. Totodată electoratul i-a admirat și i-a apreciat ca pe oameni talentați în domeniul lor. Probabil alegătorii au intuit că dacă aceștia vor câștiga un mandat de deputat în parlament nu vor mai profesa meseria anterioară și țara va mai pierde un talent, un om de cultură, care acum este ahtiat de putere.
Televiziunea a fost dintotdeauna imagemaker-ul politicienilor. Ca să angajeze un specialist pentru a-și crea imagine politicienii au avut nevoie de foarte mulți bani.
Serviciul public de televiziune constituie un for de dezbateri pluraliste care permite întregii societăți să participe la educația politică și totodată să urmărească și activitatea guvernului, dar și a liderilor politici. O televiziune publică mai are rolul de a încuraja cetățenii la implicarea lor mai activă în viața politică. Rolul televiziunii în campania electorală, pe de o parte rezidă din obligația de a reflecta alegerile într-o manieră desfășurată, care ar permite ca alegătorul să fie foarte bine informat, dar și să aibă acesul liber la antena publică, ceea ce un post comercial nu poate să facă, mă refer la posturile de televiziune care nu se transmit pe întreg teritoriul. Televiziunea este un moderator și coagulor al societății, adresândui-se unui auditoriu larg, serviciul public promovează coeziunea socială, integrează grupurile și comunitățile unei societăți facilitând integrarea și toleranța reciprocă.
În sensul nereflectării echitabile și imparțiale a campaniei electorale, televiziunea comite o abatere de la propriile principii, o fraudă electorală profesionistă. Frauda electorală începe atunci când o forță politică are suficiente mijloace pentru a influența presa (tv, radio, presa scrisă, agențiile). În campaniile electorale circulă sume fabuloase de bani, inclusiv în numerar, inclusiv nedeclarați, prin care se corupe și presa și alegătorul. Deși acest subiect este ocolit, chiar și după ce campania electorală s-a declarat încheiată această problemă există.
1.3.4. Impactul asupra percepției imaginii liderului politic de către opinia publică
Manipularea este acțiunea de a determina o persoană, un grup, o colectivitate, să gândească și să acționeze într-un mod compatibil cu interesele inițiatorului, iar nu cu interesele sale, prin utilizarea tehnicilor de persuasiune care distorsionează intenționat adevărul, lăsând impresia libertății de gândire și decizie. Scopul manipulatorului este de a schimba atitudinea și comportamentul în direcția dorită de el, de a subjuga psihic. În regimurile totalitare, pentru a-i venera pe conducători se creau spectacole grandioase; chipul lui este imortalizat în picturi și sculpturi, i se închinau ode și poezii, figura lui este identificată cu cea a partidului, cu națiunea, cu întreaga țară.
În toamna anului 1934, la Nurberg s-au strâns peste 1.500.000 de oameni care au fost aduși cu forța ca să ia parte la un spectacol grandios. Hitler își începea întotdeauna discursul cu o voce joasă, fără vlagă, ca a unui om care-și cere iertare că îi deranjează pe ceilalți și că le răpește din timp pentru a-l asculta. Finalulul era apoteotic, Hitler urlând la o mulțime isterizată, fascinată de schimbarea aceea măreață, simbol al viitorului glorios al Germaniei și al forței care sălășluiește în cel desemnat să o conducă.
Cel mai ușor este să manipulezi publicul care are o pregătire slabă. De alfel, pe acesta se și mizează întotdeauna. Există însă mai multe procedee pe care le folosește televiziunea pentru a induce în eroare opinia publica sau a crea opinia publică, or și părerea despre un candidat o poate contura iarăși un post tv.
Francezul Georgies Belandier în cartea sa Pouvoir sur scene, scriind despre istoria manipulării prin televiziune afirma: A arăta nu însemnă a informa, și a vedea nu înseamnă a afla. Într-adevăr în televiziune se folosește arta propagandistică, de altfel ca în întreg sistemul mass-media. Un exemplu cert este cazul dictatorului german Hitler. El a folosit presa pentru a-și crea imaginea unui conducător neînfricat, simbolul viitorului glorios al Germaniei. Mai mulți analiști ceva mai târziu și-au pus înrtrebarea: cum a reușit acest om să manipuleze o națiune ca Germania, care se credea una dintre cele mai democratice din Europa? Rezultă că acest dictator a știut, dar a înțeles mai bine ca oricine că presa este cel mai bun imagemaker. Ceva mai înainte, un alt dictator, de această dată Stalin a folosit presa pentru a pune mâna pe putere. Atunci toate mijloacele de informare erau controlate și cenzurate. Radioul, televiziunea, ziarele, pictura, arhitectura, teatrul, filmul, muzica, toate au fost supuse unei cenzuri stricte. Toate acestea mijloace erau instrumente prin care se controla gândurile, emoțiile și comportamentul maselor. De această problemă s-a lovit și România până la începutul anilor 90. Regimul lui Ceaușescu a practicat manipularea maselor folosindu-se de aceleași pârghii pe care le-au folosit și ceilalți doi dictatori. Toată presa era subordonată puterii. În același timp accesul la informațiile venite din exterior era drastic limitat, iar cele care treceau erau deformate și cenzurate. De aceea nicio televiziune privată nu s-a putut dezvolta atunci. După revoluția din 1989 în România, ani de zile mai multe posturi de televiziune nu au reușit să obțină licența de emisie, mai ales acele posturi particulare, care nu puteau fi controlate de autorități.
Una dintre cele mai puternice modificări în structura comunicării politice a fost apariția dezbaterii televizate între candidații electorali. Amintim în acest sens, că primele dezbateri televizate au avut loc în S.U.A. în timpul alegerilor prezidențiale de la 1960, avându-i ca protagoniști pe candidatul democraților, John F. Kennedy, și candidatul republicanilor, vicepreședintele Richard Nixon. Sondajele făcute după dezbateri au demonstrat impactul puternic al televiziunii asupra deciziei de vot a electoratului.
Astăzi televiziunea rămâne a fi principala tribună a concurenților electorali, iar în timpul dezbaterilor televizate unii candidați, am putea spune, se dau în spectacol.
Nu în zadar, televiziunea, într-o manieră mai impertinentă sau mau voalată, este controlată de puterea politică în cadrul sistemelor politice aflate într-o democrație de tranziție.
În baza abordărilor sus-menționate ale comunicării politice, vom identifica următoarele funcții ale comunicării politice în sistemele politice democratice: informare; promovare a unor idei, lideri (propagandă); socializare prin răspândirea anumitor valori și modele comportamentale și mobilizare (rolul publicității politice în campaniile electorale).
1.3.5. Rolul new media în crearea brandului de imagine politică
Sunt, așadar, modele imagologice, branduri de imagine politică, care au fost inspirate de realitatea din spațiul post-sovietic, în principal, din Rusia. Ele sunt aplicate de specialiștii PR în timpul campaniilor electorale, fiind ajustate la specificul regional sau național. Iată un set de branduri de imagine politică valabile pentru realitatea politică internațională, dar și pe scena politicului.
Eroul militar este supranumit în popor regele Arik sau De Gaulle israelian, care a tăiat nodul gordian al Gazei și a revoluționat viața politică a țării. Protagonistul modelului este premierul israelian (din februarie 2001) Ariel Sharon. Sharon a servit în armata israeliană timp de 25 de ani, retrăgându-se cu gradul de general. La 14 ani era deja înrolat în trupele paramilitare ce activau în Palestina. La 20 de ani, în timpul Războiului de independență al Israelului din 1948 era comandant de Brigadă. Reputația de erou militar începe să se contureze în anul 1953, când a fondat și condus gruparea specială de comando 101, însărcinată cu operațiunile de contraofensivă arabă urmare a atacurilor împotriva Israelului. Participă, ca un adevărat erou în timpul Războiului de 6 zile, iar în 1973 traversează cu armata sa Canalul Suez – în Războiul de Yom Kippur, aducând victoria în războiul împotriva Egiptului. Marea realizare a mandatului său însă va rămâne pasul uriaș, pe care l-a făcut în direcția procesului de pace cu Organizația de Eliberare a Palestinei, prin retragerea coloniștilor evrei de pe Fâșia Gaza. Gaza fiind considerată un coșmar geopolitic din Orientul Apropiat – după 38 de ani de ocupație. Sharon refuză la acest teritoriu, la fel cum președintele francez de Gaulle, fondatorul celei de-a V Republici, a renunțat la Algeria. Iată un paralelism dintre cei doi mari oameni politici. Această decizie curajoasă îi poate asigura ex-premierului israelian pe drept și brandul politic de soldat al păcii. Într-un interviu inserat de cotidianul Yedioth Abaronoth ex-premierul afirma: Planul de retragere se bazează pe singurele considerații care contează – securitatea globală a țării… De la Washington, președintele american George W. Bush îi acorda tot sprijinul: Dezangajarea din Gaza este un lucru bun pentru Israel.
Vizionarul religios este brandul de imagine al liderului organizației teroriste islamice Al-Qaida. Osama Bin Laden a preluat doctrina califatului, conform căreia islamul este inspirat de un program profetic fixat de cuvintele lui Mahomed, în ultima sa înfățișare înaintea drept-credincioșilor: Am primit poruncă să lupt împotriva oamenilor, până când toți vor mărturisi: Nu e alt Dumnezeu decât Allah!
Fanatul din Teheran îl considerăm pe președintele Republicii Islamice Iran, Mahmud Ahmadinejad (din 3 august 2005). Este considerat creierul Jihadului nuclear. Are o viziune fixă: forța, anti-americanismul. Fiul unui fierar, copil muncit reprezenta acum 30 de ani un mecanism exploziv amorsat. Ahmadinejad este expresia unei energii cumplite și inteligibile pentru societățile Occidentului. El coboară dintr-o osmoză popular-religioasă și nu din arta diplomației. Nu este un jucător, ci un monolit. Crede în sensul mesianic al istoriei. Șeful statului iranian crede în Mahdi, episodul apocaliptic care marchează revenirea în lume a Celui de-al Doisprezecelea Imam, la sfârșitul istoriei. Iranul va fi dicta atunci dominația lumii islamice și va impune înclinarea ultimă a Occidentului, înainte de ieșirea din scenă. Acest „fanatism” nu se naște în august 2005, dar are rădăcini mult mai adânci, din perioada Revoluției Islamice de la 1979. Fiind student, participă la asaltul asupra Ambasadei S.U.A. din Teheran. În 1981 acesta propune un asalt similar asupra Ambasadei Sovietice. Propunere respinsă însă de clerul și liderii politici ai studenților. După 20 de ani în Memoriile sale pline de indiscreție fostul ambasador sovietic la Washington, Anatolii Dobrânin, confirmă comentariul ministrului de Externe sovietic din acea perioadă, Andrei Gromîko: Dacă făceau așa ceva în 24 de ore am fi înlocuit Teheranul cu un crater! Liderul de la Teheran a incendiat opinia publică prin declarațiile sale dura la adresa statului Israel, care trebuie să fie șters de pe hartă – declarație făcută la numai câteva săptămâni după venirea sa la putere. Iar în noiembrie – decembrie președintele afirmă că: Holocaustul nu este altceva decât un truc , prin care evreii au reușit să pună la lucru în favoarea sionismului politica, economia și puterea militară.
Campania de imagine a liderului iranian a constituit un vârf de lance în septembrie 2006, la New Iork, unde a participat la cea de-a 61 Adunare Generală a ONU. Presa americană recunoaște că acesta a fost una dintre cele mai amplu mediatizate personaje politice participante la înaltul forum. În comentariul Oile negre fac gură la ONU inserat în Evenimentul Zilei din 23 septembrie 2006, Jacqueline Prager afirmă: Liderul iranian a surprins S.U.A. cu o subtilă campanie de imagine, condusă cu multă abilitate, devenind vedeta adunării generale a Națiunilor Unite. În discursul rostit la tribuna O.N.U., în numeroasele interviuri ori în timpul întâlnirilor cu politicieni străini, cu analiștii americani, liderul de la Teheran a apărut de fiecare data cu zâmbetul pe buze, sigur pe el si cu o retorică pe care mulți au găsit-o surprinzător de inteligentă. În cele câteva zile cat s-a aflat la New York, Ahmadinejad a apărut la CNN si la alte posturi TV americane, s-a întâlnit cu premierul italian Romano Prodi si a fost invitat la prestigiosul Consiliu pentru relații internaționale.
Daca administrația Bush spera ca el se va mulțumi să vină și să țină un discurs de 15 minute la O.N.U. și să plece, s-a înșelat amarnic, comentează The Guardian. Mai mult, Ahmadinejad a încercat sa-l bată pe Bush cu propriile arme. Astfel, daca Bush s-a folosit de discursul rostit la O.N.U. pentru a se adresa poporului iranian, ignorând delegația oficială, în conferința sa de presă, Ahmadinejad le-a vorbit direct americanilor, punctând greșelile actualei administrații. Țara mea a oferit ajutor pentru victimele uraganului Katrina, a spus liderul iranian. Dincolo de astfel de declarații propagandistice previzibile, președintele iranian s-a descurcat foarte bine în fața întrebărilor cu adevărat dificile. Chestionat asupra programului nuclear dezvoltat de țara sa, Ahmadinejad a răspuns: Adevărul este că nu avem nevoie de bombă. Unii cred că pot rezolva problemele cu bombe, dar se înșeală. El a acuzat Statele Unite că au dus o politică ostilă față de Iran timp de 27 de ani, calificând atitudinea Washingtonului drept ipocrită. O singură dată a ridicat vocea: Îi vom înfrunta pe cei care încearcă sa ne oprime si să ne impună voința lor. Este clar ca e o campanie de imagine, spune Gary Sick, fost responsabil al Consiliului Național de Securitate, care a fost prezent la vizita lui Ahmadinejad la Consiliul pentru Relații Internaționale. Mesajul pe care încearcă sa-l transmită este: Vedeți, nu am coarne. Nu sunt Hitler. Dar sunt un om cu opinii ferme.
Cruciatul – soldatul războiului global este rolul ex-președintele S.U.A., Bush. După măcelul din 11 septembrie 2001 s-a deschis un front de luptă – vizibil – între Lumea islamică și Lumea occidentală, mai exact o confruntare „piept la piept” dintre democrația occidentală și terorismul islamic, a cărui cruzime a depășit orice închipuire. Au trecut aproape 5 ani, de când liderul de la Casa Albă a vorbit despre Axa Răului, care tulbură liniștea pe planetă. Actualul lider de la Casa Albă este ferm convins de politica sa îndreptată împotriva terorismului global. Drept argument al cruciadei împotriva terorismului islamic este și recentul decret prezidențial despre constituirea așa-numitelor comisii militare, care vor chema pe scaunul justiției persoanele suspectate de terorism.
Exorcistul – om al poporului, este brandul președintelui Venezuelei, Hugo Chavez. Fiind un dușman neîmpăcat al președintelui S.U.A., l-a numit pe acesta într-un discurs ținut în fața Adunării Generale a O.N.U. (19 septembrie 2006) diavol: Diavolul a venit aici, ieri, iar mirosul de sulf se simte chiar și acum,- este fraza cu care Huga Chavez și-a început discursul, strâmbând din nas: Uneori, diavolul ia formă umană, a replicat el. În opinia sa, războiul din Irak este unul criminal, iar Bush este bolnav. Ca purtător de cuvânt al imperialismului american, Bush a venit să ne împărtășească propria rețetă de conservare a actualelor tendințe, de exploatare și jefuire a popoarelor acestei lumi , acuză Chavez.
Aș propune, chiar o nouă denumire pentru producția cinematografică antiimperialistă, regizată de Alfred Hitchcock – Rețeta Diavolului. Chavez s-a prezentat drept un prieten al poporului american. Pe un ton amical președintele venezuelean i-a sfătuit pe americani pe viitor sa aleagă un alt fel de președinte.
Rebelul din Caucaz este brandul de imagine politică a președintelui Georgiei, Mihail Saakașvili. Tânăr, energic, inconciliant, sever, om al forței. Solitar – este unicul președinte din spațiul Comunității Statelor Independente, care a încetat să cocheteze cu Kremlinul în mod fățiș, nedisimulat. Revoluția Trandafirilor, care l-a înlăturat de la putere pe vechiul nomenclaturist de partid Sevarnadze, legitimându-l pe pro-occidentalul Saakașvili, a continuat să deranjeze oficialitățile ruse. Criza diplomatică dintre cele două capitale s-a acutizat și mai mult în urma scandalului de spionaj produs la sfârșitul lui septembrie 2006 în Georgia, când 4 ofițeri ruși au fost arestați sub acuzația de spionaj militar în favoarea Rusiei. Drept replică, Moscova și-a rechemat Ambasadorul său din Tbilisi, alți reprezentanți ai Ambasadei împreună cu membrii familiilor lor. În legătură cu scandalul produs, președintele rus, Vladimir Putin, în cadrul Consilului de securitate a menționat următoarele: Rusia respectă în totalitate acordurile privind retragerea trupelor de pe teritoriul Georgiei, dar în pofida acestui lucru, membri ai personalului nostru militar au fost, după cum se știe, arestați și aruncați în închisoare. Este un semn al moștenirii politice a lui Lavrenti Pavlovici Beria, atât pe plan intern când și internațional. Se pare că acestea sunt tradițiile lor, a spus Vladimir Putin, referindu-se la conducătorul georgian, pe care l-a acuzat că face tot posibilul să irite și să provoace Rusia. Nu sfătuim pe nimeni să vorbească în limbajul șantajului cu Rusia, – afirma în același context liderul de la Kremlin.
Brand-ul de imagine politică este reprezentat de totalitatea semnelor și caracterelor de personalitate pe care mass-media și new media le induce în audiența politică, relativ la o persoană care desfășoară activităși politice constante.
În fapt, brand-ul de imagine politică este o sinteză simplistă – o caricatură, o figură compusă din doua-trei trăsături majore – care poziționează o personalitate politică în mintea electoratului, o dată pentru totdeauna. Din momentul în care electoratul investește – prin intermediul relatărilor continue ale presei referitoare la acțiunile omului politic – în politicianul respectiv o sumă de trăsături de personalitate dominante, se poate spune că a închis personalitatea respectivă într-un brand de imagine definitiv. Foarte greu, personalități politice puternic poziționate în conștiința audienței politice dintr-o țară își mai pot schimba percepția pe care o au în electorat.
Jurnaliștii politici ajută fenomenul de împietrire in brand-ul de imagine al politicienilor. Este cazul celor mai proeminenti oameni politici ai Romaniei anilor 2000: Ion Iliescu, Traian Băsescu, Corneliu Vadim Tudor, Adrian Năstase, Theodor Stolojan. Aceștia par a fi, în aceste momente, personalitățile politice poziționate cu șanse în jocul electoral al noului mileniu. Alte personalități pozitionate pe piața politică din România au fost cele care au ales sa promoveze un proiect, o lege, o măsură care, prin consecvență si stabilitate, au devenit o marcă înregistrată a unei persoane politice exclusive.
Este cazul lui Vasile Lupu (poziționat în conștiițta politică drept parintele Legii 18, de retrocedare a proprietăților agricole), a lui Ticu Dumitrescu (Legea Ticu), a Monei Muscă (luptatoare politică pentru libertățile presei în România), a lui Emil Boc (reprezentantul politicianului tehnicist, de tip nou, expert în parlamentarism și contributor vizibil la efortul de modificare a Constituției române).
Lipsa de consecvență în acțiune a politicienilor români le aduce deservicii majore: jurnaliștii politici nu pot găsi elemente în activitatea acestora menite să-și poziționeze cu exactitate, iar electoratul – în fapt consumatorii de media – nu îi poate identifica și fixa în conștiință. Rezultatul: piața politică din Romania abundă de personaje volatile, patetici eroi politici de o zi, care nu adaugă nimic la îmbunătățirea mediului politic autohton. Lipsa de apetit față de politică a alegătorilor romțni este prima si cea mai gravă consecință a lipsei de profesionalizare a clasei politice din Romania.
Imaginea unui produs poate fi creată mult mai ușor decât imaginea unui politician. Dificultatea făcătorilor de imagine este că, în cazul politicianului, acesta aduce, o dată cu propria sa candidatură, un trecut documentabil și, în consecință, vulnerabil. De multe ori, campania încearcă să se foloseasca de acest trecut, scoțând în evidență faptul că experiența l-a pregătit pe candidat pentru a fi apt pentru funcția râvnită. Dar trecutul poate fi si un obstacol. Un politician care nu are experiența unor alegeri precedente poate încerca să transforme această lipsă de experiență într-un atu, pentru a-și crea o imagine de persoană venită din afară, dar lipsa de experiență nu poate fi în niciun caz fabricată. Un politician – fie el candidat pentru un post în administrația locală – care are un trecut dubios, își poate da seama ca acest trecut s-a întors să îl hăituiască.
Am elucidat, prin urmare, câteva cazuri de transformare a personajului politic în brand politic. Sunt argumente în favoarea afirmației, că imaginea politică constituie un produs politic destinat psihologiei maselor. Aceasta, însă, este vulnerabilă doar la tablouri clare, adică la un cod informațional, cristalizat într-un chip bine identificat și poziționat în mentalul maselor. Așa, de exemplu, Boris Elțin a fost supranumit ursul rus, sau Țarul Boris, ex-președintele SUA, Bill Clinton era considerat șmecherul Bill etc. Aceste codificări mitologice relevă trăsăturile de caracter, stilul comportamentului lor politic.
Totodată, utilizarea unor astfel de interpretări simbolico-mitologice facilitează considerabil perceperea de către publicul electoral a imaginii politice, făcând-o mai accesibilă și mai cognoscibilă pentru el. E cert faptul că psihologia maselor este interesată de o simplificare a lumii înconjurătoare. Trăind într-un secol al vitezei și al hegemoniei informaționale, brand-ul de imagine politică are sarcina de a cristaliza și a transmite operativ o informație completă despre protagonistul său. În aceste circumstanțe alegătorul va reacționa la un context mitologic și nu la unul real, fapt pe care trebuie să nu-l neglijeze imagologii în campaniile de comunicare electorală sau politică.
1.3.6. Tehnologiile PR-ului negru și războiul mediatic
Crizele politice și conflictele armate de la sfârșitul sec. XX au surprins într-o ipostază nouă instituțiile media. Astfel, în lexicologia politico-mediatică este lansat un termen nou – războiul mediatic. Războiul mediatic constă într-un repertoriu de tehnici și presiuni psihologice aplicate de lobby-ul internațional, organizații și indivizi pentru atingerea scopurilor lor politice, prin utilizarea mass media împotriva unor grupuri țintă din propria lor țară sau din străinătate pe perioade extinse de timp. Bunăoară, în timpul conflictului armat din Golful Persic (1990-1991) sistemul de propagandă irakian, mass media, televiziunea și radioul se aflau integral sub controlul strict al Partidului Baas și al lui Saddam Hussein însuși. Mai mult, Irakul a subvenționat și unele publicații din Occident pentru a susține interesele sale și ale lumii arabe în timpul crizei din Golf. Pe de altă parte, stațiile de radio controlate de C.I.A. – Vocea Irakului Liber, Vocea Golfului – îndemnau la revoltă populară pentru răsturnare de la putere a regimului lui Saddam Husein, cel vinovat de toate relele și atragerea asupra Irakului a forțelor Marelui Satana. Știrile trebuiau recepționate ca fiind emise din partea unor centre clandestine de rezistență arabe.
Un argument mai recent în favoarea interdependenței dintre politic și mediatic este conflictul caricaturilor (2006), publicate în paginile unui cotidian danez, care îl reprezentau pe profetul Mahomed cu un turban în formă de bombă cu fitilul aprins. Acestea au provocat un val de furie în lumea musulmană, iar guvernele islamiste au considerat că aceste caricaturi ofensează islamul și musulmanii. Ca răspuns, un post de radio din Indonezia a lansat un concurs de caricaturi împotriva Danemarcei: cine va desemna monarhul Danemarcei cel mai bine în chip de porc, va fi desemnat câștigător. Așadar, fenomenul mediatizării politicii, dar și al politizării mass media, îi permite acesteia din urmă să fie utilizată nu numai ca mijloc de propagandă, de promovare a unor idei sau actori politici, dar și ca mijloc comunicațional de avertizare, amenințare în situațiile conflictuale. De exemplu, Celula Al-Qaida din Irak a lansat un comunicat pe internet, în care Papa Benedict al XVI-lea era condamnat la moarte. Mesajul mai spunea că războiul sfânt va lua sfârșit doar atunci, când Islamul va domina întreaga lume. Comunicatul a fost lansat ca răspuns la discursul rostit la Redensburg de Suveranul Pontif, în care Papa, citându-l pe un împărat bizantin, a spus că islamul n-a adus decât lucruri rele și inumane.
Războiul mediatic a devenit astăzi un fenomen inerent crizelor din societățile contemporane, nu numai de natură inedit politică, dar și de sorginte economico-politică.
Coabitarea dintre politică și mass media poate da naștere unui alt fenomen omniprezent, în special, în timpul campaniilor electorale – PR -ul negru.
Unii cetățeni de rând, buimăciți de torentul de reclamă din presă și de la televiziune sunt tentați să creadă că noi trăim în universul PR-ului negru. Peste tot – la TV, în gazete, la radio, în stradă suntem înconjurați de fenomenul PR-ului negru. Poveștile despre monștrii care zombează sărmanii oameni în ziua alegerilor sunt o nimica toată în comparație cu adevărul despre ceea ce se întâmplă în momentul în care sărmanul cap de familie, cu tartina în mână șede pe divan și privește la lada azurie sau citește ziarul. Cel mai murdar și cel mai negru PR îl fac oamenii cu o reputație impecabilă și cu mănuși albe. Lumea întreagă este un PR negru.
Una din tehnologiile de bază ale PR-ului negru este dezinformarea. Dependența tot mai mare a omului de informație zilnică îl face în aceeași măsură vulnerabil la manipulare.
Informarea oferă, prin ea însăși, căi ascunse de pătrundere pentru dezinformare. Relația între știrea difuzată și efectele sale asupra moralului publicului este adesea de neînțeles. Relevarea unui eveniment este urmată de o interpretare sumară, foarte generală și de cele mai multe ori lipsită de adevăratele sale sensuri; nu se bazează niciodată pe o argumentație riguroasă, este mai curînd intuitivă.
Mesajul informativ este întotdeauna mai mult sau mai puțin deformat de către receptor din neglijență sau prin adausuri inutile, mai ales cînd receptorul este constituit dintr-o vastă masă umană animată permanent de opinii, judecăți, dorințe și pasiuni. Sensul mesajului se modifică în mare parte în funcție de context, foarte larg în societățile moderne, fiecare individ percepându-l în felul său.
Guvernele, partidele politice, grupurile de presiune se lasă prea cu ușurință pradă tentației de a recurge la toate formele de manipulare a informației: reținerea de la publicarea știrilor, deformarea faptelor, minciuna și, din fericire mai rar, fabricarea de falsuri.
O metodă practicată pe larg în ceea ce privește dezinformarea o reprezintă zvonurile și insinuările calomnioase. Este de la sine înțeles că zvonurile sînt răspîndite în medii considerate propice, iar difuzarea lor se face către mai multe ținte de-odată, în așa fel încât ivirea zvonului din mai multe izvoare să conducă la confirmarea lui. Se începe blând, pentru ca victima să fie tentată să nu răspundă și să lase problema baltă. Mai târziu, calomnia va fi reluată fără a se uita să fie amintită etapa precedentă rămasă fără dezmințire. Întreaga operațiune se bazează pe două proverbe simple, însă perfect operante: Nu iese fum fără foc și Gura lumii doar pământul o astupă. Totodată, este exploatată o tendință bine cunoscută de către psihologi: prima reacție, absolut normală, la primirea unei informații este de a o difuza mai departe.
De fapt, mecanismul propagării zvonurilor răspunde la dorința imediată a individului de a difuza mai departe o informație nouă, abia primită.
Insinuările privitoare la viața particulară aduc întotdeauna foloase mari, deoarece, puțini oameni, în afara celor apropiați victimei, și în consecință, suspecți de părtinire, sînt în stare să dezmintă calomnia. Adesea calomnia este o operațiune în doi timpi: mai întîi se aruncă informația falsă fără a părea că i se acordă atenție, urmînd să fie reluată cu referire la prima sa publicare.
În lucrarea Istoria dezinformării profesorul francez Vladimir Volkoff prezintă o serie de procedee eficiente utilizate în operațiunile de dezinformare:
Negarea faptelor, ținând seama că publicul nu are timp și nici posibilități de a verifica cum stau lucrurile în realitate. Astfel se reușește de minune în țara noastră. În zonele rurale ajung puține ziare pentru că oamenii sunt săraci și nu se pot abona la o oarecare publicație sau măcar să o răcure în fiecare vineri de la Oficiul Poștal. Totodată are acces redus la informație dacă ne gîndim ca are șansa să vadă și să audă doar emisiunile posturilor publice de radio și televiziune.
Inversarea faptelor, afirmarea categorică, cu obrăznicie chiar, că lucrurile stau exact invers, X nu este vinovat, ci tocmai Y care acuză. În aceste cazuri cineva afirmă că laptele e negru, iar majoritatea trebuie să creadă în aceasta. Publicul nu știe cine minte cu adevărat. Politicianul din opoziție sau cel aflat în partidul de la guvernare, ori al treilea: cel care aspiră la putere.
Amestecul între adevăr și minciună, un melanj savant între adevăr și fals, tehnică foarte des folosită în campania electorală.
Schimbarea circumstanțelor, înfățișarea împrejurărilor ca fiind total opuse celor declarate inițial.
Camuflajul, o variantă a estompării prin care se dau foarte multe detalii despre aspecte secundare, trecând în zona marginală ceea ce de fapt este esențial/ Niciodată partidele de guvernămînt nu au recunoscut care este starea de spirit a națiunii.
Generalizarea, se diminuează responsabilitatea cuiva demostrîndu-se că nu este singurul în această situație.
Părți inegale – acuzației i se va acorda un minut de emisie televizată sau notă într-o pagină de ziar, iar meritele vor fi publicate timp de o oră sau pe o pagină întreagă de ziarț Tot timpul s-a întîmplat așa. Se caută timpi de antenă nefavorabili pentru acuzații sau se realizează doar mici articole despre vina pe care o poarte un politician sau o formațiune politică.
Ilustrarea – se poate trece de la particular la general sau invers, demonstrându-se că evoluția evenimentelor putea să ia o turnură și mai gravă.
O dată cu dezvoltarea vertiginoasă a capacităților mass-media, capabile de a influența tot mai subtil conștiințele, convingerile, atitudinile și trăirile oamenilor și a colectivităților, dezinformarea este favorizată tot mai mult în timp ce crește dependența de informație. În viitor, așa-zisele mesajele clandestine auditive și vizibile vor putea fi inserate în mass-media.
Tehnologiile sofisticate vor permite alte tipuri de manipulare. Pînă nu demult de putea avea încredere în autenticitatea fotografiei. Astăzi, cu ajutorul digitizării, vor putea fi realizate imagini, sunete cu ajutorul computerului. Tot aici trebuie de inclus și holografia de proiecție – proiectarea în aer a figurilor luminoase de înaltă fidelitate, pentru a crea diferite obiecte acolo unde ele nu există.
Public relations politics reprezintă o gamă de activități politice, legate de organizarea și gestionarea campaniilor politice. Din acest considerent unii confundă noțiunea de Public Relations cu cea de tehnologii electorale, considerându-le noțiuni identice. De regulă, PR-ul politic se reduce la elaborarea anumitor tehnologii privind formarea staff-urilor electorale, elaborarea mesajelor publicitare și a agitației electorale, diverse activități organizatorice în teritoriu.
Din punctul nostru de vedere, PR-ul politic constituie o formă de organizare a procesului comunicațional în masă, un managementul comunicațional. Alegerile rămân a fi deocamdată cea mai reușită scenă pentru aplicarea noilor tehnologii în domeniul PR- ului politic. Anume în astfel de circumstanțe se manifestă caracteristicile fundamentale ale PR politic ca fiind o formă de management comunicațional.
Evenimentele politice din ultimele decenii au demonstrat deja că, nicio campanie electorală nu se desfășoară fără de aplicarea PR negru, care dă naștere imaginii negative a concurentului electoral. Managerii campaniei selectează din timp factorii obiectivi pentru lansarea unei publicități negative. Pentru prima dată, ca tehnologie electorală PR-ul negru a fost aplicat în timpul alegerilor prezidențiale din 1957, iar prima jertfă a armei PR -iste a fost președintele S.U.A., Eisenhower. Atunci, pentru prima dată, americanii au folosit abuziv publicitatea politică negativă împotriva președintelui, care candida pentru al doilea mandat. Lui Eisenhower i se imputau promisiunile făcute în alegerile anterioare (1952) și nerespectarea acestora. Un alt exemplu, care confirmă impactul mass media asupra compromiterii personalităților politice, uneori chiar până la eliminarea lor de pe scena politică, este afacerea Watergate. În contextul alegerilor prezidențiale din 1972, presa americană, încadrată în schema unui efort partizan, a reușit să generalizeze cazul, punând probleme corupției la nivelul întreg sistemului politic. Când Watergate a început să capete proporții ca acoperire în media americane, au fost înregistrate luări de poziției din partea unor înalți oficiali ai partidului republican. Președintele Nixon, în consecință, a demisionat.
PR-ul negru reprezintă totalitatea tehnologiilor electorale murdare, utilizate de către concurenții politici, care au drept scop demoralizarea contracandidatului și crearea imaginii negative a acestuia, percepută de electorat. Printre cele mai practicabile, actualmente, tehnologii ale PR-ului negru sunt considerate următoarele:
Utilizarea resurselor administrative (conform practicii, acestea pot aduce suplimentar aproximativ 10% din sufragii);
Schimbarea săgeții indicatoare – expunerea unui alt personaj pentru mesajele critice, protejându-l de scandalurile mediatice pe adevăratul responsabil de cele întâmplate;
Porțile verzi – electoratul este pus în fața dilemei: sau votează cu concurentul respectiv sau votează în favoarea contracandidatului compromis;
Plăcinta din multe foi – lansarea în cursa electorală a unor quasi-concurenți, care au sarcina de a înclina balanță în favoarea stăpânului și de a rupe cât mai multe voturi de la principalul concurent al stăpânului.
Altoirea – se pune miză pe anticiparea mesajelor critice din partea oponenților, pentru a le prinde și a lipsi de conținut politic;
Contuzie informațională – lansarea oricăror promisiuni, care din start sunt fără de acoperire; concurenții uită de ele imediat după întâlnirile cu alegătorii (demagogia electorală);
Clonarea – lansarea în cursă a candidaților – dublori (deseori, persoane care au același nume), cu scopul de a deruta electoratul și a duce la scindarea lui, respectiv, reducerea numărului de votanți;
Partizanatul, respingerea zvonurilor prin lansarea altora și mai absurde – o serie de provocări, care ar fi lansate, chipurile, de favoritul electoralei;
Scurgerea de informații – are loc, de regulă, în ultima săptămână a competiției electorale și urmărește drept scop compromiterea favoritului campaniei electorale.
Punerea în aplicare a tehnologiilor de PR negru reprezintă o expresie a tendinței de manipulare a opiniei publice. Prin urmare, ar fi profund eronat să afirmăm că manipularea este un element al comunicării politice inerent regimurilor totalitare. Fenomenul manipulării persistă și în societățile democratice, iar competițiile electorale, spre regret, includ pe agenda politică și această tehnologie reprobabilă.
1.3.7. Rolul new media în alegerile prezidențiale
O campanie prezidențială tipică începe cu cel puțin un an înainte de alegeri, iar în primele luni apar cel puțin o duzină de candidadați. Un alegator obișnuit va agrea politica în doze mici; probabil că va reacționa la o campanie prea îndelungată ignorând majoritatea evenimentelor. Cei din mass-media însa se simt obligați să urmarească pe larg această campanie, chiar și atunci când numărul candidaților și al activitătilor din campanie este cu mult mai mare decât capacitatea și dorința de reprezentare ale presei.
Importanța planului de campanie este accentuată de literatura de specialitate din ultimele două decenii. Între elementele de bază ale unui plan orientat spre câștigarea poziției puse în joc se află informația referitoare la context (deci și la profilul pieței media) și strategia (care subsumează tema campaniei, cadrul temporal, spațiul în mass media pe care candidatul/ partidul îl plătește, spațiul pe care media îl acordă candidatului/ partidului și activitatea candidatului).
Prin intermediul new mediei cei mai mulți dintre alegători obțin informația pe baza căreia iau o decizie în fața urnei de vot. În cazul campaniei electorale trebuie făcută o discuție între paid media – termen ce desemnează spațiul cumpărat de către un candidat sau un partid pentru a-și prezenta mesajul în paginile unui ziar, la radio sau la televiziune, și earned media – termen ce desemnează spațiul acordat actorilor politici de către mass media.
În ceea ce privește efectele știrilor de televiziune asupra opiniei publice s-a ajuns la concluzia că oamenii depind de informațiile și analizele din mass media, și că această dependență dă mediei o enormă capacitate de a influența gândirea publicului. În diferitele cercetări s-au identificat două efecte ale știrilor de televiziune: agenda-setting și priming. Efectul de agenda-setting implică faptul că acele probleme ca fiind cele mai importante probleme naționale. Efectul de priming (înaintare) implică faptul că, acordând atenție unor probleme și ignorând altele, știrile de televiziune influențează standardele după care guverne, președinți, politicieni, candidați sunt evaluați, deci au un impact semnificativ asupra opțiunilor electorale.
Din punct de vedere al ritualului politic, în cadrul campaniilor electorale sunt generate discursurile sau practicile de comunicare ce doresc validarea unora sau altora dintre actorii politici. Se vorbește despre un spațiu discursive in care candidații apelează la o anumită tematică, fac apel la modalitățile diverse de expunere a acestei tematici.
1.4. Comunicarea politică în contextul internațional actual
Epoca actuală ar fi, poate, mai curînd epoca spațiului, a spațiului public și a comunicării publice, în general. Suntem în epoca simultanului, a juxtapunerii, a aproapelui și departelui, a alăturatului, a dispersatului. Ne aflăm într-un moment în care lumea se percepe pe sine mai puțin, cred, ca o mare viață care s-ar dezvolta în timp, cît ca o rețea ce leagă puncte și își urzește labirintul.
Neliniștea de azi privește în mod fundamental spațiul, comunicarea și relaționările care se realizează între indivizi sau organizații, în mult mai mare măsură decît timpul; timpul nu apare, probabil, decît ca unul din jocurile de distribuție posibile între elemente ce se repartizează în spațiu.
În ciuda tuturor tehnicilor care îl invadează, în ciuda întregii rețele de cunoștințe care permit determinarea și formalizarea sa, spațiul contemporan nu este, poate, în întregime desacralizat – spre deosebire, desigur, de timp, care a fost desacralizat în secolul al XIX-lea. A existat, firește, o anumită desacralizare teoretică a spațiului, dar noi încă nu am ajuns, poate, la o desacralizare practică a spațiului. Și poate că viața noastră ascultă încă de un anumit număr de opoziții de care nu ne putem atinge, cărora instituția și practica n-au îndrăznit să le aducă atingere; niște opoziții pe care le admitem ca date: acelea, de pildă, între spațiul privat și spațiul public, între spațiul familiei și spațiul social, între spațiul cultural și spațiul util, între spațiul de distracție și spațiul de muncă; toate continuă încă să fie animate de o surdă sacralizare.
1.4.1. Comunicarea politică și mondializarea
Spațiul în care trăim, de care suntem atrași, în care se petrece tocmai erodarea vieții, timpului și istoriei noastre, acest spațiu care ne macină și ne brăzdează este în el însuși un spațiu eterogen. Altfel spus, noi nu trăim într-un soi de vid, în interiorul căruia s-ar putea situa indivizi și lucruri. Nu trăim în interiorul unui vid care s-ar colora cu diferite umbre și lumini, trăim înauntrul unui ansamblu de relații care definesc amplasamente ireductibile unele la altele și absolut nesuperpozabile.
Jurgen Habermas arată că o dată cu dezvoltarea principiului publicității, sfera publică s-a format prin procesul critic pe care persoanele private, folsindu-și în mod public rațiunea, îl întemeiază împotriva dominației absolutiste. Dar, odată cu extinderea relațiilor economice de piață, sfera publică devine o sferă a socialului care substituie uzul public al rațiunii cu consumul depersonalizat al societății de masă. Societatea de masă se caracterizează prin anonimitate, grupări de tip asociativ, economie diversă, specializarea rolurilor și statusurilor, opțiuni individuale în afara normelor și valorilor tradiționale, viață socială concentrată pe ocupație. În zilele noastre, timpul eliberat de ocupații profesionale desemnează rezerva de privatitate. Însă această rezervă de privatitate delimitată ca domeniu al timpului liber este subordonată consumului.
În spațiul social, interacțiunea dintre indivizi se manifestă prin intermediul rolurilor multiple pe care indivizii le joacă. Normele sunt o obligație specifică rolului, constituind regulile care guvernează conduitele individuale și colective. Grupurile sociale tind în mod spontan să genereze norme a căror funcție este crearea unui cadru colectiv de acțiune, bază a consensului. Rolurile și normele adoptate de către indivizi sunt determinate de contextul și spațiul interacțiunii umane.
Orice dezbatere în epoca globalizării, a mondializării, oricît de violentă ar fi, oricît de ad personam sau, dimpotrivă, de argumentată ar fi, contribuie în mod sigur la ceva, prin aceea că ceea ce se află numai în purtătorii individuali este pus la mijloc, prin faptul că se comunizează conținuturi, resentimente, reacții, idei, argumente, violențe verbale. Asta face bine spațiului public, este ca o ședință de terapie colectivă în care nici unul nu conduce, toți suntem pe canapeaua psihanalistului și polemizăm.
De la intarirea unei linii ideologice care permitea o polarizare neta a claselor sociale în nuclee partinice, la vârsta expansiunii media vizuale, a extinderii exponențiale a audienței politice și atingând zenitul în actuala afluență informațională, evoluția comunicării politice a făcut astăzi corp comun cu divertismentul mediatic. Curren si Gurevitch afirmau că fluxurile mediatice la nivel global, dar și particular, în interiorul democrațiilor de ultimă generație, se internaționalizează, date fiind circumstanțele politico-economice și culturale ale transnaționalizării. Au apărut astfel concurențe multiple, toate fiind convergente în competiția pentru acces în sfera publică de informare. Actorul politic care acum urcă pe scena electorală are în față nu doar pericolul unei concurente orizontale, venită din partea oponenților săi, ci și al uneia verticale, generată atât de politicile de management comercial ale mass-media (abundența programelor de divertisment, canelele de știri 24/7, presiunea formală a pieței si cea de taină a altor instituții de autoritate), cât și de poziția cetățeanului în raport cu coordonatele sferei sale socio-politice (accesul la informație, pluralismul opiniilor, privilegiul atitudinii critice și sancțiunea absenteismului).
În toate societățile și grupurile sociale moderne, există o anumută schemă a vieții colective, fiecare om știe cum să se comporte în anumite situații, știe ce așteaptă de la el ceilalți membri ai colectivității și știe la ce reacții se poate aștepta în urma acțiunilor sale. Știe în primul rînd să comunice, să se facă ascultat.
Pentru a se asigura menținerea comportării membrilor societății sau grupurilor respective în cadrul acestei scheme, pentru respectarea normelor, prevenirea și reprimarea conduitelor indezirabile se formează un sistem de control social.
Fiecare grup, fiecare colectivitate socială dezvoltă măsuri, sugestii modalități de constrângere, interdicții, sisteme de persuasiune și presiune, sancțiuni pâna la constângerea fizică inclusiv, sisteme și modalități de exprimare a recunoștinței, acordări de distincții și premii, datorită cărora comportarea indivizilor și a subgrupurilor sunt conduse spre concordanță cu modelele acceptate de acționare, de respectare a criteriilor de valoare, într-un cuvânt, cu ajutorul cărora se formează conformismul membrilor. Acest sistem formează sistemul controlului social.
Comunicarea politică actuală realitează un puternic control asupra societății printr-un ansamblu de instituții, reguli, norme, măsuri, mijloace de influențare care au menirea să facă respectate modelele recunoscute și permise de conduită în împrejurări specifice, potrivit cu statusul și rolurile fiecărui individ.
Funcționarea normală a societății ar fi de neconceput în afara unor astfel de norme și mijloace pentru influențarea conduitei oamenilor.
Controlul social este un mijloc de autoreglare a echilibrului sistemului social. el se realizează printr-o varietate de mecanisme. Aceste include sancțiuni etice și religioase, recompense sau penalizări economice, aprobare sau ostracizare socială, amenințarea cu forța sau folosirea efectivă a forței.
R. E. Park distingea trei forme ale controlului social: forme elementare de exercitare a controlului social (prin ceremonii, tabu-uri); forme neinstituționalizate (prin opinia publică, obiceiuri) forme instituționalizate (organisme la nivel societal create în acest scop, reglementări juridice, politice, etc).
Ed. Ross caracterizează controlul social ca o formă a influenței pe care semenii noștri o exercită asupra conduitei noastre în cadrul grupurilor și societăților cărora le aparținem. După acesta mijloacele controlului social constau In opinia publică, drept, credințe, sugestie socială, educație, obiceiuri, religie, ideal personal, ceremonii, artă, popularizări, iluzii, evaluări sociale, moralitate.
G. Gurvitch, referindu-se la mijloacele de control social le consideră ca fiind instrumente de presiune psihologică puse în aplicare, conștient sau inconștient, pentru a-i influența pe indivizi să adopte conduitele așteptate de la ei. Aceste instrumente sunt numeroase și diverse: sancțiuni pozitive și negative, recompense, încurajări condamnări, etc; ele mai pot consta din elemente mai puțin evidente ca simboluri, modele, efecte de prestigiu, acte de propagandă sau de publicitate, influențe care se exercită mai ales prin mijloacele comunicării de masă și care, în general, modelează opinia.
1.4.2. Comunicarea politică în accepțiunea modernă
Literatura de specialitate este preocupată și de abordarea anumitor aspecte ale comunicării ce impietează asupra procesului de comunicare însuși, căutând soluții pentru neutralizarea factorilor care le generează sau, cel puțin, diminuarea influențelor acestora. Astfel referindu-se la procesul de comunicare, M. C. Bârliba vorbește de bariere ce apar impuse sistemului informațional și comunicării de procesualitatea, de desfășurarea contradictorie a sistemului. Cercetătorii acestor probleme au fost, de asemenea, preocupați de realizarea unor sisteme de clasificare a barierelor în comunicare. Astfel conform diferitelor sisteme de clasificare se vorbește de bariere preinformaționale și informaționale; bariere de infrastructură, structură și suprastructură; bariere de acces (a partenerilor/a mijloacelor de comunicare); apoi bariere fizice, sociale, gnoseologice, socio-psihologice; bariere realizate după criteriile structurilor sociale ale participanților la producerea, transmiterea și utilizarea informațiilor, apoi bariere lingvistice, geografice, politice, istorice, organizatorice, în funcție de vârstă și exemplele ar putea continua. O foarte importantă distincție o realizează Edouard Limbos, (Les Barrages personnels dans les rapports humains, 1988) între blocaje pe care le consideră esențialmente cu caracter personal și baraje / bariere care apar ca urmare a unor factori externi, ambele manifestându-se în măsura în care indivudul evoluează și trăiește într-un tip de societate sau într-un mediu ce îi produce insatisfacție. Între blocajele ce prejudiciază comunicarea sunt menționate cele determinate de:
Contextul socio-cultural (conflictul de valori; condiționarea; prejudecățile; diferențele de cultură; neintegrarea și frustrarea);
Temeri endemice (de afront; agresivitate; competiție; schimbări; lipsa încrederii în sine);
Atitudini individualiste (egocentrismul, necunoașterea de sine, impresia de incompetență, subiectivism și nerealism; pasivitate);
Relațiile individ-grup (necomunicabilitatea, marginalizarea; lipsa de autenticitate; izolarea; dependența) propunându-se posibile căi de remedierea acestora.
Alți autori consideră barierele / filtrele ce apar în cadrul comunicării drept perturbații clasificându-le în interne și externe. Astfel în cadrul perturbațiilor/barierelor interne pot fi menționate:
Factori fiziologici / psihologici ce includ starea de sănătate a subiecților, epuizarea fizică/psihică, starea emoțională, stări precum foamea, setea, nevoia de somn etc. Este clar că o comunicare cu rezultate pozitive se poate realiza în condiții de sănătate bună, într-o perioadă de energie maximă a organismului etc.;
Distorsiuni semantice legate de codarea/decodarea corectă/incorectă a mesajului verbal, ce se datorează diferențelor legate de înțelesul pe care oamenii îl acordă aceluiași cuvânt; acest înțeles cuprinde denotațiile/conotațiile, eufemismele/disfemismele, jargonul, limbajul pozitiv.
Distorsiuni perceptuale legate de diferențe de atitudini, convingeri, sistem de valori, experiență de viață, ele fiind extrem de subtile și de multe ori nepercepute de subiecți ca atare. Doar printr-o reală conștientizare și obiectivizare voluntară a lumii înconjurătoare se pot depăși bariere de acest tip;
Tendința de a evalua, cu referire la tendința naturală a oamenilor de a judeca, aproba sau dezaproba ceea ce li se transmite, sau persoana care emite informații. Asemenea tendință de evaluare este accentuată în cazurile când emoții sau sentimente puternice sunt, de asemenea, implicate în evaluare, dacă imaginea de sine și cea văzută de interlocutor diferă mult, sau dacă dimpotrivă interlocutorul nu este sigur de sine. Cu cât acestea sunt mai accentuate, cu atât comunicarea va fi mai dificilă. Deci numai o reducere a acestor diferențe, o eliminare a factorului emoțional din comunicare pot determina o îmbunătățire a acesteia;
Formularea defectuoasă a mesajului ce se produce în cazul în care: acesta nu a fost clar formulat; a fost formulat incomplet – în mod deliberat sau nu; a fost distorsionat, emițătorul crezând că acest lucru este în avantajul său. Depășirea acestor perturbații este posibilă doar printr-un training adecvat al emițătorului în sensul pregătirii sale pentru emiterea de mesaje corecte, complete și adevărate, conștientizându-i faptul că în caz contrar, mai devreme sau mai târziu, mesajul său își pierde credibilitatea și importanța;
Limitele individuale atât în transmiterea cât și în receptarea mesajului reprezintă o altă cauză a perturbațiilor. Acestea se referă la viteza de vorbire/gândire, capacitatea de reținere/prelucrare a informației. Astfel, cantitatea de informație disponibilă poate să apară ca fiind prea mare/prea mică determinând fie o supraîncărcare, fie o subîncărcare cu informație. Abilitatea receptorului constă în a extrage mesajul corect dintr-o informație insuficientă sau prea abundentă;
Distorsiunea socială ce se referă la modificările ce pot apărea în mesaj în cazul în care acesta ajunge la destinatar prin intermediul mai multor transmițători. Pentru a se evita atari perturbații, este necesar apelul la sursa inițială de informație. Dintre perturbațiile / barierele externe ne vom referi la:
Mediul fizic reprezentând spațiul real al comunicării, mai mult sau mai puțin propice ca zgomot, iluminare, temperatură etc.
Distanța dintre emițător și receptor care poate afecta comunicarea fie prin faptul că cei doi nu se pot auzi, fie că se stânjenesc reciproc;
Stimuli vizuali / olfactivi etc. ce distrag atenția, precum mobilier, vestimentație, parfumuri, ticuri, persoane ce se deplasează în preajmă etc.
Momentul zilei sau circumstanțe nepotrivite pentru comunicare
Întreruperile repetate (telefoane, intrări / ieșiri din spațiul comunicării) ce stânjenesc concentrarea și provoacă o stare de stress;
Structuri organizaționale închistate care creează sisteme de canale de comunicare formale și distorsionate, etc. Din prezentarea lungului șir de posibile blocaje și bariere cu care se confruntă procesul comunicării, determinând fie apariția unor erori în comunicare, fie îngreunarea sau chiar blocarea acesteia, se poate constata că ele pot apărea în orice etapă a comunicării, sau chiar anterior acesteia prin zestrea fizică, psihică sau socio-culturală cu care interlocutorii se prezintă în procesul comunicării, influențându-i în mod determinant.
Problema mai dificil de rezolvat prin complexitatea sa este găsirea căilor de remediere a acestor perturbări, începând cu etapa perceperii obiectului/evenimentului de comunicat, formarea conceptului asupra realității percepute în funcție de cunoștințele și experiența E, apoi transpunerea sa în simboluri, înțelegerea simbolurilor de către R și decodarea lor, din nou pe baza cunoștințelor/experienței R. O percepere eronată, un concept neadecvat, o simbolizare inexactă prin simpla necunoaștere a vocabularului, o receptare incorectă prin interpretarea unilaterală a contextului și în final decodarea (identificarea/interpretarea simbolurilor) în lipsa unui tezaur adecvat de cunoștințe, reprezintă, fiecare în parte, sursa unei posibile perturbații în comunicare.
Remediul se găsește în subiecții înșiși, participanți la actul comunicării politice, marcat de existența barierelor, dar pe care le pot depăși prin dobândirea unor abilități de comunicare adecvată.
În pofida interesului recunoscut al cercetătorilor pentru comunicarea umană, în general și pentru comunicarea politică, în special, există încă suficiente aspecte puțin clarificate, neclarificate sau încă formând obiect de dispută, fapt explicabil prin complexitatea și amploarea procesului. Astfel capacitatea de comunicare ca instrument al concordiei umane este deseori exagerată, pierzându-se din vedere faptul că valoarea sa derivă nu din faptul că ea există, ci din modul cum este utilizată. În multe ocazii indivizii cu probleme de adaptare socială / familială acuză incapacitatea sau ignoranța lor în domeniul comunicării ca singură explicație a eșecului. (Dacă aș putea / am putea comunica mai bine… etc.). Această atitudine, corectă până la un anumit punct nu poate și nu trebuie absolutizată, comunicarea – chiar clară – nefiind un panaceu al tuturor suferințelor umane. Este interesant de remarcat că deși, în anumite împrejurări, comunicarea este un instrument eficient în exprimarea unor efecte pozitive și fapte utile, în alte împrejurări este posibil ca exact aceleași cuvinte și acțiuni să ducă la suferințe pe plan fizic sau emoțional. O stabilire clară a unui raport între reguli și situații, a unor rețete în acest sens este greu de precizat și cercetările nu au reușit până acum decât să constate această realitate în manifestarea sa. Se poate, de asemenea, afirma că sensul real al atitudinilor și /sau faptelor se află în mintea interlocutorilor și nu în simbolurile folosite pentru comunicare, ce sunt oricum arbitrare. În orice caz ambiguitatea cuvintelor ca și a comportamentului non-verbal este evidentă în nenumărate situații, cu consecințe uneori imprevizibile. Cantitatea comunicării este pe de altă parte un alt aspect supus discuțiilor. O comunicare politică insuficientă ca întindere poate crea probleme interlocutorilor, al cetățeanului obișnuit, nefamiliarizat cu elementele științifice ale proceselor de comunicare și transmitere a unui mesaj politic, dar și un exces de comunicare axat în jurul unui anumit subiect poate fi contraproductiv, ducând la rezultate negative; pe de altă parte se semnalează chiar situații când opusul comunicării – tăcerea – ar fi soluția pozitivă. Desigur se menționează necesitatea transmiterii cantității adecvate de informație de către interlocutori, dar termenul este imprecis, lăsat să fie apreciat de către partenerii la discuții în funcție de capacitatea proprie de comunicare.
1.4.3. Discursuri celebre ale unor lideri politici
America. Marile realizari sunt obtinute prin abilități personale. De-a lungul anilor s-au ținut prezentări ce au inspirat o lume întreagă. Mari oratori au transformat câteva minute într-o adevarată experiență.
Cu ani în urmă, în Houston, John F. Kennedy a declarat într-un discurs celebru, către miniștrii protestanți că credința lui catolică nu va influența deciziile politice publice în calitatea sa de președinte.
Arhiepiscopul Chaput a atras atenția asupra faimosului discurs Kennedy, explicând că în 1960, candidatul democrat, trebuia să-i convingă pe cei 300 de miniștri, și țara în general, că un catolic ca el ar putea servi cu loialitate în postul de șef executiv al națiunii noastre.
Discursul a fost un succes, Kennedy a câștigat voturile în alegerea sa – dar Chaput afirmă că discursul a lăsat un semn de lungă durată asupra politicii americane. Acesta a fost sincer, convingător, articulat – dar eronat. Deși cuvintele lui Kennedy erau menite să îi asigure pe miniștrii protestanți că Biserica Catolică nu va influența Președinția, Chaput afirmă că, în cele din urmă, ei și toți oamenii de credință religioasă au devenit… învinși: discursul Houston i-a marcat profund nu doar pe catolici, ci și pe toți credincioșii religioși din viața publică și din dezbaterile politice ale Americii.
Luând act de proclamarea fulminantă a credinței lui Kennedy în America, unde separarea bisericii de stat este absolută, a spus Chaput, putem remarca o viziune a Americii care nu a fost împărtășită de părinții fondatori ai Statelor Unite, și nici de cei ce au realizat Constituția S.U.A.
Fondatorii Americii, au încurajat sprijinul reciproc între religie și guvern. Motivele lor au fost mereu practice. În opinia lor, o republică precum Statele Unite are nevoie de un popor virtuos pentru a supraviețui, a spus Chaput.
Pe data de 20 iulie 1969 Neil Armstrong devenea primul om care pășește pe Lună. Misiunea rămâne, probabil, cea mai mare realizare a umanității. La 8 ani de la discursul lui Kennedy, cu câteva luni până la termenul impus de acesta, S.U.A. reușește ceea ce nimeni nu a mai reușit de atunci și până azi.
Aselenizarea rămâne, alături de alte câteva evenimente importante, amintirea cea mai puternic întipărită în mințile oamenilor, de la începuturile noastre și până azi.
Președintele de atunci al Americii, John F. Kennedy, a fost direct răspunzător de acest succes, el fiind cel care anunță, într-un discurs celebru, că S.U.A. va trimite un om pe Lună până la sfârșitul deceniului. Ce nu e știut de toată lumea e cauza acestei promisiuni istorice.
Într-o conversație avută cu James Webb, directorul N.A.S.A. de la acea vreme, Kennedy a fost citat ca spunând următorul lucru: Tot ce facem ar trebui să fie direct legat de trimiterea unui american pe Lună înaintea rușilor, […] altcumva nu ar trebui să cheltuim atât de mulți bani, cu atât mai mult cu cât nu găsesc spațiul interesant. […] Singura justificare a cheltuirii acestor sume e speranța că vom bate U.R.S.S.-ul și vom demonstra lumii întregi că S.U.A. nu este în spatele rușilor cu câțiva ani, ci, din contră, i-am depășit cu mult.
Discursul Casa dezbinată (în engleză House Divided) este o cuvântare ținută de Abraham Lincoln (care avea să devină Președinte al Statelor Unite) la 16 iunie 1858, în Springfield, Illinois, după ce a acceptat nominalizarea din partea Partidului Republican drept candidat pentru postul de senator federal din partea statului Illinois.
Discursul a devenit punctul de lansare al campaniei sale nereușite pentru Senat împotriva democratului Stephen A. Douglas, în care au avut loc dezbaterile Lincoln-Douglas din 1858. Discursul a creat o imagine clară a pericolului divizării din cauza sclaviei, și i-a adus împreună pe republicanii din toate statele din Nord. Împreună cu Discursul de la Gettysburg și al doilea său discurs inaugural, a devenit unul din cele mai celebre cuvântări ale carierei.
Discursul conține citatul O casă dezbinată în sine nu poate sta în picioare, extras din Matei 12:25: Orice împărăție care se dezbină în sine se pustiește, orice cetate sau casă care se dezbină în sine nu va dăinui. Lincoln se referea la dezbinarea țării între state libere și state sclavagiste. Fraza casa dezbinată mai fusese folosită și de alții înainte.
Cu opt ani înaintea discursului lui Lincoln, în timpul dezbaterilor din Senat pe tema Compromisului din 1850, Sam Houston a spus: O națiune dezbinată în sine nu poate rezista.
Cel mai celebru citat din discurs este: O casă dezbinată în sine nu poate dăinui. Eu cred că guvernul nu poate rezista, permanent, jumătate sclavagist, jumătate liber. Nu aștept ca Uniunea să se dizolve – nu aștept ca această casă să se prăbușească – aștept în schimb să înceteze să mai fie dezbinată. Va deveni fie cu totul una, fie cu totul cealaltă. Fie adversarii sclaviei vor frâna răspândirea sa, și o vor pune acolo unde mintea poate sta liniștită în credința că ea este pe calea spre dispariția totală; fie susținătorii săi o vor împinge înainte, până când va deveni legitimă în toate statele vechi și noi – din Nord sau din Sud.”
În 1953, acesta a fost judecat și condamnat la 15 ani de închisoare pentru că se ridicase împotriva regimului, cuvântarea sa fiind una de apărare în instanță. Vă atenționez, sunt doar la început! Dacă v-a rămas în inimă măcar o urmă de iubire pentru țara voastră, pentru umanitate, pentru dreptate, ascultați cu grijă… Știu că regimul va încerca să ascundă adevărul prin toate mijloacele; știu că va exista o conspirație ce va încerca să mă facă „uitat”. Dar vocea mea nu va fi sugrumată – mă voi ridica, chiar și dacă rămân singur. Condamnați-mă. Nu contează. Istoria mă va ierta!.
Europa. Dincoace de Ocean, în Marea Britanie a anilor '40, prim-ministrul Winston Churchill (foto) scria două pagini din istoria discursurilor celebre cu două alocuțiuni în Camera Comunelor. Nu am altceva de oferit decât sânge, trudă, lacrimi și sudoare", le-a spus el parlamentarilor în 13 mai 1940, în primul său discurs ca premier, când Germania devenise deja o amenințare pentru întreaga Europă. Câteva zile mai târziu, același Churchill le spunea hotărât englezilor, de la tribuna Parlamentului: Vom lupta pe plaje, vom lupta pe pistele de aterizare, vom lupta pe ogoare și pe străzi, vom lupta pe dealuri. Nu ne vom preda niciodată.
Nici francezii nu au fost mai prejos la capitolul discursuri. Liderul și mai apoi președintele Franței, Charles de Gaulles, a fost creatorul multor alocuțiuni strălucite. Credeți-mă, vă vorbesc în cunoștință de cauză și vă spun că nimic nu-i pierdut pentru Franța.
Se cunoaște rolul pe care l-a avut Hitler in ceea ce priveste decizia exterminării evreilor și felul în care germanii aflați sub regimul totalitar impus de Führer au reacționat la hotărârile luate de acesta.
Cea mai mare realizare a propagandei naziste – lucru crezut chiar de Goebbels – a fost crearea mitului Führerului. Acest lucru nu este însă decât în parte adevărat. Imaginea supradimensionată a Führerului n-a fost numai un produs propagandistic băgat pe gât populației, ci și, în mare măsură, rezultatul așteptărilor de salvare națională ale populației naive, așteptări care urmau să fie implinite de un viitor mare lider
Eforturile anumitor personalități fac să renască națiunea, proclama el, numai eforturile personalităților având importanță. Masa este oarbă și proastă. Fiecare din noi este un conducător, și din astfel de conducatori este formată Germania. Hitler era un aventurier, un șovinist și un obscurantist extrem, adept al cultului nelimitat al forței și agresiunii, demagog și mizantrop care își supra aprecia în mod evident forțele și posibilitățile. El era întruchiparea vie a agresivității prădalnicului imperialism german. Nu este de mirare că sprijinind concentrarea întregii puteri politice, în țară, în mâinile lui Hitler și a partidului nazist, forțele reacțiunii germane s-au străduit cu perseverență sa creeze în jurul numelui lui Hitler un adevărat cult.
Asia. Indira Gandhi a fost prim-ministrul Indiei pentru 3 mandate consecutive (1966-1977) și al patrulea între 1980-1984. Indira Priyadarshini Gandhi a fost asasinată de extremiștii Sikh. Indira Gandhi a fost singurul copil al lui Jawaharlal Nehru, primul prim-ministru al Indiei independente.
Indira a terminat facultatea Visva Bharati din Bengalul de vest și facultatea din Oxford și în anul 1942- s-a casatorit cu Feroze Gandhi, membru al Congresului National. Indira Gandhi a fost membru al comitetului muncitoresc al conducerii congresului începând cu 1955 și în 1959 a fost aleasă pentru onorificul post de președinte de partid. Lal Bahadur Shastri, care l-a urmat pe Nehru la postul de Prim Ministru în 1964 a numit-o pe Indira Gandhi Ministrul Informației și Radiodifuziunii.
În martie 1972, Indira Gandhi a adus Congresul în fața unei noi victorii în alegerile naționale. După ce și-a învins oponenții socialiști, s-a discutat despre Indira Gandhi că ar fi violat legile alegerii.
Ea a ținut discursuri oficialilor guvernamentali, a aplanat conflictele, și a supravegheat eforturile de reconstrucție ale zonelor afectate. Shastri și miniștrii au fost rușinați de lipsa lor de inițiativă. Acțiunile ministrului Gandhi nu ținteau spre Shastri sau spre propria avansare politică. Ea nu dădea dovadă de interes față de îndatoririle sale zilnice de ministru, dar era charismatică și capabilă să-și construiască o imagine politică pozitivă prin intermediul mass-media.
În iunie 1975, Înalta Curte din Allahabad a găsit-o vinovată pe Indira Gandhi pentru folosirea Guvernului și a lucrărilor Partidului Congresului în campania sa electorală. Aceasta constituia o fraudă electorală și curtea a decis să-și piardă locul în Parlament și dreptul de a candida în alegeri pentru urmatorii 6 ani. Gandhi a contestat decizia, dar partidele de opoziție s-au aliat cerând demisia ei. Protestele din multe state au paralizat sistemele de administrație. Coalitia Janata a lui J.Pnarayan a cerut poliției să ignore ordinele dacă li se cere să deschidă focul asupra unei multimi neânarmate. Dezlănțuirile publice s-au combinat cu vremuri economice grele și cu un guvern iresponsabil. O uriașă mulțime de oameni au înconjurat Parlamentul și resedința lui Gandhi din Delhi, cerându-i să demisioneze.
Revoluționar și conducător, marxist și naționalist, eliberator și dictator, Mao Tzedun deține un loc important printre liderii politici ai secolului al XX-lea. Între rolul său, ca lider al unei revoluții comuniste într-o țară preponderent rurală și sfâșiată de razboi, și între dezastrele Marelui Salt Înainte și cele ale Revoluției Culturale, relația dintre ideile lui Mao și idealurile sale politice este foarte controversată. Cu o autoritate pe care Mao a dat-o marxismului ne oferă cheia pentru a înțelege această extraordinară carieră politică.
Puține personalități ale secolului al XX-lea au jucat, într-un timp istoric scurt, roluri politice atât de radicale-revoluționar, conducător, marxist și naționalist, eliberator și dictator – ca Mao Tzedun, conducatorul Chinei, care a conceput și condus cea mai cunoscută revoluție din istoria umanității, care le depășește pe cele din Franța sau Rusia, după parerea foarte multor analiști.
Pe cât de serioase păreau planurile sale, pe atât de utopice erau în realitate. S-ar putea spune că atributele personalității sale enumerate mai sus reflectă, în fond, o evoluție fatală a oricărui revoluționar care, din conducător, sfârșește prin a deveni despotic, în cele din urmă renegat chiar de cei pe care i-a condus.
Africa. Nelson Rolihlahla Mandela s-a născut într-un sat lângă Umtata, în regiunea Transkei, pe 18 Iulie 1918. Tatăl său era prim consilier al Acting Paramount Chief din Thembuland. După moartea tatălui său, tânărul Mandela a ajuns ajutorul șefului din Paramount pentru sarcinile de birou. Totuși, influențat de cazurile ce apăreau în fața tribunalului teritoriului, acesta a decis să devină avocat.
Ascultând poveștile bătrânilor despre vitejia strămoșilor în timpul războaielor de rezistență pentru patrie, acesta a început să viseze să-și aducă contribuția la eliberarea oamenilor săi. După primirea educației la o școală locala, Nelson Mandela a fost trimis la Healdtown, o școală secundară cu reputație din Wesleyan. A intrat în cadrul colegiului Universității FortHare pentru licență în arte unde a fost ales în Consiliul Studenților. Suspendat datorită implicării într-un protest, a plecat la Johannesburg unde și-a terminat studiile prin corespondență. A intrat în politică când încă mai studia în Johannesburg, devenind membru in Congresul Național African (ANC) în 1942.
În scurt timp, Mandela și-a impresionat colegii prin munca sa disciplinată și efortul depus, fiind ales secretar ANCYL în 1947. Printr-o muncă susținută, făcând campanie printre membri ANC, ANCYL a reușit să găsească sprijin în rândul ANC. La conferința anuală din 1945, 2 din liderii ligii tinere, au fost aleși în comitetul de conducere (NEC). Doi ani mai târziu, Oliver Tambo, membru ANCYL, a intrat în NEC.
De-a lungul anilor 50, Mandela a fost victima mai multor acte de represiune, a fost interzis, arestat și închis. În cea mai mare parte a următoarei jumătăți de deceniu a fost unul dintre cei acuzați în imensul proces de trădare, costul plătit fiind cariera sa politică și cea în domeniul dreptului. După masacrul de la Sharpeville din 1960, ANC a fost scos în afara legii și Mandela care încă era judecat a fost reținut. Procesul de trădare s-a prăbușit în 1961 deoarece Africa de Sud a început să se îndrepte spre adoptarea consituției republicane. Cu ANC acum ilegal, 1400 de delegati s-au reunit la Conferinta Africana in Pietermaritzburg in Martie 1961.
Mandela a fost oratotorul cheie, într-o adresare electrifiantă el a provocat regimul politic sa convoace o convenție naționala la care reprezentanții tuturor cetățenilor din Africa de Sud să discute și să întemeieze o nouă constituție bazată pe principiile democratice.
În aceasta perioada el și alți lideri de la ANC au constituit o noua secție specializată a mișcării liberale: Umkhonto we Sizwe, sub forma unui nucleu armat al cărui scop era pregătirea pentru o luptă armată.
Imaginea salutului cu pumnul strâns și ridicat spre mulțimea care îl aștepta la ieșirea din temniță rămâne emblematică pentru lupta constantă pentru libertate, egalitate și fraternitate (perimate vorbe). Vă salut pe toți în numele păcii, democrației și libertății tuturor, spunea Mandela în primul său discurs ca om liber.
Dacă este posibil, uneori, ca istoria unei țări să se confunde cu istoria unui om, atunci, cu siguranță, istoria Africii de Sud este confundabilă cu aceea a lui Mandela. Sacrificiul personal pentru o cauză pe care a considerat-o mai importantă decât propria viață, rezistența constantă împotriva politicii de apartheid, conducerea țării pe care și-a asumat-o (a fost primul președinte de culoare al Africii de Sud, ales în urma unui scrutin la care a participat pentru prima dată și populația de culoare), premiul Nobel pentru Pace primit în 1993 – sunt realitățile care confirmă ceea ce spunea fidelul Castro despre Mandela: Este unul dintre cele mai extraordinare simboluri ale acestui timp.
În ciuda teribilelor provocări, Nelson Mandela n-a răspuns niciodată rasismului cu rasism. Viața lui a reprezentat inspirație pentru Africa de Sud și pentru toata lumea, pentru toți cei asupriți și pentru toți cei ce s-au opus rasismului.
A fost primul președinte al Africii de Sud ales în mod democratic pe 10 Mai 1994, până în iunie 1999. S-a retras din viata publică în iunie 1999.
1.4.3.1. Discursul prezidențial al președintelui Barack Obama
Pentru că tema lucrării implică analizarea unui discurs politic și pentru că nu am reușit să găsesc un discurs politic românesc care să mă multumească din punct de vedere al conținutului, am hotărât să traduc și să discut despre discursul susținut de actualul președinte al Statelor Unite, Barack Obama, cu ocazia alegerii sale în funcția de președinte.
Deși este un discurs ce pare a fi amplu, acesta este foarte ușor de citit, coerent, clar și la obiect. Discursul a durat 18 minute, încadrându-se în normele unui discurs normal de inaugurare: aproximativ 20 min.
Discursul este unul inaugural, președintele fixand primele principii și o direcție pentru țară. Barack Obama este vorbitorul / transmițătorul mesajului în cazul nostru, fiind noul președinte al Statelor Unite ale Americii, nou ales în funcție. În calitate de președinte nou ales, acesta și-a expus în fața națiunii credințele, planurile, măsurile și a trasat o traiectorie pe care dorește să iși construiască șederea la Casa Alba. Scopul său, având în vedere că este vorba despre un discurs inaugural, este acela de a mulțumi și de a clarifica direcția în care dorește să meargă în continuare. Discursul este în principal motivațional, dorind în același timp să și convingă auditoriul / publicul țintă. Principalul mesaj al discursului este mesajul transmis în repetate rânduri, acela că America are forța și resursele necesare de a trece peste orice și implicit de a trece peste criza cu care se confruntă actual. Personal consider că discursul a fost unul clar și bine structurat, care a reușit să transmită ideile esențiale, a reușit să motiveze și a reușit să convingă populația că a facut alegerea potrivita.
Am ales să analizez discursul politic inaugural al președintelui Barack Obama deoarece acesta este un exemplu de discurs politic, nedemagocic, bine structurat și care iși atinge clar obiectivele stabilite. Este un discurs care se fundamentează pe valorile culturale și spirituale ale poporului. Discursul insistă asupra valorilor esențiale și secundare, care inspiră americanii, și anume: valorile morale (corect/incorect, drept/nedrept, moral/imoral); valoarea individului (toți politicienii își declară preocuparea pentru bunăstarea individului); realizarea și succesul (presupune acumularea de putere, de status, bogăție); schimbarea și progresul (schimbarea duce la progres, lucru implicit bun pentru toți); egalitatea etică (exprimă convingerea că toți oamenii sunt egali și trebuie să se bucure de un tratament egal); efortul și optimismul (obiectivele propuse pot fi realizate dacă se muncește asiduu și cu optimism după proverbul popular: Privește jumătatea plină a paharului; eficiența, simțul practic și pragmatismul (căutarea soluțiilor practice – americanii sunt oameni practici). Chiar dacă valorile enumerate au fost identificate cu mai bine de patruzeci de ani în urmă, ele au relevanță și astăzi.
Se spune că primul scop al unui discurs de inaugurare, conform tradițiilor americane, este exprimarea idealurilor familiare americanilor, fără a face apel la clișee. Obama a utilizat în mod efectiv, din punctul meu de vedere, mai multe clișee, referințe religioase pentru a transmite mesajul său națiunii într-un context politic cu totul deosebit – inaugurarea Președintelui SUA.
Președintele a mizat pe dimensiunea profund simbolică a procesului de inaugurare. Riturile au o încărcătură puternică, de aceea ele reușesc să determine adeziunea mentalăa populatiei. Astfel, ritul poate fi înțeles ca reprezentând un set de acțiuni secvențiale, de roluri teatralizate, de valori sau simboluri cu meirea de a atrage populatia si de a o motiva.
Valoarea provocării este unul dintre cele mai uzuale mituri politice din societatea americană. Actorii politici, oferă totdeauna electoratului o provocare și prezintă momentul alegerii ca pe unul de importanță crucială. Acesta a fost si cazul discursului actualului presedinte.
Motto-ul discursului inaugural al lui Barack Obama, cât și genericul întegii sale campanii a fost: Yes, We Can (Da, putem), ceea ce a însemnat, de fapt, nu numai o provocare a poporului american, dar și redarea speranței într-o perioada controversată afectată de criza economico-financiară mondială.
Discursul inaugural al președintelui Barack Obama a durat 18 minute, a avut o axă bine definită: intrarea Americii într-o nouă epocă, deci ideea de provocare a perseverat pe toată durata discursului. Durata optimă a unui discurs inaugural este considerată de 20 de minute. Cel mai lung discurs a fost cel al lui W. Henry Harrison, care a durat aproape 2 ore.
Obama a subliniat scopul său de a readuce S.U.A. în postura de lider respectat al lumii libere, promițând să lase în urmă perioada Bush prin reforme interne, dar și o nouă perspectivă pe plan extern: Puterea noastră crește prin folosirea ei cu prudență. Vom face ce trebuie în Irak și Afganistan, iar cu prietenii noștri vom face ce e bine acolo. Nu ne vom cere scuze pentru modul nostru de viață […]. Obama s-a referit tangențial și la lupta cu teroriștii, fără însă a le declara război, cum a făcut-o predecesorul său: Pentru cei care încearcă să ne terorizeze, le spunem că spiritul nostru nu poate fi rupt și că vă vom învinge […].
Stau astăzi în fața voastră umil și onorat de încrederea pe care mi-ați acordat-o […] Acestea au fost cuvintele de început ale discursului inaugural al lui Obama. Umil și onorat – această expresie realizează o micșorare a distanței dintre public și leader, adică unitatea dintre popor și conducător. Prin aceste fraze modeste americanii trebuie să decodifice mitul individului care a muncit din greu și s-a încununat de succes datorită propriilor eforturi – un afro-american devine cel mai puternic președinte din lume. Din punct de vedere psihologic, acest joc de cuvinte poate fi atestat ca o programare neurolingvistică a publicului receptor, exercițiu ce presupune amplificarea emoțiilor printr-un exces de sinceritate. Această tehnică comunicațională exclude agresivitatea și cinismul în exprimare și pune, mai degrabă, în valoare senzația de lipsă de apărare a vorbitorului.
Prin urmare, sinceritatea din partea presedintelui asigură toleranța din partea auditoriului: nu poți să fii prea critic față de persoana care și-a deschis sufletul și ți-a întins o mână amicală.
„i mulțumesc președintelui George W. Bush pentru serviciul adus națiunii noastre […] Așa a continuat discursul președintelui nou-ales. Obama confirmă astfel principiile jocului concurențial din perioada campaniei electorale, când oponenții se află de o parte și alta a baricadei politice; de fapt, însă, ambele părți au drept obiectiv bunăstarea și fericirea poporului american. Atacurile verbale fiind de neocolot, nu transformă rivalii politici în dușmani pentru totdeauna. Chiar dacă politicile promovate de către noul președinte al S.U.A. se deosebesc radical de cele promovate de către predecesorul său, discursul lui Obama nu a fost, nici măcar sporadic, unul critic, moralizator. De exemplu, în ce privește noua politica externă promovată de noul Cabinet, Obama declară: Lumea întreagă să știe că America caută doar pacea și liniștea și suntem gata să conducem din nou […]. Decodificat, acest mesaj ar spune că: democrația nu va fi exportată cu tancurile.
Din perspectiva abordării dimensiunii simbolice a comunicării politice, importantă pentru un discurs inaugural ar fi păstrarea unei tradiții. Astfel, pentru președinții americani a devenit o tradiție includerea la sfârșitul jurământului a frazei Așa să ne ajute Dumnezeu!. Fraze similare găsim și la sfârșitul discursului inaugural al lui Barack Obama: Cu ajutorul lui Dumnezeu să ducem mai departe acel cadou de libertate și să-l dăm generațiilor următoare. Vă mulțumesc! Dumnezeu să ne binecuvânteze! Dumnezeu să binecuvânteze America!. Utilizarea acestor fraze-clișee are sdrept scop legitimarea în fața publicului larg și a opiniei publice a noului locatar al Casei Albe. Aceasta este o legitimare simbolică, în primul rând, apoi una juridică și politică.
La baza fiecărui discurs inaugural se găsește incontestabil o anumită ideologie, în baza căreia noul lider își fixează direcția pe care urmează să conducă poporul. Aceste elemente au fost foarte vizibile in discursul lui Barack Obama. Discursul acestui tip de politician se distinge prin faptul că mai întotdeauna promite publicului ceea ce acesta vrea să audă. Astfel, Obama promite în discursurile sale electorale că va ajuta clasa de mijloc (aproape fiecare american se consideră membru al ei) și că îi va penaliza pe cei care au devenit indecent de bogați. Un mesaj similar de încurajare pentru toți americanii desprindem și în discursul său inaugural: Întrebarea pe care ne-o punem este nu dacă Guvernul este mai bun sau mai rău, ci dacă el îi ajută pe oameni. Această criză ne-a amintit că fară un ochi atent la toate acestea, națiunea nu poate prospera. Succesul economiei a depins nu numai de PIB, ci și de bunăstarea fiecăruia dintre noi.
Pentru un efect doctrinar mai puternic, discursul a inclus și trimiteri la John Kennedy, care afirmă că națiunea nu poate prospera pe termen îndelungat, dacă îi favorizează numai pe cei prosperi. Din aceste fraze se profilează tendința lui Obama de re-distribuire a veniturilor. Aceasta atitudine a fost ulterior criticata de americanii neo-conservatori. Prin urmare, deși este dificil de a distinge între demagogie și idealism, între entuziasm sincer și contrafăcut, desigur, în discursul lui Obama descoperim și o retorică populistă.
Dacă vrem să vorbim despre limbajul utilizat în discurs, acesta a fost mai degrabă unul populist și mobilizator, decât unul moralizator, aspect bun din punctul meu de vedere, intrucat americanii asteptau mai mult sa fie incurajati decat sa fie criticati. Chiar dacă printre fraze se deslușesc consecințele politicilor eronate promovate de administarția Bush, Obama nu și-a propus să lanseze critici dure la adresa predecesorului său. În acest sens, doar un eufemism atestă adevărata opinie a vorbitorului: În această zi declarăm că vom pune capăt micilor răutăți, care au făcut parte din politica noastră […].
Obama a acționat oarecum diferit față de majoritatea politicienilor aflați în situația sa și în mod special față de politicientii români. Acesta nu a făcut multe promisiuni, nu a făcut o listă de obiective, dar, folosindu-și talentul său de orator, a descris greutățile pe care trebuie să le înfrunte americanii pentru a depăși criza, a încercat să-i liniștească și să le dea speranța că pot traversa cu bine perioada de criză economică (mitul efortului și optimismului):
Suntem în mijlocul unei crize, acest lucru să fie bine înțeles, țara se află în plin război împotriva rețelelor teroriste, economia noastră este slăbită, sistemul nostru de sănătate este și el slăbit, următoarea generație trebuie să-și micșoreze așteptările, dificultățile care ne așteaptă vor fi mari și nu se vor schimba în timp scurt, dar ele vor fi indeplinite […]. (21 ianuarie 2009)
Obama a utilizat în mod efectiv atât metafore implicite, cât și referințe religioase, pentru a atinge o cotă maximă de energizare a maselor. Astfel, găsim următoarele fraze cu simboluri și metafore implicite: Să marcăm această zi, reamintind cine suntem noi și ce am ajuns, în această iarna a greutăților să avansăm din nou prin curenții înghețați, să facem față curenților care vor veni. Metafore implicite pot fi considerate: curenți de gheață, ochi atenți, nori adunați, furtuni dezlănțuite etc.
Rezumând, voi sublinia faptul că discursul inaugural definește un moment în timp. Te ajută să-ți faci o imagine despre persoana care este președinte, despre modul cum vede el acest moment și încotro crede el că trebuie să se îndrepte un popor. Un discurs de acest gen este un discurs al responsabilității și pragmatismului, un îndemn la muncă și reafirmare a valorilor sacre pentru o națiune. Președintele este principalul stăpân al cuvintelor sale, chiar și atunci când comunicarea dintre guvernanți și guvernați este instrumentalizată cu ajutorul specialiștilor. In acest sens, Obama a utilizat in mod inteligent resursele de care dispunea, a profitat de situatia de in care se afla si a reusit sa construiasca un discurs inaugural reusit.
CAPITOLUL AL II-LEA
STUDIU DE CAZ – ROLUL TANDEMULUI ANGELA MERKEL – NICOLAS SARKOZY LA CONSOLIDAREA IMAGINII U.E. ÎN TIMPUL CRIZEI DIN 2008
2.1. Comunicarea și globalizarea
Uniunea Europeană se aseamană viziunii arhitectului franco-elvețian Le Corbusier, care avusese ambiția de a impune oamenilor să trăiască în orașul viitorului, planificat până în cele mai mici detalii. Deși acesta considera idea sa ca fiind cea mai bună, după construirea clădirilor impersonale, standardizate de sticlă și beton oamenii și-au dat seama că departe de a crea orașele lucitoare și eficiente promise, proiectele arhitectuluir dădeau naștere unor construcții inumane, lipsite de suflet care au ajuns la scurtă vreme să se transforme în adevărate capcane..
Echivalentul dorinței lui Le Corbusier de a demola orașele vechi a fost aversiunea lui Monnet față de statul-națiune. Misiunea sa de a crea guvernul supranațional al viitorului, condus de tehnocrați, înălțându-se mai presus de toate complicațiile naționalismului și ale democrației a fost aparent dusă la final. S-a blocat însă la testul practic, chiar dacă asemeni planurilor lui Le Corbusier părea într-o vreme să deschidă toate drumurile și să soluționeze toate problemele.
În cazul lui Le Corbusier tot ceea ce nu era bun la blocurile lui a devenit evident când în ele au trebuit să locuiacă oameni care au descoperit că aceste clădiri sfidau realitățile și nevoile omenești. La fel au început să stea lucrurile și cu blocurile-turn create de tehnocrații Uniunii Europene. În fața lipsei de suflet a orașelor lui Le Corbusier oamenii au început să tanjească după căldura, vitalitatea și realitatea omenească a vechilor orașe. Locuitorii U.E. au descoperit deja că și-au pierdut treptat libertatea și puterea propriilor țări de a se guverna singure și au început să aprecieze într-un fel nou valoarea vechiului mod de a trăi, ce le-a fost luat fără știrea lor.
Va veni o vreme când fantezia marelui proiect european se va destrăma, biruită de realitate, distrusă de toate acele contradicții pe care, în ambițiile ei, n-a fost în stare să le prevadă și pe care n-ar fi putut niciodată să le rezolve. Numai că este posibil să lase în urma ei un pustiu din care popoarele Europei vor avea nevoie de mulți ani ca să se trezească iar la viață.
Cel mai direct și mai cuprinzător mod de informatizare și de prezentare a subiectelor de interes public pe care Uniunea Europeană îl folosește sunt discursurile publice, mai exact cele politice, susținute de reprezentanții instituțiilor componente, pe lângă celelalte mijloace de comunicare, precum internetul, mass-media sau presa scrisă.
Așadar, în viziunea cercetătoarei Camelia Beciu C. un discurs este politic atunci când evaluează situații de interes public; orice discurs politic funcționează pe baza unei argumentații convenționale care justifică, pe de-o parte, rolul instituției și pe de altă parte, imaginea publică a celui care reprezintă instituția.
Discursul politic este o componentă esențială a limbajului începutului de secol al XXI-lea, plus că, democratizarea înregistrată în majoritatea statelor europene în ultimul deceniu a făcut că limbajul să devină principala armă de atac al adversarului politic. Cu toate acestea principalul aspect, care trebuie atent analizat este cel referitor la impactul și totodată, inluenta discursurilor publice, susținute de membrii Uniunii Europene, cu privire la evoluția stării sociale a țărilor membre, nu numai asupra acestora ci și a celorlalte state externe.
Această influență pe care mai devreme am specificat-o, de multe ori, dobândește o nuanță negativă, definită prin termenul de manipulare, manipulare care nu este condiționată de aspectele lingivistice, ea luând forma și în elementele materiale sau vizuale.
Așadar, termenul de manipulare are un înțeles multiplu, însă în limbajul popular reprezintă ’o acțiune de a determina un actor social (persoană, grup, colectivitate) să gândească și să acționeze într-un mod compatibil cu interesele inițiatorului, iar nu cu interesele sale, prin utilizarea unor tehnici de persuasiune care distorsionează intenționat adevărul, lăsând însă impresia libertății de gândire șI de decizie. Spre deosebire de influența de tipul convingerii raționale, prin manipulare nu se urmărește înțelegerea mai corectă și mai profundă a situației, ci inocularea unei înțelegeri convenabile, recurgându-se atât la inducerea în eroare cu argumente falsificate, cât și la apelul la palierele non-raționale. Intențiile reale ale celui care transmite mesajul rămân insesizabile primitorului acestuia’. În această categorie, putem încadra discursurile europene de informatizare.
2.2. Particularități cu privire la Angela Merkel
Germania este o republică federală formată din 16 landuri sau state. 11 dintre aceste landuri au fost redivizate după anul 1945 pentru a forma Germania de Vest în anul 1949. Cinci landuri din Germania de Est au fost reconstituite în iulie 1990 și au devenit parte din Germania la trei octombrie 1990. Fiecare land are Constituție, Parlament și Guvern propriu.
În Germania există o structură administrativă policentrica, un sistem de cooperare la nivel federal și o puternică poziție a Cancelarului Federal. Puterea Guvernului Federal în Germania este personificata în persoana Cancelarului Federal. Aceasta puternică poziție a Cancelarului este susținută de către Constituție, care face referire la persoana acestuia: Conform Constituției, Cancelarul Federal are dreptul de a forma Cabinetul Federal. Cancelarul propune candidații săi pentru departamentele ministeriale. Demiterea unui minister urmează aceleași etape.
Conducătorul Guvernului în Germania este numit Cancelar. În politica germană, poziția cancelarului este echivalentă cu cea a Primului Ministru din celelalte state. Din anul 1871 până în anul 1945 termenul folosit era cel de Cancelar Imperial. Termenul de Cancelar Federal este folosit în zilele noastre. Actualul Cancelar Federal al Republicii Federale Germania este doamna Angela Merkel, care a fost aleasă în anul 2005. Pe lângă faptul că este al optulea Cancelar Federal al actualei republici, ea este de asemenea prima femeie Cancelar (sau denumirea din limba germană Bundeskanzlerin) din istoria Germaniei. Termenul de Bundeskanzlerin nu a fost niciodată folosit în mod oficial înainte că Angela Merkel să devină Cancelar al Germaniei dar este o formațiune gramaticală a unui substantiv ce desemnează o femeie.
Angela Merkel a fost președintele Uniunii Creștin Democrate din 9 aprilie 2000 și președintele coaliției Uniunii Creștin Democrate-Uniunii Creștin Sociale în perioada anilor 2002-2005.
Angela Merkel este prima femeie care își asumă conducerea guvernului Germaniei și prima femeie care a condus Germania ininte că ea să devină o națiune modernă în 1871. De asemenea, Merkel a fost desemnată în anul 2007 cea mai tânără persoană care a devenit Cancelar Federal al Germaniei de la cel de-al doilea război modial până în zilele noastre. Merkel este considerată a fi cea mai puternică femeie din lume în prezent. În funcția ei de Cancelar al Germaniei, Angela Merkel a fost de asemenea președinte al Consiliului European. În anul 2007, Merkel a devenit membru al Consiliului Femeilor Conducătoare din întreaga lume, un grup al femeilor conducătoare de state și guverne.
La fiecare patru ani, după alegerile naționale și convocarea celor mai noi membrii aleși ai Bundestagului, Cancelarul Federal este ales de către o majoritate din rândul membrilor Bundestagului la propunerea Președintelui. Acest vot este unul dintre puținele cazuri în care majoritatea membrilor aleși ai Bundestagului trebuie să fie îndeplinit, că o opoziție la o majoritate simplă a celor care sunt deja adunați. Acest lucru se referă la majoritatea celor care aleg Cancelarul și este desemnată să asigure înființarea unei guvernări stabile. Votul pentru alegerea Cancelarului este secret. Aceasta deoarece se intenționează asigurarea faptului că majoritatea desemnată să aleagă Cancelarul Federal nu depinde de mebrii care sunt de partea sa.
Dacă, candidatul propus de Președinte nu este ales, Bundestagul trebuie să hotărască propriul său candidat în termen de 14 zile. Dacă nu este nimeni ales în această perioadă, Bundestagul va încerca o nouă alegere. Dacă persoana cu cel mai mare număr de voturi deține majoritatea, Președintele trebuie să-l desemneze. Dacă persoana cu cel mai mare număr de voturi nu deține majoritatea, Președintele va trebui de asemenea să-l desemneze sau să propună noi alegeri pentru Bundestag.
Cancelarul Federal este singurul membru din guvernarea federală ales de către Bundestag. Celelalte cabinete ministeriale sunt alese de către cancelarul însuși, chiar dacă sunt desemnate în funcție formal de către Președinte la propunerea Cancelarului.
Spre deosebire de legislațiile altor state, Bundestagul nu poate înlocui Cancelarul Federal printr-o simplă Moțiune de Neîncredere. În schimb, prematură înlocuire a Cancelarului este posibilă doar atunci când în mod simultan se găsește un succesor. Pentru a câștiga suportul legislativ din partea Bundestagului, Cancelarul Federal poate de asemenea solicita o Moțiune de Încredere, de Confidenta, combinată fie cu o propunere legislativă, fie cu un vot de încredere. Doar dacă un astfel de vot eșuează Președintele poate dizolva Bundestagul. Această procedură există pentru a evita situația existentă în Republica Weimar, acolo unde votul de neîncredere a fost supra folosit și s-a abuzat de el.
Cancelarul Federal determină structura Cabinetului Federal. Președintele, doar formal, desemnează în funcții și demite cabinetele ministeriale, la recomandarea cancelarului Federal, nefiind nevoie de aprobarea din partea Parlamentului. În concordanță cu Legea de bază a țării, Constituția, Cancelarul Federal trebuie să stabilească numărul de cabinete ministeriale și să dicteze îndatoririle acestora. Cancelarul Ludwig Erhard avea cel mai mare cabinet, cu douazecisidoi de miniștrii, la mijlocul anilor 1960.
Art. 65 din Constituția Germaniei prezintă trei principii importante ce definesc modul în care sistemul executiv funcționează:
Principiul Cancelarului Federal face că acest Cancelar să fie responsabil de toate politicile guvernamentale. Orice politică formală lansată de către Cancelar reprezintă un directiv obligatoriu legal pe care cabinetele ministeriale trebuie să-l implementeze. Se așteaptă ca și cabinetele ministeriale să introducă politici specifice la nivelul ministerial pentru a reflecta puterea și supremația Cancelarului.
Principiul Autonomiei Ministeriale încredințează fiecare minister cu libertatea de a superviza operațiile departamentale și de a pregăti propunerile legislative fără intervenția cabinetului atâta vreme cât politicile ministerului sunt compatibile cu agenda de lucru a Cancelarului. Conform acestui principiu, fiecare minister optează, în mod autonom, pentru politica să și are responsabilitate proprie în cadrul ministerului respectiv. Sistemul politic german se caracterizează printr-o absența relativă a constituționalității autorității ierarhice a Șefului Guvernului asupra ministerelor. Șeful ierarhic este liber să aleagă membrii ministerelor care, odată instalați în funcții, se bucura de un înalt grad de independență ținând seama doar de principiile politice de bază.
Principiul Cabinetului atrage după sine contradicțiile dintre ministerele federale asupra problemelor jurisdicționale și bugetare în vederea rezolvării lor de către cabinet.
Cancelarul Federal al Germaniei conduce afacerile Guvernului Federal conform cu Regulile de Procedura ale Guvernului Federal adoptate de către Cabinetul Federal și aprobate de Președintele Federal. Cancelarul Federal poartă de asemenea și responsabilitățile guvernamentale referitoare la Bundestag.
Guvernul cuprinde adesea coaliții care sunt alcătuite din două sau mai multe părți în scopul de a obține o majoritate în cadrul Bundestagului. Prin intermediul acestei coaliții guvernamentale, Cancelarul Federal trebuie să rămână fidel înțelegerilor, acordurilor făcute cu partenerii săi de coaliție, asta dacă nu dorește ca în mod inutil să îngreuneze coaliția.
Mai mult de atât, Cancelarul Federal conduce Cabinetul Federal și sesiunile acestuia. Cancelaria Federală, formată din 1989 din 500 de membrii, are misiunea de a oferi Cancelarului Federal informații care să-i permită coordonarea activităților necesare și dezvoltarea corespunzătoare a politicii guvernamentale. Structura Cancelariei Federale o reflecta pe cea a ministerelor, iar șeful Cancelariei Federale este responsabil pentru organizarea activității interne a Cancelariei. Sistemul de Informare al Guvernului este condus de un grup de planificare al Cancelariei. Datele importante pentru fiecare proiect transmise de ministere sunt raportate Cancelariei, iar stocarea acestora se face în computerul Cancelariei. Ministerele au acces la toate datele. Tot din structura Cancelariei Federale fac parte și Birourile de Presă și Informare ale Guvernului Federal, care în 1988 reuneau aproximativ 740 de membri.
Cancelarul Federal decide de asemenea cine trebuie să îl reprezinte. Acest Minister este însărcinat de către unul din Ministerele Federale, de regulă de către Ministerul Afacerilor Externe. Într-o coaliție guvernamentală, un partid membru al coaliției este numit conform legislației.
În cazul în care statul se afla în situații de forță majoră, Cancelarul Federal executa comanda supremă asupra forțelor armate, cu alte cuvinte este șeful armatei.
Cancelarul trebuie să se asigure personal de susținerea și suportul venite din partea Bundestagului, cerând așa cum am mai spus, un vot de încredere.Acest vot de neîncredere este prevăzut în Constituție și se referă la faptul că, dacă majoritatea membrilor Parlamentului doresc să acorde votul de neîncredere Cancelarului, aceștia trebuie să aleagă în același timp succesorul lui cu majoritate de voturi. Cancelarul Federal nominalizează membrii Guvernului. Cancelarul Federal conduce activitatea guvernului și determină coordonatele politicii care urmează a fi implementată de către ministere. El determina și precizează gradul de responsabilitate care revine fiecărui minister.
2.3. Particularități cu privire la Nicolas Sarkozy
Ultimele alegeri prezidențiale din Franța s-au desfășurat în anul 2012. În cursa pentru alegeri, în prima rundă (22 aprilie), s-au înscris 10 candidați: Nicolas Sarkozy (conservator), François Hollande (socialist), Marine Le Pen (Frontul Național), François Bayrou (Mișcarea Democrată), Jean-Luc Mélenchon (Frontul Aripa Stângă), Eva Joly (Verzii), Nicolas Dupont-Aignan (suveranist), Nathalie Arthaud (stânga extremă), Philippe Poutou (Noul Partid Anticapitalist) and Jacques Cheminade (independent), iar în cea de a doua rundă (6 mai), au ajuns François Hollande și Nicolas Sarkozy, ultimul pierzând la o diferență mică față de adversarul său.
Această campanie a devenit una dintre cele mai disputate campanii electorale din ultimele decenii. Miza principală și tema inedită a prezidențialelor din 2012 a fost criza financiară și datoria Franței. Deficitul public al Franței în 2011 a constituit 5,7% din PIB, se spera ca acesta să scadă la 4,6% în 2012 și la 3% in 2013. În plus, nivelul somajului s-a dublat în ultimii 12 ani și este de peste 9%, deși Nicolas Sarkozy promisese că îl va reduce până la 5%. Trei ani de scădere economică au avut un impact negativ asupra imaginii președintelui în exercițiu.
În primul tur de scrutin al campaniei s-a desfășurat confruntarea dintre aripa stângă și aripa dreaptă, în timp ce în cel de-al doilea a avut loc competiția între actori individuali și instituționali din cadrul taberelor Dreptei sau Stângii, în particular între cei care au fost capabili să obțină sprijinul din partea a minim 500 de primari francezi după cum a fost stabilit de către Consiliul Constituțional.
Această confruntare prezidențială a înregistrat o competiție între și în interiorul partidelor, și, ca în cazul alegerilor prezidențiale anterioare, competiția dintre aripile politice ale stângii și dreptei din prima rundă au influențat puternic rezultatele din cea de a doua rundă.
Rezultatele din prima rundă, evidențiază în mod clar faptul că doar Sarkozy și Hollande puteau să intre în cea de a doua rundă. Totuși, performanțele obținute au fost influențate puternic încă din acest prim tur de scrutin datorită alianțelor pe care le-au format după obținerea rezultatelor.
Pentru cel de-al doilea tur, François Bayrou, candidatul reprezentând centrul, și fiind în mod tradițional mai aproape de aripa dreaptă, a declarat că îl preferă mai degrabă pe Hollande decât pe Sarkozy. Mai mult, Jean-Luc Mélenchon, deși a anunțat că este dornic să învingă adversarul în cea de a doua rundă, și-a sfătuit susținătorii să voteze cu François Hollande. De asemenea, Marine Le Pen a refuzat să-și convingă partizanii să-l voteze pe Sarkozy, ceea ce a constituit un fapt surprinzător deoarece Sarkozy s-a luptat, pe toată durata campaniei, pentru a atrage votanții din partea extremei drepte. În ciuda acestui fapt, Le Pen și-a anunțat suporterii că va participa cu un vot alb în cea de a doua rundă.
Rezultatele indică faptul că lupta a fost una foarte strânsă, diferența dintre învingător și învins, Hollande, respectiv Sarkozy, fiind una foarte mică, de doar trei procente.
Președintele în exercițiu, Sarkozy, după venirea sa la putere în 2007, a dorit să creeze un stil nou de guvernare, dar s-a lovit de efectul bumerangului. La guvernare a fost învestit un președinte superactiv. După publicarea primelor sondaje de opinie, din care a reieșit faptul că preferat era candidatul socialiștilor, François Hollande, Sarkozy a decis să-și accelereze intrarea în campanie și să schimbe opiniile francezilor despre vechiul Sarkozy: lăudăros, fulminant, separator (hableur, tonitruent, clivent). El și-a dorit să fie candidatul poporulu, dar din păcate, nu a reușit să înlăture imaginea pe care și-a creat-o în mentalul populației de „președinte al bogaților”.
Un mic eșec în timpul unei băi de mulțime, puternic mediatizat, le-a demonstrat încă o dată francezilor faptul că președintele lor este iubitor de lux. În timpul unei întâlniri cu electoratul, pe Place de Concorde, camerele de luat vederi l-au surprins pe Președintele Sarkozy în momentul când și-a scos de pe mână ceasul și l-a pus grijuliu în buzunar, în timp ce strângea mâinile simpatizanților. După ce a dat mâna cu câțiva dintre susținători, Sarkozy și- a scos repede de la încheietură ceasul – un Patek Philippe din aur alb, în valoare de 55.000 de euro, pe care l-a primit în 2008 de la Carla Bruni.7
Din punct de vedere al marketingului electoral, cazul prezentat cosntituie o modalitate de a canaliza PR-ul negru pe un făgaș dacă nu pozitiv, cel puțin, neutru. Se pare că videoclipul a fost difuzat de însăși echipa de PR-iști ai lui Sarkozy. Ceea ce au vrut să evidențieze nu a fost slăbiciunea președintelui pentru bunuri de lux, ci mai degrabă respectul și devotamentul față de soție.
În data de 24 ianuarie Sarkozy a apărut în direct, pe cel puțin 8 canale franceze – TF1, Franța 2, BFM TV, ICFM, Itélé, LC P/Public Sénat, Franța 24, TV5. Această acțiune a fost remarcată drept o strategie de creare a agendei de campanie înainte de termenul oficial.
Pe 16 februarie 2012 Nicolas Sarkozy a anunțat pe postul de televiziune TF1 că va candida pentru al doilea mandat prezidențial. Cu 10 săptămâni înainte de primul tur al scrutinului din 22 aprilie, liderul francez a înregistrat o scădere dramatică a popularității, aceasta fiind cauzată de imposibilitate a rezolvării problemelor create de criza economică.
Strategia pe care echipa de campanie a lui Sarkozy a planificat-o a fost aceea de a redobândi susținerea electoratului prin lansarea în competiția pentru cel de-al doileaa mandat, fiind sigură că Sarkozy va avea de câștigat în fața candidatului mai puțin popular și lipsit de carismă.
În această cursă Sarkozy a intrat ca fiind cel mai nepopular președinte francez. După victoria din martie 2007 și la doar un an de la alegerea sa, Sarkozy reușise, deja, să dezguste două-treimi din respondenții la sondaje. Intelectualii de stânga considerau că opulentul Sarkozy a pulverizat instituția prezidențială. Pe lângă consecințele crizei economice, principala barieră în calea realegerii lui Sarkozy ca președinte era stilul său personal, factor principal a ratei de dezaprobare de 68%.
Sarkozy a încercat să se identifice cu imaginea de apărător al valorilor tradiționale. El a mizat pe o agendă conservatoare, promițând că se va opune mariajelor gay și eutanasiei și că va restricționa imigrația. Campania de comunicare a candidatului Sarkozy s-a axat, în principal, pe subiectul construcției europene și a securității francezilor. În ceea ce privește tema securității și controlului frontierelor, Sarkozy a adoptat o campanie agresivă, reliefând o poziție foarte dură legată de imigrație. Totodată, liderul conservator a declarat că ar putea retrage Franța din Schengen, în cazul în care controalele de la granițele exterioare nu vor fi înăsprite. Sarkozy a promis francezilor că va transforma Europa într-o fortăreață în care nici bunurile, nici indivizii de pe alte continente nu vor mai avea ușor acces.
Nicolas Sarkozy a anunțat că intenționează să promoveze o creștere a cotei T.V.A. cu 1,6 puncte pentru a oferi în acest mod, o compensare costurilor sociale suportate de întreprinderi. Referitor la mitingurile de campanie, fiecare dintre ele a fost deschis cu o muzică specială de campanie, cu influențe hollywoodiene. Muzica de campanie a lui Nicolas Sarkozy a fost compusă de Laurent Ferlet, și a fost înregistrată la Sofia, Bulgaria, de o orchestră formată din 50 de persoane.
La 19 februarie, în Marsilia, a avut loc primul miting electoral în susținerea lui Nicolas Sarkozy. Aici președintele în exercițiu și-a intensificat atacurile împotriva rivalului său. La primul miting au participat peste douăzeci mii de simpatizanți și circa 300 jurnaliști. Franța și francezii au fost temele centrale ale mitingului, Sarkozy dorind cu această ocazie să se prezinte drept salvatorul țării. În discursul său rostit pe Place de la Concorde, Sarkozy s-a autotintitulat singurul căpitan care poate să treacă cu bine prin criza economică.
În ultima săptămână de campanie, duminică, principalii candidați la alegerile prezidențiale din Franța, președintele Nicolas Sarkozy și socialistul Francois Hollande, au participat la mitingurile susținute la Paris. Nicolas Sarkozy a ales Place de la Concorde unde au fost prezenți 70.000 de oameni, în timp ce Francois Hollande a mers la Château de Vincennes, miting la care au participat circa 100.000 de oameni.
După primul tur de scrutin, din 22 aprilie 2012, candidatul socialist Francois Holland a obținut 28,6%, iar Nicolas Sarkozy 27,18%.
La 6 mai a avut loc al doilea tur de scrutin, însă cu patru zile înainte, pe 2 mai, cei doi contracandidați s-au confruntat într-o amplă dezbatere televizată.
Sarkozy a propus să fie organizate trei dezbateri, Hollande a replicat însă că este suficientă o singură dezbatere pentru a convinge francezii că el este președintele de care are nevoie Franța. Ambii candidați au avut o prestație excelentă. Candidații s-au întrecut la oratorie. Și ambii au ieșit învingători.
Francezii sunt la ora actuală mult mai activi online. 75% navighează pe internet, în timp ce 25 de milioane au conturi de Facebook, dintr-un total de 66 de milioane de oameni din care 43 de milioane sunt votanți. Deși nimeni nu a reușit să transforme – un like de pe Facebook într -un vot, campania prezidențială din 2012 a constituit un moment crucial în istoria politică: pentru prima dată, Internetul și social media au făcut parte din strategia de marketing politic a candidaților.
Această campanie electorală a evidențiat importanță rolului pe care îl au rețelele de socializare în mobilizarea votanților. Explozia bruscă a utilizării social media în Franța a determinat ambele tabere politice să investească masiv în strategia lor de comunicare digitală.
Drept urmare, echipa lui François Hollande, responsabilă cu activitățile online și condusă de Vincent Feltesse, a fost alcătuită din aproximativ 50 de persoane și a avut la dispoziție un buget de 2.5 milioane de dolari (10% din bugetul total alocat pentru campanie). Totodată, candidatul socialist a mai apelat la serviciile firmei de consultanță Blue State Digital, cea care l-a ajutat cu success pe Barack Obama în Campania din 2008.
Pentru a echilibra balanța, Sarkozy a investit, de asemenea, în mediul online. Așadar, Nicolas Princen a depus eforturi considerabile pentru ca pagina de Facebook a candidatului său, Nicolas Sarkozy, să obțină un număr de 750 000 de fani pe parcursul campaniei. În același timp, s-a putut observa faptul că devenise o obișnuință ca mai mult de 200 de simpatizanți ai Uniunii pentru Mișcarea Populară (UMP) să se alăture în mod regulat campaniei sediului central de a organiza o luptă pe Twitter cu suporterii lui Hollande.
Sarkozy a pus accentul pe activitatea de pe Facebook unde a postat un plan care arăta faptul că el s-a implicat în politică de când era student, mesajul pe care a dorit să-l transmită fiind acela că nu a ajuns să ocupe cea mai înaltă funcție din stat din simplă întâmplare. Echipa sa de campanie a creat, de asemenea, un program pentru smarphone-uri care permitea accesul votanților de a judeca activitatea lui Sarkozy în ceea ce privește un department al Franței (unul din cele 101 subdiviziuni metropolitane și regionale ale Franței). În schimb, Hollande s-a bazat pe contul său de Twitter care devenise la momentul respectiv cel mai popular cont de Twitter politic din Franța înregistrând un număr de 224 000 de susținători, în timp ce Sarkozy avea doar 157 000.
O noutate apărută cu această ocazie a fost lansarea de website-uri amuzante care aveau rolul de a tachina opoziția. Astfel, avem ca exemplu videoclipul ironic – kikadiquoi sau cine a spus asta? produs de UMP prin care a fost luată în râs exprimarea lui Hollande. Drept răspuns, Partidul Socialist a lansat Le Sarkolol, copiind jocul de memorie cu cărți în care fiecare carte întoarsă reamintește de implicațiile în diferite scandaluri ale lui Sarkozy.
Candidații și responsabilii de campanile au concurat pentru obținerea atenției online deoarece au vrut să-și asigure vizibilitate, să-și mobilizeze suporterii și să evite media tradițională.
În legătură cu schimbarea adusă de campania din 2012 Sarkozy a afirmat următoarele: 2012 va fi martorul preluării controlului mass-media de către social media. Este o schimbare de paradigmă în relația dintre lumea politică, media și cetățeni.
Deși pare a fi o schimbare de paradigmă, totuși, majoritatea francezilor (74%), încă se informează prin intermediul televiziunii, în timp ce Internetul constituie a doua sursă de informare pentru doar 40% din populație.
2.4. Identificarea și explicarea asemănărilor
Există state în care există un Prim-ministru și state în care acesta lipsește, locul și funcțiile acestuia fiind luate de o altă persoană din stat. În studiul meu de caz, am ales două state europene fiecare având în propriul său sistem administrativ o poziție bine stabilită a Primului-ministru. În orice stat din lume, fie că este el stat european sau se afla în orice alt continent, Primul-ministru trebuie să fie prezent, să aibă un rol foarte bine conturat și de aceea ideal ar fi ca funcțiile și atribuțiile sale să fie foarte bine cunoscute și recunoscute de către toți cetățenii și de ceilalți membrii ai statului, dar și de către lege. Așa cum în Parlament este nevoie de un șef, de un Președinte care să-l conducă și care să se consulte cu subalternii săi în luarea unor decizii foarte importante pentru a nu greși, așa cum în cadrul Curților de Casație și Justiție, în cadrul Curților Judecătorești, Tribunalelor precum și în cadrul celorlalte instante judecătorești avem nevoie de judecători, avocați și alți oameni specializați în acest domeniu, așa și executivul din fiecare țară are nevoie de un Prim-ministru, șef al Guvernului, care prin rolul și atribuțiile sale să știe cum să reprezinte cât mai bine și mai eficient dorințele și interesele țării în străinătate.
Ținând cont de toate aceste aspecte, în primul rând o asemănare clară între cele două state este faptul că există un prim-ministru, șef al Guvernului. Atât în Germania cât și în Franța avem o formă de guvernământ parlamentară, ceea ce înseamnă că Primul-ministru (sau Cancelarul) este șeful Guvernului, autoritatea executivă în stat, șeful statului (Monarh sau Președinte) având, cu mici excepții, funcții simbolice. De asemenea, tot o asemănare clară a aparatului Primului-ministru în cele două țări este faptul că această instituție, Cancelaria Federală, Cabinetul Primului-ministru este recunoscută în legislație, mai exact în cea mai inportanta lege a unei țări și anume Constituția. Acest lucru confirma existența în realitate a aparatului Primului-ministru în cele două țări prezentate și analizate. Atât în cazul Germaniei cât și al Franței, Primul-ministru este ales de către Parlament. Totodată, o altă asemănare între cele două țări comparate este și faptul că pentru desemnarea Primului-ministru trebuie să fie manifestate voturile a jumătate din membrii Parlamentului. Un alt aspect care aseamănă din nou cele două țări este perioada pentru care sunt aleși Primii-miniștri, și anume patru ani, după alegerile naționale, în urma cărora se stabilește Președintele țării, cel care urmează la rândul său să numească în funcții, chiar dacă numai formal, Primii-miniștri. Atât Primul-Ministru al Germaniei cât și cel al Franței au în spate o vastă experiență în domeniul politic,, lucru care îi ajută și îi face să își îndeplinească și să își cunoască cât mai bine sarcinile și responsabilitățile.
Și în Germania, dar și în Franța, în cadrul Biroului său Cancelariei Primului-ministru, există un Compartiment sau un Birou de Presă și Informare. Acesta este de mare ajutor Primului-ministru care va fi pus la curent cu tot ceea ce se întâmplă în țară, dar și în afara acesteia și va știi exact ce metode și mijloace va utiliza în vederea rezolvării problemelor de natură guvernamentală cu care se confruntă țările respcetive.
Un alt aspect care aseamănă cele două țări analizate și comparate prin prisma aparatului Primului-ministru este faptul că Primul-ministru determină structura Cabinetuluiu Federal, structura Guvernului și de asemenea stabilește miniștrii din fiecare minister aflat în subordinea directă a Guvernului. Conform Constituției, Primul-ministru este cel care trebuie să stabilească numărul cabinetelor ministeriale și să dicteze îndatoririle, responsabilitățile acestora.
Atât în Germania cât și în Franța, Primul-ministru este responsabil de toate politicile guvernamentale; el are în subordine activitățile de natură administrativă prin exercitarea cărora se menține funcționalitatea Guvernului (exemple de astfel de activități : programarea ședințelor, traducerea unor materiale, prelucrarea acestora, pregătirea conținutului deciziilor administrative etc).
O altă asemănare a celor două sisteme administrative este strâns legată de faptul că Primul-ministru este cel care susține sesiunile în plen ale Guvernului. Totodată, Primul-ministru dirijează munca Guvernului și supraveghează, controlează pregătirea și stabilește recompensele pentru afacerile Guvernului cu străinătatea. Tot Primul-ministru este cel considerat leader-ul politic al Guvernului. Primul-ministru conduce activitatea Guvernului și determină coordonatele politicii care urmează a fi implementată de către ministere. El determina se precizează gradul de responsabilitate care revine fiecărui minister.
O altă mare asemănare, poate cea mai importantă dintre toate prezentate până acum este și faptul că în Constituția fiecărui stat este foarte bine conturat rolul Primului-ministru și mai mult decât atât în stat poziția Primului-ministru este foarte puternică, punându-se adesea accentul pe ea. Cum am precizat și la punctul al doilea, Germania se bucura de o structură amdinistrativ policentrica, de un sistem de cooperare la nivel federal și de o puternică poziție a Cancelarului Federal. Puterea Guvernului Federal în Germania este personificata în persoana Cancelarului Federal.
2.5. Identificarea și explicarea deosebirilor
Aparatul administrativ al Primului-ministru este diferit de la țară la țară. Fiecare stat este liber să-și desemneze propriul Prim-ministru după reguli stabilite în legea cea mai importantă a statului, și anume Constituția; Constituția fiecărei țări cuprinde propriile atribuții și îndatoriri pe care trebuie să le aibă Primul-ministru, modalitățile de desemnare a Primului-ministru, modalitățile de demitere din funcție a Primului-ministru, precum și multe alte aspecte importante legate de activitatea din timpul mandatului a Primului-ministru.
Și în cele două țări prezentate și comparate există câteva deosebiri demne de remarcat și de luat în considerare în ceea ce privește aparatul administrativ al Primului-ministru.
În primul rând, o deosebire clară este termenul cu care este denumit Primul-ministru în fiecare stat. Dacă în Franța acesta își păstrează numele de Prim-ministru, în Germania el poartă denumirea de Cancelar. Mai mult însă, odată cu numirea în funcția de Cancelar Federal al Germaniei a Angelei Merkel, un alt termen, nu foarte uzual până atunci, a fost pus în aplicare și folosit în limbajul curent, și anume Bundeskanzlerin. Aceasta este o formațiune gramaticală a unui substantiv care desemnează o femeie. Încă o deosebire a celor două sisteme este și faptul că Franța se bucura de un Prim-ministru, în timp ce Germania are la conducerea Guvernului o doamnă Prim-ministru, prima din istoria republicii federale. Poate această deosebire să fie una importantă, ținând cont de faptul că o femeie pare mult mai capabilă să conducă o formațiune politică, este mult mai rațională, mai puțin influențabila și mai fermă, mai hotărâtă să reprezinte și să rezolve cât mai bine interesele guvernamentale ale statului în care își desfășoară activitatea. Acest lucru nu înseamnă că un bărbat nu își poate exercita eficient atribuțiile, dar implicarea și ambiția unei femei sunt mult mai puternice.
În al doilea rând, în Franța se face o precizare destul de clară în legislație, și anume faptul că toți miniștrii trebuie să fie cetățeni francezi, recunoscuți pentru integritatea lor morală și pentru experiența profesională. De cealaltă parte, în Germania nu se face referire la acest aspect.
Un alt aspect ce diferențiază cele două state este faptul că în Franța, înainte ca Primul-ministru să fie ales, grupurile reprezentative ale Parlamentului duc tratative în legătură cu componenta și programele politice ale Guvernului. În Germania acest lucru nu este precizat.
În Franța, în situația în care un ministru sau chiar Primul-ministru nu are succes în formarea noului Guvern sau nu se mai bucura de încrederea Prlamentului, aceștia pot fi demiși. De cealaltă parte, în Germania, dacă candidatul propus de Președinte nu este ales, Bundestagul trebuie să hotărască propriul său candidat în termen de 14 zile. Cu alte cuvinte, dacă Președintele propune pentru funcția de Prim-ministru un candidat iar acesta nu este ales de către Bundestag, adică nu primește majoritatea voturilor din partea membrilor acestuia, Bundestagul va încerca o nouă alegere, candidatul propus de Președinte fiind înlăturat.
În cazul Franței, există anumiți titulari de portofolii ale ministerelor care sunt desemnați printr-o scrisoare deschisă de investitura adresată de către Președinte. În Germania, acest lucru nu este precizat. Tot în Franța, Președintele poate accepta demisia unui ministru și pentru alte motive, nu numai pentru faptul că acesta nu se mai bucura de încrederea Parlamentului.
Un alt aspect diferit în cele două țări este și mărimea Cancelariei Federale, respectiv a Biroului Primului-ministru. Dacă în Germania Cancelaria Federală cuprinde un număr de 500 de membrii, în Franța Cabinetul Primului-ministru este cu mult mai mic, el reunind doar 170 de persoane.
În Germania există un principiu care în Franța nu este prezent, și anume principiul autonomiei ministeriale. Conform acestui principiu, fiecare minister optează, în mod autonom, pentru politica să și are responsabilitate proprie în cadrul ministerului respectiv. Sistemul politic german se caracterizează printr-o absența relativă a constituționalității autorității ierarhice a Șefului Guvernului asupra ministerelor. Șeful ierarhic este liber să aleagă membrii ministerelor care, odată instalați în funcții, se bucura de un grad înalt de independență ținând seama doar de principiile politice de bază. Tot un principiu întâlnit doar în Germania este principiul Cabinetului care atrage după sine contradicțiile dintre ministerele federale asupra problemelor jurisdicționale și bugetare în vederea rezolvării lor de către cabinet. Aceste aspecte legate de lansarea unor principii clare și bine definite nu există și în Franța.
În Germania se face referire cu privire la faptul că votul pentru alegerea Primului-ministru este unul secret. Consider că acesta este un lucru bun deoarece sunt persoane cărora nu le place să-și facă cunoscut votul și tocmai din acest motiv refuza să participe la alegeri. Fiecare cetățean are îndatoriri morale față de țara și ar trebui să-și exprime votul, dar poate tocmai din acest motiv al faptul că voturile în unele țări nu sunt secrete ei refuza să se prezinte. Tot în cazul Germaniei, Cancelarul Federal este singurul membru din guvernarea federală ales de către Bundestag. Celelalte cabinete ministeriale sunt alese de către cancelarul însuși, chiar dacă sunt desemnate în funcție formal de către Președinte la propunerea Cancelarului. În Franța acest aspect nu este prevăzut, constituind astfel încă o deosebire a celor două state europene.
În cazul Franței, Primul-ministru are un reprezentat care să-i țină locul ori de câte ori acesta este plecat în străinătate pentru rezolvarea anumitor probleme. Dacă nici reprezentantul Primului-ministru nu poate fi prezent la convocările Guvernului, atunci va fi desemnat ca reprezentatnt al Primului-ministru cel mai în vârstă ministru prezent în Guvern. În Germania se precizează doar faptul că Primul-ministru este cel care-și desemnează reprezentantul în situațiile în care el lipsește, nefăcând referire și la faptul că dacă nici acesta nu poate fi prezent se alege ca reprezentant cel mai în vârstă ministru. În Franța sunt mult mai clar definite și stabilite atribuțiile Primului-ministru, fiind totodată și mult mai detaliate. Astfel, Primul-ministru decide ordinea pentru prezentarea afacerilor în cadrul sesiunii; el este cel care susține sesiunile Parlamentului; îl reprezintă pe Președinte doar în cazurile în care se știe dinainte faptul că Președintele trebuie să plece în călătorie în străinătate iar în acest timp este necesar să se ia anumite decizii în sesiunile în plen ale Guvernului, sau când o astfel de necesitate ia naștere după ce Președintele deja a plecat în călătorie și consideră că nu poate fi prezent, că nu se poate întoarce până ce sesiunile în plen vor începe.
De partea cealaltă, în Germania, Primul-ministru este cel care stabilește cine trebuie să îl reprezinte atunci când el nu poate fi prezent la sesiunile în plen ale Guvernului sau la orice alte întruniri de afaceri. O altă atribuție a Primului-ministru în Germania, despre care în Franța nu se face referire, este faptul că acest Cancelar Federal executa comanda supremă asupra forțelor armate, cu alte cuvinte este șeful armatei.Tot în cazul Germaniei, se vorbește despre funcționarea așa-numitului vot ne neîncredere. Acest aspect este prevăzut în Constituție și se referă la faptul că dacă majoritatea membrilor Parlamentului doresc să acorde votul de neîncredere Cancelarului, aceștia trebuie să aleagă în același timp succesorul lui cu majoritate de voturi. Tot în Germania se precizează faptul că Guvernul cuprinde adesea coaliții care sunt alcătuite din două sau mai multe părți în scopul de a obține o majoritate în cadrul Bundestagului. Prin intermediul acestei coaliții guvernamentale, Cancelarul Federal trebuie să rămână fidel înțelegerilor, acordurilor făcute cu partenerii săi de coaliție, asta dacă nu dorește ca în mod inutil să îngreuneze coaliția.
Acestea ar fi, după părerea mea, principalele deosebiri dintre cele două state. Aceste aspecte care diferențiază Germania de Franța pot constitui puncte forțe, sau dimpotrivă, puncte slabe ale sistemelor administrative ale Primului-ministru, aceste aspecte urmând să fie prezentate în punctul șase al lucrării mele.
2.6. Prezentarea și explicarea avantajelor competitive
Este clar că fiecare stat în parte are propriul său sistem administrativ care îi poate aduce numeroase avantaje, sau din contră, dezavantaje. Faptul că fiecare țară are propriul său sistem administrativ este un lucru foarte bun, deoarece statele al căror sistem este deficitar și trebuie îmbunătățit pot prelua elemente ale statelor cu un sistem adiministrativ foarte bine pus la punct, pot realiza transferuri de informații de know-how de la aceste state. Astfel, și țările ale căror sisteme nu sunt tocmai din cele mai eficiente vor ajunge să devină puternice și să completeze regulile și strategiile prevăzute în Constituțiile lor cu cele ale statelor mai dezvoltate decât ele din punct de vedere adiministrativ. În acest sens voi încerca să evidențiez pe scurt principalele aspecte care fac din Germania și Franța două state cu o puternică poziție a Primului-ministru.
În ceea ce privește Germania, un prim avantaj competitiv al acesteia este faptul că Primul-ministru are o vastă experiență în domeniul politic, fapt care-l ajută enorm să-și îndeplinească cât mai bine și cât mai eficient atribuțiile și sarcinile care-i revin. Totodată, votul pentru desemnarea Primului-ministru este unul secret, și după cum am spus și mai sus, la punctul anterior, acest lucru este unul bun deoarece încurajează cetățenii să se prezinte lavot, fără teamă că alegerea lor ar putea fi cunoscută de vreo altă persoană. Tot un avantaj competititv al Germaniei este și faptul că, Cancelaria Federală cuprinde un număr semnificativ de miniștrii, suficienți pentru realizarea tuturor sarcinilor . Cu cât sunt mai mulți membrii în Cancelaria Primului-ministru, subordonați ai acestuia, cu atât activitățile vor fi realizate într-un tinp cât mai scurt și mult mai bine, deoarece există miniștrii specializați pe anumite domenii care rezolva problemele mult mai rapid decât alții care nu se pricep chiar atât de bine pe domeniul respectiv. Un alt avantaj competitiv al acestei Republici Federale este și faptul că pe toată durata mandatului său, Primul-ministru trebuie să se bucure de încrederea și susținerea membrilor Bundestagului, acest lucru dându-i putere și forța să-și poată continua în condiții bune activitatea. De asemenea, el trebuie să fie ales de majoritatea membrilor Bundestagului pentru a fi numit în funcție, acest lucru fiind unul foarte bun și bine gândit, întrucât Primul-ministru trebuie să aibă bune relații cu membrii Parlamentului și trebuie să fie acceptat de către aceștia.
Un alt aspect foarte bun în ceea ce privește Germania este prezentă în Constituție a acelor principii care, pe de o parte, oferă posibilitatea ministerelor să opteze în mod autonom pentru politica lor și să aibă responsabilitate proprie în ministerul respectiv, iar pe de altă parte încearcă să rezolve contradicțiile ce ne nasc între ministerele federale datorită problemelor jurisdicționale și bugetare, rezolvarea lor venind din partea Cabinetului.
De asemenea, un alt lucru care avantajează Germania este legat de faptul că în situația în care Primul-ministru este demis în urma acordării unui vot de neîncredere, trebuie imediat să se aleagă un succesor al acestuia, nefiind permis că locul Primului-ministru să rămână vacant o perioadă de timp. Acest lucru întărește faptul că poziția Primului-ministru în stat este una puternică și recunoscută de toți cetățenii.
De cealaltă parte, în Franța, lucrurile stau altfel, existând aici alte aspecte care reprezintă avantaje competitive ale acestei țări. În primul rând, un aspect demn de luat în considerare este faptul că funcțiile și atribuțiile Primului-ministru sunt mult mai bine definite și detaliate în Constituție decât în cazul Germaniei. Astfel, toți cetățenii cunosc îndeaproape activitățile ce revin Primului-ministru.
De asemenea, în Franța se aplică o regulă respectată ori de câte ori candidatul pentru funcția de Prim-ministru nu are succes în formarea noului Guvern. Este vorba despre numirea unui alt candidat. Mi se pare un lucru bun și eficient întrucât dacă acest candidat nu este bine primit și bine văzut de ceilalți membrii ai Guvernului dar și de membrii Parlamentului, este firesc să se caute numirea în funcție a unei alte persoane care poate va avea mai mult sucees în funcția aceasta. Totodată, dacă un ministru sau Primul-ministru nu are rezultate bune pentru Guvern și pentru țara, el își poate pierde poziția, locul fiindu-i luat de către un alt candidat. În acelsi timp, dacă Primul-ministru nu se mai bucura de încredere din partea Parlamentului el poate fi demisionat. Și acesta mi se pare un lucru bun, deoarece, așa cum am mai spus, între membrii Parlamentului și cei ai Guvernului trebuie să există o bună colaborare, încredere și sprijin moral. Ori dacă Primul-ministru nu mai inspira încredere și dezamăgește permanent membrii Parlamentului dar și pe ceilalți membrii ai Guvernului, el trebuie schimbat pentru că întregul sistem administrativ al țării să funcționeze la cei mai buni parametrii.
Un alt aspect care se constituie într-un avantaj competitiv al Franței este faptul că toți miniștrii trebuie să fie cetățeni francezi. Iar este un lucru bun, întrucât numai cetățenii statului cunosc în amănunt legislația și știu foarte bine ce au de făcut și care le sunt atribuțiile și responsabilitățile funcției pe care o dețin. Chiar dacă nu s-a născut în Franța dar are reședința în această țară și a obținut și cetățenia franceză, candidatul poate deveni un Prim-ministru bun cunoscător al legislației, al Constituției.
Un avantaj competitiv al Franței, care în Germania nu se regăsește, este legat de reprezentanții Primului-ministru atunci când acesta lipsește și este nevoie de el în cadrul sesiunilor în plen ale Guvernului. Întotdeauna va exista un reprezentant al Primului-ministru atunci când acesta este plecat în străinătate pentru rezolvarea diferitelor probleme apărute, iar dacă acest reprezentant lipsește și el, este desemnat un altul, în persoana celui mai în vârstă ministru din Guvern. Deci, niciodată locul Primului-ministru nu va rămâne gol, mereu va fi înlocuit pentru scurte perioade de reprezentantul acestuia. De asemenea, Primul-ministru este și el la rândul său reprezentantul Președintelui atunci când acesta este prelevat de la exercitarea sarcinilor sale. Un alt aspect esențial legat de aparatul Primului-ministru în Franța este și faptul că acesta poate fi reprezentantul Președintelui, dar numai în cazurile în care se știe dinainte de plecare acestuia iar în sesiunile în plen este nevoie de prezența sa pentru luarea anumitor decizii sau atunci când Președintele, plecat fiind, își dă seama că nu mai poate ajunge la sesiune, că nu se poate întoarce până la începerea acestora. Este foarte bun acest lucru, că Primul-ministru să știe situațiile în care îl poate reprezenta pe Președinte, pentru că altfel s-ar crea un haos total și nu am știi cine mai este Președintele și cine mai este Primul-ministru.
Acestea ar fi în linii mari avantajele competitive ale fiecărui stat în parte, elementele care le deosebesc și le fac să fie mai bun unul decât celălalt. Pe baza acestor avantaje competitive, se pot realiza numeroase transferuri de know-how în diferite țări care au nevoie de o îmbunătățire a sistemului lor administrativ pentru o mai buna funcționare a acestuia.
2.7. Poziționarea discursivă în contextul socio-politic internațional
Liderii politici cercetați proiectează acțiunea discursului lor electoral asupra unei societăți ale cărei articulații le-a modelat și până acum și care le sunt familiare. Traiul de zi cu zi este mai bun, dar poate fi și mai bun; corupția a fost eliminată, dar trebuie eradicată; numărul celor care trăiesc sub pragul sărăciei a scăzut, dar poate fi eradicat; țăranii au în continuare nevoie de subvenții pentru a lucra pământul; tinerilor trebuie să li se construiască locuințe, săli de sport și să li se faciliteze în continuare obținerea de burse în străinătate. Întreaga situație se află sub control, corupția și sărăcia provocate de fosta guvernare au fost diminuate, dar evoluția nu trebuie să se oprească aici. Candidați al puterii, este firesc pentru aceștia să pledeze pentru reproducerea climatului politic impus de Guvernul său, ca bază pentru orice acțiune viitoare.
Pentru a construi argumentația discursului lor, aceștia au modificat structura specifică narațiunii. El nu depistează o stare inițială problematică, iar responsabilii politici nu pot fi invocați. Și asta deoarece aceștia se erijează în continuatorul politicilor lui Baroso. În schimb, candidații avertizează asupra posibilității ca țara să regreseze într-un viitor apropiat dacă cursul politic actual nu va fi menținut. Așadar, starea inițială nu necesită o intervenție specială din partea candidatului, ci doar intervenții de ameliorare. Pe de altă parte, chiar și intervențiile avute în vedere de candidat nu pot fi realizate decât dacă se menține starea inițială a societății. De aici, necesitatea unei acțiuni politice al cărei rol nu este de a interveni pentru a transforma, ci de a preveni pentru a menține.
Faptul că obiectul, conținutul și instrumentele ofertei electorale se înscriu în logica acțiunii preventive explică și tipologia resurselor avansate de candidat pentru a legitima regimul de cauzalitate: atât resursele identificate, cât și cele scontate sunt greu controlabile într-un context de acțiune efectivă.
Miza proiectului electoral constă în reproducerea actualei stări a societății, dar într-un context mult mai îmbunătățit, în condițiile creșterii economice, a majorării veniturilor, a diminuării taxelor și a integrării în structurile europene.
Liderii politici își plasează discursul într-un regim de continuitate construit astfel: situația electoratului la debutul campaniei electorale, trebuie menținută printr-o acțiune care are toate șansele să reușească deoarece aceștia sunt inițiatorii unora dintre proiectele care au determinat progresul societății și poate fi și continuatorul lor, mai ales că știe deja instrumentele de care să se folosească pentru a-și îndeplini acțiunea.
În calitatea lor de candidați la cursa electorală, ei beneficiază la începutul campaniei de experiența mai multor funcții publice, dar și de un deficit de resurse electorale.
Lansează către public două întrebări: Spre Europa, sau înapoi în trecut? Spre creștere, sau înapoi în tranziție?, ambele cu răspuns implicit. Plasează rezultatul alegerilor într-o ordine fondatoare, de care urma să depindă soarta țării și a tuturor, înlăturarea răului.
Liderii s-au referit mai puțin la cauza negativă a stării electoratului, cât la cauza pozitivă, la stabilizarea și îmbunătățirea situației multora dintre categoriile sociale. În puținele moment în care a identificat o cauză negativă, el i-a conferit un caracter impersonal sau a atribuit-o forțelor politice din opoziție.
Discursul lor este unul deliberativ prin excelență deoarece încearcă să inculce publicului o anumită opinie, dar și decizia de a merge la vot. De altfel, în depoziția susținută, putem depista caracteristicile acestui tip de discurs persuasiv, respectiv folosirea verbelor la timpul viitor (mă voi asigura, voi construi, misiunea mea va fi, vom subvenționa, vom construi), orientarea textului către interlocutor (prin întrebări, formule de adresare), actualizarea unor relații logice (analogie, cauzalitate), dar și exploatarea implicitului și a intertextualității limbajului. Caracterul persuasiv poate fi detectat prin sondajele, exemplele și prin faptele pe care candidatul le aduce drept mărturii și care conferă credibilitate depoziției sale. În plus, accesibilitatea informațiilor prezentate, dar și a limbajului, contribuie la coerența textului ce formează o unitate din punct de vedere al semnificației. Prin apelul la emoții, prin întrebări retorice, intertextualitate, prin strategii ale implicitului, printr-un ton familiar, alternat cu unul impregnat de pathos (vă spun lucrul acesta din suflet), discursul are ca scop demonstrarea unor probleme și seducerea electoratului, urmate de convingerea și manipularea acestuia în sensul acordării votului.
Agenda lor electorală a cuprins teme de conjunctură globală, precum problema sărăciei, a nivelul de trai, corupția, nivelul pensiilor, acceptarea țării în structurile europene. Au existat însă și teme de conjunctură socială, precum problema chiriașilor din casele naționalizate, dar și teme tampon, legate de atribuțiile președintelui în stat, stilul electoral, miza campaniei. Apar și teme care au fost intens mediatizate de mass-media.
Liderii politici și-au plasat oferta prioritară într-un regim de argumentare constituit strategic, în conformitate cu rolul candidat-președinte. Potrivit acestui regim, starea generală a societății este stabilă, însă există și fenomene negative care se manifestă din cauza unor conjuncturi situate dincolo de eșichierul politic. Această acțiune reparatorie nu poate să reușească decât dacă actuala stare de echilibru a societății va putea fi menținută.
Polemica electorală este personalizată prin asocierea dintre persoana morală a contracandidatului cu capacitatea sa politică.
2.8. Analiza discursurilor politice
În seria de beneficii, intră și cetățenia europeană dar și moneda unică euro. Principalele elemente care țin de cetățenia europeană se referă la: dreptul de sejur în oricare stat al U.E., dreptul de vot și dreptul de protecție, pe teritoriul unui stat care nu este membru al U.E. din partea ambasadei sau consulatului oricărui stat membru al U.E.
În ceea ce privește, moneda unică euro, beneficiile sunt diverse și sunt resimțite la niveluri diferite, începând cu persoane fizice și întreprinderi și ajungând până la economii întregi. Printre acestea se numără: ofertă mai variată și prețuri stabile pentru consumatori și cetățeni; securitate mai mare și mai multe oportunități pentru întreprinderi și piețe; stabilitate și creștere economică; piețe financiare mai integrate; o prezență mai puternică a U.E. în economia globală; prezența unui semn tangibil al identității europene.
Cu toate acestea, moneda euro nu poate garanta, singură, stabilitatea și creșterea economică. Acestea se realizează, în primul rând, prin bună gestionare a economiei zonei euro conform prevederilor tratatului și ale Pactului de stabilitate și creștere (P.S.C.), un element vital pentru Uniunea economică și monetară (U.E.M.). În al doilea rând, ca instrument fundamental pentru potențarea beneficiilor pieței unice, ale politicii comerciale și ale cooperării politice, moneda euro face parte integrantă din structurile economice, sociale și politice ale Uniunii Europene de astăzi.
Totodată, s-a demonstrat că adoptarea monedei euro a reprezentat mai mult o problemă de depășit, decât un avantaj. Astfel, printre dezavantaje se numără: costul introducerii, în acest caz firmele și consumatorii vor trebui să-și convertească atât bancnotele și monedele, cât și toate prețurile și salariile în EURO, inexistența devalorizărilor competitive, astfel că, în cazul unei recesiuni, o țară nu va mai putea să-și încurajeze economia sa prin devalorizarea monedei și creșterea exporturilor (de exemplu, dacă Franța ar fi lăsat francul să oscileze liber în anii '90, ar fi beneficiat de o redresare economică mult mai puternică în '93 și ’94; de asemenea putem adăuga exemplul Italiei dar și Greciei).
Având în vedere, exemplele negative care au continuat să se repete, de-a lungul anilor, cu țările care au adoptat aceasta monedă, exista o neîntreruptă încercare de a fi promovată. Modalitățile de promovare, nu se derulează numai prin utilizarea internetului, prin publicații pe site-urile oficiale europene, sau afișe, bannere și alte mijloace, ci și prin, utilizarea imaginii unor persoane care, conform statisticilor, dețin procentul cel mai mare, în ceea ce privește nivelul de notorietate și încredere al omenilor.
2.8.1. Analiza semantică a discursului politic al Angelei Merkel cu privire la moneda euro
Am ales următorul exemplu: este vorba despre cancelarul german, Angela Merkel, în timpul unei vizite oficiale în China, care într-un discurs susține eficienta monedei euro: Euro a făcut Europa mai puternică, a declarat aceasta. Șefa cabinetului de la Berlin s-a referit, într-un discurs pe teme de politica monetară ținut la Academia chineză de științe sociale, la "marile progrese înregistrate de Uniunea Europeană în ultimii doi ani".
Competiția internațională a devenit mult mai dură în ultimii ani, iar Europa trebuie să se adapteze, a continuat Angela Merkel, adăugând că este convinsă că (Europa) se afla pe calea cea bună cu reformele întreprinse. În general, economia germană a profitat de pe urma monedei euro, a continuat Merkel, a cărei vizita în China, a fost aceea să permită strângerea legăturilor dintre prima economie europeană și cea de-a doua la nivel mondial.
Pe lângă motivul evident al acestei vizite, ne putem pune întrebarea de ce aceasta a fost aleasă ca purtătoare de cuvânt? Cum am mai precizat, conform sondajului pentru cotidianul francez 20 minutes, după Nicolas Sarkozy, Angela Merkel se bucură de o notorietate și încredere comparabilă (93% Merkel și 92% Sarkozy); astfel cancelarul german este apreciat de peste 50% dintre persoanele chestionate.
Așadar, analizând conceptul de manipulare, dar și cele patru categorii renumite de manipulare din discursul politic: publicitatea, propaganda, dezinformarea și discursul de îmbărbătare, observam că în ultima categorie se încadrează și cel al cancelarului german. Utilizând decodificarea prin contextul semantic care se aplică în analiză la nivelul lexical al textului, observam că discursul conține verbe la modul pozitiv a făcut, a devenit, deși subliniază un aspect negativ: a devenit mult mai dură în ultimii ani, îmbinând cu scurte fraze încurajatoare: iar Europa trebuie să se adapteze și utilizând verbul trebuie la timp imperativ, induce totodată o îndemnare, o idee ușor impulsivă, pentru a asigura o viitoare stabilitate și siguranță în afirmația făcută. De asemenea, prin simplul fapt că oferă ca model propria țară, a cărei economie s-a dovedit tot timpul a fi înfloritoare, reprezintă o tehnică modestă de influențare a receptorilor cu privire la beneficiile monedei euro.
De asemenea, discursul politic se distinge de alte modele de discurs prin caracterul său ambiguu; s-a ajuns în această situație întrucât, de obicei în discursurile publice, se anticipează decodificarea pe care o va face decodificatorul și se recurge intenționat la ambiguitate. Persistența ambiguității în respectivul discurs politic se explică prin simplul motiv al jocului de limbă, pentru a îmbogăți conținutul politic, pentru a-l face mai atractiv și nu în ultimul rând, mai efectiv, așa cum am demonstrat prin analiza anterioară; deci prin prisma ambiguității discursului susținut de Angela Merkel se așteaptă să se atragă un număr mare de receptori convinși de spusele acesteia.
Așadar, în general, manipularea nu este văzută și discutată ca un fenomen care poate apărea în discurs (orice tip de discurs), ci ca o procedură importantă, utilizată pe larg în discursul politic precum și ca un instrument important de câștigare a controlului și puterii în arenă politică, acțiune pe care o întreprinde și acest membru al Uniunii Europene.
Astfel, prin acest discurs Angela Merkel își subliniază propriul program, modul în care se vor rezolva problemele curente cu care se confruntă Uniunea Europeană, într-un context negativ, utilizând un ton pozitiv, pentru garantarea succesului dorit.
2.9. Strategii de promovare a imaginii liderilor politici
Noi strategii folosesc și candidații la prezidențialele din Franța. Doi candidați puternici aspiră la fotoliul de președinte. Candidatul fortelor de dreapta, Nicolas Sarkozy, si socialista Segolene Royal s-au calificat in cel de-al doilea tur al alegerilor prezidentiale din Franța, în urma rezultatelor primului tur de scrutin. Potrivit sondajelor finale, Sarkozy a obtinut 30% la suta din voturile francezilor, in timp ce Segolene Royal a însumat 25,2 la suta din sufragii.
Presa pariziană scrie că Segolene Royal în vârsta de 53 de ani, care va purta politica Franței într-o nouă direcție, dupa ce mai bine de un deceniu a fost dominată de conservatorismul de dreapta al președintelui Jacques Chirac. Se pare că șarmul socialistei fără niciun fel de funcție în partid a fost suficient pentru a-i umili pe cei doi lideri socialiști ce au concurat la nominalizarea pentru prezidențiale… Madame la presidente a câștigat lejer voturile militanților socialiști. Ceea ce părea aproape imposibil în urmp cu mai puțin de un an a devenit realitate.
Segolene Royal i-a învins pe asa-numiții dinozauri din Partidul Socialist francez, câștigând alegerile primare și intrând în ultima rundă a prezidențialelor care au avut loc în primavara lui 2007, în Hexagon. Victoria unei femei în dauna bine-cunoscutului patriarhat din politica franceză, scriu comentatorii europeni, este deja, mai scrie presa internațională.
Nicolas Sarkozy a dat dovadă de cavalerism și a declarat că în dezbaterile televizate va încerca să nu aducă critici la adresa oponentului său, Segolene Royal, de altfel o strategie foarte inteligentă.
Peste nouă milioane de francezi au urmărit cu sufletul la gură prestația televizată a candidatei socialiste la presedinția Franței, Segolene Royal. Deși contracandidatul său, ministrul Nicolas Sarkozy, este mai bine situat în sondaje, presa franceză apreciază că Segolene a avut o prestație foarte bună. Mai mult, jurnaliștii cred că șansele candidatei socialiste au crescut. Media britanică și cea franceză a comentat pe larg relansarea campaniei electorale a lui Segolene Royal. O campanie despre care francezii, de pildă, spun că mizează pe latura socială, umană, trecând de la compasiune la promisiuni.
CONCLUZII
Lucrarea de față demonstrează că discursul politic reprezintă un tip distinct de discurs, în sensul în care el repectă deopotrivă regulile lingvistice și regulile politice, servind fenomenelor de putere socială, care constituie forța de propulsare a societății.
Ființa umană participă afectiv și mental la crearea, perceperea și reprezentareaa propriei lumi, realitatea percepută fiind diferită de realitatea în sine.
Majoritatea conflictelor și dificultăților de comunicare sunt generate, de cele mai multe ori de diferențele prea mari între realitatea percepută și realitatea în sine. Percepția umană este subiectivă, selectivă și mai poartă și amprenta personală a proceselor de gândire. Din întreg mediul înconjurător o enormă mulțime de stimuli de tot felul abundă și încearcă clipă de clipă să străbată toate simțurile noastre. Prin procesul de gândire mintea organizează, sistematizează, structurează, ajustează sau completează informațiile obținute pentru a le da un înțeles.
Oricare ar fi formele, contextul și nivelurile comunicării umane, percepția rămâne problema centrală, rămâne cheia tuturor sensurilor unui mesaj.
Percepția reprezintă procesul de conștientizare a stimulilor interni și externi care provoacă simțurile și care totodată privește fenomenele senzoriale și mentale prin care ia naștere imaginea primară, unitară a obiectelor și fenomenelor care acționează asupra organelor de simț.
Mesajul recepționat diferă, adesea semnificativ, de cel expediat. De aceea în analiza oricărui mesaj sau când dorim să aflăm cu exactitate ceva trebuie să pătrundem dincolo de simplele cuvinte, dincolo de sensul acestora. Totodată trebuie să ținem seama de statutul istoric, de regimul politic, de opinia publică și de fenomenele care apar în orice societate. Din acest motiv oamenii politici trebuie să aibă grijă ca mesajele lor să fie agreabile, să le dea fond, să facă în așa fel încât acestea să reflecte întocmai realitățile, problemele concrete și să propună soluții efective. Astfel încât campaniile politice să ducă la un schimb, la o comunicare, care să nu mai curgă în sens unic. Etimologic, comunicare înseamnă punere în comun; comunicare politică ar trebui să însemne împărțirea răspunderilor politice.
Atât statutul istoric cât și regimul politic, opinia publică și fenomenele sociale pot determina construirea mesajului ca și modul de comunicare. Deci trebuie mai întâi să se facă diferența clară între comunicare, publicitate, propagandă, manipulare. Totodată trebuie să se aibă în vedere și credibilitatea sursei care emite sau transmite un mesaj. Nu trebuie să se uite faptul că orice grupare politică, că orice om politic dorește să-și facă cunoscut programul, să câștige simpatia, înțelegerea electoratului și indirect votul, că grupările, partidele sunt alcătuite din oameni, iar oamenii…sunt oameni, nu zeități.
A greși este uman, dar a nu-ți recunoaște greșeala…și mai ales greșelile de comunicare, este o dovadă de rea voință politică. Iar proverbul: Scopul scuză mijloacele nu trebuie să devină crezul unui partid politic sau al unei personalități politice, indiferent cât de bun comunicator este acesta sau de câtă notorietatea se bucură la un moment dat.
Discursul politic este conceput ca un discurs ce trebuie să convingă și să placă, în același timp, publicului receptor. Pornind de la aceste cerințe, discursul politic recurge adesea la anumite formule retorice, cum ar fi sloganul, cuvintele-șoc, expresiile șablon. Dintre formele discursului politic, ideologia politică și, mai ales, publicitatea politică utilizează din plin aceste formule. Rolul pe care sloganul îl are în discursul politic, precum și efectele pe care le poate avea asupra receptorilor constituie obiectul intervenției noastre.
Textul se adreseaza tuturor și, în plus, el este considerat ratat atunci cand macar un ascultator nu a fost convins pe deplin, oarecum, sau macar facut atent. Tendința normală a oamenilor este cu siguranța divergentă: pe de o parte să se impace cu situația, sperând că nu va deveni mult mai rea, pe de alta – să se revolte constienți de riscuri. Evident, un discurs în această configurație, trebuie să conțină destul entuziasm pentru a-i pacifica pe revoltați, transformându-i în mod natural în adepși și eroi ai doctrinei, dar îndeajuns de puțină doctrină pentru a nu-i scoate din sărite pe pacifiști, care au un anumit prag de toleranță față de lucrurile cu care sunt împăcați, dar nu de acord.
Discursul este cel mai frumos mod de a-i manipula pe oameni, atunci când ești convins de la început și fără nicio ezitare că nu crezi un cuvânt din ce ai de gând să spui. Dacă se întâmplă să crezi cu adevărat că adevărul este acolo și că singura menire a discursului este să-l prezinte într-o manieră elegantă, atunci fie ești orator, fie ești pierdut.
BIBLIOGRAFIE
TRATATE ȘI STUDII DE SPECIALITATE
Aristotel, Retorica, Ed. IRI, București, 2004;
Atkinson, M., Our Master’s Voice. The language and Body Language of Politics, Methuen, Londra, 1986;
Axford, Barrie, Richard Huggins, New Media and Politics” Ed. Sage, U.K., 2001;
Bart, Christian L. E., Le discourse politique, Presses Universitaires de France, Paris, 1998;
Beciu, Camelia, Comunicare politică, Ed. comunicare.ro, București, 2002;
Beciu, Camelia, Politica discursivă. Practici politice într-o campanie electorală, Ed. Polirom, Iași, 2000;
Bichigean, Gheorghe, Germania – O istorie de la antici la moderni, Institutul European, 2010;
Bike, William S., Winning political campaigns. A comprehensive guide to electoral success”, Ed. Denail Press, Alaska, U.S.A., 1998;
Boucher, David, Paul Kelly, Mari gânditori politici, Ed. All, București, 2008;
Bulai, Alfred, Mecanismele electorale ale societății românești, Ed. Paideia, București, 1999;
Caprinschi, Anton, Cristian Bocancea, Știința politicului, vol. I, Ed. Universității Al. I. Cuza, Iași, 1998;
Charaudeau, Patrick, Language et discours – Elements de semiotique (theorie et pratique), Hachette, Paris, 1983;
Chelcea, Septimiu, Comunicarea nonverbală în spațiu public, Ed. Tritonic, București, 2004;
Condur, Georgeta, Comunicare politică. Mijloace și sisteme, Ed. Fundației Academice Axis, Iași, 2009;
Cotteret, Jean Marie, La magie de discours. Precis de rhetorique audiovisuelle, Ed. Michalon, Paris, 2000;
Dinu, Mihai, Comunicarea, Ed. Algos, București, 2000;
Domenach, Jean-Marie, Propagandă politică, Ed. Institutul European, Iași, 2004;
Dragoman, Dragoș, Metode de analiză aplicate în științele politice, Ed. Continent, Sibiu, 2003;
Drăgan, Gabriela, Uniunea Europeană între federalism și interguvernalism – Politici comune ale U.E., Ed. ASE, București, 2005;
Drăgan, Ioan, Paradigme ale comunicării de masă, Casa de Editură și Presă Șansa, București, 1996;
Drăgan, Ioan, Camelia Beciu, Ioana Dragomirescu, Valentina Marinescu, Construcția simbolică a câmpului electoral, Ed. Institutul European, Iași, 1998;
Drăgoi, Nicolae, Marian Zidaru, Politologie. Note de curs, Ed. Fundației Andrei Șaguna, Constanța, 2003;
Dumarsais, César Chesneau, Des tropes ou de differents sens, Ed. Flammarion, Paris, 1988;
Edelman, Murray, Politica și utilizarea simbolurilor, Ed. Polirom, Iași, 1999;
Edelman, Murray, Words that succeed and politicies that fall, New York, 1971;
Ficeac, Bogdan, Tehnici de manipulare, Ed. Nemira, Bucuresti, 1997;
Foucault, M., Ordinea discursului, Ed. Eurosong & Book, București, 1998;
Frigioiu, Nicolae, Antropologie politică, Ed. Tritonic, București, 2009;
Gerstle, Jacques, Comunicarea politică, Institutul European, 2002;
Ghilezan, Marius, Cum să reușești în viața politică. Manual de campanie electorală, Ed. Active Vision, București, 2000;
Girardet, Raoul, Mituri și mitologii politice, traducere din franceză, Institutul European, Iași, 1997;
Gosselin, Andre, Communication et politique, Ed. CNRS, Paris, 1995;
Graber, D., Political language, Ed. Handbook of political communication, New York, 1981;
Hanssen, Cottle, Newbold Negrine, Mass Communication Research Methods, Macmillan Press Ltd, London, 1998;
Hențea, Călin, Propaganda fără frontiere, Ed. Nemira, București, 1995;
Herman, Parret, Sublimul cotidianului, Ed. Meridiane, 1999;
Jinga, Ion, Uniunea Europeană în căutarea viitorului, Ed. C. H. Beck, București, 2008;
Jude, Ioan, Paradigmele și mecanismele puterii. Kratologia – o posibilă știință despre putere, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 2003;
Iliescu, Adrian-Paul, Introducere în Politologie, Ed. All, București, 2002;
Langguth, Gerd, Angela Merkel, Ed. Rao, București, 2006;
Lebrun, Francois, Istoria Franței, Institutul European, 2013;
Lepădatu, Dumitru, Procese și fenomene politice, Ed. Actami, București, 2000;
Lybeck, Johan A., Istoria globală a crizei financiare (2007-2010), Ed. Polirom, Iași, 2012;
Maarek, Philippe J., Communication et marketing de l’homme politique, Ed. Litec, Paris, 1992;
Manet, Pierre, Originile politicii moderne. Machiavelli, Hobbes, Rousseau, Ed. Nemira, București, 2000;
Manizet, Bernard, La mediation politique, Ed. L’Harmattan, Paris, 1998;
Măgureanu, Virgil, Studii de sociologie politică, Ed. Albatros, București, 2002;
McNair, Brian, Introducere în comunicarea politică, Ed. Polirom, Iași, 2007;
Miroiu, Mihaela, Ideologii politice actuale. Semnificații, evoluții și impact, Ed. Polirom, Iași, 2012;
Momoc, Antonio, Comunicarea 2.0. New media, participare și populism, Ed. Adenium, Iași, 2014;
Morgenthan, Hans J., Politica între națiuni. Lupta pentru putere și lupta pentru pace, Ed. Polirom, Iași, 2007;
Nay, Catherine, O putere numită dorință. Bibliografia lui Nicolas Sarkozy, Ed. Curtea Veche, 2008;
Nazăre, Vasile, Comunicare și putere în spațiul sud-est european în contextul globalizării, Ed. Universității Naționale de Apărare Carol I, București, 2007;
Nimmo, D., K. Sanders, Political Communication, Sage Publication, California, 1986;
Pop, Doru, Mass media și democrația, Ed. Polirom, Iași, 2001;
Pripp, Cristina, Marketingul politic, Ed. Nemira, București, 2002;
Radu, Loredana, Criza economică în Uniunea Europeană, Ed. comunicare.ro, București, 2010;
Relot, Christian, Francis Ramirez, Choisir un president. Verites et mesages d’une image televisuelle, Ed. Ramsay, Paris, 1987;
Roșca, Luminița, Mecanisme ale propagandei în discursul de informare, Ed. Polirom, 2006;
Roubini, Nouriel, Economia crizelor, ediția a II-a, Ed. Publica, București, 2010;
Rovența-Frumușani, Daniela, Analiza discursului, Ed. Tritonic, București, 2004;
Sarkozy, Nicolas, Martor, Ed. Rao, București, 2008;
Sarkozy, Nicolas, Testimony in the Twenty-First Century, HarperCollins, 2007
Sălăvăstru, Constantin, Discursul puterii, Ed. Institutul European, Iași, 1999;
Săvulescu, Silvia, Analiza discursului public, curs SNSPA;
Seceleanu, Andra, Comunicare politică în spațiul mediatic: analiza unei campanii electorale, Ed. Andrei Șaguna, Constanța, 2008;
Silverman, David, Interpretarea datelor calitative. Metode de analiză a comunicării, textului și interacțiunii, Ed. Polirom, Iași, 2004;
Stoiciu, Andrei, Comunicarea politică. Cum se vând oameni și idei, Ed. Humanitas, București, 2000;
Thoveron, G., Comunicarea politică azi, Ed. Antet, București, 1996;
Vâlsan, Călin, Politologie, Ed. Economică, București, 1997.
ARTICOLE ÎN REVISTE ȘI STUDII DE SPECIALITATE
Rovența-Frumușani, Daniela, „Discurs politic, discurs mediatic și construcția socială a realității”, în Jurnalism și comunicare, nr. 1, 2003;
Wolton, Dominique, „Les contradictions de l’espace public mediatise” în HERMES, nr. 11-12, CNRS Editions, Paris, 1992.
DICȚIONARE
McLean, Iain, Dicționar de politică,, Ed. Univers Enciclopedic, București, 2001;
Tămaș, Sergiu, Dicționar politic. Instituțiile democrației și cultura civică, ediția a II-a revăzută și adăugită, Casa de editură și presă ȘANSA S.R.L., București, 1996.
SURSE WEB
http://ec.europa.eu/economy_finance/euro/why/index_ro.htm;
http://europa.eu/abc/12lessons/lesson_11/index_ro.htm;
http://europa.eu/about-eu/basic-information/index_ro.htm;
http://justitiarul.ro/international/406-ue-paradigma-european-a-apartheidului.html;
http://www.mediafax.ro/externe/angela-merkel-liderul-cel-mai-apreciat-de-cetatenii-europeni-9382823;
http://news.bbc.co.uk;
http://www.prefcs.ro/institutii-ue.php;
http://www.business24.ro – Discursul oficial al Angelei Merkel;
http://www.completecampaigns.com;
http://www.crpe.ro/romania-si-reforma-bugetului-comunitar;
http://www.euractiv.ro/index.html/articles|displayArticle?articleID=19652;
http://www.ukip.org.
ANEXE
ANEXA 1
DISCURSUL INAUGURAL AL PREȘEDINTELUI BARACK OBAMA
Eu stau aici, astăzi, umil înaintea voastră, recunoscător pentru încrederea pe care mi-ați dăruit-o, conștient de sacrificiile suportate de către strămoșii noștri. Îi mulțumesc președintelui Bush pentru serviciul său oferit națiunii noastre, precum și generozitatea și cooperarea pe care el a arătat-o în toată această tranziție.
Patruzeci și patru de americani au luat până acum jurământul prezidențial. Cuvinte au fost rostite în timpuri de prosperitate și pace. Cu toate acestea, la fel de des, au fost depuse jurământe pe timpuri înnorate și furtuni furioase. În aceste momente, America a continuat să existe nu doar din cauza viziunii celor de la conducere, ci pentru că noi, oamenii am rămas fideli idealurilor și documenteleor noastre fondatoare.
Așa a fost. Așa trebuie să fie în continuare această generație de americani.
Că suntem în plină criză este acum destul de clar. Națiunea noastră este în război, împotriva unei rețele extinse de violență și ură. Economia noastră este slăbită grav, o consecință a lăcomiei și iresponsabilității din partea unora, dar și eșecul nostru colectiv de a face alegeri care să se pregătească națiunea pentru o nouă eră. Case au fost pierdute; pierderi de locuri de muncă; întreprinderi închise, îngrijirea sănătății noastre este prea costisitoare; școlile noastre nu sunt prea multe și în fiecare zi se aduce o dovadă în plus că modalitățile prin care utilizam energieia îndreptățește adversarii noștri și amenință planeta noast
Aceștia sunt indicatori de criză, sub rezerva unor date și statistici, mai puțin măsurabile, dar nu mai puțin profunde este o mâncătorie de încredere în țara noastră – o teamă precum aceea că declinul Americii este inevitabil și că următoarea generație trebuie să își coborâre țelurile.
Azi am să vă spun că provocările cu care ne confruntăm sunt reale. Ele sunt grave și sunt multe. Acestea nu vor fi îndeplinite ușor sau într-un interval scurt de timp. Dar știu acest lucru, America: Acestea vor fi îndeplinite.
În această zi, ne adunăm pentru că am ales speranța peste frica, unitatea scopurilor peste conflict și discordie.
În această zi, am ajuns să pun capăt nemulțumirilor mărunte și promisiuni false, învinuiri și dogme uzate, că, pentru prea mult timp au strangulat politica noastră.
Rămânem o națiune tânără, care după cuvintele Scripturii, a venit timpul să anuleze lucrurile copilărești. A venit timpul să-și reafirme spiritul de lungă durată; de a alege mai bine istoria noastră, de a duce mai departe acest dar prețios, această idee nobilă, transmisă din generație în generație: promisiunea lui Dumnezeu, dat fiind că toate sunt egale, toate sunt gratuite și toate merită o șansă de a urmări măsura lor, plină de fericire.
Reafirmând măreția națiunii noastre, noi înțelegem că măreția nu este niciodată un dat. Acesta trebuie să fie câștigat. Nu a fost calea pentru leneși – pentru cei care prefera odihna asupra muncii, sau de a căuta numai plăcerea de a avea bogății și faimă. Mai degrabă, au fost cei care au îndrăznit să riște, cei ce au avut de luat decizi – unii au sărbătorit, dar cel mai adesea bărbați și femeile au fost adânciți în munca lor – ei ne-au efectuat drumul lung, robust care a dus spre prosperitate și libertate.
Pentru noi, au împachetat putinele lor posesiuni lumești și au traversat oceane în căutarea unei vieți noi.
Pentru noi, au trudit în ateliere și decontate de Vest; au îndurat bătaia de joc și bicele și au ajuns pe pământ.
Pentru noi, ei au luptat și au murit, în locuri precum Concord și Gettysburg, Normandia și Khe Sahn.
Aceasta este călătoria pe care o vom continua astăzi. Ne rămâne cea mai prosperă, mai puternică națiune de pe Pământ. Lucrătorii noștri nu sunt mai puțin productivi decât atunci când a început această criză. Mințile noastre nu sunt mai puțin inventive, bunurile și serviciile noastre nu sunt mai puțin necesare decât erau săptămâna trecută sau lună trecută sau anul trecut. Capacitatea noastră rămâne aceeași. Începând de astăzi, noi trebuie să ne ridicăm, să ne scuturăm praful de pe noi înșine și să începem din nou munca de refacere a Americii.
Oriunde ne uităm și nu este de lucru, să fie făcut. Starea economiei necesită o acțiune, îndrăzneață și rapidă și vom acționa – nu numai pentru a crea noi locuri de muncă, ci de a stabili o nouă fundație pentru creștere economică. Vom construi drumuri și poduri, rețele electrice și linii digitale care se hrănească Comerțul noastry . Vom valorifica soarele și vânturile și solul. Și vom transforma școlile noastre și colegii și universități pentru a veni în întâmpinarea cerințelor unei noi epoci. Toate acestea le putem face. Și pe toate acestea le vom face.
Acum, există unii care pun la îndoială amploarea ambițiilor noastre – care sugerează că sistemul nostru nu poate tolera prea multe planuri mari, spun asta pentru că ei au uitat ce a făcut deja această țară, ce pot realiza oameni liberi și femei atunci când au un scop comun și curaj.
Ceea ce criticii nu reușesc să înțeleagă este că terenul a fost mutat de sub ei – că argumentele politice vechi care ne-au consumat atât de mult timp nu se mai aplică. Întrebarea pe care ne cere astăzi un răspuns nu este dacă guvernul nostru este prea mare sau prea mic, ci dacă funcționează – dacă ajută familiile să își găsească locuri de muncă la un salariu decent, o pensie care este demnă. În cazul în care răspunsul este da, intenționam să mergem mai departe. În cazul în care răspunsul este nu, cei dintre noi care gestionează banii publice vor fi trași la răspundere și vom face afacerile noastre în lumina zilei – pentru că numai atunci putem restabili încrederea vitală între un popor și guvernul lor.
Nici nu se pune problema înainte de a ne întreba dacă piața este o forță de bine sau de rău. Puterea sa de a genera bogăție și extinde libertatea este de neegalat, dar această criză ne-a reamintit că, fără un ochi vigilent, piața poate fugi de sub control. Succesul economiei noastre a depins întotdeauna nu doar pe dimensiunea produsului intern brut, dar de cât la îndemână este prosperitatea noastră, de capacitatea noastră de a extinde oportunitățile la fiecare- nu din caritate, ci pentru că este cea mai sigură rută pentru binele nostru comun.
Și așa la toate celelalte popoare și guverne care se uita astăzi, de la cele mai mari capitale la micul sat unde să născut tatăl meu: să știți că America este un prieten al fiecărei națiuni și fiecare bărbat, femeie și copil care caută un viitor al păcii și demnității.
Va reaminteasc faptul că generațiile anterioare care s-au confruntă nu doar cu rachete și tancuri, ci cu alianțe solide și convingeri durabile, ei au înțeles că puterea noastră singură nu ne poate proteja, nici nu ne dă dreptul să facem așa cum vrem. În schimb, ei știau că puterea noastră crește prin utilizarea sa prudenta; securitatea noastră provine de la justețea cauzei noastre, forța exemplului nostru, calitățile de călire de umilință și reținere.
Suntem deținătorii aceastei moșteniri. Pe baza acestor principii, putem îndeplini aceste noi amenințări care cer un efort și mai mare – mai mare cooperare și înțelegere între națiuni. Vom începe să părăsim Irakul în mod responsabil pentru poporul său și vom faceo pace în Afganistan. Cu prieteni vechi și foști inamici, vom lucra intens pentru a reduce amenințarea nucleară. Noi nu vă cerem scuze pentru modul nostru de viață, nici nu vom șovăi în apărarea sa, și pentru cei care caută să avanseze obiectivele lor prin inducerea de teroare și de sacrificarea inocenților, noi vă spunem acum că spiritul nostru este mai puternic și nu poate fi rupt, nu poate dura mai mult decât noi, și vă vom învinge.
Căci știm că moștenirea noastră este un punct forțe, nu o slăbiciune. Suntem o națiune de creștini și musulmani, evrei și hinduși și de necredincioși. Suntem în formă de fiecare limbă și cultură, extrase din fiecare colț al acestui Pământ; și pentru că am gustat alături amar de război civil, am apărut de la acest capitol întunecat mai puternici și mai uniți, nu putem ajuta, dar cred că vechile sentimente de ură trebuie să treacă într-o zi, că liniile de trib se dizolva imediat,și că America trebuie să joace rolul său în inaugurează unei noi ere de pace.
Pentru lumea musulmană, vom căuta un nou mod de înaintare, bazată pe interes reciproc și respect reciproc. Pentru acei lideri de pe glob care caută să semene conflict sau vina, să știți că poporul vostru vă va judeca pentru ceea ce nu se poate construi, dar se distruge. Pentru cei care se agață de putere prin corupție și înșelăciune, precum și reducerea la tăcere a disidenței, să știți că sunteți pe partea greșită a istoriei, dar că vom întinde o mână dacă sunteți dispuși să descleștați pumnul.
Pentru oamenii din țările sărace, ne angajăm să lucrăm alături de voi pentru a face fermele prospere și să vă lăsăm curate apele; pentru a vă putea hrăni organismul înfometat și animalele. Și pentru aceste națiuni ca a noastră care se bucură de o mulțime relativă, spunem că nu mai putem permite indiferența față de suferința din afara granițelor noastre, nici nu putem consuma resursele lumii fără a ține cont de acest lucru. Pentru ca lumea s-a schimbat, iar noi trebuie să ne schimbăm cu ea.
Așa cum am luat în considerare drumul care se desfășoară înainte de noi, ne amintim cu recunoștință umilă de acei americani curajoși care, în acest moment, sunt în deșerturi și munți îndepărtați, în misiuni de patrulare. Ei au ceva să ne spună astăzi, la fel cum au eroii căzuți de-a lungul secolelor. Ii onoaram nu numai pentru că sunt gardieni ai libertății noastre, ci pentru că întruchipează spiritul de serviciu; dorința de a găsi sensul cuvântului în ceva mai mare decât ei înșiși. Și totuși, în acest moment – un moment care va defini o generație – tocmai acest spirit trebuie să locuiesca în noi toți.
Pentru ca guvernul să poată face ce trebuie să facă, ne bazam nu în cele din urmă pe credința și determinarea poporului american pe care se bazează această națiune. Este amabilitatea pe care o ia un străin atunci când nu o fac alții, altruismul lucrătorilor care ar reduce orele lor, mai degrabă decât a vedea un prieten pierzându-și slujba, este curajul dar de asemenea, dorința unui părinte de a-și hrăni copilul, aceste lucruri decid în cele din urmă soarta noastră.
Provocările sunt noi, instrumentele cu care le găsim pot fi noi dar acele valori de care depinde succesul nostru – munca grea și onestitatea, curajul și fairplay-ul, toleranța și curiozitatea, loialitatea și patriotismul – aceste lucruri sunt vechi. Aceste lucruri sunt adevărate. Ele au fost forța liniștită a progresului dea lungul istoriei noastre. Ceea ce se cere acum este o revenire la aceste adevăruri. Ce se cere de la noi acum este o nouă eră de responsabilitate – o recunoaștere, din partea fiecărui american, că avem drepturi și responsabilități
Acesta este prețul și promisiunea cetățeniei.
Aceasta este sursa noastră de încredere – cunoștințele la care Dumnezeu ne cheamă pentru a forma un destin incert.
Acesta este sensul libertății noastre și crezul nostru – ca bărbați și femei și copii de orice rasă și orice credință să se poată alătura în celebrarea unui Mall și ca un om al cărui tată mai puțin de 60 de ani în urmă nu ar fi fost servit la un restaurant local să poată sta acum la masa liniștit.
Așa că haideți să marcam această zi cu amintirea a cine suntem și cât de departe am călătorit. La un moment în care rezultatul revoluției noastr era un dubiu, tatăl națiunii noastre a ordonat aceste cuvinte pentru a fi citite de oameni:
Să fie spus lumii viitoare … că, în mijlocul iarnii, când nimic, doar speranța și virtutea ar mai putea supraviețui … că orașul și țara, alarmate de un pericol comun, au ieșit pentru a se întâlni [it].
America. În fața pericolelor noastre comune, în această iarnă a greutăților noastre, să ne amintim aceste cuvinte nemuritoare. Cu speranța și virtute, să înfruntăm încă o dată curenții de gheață și să rezistăm în fata furtunilor ce ar putea veni. Să fie spus de către copiii copiilor noștri că, atunci când am fost testați, am refuzat să abandonăm scopul nostru, că nu ne-am întors, nici nu am șovăit; și cu ochii fixați pe orizont și harul lui Dumnezeu asupra noastră, am reușit mai departe să livrăm în condiții de siguranța marele dar al libertății pentru generațiile viitoare.
BIBLIOGRAFIE
TRATATE ȘI STUDII DE SPECIALITATE
Aristotel, Retorica, Ed. IRI, București, 2004;
Atkinson, M., Our Master’s Voice. The language and Body Language of Politics, Methuen, Londra, 1986;
Axford, Barrie, Richard Huggins, New Media and Politics” Ed. Sage, U.K., 2001;
Bart, Christian L. E., Le discourse politique, Presses Universitaires de France, Paris, 1998;
Beciu, Camelia, Comunicare politică, Ed. comunicare.ro, București, 2002;
Beciu, Camelia, Politica discursivă. Practici politice într-o campanie electorală, Ed. Polirom, Iași, 2000;
Bichigean, Gheorghe, Germania – O istorie de la antici la moderni, Institutul European, 2010;
Bike, William S., Winning political campaigns. A comprehensive guide to electoral success”, Ed. Denail Press, Alaska, U.S.A., 1998;
Boucher, David, Paul Kelly, Mari gânditori politici, Ed. All, București, 2008;
Bulai, Alfred, Mecanismele electorale ale societății românești, Ed. Paideia, București, 1999;
Caprinschi, Anton, Cristian Bocancea, Știința politicului, vol. I, Ed. Universității Al. I. Cuza, Iași, 1998;
Charaudeau, Patrick, Language et discours – Elements de semiotique (theorie et pratique), Hachette, Paris, 1983;
Chelcea, Septimiu, Comunicarea nonverbală în spațiu public, Ed. Tritonic, București, 2004;
Condur, Georgeta, Comunicare politică. Mijloace și sisteme, Ed. Fundației Academice Axis, Iași, 2009;
Cotteret, Jean Marie, La magie de discours. Precis de rhetorique audiovisuelle, Ed. Michalon, Paris, 2000;
Dinu, Mihai, Comunicarea, Ed. Algos, București, 2000;
Domenach, Jean-Marie, Propagandă politică, Ed. Institutul European, Iași, 2004;
Dragoman, Dragoș, Metode de analiză aplicate în științele politice, Ed. Continent, Sibiu, 2003;
Drăgan, Gabriela, Uniunea Europeană între federalism și interguvernalism – Politici comune ale U.E., Ed. ASE, București, 2005;
Drăgan, Ioan, Paradigme ale comunicării de masă, Casa de Editură și Presă Șansa, București, 1996;
Drăgan, Ioan, Camelia Beciu, Ioana Dragomirescu, Valentina Marinescu, Construcția simbolică a câmpului electoral, Ed. Institutul European, Iași, 1998;
Drăgoi, Nicolae, Marian Zidaru, Politologie. Note de curs, Ed. Fundației Andrei Șaguna, Constanța, 2003;
Dumarsais, César Chesneau, Des tropes ou de differents sens, Ed. Flammarion, Paris, 1988;
Edelman, Murray, Politica și utilizarea simbolurilor, Ed. Polirom, Iași, 1999;
Edelman, Murray, Words that succeed and politicies that fall, New York, 1971;
Ficeac, Bogdan, Tehnici de manipulare, Ed. Nemira, Bucuresti, 1997;
Foucault, M., Ordinea discursului, Ed. Eurosong & Book, București, 1998;
Frigioiu, Nicolae, Antropologie politică, Ed. Tritonic, București, 2009;
Gerstle, Jacques, Comunicarea politică, Institutul European, 2002;
Ghilezan, Marius, Cum să reușești în viața politică. Manual de campanie electorală, Ed. Active Vision, București, 2000;
Girardet, Raoul, Mituri și mitologii politice, traducere din franceză, Institutul European, Iași, 1997;
Gosselin, Andre, Communication et politique, Ed. CNRS, Paris, 1995;
Graber, D., Political language, Ed. Handbook of political communication, New York, 1981;
Hanssen, Cottle, Newbold Negrine, Mass Communication Research Methods, Macmillan Press Ltd, London, 1998;
Hențea, Călin, Propaganda fără frontiere, Ed. Nemira, București, 1995;
Herman, Parret, Sublimul cotidianului, Ed. Meridiane, 1999;
Jinga, Ion, Uniunea Europeană în căutarea viitorului, Ed. C. H. Beck, București, 2008;
Jude, Ioan, Paradigmele și mecanismele puterii. Kratologia – o posibilă știință despre putere, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 2003;
Iliescu, Adrian-Paul, Introducere în Politologie, Ed. All, București, 2002;
Langguth, Gerd, Angela Merkel, Ed. Rao, București, 2006;
Lebrun, Francois, Istoria Franței, Institutul European, 2013;
Lepădatu, Dumitru, Procese și fenomene politice, Ed. Actami, București, 2000;
Lybeck, Johan A., Istoria globală a crizei financiare (2007-2010), Ed. Polirom, Iași, 2012;
Maarek, Philippe J., Communication et marketing de l’homme politique, Ed. Litec, Paris, 1992;
Manet, Pierre, Originile politicii moderne. Machiavelli, Hobbes, Rousseau, Ed. Nemira, București, 2000;
Manizet, Bernard, La mediation politique, Ed. L’Harmattan, Paris, 1998;
Măgureanu, Virgil, Studii de sociologie politică, Ed. Albatros, București, 2002;
McNair, Brian, Introducere în comunicarea politică, Ed. Polirom, Iași, 2007;
Miroiu, Mihaela, Ideologii politice actuale. Semnificații, evoluții și impact, Ed. Polirom, Iași, 2012;
Momoc, Antonio, Comunicarea 2.0. New media, participare și populism, Ed. Adenium, Iași, 2014;
Morgenthan, Hans J., Politica între națiuni. Lupta pentru putere și lupta pentru pace, Ed. Polirom, Iași, 2007;
Nay, Catherine, O putere numită dorință. Bibliografia lui Nicolas Sarkozy, Ed. Curtea Veche, 2008;
Nazăre, Vasile, Comunicare și putere în spațiul sud-est european în contextul globalizării, Ed. Universității Naționale de Apărare Carol I, București, 2007;
Nimmo, D., K. Sanders, Political Communication, Sage Publication, California, 1986;
Pop, Doru, Mass media și democrația, Ed. Polirom, Iași, 2001;
Pripp, Cristina, Marketingul politic, Ed. Nemira, București, 2002;
Radu, Loredana, Criza economică în Uniunea Europeană, Ed. comunicare.ro, București, 2010;
Relot, Christian, Francis Ramirez, Choisir un president. Verites et mesages d’une image televisuelle, Ed. Ramsay, Paris, 1987;
Roșca, Luminița, Mecanisme ale propagandei în discursul de informare, Ed. Polirom, 2006;
Roubini, Nouriel, Economia crizelor, ediția a II-a, Ed. Publica, București, 2010;
Rovența-Frumușani, Daniela, Analiza discursului, Ed. Tritonic, București, 2004;
Sarkozy, Nicolas, Martor, Ed. Rao, București, 2008;
Sarkozy, Nicolas, Testimony in the Twenty-First Century, HarperCollins, 2007
Sălăvăstru, Constantin, Discursul puterii, Ed. Institutul European, Iași, 1999;
Săvulescu, Silvia, Analiza discursului public, curs SNSPA;
Seceleanu, Andra, Comunicare politică în spațiul mediatic: analiza unei campanii electorale, Ed. Andrei Șaguna, Constanța, 2008;
Silverman, David, Interpretarea datelor calitative. Metode de analiză a comunicării, textului și interacțiunii, Ed. Polirom, Iași, 2004;
Stoiciu, Andrei, Comunicarea politică. Cum se vând oameni și idei, Ed. Humanitas, București, 2000;
Thoveron, G., Comunicarea politică azi, Ed. Antet, București, 1996;
Vâlsan, Călin, Politologie, Ed. Economică, București, 1997.
ARTICOLE ÎN REVISTE ȘI STUDII DE SPECIALITATE
Rovența-Frumușani, Daniela, „Discurs politic, discurs mediatic și construcția socială a realității”, în Jurnalism și comunicare, nr. 1, 2003;
Wolton, Dominique, „Les contradictions de l’espace public mediatise” în HERMES, nr. 11-12, CNRS Editions, Paris, 1992.
DICȚIONARE
McLean, Iain, Dicționar de politică,, Ed. Univers Enciclopedic, București, 2001;
Tămaș, Sergiu, Dicționar politic. Instituțiile democrației și cultura civică, ediția a II-a revăzută și adăugită, Casa de editură și presă ȘANSA S.R.L., București, 1996.
SURSE WEB
http://ec.europa.eu/economy_finance/euro/why/index_ro.htm;
http://europa.eu/abc/12lessons/lesson_11/index_ro.htm;
http://europa.eu/about-eu/basic-information/index_ro.htm;
http://justitiarul.ro/international/406-ue-paradigma-european-a-apartheidului.html;
http://www.mediafax.ro/externe/angela-merkel-liderul-cel-mai-apreciat-de-cetatenii-europeni-9382823;
http://news.bbc.co.uk;
http://www.prefcs.ro/institutii-ue.php;
http://www.business24.ro – Discursul oficial al Angelei Merkel;
http://www.completecampaigns.com;
http://www.crpe.ro/romania-si-reforma-bugetului-comunitar;
http://www.euractiv.ro/index.html/articles|displayArticle?articleID=19652;
http://www.ukip.org.
ANEXE
ANEXA 1
DISCURSUL INAUGURAL AL PREȘEDINTELUI BARACK OBAMA
Eu stau aici, astăzi, umil înaintea voastră, recunoscător pentru încrederea pe care mi-ați dăruit-o, conștient de sacrificiile suportate de către strămoșii noștri. Îi mulțumesc președintelui Bush pentru serviciul său oferit națiunii noastre, precum și generozitatea și cooperarea pe care el a arătat-o în toată această tranziție.
Patruzeci și patru de americani au luat până acum jurământul prezidențial. Cuvinte au fost rostite în timpuri de prosperitate și pace. Cu toate acestea, la fel de des, au fost depuse jurământe pe timpuri înnorate și furtuni furioase. În aceste momente, America a continuat să existe nu doar din cauza viziunii celor de la conducere, ci pentru că noi, oamenii am rămas fideli idealurilor și documenteleor noastre fondatoare.
Așa a fost. Așa trebuie să fie în continuare această generație de americani.
Că suntem în plină criză este acum destul de clar. Națiunea noastră este în război, împotriva unei rețele extinse de violență și ură. Economia noastră este slăbită grav, o consecință a lăcomiei și iresponsabilității din partea unora, dar și eșecul nostru colectiv de a face alegeri care să se pregătească națiunea pentru o nouă eră. Case au fost pierdute; pierderi de locuri de muncă; întreprinderi închise, îngrijirea sănătății noastre este prea costisitoare; școlile noastre nu sunt prea multe și în fiecare zi se aduce o dovadă în plus că modalitățile prin care utilizam energieia îndreptățește adversarii noștri și amenință planeta noast
Aceștia sunt indicatori de criză, sub rezerva unor date și statistici, mai puțin măsurabile, dar nu mai puțin profunde este o mâncătorie de încredere în țara noastră – o teamă precum aceea că declinul Americii este inevitabil și că următoarea generație trebuie să își coborâre țelurile.
Azi am să vă spun că provocările cu care ne confruntăm sunt reale. Ele sunt grave și sunt multe. Acestea nu vor fi îndeplinite ușor sau într-un interval scurt de timp. Dar știu acest lucru, America: Acestea vor fi îndeplinite.
În această zi, ne adunăm pentru că am ales speranța peste frica, unitatea scopurilor peste conflict și discordie.
În această zi, am ajuns să pun capăt nemulțumirilor mărunte și promisiuni false, învinuiri și dogme uzate, că, pentru prea mult timp au strangulat politica noastră.
Rămânem o națiune tânără, care după cuvintele Scripturii, a venit timpul să anuleze lucrurile copilărești. A venit timpul să-și reafirme spiritul de lungă durată; de a alege mai bine istoria noastră, de a duce mai departe acest dar prețios, această idee nobilă, transmisă din generație în generație: promisiunea lui Dumnezeu, dat fiind că toate sunt egale, toate sunt gratuite și toate merită o șansă de a urmări măsura lor, plină de fericire.
Reafirmând măreția națiunii noastre, noi înțelegem că măreția nu este niciodată un dat. Acesta trebuie să fie câștigat. Nu a fost calea pentru leneși – pentru cei care prefera odihna asupra muncii, sau de a căuta numai plăcerea de a avea bogății și faimă. Mai degrabă, au fost cei care au îndrăznit să riște, cei ce au avut de luat decizi – unii au sărbătorit, dar cel mai adesea bărbați și femeile au fost adânciți în munca lor – ei ne-au efectuat drumul lung, robust care a dus spre prosperitate și libertate.
Pentru noi, au împachetat putinele lor posesiuni lumești și au traversat oceane în căutarea unei vieți noi.
Pentru noi, au trudit în ateliere și decontate de Vest; au îndurat bătaia de joc și bicele și au ajuns pe pământ.
Pentru noi, ei au luptat și au murit, în locuri precum Concord și Gettysburg, Normandia și Khe Sahn.
Aceasta este călătoria pe care o vom continua astăzi. Ne rămâne cea mai prosperă, mai puternică națiune de pe Pământ. Lucrătorii noștri nu sunt mai puțin productivi decât atunci când a început această criză. Mințile noastre nu sunt mai puțin inventive, bunurile și serviciile noastre nu sunt mai puțin necesare decât erau săptămâna trecută sau lună trecută sau anul trecut. Capacitatea noastră rămâne aceeași. Începând de astăzi, noi trebuie să ne ridicăm, să ne scuturăm praful de pe noi înșine și să începem din nou munca de refacere a Americii.
Oriunde ne uităm și nu este de lucru, să fie făcut. Starea economiei necesită o acțiune, îndrăzneață și rapidă și vom acționa – nu numai pentru a crea noi locuri de muncă, ci de a stabili o nouă fundație pentru creștere economică. Vom construi drumuri și poduri, rețele electrice și linii digitale care se hrănească Comerțul noastry . Vom valorifica soarele și vânturile și solul. Și vom transforma școlile noastre și colegii și universități pentru a veni în întâmpinarea cerințelor unei noi epoci. Toate acestea le putem face. Și pe toate acestea le vom face.
Acum, există unii care pun la îndoială amploarea ambițiilor noastre – care sugerează că sistemul nostru nu poate tolera prea multe planuri mari, spun asta pentru că ei au uitat ce a făcut deja această țară, ce pot realiza oameni liberi și femei atunci când au un scop comun și curaj.
Ceea ce criticii nu reușesc să înțeleagă este că terenul a fost mutat de sub ei – că argumentele politice vechi care ne-au consumat atât de mult timp nu se mai aplică. Întrebarea pe care ne cere astăzi un răspuns nu este dacă guvernul nostru este prea mare sau prea mic, ci dacă funcționează – dacă ajută familiile să își găsească locuri de muncă la un salariu decent, o pensie care este demnă. În cazul în care răspunsul este da, intenționam să mergem mai departe. În cazul în care răspunsul este nu, cei dintre noi care gestionează banii publice vor fi trași la răspundere și vom face afacerile noastre în lumina zilei – pentru că numai atunci putem restabili încrederea vitală între un popor și guvernul lor.
Nici nu se pune problema înainte de a ne întreba dacă piața este o forță de bine sau de rău. Puterea sa de a genera bogăție și extinde libertatea este de neegalat, dar această criză ne-a reamintit că, fără un ochi vigilent, piața poate fugi de sub control. Succesul economiei noastre a depins întotdeauna nu doar pe dimensiunea produsului intern brut, dar de cât la îndemână este prosperitatea noastră, de capacitatea noastră de a extinde oportunitățile la fiecare- nu din caritate, ci pentru că este cea mai sigură rută pentru binele nostru comun.
Și așa la toate celelalte popoare și guverne care se uita astăzi, de la cele mai mari capitale la micul sat unde să născut tatăl meu: să știți că America este un prieten al fiecărei națiuni și fiecare bărbat, femeie și copil care caută un viitor al păcii și demnității.
Va reaminteasc faptul că generațiile anterioare care s-au confruntă nu doar cu rachete și tancuri, ci cu alianțe solide și convingeri durabile, ei au înțeles că puterea noastră singură nu ne poate proteja, nici nu ne dă dreptul să facem așa cum vrem. În schimb, ei știau că puterea noastră crește prin utilizarea sa prudenta; securitatea noastră provine de la justețea cauzei noastre, forța exemplului nostru, calitățile de călire de umilință și reținere.
Suntem deținătorii aceastei moșteniri. Pe baza acestor principii, putem îndeplini aceste noi amenințări care cer un efort și mai mare – mai mare cooperare și înțelegere între națiuni. Vom începe să părăsim Irakul în mod responsabil pentru poporul său și vom faceo pace în Afganistan. Cu prieteni vechi și foști inamici, vom lucra intens pentru a reduce amenințarea nucleară. Noi nu vă cerem scuze pentru modul nostru de viață, nici nu vom șovăi în apărarea sa, și pentru cei care caută să avanseze obiectivele lor prin inducerea de teroare și de sacrificarea inocenților, noi vă spunem acum că spiritul nostru este mai puternic și nu poate fi rupt, nu poate dura mai mult decât noi, și vă vom învinge.
Căci știm că moștenirea noastră este un punct forțe, nu o slăbiciune. Suntem o națiune de creștini și musulmani, evrei și hinduși și de necredincioși. Suntem în formă de fiecare limbă și cultură, extrase din fiecare colț al acestui Pământ; și pentru că am gustat alături amar de război civil, am apărut de la acest capitol întunecat mai puternici și mai uniți, nu putem ajuta, dar cred că vechile sentimente de ură trebuie să treacă într-o zi, că liniile de trib se dizolva imediat,și că America trebuie să joace rolul său în inaugurează unei noi ere de pace.
Pentru lumea musulmană, vom căuta un nou mod de înaintare, bazată pe interes reciproc și respect reciproc. Pentru acei lideri de pe glob care caută să semene conflict sau vina, să știți că poporul vostru vă va judeca pentru ceea ce nu se poate construi, dar se distruge. Pentru cei care se agață de putere prin corupție și înșelăciune, precum și reducerea la tăcere a disidenței, să știți că sunteți pe partea greșită a istoriei, dar că vom întinde o mână dacă sunteți dispuși să descleștați pumnul.
Pentru oamenii din țările sărace, ne angajăm să lucrăm alături de voi pentru a face fermele prospere și să vă lăsăm curate apele; pentru a vă putea hrăni organismul înfometat și animalele. Și pentru aceste națiuni ca a noastră care se bucură de o mulțime relativă, spunem că nu mai putem permite indiferența față de suferința din afara granițelor noastre, nici nu putem consuma resursele lumii fără a ține cont de acest lucru. Pentru ca lumea s-a schimbat, iar noi trebuie să ne schimbăm cu ea.
Așa cum am luat în considerare drumul care se desfășoară înainte de noi, ne amintim cu recunoștință umilă de acei americani curajoși care, în acest moment, sunt în deșerturi și munți îndepărtați, în misiuni de patrulare. Ei au ceva să ne spună astăzi, la fel cum au eroii căzuți de-a lungul secolelor. Ii onoaram nu numai pentru că sunt gardieni ai libertății noastre, ci pentru că întruchipează spiritul de serviciu; dorința de a găsi sensul cuvântului în ceva mai mare decât ei înșiși. Și totuși, în acest moment – un moment care va defini o generație – tocmai acest spirit trebuie să locuiesca în noi toți.
Pentru ca guvernul să poată face ce trebuie să facă, ne bazam nu în cele din urmă pe credința și determinarea poporului american pe care se bazează această națiune. Este amabilitatea pe care o ia un străin atunci când nu o fac alții, altruismul lucrătorilor care ar reduce orele lor, mai degrabă decât a vedea un prieten pierzându-și slujba, este curajul dar de asemenea, dorința unui părinte de a-și hrăni copilul, aceste lucruri decid în cele din urmă soarta noastră.
Provocările sunt noi, instrumentele cu care le găsim pot fi noi dar acele valori de care depinde succesul nostru – munca grea și onestitatea, curajul și fairplay-ul, toleranța și curiozitatea, loialitatea și patriotismul – aceste lucruri sunt vechi. Aceste lucruri sunt adevărate. Ele au fost forța liniștită a progresului dea lungul istoriei noastre. Ceea ce se cere acum este o revenire la aceste adevăruri. Ce se cere de la noi acum este o nouă eră de responsabilitate – o recunoaștere, din partea fiecărui american, că avem drepturi și responsabilități
Acesta este prețul și promisiunea cetățeniei.
Aceasta este sursa noastră de încredere – cunoștințele la care Dumnezeu ne cheamă pentru a forma un destin incert.
Acesta este sensul libertății noastre și crezul nostru – ca bărbați și femei și copii de orice rasă și orice credință să se poată alătura în celebrarea unui Mall și ca un om al cărui tată mai puțin de 60 de ani în urmă nu ar fi fost servit la un restaurant local să poată sta acum la masa liniștit.
Așa că haideți să marcam această zi cu amintirea a cine suntem și cât de departe am călătorit. La un moment în care rezultatul revoluției noastr era un dubiu, tatăl națiunii noastre a ordonat aceste cuvinte pentru a fi citite de oameni:
Să fie spus lumii viitoare … că, în mijlocul iarnii, când nimic, doar speranța și virtutea ar mai putea supraviețui … că orașul și țara, alarmate de un pericol comun, au ieșit pentru a se întâlni [it].
America. În fața pericolelor noastre comune, în această iarnă a greutăților noastre, să ne amintim aceste cuvinte nemuritoare. Cu speranța și virtute, să înfruntăm încă o dată curenții de gheață și să rezistăm în fata furtunilor ce ar putea veni. Să fie spus de către copiii copiilor noștri că, atunci când am fost testați, am refuzat să abandonăm scopul nostru, că nu ne-am întors, nici nu am șovăit; și cu ochii fixați pe orizont și harul lui Dumnezeu asupra noastră, am reușit mai departe să livrăm în condiții de siguranța marele dar al libertății pentru generațiile viitoare.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Personalitate Si Harisma pe Scena Politica Internationala (ID: 128939)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.