Personalitate Personaj . Aspecte Particulare ALE Interactiunii Lor Dinamice

Psihologie

Personalitate Personaj . Aspecte Particulare ALE Interactiunii Lor Dinamice

Byadmin ianuarie 1, 2024

Cuprins

Argument 3

Introducere 3

PARTEA I – Personalitate și personaj : aspecte general-teoretice 4

Capitolul 1

Personalitatea și personajul la interferența dintre conștient și inconștient 4

1. Personalitatea 4

1.1 Definiții și abordări 4

1.2 Teoriile personalității 5

2. Problematica măștii 6

2.1 Masca 6

2.2 Persona 6

3. Personajul 7

3.1 Conceptul de personaj 7

3.2 Modalitățile de exprimare a personajului și semnificația lor 7

3.3 Relația personaj – personalitate 7

Capitolul 2

Personalitatea și personajul:de la polul individual la polul social 8

1. Personalitatea umană în contextul social 8

1.1 Personalitatea – sistemul rolurilor și statusurilor sociale 8

1.2 Imaginea de sine și identitatea personală 8

1.3 Relațiile interumane 9

2. Relațiile sociale 10

2.1 Relațiile interpersonale – formă principală a relațiilor sociale 10

2.2 Relațiile interpersonale : formare și funcționare 11

2.3 Locul și rolul relațiilor interpersonale în structura personalității 12

3. Grupul social 12

3.1 Grupul social – definiție, caracterizare, clasificare 12

3.2 Grupul mic ca entitate psihosociologică 13

Capitolul 3

Dinamica relației personalitate-personaj între apărare și adaptare 13

1. Dimensiunea intrapsihică a mecanismelor de apărare 13

1.1 Mecanismele de apărare ale Eului 13

1.2 Introducere în procesele de coping 14

1.3 Relația dintre mecanismele de apărare și procesele de coping 14

2. Forme socializate ale mecanismelor de apărare 15

2.1 Mecanismele de apărare sociale 15

2.2 Mecanismele de apărare transpersonale 15

Capitolul 4

Personalitatea și personajul la limita dintre normal și patologic 16

1. Personalitatea și personajul în registrul normal – patologic 16

1.1 Personalitate normală versus personalitate anormală 16

1.2 Personaj și boală psihică 16

2 „Entități psihice” rezultate din interacțiunea personalității cu personajul 16

2.1 Personalitatea introvertită 16

2.2 Personalitatea accentuată 16

2.3 Personalitatea instabilă emoțional (personalitatea borderline) 17

2.4 Personalitatea ca și cum 17

2.5 Personalitatea falsă 17

2.6 Personalitatea narcisică 18

2.7 Personalitatea multiplă 18

2.8. Personalitatea convertită 19

PARTEA a II-a – Metodologia cercetării relației dintre personalitate și personaj 20

Capitolul 1

Design-ul cercetării 20

Premisele cercetării 20

1. Obiectivele și ipotezele cercetării 21

1.1 Obiectivele cercetării 21

1.2 Ipotezele cercetării 22

2. Modelul experimental propriu-zis al studiului dinamicii relației personalitate–personaj 23

2.1 Alcătuirea eșantioanelor experimental și de control 23

2.2 Metode de organizare a cercetării 23

2.3 Metode și tehnici de culegere a informațiilor 23

2.4 Metode de prelucrare, analiză și interpretare a datelor 24

Capitolul 2

Prezentarea instrumentelor psihologice 25

1. Prezentarea chestionarelor și testelor aplicate 25

1.1 C1 – Chestionarul Berkeley 25

1.2 T1 – Moralitate si ipocrizie în relațiile interumane 25

1.3 C2 – Chestionarul „H. Schmieschek” (Explorarea „Personalității accentuate”) 25

1.4 T2 – „Profile of mood state” (POMS) – Profilul stărilor psihice 25

1.5 C3 – Chestionarul Philips-Berger (Chestionarul „S-A”) 25

1.6 C4 – Chestionarul de personalitate Eysenck – e.p.q. 25

1.7 C5 – Chestionarul de evaluare interpersonală – Bales 25

1.8 T3 – Testul Szondi 25

Capitolul 3

Rezultatele și concluziile cercetării 26

1. Prelucrarea statistică, analiza și interpretarea rezultatelor cercetării 26

1.1 Analiza comparativă a rezultatelor fiecărui grup la fiecare probă administrată

(Analiză intragrupală) 26

1.2 Analiza comparativă a rezultatelor grupurilor la fiecare probă administrată

(Analiză intergrupală) 37

1.3 Studii de caz 46

2. Concluziile cercetării 46

Considerații finale 48

Bibliografie 49

Argument

„Lumea este o scena si oamenii sunt doar actori.”

William Shakespeare (Cum va place)

Termenul de personalitate este polisemantic, referindu-se nu doar la aspectul exterior al omului, și amintind astfel de înțelesul originar de persona (mască) sau la rolul jucat de acesta în calitate de actor și exprimat prin funcția lui socială, adică de personaj dar, în egală măsură, vizează actorul însuși, adică individul ce interpretează respectivul rol. Un fapt ușor de constatat este acela că, în decursul vieții popoarelor, în momentele de criză socială, se face întotdeauna apel la formarea personalității membrilor societății, mai ales a celor tineri, încercându-se valorizarea aspectelor pozitive și diminuarea sau chiar înlăturarea trăsăturilor de caracter negative.

Având în vedere că întotdeauna restructurările profunde de la nivelul societății, schimbările politice, sociale și economice, determină modificări esențiale la nivelul personalității, ne-am pus problema dacă există trăsături de personalitate care facilitează adaptarea (la) și /sau adoptarea (unor) noi valori sociale, etice și morale. În ipoteza existenței unor asemenea trăsături, se poate vorbi de faptul că manifestarea și valorificarea lor este limitată de predominarea personajului în detrimentul personalității, sau invers, o personalitate foarte puternică împiedică exprimarea personajului, având drept consecință imediată apariția fenomenului de inadaptare socială?

Fără a pretinde că intenționăm să epuizăm subiectul sau să elucidăm toate enigmele relației personalitate – personaj în cadrul tezei noastre ne-am propus să oferim un punct de vedere cu privire la dinamica relației existente între cele două variabile : personalitate și personaj și, totodată, să încercăm a oferi eventuale soluții pentru „ameliorarea” interacțiunii lor, prin intervenție directă sau indirectă, la nivel individual și social.

Introducere

Problemele abordate în lucrarea noastră intitulată Studiul relației personalitate – personaj : aspecte particulare ale interacțiunii lor dinamice, se înscriu într-un domeniu mai vast care poartă asupra conexiunilor indestructibile dintre personalitate și personaj. Studiul a fost structurat în două părți.

În prima parte, „Personalitate și personaj : aspecte general-teoretice”, am stabilit cadrul teoretic și conceptual al dinamicii relației personalitate – personaj, de-a lungul a trei coordonate fundamentale : individ – grup („Personalitatea și personajul: de la polul individual la polul social”), conștient – inconștient („Personalitatea și personajul la interferența dintre conștient și inconștient”) și normal – patologic („Personalitatea și personajul la limita dintre normal și patologic”), permanent evaluată prin optica mecanismelor de apărare și de adaptare („Dinamica relației personalitate-personaj între apărare și adaptare”).

Cea de-a doua parte a tezei a constituit-o: „Metodologia cercetării relației dintre personalitate și personaj”, în care am analizat concret, la nivel individual și grupal particularitățile interacțiunii dinamice dintre cele două variabile: personalitatea și personajul. în prezentul rezumat, vom expune gosso modo, constatările la care ne-a condus acest studiu.

Orice om are un „Eul real”, intim și ascuns, partea autentică a ființei sale; partea vizibilă a personalității, „Eul public”, adesea nu este nimic altceva decât o construcție artificială. Henri Bergson susținea că fiecare individ se caracterizează printr-un „Eu profund”, care îl reprezintă în tot ceea ce are mai autentic, intim, pur, original și a unui „Eu superficial”, de natură socială, discursiv, mașinal, cotidian, prin care societatea îl exteriorizează și îl determină să se înstrăineze față de el însuși.

A participa la acțiune în viața socială, înseamnă la fel ca în teatru, să te identifici cu un personaj. Teatrul nu ar exista fără spectatorii participanți la acțiune. Individul uman reacționează la un spectacol în conformitate cu personajul sau scena pe care le-a interiorizat cândva și care sunt de obicei ascunse, ignorate sau refulate. În fiecare dintre noi există mai multe personaje, după cum există mai multe personaje într-o piesă de teatru și un singur autor care le dă viață. Nu toate personajele din interiorul nostru, sunt prezentate în public, dar trăiesc toate cu aceeași intensitate, parcă pentru a complica „munca autorului”, care de asemenea trăiește în interiorul nostru. Dacă acesta nu este un regizor bun și nu le coordonează în mod corespunzător, nu se poate stabili nici echilibru, nici armonie între aceste personaje.

Este evident că în multe circumstanțe „noi ne vedem prin ochii celuilalt” – fie că acest celălalt este opinia „publică” sau părerea unui individ anume, a cărui stimă sau dragoste înseamnă mult pentru noi. Întrucât ceilalți sunt oglinzile propriilor noastre proiecții, „diformitățile” noastre vor fi percepute în ochii celorlalți. Nu este mai puțin adevărat și că ceilalți ne văd prin intermediul propriilor lor proiecții, fără să ne cunoască așa cum suntem în realitate, motiv pentru care de multe ori, această inadvertență conduce la situații bulversante și înșelătoare. Aceste relații dublu reversibile sau în „oglindă” sunt un argument favorabil pentru a susține un imperativ necesar: comunicarea cu sine însuși este esențială. Cu siguranță „mutațiile” vieții intrapsihice nu urmează decât foarte încet marile descoperiri ale umanității, însă ceea ce se va schimba cu siguranță în viitor, este „intercomunicarea” dintre conștient și inconștient, exploatându-se astfel multe din resursele psihice, atâta vreme ignorate.

În încercarea de a se adapta la realitate sau de a „negocia” cu aceasta, cel mai adesea pe baza unei negații, individul uman apelează frecvent la disimulare și la minciună. Termenul disimulare din latinescul «dissimulare» desemnează acțiunea prin care un individ își ascunde sau maschează în mod conștient unele stări sufletești, sentimente, gânduri, impresii etc. Considerată o trăsătură negativă de caracter, disimularea se manifestă atunci când un individ mimează loialitatea, simplitatea, sinceritatea, în acest ultim caz, fiind echivalentă cu ipocrizia sau impostura. Termenul simulare provine tot din limba latină («simulatio», «simulare», a imita, a se preface) și constă în acțiunea de a face să pară adevărat ceva inexistent, de a crea în mod intenționat o impresie falsă. Individul uman manifestă tendința de a imita sau a oferi în mod conștient o falsă aparență (prin diferite modificări corporale sau psihice), cu scopul de a obține anumite avantaje, caz în care simularea coincide cu „prefăcătoria”, „înșelătoria” sau „spoiala”. Simularea patologică se deosebește de cea conștientă prin aceea că individul se înșeală în egală măsură, și pe sine și pe ceilalți alții, în timp ce „simulantul clasic” încearcă să-i înșele numai pe alții. Sub acest ultim aspect, simularea poate fi considerată o formă specifică de comportament deviant, situată la limita dintre normal și patologic (cu sau fără substrat psihopatologic). Disimularea și simularea, iau forma trăsăturilor de personalitate de natură agresivă, cum ar fi vanitatea sau ipocrizia.

Mielu Zlate pleda în favoarea exteriorizării sentimentelor subliniind efectul pozitiv al acesteia în relațiile interpersonale. Autorul releva că, în special în relațiile cu ceilalți, individul uman trebuie să fie „el însuși”, nu trucat, „mascat” sau blocat în stereotipii, convenționalism și prejudecăți, deoarece numai în acest fel relațiile interpersonale devin o veritabilă modalitate de cunoaștere și auto-cunoaștere, de formare, dezvoltare și maturizare a personalității (M. Zlate, 1988, pp. 250). Grupul mic facilitează acest lucru, întrucât stimulează indivizii să se comporte așa cum sunt în realitate, conform Eului lor intim, autentic, să renunțe la orice fel de „mască”, de „fațadă”, de „falsă aparență”, la orice dorință de a apărea în ochii altora altceva decât ceea ce sunt. Exprimându-și sentimentele interpersonale față de ceilalți membrii ai grupului, indivizii devin mai interesați de problemele acestora. Dezvăluirea treptată, acceptarea și înțelegerea propriului Eu produce o falie la nivelul „fațadei”, altfel spus „fațada se fisurează”, iar nu este un regizor bun și nu le coordonează în mod corespunzător, nu se poate stabili nici echilibru, nici armonie între aceste personaje.

Este evident că în multe circumstanțe „noi ne vedem prin ochii celuilalt” – fie că acest celălalt este opinia „publică” sau părerea unui individ anume, a cărui stimă sau dragoste înseamnă mult pentru noi. Întrucât ceilalți sunt oglinzile propriilor noastre proiecții, „diformitățile” noastre vor fi percepute în ochii celorlalți. Nu este mai puțin adevărat și că ceilalți ne văd prin intermediul propriilor lor proiecții, fără să ne cunoască așa cum suntem în realitate, motiv pentru care de multe ori, această inadvertență conduce la situații bulversante și înșelătoare. Aceste relații dublu reversibile sau în „oglindă” sunt un argument favorabil pentru a susține un imperativ necesar: comunicarea cu sine însuși este esențială. Cu siguranță „mutațiile” vieții intrapsihice nu urmează decât foarte încet marile descoperiri ale umanității, însă ceea ce se va schimba cu siguranță în viitor, este „intercomunicarea” dintre conștient și inconștient, exploatându-se astfel multe din resursele psihice, atâta vreme ignorate.

În încercarea de a se adapta la realitate sau de a „negocia” cu aceasta, cel mai adesea pe baza unei negații, individul uman apelează frecvent la disimulare și la minciună. Termenul disimulare din latinescul «dissimulare» desemnează acțiunea prin care un individ își ascunde sau maschează în mod conștient unele stări sufletești, sentimente, gânduri, impresii etc. Considerată o trăsătură negativă de caracter, disimularea se manifestă atunci când un individ mimează loialitatea, simplitatea, sinceritatea, în acest ultim caz, fiind echivalentă cu ipocrizia sau impostura. Termenul simulare provine tot din limba latină («simulatio», «simulare», a imita, a se preface) și constă în acțiunea de a face să pară adevărat ceva inexistent, de a crea în mod intenționat o impresie falsă. Individul uman manifestă tendința de a imita sau a oferi în mod conștient o falsă aparență (prin diferite modificări corporale sau psihice), cu scopul de a obține anumite avantaje, caz în care simularea coincide cu „prefăcătoria”, „înșelătoria” sau „spoiala”. Simularea patologică se deosebește de cea conștientă prin aceea că individul se înșeală în egală măsură, și pe sine și pe ceilalți alții, în timp ce „simulantul clasic” încearcă să-i înșele numai pe alții. Sub acest ultim aspect, simularea poate fi considerată o formă specifică de comportament deviant, situată la limita dintre normal și patologic (cu sau fără substrat psihopatologic). Disimularea și simularea, iau forma trăsăturilor de personalitate de natură agresivă, cum ar fi vanitatea sau ipocrizia.

Mielu Zlate pleda în favoarea exteriorizării sentimentelor subliniind efectul pozitiv al acesteia în relațiile interpersonale. Autorul releva că, în special în relațiile cu ceilalți, individul uman trebuie să fie „el însuși”, nu trucat, „mascat” sau blocat în stereotipii, convenționalism și prejudecăți, deoarece numai în acest fel relațiile interpersonale devin o veritabilă modalitate de cunoaștere și auto-cunoaștere, de formare, dezvoltare și maturizare a personalității (M. Zlate, 1988, pp. 250). Grupul mic facilitează acest lucru, întrucât stimulează indivizii să se comporte așa cum sunt în realitate, conform Eului lor intim, autentic, să renunțe la orice fel de „mască”, de „fațadă”, de „falsă aparență”, la orice dorință de a apărea în ochii altora altceva decât ceea ce sunt. Exprimându-și sentimentele interpersonale față de ceilalți membrii ai grupului, indivizii devin mai interesați de problemele acestora. Dezvăluirea treptată, acceptarea și înțelegerea propriului Eu produce o falie la nivelul „fațadei”, altfel spus „fațada se fisurează”, iar individul începe să se prezinte așa cum este în realitate; are loc conștientizarea felului în care este perceput și apreciat de ceilalți, dacă este sau nu acceptat și valorizat de ei. Astfel, indivizii ajung să cunoască mai bine atât Eul lor intim, autentic, cât și pe al celorlalți. Relațiile interpersonale din grupurile mici pot avea drept consecință modelări în planul personalității individuale, dar și schimbări în ceea ce privește relațiile dintre indivizi. Aprecierea și valorizarea obiectivă, corectă atât a propriei personalități, cât și a personalității celorlalți constituie o condiție princeps pentru o funcționare optimă a relațiilor interpersonale.

Psihicul este o realitate dinamică… Concepțiile dinamice cu privire la personalitate sunt foarte diverse. Cu toate acestea, ele au în comun câteva caracteristici. Noțiunea de personalitate implică în mod necesar o serie de concepte, cum ar fi: organizarea dinamică, după linii de forță diferite, determinant al comportamentului, adaptarea la mediul extern, unitatea și originalitatea proceselor adaptative. Personalitatea și personajul sunt doi termeni ai unei relații dinamice, de condiționare reciprocă. Fiecare din termeni poate deveni premisă, condiție și rezultat pentru celălalt. Orice modificare produsă la nivelul uneia din variabile are consecințe mai mult sau mai puțin directe, mai mult sau mai puțin vizibile, dar cu necesitate existente, la nivelul celeilalte variabile. Este motivul pentru care am considerat necesară analiza raportului dintre cele două variabile, în subiectul tezei noastre.

PARTEA I

Personalitate și personaj:aspecte general-teoretice

Capitolul 1 – Personalitatea și personajul la interferența dintre conștient și inconștient

1. Personalitatea

1.1 Definiții și abordări

Orice definiție a personalității este fragmentară; realitatea umană nu poate fi încorsetată în cadrele rigide ale unei formule. Termenul de personalitate derivă din persona, ceea ce se traduce prin mască. Este vorba de masca teatrală, purtată de actori pentru a interpreta personaje. Etimologic, personalitatea reprezintă o amplificare a caracteristicilor individuale ale personajului interpretat de actor (referința la mască trimite la ceea ce apare la un subiect determinat). Această semnificație a rămas numai parțial, în accepțiunea curentă a termenului, uneori cu o conotație negativă sau ca o aluzie la impactul „carismatic” unor caracteristici definitorii, care adesea sunt mai curând în raport cu capacitățile de adaptare și afirmare socială ale individului. Cu timpul, conceptul de personalitate și-a pierdut conotația de aparență pentru a reprezenta nu atât masca, cât persoana reală, cu particularitățile sale cele mai profunde.

Indiferent de cum anume este interpretată, ca realitate psihologică sau în calitate de concept, personalitatea ocupă un loc central în psihologie. Din punct de vedere teoretic, personalitatea este cadrul de referință fundamental pentru definirea sensului și valorii explicative a celorlalte noțiuni psihologice.

Definițiile personalității (Perron, 1985, pp. 8), evidențiază trei idei centrale : 1. ideea de globalitate : personalitatea este ansamblul caracteristicilor care permit descrierea individului și identificarea în raport cu alți indivizi; 2. ideea de coerență : personalitatea este ansamblul organizat la nivelul căruia elementele componente se armonizează, interacționează și se completează reciproc. Postulatul coerenței este indispensabil studiului structurilor personalității, reliefând faptul că personalitatea nu se reduce la o serie de elemente juxtapuse, ci este un sistem funcțional alcătuit din componente interdependente ; 3. ideea de permanență în timp (stabilitatea): personalitatea este un sistem funcțional, a cărui coerență generează legi de organizare ce acționează permanent ; acest postulat fundamentează sentimentul de continuitate pe baza căruia se constituie identitatea personală și se asigură stabilirea relațiilor interpersonale. Cele trei caracteristici ale personalității: globalitatea, coerența, permanența, evidențiază faptul că personalitatea este o structură, cu o modalitate de organizare specifică. Definițiile teoretice ale personalității au câteva aspecte comune: 1. descriu personalitatea ca pe un anumit tip de structură sau organizare ipotetică, iar comportamentul poate fi organizat și integrat prin personalitate; 2. pun accentul pe nevoia de a înțelege semnificația diferențelor individuale;. 3. evidențiază importanța abordării personalității în termenii istoriei personale a individului sau a perspectivei în dezvoltare.

Cercetările clasice evidențiază prezența a trei niveluri de analiză a personalității umane: 1. natura umană; 2. individul și diferențele de grup ; 3. unicitatea individului. Cercetările contemporane (R. J. Larsen și D. M Buss, 2005) postulează șase domenii de cunoaștere a naturii umane : 1) domeniul biologic ; 2) domeniul intrapsihic ; 3) domeniul dispozițional ; 4) domeniul cognitiv-experiențial ; 5) domeniul social și cultural ; 6) domeniul optimei adaptări. Nicolae Mitrofan susține că tendința actuală în cercetările de psihologia personalității este de a înlocui modelul clasic psihometric, cu un model nou, și anume, teoria răspunsului la item (IRT). Autorul evidențiază și o a doua teorie care câștigă teren, în detrimentul psihometriei, și anume: teoria stărilor sau trăsăturilor latente. Această teorie se centrează pe stabilirea diferențelor dintre stare și trăsătură. Spre deosebire de disciplinele tradiționale care se concentrau fie doar pe diferențele interindividuale (psihologia diferențială), fie numai pe cele intraindividuale (psihologia generală), teoria stărilor și trăsăturilor recunoaște printre atributele psihologice existența atât a deosebirilor dintre indivizi, stabile în timp, cât și a schimbărilor intraindividuale (N. Mitrofan, 2001, pp. 72).

Personalitatea poate fi abordată din cel puțin trei perspective: 1) filosofică, se referă la omul însuși, la esența umană; 2) psihologică, ce poartă asupra persoanei, personalității, personajului, și; 3) socio-culturală, când accentul se deplasează către importanța elementelor sociogene din structura internă a individului: interiorizarea normelor și valorilor în procesul socializării, însușirea „modelului cultural”, formarea idealurilor, dezvoltarea conștiinței. Integrând diversele abordări teoretice în conceptul de personalitate: abordarea psihologică – psihanalitică (interpretative și explicative), abordarea psihopatologică (fenomenologică și descriptivă) și abordarea bio-psiho-sociologică, se poate ajunge la definirea unui posibil model al personalității și a eventualelor sale tulburări

1.2 Teoriile personalității

Andrei Cosmovici (1992) grupează teoriile personalității în trei mari categorii: 1° teoriile trăsăturilor; 2° teorii psihodinamice; 3° teoriile comportamentului (A. Cosmovici,1992, in C. Havârneanu, 2000, pp. 18). Situându-ne într-un acord parțial cu această divizare a teoriilor personalității și în strânsă legătură cu obiectivele și ipotezele tezei noastre am propus o clasificare a acestor teorii în trei mari categorii : 1. teorii tipologice; 2. teorii psiho-dinamice și; 3. teorii ale trăsăturilor (teorii factoriale conform terminologiei americane).

Dintre teoriile personalității am insistat cu precădere asupra teoriilor psiho-dinamice care poartă fie asupra dimensiunii intrapsihice a personalității umane (fundamentând explicația științifică a dinamicii relației personalitate – personaj, ca rezultat al raportului de forțe dintre cele trei instanțe: Sine, Eu și Supraeu), fie asupra dimensiunii interpersonale, dimensiune istorică și evolutivă (contextul social și cultural constituie fundamentul formării personalității). Din această perspectivă, câmpul interpersonal și configurațiile raționale care îl caracterizează au constituit câteva din obiectivele studiului nostru.

Teoriile psihodinamice ale personalității explică fenomenele psihice ca interacțiunea dinamică dintre pulsiuni, forțe inconștiente, Eu și contra-forțele din mediul extern, orientându-și preocupările spre aspectul motivațional și spre reacțiile defensive. Câmpul teoriilor psiho-dinamice este atât de vast, încât practic o abordare exhaustivă este imposibilă. În acord cu scopul cercetării, care a vizat relația dintre personalitate și personaj, ne-am oprit doar asupra teoriilor care au servit argumentării ipotezelor de lucru, furnizând explicații nu numai științifice dar și pertinente, ne-au inspirat prin metodologia care a contribuit la aplicarea lor, sau în fine, pur și simplu, au fost în concordanță cu opțiunile și punctele noastre de vedere.

2. Problematica măștii

2.1 Masca

Masca stabilește relații atât cu psihismul individual, cât și cu cel colectiv; este reflecția mai mult sau mai puțin reușită a unor dispoziții inconștiente, și a apărut inițial ca organizator al fantasmelor. Semnificația măștii prinde contur, într-un câmp de antiteze. A masca înseamnă, a ascunde, a disimula, a înșela; într-un anume mod, masca înseamnă impostură. Cu toate acestea masca dezvăluie, exhibă, comunică, este revelație și se oferă ca epifanie. Prin această relație dublă pe care o întreține la fiecare dintre noi: a ascunde – a arăta, prin dubla sa finalitate, agent revelator și disimulator în același timp, masca își demonstrează ambivalența fundamentală. Mărturie a ambivalențelor umane, masca este astfel agentul dublu al unei dialectici a imposturii și a epifaniei. Prin modificările de orice natură pe care le impune aparenței, masca devine emblema culturală a incertitudinii celei mai profunde, stând mărturie pentru condiția duală a omului. Ea își dezvăluie eficiența într-un joc subiectiv, cu precădere în jurul dialecticii a vedea și a fi văzut, joc pe care relațiile interindividuale îl vor crea în „câmpul” măștii.

Fenomenul „mască” apare astfel ca un simptom cultural sub particularitățile căruia se exprimă conflictul dintre interdicțiile delimitate social și pulsiunile individuale. Prin intermediul măștii și a circumstanțelor în care este folosită, se realizează condițiile unei descărcări pulsionale simulate. „Situațiile de pericol” în care intervine masca pot fi identificate în funcție de stadiul de dezvoltare psihologică, independent de natura mecanismelor de apărare propriu-zise.

Ceea ce se vede la orice mască, nu este de fapt decât suprafață. Sub această carapace, „trăiește” o altă „față” sub aparențele căreia prind viață toate trăsăturile umane. Masca funcționează în domeniul lui ca și cum după acest model de experimentare internă pe care îl întâlnim, de obicei în viața spirituală: artă, religie, filosofie, poezie, știință. În calitate de produs cultural, ea relevă acea zonă indecisă a reprezentărilor colective, sub forma unui Gestalt, în calitate de sistem unificator de fantasme. Această reprezentare și procesele psihice prin care s-a constituit, joacă un rol esențial în identificarea individului. Masca relevă faptul că există la oameni o facultate înnăscută de a imita și de a se adapta la personalitatea celuilalt. Constrâns să accepte garanția pe care i-o dă și i-o impune grupul cu privire la semnificație și simulacru, el își delimitează astfel contururile identității culturale sau etnice, dar confruntarea cu realitatea va garanta construirea conturului identității individuale. Masca devenită oglindă, va reflecta, sub lumina influențelor etnice, acea parte a Eului universal la descoperirea căruia a contribuit.

2.2 Persona

Persona constituie un fragment cu un caracter universal, un arhetip, produs al inconștientului colectiv. În fața personei și simetric în raport cu Eul, se află anima. Persona și anima se situează în raport cu Eul, una ca „fațadă”, îndreptată spre exterior, iar alta plasată într-un plan secund, în intimitatea personalității. Analizând persona, se înlătură masca și se poate observa că de fapt ceea ce părea un fapt individual este în realitate unul colectiv, cu alte cuvinte persona este doar o mască a psihicului colectiv. Persona nu este ceva „real”, ci reprezintă un compromis între individ și societate, având rolul să creeze aparența individului. Persona este o aparență, sau în termeni anecdotici, „o simplă realitate bidimensională”.

în explorarea personalității mergând de la exterior către interior, ceea ce se întâlnește la suprafață este persona, adică fațada socială. A trece de la persona la Eu înseamnă de fapt, a trece de la aparență la esență, de la „ceea ce pare că suntem”, la „ceea ce suntem în realitate”. „O prea mare atenție acordată aparenței, produce poate iluzia celor mai bune relații publice, dar îl separă pe individ de realitatea sa interioară și de bogăția unei vieți psihice interne” (P.-C. Morin, S. Bouchard, 1992, pp. 45).

Persona sau masca este imaginea pe care ceilalți o percep despre noi și care ne securizează în relațiile cu exteriorul. Construită în scopul de a răspunde la așteptările parentale și sociale, este agentul adaptativ prin intermediul căruia individul comunică și se relaționează cu ceilalți. În acest sens, ea este necesară, cu condiția să-și păstreze suplețea. În caz contrar, Eul riscă să fie „condamnat” la rigiditatea unui rol, asemenea cu actorul care se identifică în totalitate cu un personaj și „nu poate să mai scape de acesta”. La un subiect foarte bine adaptat atât la mediul extern, cât și la lumea sa interioară, persona este într-un anume fel o fațadă protectoare elastică ce asigură un contact relativ natural, reglator și stabil cu lumea exterioară. Însă, din cauza ușurinței cu care permite omului să-și ascundă adevărata natură în spatele acestei forme de adaptare, ea poate constitui, în egală măsură un adevărat pericol. Datorită obișnuinței, persona devine un „reflex automat” transformându-se într-o veritabilă mască, sub povara căreia individul va sfârși sufocat.

***

Ca un corolar putem afirma că, instituția măștii relevă defensele individuale și colective elaborate în scopul protejării Eului. Măștile, considerate ca ființe supranaturale au caracter defensiv, fiind destinate să-l protejeze pe individ. La nivelul „măștii” își vor afla sursa, caracterul defensiv al personajului și al unor tipuri de personalități ca: personalitatea introvertită, personalitatea accentuată, personalitatea instabilă, personalitatea „ca și cum”, personalitatea falsă, personalitatea narcisică, personalitatea multiplă (dedublată) și personalitatea convertită.

Masca „informă” atestă propria noastră individuare. Masca este persoana însăși, persona. Persoana nu devine ea însăși, decât când accede la exprimarea ambiguităților și incertitudinilor sale, camuflate, sechestrate prin exercițiile registrului secundar reprezentat de sistemele de defensă. Se pare că masca este o modalitate privilegiată de maturizare psihică și deschidere către celălalt. Raportându-ne la etimologia termenului persona, per- și sonare, adică „a suna prin”, putem conchide într-o exprimare psihanalitică, parafrazându-l pe Freud că: masca este acel ceva prin care Sinele sună pentru a deveni Eu.

3. Personajul

3.1 Conceptul de personaj

„A fi cineva” înseamnă adeseori asumarea unui rol și identificarea cu un personaj, iar ca o consecință imediată: Eul presupune personajul. Este evident că statusul social al individului, interpretarea sau simplu contact cu o serie de „personaje” generează modele de imitație și de identificare. Dar, dacă masca personajului, este doar „de împrumut”, ea nu influențează în mod fundamental funcțiile Eului în dinamica de ansamblu a personalității. Pentru aceasta Eul trebuie să consimtă să interpreteze un rol, să adere la el, să și-l asume. În caz contrar, Eul nu va produce decât „false aparențe”.

în măsura în care este „inautentică”, existența cotidiană se constituie din credințe false, compromisuri sau tranziții între lumea rațională, obiectivă și lumea irațională, subiectivă. În aceste condiții răspunsul la întrebarea „cine sunt eu”, nu este deloc simplu, întrucât personajul interpretat, prin înseși vicisitudinile și fluctuațiile sale, poate constitui un obstacol în cunoașterea și înțelegerea realistă a personalității autentice.

Conceptul de personaj comportă două accepțiuni: personajul ca manifestare în exterior a personalității, și personajul ca „persoana în rol”, omul care interpretează un rol social. Personajul se prezintă ca o mască ce ascunde personalitatea. De asemenea se vorbește de funcția de personaj a personalității. Între personalitate și personaj se stabilește o conexiune indisolubilă. Personalitatea nu poate exista decât exprimându-se, orice expresie compune deja un personaj.

Personajul se poate institui ca mecanism de apărare, în sensul consacrat al termenului, doar în măsura în care, se structurează la nivelul dimensiunii inconștiente a Eului. Personajele mască au un caracter predominant defensiv, iar personajele sociale și cele volitive, îndeplinesc preponderent funcții adaptative. Personajul poate răspunde unei aspirații, unui fel de „ficțiune directoare” care ar orienta eforturile individului de a realiza idealul Eului său.

3.2 Modalitățile de exprimare a personajului și semnificația lor

În viața cotidiană personajul se poate exprima printr-o multitudine de atitudini, generate de oportunism (prin care subiectul încearcă să se pună în lumină favorabilă) sau de conformism (când subiectul acționează conform obiceiurilor sociale). În funcție de modalitățile de exprimare și de semnificația lor, Jean Maisonneuve (La psychologie sociale, 1988, pp. 36) distinge patru categorii de personaje: 1 personajul ca rol social – „ceea ce trebuie să fim”; 2 personajul ca ideal – „ceea ce vrem să fim”; 3 personajul ca mască – „aparența”; 4 personajul ca refugiu. Personajul refugiu, frecvent întâlnit, poate lua diverse forme, variind de la registrul normal până la cel patologic. El răspunde atitudinilor de simulare căutate de Supraeu, pentru a justifica pulsiunile refulate.

3.3 Relația personaj – personalitate

Între personalitate și personaj nu există influență de ordin cauzal, ci acțiune reciprocă. Există numeroase situații în care personalitatea influențează personajul. Personalitatea dă statusurilor și rolurilor interpretate o semnificație particulară, în funcție de concepția de viață, de motivațiile, aspirațiile și idealurile individului; în raport acestea personalitatea, fie limitează, fie amplifică modalitățile de exprimare și expresivitatea personajului. Statusurile și rolurile individuale, prin natura și conținutul lor pot produce, la rândul lor satisfacție sau pot avea un caracter frustrant. Dar, nu numai personalitatea ca „structură internă” a subiectului uman, ca pattern influențează exprimarea personajului, ci la rându-i, este marcată profund de personaj, care își poate lăsa amprenta nu doar la nivelul vieții psihice, ci și la nivelul vieții fizice, biologice a individului (mulți autori evidențiază importanța jocului de rol în formarea și transformarea personalității). Personajul „modelează” personalitatea, rolul jucat în exterior transformă continuu personalitatea, până în intimitatea ei cea mai profundă.

Putem conchide că între cele două realități psihice „personaj” și „persoană” (ca manifestare în plan comportamental a personalității) se instituie o dialectică. Cei doi termeni ai diadei personalitate – personaj, se presupun și se condiționează reciproc. Între personalitate și personaj pot exista relații de armonie, de „comunicare”, de „consonanță”. Orice modificare de variabilă, orice disonanță între personalitate și personaj, generează disconfort psihic. Dacă situațiile de dezacord dintre personalitate și personaj se perpetuează și se adâncesc, se poate ajunge la cazuri patologice, de destructurare și dezorganizare ale personalității (dedublări, depersonalizări).

O serie de structuri și configurațiile particulare de personalitate cum ar fi: personalitatea introvertită, personalitatea accentuată, personalitatea instabilă, personalitatea „ca și cum”, personalitatea falsă, personalitatea narcisică, personalitatea multiplă (dedublată) și personalitatea convertită, se constituie la limita dintre personalitate și personaj, sub presiunea individualului și / sau a socialului, ca rezultat al acțiunii unor procese psiho-dinamice apărute la interferența dintre conștient și inconștient. Aceste „entități psihice” apar în funcție de raportul de forță stabilit între cele trei structuri ale personalității: Sine, Eu și Supraeu și se înscriu de-a lungul unui continuum situat între registrul normal – când au funcție adaptativă, până la cel patologic, când îndeplinesc predominant rolul de mecanisme de apărare ale Eului.

Personalitatea și personajul sunt doi termeni ai unei relații dinamice, de intercondiționare; oricare termen poate fi considerat drept premisă, condiție și rezultat pentru celălalt; modificările produse la nivelul uneia din variabile are consecințe mai mult sau mai puțin directe, mai mult sau mai puțin vizibile, dar cu necesitate existente, la nivelul celeilalte variabile.

Capitolul 2 – Personalitatea și personajul: de la polul individual la polul social

1. Personalitatea umană în contextul social

1.1 Personalitatea – sistemul rolurilor și statusurilor sociale

Pentru unii psihologi psihologia personalității este definită ca rezultanta apartenențelor grupale, a rolurilor și a statusurilor sale. Despre fiecare om se poate spune că are o pluralitate de „Euri sociale”, întrucât fiecare persoană pe care o cunoaște își face o anumită imagine despre el. Psihologia socială a întreprins studiul sistematic al noțiunii de rol, dându-i o importanță esențială în explicarea relațiilor interpersonale. Personalitatea este explicată prin multitudinea determinanților săi sociali, interpretați ca statusuri și roluri diverse, care furnizează modele de comportament (S.-C. Valladon, 1986, pp. 18). Gordon Allport apreciază că interpretarea rolului social este un punct de intersecție între sistemul de personalitate (apanaj al psihologiei) și sistemul social (ca domeniu predilect pentru sociologie și antropologie).

Statusul social reprezintă poziția pe care un individ o ocupă pe una din dimensiunile sistemului social și se exprimă prin profesie, sex, vârstă etc. El definește identitatea socială, rolul explicit, drepturile și obligațiile individului. Rolul social se definește ca „modelul de comportament asociat unei poziții sociale sau unui status sau punerea în act a drepturilor și datoriilor prevăzute de statusurile indivizilor și grupurilor într-un sistem social” (C. Zamfir, L. Vlăsceanu et al., 1993, pp. 517-518). Pentru a exercita un rol, un individ trebuie să aibă drepturile și obligațiile poziției pe care o ocupă. Rolul social este un concept major pentru a defini identitatea socială a indivizilor (R. Boudon et al., Dictionnaire de sociologie, 1996, pp. 197). Sistemul rol – status-urilor sociale se constituie ca model de învățare a comportamentelor sociale.

În ceea ce privește relația dintre rol și personaj, se constată că, pe de o parte, există situația în care individul refuză să adere la un anumit rol social special pretins de apartenența sa la un anumit grup, iar pe de altă parte, se întâlnesc cazuri în care acesta poate să adere complet, până la identificare cu rolul pe care îl joacă în virtutea statusului său. Dacă individul continuă să-și asume rolul dincolo de limitele stricte ale statusului său, rolul dă naștere la personaj.

Edwin Goffman, un mare teoretician al rolului insista asupra prezentării de fațadă, care comportă două aspecte esențiale: aparența și maniera. Aparența rezidă în stimulii care operează la momentul dorit pentru a releva statutul social al actorului, iar maniera corespunde stimulilor care operează la momentul dorit ca avertisment cu privire la rolul interacțiunii pe care subiectul („actorul”) se pregătește să-l joace în situația viitoare.

1.2 Imaginea de sine și identitatea personală

Imaginea de sine nu reprezintă rezultatul unei simple introspecții. Ea apare ca un construct mental complex, care se elaborează treptat printr-o serie de procese și operații de comparație, clasificare, ierarhizare, generalizare, integrare, pe parcursul evoluției ontogenetice a individului, în paralel și în strânsă interacțiune cu elaborarea conștiinței lumii obiective. În lucrarea Dinamica personalității, Mihai Golu susține că: „cele două componente fundamentale ale ei (imaginea Eului fizic și imaginea Eului spiritual, psihic și psihosocial), nu numai că se întregesc reciproc, dar interacționează și se intercondiționează în mod dialectic; ele se pot afla în relații de consonanță sau de disonanță, de coordonare, având același rang valoric în complexul vieții individului sau de subordonare” (Golu, 1993, pp. 198). Instituindu-se ca factor mediator între stările interne și situațiile și solicitările externe, formarea imaginii de sine reprezintă o direcție esențială a devenirii personalității, iar sub aspect pragmatic-instrumental, reprezintă o cerință logică a unei relaționări și co-echilibrări adecvate cu lumea externă.

Imaginea de sine, concept polisemantic, se definește ca ansamblul reprezentărilor relative la propriul corp, ansamblu caracterizat prin elaborare cognitivă, unitate și organizare (M. Dodan, 2004, pp. 15). Imaginea de sine corespunde activității de organizare proprie individului, funcția ei fiind adaptativă (protectoare, stabilizatoare, integrativă, diferențiatoare). Conceptul de imagine de sine presupune două dimensiuni principale: 1. dimensiunea fizică (imaginea corporală) și; 2. dimensiunea psihosocială (imaginea de sine). Mecanismele de apărare ale Eului se elaborează în jurul imaginii de sine, motiv pentru care ea poate deveni un factor optimizator al echilibrului și sănătății psihice sau dimpotrivă un factor predispozant la o tulburare psihopatologică. Sigmund Freud subliniază că mecanismele de apărare sunt în relație cu imaginea de sine și cu respectul de sine.

Grupul sau colectivul constituie matricea în care se cristalizează imaginea de sine; opinia grupului, fundamentează imaginea socială de sine.

Imaginea de sine prezintă trei fațete, interconectate : 1) fațeta „așa cum se percepe și se apreciază individul la un moment dat”; 2) fațeta „așa cum ar dori subiectul să fie și să pară”; 3) fațeta „așa cum crede subiectul că este perceput și apreciat de alții” (M. Golu, 1993, pp. 200). Funcția imaginii de sine, rezultat al unității și integrării acestor fațete, constă în obținerea și menținerea identității. Imaginea de sine formează identitatea Eului.

Identitatea, dimensiune centrală a concepției despre sine a individului, reprezintă poziția sa generalizată în societate, derivând din apartenența la grupuri și categorii sociale, din statusurile și rolurile sale (M. Kuhn, in P. Popescu-Neveanu, 1978, pp. 319). Orice identitate este în același timp psihologică și socială. Lichtentein vorbea despre „dilema identității umane”, divizată într-o identitate socială obiectivabilă, condiționată de coordonatele impuse de societate, care conduce la „dezumanizare” și o identitate existențială, de actualitate a ființei, ireductibilă la cea precedentă. Identitatea socială este structura psihologică ce realizează legătura dintre individ și grup, în sensul că ea generează procese și comportamente categoriale. Un grup există ca entitate distinctă și similară comparativ cu alte grupuri existente în mediul social, doar dacă membrii săi sunt conștienți de asta.

Identitatea socială, așa cum este ea determinată de statusul jucat de individul în interacțiune, constă dintr-o fațadă sau o mască, mai mult sau mai puțin conformă statusului real și valorilor care îi sunt atribuite. Ideea de mască socială este explicitată prin diferențierea între identitatea socială și identitatea pentru sine (diferită de identitatea personală!). Identitatea pentru sine sau identitatea resimțită este sentimentul subiectiv al propriei situații, continuitatea propriului personaj (E. Goffman, 1963). Goffman face distincția dintre identitatea socială și identitatea personală. „Fațada” sau masca presupune existența a două componente: aparența, care indică statusul personal și modalitățile de a intra în dialog, care indică rolul pe care actorul înțelege să-l joace în interacțiune. Masca socială trimite la diferența dintre realitate și aparență (conform opozițiilor dintre identitate reală versus identitate virtuală, și identitate socială versus identitate personală).

1.3 Relațiile interumane

Relația umană presupune alteritatea. În relațiile de tip „față în față”, alteritatea este esențială pentru ca indivizii să poată exista ca ființe separate și distincte. Ea este condiția de sine și de celălalt. De fapt, în măsura în care un individ poate să-l perceapă pe celălalt ca fiind o ființă exterioară și diferită de el, poate să-și perceapă interiorul ca pe o unitate fizică și psihologică. Dialogul cu sine nu este posibil decât dacă alteritatea rămâne permanentă.

Alteritatea este condiția identificării trăite în dubla sa semnificație existențială. Ea permite recunoașterea celuilalt ca identic, simultan cu proiectarea sentimentelor asupra lui. Respingerea sau distanțarea nu pot fi concepute decât în măsura în care raportul dintre sine și celălalt, fie capătă un caracter suplu, fie se poate anula. Dispariția alterității explică într-o anumită măsură boala psihică; intersubiectivitatea normală se transformă în intrasubiectivitate. Emmanuel Mounier, nota că, toate formele de nebunie sunt alter devenit alienus, în care într-un final, individul devine străin sie însuși, altfel spus devine un alienat. Se poate spune că el nu mai există decât în măsura în care există pentru altul iar, la limită „a fi” înseamnă „a fi în relație cu” (E. Mounier, Le personnalisme, 1978, pp. 34). Bolnavul psihic se repliază asupra lui însuși și își construiește o lume ireală. În fine, alteritatea este condiția feed-back-ului conceput ca sistem de interacțiuni între două persoane care trăiesc și se percep alternativ, ca subiect și obiect. Aspectul patologic al anulării alterității a fost evidențiat de Pierra Aulagnier care sublinia că „psihoza pune de o manieră decisivă problema posibilității Eului de a se gândi în alteritate”. Din analiza situațiilor relaționale se poate deduce importanța alterității în conștientizarea de sine și de altul, care este trăită ca realitate existențială exterioară. Relațiile interumane sunt fondate mereu pe o participare la un „noi”, adică la o formă de conștiință colectivă, în care partenerii nu „alienează” nimic din personalitatea lor.

Carl Rogers sublinia că relațiile interumane prezintă trei caracteristici: 1. exprimă empatia, 2. exprimă bunăvoința; 3. sunt autentice și congruente. Autenticitatea, bunăvoința și responsabilitatea sunt factorii dinamici ai aprofundării și stimulării progresului, într-o relație interumană. Implicarea subiectului care acționează, confirmă în același timp dorința ca într-o situație de tip „fată în față”, relația cu celălalt partener să fie caracterizată prin autenticitate și bunăvoință, caz în care responsabilitatea angajată, determină fenomene retroactive cu efecte pozitive.

Orice relație interumană, concepută ca un sistem de interacțiuni și de progres, presupune alternanță între fazele de echilibru relativ și fazele de depășire. Trecerea de la un nivel de echilibru la altul, implică o permanentă adaptare la exigențele acestei evoluții. Din punct de vedere psihologic, această adaptare se realizează printr-un efort de acomodare la noile atitudini, idei sau sentimente ale celuilalt, și necesită un efort pentru a asimila acest ansamblu sau doar o parte din acest ansamblu, care este considerat benefic pentru individ. Adaptarea este posibilă doar dacă partenerii relației de tip „față în față” sunt atenți unul cu celălalt și dispuși la schimbare.

Ținând cont că orice sistem de interacțiuni se regenerează din interior, cum este și cazul relațiilor interpersonale creatoare de sens, și în acest caz apare un proces de feed-back, a cărei funcție este de a reduce alterările apărute în dinamica progresului. În procesul autoreglator intervin trei factori psihologici, cu efecte complementare:

primul factor, de ordinul lui a avea, este sentimentul încrederii în sine, care se sprijină pe „competență” și pe experiența pozitivă a trecutului;

al doilea factor, de ordinul lui a fi, este sentimentul stimei de sine, asociat cu imaginea de sine și aflat în strânsă dependență cu respectarea valorilor fundamentale;

al treilea factor este de ordin social, fiind exterior persoanei și aparținând „celuilalt”. Este vorba de „aprecierea celuilalt” în sensul de judecată de valoare și se referă la interacțiunea dintre persoanele A și B, de comportamentul interpersonal. Relația interpersonală este creatoare de sens, iar funcționarea sa poate fi reprezentată astfel:

Încredere în sine

Experiența trecută Competență

Implicare

Reacție

Adaptare

Aprecierea

celuilalt

Imagine de sine Sistem personal de valori

Stimă de sine

(adaptat după R. Chappuis, 1986, pp. 55)

2. Relațiile sociale

2.1 Relațiile interpersonale – formă principală a relațiilor sociale

Relațiile sociale desemnează toate tipurile de interațiuni dintre componentele unui sistem social : persoane, grupuri, organizații, instituții, precum și dintre acestea și formele obiectivate ale activității (norme, modele, ideologii, credințe, teorii). Ele exprimă una din caracteristicile fundamentale ale ființei umane, aceea de a se forma și manifesta printr-un ansamblu de legături cu ceilalți membri ai comunității. Relațiile sociale sunt legături, raporturi între unitățile sociale indiferent de structura acestora; având o semnificație paradigmatică, definiția lor depinde de modelul teoretic în care a fost formulată. Aceste legături au o mare diversitate, clasificarea lor impunând folosirea unei game largi de criterii. Din punct de vedere al naturii elementelor și a formei raportului dintre acestea, relațiile sociale pot fi împărțite în: relații sociale impersonale și relații sociale interpersonale.

În categoria vastă a relațiilor sociale, relațiile interpersonale ocupă o poziție cu totul specială, datorită funcției lor constitutive în raport cu toate celelalte forme de relații, structuri, procese și fenomene sociale. Baza unei relații interpersonale poate fi oferită de apartenența la un grup. Relațiile interpersonale, caz particular al relațiilor sociale, reprezintă un fel de „aliaje” sau „mixturi” între social și psihologic, între obiectiv și subiectiv (Zlate, 1991). Ele sunt legături psihologice (două surse ce participă cu toată personalitatea); conștiente (surse psihice conștiente); directe, (necesitatea relației de tip „față în față”, presupun un minim de contact perceptiv, nefiind mediate). Aceste trei caracteristici (cu pondere diferită) sunt concomitente, constituind specificul relațiilor interpersonale; lipsa uneia conduce la existența unor relații interumane sau interindividuale, dar nu și interpersonale.

Prin definiție, relațiile interpersonale desemnează interacțiunile nemijlocite și reciproce dintre persoane, în care există o implicare psihologică directă și conștientă. Datorită caracterului nemijlocit, bilateral și emoțional, relațiile interpersonale se constituie ca o categorie distinctă și fundamentală de relații sociale, cu manifestări și influențe la toate nivelurile existenței sociale: psihoindividual, psihosocial și sociocultural. Relațiile interpersonale au un pronunțat caracter etic, moral și, în consecință, un important caracter formativ. Relația interpersonală este în primul rând o relație interpsihologică, directă, conștientă și reciprocă, fără să fie însă și simetrică sub aspectul factorilor psihologici implicați, al intensității și semnificației acestora pentru fiecare subiect. Studiul relațiilor interpersonale a fost considerat un domeniu aflat într-o permanentă stare de „echilibru instabil”, „pendulând în mod periculos la limita extremă” dintre psihologie și sociologie, respectiv dintre psihologia personalității și psihologia socială.

2.2 Relațiile interpersonale : formare și funcționare

Elemente care contribuie la formarea, stabilitatea, funcționarea și persistența relațiilor interpersonale sunt : atracția interpersonală, similitudinea și complementaritatea partenerilor. Atracția interpersonală poate fi înțeleasă ca orientarea directă a unei persoane către altă persoană, orientare ce poate fi descrisă în funcție de direcție – ca fiind pozitivă sau negativă, și de intensitate (Th. Newcomb, 1961). Ca atitudine, atracția interpersonală, include o componentă evaluativă, referitoare la calitatea și forța sentimentelor, una cognitivă, vizând ceea ce crede un partener despre celălalt și, în fine, o componentă comportamentală, manifestată prin tendința unei persoane de a intra în relație sau a evita o altă persoană. Dacă în formarea relațiilor interpersonale componenta cognitivă deține un rol preponderent, componenta evaluativă condiționează stabilitatea și persistența sa în timp. Complementaritatea în relațiile interpersonale, presupune existența unei heterofilii caracteriale și are la bază derularea unor comportamente care se completează reciproc (atracția extremelor). Relațiile interpersonale funcționează corespunzător numai atunci când trăsăturile psihologice ale partenerilor sunt complementare, de tipul dominanță-supunere. Indivizii pot fi „similari” în ceea ce privește unele aspecte ale personalității lor. Similitudinea psihologică este esențialmente un concept organizațional, iar responsabilitatea partenerilor din relație este de a înțelege reciproc organizarea personalităților lor, precum și conținuturile lor specifice în domenii punctuale (S. Duck, 2000, 134). Cu toate acestea, nici „similitudinea”, nici „complementaritatea” trăsăturilor psihice nu explică satisfăcător mecanismul constituirii diadelor. Se poate spune că similitudinile corespund unei motivații de securitate, de protecție, în timp ce complementaritatea răspunde unei nevoi de împlinire.

Procesul prin care oamenii își formează impresii despre alții sunt similare proceselor prin care își formează impresii despre ei înșiși (auto-percepție). Percepția interpersonală sau intercunoașterea este „procesul de comunicare interpersonală extralingvistică, pregătind și sprijinind permanent raporturile interpersoanle, în care se manifestă tendința de a reflecta în mod deosebit, nu atât structura și dinamica comportamentelor în grup, cât mai ales intenționalitatea și semnificația acestor comportamente, obiectivele lor” (C. Mamali, in P. Popescu-Neveanu, 1978, pp. 529-530). Percepția interpersonală se structurează în funcție de trăsăturile centrale de personalitate, aflate în interrelație, care tind să se integreze unui întreg, chiar și atunci când informațiile sunt lacunare.

David C. Funder subliniază că este esențial ca psihologia socială să se intereseze de percepția interpersonală, de modul în care pornind de la combinațiile dintre „stimuli externi” (atribute sau trăsături de personalitate), pe care autorul le numește „etichete” și informațiile relativ reduse provenite de la ceilalți, oamenii ajung să-și formeze impresii unii despre ceilalți și să se aprecieze între ei (D. C. Funder, 1997, pp. 115). Însă psihologia socială nu se interesează de corelațiile reale dintre informații și aprecieri și, în plus, nu insistă asupra modului, a mecanismului psihologic intim, care generează aceste aprecieri, responsabilitate care astfel, vrând–nevrând, revine psihologiei personalității. În viața cotidiană, un bun evaluator al personalității, trebuie să fie capabil să identifice acele etichete cu rol de „agent informațional” care sunt valide și permit predicții corecte despre comportamentul celorlalți (Funder & Sneed, 1993). Conceperea aprecierii interpersonale conform acestui model deschide o cale pentru a re-conceptualiza procesul de percepție corectă a personalității unui individ, și în egală măsură constituie un fundament teoretic pentru elaborarea unor potențiale tehnici sau instrumente psihosociologice, care să crească acuratețea aprecierilor interpersonale. Studiul aprecierilor interpersonale și stabilirea unui tip de personalitate interpersonală este un punct de origine pentru o abordare integrată a psihologiei personalității și psihologiei sociale (Sneed, 1993; Funder, 1995).

În lucrarea Structura și dezvoltarea personalității, Gordon Allport sublinia importanța percepției corecte a celuilalt și faptul că „aceasta trebuie să constituie scopul esențial în relațiile interpersonale”. De corectitudinea percepției celuilalt depind în mare măsură stabilirea, funcționarea și evoluția relațiilor interpersoanale. Cunoașterea personalității este o condiție sine qua non a unei funcționări normale a relațiilor interpersonale. În contextul relațiilor interpersonale tabloul personalității se întregește, iar trăsăturile psiho-morale individuale dobândesc relevanță.

Este greu de precizat care sunt cele mai valide criterii de evaluare a corectitudinii percepției celuilalt; există tendința de a compara imaginea pe care ne-o formăm despre alții cu imaginea de sine pe care respectivele persoane și-o fac despre ele însele sau confruntă impresiile personale cu impresiile altora. În ciuda acestor dificultăți, mecanismele psihologice ale corectitudinii și erorii în percepția interpersonală sunt reflectate de o serie de teorii psihosociologice, cum ar fi de exemplu: 1. teoria atribuirii; 2. teoria congruenței cognitive; 3. teoria balanței cognitive sau a echilibrului cognitiv și; 4. teoria disonanței cognitive.

2.3 Locul și rolul relațiilor interpersonale în structura personalității

Relațiile interpersonale constituie o puternică sursă mobilizatoare și dinamizatoare a întregii vieți psihice a individului, ocupând un loc central în structura personalității. Relațiile interpersonale reprezintă cadrul, contextul de formare și de cristalizare treptată a trăsăturilor personalității, care sunt relații interumane interiorizate. Din acest punct de vedere, relațiile interpersonale nu constituie doar conținutul personalității, ci și esența ei. La rândul său personalitatea influențează relațiile interpersonale. Relațiile interpersonale sunt puternic saturate psihologic, ele vehiculând și manifestând întreaga gamă a componentelor psihice ale sistemului personalității, de la cele emoționale până la atitudini și trăsături de personalitate (M. Golu, 1993, pp. 119). Sistemul relațiilor interpersonale definește dinamica personalității individuale, personalitatea existând, formându-se și manifestându-se în și prin relaționare. influențarea reciprocă dintre relațiile interpersonale și personalitate constituie o condiție esențială, care asigură atât formarea personalității, cât și acțiunea ei adecvată în diferite contexte sociale.

Personalitatea interpersonală, nivelul sau dimensiunea interpersonală a personalității se definește ca fiind personalitatea individului așa cum este ea percepută de către toți membrii grupului și cum se relevă ea grupului în ansamblul său, în funcție de natura și structura acestuia, de statutele și rolurile membrilor, de tipurile de interacțiune dintre ei, de contribuția adusă de fiecare la realizarea scopurilor grupului. Personalitatea interpersonală este rezultat și produs al acțiunilor și interacțiunilor individului în cadrul grupului, o sinteză a tot ceea ce este tipic pentru individul respectiv, a ceea ce este comun despre el în opinia membrilor grupului.

În perceperea celorlalți, ca și în cazul autoevaluării, un rol fundamental îl deține formarea și utilizarea unui sistem propriu de constructe personale. Cunoașterea stilului apreciativ propriu sau identificarea stilului apreciativ al celorlalți, furnizează informații despre propria personalitate, dar și despre natura relațiilor interpersonale potențiale. Stilurile apreciative reflectă structura personalității, întrucât atitudinile, emoțiile, cogniția se întrepătrund în evaluările interpersonale (S. Chelcea, 1983, pp.247).

Stilul de relaționare interpersonală reprezintă o dimensiune importantă a personalității, având valoarea unui invariant funcțional, alături de imaginea de sine, structura caracterială și stilul cognitiv (intelectual). Stilul interpersonal are ca nucleu modelul relațiilor primare, însă configurația sa finală depinde de o serie de alți factori, cum ar fi: trăsăturile de personalitate ale subiectului, structura Eului și a imaginii de sine, inteligența socială, experiența de viață, statutul socio-economic, caracteristicile principalelor grupuri de apartenență, modelele și normele socio-culturale care reglează raporturile sociale.

3. Grupul social

3.1 Grupul social – definiție, caracterizare, clasificare

Grupul social este un ansamblu de persoane caracterizat printr-o anumită structură și având o cultură specifică, rezultate din relațiile și procesele psihosociale dezvoltate în cadrul său (Zamfir, Vlăsceanu et al., 1993, pp. 273). Grupul nu este un fenomen pur aditiv, reductibil la simpla însumare sau juxtapunere a indivizilor, un agregat de persoane aflate în relații de proximitate fizică, ci presupune o organizare minimală. În sens restrâns, structura grupului se exprimă prin relațiile directe și, relativ stabile, dintre membrii săi.

Între personalitatea individuală și calitatea de membru al grupului se stabilește o relație de interacțiune, dublu reversibilă. P. Golu subliniză că indivizii și grupurile sunt inextricabil îmbinați într-un sistem de influențe reciproce, însă „cantitatea” de influență diferă. Cu toate că identitatea personală este distinctă și precede calitatea de membru al grupului, ea poate fi afectată de contextul social, care își pune amprenta asupra întregii personalități. (P. Golu, 2001, pp. 280). Grupul se distinge prin două trăsături majore: 1) în grup membri interacționează între ei; 2) membri grupului se influențează unii pe alții prin interacțiune socială. Chiar dacă grupurile și contextul social influențează trăsăturile de personalitate, multe dintre aceste caracteristici sunt stabile în timp fapt explicabil prin fenomenul de interacțiune selectivă (Swann, 1987, in P. Golu, 2001, pp. 287).

În studiile sale referitoare la grupurile mici R. F. Bales evidenția că grupul reprezintă o entitate psihosociologică, formată dintr-un număr de indivizi angajați într-o întâlnire de tipul „față în față” sau într-o serie de asemenea întâlniri, care se află într-o interacțiune permanentă unii cu ceilalți.

Rolul leader-ului este acela de a asigura satisfacerea nevoilor fundamentale ale membrilor grupului, de a asigura reglarea proceselor de grup, mai ales în ceea ce privește comunicarea, de a stabili ierarhia și menținerea acesteia în grup, gestionarea și arbitrarea conflictelor, consolidarea coeziunii grupului, astfel încât membri să fie eficienți în îndeplinirea unei sarcini. Membri grupului suscită și întrețin aceste funcții. Din perspectivă psihanalitică, leader-ul grupului se află în serviciul unor mecanisme de apărare a Eului; el este reprezentantul rezistențelor grupului sau ale sub-grupului, la dorințele inconștiente comune și latente.

3.2 Grupul mic ca entitate psihosociologică

Grupul mic se definește ca un ansamblu de persoane între care se există relații interindividuale directe și stabile în cadrul unor activități similare ce conduc la realizarea unor scopuri relativ comune. Caracteristica fundamentală a grupului mic este că în cadrul său se dezvoltă relații interpersonale directe, interacțiuni de tipul „față în față”, pe baza unor norme și a unor modele proprii de comportament. Grupul mic este mai puțin numeros prin compoziția sa, membrii săi aflându-se în relații de comunicare directă. În opinia unor autori, numărul membrilor în grupul mic variază între: 2–7, valoarea minimă fiind 2; cel mai mic grup este diada. Conform opiniei altor autori, grupul mic este format din 7 ± 2 membrii. Ioan Radu apreciază că grupul restrâns este format din mai puțin de 12 persoane și mai mult de 2-3, echilibrul optim pentru dinamica grupului fiind atins când în alcătuirea sa intră 5-12 membri (I. Radu, 1994, pp. 115).

Modul în care se comportă în mod concret un individ într-o situație dată într-un grup, este rezultatul a cel puțin patru condiții: 1. trăsăturile stabile durabile ale personalității; 2. mecanismele de apărare și disimulare utilizate de individ; gradul lui de sociabilitate și de deschidere către ceilalți; 3. cum percepe situația prezentă și semnificația acesteia; 4. ce sarcini situaționale concrete i se cer și ce se așteaptă de la el. Primele două condiții sunt produse ale personalității, iar ultimele două sunt produse ale situației.

Grupurile mici cum ar fi clasa de elevi, grupurile militare și grupul autoanalitic competent (grupul Bales) sunt grupuri de formare (P. Popescu-Neveanu, 1978, pp. 304), în care subiectul este pus în fața imaginii sale sociale. Grupul mic favorizează confruntarea dintre imaginea pe care cineva o are despre sine și imaginea sa socială, așa cum este ea reflectată de membrii grupului. Confruntarea are avantajul de a facilita nu doar autocunoașterea, ci în egală măsură permite și modificări ale imaginii de sine, cu condiția ca individul să creadă în adevărul opiniilor celorlalți despre el.

Au fost prezentate cele mai importante teorii clasice ale grupului mic, și anume: curentul dinamic sau lewinian (Kurt Lewin), psihodrama sau teoria jocului de rol (Jacob Moreno), precum și cele mai importante contribuții psihanalitice în domeniu (Sigmund Freud; Mélanie Klein). Dintre teoriile moderne ale grupului mic, am insistat cu precădere asupra curentului interacționist (Robert Free Bales), modelelor structuraliste – fundamentate pe concepte ca: mentalitate de grup, cultură de grup și „ipoteză de bază” (Wilfred Bion), rețele de comunicare inconștiente și de matrice grupală (Foulkes), rezonanță fantasmatică inconștientă (Ezriel), „co-sine” (A. Abraham), câmp grupal (F. Corraro și C. Neri). Perspectivele psihanalitice contemporane descrise, au vizat teoriile cu privire la învelișul grupal și iluzia grupală (Didier Anzieu), precum și a aparatului psihic grupal și grupalității psihice (René Kaës).

Capitolul 3 – Dinamica relației personalitate-personaj între apărare și adaptare

1. Dimensiunea intrapsihică a mecanismelor de apărare

1.1 Mecanismele de apărare ale Eului

Anna Freud definește mecanismele de apărare ca forme de apărare ale Eului împotriva pulsiunilor instinctuale și a afectelor legate de aceste pulsiuni. Autoarea subliniază că operațiile defensive sunt activități inconștiente ale Eului, iar activarea lor se produce în mod involuntar. Mecanismele de apărare sunt dirijate, în principal, împotriva pulsiunilor și reprezentărilor, precum și a afectelor atașate acestor reprezentări. La început, studiul mecanismelor defensive a fost strâns legat de patologie. În teoria freudiană, mecanismele de apărare sunt răspunzătoare de formarea simptomelor, orice simptom fiind produsul unui conflict și constituind o formațiune de compromis între pulsiune și defensă. „Eul utilizează un proces determinat, invariabil, împotriva acestor exigențe instinctuale specifice […]. Se știe că anumite nevroze sunt în strânsă legătură cu anumite tipuri de defensă ; astfel, isteria este asociată cu refularea, nevroza obsesională este în relație cu izolarea și anularea retroactivă” (A. Freud, 1936).

DSM-III-R (Diagnostic and Statistical Manual of Mintal Disorders – Revised, 1987/ 1989), definește mecanismele de apărare ca fiind ansamblul de sentimente, gânduri sau comportamente relativ involuntare, ce apar ca răspunsuri la perceperea unui pericol. Aceste mecanisme au ca scop să mascheze sau să atenueze conflictele sau factorii de stres care generează anxietatea. În DSM-IV-R (1994/ 1996), mecanismele de apărare sau stilurile de coping sunt definite ca: acele procese psihologice automate care protejează individul de anxietate sau de factorii de stres (interni sau externi). Autorii subliniază că subiecții nu conștientizează existența acestor mecanisme atunci când operează cu ele. O definiție interesantă îi aparține lui Plutchik (1995), care consideră că termenul „apărare” se referă la un proces inconștient destinat să disimuleze, să evite sau să modifice, amenințări, conflicte sau pericole. în opinia lui Ș. Ionescu (Ionescu et al., 2002, pp. 35), mecanismele de apărare sunt: „procese psihice inconștiente care vizează reducerea sau anularea efectelor neplăcute ale pericolelor reale sau imaginare, remaniind realitatea internă/ externă și ale căror manifestări – comportamente, idei sau afecte – pot fi conștiente sau inconștiente”.

Scopul mecanismelor de apărare vizează reducerea sau suprimarea oricărei modificări ce ar putea afecta integritatea, consistența și coerența personalității; în plus, finalitatea defensivă se referă și la aspectele intrapsihice, mai precis la reducerea conflictualității intrapsihice sau la diminuarea angoasei generate de conflictele interne produse de exigențele instinctuale, de legile morale și sociale. Mecanismele de apărare pot fi clasificate în: mature; nevrotice și imature.

1.2 Introducere în procesele de coping

Începând cu DSM-IV (1994), se constată că definiția dată mecanismelor de apărare, stabilește o relație de echivalență între acestea și „stilurile de coping”. Conceput ca o trăsătură stabilă de personalitate sau ca un răspuns la anumite situații specifice stresante, coping-ul este studiat dintr-o perspectivă integrativă, care ține cont deopotrivă de abordarea de tip context, cât și de abordarea de tip situație (Holahan et al., 1996).

Coping-ul reprezintă un nou mod de a descrie comportamentul, și mai precis procesele cognitive aflate în spatele mijloacelor utilizate de un individ, pentru a face față unor situații dificile (H. Chabrol & S. Callahan, 2004, pp. 2-3). În general conceptualizarea coping-ului poate fi divizată în funcție de două abordări majore, care se referă la dispoziție și la situație. Aceste abordări au fost influențate de psihanaliză și de psihologia personalității și se fundamentează pe noțiunea de proces dinamic care se modifică în funcție de solicitările mediului. În cele două abordări, coping-ul este evaluat mai curând prin trăsături individuale, decât în funcție de organizarea de ansamblu a personalității. În abordarea de tip dispoziție, coping-ul este influențat în special, de un evantai de factori individuali de personalitate. În abordarea de tip situație, factorii legați de context au repercusiuni mai importante asupra coping-ului. Conceptualizarea coping-ului din perspectiva abordării bazate pe dispoziții este indestructibil legată de noțiunea de personalitate. De fapt, conceptualizarea în funcție de dispoziție pune în evidență importanța persoanei, temperamentul său, ideile, aspirațiile și motivațiile sale, într-un cuvânt personalitatea sa. Această abordare explică de ce variabilele de personalitate influențează în mare măsură coping-ul.

Atât coping-ul, cât și mecanismele de apărare servesc adaptării globale a individului, fiind funcție a tipului de personalitate. între comportamentul defensiv și coping se presupune că există un continuum. După cum sugerează Lazarus (1990), este de la sine înțeles, pe de o parte, că reacțiile la situațiile stresante sunt adesea în relație cu emoțiile subiectului, orientate în special spre reducerea anxietății. Pe de altă parte reacțiile și situațiile pot fi reprezentate pe un continuum, după cum arată Costa et al. (1995).

1.3 Relația dintre mecanismele de apărare și procesele de coping

Mecanismele defensive și coping-ul sunt doi termeni care descriu răspunsurile inconștiente și conștiente ale Eului în fața unor pericole interne și externe. Datorită clivajului existent în științele umane, cele două concepte s-au dezvoltat în paralel. Acesta este motivul pentru care, înainte de a fi fost recunoscută complementaritatea lor, cele două concepte au fost puse în relație de opoziție. Definițiile comune ale mecanismelor de apărare și ale coping-ului subliniază două diferențe principale. Mecanismele de apărare sunt inconștiente și involuntare. Procesele de coping sunt conștiente și voluntare, intenționale. La origine cele două concepte erau în strânsă conexiune, coping-ul fiind conceput ca un corelat observabil al acțiunii mecanismelor de apărare. Cercetările asupra comportamentelor observabile au dobândit apoi un caracter autonom, astfel încât actualmente, se poate constata că mecanismele de apărare și coping-ul sunt studiate din perspective teoretice independente, care au foarte puține puncte comune.

Poziția clasică este de a opune mecanismele de apărare, considerate inconștiente, involuntare, relativ rigide, orientate spre conflicte interne și având un caracter psihopatologic, proceselor de coping, considerate ca fiind conștiente, voluntare, flexibile, comportamentale, orientate spre adaptarea pozitivă la realitatea externa și direct responsabile de sănătatea mintală și starea de confort psihic.

Două sunt elementele principale care tind să apropie cele două concepte aparent opuse. În primul rând, întâi cercetările empirice, reflecțiile teoretice și practicile terapeutice pe care le implică se referă la aceeași viziune dinamică a funcționării psihice. În al doilea rând, funcțiile de defensă și de coping se suprapun parțial : mecanismele de defensă pot fi direcționate spre realitatea externă, în timp ce procesele de coping pot servi la gestionarea problemelor interne și a conflictelor emoționale. Se poate afirma deci că, mecanismele de defensă și procesele de coping au și un caracter complementar. Ele coexistă în fiecare individ și pot oferi unele răspunsuri ce ajută la înțelegerea funcționării psihice în registrul normal-patologic. În consecință este inutilă analiza lor prin punerea în opoziție conform abordării psihanalitice a mecanismelor de apărare și, respectiv, a abordării cognitiv-comportamentale a proceselor de coping. De aici rezultă necesitatea asocierii și înțelegerii integrative a mecanismelor de apărare și a proceselor de coping. Evoluția conceptelor de mecanisme de apărare și de coping a condus la convergența lor, sugerând mai curând o suprapunere parțială, decât divergență și opoziție. convergența mecanismelor de apărare și a proceselor de coping a fost, de asemenea, pusă în evidență, grație funcției lor adaptative.

Dintre mecanismele de apărare am insistat numai asupra celor care au avut relevanță în raport cu obiectivele studiului nostru, și anume: a. distorsiunea imaginii de sine; b. defensele narcisice; c. formațiunea reacțională; d. identificarea; e. introiecția; f. clivajul și disocierea.

2. Forme socializate ale mecanismelor de apărare

2.1 Mecanismele de apărare sociale

Pe lângă mecanismele de apărare calificate drept psihice, intrapsihice, interne sau individuale, unii autori consideră că există și alte tipuri de apărări. A. Mucchielli (1981) compară mecanismele de apărare ale Eului cu mecanismele de apărare socială și încearcă să elaboreze o tipologie a relațiilor dintre ele. El aduce în atenție existența „unor forme specializate ale apărărilor interne, rezultate din combinarea diverselor tipuri de apărări, care se ivesc în aceeași perioadă la un număr mare de indivizi, dobândind astfel un caracter socializat”. Odată cu creșterea numărului studiilor consacrate interacțiunilor sociale și concentrarea cercetărilor asupra problemelor de identitate (etnică, națională, socială), a fost pus în evidență un alt tip de mecanism de apărare, și anume : defensele sociale. Reacțiile de defensă socială apar atunci când mediul social amenință integritatea fizică și/ sau valoarea socială a individului, au ca scop neutralizarea pericolelor externe și tind să conserve integritatea și valoarea socială a Eului.

Mecanismele de apărare sociale se referă la Eul social, definit prin următoarele trei dimensiuni : 1. partea sa comunitar–participativă; 2. partea sa de prezentare către celălalt, adică fațada sau masca și; 3. partea sa de definire prin celălalt. Apărările sociale pot fi clasificate în trei categorii (A. Mucchielli, 1981) : 1° ținerile la distanță (atacuri; intimidări; evitări); 2° imobilizările (simulări, cum ar fi simularea sau minciuna în scop de apărare; blocajele de tipul inhibiției; reacții ca autodiminuarea); 3° apropierile (supunerea; justificarea sau seducția). Mecanismele de apărare sociale includ: mecanismele de apărare interpersonale („Self-sistemul” – H. S. Sullivan) și mecanisme de apărare ale Eului, în grup, cum ar fi: alianțele inconștiente, funcțiile metadefensive sau „co-sinele”.

2.2 Mecanismele de apărare transpersonale

defensele transpersonale sunt în serviciul nevoilor Eului, dar folosesc toată gama influențelor și conduitelor umane, permițând Eului să se protejeaze, prin manipularea relațiilor cu lumea externă. Defensele de acest tip trimit, fără îndoială, la limita mecanismelor de expansiune a Eului. Din categoria mecanismelor de apărare transpersonale fac parte: maladia mintală ca în calitate de defensă (vezi „atitudinile nevrotice” – K. Horney ; „inducerea bolii mentale la celălalt” – R. D. Laing; funcția defensivă a caracterului – W. Reich).

***

Un număr mare de fenomene interindividuale și de grup, pot fi analizate în termeni de reacții de apărare, cu atât mai mult cu cât, pe de o parte mecanismele de apărare individuale pot să acționeze combinat cu mecanismele de apărare sociale, iar pe de altă parte exacerbarea problemelor interindividuale și interculturale contribuie la stabilirea unei distincții mai nete între Eul individual și Eul social. Eul social este determinat să-și apere identitatea socială tocmai prin intermediul mecanismelor de defensă socială, pe care cercetătorii le-au propus după modelul mecanismelor de apărare internă a Eului și cel al mecanismelor de apărare transpersonală. Prin punctul de vedere pe care-l propune asupra fenomenelor sociale, considerarea problemelor și sentimentelor de securitate-insecuritate și de valorizare-devalorizare, dar și prin clarificările cu privire la procesele psihologice care le susțin, teoria mecanismelor de apărare contribuie într-o măsură considerabilă, la rezolvarea unor probleme contemporane.

Capitolul 4 – Personalitatea și personajul la limita dintre normal și patologic

1. Personalitatea și personajul în registrul normal – patologic

1.1 Personalitatea normală versus personalitate anormală

Abordarea personalității umane în registrul normal-patologic trimite la problema continuității sau a discontinuității, a cantitativului sau calitativului, în sfera proceselor și fenomenelor psihice. Insistența lui Freud, afirmată încă din textele „pre-psihanalitice”, cu privire la aspectul cantitativ al excitațiilor (interne și externe), enunță în ansamblu, continuitatea dintre fenomenele normale și fenomenele patologice. Trasarea unei linii nete de demarcație între normal și patologic constituie, în bună parte, un lucru imposibil de realizat, cu atât mai mult cu cât este dificil să stabilească ce criteriu ar putea sta la baza acestei distincții.

Normalitatea nu are un caracter absolut și unidimensional, ci este rezultat al variațiilor de-a lungul unui continuum bipolar. Cu cât registrul de variabilitate este mai mare, cu atât normalitatea este mai greu de definit și are un caracter relativ; reciproca este valabilă. Din acest punct de vedere între ceea ce este considerată „normalitate biologică” și „normalitate psihică”, există uneori mari diferențe. În plan somatic, variațiile fiind minime plaja nomalității este mai ușor de definit; în schimb, în sfera psihicului, variabilitatea este mult mai întinsă, și în consecință, normalitatea devine relativă și mai greu de definit (M. Golu, 2002, pp. 78).

În psihopatologia modernă (Tratatul de psihiatrie Oxford, 1994), au fost propuse două criterii care ar putea diferența normalul de patologic: unul statistic și altul social. Conform criteriului statistic, personalitățile anormale reprezintă variații cantitative față de normal, iar limita de separație dintre normal și patologic este decisă printr-un scor de departajare. În psihologia clinică, unde accentul se pune pe cazurile individuale, valoarea aplicativă a acestui criteriu este limitată. Conform celui de-al doilea criteriu, personalitățile anormale sunt concepute drept variații calitative ale normalului. În acest caz, delimitarea, cu caracter arbitrar, este determinată mai degrabă de criterii sociale, decât de o departajare statistică.

1.2 Personaj și boală psihică

Adler utilizează noțiunea de „realitate fictivă” sau „ficțiune directoare” în două moduri. Mai întâi ca principiu metodologic; el își prezintă psihologia ca fiind „un sistem de ficțiuni”. Totul se petrece „ca și cum” individul ar încerca să-și compenseze inferioritatea primitivă pe parcursul întregii vieți; aplicată la nevroză această ficțiune se enunță: totul se petrece „ca și cum” nevroticul ar avea un scop fictiv care-i conduce întregul comportament, și determină modul său de a fi. Adler utilizează noțiunea de „ficțiune” pentru a explica personajul pe care îl „construiește” un individ pentru a face față, într-un mod inadaptat unei situații de viață. Autorul nota, de altfel, că boala psihică este o „realitate fictivă” elaborată de bolnav pentru a se proteja și pentru a „ajusta în favoarea sa o situație care îi displace”. Cu toate acestea, Adler face distincția dintre nevroză sau psihoză și „ficțiunea directoare” cu rol adaptativ, care este personajul (A. Adler, 1970, pp. 192).

Forța și formele de manifestare ale inconștientului sunt impresionante. Dovadă sunt „bolile simulate” care constituie o mască a bolnavului în spatele căreia se ascund poate multe din misterele vieții, a căror vastitate este imposibil de conceput. Simptomele nevrozei exprimă o trebuință de „a face ca și cum”, „a fi ca și cum”, de a „împrumuta” atât altuia cât și sieși imaginea de sine. Acest „altul” intră în conflict cu Eul, pe care îl fascinează și îl subjugă. Dubla posesiune care interferează cu Eul propriu apare ca fiind un alt Eu. Nevroticul are conștiința de sine „stăpânită de un altul”, prezent în sine și o falsă istorie de viață.

2 „Entități psihice” rezultate din interacțiunea personalității cu personajul

2.1 Personalitatea introvertită

Carl Gustav Jung a introdus pentru prima dată în psihanaliză noțiunile de introversiune și extraversie. Jung constatase că diferiți indivizi manifestă un interes crescut pentru lumea exterioară în fața stimulărilor căreia reacționează exagerat, în timp ce alții sunt mai curând repliați asupra lor înșiși, fiind influențați mai ales de ideea sau percepția pe care o au despre un obiect, decât de obiectul real. În acest context, Jung distinge două tipuri psihologice: introvertitul, la care domină tendințele Eului și extravertitul, la care domină tendințele „obiectuale” sau „obiective”. „În viața cotidiană, primul se distinge printr-un caracter ezitant, meditativ, rezervat; nu renunță ușor și prezintă întotdeauna în comportament, ceva defensiv. Al doilea se caracterizează printr-un comportament deschis, se pliază ușor, în funcție de situație și este foarte încrezător în el însuși” (C.G. Jung, in J.-C. Filloux, 1991, pp. 99). El va denumi deci introversie, atitudinea individului ghidat în raport cu lumea, de imagini interne sau de ideea pe care și-o face despre lume, și extraversie, atitudinea celui al cărui interes se concentrează în special pe obiectul extern. Pornind de la teoria tipurilor jungiene, două cercetătoare americane, Katharine Briggs și Isabel Myers-Briggs construiesc la începutul anilor ’60, indicatorul tipologic, care le poartă numele. Prin conceperea acestui instrument, la care, în plus față de Jung adaugă dimensiunea „preferință” pentru una din funcțiile psihologice, autoarele aduc nu doar o viziune integrativă, ci și una dinamică, în abordarea personalității.

Modelul de personalitate propus de Eysenck inspirat din teoria jungiană a tipurilor psihologice și din analiza factorială a lui Cattell, se centrează pe evidențierea a trei mari factori dimensionali ai personalității: extraversie, nevrotism și psihotism, fiecare fiind în relație cu activitățile cerebrale. în viziunea lui Eysenck, extraversia corespunde unor caracteristici cum ar fi sociabilitatea, vioiciunea impulsivitatea. La polul opus se află introversia. Teoria lui Eysenck are meritul de a fi făcut puntea de legătură între personalitatea normală și cea patologică. În 1990 John distinge polii extraversiei din modelul Big-Five, arătând că polul negativ al extraversiei, trimite de fapt la trăsături caracteristice personalității introvertite.

2.2 Personalitatea accentuată

Personalitatea accentuată, concept introdus de Karl Leonhard, în lucrarea Personalități accentuate în viață și în literatură (1972/ 1979), se caracterizează prin trăsături a căror intensitate depășește media, ceea ce determină manifestarea pregnantă în plan comportamental a respectivelor trăsături și, în consecință, a exprimării individualității.

Personalitățile accentuate nu sunt în mod necesar personalități patologice, „accentuat” trimițând la „pronunțat”, „pregnant”, dar nu la anormalitate. ținând cont că la nivel mediu normalitatea se exprimă prin comportamente de serie, personalitățile accentuate ar trebui considerate anormale. Cu toate acestea, personalitatea care, printr-un specific individual se ridică deasupra mediei, nu trebuie exclusă din sfera normalului. „Personalitatea accentuată este caracteristică celor care poartă amprenta propriei individualități” (K. Leonhard, 1979, pp. 12). Trăsăturile accentuate sunt însușiri ale personalității care „îndepărtează” persoana de limitele normalului și o situează într-o zonă limită, de „trecere” între adaptare și indaptare. Fără a fi nevrotice sau psihopatice, aceste trăsături se intensifică mai ales în condiții defavorabile de viață, dar nu au consecințe psihopatologice, fiind în realitate mult mai puțin numeroase decât ceea ce în realitate reprezintă „variațiile” lor.

2.3 Personalitatea instabilă emoțional (personalitatea borderline)

Actualele manuale de psihiatrie DSM-IV și CIM-10 pun un semn de echivalență între tulburarea de personalitate borderline (personalitate limită) și personalitatea instabilă emoțional. Elementul esențial al tulburării de personalitate de tip borderline îl constituie un „pattern pervasiv de instabilitate a relațiilor interpersonale, a imaginii de sine, a afectelor și o impulsivitate accentuată, care începe precoce în perioada adultă și este prezent într-o varietate de contexte” (DSM–IV–TR, 2003, pp. 706).

Punctul de vedere pe care îl înfățișează George Ionescu în lucrarea Tulburările personalității, este în schimb puțin diferit de perspectiva descrisă în DSM și CIM. Autorul consideră că între personalitatea borderline și personalitatea instabilă nu poate fi stabilită o sinonimie (Ionescu, 1997). Tulburarea de personalitate de tip borderline prezintă o serie de elemente clinice comune cu tulburarea emoțional-instabilă, cum ar fi impulsivitatea, relații interpersonale instabile, dar se distinge de aceasta prin sentimentul de „vid interior” și prin sentimentul inconsistenței identității. Tulburarea borderline se aseamănă cu tulburarea histrionică, fiind ilustrată în plan clinic prin labilitatea dispoziției și comportament manipulator, dar se deosebește de aceasta prin conduita autodestructivă și sentimentul unei identități inautentice. Instabilitatea psihică poate fi constatată mai ales în plan relațional, profesional și sentimental, indivizii manifestând incapacitatea de a stabili relații interpersonale autentice și durabile.

Psihanaliza postulează că pentru a înțelege organizarea limită trebuie studiate simptomele și trăsăturile de personalitate semnificative, clinica mecanismelor de apărare, forța Eului, evaluarea metapsihologică a funcționării limită. Din punct de vedere psihanalitic, personalitatea limită se caracterizează prin instabilitate, prin polimorfismul tulburărilor psihice, funcționare mentală defectuos organizată, comportând mecanisme de tip psihotic, fără a fi vorba în acest caz de psihoză și fără a exclude nevroza (C. Chabert et al., 1998, pp. 5).

2.4 Personalitatea ca și cum

În articolul Tipul de personalitate „ca și cum” (1942), Hélène Deutsch, reia una dintre tezele sale anterioare datând din 1934, referitoare la structurile als ob. Personalitatea ca și cum se caracterizează prin lipsă de autenticitate și originalitate. Se identifică ușor dovedind remarcabile capacități adaptative, dar identificările nu sunt decât simple imitații. Cauza apariției personalității ca și cum este lipsa căldurii și a afectivității (în special a celei materne) în primii ani de viață. Această insuficiență se perpetuează în dezvoltarea vieții afective și are repercusiuni asupra formării Supraeului. Structura indecisă a complexului Œedip este progresiv abandonată, fără ca individul să fi ajuns vreodată la formarea totală și unificată a Supraeului. Rezultatul acestei structurări deficitare a Eului este că între Eu și Supraeu contactele vor fi extrem de reduse, iar scena oricărui conflict va rămâne undeva în exterior, ca la copil. Identificarea persistentă și supunerea necondiționată sunt cele două expresii pasive ale adaptării necondiționate la mediu și imprimă personalității, trăsătura de indecizie. În cazul personalității ca și cum, apare o tulburare profundă a procesului de sublimare, precum și eșecul în realizarea sintezei diferitelor identificări infantile, într-o singură personalitate. Personalitatea ca și cum poate să ia aspectul unei măști ce ascunde o gravă maladie, caracterizată, pe de o parte, de „un vid afectiv și moral” (generat de: absența unei vieți afective sau a unor principii morale, de sugestibilitate ridicată și de tendințe agresive mascate de pasivitate, ce se pot converti cu ușurință în răutate) și, pe de altă parte, de prezența unui „nucleu schizofreniform” (generat de conflictele dintre diferitele identificări ale Eului). Personalitățile ca și cum, nu fac parte din formele obișnuite de nevroze și sunt prea bine adaptate la realitate pentru a fi psihotice, dar prin particularitățile lor, contribuie în mare măsură la cercetările din psihologia Eului.

„Lipsit complet de caracter”, fără principii, moralitatea indivizilor ca și cum, idealurile, convingerile lor, constituie simple reflexe ale aspirațiilor și opiniilor celorlalți indivizi, fie buni sau răi. Atașându-se cu mare ușurință grupurilor sociale, etice și religiose, ei caută să dea conținut și realitate vidului lor interior, să dea un sens existenței, prin mijlocul unei identificări. Adeziunea entuziastă la un anumit punct de vedere, poate fi rapid și total înlocuită cu o alta, fără cea mai mică modificare interioară, pur și simplu, ca o simplă regrupare întâmplătoare a cercului de relații.

2.5 Personalitatea falsă

Presupunând existența unei simetrii între structura și tipologia personalității și structura și tipologia Eului, ni s-a părut evidentă ca explicarea și interpretarea uneia din aceste „realități” psihice să fie valabilă și aproximativ echivalentă în cazul celeilalte. Ținând cont de unul dintre cele mai simple principii logice, cel al tranzitivității, am considerat că descrierea unui anumit tip de Eu s-ar suprapune grosso modo, unui anumit tip de personalitate. Ne-am oprit asupra conceptului de Sine fals, concept cheie în lucrările lui Donald Woods Winnicott, unul dintre reprezentanții cei mai importanți ai psihologiei Eului. (Conceptul de Sine este folosit în sensul definit de psihologia Eului, aceea parte a Eului care desemnează conștiința de sine a unui individ.) Sinele fals are o natură defensivă. Funcția sa defensivă îl face să semene unei măști care disimulează Sinele adevărat oricare ar fi caracterul acestuia. Sinele fals constituit pe baza identificărilor cu rolul de a proteja Sinele adevărat, nu poate fi total iluzoriu, și nici nu poate fi confundat cu persoana reală. Sinele fals reprezintă stratul socializat al individului, cu rol selectiv și protector în raport cu stimulările realității interne și externe. Indivizii care prezintă „false personalități”, organizate în jurul Sinelui fals au o rigiditate defensivă extrem de puternică. Există mai multe tipuri de Sine fals ce se distribuie pe un continuum variind de la normal la patologic. În stare de sănătate, Sinele adevărat se lasă descoperit. În cazuri normale sau benigne, Sinele fals este reprezentat prin orice organizare ce constituie o atitudine acceptabilă din punct de vedere social, dar care presupune și o anumită rezervă. O mare parte din Sinele fals se transformă în capacitatea individului de a renunța la procesele psihice primare, în scopul de a obține o poziție socială, care nu poate fi atinsă și menținută de Sinele adevărat. În asemenea situații, Sinele fals îndeplinește mai ales o funcție adaptativă.

La fel ca și în cazul personalității ca și cum, conceptul de Sine fals a dat naștere unei noi entități nosografice : aceea de funcționare sau stare limită, motiv pentru care foarte mulți dintre indivizii cu „personalitate falsă” sunt diagnosticați ca având tulburare de tip borderline sau fiind personalități borderline (Chabert et al., 1999, in F. Couchard, 2001, pp. 20). De asemenea, Sinele fals este adesea confundat cu o altă categorie nosografică, și anume, cu personalitatea narcisică. Winnicott consideră că narcisismul patologic ascunde individul real. De fapt acesta este disimulat, ascuns, iubit în secret și protejat în interiorul Sinelui. Individul real sau cu alte cuvinte Sinele adevărat, este mascat (Winnicott, 1974, op. cit., pp. 97).

2.6 Personalitatea narcisică

În limbajul comun narcisismul desemnează diferitele modalități ale dragostei de sine. Narcisismul exprimă comportamentul prin care individul se iubește pe sine, altfel spus se raportează la propria persoană, în același mod în care, de obicei se raportează la o ființă dragă. „A fi îndrăgostit de sine însuși” este formula caracteristică a narcisismului, definind astfel narcisismul conform mitului grec al tânărului Narcis, fascinat de propria-i imagine. În egală măsură, narcisismul reprezintă un fel de stare subiectivă, relativ fragilă și instabilă. Noțiunile de ideal, în special de Eu ideal și de ideal al Eului, se fundamentează pe conceptul de narcisism.

Dedublarea, organizare nodală a narcisismului, atât de bine pusă în evidență de Otto Rank, pe care o ilustrează relația cu dublul (Rank) și imaginea speculară (Lacan), se caracterizează prin bipolaritatea sa. Acest mod de organizare al personalității narcisice ar părea paradoxal fără intervenția mecanismului psihologic de clivaj, predominant la acești indivizi. Narcisismul este un concept cu „două fețe” contradictorii, un „Ianus bifrons” care reflectă aspectele normale și patologice ale iubirii de sine. Există un narcisism „cotidian” ale cărui aspecte benefice, fondate pe iubirea normală, „sănătoasă” față de sine, permite dezvoltarea normală a iubirii obiectuale, ce reprezintă în egală măsură, un mod de protecție psihică și somatică, dar și un narcisism „defensiv”, cu consecințe patologice.

Conform descrierii CIM-10 (F60.8) personalitatea narcisică se caracterizează prin supraestimare de sine și a propriilor capacități; sentimentul de a fi unică, nevoia de a fi recunoscută ca fiind o „ființă excepțională”; nu suportă critica, cea mai neînsemnată observație aducând grave lezări ale imaginii de sine, cunoscută sub sintagma de „rană narcisică”. Personalitatea narcisică manifestă un sentiment de superioritate în raport cu ceilalți, aroganță, nevoia de a fi admirată și lipsă de empatie; poate manifesta delir de grandoare, considerând că face parte din categoria celor „aleși”, cărora li se cuvine orice. Narcisicul se deosebește de antisocial prin „grandoarea” sa, tendința de a-și exagera talentul, și de a se considera ca fiind unic și superior (Gunderson, 2001) și de personalitatea borderline prin aceea că, nu se îndoiește de nimeni și de nimic, cu atât mai puțin de „valoarea sa ieșită din comun” (indivizii cu borderline sunt copleșiți de îndoieli). Pentru narcisic celălalt nu are valoare, acesta fiind doar un instrument folosit pentru a-și flata Eul său nemăsurat, „grandios”.

2.7 Personalitatea multiplă

Cunoscute sub denumirea de „sindrom de personalitate dublă sau multiplă”, „tulburare de identitate disociativă”, „personalități alternante”, „clivaj al Eului” sau „diviziune subiectivă”, din totdeauna fenomenele de disociere a personalității au exercitat un efect magic, fascinându-i în egală măsură, atât pe savanți, cât și pe profani. Fenomenele disociative, și cel mai spectaculos aspect al acestora, sindromul personalității multiple, constituie un domeniu de studiu vast și complex, care relevă că „difracția” personalității umane. Disocierea poate fi prezentă la fiecare individ uman „normal”, care ar prezenta tendințe mai mult sau mai puțin disociative, ocupând astfel poziții diferite de-a lungul unui continuum linear, în timp de „multiplii” ar fi cei mai „disociați” dintre toți; ei se situează la punctul extrem al acestui continuum care reprezintă ceea ce se numește în limbajul actual de specialitate: tulburare de identitate disociativă (I. Hacking, 1998, pp. 44).

Problematica personalității multiple este diferit abordată în diverse culturi. De exemplu, în cultura nord-americană, puternic marcată de monism, la începutul anilor ’80, apare o adevărată „epidemie de personalități multiple”. Statisticile arată că, dacă în anul 1972, personalitatea multiplă era considerată o „simplă curiozitate”, în schimb în 1992, fenomenul cunoaște o adevărată expansiune în mediul clinic, unde se înregistrează peste 6000 de cazuri de acest gen. Dimpotrivă, în cultura clinică francofonă, chiar și în versiunea sa „lacaniană”, ce insistă în special asupra „diviziunii structurale a subiectului”, abordarea tulburărilor disociative, nu a cunoscut aceeași amploare. O posibilă explicație cu privire la propagarea fenomenului „personalității multiple”, în SUA, revine „intensificării” producțiilor hollywoodiene legate de acest subiect, precum și rolului talk-show-urilor televizate, care satisfac gustul pentru bizarerie al publicului. Cazurile de personalitate multiplă care suscită actualmente un interes deosebit în SUA, ridică întrebări cu privire la mecanismul de clivaj și la locul pe care îl ocupă acesta. De aici, a apărut o nouă perspectivă asupra noțiunii clasice de disociere. Având un sens exclusiv descriptiv, ea se distinge de mecanismul fundamental din schizofrenie (Spaltung), descris de Bleuler în 1911. Aceste tulburări sunt în relație cu evoluția culturală a isteriei.

Personalitatea multiplă devenită în actualele manuale de psihiatrie tulburare disociativă de identitate, este inclusă în cadrul „tulburărilor disociative ale funcțiilor normal integrate”, cum ar fi tulburările de identitate, memorie, conștiință, percepția mediul ambiant (cf. DSM-IV). Pentru unii autori, conversiunea este o tulburare disociativă (C. Chabert, 1998, pp. 42-43). Trebuie notat că, tulburările disociative astfel definite, nu au un caracter patologic prin ele însele, dar pot găsi un loc în cultură, în experiența religioasă. Ele nu implică nici suferință, nici alterarea funcționării psihice și nici nu necesită îngrijire (spre deosebire de cazul stărilor limită și al altor tulburări în care sentimentul de identitate este afectat, considerate de numeroși autori, cazuri speciale).

DSM-III, definește personalitatea multiplă ca fiind: „tulburarea de personalitate caracterizată prin existența la o persoană a două sau mai multe personalități sau stări de personalitate diferite, care dețin pe rând controlul total al comportamentului individului” (DSM-III-R, 1993, pp. 285).

Personalitatea multiplă a fost adeseori asimilată psihozei maniaco-depresive în care alternau faze de depresie, de manie și de stabilitate. Conform opiniei unor autori această entitate nosografică aparține tulburărilor disociative din cadrul nevrozelor isterice. în SUA, datorită DSM-IV, personalitatea multiplă a devenit o „tulburare disociativă de identitate” care seamănă cu clivajul personalității isterice. Începând cu DSM-IV (1994), termenul de personalitate multiplă dispare din manualele de psihiatrie, aceeași entitate nosografică fiind denumită: tulburare de identitate disociativă. Allen Francis și Michael First sunt cei care propun următoarea definiție a personalității multiple: „elementul esențial al tulburării de identitate disociativă îl constituie prezența a două sau mai multe personalități sau stări de personalitate sau identități distincte care iau în mod recurent controlul asupra comportamentului. Perturbarea nu se datorează unor cauze patologice ușor decelabile vizibile sau efectelor fiziologice provocate de administrarea unor substanțe” (DSM-IV-TR, 2003, pp. 526).

2.8. Personalitatea convertită

Convertirea indivizilor, fenomen situat în limitele normalului, având la bază principiul „modularizării” personalității, apare ca o formă de adaptare la schimbările sociale, putând fi ea însăși motorul transformărilor în plan social. Văzută sub acest unghi, al schimbării sociale, convertirea îndeplinește o altă funcție socială care nu mai este adaptativă, ci revoluționară. Mecanismele cele mai intime ale convertirii acționează la nivelul individului, fiind în același timp, o schimbare de apartenență și o schimbare de identitate. Este o schimbare psihologică de mare amploare. În fenomenul de convertire, se pot distinge două tipuri de schimbări (Laurens, 2002, pp. 77): schimbarea manifestă (imediată, publică) și schimbarea latentă (temporizată, privată, indirectă).

Deși se bazează pe fenomenul de disociere, convertirea nu este un fenomen patologic. Eul nu mai este un element unificator, ci poate prezenta mai multe „fațete”. Cea mai puternică disociere a sa (situată totuși în limitele normalului) constă în interiorizarea, în paralel, a mai multor universuri sociale. Personalitatea ca tot unitar, aflat între două sisteme stabile trăiește un conflict foarte intens, care marchează profund unitatea existențială a individului. Fără conflict, convertirea nu este posibilă. Principalele motive care duc la convertirea individului pot fi: credința, oportunismul sau conformismul.

Convertirile sunt schimbări de poziții sau de roluri, în vederea conformării sociale, schimbări orientate adesea spre idealul Eului. Din punct de vedere sociologic, acest tip de convertire, realizat în vederea atingerii idealului Eului și, implicit în vederea conformării sociale, pare un lucru destul de logic, pentru că, în final, conduce individul spre întărirea unității personalității sale, spre o creștere a stimei de sine și spre o corectă conformare la regulile și normele sociale. Altfel spus, are un rol integrator. Stările psihologice ale convertitului se pot explica deci, sociologic, printr-o logică a conformismului, și psihologic, prin rezolvarea unui conflict intern, produs de diferența dintre Eu și idealul de Eu, care a generat acel sentiment negativ față de sine însuși .

Din punct de vedere psihologic, convertirea dovedește un lucru afirmat cu claritate, de Nietzsche în scrierile sale: „identitatea este o mare iluzie”, după cum „conceptul de „individ” este fals”, pentru că, de fapt, „noi suntem o pluralitate ce se construiește pe o realitate imaginară”.

PARTEA a II-a

Metodologia cercetării relației dintre personalitate și personaj

Capitolul 1- Design-ul cercetării

Premisele cercetării

în studiile lor despre noțiunea de personalitate, personologii au încercat să elaboreze modele care nu doar să explice comportamentul uman, dar care să și poată fi utilizate drept metode de evaluare, în scopul validării diverselor teorii. Studiul conceptului de personalitate se referă la o mare diversitate de metode și abordări. Cercetările cu privire la personalitate datorează mult din eficiența, validitatea și dezvoltarea lor actuală, psihometriei și psihologiei dinamice. Marea majoritate a cercetărilor de psihologie s-au concentrat cu precădere asupra caracteristicilor de constanță și invariabilitate, pe interioritatea personalității. Mai târziu, începe să se manifeste o tendință de „de-centrare” de pe caracterul de individualitate al personalității și o re-orientare a studiilor către aspectul interpersonal al personalității. Relaționarea dintre indivizi se bazează, în linii mari, pe existența a cel puțin două componente: trăsăturile individuale, individul însuși, și imaginea pe care acesta crede că o au alții despre el, accentul punându-se pe corelația dintre factorii personali și interpersonali.

Principalul merit cu privire la dezvoltarea unei noi perspective de analiză și evaluare a personalității, care a avut drept primă consecință elaborarea unei teorii interesante cu privire la procesul specializării interacțiunii psiho-sociale și tipologiei comportamentelor interpersonale ce se formează în acest proces, îi revine reputatului psiho-sociolog Robert Free Bales (1970). În lucrarea Personalitatea și comportamentul interpersonal, Bales aduce două contribuții fundamentale: 1) lansează conceptul de personalitate interpersonală – ca un aspect, un nivel, o latură a personalității; și 2) propune un instrument de determinare a acestei personalități. Chestionarul de evaluare interpersonală elaborat de Bales se prezintă în trei forme. Itemii acestui chestionar condensează o cantitate foarte mare de informații ce reprezintă sinteza unor complexe studii factoriale și corelaționale dintre factorii personali și interpersonali.

În articolul „O metodologie pentru determinarea tipului de personalitate”, M. Zlate (1997, pp.65-83), subliniază că în abordările teoretice ale personalității, important este nu atât studierea trăsăturilor ca elemente separate, izolate, divizate, ci mai ales a modului în care se articulează între ele în diverse configurații și structuri de personalitate, exprimabile prin variate manifestări comportamentale. „Din modul particular de integrare și utilizare comportamentală a acestor trăsături, spune autorul, pot să rezulte șase „fațete” ale personalității, și anume : personalitatea reală, personalitatea auto-evaluată, personalitatea ideală, personalitatea percepută, personalitatea proiectată și personalitatea manifestată”. Din interacțiunea și interdependența acestor „fațete”, din intersectarea lor, pot să rezulte patru tipuri de personalitate: tipul de personalitate unitar și armonios dezvoltat, tipul instabil, tipul dedublat și tipul accentuat, tipuri ce pot fi diagnosticate în două moduri: 1. fie printr-un instrument sintetic care să permită surprinderea dintr-o dată a tuturor fațetelor personalității; 2. fie prin aplicarea mai multor instrumente diagnostice în măsură să furnizeze informații despre fiecare fațetă a personalității, care să fie integrate într-o structură unitară.

Mergând pe linia acestor studii și ținând cont că subiectul tezei noastre este Studiul relației personalitate – personaj : aspecte particulare ale interacțiunii lor dinamice, în partea experimentală a cercetării, am încercat să surprindem câteva structuri și configurații de personalitate cum ar fi: 1. personalitatea introvertită; 2. personalitatea accentuată; 3. personalitatea instabilă; 4. personalitatea „ca și cum”; 5. personalitatea falsă; 6. personalitatea narcisică; 7. personalitatea multiplă (dedublată) și; 8. personalitatea convertită, aparținând unuia dintre tipurile: unitar și armonios dezvoltat, instabil, dedublat sau accentuat, anterior descrise, să precizăm unde anume se situează în intervalul personalitate – personaj, care sunt cauzele ce determină apariția lor și care sunt caracteristicile psihologice distinctive.

În studiul nostru, am insistat asupra acelor teorii psiho-dinamice care poartă atât asupra dimensiunii intrapsihice a personalității umane, cât și asupra dimensiunii interpersonale.

Axei principale de studiu, ai cărei poli am considerat a fi: individul – sistemul social, în speță grupul, i-am adăugat alte două coordonate fundamentale, și anume axa: conștient – inconștient și axa: normal – patologic, astfel încât putem spune că am în final am obținut un model tridimensional, care ar putea fi sintetizat astfel:

1. Obiectivele și ipotezele cercetării

1.1 Obiectivele cercetării

Cercetarea noastră a vizat două tipuri de obiective: teoretice și practice.

1.1.1 Obiective teoretice. Obiectivele teoretice au rezultat grosso modo, din concluziile teoretice, la care am ajuns în prima parte a tezei. Ele au constituit „punctele-reper” ale cercetării noastre. Obiectivele teoretice ale tezei au fost următoarele:

Personalitatea și personajul sunt doi termeni ai unei relații dinamice, de condiționare reciprocă. Fiecare din termeni poate deveni premisă, condiție și rezultat pentru celălalt. Orice modificare produsă la nivelul uneia din variabile are consecințe mai mult sau mai puțin directe, mai mult sau mai puțin vizibile, dar cu necesitate existente, la nivelul celeilalte variabile.

Structurile și configurațiile particulare de personalitate cum ar fi: 1. personalitatea introvertită; 2. personalitatea accentuată; 3. personalitatea instabilă; 4. personalitatea „ca și cum”; 5. personalitatea falsă; 6. personalitatea narcisică; 7. personalitatea multiplă (dedublată) și; 8. personalitatea convertită, se constituie la limita dintre personalitate și personaj, sub presiunea individualului și / sau a socialului, ca rezultat al acțiunii unor procese psiho-dinamice apărute la interferența dintre conștient și inconștient. Aceste „entități psihice” apar în funcție de raportul de forță stabilit între cele trei sub-structuri ale personalității: Sine, Eu și Supraeu și se înscriu de-a lungul unui continuum situat între registrul normal – când au funcție adaptativă, până la cel patologic, când îndeplinesc predominant rolul de mecanisme de apărare ale Eului.

Al treilea obiectiv teoretic al tezei, derivat indirect din primele două, are vizat relația dintre Eu și imaginea de sine. În cazul unei imagini de sine negativă, se activează mecanismele de apărare ale Eului. Ele apar în inconștient, dar procesul în sine, odată apărut, poate fi conștientizat, cum se întâmplă în cazul proceselor de coping. În abordarea problemelor relative la imaginea de sine, ne putem aștepta ca aceasta să fie constantă sau cel mult să varieze foarte puțin de la o situație la alta. Ca orice altă dimensiune psihică și constanța imaginii de sine, presupune existența a doi poli: rigiditatea și instabilitatea.

Patologic Normal Patologic

RIGIDITATE (-) ADAPTATIV (+) INSTABILITATE (-)

Constanța imaginii de sine presupune existența unui echilibru între cei doi poli, cu diferite grade de consistență, relativ la necesitățile adaptative. Imaginea de sine, datorită apărării exercitate de mecanismele inconștiente, tinde să păstreze o constanță, dar, pentru o mai bună adaptare la diverse situații, este nevoie și de o anumită flexibilitate, de o adaptare a imaginii de sine. Se poate aprecia că, imaginea de sine nu este numai o simplă rețea de trăsături de personalitate, consistentă și structurată logic, ci o rețea relativ continuă și stabilă.

1.1.2 Obiective practice. Obiectivele practice ale cercetării au avut mai mult un caracter prospectiv decât concret-aplicativ, motiv pentru care au fost enunțate în manieră interogativă, și anume:

Există trăsături de personalitate care facilitează adaptarea la situații diverse, inedite și/ sau adoptarea de valori morale și sociale noi?

Care sunt mecanismele psihologice ce permit activarea și „punerea în valoare” a unor asemenea trăsături de personalitate, cu rol adaptativ?

Se poate admite faptul că, manifestarea unor trăsături de personalitate, poate fi uneori „obstrucționată” sau chiar anulată, de predominarea personajului în detrimentul personalității, sau invers, o „personalitate foarte puternică”, împiedică exprimarea personajului, având drept consecință apariția fenomenului de inadaptare socială?

Se poate vorbi, din perspectiva „manipulării” și „gestionarii corecte” a dinamicii relației personalitate – personaj, despre „ameliorarea” interacțiunii dintre cele două variabile, prin intervenția mai mult sau mai puțin directă, la nivel individual (intrapsihic) și/ sau social (interpersonal)?

Dacă se presupune că există mai multe „fațete ale personalității” și diverse tipuri de personaj ce pot „parazita” exprimarea personalității autentice a unui individ, prin ce mijloace psihologice se poate încuraja manifestarea adevăratului nucleul al acesteia. Și, de aici, întrebarea imediată: prin ce modalități se pot „pune în acord” exprimările sale contextuale în raport cu personajul, astfel încât inadvertența și decalajul dintre personalitate și personaj să fie minime?

1.2 Ipotezele cercetării (Ipotezele specifice – Hs)

Pornind de la premisele și obiectivele anterior enunțate și ținând cont de contribuțiile aduse de cercetările de specialitate cu privire la aprofundarea studiului interacțiunii dinamice dintre personalitate și personaj, menționate în partea teoretică a tezei, am considerat importantă avansarea atât a unor ipoteze teoretice, cât și a unora operaționale. Ipotezele specifice de lucru, ale cercetării noastre au fost următoarele :

1.2.1 Ipoteze teoretice

H1 : dacă imaginile reală și ideală de sine se află într-o relație de concordanță și corespondență, atunci individul este perceput corect într-un context social dat (de exemplu, grupul în care trăiește), altfel spus, dacă trăsăturile sale de personalitate se structurează coerent la nivelul imaginilor de sine reală și ideală, atunci personajul social are o organizare adecvată.

H2 : cu cât diferența dintre Eul real și Eul ideal pe dimensiunile conștientă și inconștientă, este mai redusă, cu atât „nevoia de personaj” este mai mică; când Eul real și Eul ideal se suprapun sau coincid, personajul exprimă în mod corespunzător personalitatea autentică a unui individ.

H3 : dacă mecanismele de apărare ale Eului nu asigură un echilibru optim în dinamica de forțe dintre Sine, Eu, Supraeu și realitatea externă, atunci personalitatea „metamorfozează” personajul în diverse „entități psihice”, cu un caracter mai mult sau mai puțin patologic (de exemplu, personalitatea introvertită, personalitatea accentuată, personalitatea instabilă, personalitatea „ca și cum”, personalitatea falsă, personalitatea narcisică, personalitatea multiplă).

H4 : dacă trăsăturile de personalitate se articulează într-un tip de personalitate stabil, unitar și armonios dezvoltat, atunci personajul pe care aceasta îl configurează are un caracter adaptativ și exprimă în mod adecvat personalitatea autentică a unui individ; tipurile de personalitate instabil, accentuat sau dedublat, generează un personaj cu rol defensiv și perturbator, în structura de ansamblu a personalității.

H5 : interacțiunea dinamică personalitate – personaj este o relație definită spațio–temporal, cu alte cuvinte diversele „fațete” ale personalității exprimate prin intermediul personajului pot să varieze în funcție de coordonatele spațiale (contexte sociale diferite) și temporale (momente diferite).

1.2.2 Ipoteze operaționale

H’1 : cu cât conflictele intrapsihice și complexele de inferioritate sunt mai intense, cu atât stilul expresiv al personalității și personajului este mai redus și mai puțin nuanțat; gradul crescut de nevrotism limitează posibilitățile de exprimare a personalității și personajului.

H’2 : o imagine corectă de sine cu privire la posibilitățile de exprimare în relațiile interpersonale, determină apariția unui personaj adecvat, cu finalitate adaptativă și implicit, a unei atitudini favorabile față de sine.

H’3 : prezența unor stări sau trăsături psiho-afective negative (anxietate, tensiune, depresie, furie, oboseală, emoție excesivă) are consecințe negative asupra imaginii de sine și, în egală măsură, limitează sau anulează posibilitățile de exprimare a individului în relațiile interpersonale.

H’4 : extraversia, componentă a personalității exprimată prin aptitudini deosebite de interrelaționare și capacitate ridicată de a stabili contacte sociale, facilitează dezvoltarea unui stil interpersonal extrem de bogat și nuanțat și a unui personaj expresiv; de aici se deduce că la indivizii extravertiți se întâlnește mai frecvent o imagine de sine pozitivă, în timp ce la introvertiți predomină complexele de inferioritate.

H’5 : accentuarea unor trăsături influențează dimensiunea introversie – extraversie a personalității și produce modificări atât în modul de structurare a imaginilor de sine reală și ideală, cât și în modul de configurare a personajului.

H’6 : activarea mecanismelor simulării / disimulării ce constituie premisele apariției și evoluției personajului este condiționată de specificități intrapsihice și / sau interpersonale, iar trăsăturile de personalitate ce descriu personajul: sinceritatea – ipocrizia, raportate la sine, și respectiv la sistemul social căruia îi aparține individul, dobândesc valențe diferite, dacă nu contradictorii.

2. Modelul experimental propriu-zis al studiului dinamicii relației: personalitate – personaj

2.1 Alcătuirea eșantioanelor experimental și de control

Lotul modelului experimental alcătuit din 30 de subiecți, a fost divizat în trei grupuri. Astfel primul grup îndeplinește în totalitate proprietățile unui grup Bales (grup „auto-analitic competent”), cel de-al doilea doar parțial, iar cel de-al treilea nu întrunește aproape nici una din caracteristicile unui astfel de grup.

2.1.1 Descrierea grupului „auto-analitic competent”: Grupul Bales trebuie să satisfacă, în principiu, trei cerințe: 1) să aibă o anumită istorie și evoluție; 2) membri să fie pe cât posibil abilitați în procese de cunoaștere, în special de cunoaștere interpersonală; 3) capacitatea membrilor grupului de a se desprinde în procesul de considerație de subiectivism.

2.1.2 Modul de realizare a eșantionării: Selecția și repartizarea subiecților a fost făcută în modul următor: 1. pentru primul eșantion, considerat grup experimental, care întrunește toate caracteristicile unui grup Bales, s-a folosit randomizarea multistadială; 2. pentru al doilea și al treilea eșantion, considerate grupuri de control, s-a folosit randomizarea stratificată.

2.1.2.1 Caracteristicile eșantionului experimental și ale eșantioanelor de control

a) Primul eșantion este un grup mixt de 10 persoane, care au istorie și evoluție comună (aparțin aceluiași colectiv de muncă și se cunosc de cel puțin 3-4 ani), sunt bine orientate și integrate în sarcină, foarte bine abilitate în procese de cunoaștere interpersonală în direcția unor particularități specifice grupului, dispun de abilități în sensul observației, pătrunderii, analizării și evaluării autentice a diferitelor comportamente de grup, a dinamicii acestor comportamente. Din punct de vedere al repartizării pe criterii de vârstă și sex, structura grupului experimental este următoarea: 1. Vârsta: 25 – 52 ani. 2. Sexul: 7 (feminin) și 3 (masculin).

b) Al doilea eșantion, considerat primul grup de control, este tot un grup mixt de 10 persoane, elevi de liceu, colegi de clasă, care îndeplinesc numai în parte caracteristicile unui grup Bales; deși constituie un grup organizat, bine integrat, cu scopuri comune, cu o istorie și evoluție comună de viață (3 – 4 ani), abilitățile de cunoaștere interpersonală sunt relativ limitate. 1. Vârsta: 17 – 19 ani. 2. Sexul: 4 (feminin) și 6 (masculin).

c) Al treilea eșantion, considerat al doilea grup de control, este format din 10 militari în termen de la aceeași unitate militară; nu este un grup omogen din punct de vedere al orientării și integrării în sarcină, istoria comună de viață nu este foarte îndelungată (9 -12 luni), nu sunt abilitați în procese de intercunoaștere. 1. Vârsta: 20 – 24 ani. 2. Toți subiecții sunt de sex masculin.

2.2. Metode de organizare a cercetării

2.2.1. Planul experimental mixt

Planul de cercetare este un plan mixt, care se fundamentează în esența sa pe un plan de experimentare factorial. Este un plan mixt întrucât variabila dependentă a fost pusă în relație atât cu mai mulți factori manipulați, cât și cu o variabilă clasificatorie (grupul Bales cu toate caracteristicile sale). Utilizarea design-urilor mixte este extrem de utilă deoarece: 1. sporește gradul de senzitivitate; 2. oferă informații despre gradul de generalitate a informațiilor obținute.

2.2.2 Metoda transversală ca mod general de organizare a cercetării

Ca modalitate generală de realizare a întregii cercetări s-a aplicat metoda transversală: 1. la nivel de individ (intraindividual); 2. de grup (intragrupal); 3. la nivel celor trei grupuri (intergrupal). Chiar dacă modalitatea generală de realizare a cercetării are ca fundament metoda transversală, grupul experimental a fost urmărit în dinamica lui pe o perioadă de 2 ani, astfel că, adiacent am folosit, metoda longitudinală.

2.3. Metode și tehnici de culegere a informațiilor

2.3.1 Metode de evaluare și măsurare psihologică

2.3.1.1 Metode de cunoaștere a personalității individuale, prin analiza comportamentului

1. Metoda observației

2. Metoda conversației

3. Metoda evaluării prin instrumente și probe psihodiagnostice: a. metoda chestionarului: Chestionarul Bekeley; Chestionarul H. Schmieschek; Chestionarul Philips-Berger („S-A”); Chestionarul de personalitate Eysenck (E.P.Q.) și b. metoda testului: Testul „Moralitate și ipocrizie în relațiile interumane” („M-I”); Testul Profile of mood state (POMS) – „Profilul stărilor psihice”; Testul Szondi.

4. Metoda studiului de caz („case-study”)

2.3.1.2 Metode de cunoaștere a personalității interpersonale și a personajului, prin intermediul grupului social

1. Metoda discuțiilor în grup („focus-grup”)

2. Metoda observației sistematice a grupului

3. Metode de autoapreciere și de interapreciere (a. metoda chestionarului: chestionarul Bekeley; chestionarul de evaluare interpersonală [Bales]).

2.3.2. Metode de organizare a colecției de date

2.3.2.1 Colectarea propria-zisă a datelor brute

2.3.2.2 Ordonarea și gruparea datelor

2.3.2.3 Condensarea și centralizarea datelor în tabele de corespondență și în reprezentări grafice

a. pentru fiecare individ fișa psihologică individuală profil psihologic individual

b. pentru întregul grup profil psihologic de grup

2.4 Metode de prelucrare, analiză și interpretare a datelor

2.4.1 Metode comparative: analiza comparativă

2.4.1.1 Analiza comparativă calitativă: intragrupală / intergrupală

2.4.1.2 Analiza comparativă cantitativă: intragrupală / intergrupală

Metodele de analiză a rezultatelor obținute prin chestionare și teste au fost de două tipuri: a) de analiză a structurilor latente; b) de analiză factorială. Structura psihologică individuală a fost pusă în evidență cu ajutorul fișei psihologice individuale și a profilului psihologic.

2.4.2 Metode matematice, statistice și informatice

2.4.2.1 Metode matematice: formalizarea matematică a scorurilor obținute de subiecți: exprimarea procentuală a rezultatelor a fost relativ restrânsă întrucât volumul mic al eșantionului, impus de aplicarea chestionarului Bales nu permis acest lucru. N fiind 10, în cazul nostru, nu am utilizat exprimări procentuale, pentru că acestea ar fi exagerat proporțiile, graficul de bază rămânând histograma.

2.4.2.2 Metode statistice

1. Indici și indicatori statistici. a. Media m și modul. b. Abaterea standard și dispersia s – pentru surprinderea variabilității intraindividuale (varianța intra) și /sau fenomenul variabilității interindividuale (varianța inter); c. Frecvența f.

2. Metoda testelor statistice. Testele statistice utilizate au fost: a. Testul „t” al lui Student – pentru compararea și interpretarea semnificației diferențelor valorilor mediilor dintre eșantioane; b. Testul „F” – testul Fisher, Snedecor și Snedecor-Fisher, pentru analiza dispersională; c. Testul „ 2” – pentru analiza semnificației diferenței dintre frecvențe.

3. Coeficientul de corelație. a. Coeficienți de corelație parametrici. Coeficienții de corelație parametrici aplicați au fost : coeficientul de corelație simplă: Bravais-Pearson – r și coeficientul de corelație multiplă – R.. Deoarece volumul eșantionului a fost mic N=10, s-a utilizat un tip special de coeficient de corelație, și anume coeficientul de corelație critic, definit ca valoarea minimă pe care o poate lua coeficientul de corelație experimental, pentru a deveni semnificativ. b. Coeficienți de corelație neparametrici. Coeficientul de corelație a rangurilor – coeficientul Sperman (N30).

4. Analiza factorială. [* analiza de cluster (sau metoda analizei în grupuri de variabile) – ca formă intermediară în analiza factorială].

5. Analiza de varianță (ANOVA)

2.4.2.3 Metode informatice

Programele SSPS 10 și Origin – versiunea 2.8, au fost utilizate pentru interpretarea statistică a rezultatelor. Reprezentarea grafică a datelor statistice, a fost efectuată în ceea mai mare măsură cu ajutorul programului Excel 10.

Capitolul 2 – Prezentarea instrumentelor psihologice

1. Prezentarea chestionarelor și testelor aplicate

Pentru verificarea ipotezelor cercetării și în deplină concordanță cu obiectivele studiului nostru, am administrat celor trei eșantioane (grupul experimental – e1 și grupurile de control: e2 și e3) opt probe psihologice – cinci chestionare și trei teste.

Chestionarele utilizate sunt următoarele:

Chestionarul Berkeley – notat cu C1, evaluează diferite aspecte ale Eului: (imaginea de sine; aprecierea percepută din partea celorlalți; Eul ideal; Eul anxios; „Eul real”).

Chestionarul H. Schmieschek (Explorarea „Personalității accentuate”) – notat cu C2, urmărește explorarea/ evidențierea unor trăsături „accentuate”, pregnante de personalitate.

Chestionarul Philips-Berger (Chestionarul „S-A”) – C3, vizează atitudinea subiectului față de el însuși, precum și atitudinea subiectului față de ceilalți.

Chestionarul de personalitate Eysenck (E.P.Q.) – C4, prin care sunt evaluate trei dimensiuni fundamentale ale personalității: extraversia-introversia (dimensiune bipolară), nevrotismul și psihotismul (dimensiuni unipolare).

Chestionarul de evaluare interpersonală – Bales, notat cu C5, în vederea diagnosticării tipului de personalitate interpersonală.

* Interpretările finale ale celor cinci chestionare se reduc la interpretări de tip analiză factorială.

Testele pe care le-am aplicat au fost:

Testul „Moralitate și ipocrizie în relațiile interumane” (Testul „M-I”) – notat cu T1, pentru aprecierea gradului de sinceritate în relațiile interpersonale.

Testul Profile of mood state (POMS) – „Profilul stărilor psihice”, notat cu T2, pentru a identifica și evalua stările psihice tranzitorii, fluctuante, mai puțin stabile.

* T1 și T2 sunt teste psihometrice de analiză factorială.

Testul Szondi, notat cu T3 este în egală măsură o metodă proiectivă interpretativă, dar și o metodă a câmpurilor semnificative, utilizată în scopul de a stabili o legătură între materialul-stimul și „lumea interioară a subiectului”, „structura bazală” și „aspectele dinamice ale personalității”. Analiza factorială aplicată la nivelul testului proiectiv, favorizând un anumit grad de omogenitate în interpretarea instrumentelor aplicate, a fost un motiv în plus care ne-a determinat să ne validăm ipotezele de studiu prin testul Szondi.

Instrumentele psihodiagnostice pe care le-am ales pentru validarea ipotezelor de cercetare, acoperă cele trei axe principale de studiu ale modelului tridimensional, al tezei: individ (toate probele) – grup (în special, chestionarele Bales și Berkeley, iar într-o oarecare măsură și testul „Moralitate și ipocrizie în relațiile interumane”); conștient (toate probele) – inconștient (cu precădere testul Szondi) și; normal (toate probele) – patologic (mai ales, chestionarele „H. Schmieschek” și EPQ, testele POMS și Szondi). Mai mult, ele se pretează la analize și interpretări finale, purtând asupra celor patru tipuri de personalitate delimitate de M. Zlate: tipul de personalitate unitar și armonios dezvoltat (toate probele), tipul instabil (chestionarele H. Schmieschek și EPQ; testele POMS și Szondi), tipul dedublat (chestionarele: Berkeley, Bales, Philips-Berger, EPQ; testele „Moralitate și ipocrizie în relațiile interumane” și Szondi – toate într-o măsură mai mare sau mai mică) și tipul accentuat (chestionarul „H. Schmieschek”), înscriindu-se prin trăsăturile psihologice pe care le abordează, pe una din cele două dimensiuni fundamentale de explorare ale psihicului uman: dimensiunea intrapsihică (toate probele) și respectiv, dimensiunea interpersonală (în special, chestionarele Bales și Berkeley și testul „Moralitate și ipocrizie în relațiile interumane”).

Toate trăsăturile de personalitate investigate de noi prin instrumentele anterior amintite, vin să interfere, să se articuleze, să se conjuge și să se configureze în diverse entități psihice – cum ar fi: personalitatea introvertită, personalitatea accentuată, personalitatea instabilă, personalitatea „ca și cum”, personalitatea falsă, personalitatea narcisică, personalitatea multiplă (dedublată) și. personalitatea convertită – entități mai mult sau mai puțin structurate, formațiuni mai mult sau mai puțin distincte și independente, în dinamica de ansamblu a relației personalitate – personaj. Considerentele anterioare au constituit argumentele explicite care au fundamentat alegerea instrumentelor psihodiagnostice aplicate. Acestora li se adaugă argumentele implicite, rezultând din însăși descrierea probelor (chestionare, respectiv teste).

Capitolul 3 – Rezultatele și concluziile cercetării

1. Prelucrarea statistică, analiza și interpretarea rezultatelor cercetării

1.1 Analiza comparativă a rezultatelor fiecărui grup la fiecare probă administrată (Analiză intragrupală)

1.1.1 Rezultatele eșantionului 1 : grupul experimental Bales

În scopul de a facilita prelucrarea, analiza și interpretarea rezultatelor pe care grupurile evaluate: grupul experimental (Bales) – e1 și cele două grupuri de control – e2 și e3 le-au obținut la probele aplicate, am realizat la început analiza intragrupală a variabilelor de studiu și apoi analiza comparativă intergrupală a acelorași variabile. Centralizate și organizate în tabele, rezultatele brute ale chestionarelor și testelor au fost prelucrate mai întâi prin metode statistico-matematice și, ulterior, supuse analizelor și interpretărilor specifice fiecărei metode în parte, în vederea desprinderii semnificației psihologice a acestora. A doua etapă a vizat cu precădere identificarea și investigarea acelor trăsături de personalitate care se articulează și se conjugă în diverse entități psihice, mai mult sau mai puțin independente și stabile, ce apar în dinamica de ansamblu a relației personalitate – personaj. Maniera de structurare a acestui capitol, ne-a permis astfel, nu doar să surprindem mai repede și mai eficient acele informații care au venit în sprijinul ipotezelor de lucru, dar ne-a favorizat în egală măsură, stabilirea cu ușurință a conexiunilor și corelațiilor dintre acele variabile, ce au contribuit la argumentarea cât mai riguroasă, temeinică și realistă a tezei.

1.1.1.1 C1 – Chestionarul Berkeley

A. Studiul analitic al diferențelor dintre scorurile actualei imagini de sine și scorurile ideale, obținute prin aplicarea C1 – Chestionarului Berkeley, pune în evidență faptul că, doar la 3 dintre subiecți: S2, S4 și S5, ele sunt foarte mici, nesemnificative și, în consecință, se poate afirma că, imaginea de sine a respectivilor subiecți și Eul ideal, evaluate cu precădere pe dimensiunea conștientă, se suprapun. Subiecții S1, S7, S8, S9 prezintă numai o singură diferență între imaginea de sine și Eul ideal, fie la nivelul stilului expresiv, cazul subiecților S1 și S9, fie la nivelul stilului de muncă, subiecții: S7 și S8. S3 și S6 au 2 „inadecvări” între imaginea de sine și Eul ideal, pe linia stilului interpersonal și stilului intelectual – S3 și, respectiv, pe cea a stilurilor expresiv și interpersonal – S6. Scorurile imaginii de sine se diferențiază însă considerabil de scorurile ideale asupra stilurilor expresiv, interpersonal și de muncă, la subiectul S10.

B. Formulele Eului anxios, date de scorul temerilor, au o mai mare omogenitate în eșantionul studiat, decât cele ale Eului ideal. Opt dintre subiecți obțin un scor superior la Eul anxios, comparativ cu imaginea de sine actuală, pe latura stilului emoțional. La subiectul S5, Eul ideal și Eul anxios coincid, scorurile actualei imagini de sine nu diferă prea mult de scorurile temerilor, practic diferențele sunt nesemnificative, respectivul subiect nu resimte anxietate cu privire la nici unul dintre stilurile Eului său. Subiectul S6 este singurul care manifestă anxietate legată atât de imaginea de sine asupra stilului expresiv, cât și de imaginea de sine asupra stilului intelectual.

C. O noutate pe care ne permitem să o aducem în modul de interpretare a chestionarului C1, pentru „a-l adapta și ajusta” cât mai mult și mai bine la obiectivele cercetării noastre, poartă asupra relației imagine de sine / „Eu personaj (Ep)” și la „Eu personaj” / Eu ideal. De aceea, am considerat interesantă studierea, pe de-o parte a diferențelor dintre imaginea de sine (auto-imaginea) și imaginea pe care subiectul crede că o au alții despre el (hetero-imaginea) – pe aceasta din urmă subsumând-o unui fel de „Eu personaj”, iar pe de altă parte a diferențelor dintre „Eul personaj” și Eul ideal. Am păstrat ca limite ale claselor etalonului, aceleași limite pe care autorii chestionarului, le-au utilizat în interpretarea curentă a probei.

Formulele rezultate în urma efectuării diferențelor dintre imaginea actuală pe care subiectul o are despre sine și Eul personaj, demonstrează că la 6 subiecți: S2, S3, S5, S6, S7 și S9, auto-imaginea și hetero-imaginea nu se deosebesc prea mult. La acești subiecți, imaginea de sine și personajul pe care ei consideră în mod conștient că „îl pun în joc” în relațiile lor interpersonale, sunt relativ similare pentru toate cele 5 stiluri: expresiv, interpersonal, de muncă, emoțional și intelectual. În cazul celorlalți 4 subiecți, Eul personaj nu „disimulează” suficient și eficient „disfuncțiile” imaginii de sine. Astfel, S1 consideră că imaginea de sine este favorabilă doar la nivelul stilurilor expresiv și intelectual, iar un Eu personaj și-ar putea dovedi valențele pozitive asupra stilurilor interpersonal, de muncă și emoțional. Aceeași situație se întâlnește la subiecții: S4 la nivelul stilurilor expresiv, interpersonal și de muncă; S8 – stilurile interpersonal, de muncă și intelectual. Pentru S10, imaginea actuală raportată la imaginea pe care subiectul crede că o au ceilalți despre el, este satisfăcătoare numai în ceea ce privește stilul expresiv. Eul personaj nu „acoperă” în întregime imaginea de sine, la nivelul stilurilor interpersonal, de muncă, emoțional și intelectual.

D. Un alt element de noutate în interpretarea scorurilor la chestionarul Bekeley, ar putea viza, cel puțin din punctul nostru de vedere, relația care se stabilește între Eul personaj (hetero-imaginea), felul în care subiectul crede că îl văd ceilalți membri din grup, și Eul ideal, adică felul în care și-ar dori subiectul să fie.

Formulele Ep – Ei, ale diferențelor Eu personaj – Eu ideal, se caracterizează printr-o varietate ridicată, încât am putea afirma că, fiecare subiect își are propria „formulă identitară”, deoarece pentru fiecare subiect în parte, dinamica Eului între dorința de a atinge idealul său și cea de a corespunde contextului social, configurează un profil individual specific. O analiză fină reliefează faptul că nu există doi subiecți pentru care „idealul” și „personajul” să intre într-un raport asemănător pentru toate cele cinci stiluri evaluate de chestionar: expresiv, interpersonal, de muncă, emoțional, intelectual.

Graficul mediilor: imaginilor de sine actuală și reală, Eului ideal și ale Eului personaj, raportate la toate cele cinci stiluri: expresiv, interpersonal, de muncă, emoțional și intelectual, nu pune în evidență diferențe foarte mari, pentru cei mai mulți subiecți din grup.

1.1.1.2 T1 – Testul „M-I”

Testul T1 („Moralitate și ipocrizie în relațiile interpersonale”) demonstrează că subiecții din grup (mai puțin S3), manifestă sinceritate în relațiile interpersonale, media pe grup fiind de: 6,1. Subiectul S3, având punctajul 11 se situează la limita inferioară a scalei ipocriziei, sau, mai corect spus, la „punctul de trecere” dintre moralitate și ipocrizie.

Cu toate acestea, la scala L a chestionarului C4 – E.P.Q., S3 obține cel mai mic scor: 6. Acest fapt poate fi justificat prin aceea că, sinceritatea subiectului în raport cu el însuși este mai mare decât în relațiile lui cu alții, adică defensele sale referitoare la imaginea de sine (auto-imagine) sunt minime, în timp ce defensele legate de Eul public sunt mult mai mari, ceea ce se poate exprima prin ipocrizie în relațiile interpersonale.

Între cele două tipuri de defensă, vis-à-vis de sine și față de ceilalți, există o neadecvare, reflectată de chestionarul C5 – Chestionarul Bales, unde nivelul personalității interpersonale a subiectului S3, este apreciată corect ca fiind UP, de cei mai mulți dintre subiecți, și anume de 4.

1.1.1.3 C2 – Chestionarul ,,H. Schmieschek’’ –„H-S”

Estimat din punct de vedere al gradului de intensitate al accentuării, Emotivitatea (X) este cea mai „accentuată” trăsătură a grupului (81,19%), ei urmându-i în ordine descrescătoare, (III) Hiperperseverența (74,88%) și (VI) Distimia (64,98%). Hiperperseverența este trăsătura accentuată ce apare la toți subiecții, iar Emotivitatea, trăsătura accentuată ce apare la 9 dintre subiecți (cu excepția lui S9). Nestăpânirea (IV), trăsătura cea mai „atenuată” a grupului (38,75%), este prezentă doar la S1 și S8, și practic „absentă” la S7, unde are gradul de accentuare zero. La fel de „slab” reprezentată, sub aspectul accentuării este și Anxietatea (IX), întâlnită doar la subiecții S6 și S8, având un procent de accentuare la nivelul grupului de: 45%. Ciclotimia (VII) este la fel de puțin frecventă în grup (S5 și S8), dar cu un procent ceva mai mare (46,25%). Mediile accentuărilor trăsăturilor de personalitate, investigate prin C2, pentru fiecare subiect în parte sunt: S1 = 60,38%; S3 = 47,18%; S5 = 56,22%; S7 = 52,06%; S9 = 50,4%; S2 = 52,45%; S4 = 52, 87%; S6 = 64,55%; S8 = 62,89%; S10 = 65,8%.

Numărul de trăsături accentuate ale subiecților variază de la un subiect la altul, astfel că S3 și S9 prezintă doar trei trăsături accentuate, în timp ce S8 atinge un număr maxim de opt trăsături accentuate. S9 se prezintă ca fiind subiectul nu doar cu cele mai puține accentuate trăsături, dar și cu un grad relativ redus de accentuare al acestor trăsături (de altfel, media procentelor accentuării trăsăturilor sale este cea mai scăzută din grup: MS9 = 50,4%). Se poate observa, că sunt subiecți ce prezintă puține trăsături accentuate (3 trăsături), dar gradul lor de accentuare este superior procentului de 75% – trăsături mediu accentuate (cazul subiectului S3), după cum sunt și subiecți care prezintă multe trăsături accentuate (6 trăsături), dar nici una dintre aceste trăsături nu depășește pragul de 75% (trăsături ușor accentuate) – cazul subiectului S5. Doi dintre subiecți, S1 și S10, au trăsături sever accentuate, atingând procentul maxim posibil de 100%. Aceste trăsături sunt: Emotivitatea (X), pentru S1; Exaltarea (VIII) și Emotivitatea (X), pentru S10.

În ansamblu, se poate aprecia că la chestionarul C2, ce vizează explorarea personalității accentuate, subiecții grupului nostru de studiu se încadrează în „limitele normalului”, media accentuărilor pentru fiecare subiect în parte, aflându-se sub nivelul procentajului critic de: 75%. Se observă că există trăsături de personalitate care pot să depășească nivelul accentuării medii, dar în cazul fiecărui subiect, acestea sunt „compensate” sub diverse forme și armonios integrate în structura de ansamblu a personalității.

1.1.1.4 Testul POMS

Profilurile subiecților la testul POMS – (grup experimental)

Unde : Profil „Iceberg”

S1 (M.O.) S6 (P.A.)

S2 (D.M.) S7 (C.O.)

S3 (G.T.) S8 (N.M.)

S4 (B.V.) S9 (G.L.)

S5 (S.M.) S10 (M.M.)

Graficul pune în evidență următoarele rezultate la testul T2: 2 Profiluri Iceberg – S2; S7; 1 Profil Iceberg „aproximativ”: S3; 2 profiluri „inversate” cu scala V-A negativă, sub nota standard T=50; 2 profiluri „NU”: S6, S9 [„minus” o scală pentru a fi profiluri „Iceberg”: S6(O-I) și S9(S-O)]; 3 profiluri „NU”: S1, S5, S8. Valoarea TMD („perturbarea stării psihice generale”), este relativ ridicată la: S1; S4; S8; S10.

Scorul ridicat al TMD (Total Mood Disturbance) al S1, S4, S8, S10, indică perturbarea stării psiho-afective generale în momentul testării, la respectivii subiecți. Se poate constata că, grupul la nivelul căruia am realizat cercetarea este alcătuit din subiecți care au profil Iceberg, dar nu și un TMD adecvat (S2 – profil Iceberg, dar cu o valoare a TMD mult mai mic decât cea ideală), fie nu au profil Iceberg („minus” scala O-I), dar se apropie considerabil de TMD, ca în cazul lui S6, fie au un profil Iceberg, însă nu cu o amplitudine foarte mare și cu un TMD adecvat (S3). Subiecții S1, S5 și S8, chiar dacă au rezultatele la scala V-A relativ favorabile, datorită notelor T-A și S-O (S1); D-D (S5) și T-A, D-D și S-O (S8) care sunt mai mari decât notele Modelului Iceberg, nu realizează profiluri ideale (diferențele dintre scala V-A și celelalte scale sunt foarte mici). Subiectul S7 prezintă Profil Iceberg și un TMD pozitiv (TMD = 39). La subiectul S9, cu toate că se constată un scor foarte mare la scala V-A, nu se poate vorbi de un Model Iceberg. O situație mai deosebită se observă la subiecții S4 și S10, la care se formează un tip de profil pe care l-am denumit Profil Iceberg „inversat” (cu „vârful în jos”), datorită scalei V-A „negative”. De asemenea, cei doi subiecți obțin scoruri extrem de ridicate ale TMD. Scorurile crescute ale TMD se datorează, în ambele cazuri, notelor ridicate la scalele T-A, D-D și S-O, dar în plus, atât S4, cât și S10, au un nivel ridicat la scala O-I. Subiectul S4 are un punctaj mai mare la S-O, iar S10 atinge un maximum la scala D-D, dovedindu-se de altfel a fi cel mai depresiv subiect din grup.

1.1.1.5 C3 – Chestionarul Philips – Berger („S-A”)

Rezultatele obținute la chestionarul „S-A” demonstrează că atitudinea subiecților față de ei înșiși și atitudinea subiecților față de alții se manifestă în moduri diferite. Astfel, în cazul a patru dintre subiecți: S1, S5, S7 și S10, atitudinea față de sine, favorabilă sau mai puțin favorabilă, nu diferă de atitudinea față de alții. Alți 4 subiecți ai grupului: S2, S3, S8 și S9, manifestă o atitudine mai pozitivă față de sine comparativ cu atitudinea lor față de alții. Dimpotrivă, subiecții S4 și S6, au o atitudine față de alții mai favorabilă decât atitudinea lor în raport cu ei înșiși.

Aceste scoruri s-ar putea traduce la nivel intragrupal, printr-un comportament interpersonal nediferențiat al subiecților S1, S5, S7 și S10, în raport cu ei înșiși sau cu ceilalți semeni, în timp ce subiecții S2, S3, S8, S9, respectiv S4 și S6 au un comportament mai nuanțat: fie mai „bun” față de sine, în primul caz, fie mai „bun” față de alții, cel de-al doilea caz. Decalajul mare de scor dintre AtS si AtA, fie într-un sens – cazul subiectului S2 (AtS = 31 și AtA = 53), fie în celălalt, ca la S6 (AtS = 92 este mult mai negativă, comparativ cu atitudinea lui față de alții: AtA = 47), se explică prin aceea că imaginea de sine a S2 este mai pozitivă decât imaginea lui despre alții, în timp ce, imaginea de sine a S6 este mut mai negativă în raport cu imaginea sa față de semenii săi. Se poate deduce cu ușurință că, neîncrederea în sine și complexele de inferioritate sunt mai pregnante la S6.

La nivel de grup însă, media atitudinilor subiecților față de ei înșiși: 61,3 este aproximativ aceeași cu media atitudinilor subiecților față de alții: 61,6. Punctajul pentru cele două tipuri de atitudini – sine / alții, fiind mai mic de 75, poate fi considerat favorabil.

Dominanța este trăsătura de personalitate ce depășește media (M = 16) la 6 dintre subiecții grupului: S1, S6, S7, S8, S9, S10. Spiritul autocritic se dovedește a fi o altă trăsătură de personalitate ce depășește media, trăsătură care apare cu aceeași frecvență ca și Dominanța la 6 dintre subiecți: S3, S5, S7, S8, S9. Anxietatea apare la 4 subiecți: S1, S6, S7 și S10, iar Neîncrederea în alții la 3 subiecți: S1, S3 și S9. Complexele de inferioritate, neîncrederea în sine se întâlnesc la subiecții S6 și S10, care la această scală obțin punctaje mult peste media etalonului (M = 20). La subiectul S4 se observă mici abateri de la medie, iar S2 a obținut rezultate sub medie. Subiecții S1, S5 și S7 nu prezintă abateri mari și numeroase de la media pe etalon (S1 pentru Anxietate, S5 pentru Spiritul autocritic și S7 pentru Dominanță), restul abaterilor fiind nesemnificative.

În ceea ce privește mediile scorurilor obținute de subiecții din grup pentru fiecare din cele 9 scale, putem conchide că, exceptând Egocentrismul care se situează, sub media etalonului (Egocentrism = 11,4), iar MEgocentrism (etalon) = 12, toate celelalte trăsături ating medii mai mari decât nivelul mediilor stabilite prin etalonare. Diferențele dintre mediile grupului și mediile etalonului sunt însă mici (1 – 2 puncte), și doar în cazul Spiritului autocritic diferența este de 6 puncte: Spirit autocritic = 14,1 și [MSpirit autocritic (etalon) = 8]. Graficul analizei comparative a mediilor scorurilor obținute de grupul de subiecți și a mediilor etalonului este:

1.1.1.6 C4 – Chestionarul Eysenck – E.P.Q.

Scala E – Rezultatele la chestionarul E.P.Q. demonstrează că dintre cei 10 subiecți ai grupului nostru de studiu, 5 subiecți sunt extravertiți: S2; S3; S5; S7 și S8; 2 subiecți sunt introvertiți: S4 și S6, iar 3 subiecți sunt ambiverți, situându-se la limita dintre introversie și extraversie, fiind orientați către unul din poli, fie mai mult spre introversie, fie mai mult spre extraversie: S1; S10, respectiv S9. Media extraversiei la nivelul grupului este de: 13.

Scala N – Gradul de nevrotism al subiecților nu depășește limita medie superioară S10, aproximativ jumătate din subiecți (6), prezentând un grad mediu de nevrotism: S1; S4; S5; S6; S9; S7; și doar 3 subiecți, un grad minim de nevrotism: S2; S3; S8. Media la nivelul grupului, a gradului de nevrotism este 8,4.

Scala P – În ceea ce privește dimensiunea P – psihotism a chestionarului E.P.Q., la nivelul grupului pe care a fost realizată cercetarea, ea se prezintă astfel: cu excepția subiectului S4 care prezintă un nivel al psihotismului, situat la limita inferioară a mediei S4, ceilalți subiecți au un grad minim de psihotism: S1; S2; S3; S5; S6; S7; S8; S9 și S10. Media pe grup este: 4,8. Unele dintre rezultatele la scalele N și P ale chestionarului E.P.Q. susțin ipoteza că nevrotismul și psihotismul se influențează reciproc, în raport invers proporțional, în sensul că un grad mare de nevrotism este însoțit de un grad redus de psihotism. Este cazul subiecților S5, S6 și S10.

Scala L – Întrucât scorurile la scala L se situează în intervalul [0; 15], răspunsurile la întrebările chestionarului E.P.Q. au fost sincere și, în consecință, proba este validă.

1.1.7 C5 – Chestionarul de evaluare interpersonală – „Chestionarul Bales”

În grupul Bales studiat, observăm cum tipul de personalitate interpersonală (Ps. i.) al membrilor săi, se diferențiază în cinci tipuri: a) 5 subiecți: S4; S5; S6; S9; S10, prezintă tipul de Ps. i. DPF: orientat spre salvare prin dragoste; b) 2 subiecți: S1 și S2 prezintă tipul de Ps. i. UPF: orientat spre solidaritate și progres social; c) S3 prezintă tipul UP: orientat spre succes social; d) S8 prezintă tipul UPB: orientat spre sprijin emoțional și entuziasm; e) S7 prezintă tipul de Ps. i. DP: orientat spre încredere în bunătatea altora.

Subiecții: S4, S5, S6, S9 și S10 sunt situați în partea inferioară – pozitivă – anterioară a spațiului de grup:

Subiecții: S1, S2 sunt localizați în zona superioară – pozitivă – anterioară a spațiului interpersonal;

Subiectul S3 se află în partea superioară – pozitivă a spațiului grupului (planul U0P);

Subiectul S8 este situat în partea superioară – pozitivă – posterioară a spațiului de grup;

Subiectul S7 este localizat în partea inferior–pozitivă a spațiului tridimensional (planul D0P).

Vizualizarea poziției membrilor grupului în spațiul tridimensional: U – D, P – N, F – B, arată că subiecții: S4, S5, S6, S9 și S10 formează un grup distinct, bine conturat, în partea inferioară – pozitiv-anterioară, în timp ce S8, care primește o ușoară respingere din partea grupului se află în partea superioară – pozitivă – posterioară a spațiului de grup.

Poziționarea subiecților din grupul experimental, în spațiul

tridimensional, în funcție de tipul de personalitate interpersonală

☻- poziția subiectului S

C5 – Tipurile de personalitate interpersonală (Ps. i) pentru fiecare subiect – grup experimental

Analiza rezultatelor la chestionarul Bales

A. Analizând rezultatele obținute de subiecți, din punct de vedere al corespondenței (concordanței) dintre tipul final de Ps. i. al unui subiect (în imaginea grupului) și tipul său de personalitate particular (în imaginea fiecărui subiect al grupului), putem desprinde următoarele constatări:

Există situația în care nici unul dintre subiecți (inclusiv subiectul însuși) nu apreciază corect tipul final de Ps. i. Este cazul subiectului S5 care aparține tipului DPF – orientat spre salvare prin dragoste și este perceput ca fiind UF de S1 și S10, PF de S7 și de S9, DNF de S2, AVE de S3, UNF de S4, UPF de S5, DP de S6 și DN de S8.

Referitor la numărul de aprecieri corecte pe care fiecare dintre membri grupului le face cu privire la Ps. i. a celorlalți membri, se constată că:

a) există situația în care subiecții fac 2 sau 3 aprecieri corecte, care concordă cu tipul final de Ps. i.: S2 : 4 [percepe corect pe S1, S2 (el însuși), S3 și S4]; S1 : 3 (pentru S4, S7 și S10); S5 : 3 (S1, S3 și S8); S7 : 3 (S3, S6 și S10); S4 (apreciază corect pe S1 și S2) și S9 : 2 (S3 și S10).

b) există situația în care subiecții fac doar una sau nici o apreciere corectă a tipului final de Ps.i stabilit de grup. Este cazul subiecților: S10 – o apreciere, și S3 și S8, nici o apreciere.

Subiectul S2 este singurul care se autoapreciază așa cum este apreciat de grup (S2 se autoapreciază ca fiind UPF, și este apreciat de grup ca fiind tot UPF). Ceilalți membri ai grupului își apreciază corect cel puțin una: S3 (UF UP), S6 (P DPF); S7 (P DP), S10 (DN DPF) – sau două: S1 (PF UPF), S4 (DNF DPF) și S9 (PF DPF), dintre dimensiunile personalității interpersonale. În cazul subiectului S8, felul în care se autopercepe – AVE, nu concordă deloc nici cu modul cum este perceput de fiecare dintre membri grupului, și nici cu tipul final de Ps. i.: UPB.

B. Din punct de vedere al numărului de tipuri de Ps. i. ce apar la fiecare subiect în parte și care concură la stabilirea tipului final de personalitate, întâlnim 2 situații:

a) situația în care „indicatorul direcțional final” al tipului de Ps. i. se reduce la un număr relativ redus de tipuri particulare, în afara celui stabilit de grup sau concomitent cu el. Astfel, la subiecții S1, S2, S3, S4, S10, plaja tipurilor de Ps. i. se reduce la un număr de 5 – 6 tipuri de Ps. i. .

b) situația în care „indicatorul direcțional final” al tipului de Ps. i. rezultă dintr-un număr de tipuri mai mare de 6. De exemplu, în cazul subiectului S9, numărul tipurilor particulare este de 9.

C. Din perspectiva coerenței interioare a tipurilor de Ps. i., ale unuia și aceluiași subiect, așa cum reies ele din aprecierile fiecărui membru, și mai ales din perspectiva coerenței (corespondenței) dintre tipul final de Ps. i. grupal și tipurile stabilite de fiecare dintre subiecți, se întâlnesc două cazuri:

Situația de concordanță și consonanță valorică între tipul de Ps. i. stabilit de grup și cel stabilit de fiecare membru al grupului. Este cazul celor mai mulți subiecți din grup, dar mai ales subiecților S1, S2 și S3 la care, structura tipologică este convergentă și nu foarte variată. La S6, deși se întâlnește o mare varietate de tipuri particulare de Ps. i., acestea nu intră în contradicție, ci dimpotrivă converg. Aceste constatări demonstrează că între profilul psihologic individual stabilit de fiecare subiect și cel psiho-social, stabilit de grup, există o mare asemănare, ceea ce susține ipoteza că între trăsăturile de personalitate individuale, presupuse la un subiect, sunt confirmate și susținute prin manifestarea și valorizarea lor în cadrul grupului.

Situația de disonanță, de neconcordanță valorică între tipul final de Ps. i. stabilit de grup și tipurile particulare, stabilite de fiecare membru al grupului și mai ales între acestea din urmă. Este mai ales cazul subiectului S5 – care aparține în final tipului DPF, cu toate că printre tipurile particulare de Ps. i. primite de la ceilalți membri ai grupului, acest tip de personalitate nu se regăsește deloc. Mai mult, între aceste tipuri de Ps. i. este discordanță și chiar contradicție: S5 este văzut DF de S1, DNF de S2, AVE de S3, UNF de S4, UPF de S5, DP de S6, PF de S7, DN de S8, PF de S9 și DF de S10. Într-o situație relativ similară se află și subiecții S8 și S9.

D. Din punct de vedere al numărului de aprecieri corecte primite de un subiect, un alt fapt care poate fi remarcat este acela că dintre toți subiecții, S3 și S10 primesc câte 4 aprecieri corecte ale Ps. i., din partea fiecăruia dintre ceilalți membri ai grupului, S1 – 3 aprecieri corecte; S2, S4, și S7 câte 2 aprecieri corecte.

O sinteză a datelor analitice menționate anterior, generează apariția a două situații diametral opuse:

prima, în care „formula” tipologică finală a unor subiecți (tipul final de Ps. i.), rezultă dintr-o plajă variată și interior-discordantă, când între tipul final de personalitate stabilit de grup (prin însumarea rezultatelor parțiale) și tipul particular de personalitate, stabilit de fiecare dintre membrii grupului, nu există deloc acorduri sau există doar acorduri parțiale: S5, respectiv S6, S8 și S9.

a doua, în care „formula” tipologică finală a unui subiect, rezultă dintr-o plajă redusă și interior-concordantă, când între imaginea grupului și cea a fiecăruia dintre membri săi, există o corespondență ridicată (chiar dacă aceasta nu se extinde la absolut toți membrii grupului).

Pot exista următoarele tipuri de relații: identitate, opoziție, corelație pozitivă, corelație negativă, corelație zero, corelație pozitivă mică ce poate fi ignorată, corelație negativă mică ce poate fi ignorată. Se poate afirma că o corelație puternic pozitivă apare la subiecții: S1, S2, S3, S6, S7 și S10; corelație pozitivă, dar puțin semnificativă la S4 și S9; corelație zero la subiectul S5, iar corelație negativă la S8.

Referitor la coordonatele spațiului interpersonal U – D, P – N, F – B, se observă că, în cadrul grupului nostru de studiu, nu se întâlnește nici o situație în care, măcar una, dacă nu toate trei dintre dimensiunile tipului final de Ps. i., să nu fie apreciată corect de cel puțin unul din subiecții grupului. Astfel, în cazul subiectului S1, în dimensiunile tipurilor particulare de Ps. i. apar numai acele dimensiuni care se regăsesc și în tipul final de Ps. i., se poate vorbi deci, de o corespondență integrală, în timp ce la alți subiecți apare în plus, minimum o dimensiune – S2 (dimensiunea N), dacă nu chiar mai multe (cazul celorlalți subiecți).

Concluzii: Chestionarul Bales, ca procedeu de analiză a comportamentului interpersonal și, implicit al personalității interpersonale, a dimensiunii interpersonale a personalității, pune în evidență caracterul dinamic și contradictoriu al acestui comportament. Faptul că unul și același individ primește un număr mare și variat de tipuri de Ps. i., cum se întâmplă, de exemplu, în cazul subiecților: S5, S6, S7, S8, S9, demonstrează că el manifestă în relațiile sale cu fiecare dintre membrii grupului o altă fațetă a personalității sale. Uneori, se constată că aceste fațete pot fi variate, dar aparțin aceluiași registru (S6, S7 și S9), alteori ele pot fi variate, dar contradictorii – S5 și S8, ceea ce înseamnă că unul și același individ își exteriorizează diverse laturi ale personalității, își schimba „masca” în funcție de persoanele cu care se relaționează. (S5 este văzut de S7 ca fiind orientat spre iubire altruistă – PF, iar de S4 ca fiind orientat spre autoritate autocrată – UNF; S8 este văzut de S1 ca înclinat puternic spre afirmare – UN, iar de S2 și S3 ca orientat spre respingerea conformității sociale – NB).

Apare și situația – cazul subiectului S5 – în care nici unul dintre subiecții grupului nu-l vede pe subiect așa cum îl percepe grupul, ca totalitate. De asemenea, trebuie ținut cont și de momentul în care s-a realizat evaluarea, de relațiile existente în acel fragment de timp între subiecți. La subiecții S2 și S3, și mai ales la S1 (unde apar doar 3 dimensiuni ale spațiului interpersonal: U, P, F), omogenitatea aprecierilor se explică prin aceea că aceste persoane se manifestă relativ constant, în momente și situații diferite; ei tind către o unitate, independență și integralitate a personalității lor, indiferent de împrejurări, de variabilele intermediare. La subiecții S3 și S10 aprecierile corecte – în număr de 4, pentru fiecare caz – se explică în mod diferit: subiectul S3 are posibilități de exprimare și exteriorizare mult peste medie, în timp ce S10 – cu un stil expresiv și interpersonal mai limitat și mai puțin nuanțat, manifestă un comportament interpersonal constant în timp.

De asemenea, chestionarul de evaluare interpersonală a pus în evidență pe acele persoane care au abilitatea, talentul psihologic, am spune noi, de a aprecia sau a „ghici sub diverse măști”, personalitatea adevărată, reală a unui individ. În cazul nostru, putem spune că 4 subiecți: S2, S1, S5 și S7, prezintă asemenea abilități, ei apreciind în 3 – 4 cazuri, în mod corect, pe ceilalți subiecți din grup.

Totodată, chestionarul Bales furnizează informații atât despre gradul de transparență al unui individ, cât și despre capacitatea de trans-pătrundere a membrilor grupului căruia îi aparține individul respectiv. Cu alte cuvinte, prin acest instrument de evaluare psiho-socială, cu valențe intra-psihice și interpersonale, se poate aprecia măsura în care un individ „poate fi citit” pe linia autenticității personalității sale, sau poate disimula, „se poate ascunde sub diverse măști”, cât și capacitatea membrilor grupului de a estima corect personalitatea respectivului subiect. În situațiile în care, un individ are o capacitate ridicată de exteriorizare, în concordanță cu gradul de trans-pătrundere a grupului sau o capacitate mai redusă de exprimare, dar grupul un grad de trans-pătrundere mai ridicat, efectele relațiilor interpersonale sunt pozitive. În schimb atunci când un individ are capacitate limitată de exteriorizare, iar grupul incapacitate de trans-pătrundere sau individul are capacitate deosebită de exprimare, dar grupul gradul de trans-pătrundere mic, efectele relațiilor interpersonale sunt negative.

1.1.1.8 T3 – Testul Szondi

Analiza rezultatelor obținute de subiecți la testul Szondi, demonstreză că profilurile pulsionale variază de la I la cea de-a II-a testare. Cu toate acestea, la cei mai mulți subiecți din grup – 8, cel puțin unul, dacă nu doi dintre vectorii pulsionali sunt constanți de la o testare la alta. La subiecții S1, S2, S7, S8, S9, S10, se remarcă faptul că un vector pulsional este constant: vectorul Sch: S1 (Sch4: B2); S2 (Sch4: B2); S9 (Sch3: B1), S10 (Sch8: Ek2), respectiv vectorul C: S7 (C10), S8 (C4). La subiecții S5 și S6 sunt doi vectori constanți: în cazul lui S5 – vectorii S (S1) și Sch (Sch4: B2); iar pentru S6 – vectorii P (P5) și Sch (Sch4: B2). S3 și S4 sunt subiecții din lot care manifestă diferențe pentru toți vectorii pulsionali : S, P, Sch, C.

Cele mai frecvente grupe de profil, întâlnite la subiecții din grup, raportat la tipul de vector, sunt S: S1 = 5; S10 = 5; P: P2 = 4; P5 = 6; Sch: Sch4: B2 =10; Sch3: B1 = 3; Sch14: Ep4=B2Ç=2; Sch8: Ek2=2; C: C4 = 6; C6 = 4. Spre deosebire de vectorul Sch – profilul Eului – la care se observă o relativă constanță în alegeri (6 subiecți prezintă aceleași profiluri ale Eului pentru ambele testări), la vectorii pulsionali: S, P, C, varietatea alegerilor este mai mare: 1 – alegere constantă pentru S: subiectul S5 (S1/ S1); 1 – alegere constantă pentru P: subiectul S6 (P5/ P5); 2 – alegeri constante pentru C: subiecții S7 (C10/ C10) și S8 (C4/ C4). De asemenea, vectorii S, P și C formează, prin comparație cu vectorul Sch, profiluri-tip, mult mai variate (pentru vectorul Sch se pot identifica 10 tipuri Sch4: B2). Există subiecți care prezintă aceleași constelații pulsionale pentru vectorul S – este vorba de subiecții S6 și S9, și anume constelațiile: S1/ S3; și pentru vectorul C – subiecții S5 și S9, configurațiile: C2/ C6.

Analizând profilurile Eului ideal, rezultate în urma „alegerilor forțate”, putem face următoarele constatări:

vectorii pulsionali S, P, Sch, C, nu mai formează configurații specifice decât în foarte puține cazuri;

doar 2 subiecți: S1 și S3 prezintă profiluri identice pentru vectorii S și Sch la cele două testări, și anume: S1: S (S4/ S4) și Sch (Sch4: B2/ Sch4: B2), iar S3 : S (S16/ S16) și Sch (Sch3: B1/ Sch3: B1);

configurații vectoriale identice la ambele testări se pot observa la vectorul Sch al subiectului S5: (Sch3: B1/ Sch3: B1) și la vectorul P al subiectului S8: (P5/ P5);

cea mai frecventă configurație a vectorului Sch, ce apare în profilul de Eu ideal al subiecților este: Sch3:B1;

în cazul subiectului S1, Eul real și Eul ideal, evaluate pe dimensiunea inconștientă coincid, formând pentru vectorul Sch, configurația Sch4: B2;

subiectul S4 prezintă configurația Sch16:F2, la cea de-a doua evaluare a Eului ideal, configurație tipică pentru masca inconștientă a personalității, sau pentru „personalitatea dedublată”, dovedindu-se a fi un profil extrem de interesant din perspectiva noastră de studiu.

1.1.1.9 Corelații între variabilele de studiu : grupul experimental – e1

Din analiza corelațiilor obținute între variabilele de studiu, le-am selectat doar pe acelea care au fost semnificative din punct de vedere statistic și le-am grupat în scopul validării ipotezelor operaționale ale cercetării. Au rezultat următoarele grupe de corelații:

a. Corelații parametrice

H’1. Se constată existența unor corelații negative, dar puternic semnificative între complexele de inferioritate și imaginea de sine – stil expresiv: r0 [Ci; Is(S.e)] = -0,865** la un prag de semnificație p = 0.01 pe de o parte, iar pe de altă parte, între complexele de inferioritate și stilul expresiv al Eului personaj (expresivitatea personajului): r [Ci;Ep(S.e)] = -0, 827** / p = 0.01. Gradul de nevrotism măsurat de chestionarele E.P.Q. și „S-A”, corelează negativ și puternic semnificativ atât cu imaginea de sine – stil expresiv : r4 [N(E.P.Q.);Is(S.e)] = -0,726**/ p=0.01, r5 [N(„S-A”);Is(S.e)] = -0,800** / p = 0.01, cât și cu Eul personaj – stil expresiv : r6 [N(E.P.Q.);Ep(S.e)] = -0,727*/ p=0.05 (E.P.Q.) și r8 [N(„S-A”);Ep(S.e)] = -0,721* / p = 0.05. După cum se știe, cercetările din domeniul psihopatologiei au arătat că apariția nevrotismului este consecința existenței unor conflicte intrapsihice și a unor complexe de inferioritate. Coeficienții de corelație pe care i-am obținut în cercetarea noastră, indică în mod evident această teză, prin corelația pozitivă și semnificativă dintre complexele de inferioritate și nevrotism r1 [Ci;N(E.P.Q.)] = 0,846**/ p =0.01 și r2 [Ci;N(„S-A”)] = 0,717*/ p = 0.05. De altfel, corelația dintre cele două scale de nevrotism n (E.P.Q.) și N („S-A”) este ea însăși foarte ridicată și statistic semnificativă r3 [N(„S-A”);N(E.P.Q.)] = 0,795** / p = 0.01.

H’2. Corelații pozitive și semnificative statistic, apar între imaginea de sine și personaj pentru stilurile expresiv, interpersonal, emoțional și intelectual ale Eului. Coeficienții de corelație înregistrați sunt: r11[Is(S.e);Ep(S.e)]= 0,939** / p = 0.01; r12 [Is(S.em);Ep(S.em)] = 0,920** / p = 0.01; r13 [Is(S.ip); Ep(S.ip)] = 0,658** / p = 0.01 și r14[Is(S.it); Ep(S.it)] = 0,757** / p = 0.01. Atitudinea față de sine corelează puternic semnificativ cu imaginea de sine și Eul personaj – stil expresiv, corelațiile fiind: r8 [AtS;Is(S.e)] = -0,797** / p = 0.01, și respectiv, r9 [AtS;Ep(S.e)] = -0,775* / p = 0.05. Semnul negativ al corelației se explică prin aceea că scorificarea se face în sens invers, la „S-A” un punctaj mai mic fiind mai favorabil, deoarece este însoțit de conotații psihologice pozitive. Atitudinea față de sine nu corelează semnificativ cu atitudinea față de ceilalți : r10 (AtS;AtA) = 0,102

H’3. Între scala Depresie – Deprimare (POMS) și imaginea de sine asupra stilului de muncă există o corelație negativă, dar extrem de semnificativă r20 [Is(S.m);D-D(POMS)] = -0,909** / p = 0.01. Alte corelații ridicate sunt și între și Eul personaj – stil interpersonal și următoarele scale POMS: r21[Ep(S.ip);T-A(POMS)] = -0,659* / p =0.05, r22[Ep(S.ip);D-D(POMS)] = -0,678* / p =0.05, r23 [Ep(S.ip);C-C(POMS)] = -0,852** / p = 0.01 și cu TMD: r24 [Ep(S.ip);TMD] =-0,675* / p = 0.05, precum și între Eul personaj – stil de muncă și scala (S-O) a POMS: r25[Ep(S.m);S-O(POMS)] = -0,647*/ p=0.05. Imaginea de sine la nivelul stilului emoțional corelează negativ cu imaginile de sine asupra stilului interpersonal: r26 [Is(S.em);Is(S.ip)] = -0,672* / p =0.05, și asupra stilului de muncă: r27 [Is(S.em);Is(S.m)] = -0,684*/ p = 0.05. Stilurile interpersonal și emoțional al Eului personaj corelează puternic, dar negativ, coeficientul de corelație fiind r28 [Ep(S.ip);Ep(S.em)] = -0,794** / p = 0.01. Eul anxios – stil emoțional prezintă o corelație extrem de semnificativă cu Eul anxios asupra stilurilor interpersonal și intelectual, coeficienții de corelație fiind: r29[Ea(S.em);Ea(S.ip)] = -0,937** / p = 0.01, și respectiv, r30 [Ea(S.e);Ea(S.it)] = -0,636* / p = 0.05.

H’4. Persoanele extrovertite au o imagine de sine asupra propriului stil expresiv, mai favorabilă decât cele introvertite. Coeficientul de corelație dintre extraversie – E (E.P.Q.) și imaginea de sine asupra stilului expresiv fiind: r15 [E(E.P.Q.);Is(S.e)] = 0,772** / p = 0.01. Extraversia corelează pozitiv și puternic semnificativ cu expresivitatea personajului r16 [E (E.P.Q.), Ep (S.e)] = 0,818** / p = 0.01. Se poate observa o corelație semnificativă, dar negativă și între complexele de inferioritate și extraversie (E.P.Q.) r17 [Ci;E(E.P.Q)] = -0,659* / p = 0.05. În plus, corelația dintre extraversie și nevrotism (E.P.Q.) este ridicată, dar negativă: r18 [E(E.P.Q.);N(E.P.Q.)] = -0,724* / p 0.05, fapt ce vine confirme ipotezele noastre.

H’5. Scala E (extraversie) a chestionarului E.P.Q. corelează pozitiv sau negativ, dar semnificativ statistic, cu unele trăsături accentuate. Coeficienții acestor corelații sunt: r31 [E(E.P.Q.); VIII Exaltarea(„H-S”)] = -0,747*/ p=0.05. (Se deduce de aici că extraversia și exaltarea nu definesc același tip de comportament.); r32[E(E.P.Q.);V Hipertimie(„H-S”)] = 0,687* / p = 0.05; r33 [E(E.P.Q); VI Distimie(„H-S”)] = -0,770** / p = 0.01. De asemenea din tabelele de corelații că unele trăsături accentuate de personalitate corelează statistic semnificativ, pozitiv sau negativ, cu imaginea de sine, „Eul personaj” și Eul ideal.

H’6. Scala sinceritate a „M-I” corelează negativ cu scala L (minciună) a chestionarului E.P.Q., coeficientul de corelație fiind r19 [M-I;L(E.P.Q.)] = -0,648* la un nivel de încredere p = 0.05.

b. Corelații neparametrice

Valoarea coeficientului de corelație a rangurilor ρ al lui Spearman, este semnificativă în ceea ce privește relația dintre componenta moralitate-ipocrizie a personalității și personalitatea interpersonală: ρ [M-I; Ps-interpersonală] = 0,667* / p = 0.05. Cu alte cuvinte, subiecții cu un nivel similar de ipocrizie sunt percepuți de ceilalți membri ai grupului ca având același tip de personalitate interpersonală.

1.1.2 Rezultatele eșantioanelor de control

Rezultatele eșantionului 2, considerat grupul de control numărul 1 și notat cu (e2), și ale eșantionului 3, considerat cel de-al doilea grup de control, și notat cu (e3), au fost prezentate respectând aceleași etape ca și în cazul grupului experimental. Întrucât ele se regăsesc în cadrul analizei intergrupale, în prezentul rezumat al tezei, nu vom insista asupra lor.

1.2 Analiza comparativă a rezultatelor grupurilor la fiecare probă administrată (Analiză intergrupală)

1.2.1 Rezultatele grupurilor la chestionare și teste

1.2.1.1 C1 – Chestionarul Berkeley

Analiza comparativă a imaginii de sine, Eului ideal și Eului personaj, pentru stilurile expresiv, interpersonal și emoțional, la eșantioanele studiate, pune în evidență următoarele aspecte:

Stilul expresiv: Eul ideal al grupului experimental (e1) și al grupului 1 de control (e2), tinde să atingă un nivel mai ridicat decât imaginea de sine și Eul personaj, care „se suprapun”, în mare parte, la cele două eșantioane. La cel de-al doilea grup de control (e3), imaginea de sine, idealul și personajul practic coincid. Din punct de vedere psihologic, aceste diferențe se explică prin aceea că, la grupul experimental și grupul de control numărul 1, idealul cu privire la stilul expresiv al personalității nu este atins, în timp ce subiecții grupului de control numărul 2, sunt mulțumiți de imaginea de sine, Eul public și idealul, raportate la același stil.

Între e1 și e2, pe de o parte și e1 și e3, pe de altă parte, există diferențe în ceea ce privește imaginea de sine asupra stilului expresiv al personalității, valoarea testului t al lui Student, fiind în primul caz t1 = -1,401, la un prag de semnificație p = 0.195, iar în al doilea, t2 = -1,024, la un nivel de semnificație de 0.333. cu alte cuvinte, între e1 și e2, apar diferențe în 80% din cazuri și între e1 și e3, doar în 66% din cazuri, în legătură cu imaginea de sine relativă la expresivitatea persoanei. Diferențele mediilor celor trei grupuri sunt semnificative raportat la expresivitatea personajului și a Eului ideal. Analiza de varianță a mediilor anova, exprimată în valorile testului F, F1 = 1,456 la un nivel de semnificație Sig de 0.251 și F2 = 3,419 pentru p = 0.047 demonstrează că în 75%, respectiv 95% din cazuri, mediile unor grupuri alcătuite după criteriile stabilite de noi, sunt diferite.

Stilul interpersonal: Dacă cele două grupuri de control prezintă o concordanță crescută între imaginea de sine, Eul ideal și Eul personaj – mai evidentă la grupul 2 de control -, a stilului interpersonal, în cazul grupului experimental, discrepanțele între imaginea de sine, Eul ideal și Eul personaj sunt foarte mari, Eul ideal fiind situat mult deasupra Eului personaj și a imaginii de sine.

Semnificația psihologică a celor 3 diagrame este următoarea: la subiecții grupurilor 1 și 2 de control (în special la cei din grupul 2), între imaginea de sine, Eul personaj și Eul ideal – la nivelul stilului interpersonal, există o relație de relativă adecvare. În schimb, subiecții grupului experimental – grupul Bales, care se centrează pe relațiile interpersonale, pe natura și intensitatea acestora, manifestă un ideal foarte ridicat pentru stilul interpersonal al Eului, cu mult mai mare decât imaginea de sine asupra aceluiași stil. Tot la e1 apar diferențe și între imaginea de sine și Eul personaj, fapt care vine să confirme ipoteza că respectivii subiecți „inserați” într-o anumită dinamică intragrupală și socială. Acești subiecți consideră că personajul social pe care l-au construit, nu atinge nici măcar nivelul imaginii de sine, și cu atât mai puțin pe cel al Eului ideal.

Mediile celor trei grupuri sunt statistic diferite pentru imaginea de sine – F1 = 1,071 (p = 0.357) și Eul ideal – F2 = 2,339 pentru p = 0.116, referitoare la stilul interpersonal al personalității. Alte diferențe se mai constată între e1 și e3 în legătură cu imaginea de sine relativă la stilul interpersonal valoarea lui t fiind t = 1,191, pentru o probabilitate Sig de 0.264.

Stilul emoțional: În ceea ce privește stilul emoțional, imaginea de sine, Eul personaj și Eul ideal, acestea prezintă următoarele caracteristici, pentru cele trei eșantioane: la e3, imaginea de sine, Eul personaj și Eul ideal asupra stilului emoțional coincid, fapt care demonstrează că subiecții sunt satisfăcuți de componenta emoțională a personalității lor. În e2 apar diferențe între imaginea de sine, Eul personaj și Eul ideal, iar în e1, imaginea de sine și Eul personaj se suprapun, în timp ce Eul ideal este situat mult sub valorile celor dintâi. Idealul de Eu al stilului emoțional prezintă variații mari ale mediilor, valoarea testului F fiind : F = 11,506 pentru o probabilitate de 0.001 (mai mică decât valoarea 0.05). altfel spus, în 99% din cazuri există diferențe în planul idealului emoțional, între grupurile care au total, parțial sau deloc, caracteristicile grupului „auto-analitic competent”.

În ansamblu, se poate aprecia că, dacă în e3 apar adecvări totale între: imaginea de sine, Eul personaj, Eul ideal, pentru toate cele trei stiluri: expresiv, interpersonal, emoțional, în e1 apar adecvări totale – pentru stilul expresiv, și parțiale, pentru stilul emoțional; în e2 există doar o adecvare parțială a imaginii de sine și a Eului personaj pentru stilul expresiv. Această dinamică de „adecvare – neadecvare” a imaginii de sine, Eului personaj și Eului ideal, referitoare la stilurile: expresiv, interpersonal și emoțional, este dată atât de natura grupului, cât și de idealurile, aspirațiile membrilor grupului.

1.2.1.2 T1 – Moralitate și ipocrizie în relațiile interumane (Testul „M-I”)

La testul „Moralitate și ipocrizie în relațiile interpersonale”, mediile eșantioanelor se situează sub punctajul limită: 10. Analiza comparativă a acestor medii conduce la concluzia că, subiecții eșantionului e2 manifestă un nivel mai înalt al ipocriziei (Me2 = 7,5), decât subiecții celorlalte două eșantioane. Diferența mediilor la testul „M-I” statistic semnificativă, între e1 și e2, este exprimată prin valoarea lui t = -2,143, pentru un prag p= 0.026. Mediile eșantioanelor e1 și e3 sunt puțin mai mici și foarte apropiate ca valoare: Me1 = 6,1 și Me3 = 6. Valorile abaterilor standard ale mediilor sunt : σe1=2,13, : σe2 = 1,90 și σe3 = 2,16. Variabila moralitate-ipocrizie prezintă diferențe între grupuri: F= 1,646, când p = 0.0212. În ansamblu, se poate aprecia că subiecții celor trei eșantioane sunt sinceri în relațiile interpersonale.

1.2.1.3 C2 – Chestionarul „H. Schmieschek” (Explorarea „Personalității accentuate”)

Analiza mediilor trăsăturilor accentuate, la nivelul celor trei eșantioane, demonstrează că gradul mediu de accentuare al trăsăturilor pe eșantion, se situează sub pragul critic de 75%. Eșantionul e2 are cea mai ridicată medie a trăsăturilor accentuate: 62,17%, în timp ce mediile procentuale ale eșantioanelor e1 și e3 sunt 56,48% și, respectiv, 57,53%. Mediile trăsăturilor accentuate, mai ridicate la e2 se explică prin caracteristicile de personalitate din adolescență. Gradul mediu de accentuare a unora dintre trăsături, variază la nivelul celor trei eșantioane. Variația mediilor are însă semnificație statistică doar în ceea ce privește următoarele trăsături de personalitate: Demonstrativitate (F1=2.378/ p=0.112); Nestăpânire (F2=1.814/ p=0.182); Hipertimie (F3=4.254/ p=0.025); VII. Ciclotimie/labilitate afectivă (F4=2.673/ p=0.087 și Emotivitate (F5=3.321/ p=0.051).

Se poate constata că, nestăpânirea și exaltarea specifice adolescenței, ating un procentaj ridicat la e2. În cazul eșantionului e1, mediile sunt mici pentru următoarele trăsături: ciclotimie, demonstrativitate și hipertimie, în timp ce pentru emotivitate, media este foarte ridicată. La e1, trăsăturile accentuate care prezintă maxime sau minime procentuale, sunt cele care caracterizează componenta afectivă a personalității. Distimia este singura trăsătură care prezintă un grad mai pronunțat de accentuare la e3, comparativ cu e1 și e2, datorită separării îndelungate de familie, de prieteni etc., a subiecților acestui eșantion. Hiperperseverența este singura trăsătură care prezintă un nivel similar de accentuare, pentru toate eșantioanele studiate.

1.2.1.4. T2 – Profile of mood state (POMS) – Profilul stărilor psihice

Aplicarea T2 – Profile of mood state (POMS), în eșantioanele studiate, demonstrează că doar patru dinte subiecți au un Profil Iceberg. Subiecții ale căror stări psihice descriu un Model Iceberg, se distribuie în cele trei eșantioane astfel:

În ceea ce privește valoarea medie a TMD, raportată la valoarea etalonului (TMD etalon = 35), se constată o creștere a perturbării stării psiho-afective la toate eșantioanele, dar în special la e2: Me1 = 52,8; Me2 = 60 și Me3 = 47,2. Valorile abaterilor standard sunt : σe1 =19,96, σe2=22,80 și σe3 = 29,25.

1.2.1.5.C3 – Chestionarul Philips-Berger (Chestionarul „S-A”)

Atitudinea față de sine AtS și, respectiv atitudinea față de alții AtA, evaluate prin aplicarea Chestionarului Philips-Berger, obțin următoarele valori medii pentru fiecare grup: AtS – Me1 = 61,3; Me2 = 70,6 și Me3 = 65,71; și respectiv AtA.- Me1 = 61,6; Me2 = 74,5 și Me3 = 69,5. Abaterea standard a mediei are următoarele valori pentru AtS : σe1 = 15,64, σe2 = 12,50 și σe3 = 20,42, iar pentru AtA, σe1 = 12,07, σe2 = 10,01 și σe3 = 18,57. Atitudinea față de sine și atitudinea față de alții reflectă, la nivelul celor trei eșantioane, următoarele aspecte: în eșantionul e1, AtS și AtA fiind scorificate aproximativ la fel (mediile sunt: 61,3, respectiv, 61,6), se poate deduce că atitudinea subiecților față de ei înșiși se manifestă în mod similar, cu atitudinea subiecților față de ceilalți semeni ai lor. Întrucât ambele variabile au un punctaj mai mic de 75, considerat limita superioară a „dezirabilității”, cuprinsă conform notelor etalonului între [25; 75], se poate conchide că atât AtS, cât și AtA sunt favorabile. Prin comparație cu e1, în eșantionul e2, nivelul AtS și, respectiv, al AtA, cresc considerabil, atingând valorile de: 70,6 și 74,5. Atitudinea subiecților față de alții, atinge o medie pe eșantion de 74,5, destul de apropiată de pragul scalei: 75. Acest fapt demonstrează că atitudinea subiecților față de ceilalți, se situează la limita între favorabil – defavorabil. În cazul e3, deși destul de ridicate, scorurile de 65,7 pentru AtS și 69,5 pentru AtA, pot fi considerate totuși favorabile. Din punct de vedere statistic, valorile medii ale rezultatelor e1, e2 și e3, prezintă variații semnificative doar în ceea ce privește atitudinea față de alții, calculul Anova, relevând un F= 2.147/ p = 0.136.

Din analiza graficului comparației trăsăturilor de personalitate, se constată că, dintre cele trei eșantioane, doar profilul eșantionului e1 tinde să se apropie mai mult de modelul-etalon. Scorurile mici pe care le obține grupul experimental la scalele: Dominanță, Neîncredere în alții, Spirit critic, Egocentrism, Neîncredere în sine. Complexe de inferioritate, Anxietate, Nevrotism, se explică, nu doar prin maturitatea, experiența și formația profesională a acestui grup, dar și prin aceea că, aparținând unui grup Bales, subiecții respectivi, au reușit să-și „tempereze” spiritul dominator: Scorul la scala: Dominanță = 19,9 (fapt evidențiat și de Chestionarul Bales – unde se întâlnește numărul cel mai mic de subiecți, cu componenta U, în tipul de personalitate interpersonală), demonstrează că subiecții au o atitudine mai puțin critică față de ceilalți: Spirit critic = 9,4 și sunt mai altruiști; Egocentrismul = 11,4 (e1 este eșantionul în care întâlnim 5 tipuri de personalitate interpersonală DPF – orientat spre salvare prin dragoste).

Mecanismele defensive ale subiecților din e1 sunt mult mai eficiente și mai bine structurate: Neîncrederea în sine. Complexe de inferioritate = 22,6 și Nevrotismul = 9,8 (de altfel, e1 obține și la scala N a Chestionarului E.P.Q., cel mai redus punctaj: N = 8,4).

Comparativ cu e1, în eșantionul e2, scoruri mari se obțin la scalele: Dominanță (25,1), Neîncredere în alții (13,5), Complexe de inferioritate (26,5), Anxietate (18,2) și Nevrotism (12,2). Aceste valori pot fi explicate prin prisma particularităților de personalitate specifice adolescenței, când afirmarea identității, conflictele intrapsihice, stabilirea și consolidarea relațiilor interpersonale, se exprimă prin: spirit dominator, „tatonarea celuilalt” (dată de Neîncrederea în alții), complexe de inferioritate, anxietate și nevrotism. Comparativ cu e1, eșantionul e3, are un punctaj ridicat doar la scala Neîncredere în sine. Complexe de inferioritate (26,4). Complexele de inferioritate sunt accentuate de un „Supraeu social” punitiv, constrângător, reprezentare simbolic – substitutivă a instituției armatei. La scala Spirit autocritic, toate eșantioanele au obținut un punctaj similar: e1 = 14,1; e2 = 14,6 și e3 = 13 (peste media-etalon).

Valoarea testului F Snedecor-Fischer, pune în evidență diferențe statistic semnificative între: e1, e2 și e3, doar cu privire la următoarele trăsături de personalitate: Dominanță (F1 = 4,884/ p = 0.015); Neîncredere în alții (F2 = 2,226/ p = 0.127); Anxietate (F3 = 1,681/ p = 0.205) și Nevrotism (F4 = 1,230/ p = 0.308).

1.2.1.6 C4 – Chestionarul de personalitate Eysenck – E.P.Q.

Comparând rezultatele obținute de subiecții din eșantioane la scalele: E, N și P ale Chestionarul de personalitate E.P.Q., se poate constata că:

Pentru scala E: subiecții eșantionului e2 sunt cei mai extravertiți: Me2 = 16,1, în timp ce subiecții din eșantionul e1 cu un punctaj mediu Me1 = 13, pot fi considerați ambiverți. Media scalei extraversie la subiecții din eșantionul e3 este: Me3 = 15,6. Valoarea abaterii standard a mediilor, pentru fiecare din cele trei eșantioane este : σe1 = 1,49, σe2 = 1,01 și σe3 = 1,08.

Pentru scala N: subiecții eșantionului e2 au cel mai ridicat grad de nevrotism: Me2 = 13 (σe1=1,20), iar subiecții e1 cel mai redus grad: Me1 = 8,4 (σe2 = 1,27). Media scalei N, la subiecții din e3 este: Me3 = 10,7 (la o abatere standard de: σe3 = 1,80).

Pentru scala P: subiecții care prezintă cel mai ridicat grad de psihotism sunt subiecții eșantionului e3: Me3 = 7,1, iar subiecții din e1 au cel mai redus nivel al psihotismului: Me1 = 4,8. Valoarea medie a scalei P pentru eșantionul e2 este: Me2 = 5,7. Valorile abaterilor standard ale grupurilor experimental și de control sunt : σe1 = 0,61, σe2 = 0,74 și σe3 = 1. Valorile medii ale scalei L, prezintă variații semnificative în cele trei grupuri: F = 3,342/ p = 0,050. Variații mari apar mai ales e1 și e2, exprimate în valoarea testului t, al lui Student: t = 2,388, pentru p = 0.041.

1.2.1.7 C5 – Chestionarul de evaluare interpersonală – Bales

Profilurile de personalitate care apar la toate cele 3 grupuri sunt: UPF – orientat spre solidaritate și progres social, și respectiv, UPB – orientat spre sprijin emoțional și entuziasm. Primul tip de personalitate interpersonală este specific liderului democratic, iar cel de-al doilea, liderului afectiv al grupului.

Se poate afirma că, în fiecare din cele grupuri întâlnim, măcar unul din cele două tipuri de personalitate interpersonală, cu alte cuvinte, în orice grup există cu necesitate un lider. Mai mult, în fiecare din grupuri, sunt doi lideri: un lider democratic și un lider afectiv.

Variația tipurilor de personalitate interpersonală în cele trei eșantioane este semnificativă, valoarea lui F este 2,791, la o probabilitate Sig de 0,079. altfel spus, în 92% din cazuri, tipul de personalitate interpersonală ce apare într-un grup „auto-analitic competent” diferă de tipul de personalitate interpersonală ce apare în grupurile care nu prezintă aceleași caracteristici. Variația este mai mare între e1 și e3 (t1 = -2,153/ p= 0.060), decât între e1 și e2 (t2 = -1,275/ p = 0.234).

Un alt aspect interesant care diferențiază grupul experimental, de grupurile de control 1 și 2, este apariția și modul de distribuție atât a tipului de personalitate interpersonală AVE – oscilant mediu pluridirecțional, cât și a semnului de întrebare – „?”, despre care am considerat că ar reprezenta fie indecizia cu privire la un anumit subiect , fie necunoașterea acestuia, și pe care l-am numit tipul „indecis” de personalitate interpersonală. Astfel, în grupul experimental, apare de două ori tipul AVE de personalitate interpersonală, la subiectul cel mai recent integrat în grup, în grupul de control numărul 1 apare de 5 ori, iar în grupul de control numărul 2, apariția este mult mai frecventă: 11 ori.

O situație nouă întâlnită în grupul de control nr. 2, în raport cu grupurile experimental și grupul de control nr.1, este apariția a 4 semne de întrebare, ceea ce demonstrează în mod evident că, unii dintre subiecții grupului, nu și-au format o părere clară, bine stabilită, cu privire la fiecare din membrii grupului, motiv pentru care acordă semnul „?” – indecis („nu știu”, „nu cunosc”, etc.).

Aptitudinea de a face aprecieri corecte și de a primi aprecieri corecte este mult mai dezvoltată la membrii grupului experimental (grup „auto-analitic” competent), comparativ cu grupurile de control e2 și e3. Valoarea testului F, obținut prin analiza ANOVA este F1 = 3,532 la o probabilitate Sig. de 0.043 – în ceea ce privește aprecierile făcute cu privire la tipul de personalitate interpersonală al membrilor grupului, și respectiv, F2 = 5,661, când Sig are valoarea de 0.009 (în acest din urmă caz, probabilitatea subiecților din grupul Bales de a primi aprecieri corecte, este valabilă în 91% din cazuri). Pe de altă parte, diferențele dintre mediile aprecierilor făcute și, respectiv, primite corect, sunt mai relevante în relația grupului experimental cu grupul 2 de control: e1 – e3 (t1 = 2,25/ p = 0.051, pentru aprecieri făcute corect și t2 = 3,545/ p = 0.006, pentru aprecierile primite corect), decât în cazul comparației dintre grupul experimental cu primul grup de control: e1 – e2 (t3 = 1,936/ p=0.085 – aprecieri făcute corect și t4 = 2,739/ p = 0.023 – aprecieri primite corect).

În ceea ce privește auto-evaluarea corectă a tipului de personalitate interpersonală, în eșantionul – e1, un singur subiect se evaluează așa cum este evaluat de grup (S2), în eșantionul 2 – e2, nici unul dintre subiecți nu se apreciază corect, iar în eșantionul – e3, tot un singur subiect (S8”), se vede așa cum îl văd membrii grupului.

.2.1.8 T3 – Testul Szondi

Profilurile pulsionale comune celor trei eșantioane, raportate la vectorii S, C și Sch sunt: S1 și S5 pentru vectorul S; C1 și C6 pentru vectorul C și Sch4:B2, Sch3:B1, Sch8:Ek2 și Sch5:Ç pentru vectorul Sch.

Vectorul Sch. Numărul de alegeri pentru vectorul Sch, pulsiunea Eului, este mai mare pentru grupul experimental – e1, Me1 = 6,4, comparativ cu e2 și e3, Me2 = 5,9 și Me3 = 5,6. De aici se poate deduce că subiecții grupului experimental investesc cu precădere factorul Sch, care reflectă, atât trebuințele narcisice ale Eului, cât și trebuințele expansive ale acestuia.

Sch4 = B2; Sch4: Eu inhibat, dar realist care luptă împotriva conștientizării dorințelor amenințătoare prin mecanisme de negare. Reprimare.

Sch3 = B1; Sch3: Eu care refulează. Eul care nu vrea ca dorințele amenințătoare să devină conștiente. Incapacitate de a-și forma un ideal obiectiv.

Sch8 = Ek2; Sch8: Eu obsedat. Ego masculin (uneori Eu masculin infidel). Eul „profesionistului”. Subiecți care se adaptează la mediul extern, dar care sunt inhibați. Partenerul care rupe relațiile duale. Mecanisme de apărare obsesionale.

Sch5 = Ç; Sch5: Eu disciplinat, irațional care nu ține seama de nimic, deși aderă perfect la real și se adaptează sub constrângerea forțelor exterioare. Eu hipotrofiat. „Eul omului obișnuit.” Negarea proiecției.

Tipul de profil pulsional al Eului sau mai simplu Eul inconștient al subiecților din cele trei grupuri prezintă o variabilitate foarte mare, fapt care se explică atât prin particularitățile de natură, structură și organizare a grupului – variabila intragrupală, cât și prin profilul psihologic individual, trăsăturile de personalitate, specificul mecanismelor defensive puse în joc – variabila intrapsihică. Analiza de calcul anova, reflectă extrem de bine această diferență în valoarea lui F = 5,419, la un grad de probabilitate Sig de 0.011. De asemenea, se constată că diferența dintre profilul Eului inconștient prezintă variații mai mici între e1 și e2 (t1 = -1,917/ p=0.088), și mult mai mari între e1 și e3 (t2 = -3,544/ p = 0.006).

Mecanismele de apărare ale Eui la nivelul celor trei grupuri

Mecanismele defensive – aflate în concordanță directă cu tipul de Eu, care se întâlnesc la nivelul celor trei grupuri sunt următoarele: în e1 și e2 predominante sunt mecanismele de negare, reprimare și refulare; în e3 mecanismul defensiv cel mai frecvent întâlnit este negarea proiecției. Mecanismul de identificare prin fuziune inflaționistă și proiectivă asociat cu inflația psihică întâlnit la trei dintre subiecții e1, reflectă disponibilitatea subiecților din grupul Bales de a crea personaje.

***

Valorile testelor statistice t, F și χ2 obținute prin analiza intra-și intergrupală a variabilelor, sunt semnificative demonstrând că între rezultatele celor trei eșantioane există diferențe semnificative; altfel spus, variabila clasificatorie pe care am stabilit-o – „grupul Bales”, cu toate proprietățile pe care le presupune – nu este aleatorie.

1.2.2 Analiza comparativă intergrupală a coeficienților de corelație dintre variabilele de studiu

Comparația coeficienților de corelație dintre variabilele de studiu, raportat la fiecare ipoteză operațională, în grupul experimental Bales – e1 și grupurile de control e2 și e3, relevă următoarele aspecte:

Pentru H’1:

a. În e1 și e3 corelațiile dintre complexele de inferioritate și imaginea de sine, pe de o parte, și personaj, pe de altă parte, la nivelul stilului expresiv, sunt negative și semnificative din punct de vedere statistic. În e2, aceleași corelații sunt nesemnificative statistic. În grupul Bales – e1, corelațiile sunt mai ridicate, ceea ce demonstrează abilitățile membrilor grupului de a-și crea o imagine de sine (Eu real) și un personaj, expresive, consecință a compensării și controlului adecvat al complexelor de inferioritate.

b. Corelațiile dintre complexele de inferioritate și nevrotism (E.P.Q. și „S-A”), sunt pozitive și semnificative statistic, pentru e1 și e3. La e2, complexele de inferioritate și nevrotismul nu se află într-o relație de dependență directă, contrazicând întrucâtva ipotezele „clasice” ale psihopatologiei, fapt explicabil prin aceea că, în perioada adolescenței, conflictele intrapsihice iau adesea forma frondei sau rebeliunii și, mai rar forma replierii pe sine, a resemnării, și implicit, a complexelor de inferioritate.

c. În e1 și e3 corelațiile dintre nevrotism (E.P.Q. și „S-A”) și imaginea de sine, pe de o parte, și „Eul personaj”, pe de altă parte – evaluate la nivelul stilului expresiv, sunt negative, dar semnificative din punct de vedere statistic, ceea ce relevă că un grad ridicat de nevrotism limitează în mod considerabil posibilitățile de exprimare ale personalității și personajului. La adolescenți (e2) corelațiile sunt nesemnificative, între nevrotism și expresivitatea inter- și intrapersonală nu există nici un fel de cauzalitate. În acest caz, nevrotismul nu numai că diminuează posibilitatea de exprimare a personalității și personajului, ci mai mult, îi aduce o „coloratură” particulară, prin bravada sau comportamentele bizare tipice adolescenților.

Pentru H’2:

a. Corelațiile dintre imaginea de sine și personaj, investigate în raport cu stilul de relaționare interpersonală, sunt pozitive și semnificative statistic, atât pentru e1, cât și pentru e3, și destul de ridicate pentru e2. Aceleași corelații, evaluate la nivelul stilului expresiv, sunt pozitive și extrem de semnificative pentru toate cele trei eșantioane.

b. Între atitudinea față de sine și imaginea de sine, pe de o parte, și personaj, pe de altă parte, evaluate la nivelul stilului expresiv, există corelații semnificative statistic în e3, se observă o corelație pozitivă și ridicată între atitudinea față de sine și atitudinea față de alții, fapt explicabil prin aceea că, un „context social frustrant, punitiv și inhibitor”, determină evaluarea atitudinii față de sine, prin prisma atitudinii față de ceilalți. La e2, și mai ales la e1, relația AtS – AtA, nu presupune o proporționalitate directă, și nici o influență prea mare asupra imaginii de sine și personajului, de unde se poate deduce că la acești subiecți, „jocul social” este mai evident, chiar dacă din rațiuni diferite (la e2, prin ignorarea regulilor sociale, iar la e1 prin aplicarea lor diferențiată față de sine și, respectiv, față de altul).

Pentru H’3:

Majoritatea scalelor POMS corelează negativ, dar semnificativ statistic cu imaginea de sine la e2. La e1 și e3 se observă corelații puternice și negative între scale ale POMS, Eul anxios (evaluat prin Berkeley) și personaj. La e2, corelațiile dintre unele scale ale POMS și imaginea de sine, sunt negative și semnificative statistic, în timp ce la e1 și e3, corelații puternice și negative, se observă între scale POMS și personaj (evaluat prin testul Berkeley). Cu alte cuvinte, dacă la e2 stările afective, dispozițiile temporare și nu trăsăturile stabile de personalitate sunt cele care își exercită cu precădere influența asupra imaginii de sine, la e1 și e3, trăsăturile stabile de personalitate sunt cele care acționează asupra personajului, „ajustându-l” la cerințele mediului extern. Aceste demersuri, oarecum inversate, sunt explicabile întrucât atât membrii grupului Bales, cât și cei ai grupului de militari sunt indivizi maturi, cu o personalitate bine consolidată, a cărei tendință este de a „construi” un personaj social, cu valoare adaptativă, în ciuda intervenției trăsăturilor și stărilor afective negative. În grupul de adolescenți (e2), lucrurile se petrec exact pe dos. Personalitatea subiecților fiind în curs de formare, este de presupus că orice influență negativă minoră și/ sau temporară, are repercusiuni nefavorabile asupra imaginii de sine, la rândul ei destul de fluctuantă. Această observație este susținută și de corelația pozitivă și ridicată, dintre Eul anxios (Berkeley) și scala T-A (POMS). Cu alte cuvinte, în adolescență, diferențele dintre anxietatea ca stare, și anxietatea ca trăsătură, nu sunt foarte concludente, aceasta fiind perioada vieții în care stările afective frecvent repetate, se pot integra la nivelul structurilor de personalitate, transformându-se în trăsături permanente, stabile în timp. În ceea ce privește relația dintre stările sau trăsăturile psiho-afective negative și stilul interpersonal, aceasta este mai evidentă la e1 și e3.La e2, trăsăturile afective negative (evaluate de scalele ale POMS), exercită influențe nevaforabile mai ales asupra imaginii de sine, și nu atât asupra personajului, cum se observă la e1 și e3.

Pentru H’4:

Corelațiile extraversiei cu imaginea de sine și personajul, evaluate la nivelul stilului expresiv sunt pozitive și extrem de semnificative din punct de vedere statistic, la e1 și e2. La e3, aceleași corelații sunt pozitive, dar nesemnificative statistic. Explicația rezidă în aceea că, subiecții primelor două grupuri tind să utilizeze componenta extravertită a personalității, în elaborarea unui stil de relaționare interpersonală, nuanțat și expresiv. Subiecții din eșantionul e3, fiind militari, au un comportament elaborat conform unor reguli rigide și, în consecință, expresivitatea personajului și personalității lor, este limitată. Extraversia, în cazul membrilor celui de-al doilea grup de control, nu se exprimă cu necesitate la nivelul relaționării interpersonale.

În ceea ce privește corelațiile extraversiei cu complexele de inferioritate, și implicit cu gradul de nevrotism, acestea sunt negative și semnificative statistic la e1, și negative, dar nesemnificative la e2 și e3. Se poate conchide că semnul negativ al corelațiilor, în cazul celor trei eșantioane, susține punctul de vedere conform căruia la extraverți, complexele de inferioritate sunt mai puțin frecvente, iar imaginea de sine este pregnant pozitivă.

Pentru H’5

a. Corelațiile trăsăturilor accentuate cu extraversia, imaginea de sine, Eul ideal și personaj, prezintă particularități pentru fiecare eșantion în parte. În e1, extraversia corelează semnificativ cu Exaltarea, Distimitia și Hipertimia. În e2, extraversia corelează statistic semnificativ cu Hiperperseverența și cu Anxietatea. În e3, se observă o singură corelație semnificativă statistic, între extraversie și Nestăpânire.

b. Imaginea de sine este foarte puțin influențată de trăsăturile accentuate, la nivelul eșantioanelor e1 și e3, și anume de Hiperexactitate – e1 și, respectiv, de Ciclotimie, în e3. Ambele corelații sunt negative. În e2, imaginea de sine corelează puternic cu Demonstrativitatea – la nivelul stilurilor interpersonal, expresiv și intelectual, cu Ciclotimia, cu Anxietatea și cu Hiperexactitatea. Cu excepția ultimei corelații, care este negativă, restul corelațiilor sunt pozitive. Este de la sine înțeles că intensificarea, „accentuarea” unor trăsături de personalitate, în perioada adolescenței, să modifice imaginea de sine, care datorită specificului vârstei, are deja un caracter „instabil”.

c. În e3, personajul corelează semnificativ doar cu Nestăpânirea, corelația fiind negativă. În e2, „Eul personaj” prezintă corelații pozitive și semnificative cu: Demonstrativitatea, Hipertimia și Ciclotimia. În e1, personajul corelează semnificativ cu Hiperexactitatea, Emotivitatea și Hipertimia. Prima corelație este negativă, celelalte două pozitive.

d. În e1, Eul ideal corelează puternic cu un număr relativ mare de trăsături accentuate, și anume cu: Hipertimia, Exaltarea, Demonstrativitatea – corelații pozitive, Distimia și Anxietatea – corelații negative. În e3, Nestăpânirea corelează negativ, dar semnificativ statistic cu Eul ideal, la nivelul stilurilor expresiv și intelectual. O corelație ridicată și negativă se stabilește și între Exaltare și Eul ideal. în e3, grup format din militari, nestăpânirea este trăsătura accentuată cu cele mai multe corelații semnificative statistic, toate fiind negative. Accentuarea acestei trăsături se justifică prin contextul social și particularitățile sale. Fiind puternic controlată, refulată chiar, este de așteptat ca această trăsătură de personalitate să apară sub diverse forme, producând transformări ale imaginii de sine, Eului ideal, personalității și personajului. De asemenea, trebuie remarcat că o aceeași trăsătură accentuată are valențe diferite la nivelul fiecăruia din grupuri. De exemplu, Exaltarea corelează pozitiv cu Eul ideal – în e1, și negativ în e3, sau Nestăpânirea, corelează cu Eul ideal, pozitiv în e2, și negativ, în e3. Aceste particularități apar atât datorită trăsăturilor psiho-individuale ale fiecăruia din membrii grupului, cât și datorită însușirilor, aspirațiilor, dorințelor, idealurilor, pe care le generează simpla apartenență la un anumit tip de grup. Astfel, în e1 – este de așteptat ca exaltarea să fie asociată idealului, întrucât subiecții acestui grup, cu profesiuni în din sfera științelor socio-umane, în mod inconștient asociază această caracteristică, excentricității, originalității, temperamentului artistic și, indirect, „personalității creatoare”. Dimpotrivă, în e3, exaltarea nu poate fi un ideal, ci dimpotrivă un impediment, întrucât se situează la polul opus disciplinei și rigorii militare. Nestăpânirea, trăsătură considerată un ideal pentru subiecții din e2, care tind să se exprime prin comportamente explozive sau impulsive, încălcând toate regulile, normele și cutumele, în scopul de a „ieși din tipare”, nu poate fi decât un obstacol, un „permanent inamic” pentru subiecții din e3, ale căror idealuri sunt reprimarea și autocontrolul.

Pentru H’6

Valoarea coeficientului de corelație dintre scala L a chestionarului E.P.Q. și gradul de ipocrizie (evaluat prin testul „M-I”), este negativă la cele trei eșantioane, dar numai la e1 este semnificativă din punct de vedere statistic (r[L(E.P.Q.);M-I] = -0,648*). Cea mai mică valoare a corelației este la grupul de militari (e3). Semnul negativ al corelației demonstrează că individul care este ipocrit („mincinos”), în relațiile interpersonale, poate fi extrem de sincer cu el însuși (testul „M-I” evaluează moralitatea și ipocrizia în relațiile interpersonale, iar scala L, a E.P.Q., minciuna sau falsul, manifeste la nivelul personalității individuale). Interpretarea psihologică a acestui coeficient de corelație constă în aceea că, la nivelul grupului Bales, grup „auto-analitic competent”, arta simulării și a disimulării, este mult mai bine cunoscută (și „stăpânită”!), decât la nivelul celorlalte două grupuri. Calitatea de membru al unui grup „auto-analitic competent” de tip Bales, dezvoltă aptitudinea de a face aprecieri interpersonale corecte, prin prisma unei auto-cunoașteri autentice. Această realitate este reflectată de atât faptul că, marea majoritate a subiecților grupului experimental se auto-percep identic sau oricum foarte similar felului în care sunt percepuți de ceilalți, cât și prin aceea că, la rândul lor, reușesc să stabilească cel mai mare număr de evaluări corecte, reale ale personalității interpersonale. Altfel spus, aprecierea interpersonală și aprecierea intrapersonală (auto-cunoașterea), sunt doi termeni ai unei relații dinamice, de intercondiționare permanentă.

1.3 Studii de caz

Studiile de caz prezentate se disting prin anumite particularități:

1) S1- M.O. și S2 – D.M. : Cazurile subiecților S1 și S2 devin interesante prin analiză comparativă, întrucât pun în evidență, pe de o parte, concordanța deplină dintre rezultatele evaluării psihometrice cu cele ale observației directe, iar pe de altă parte, reliefează modul în care auto-cunoașterea (auto-valorizarea), se reflectă în aptitudinea de a-i aprecia corect pe ceilalți.

2) S3 – G.T. : Cazul subiectului S3 pune în evidență faptul că mecanismele simulării/ disimulării sunt condiționate de caracteristici intrapsihice, astfel că un individ extrem de sincer față de el însuși, poate fi ipocrit în relațiile interpersonale. Cu alte cuvinte defensele sale referitoare la imaginea de sine sunt minime, în timp ce defensele legate de Eul public sunt mult mai mari (ceea ce se poate exprima prin ipocrizie în relațiile interpersonale). Între cele două tipuri de defensă, vis-à-vis de sine și față de ceilalți, există o inadecvare.

3) S4 – B.V. : Profilul Eului ideal care apare la cea de-a doua testare a subiectului S4, este din perspectiva studiului nostru, cel mai interesant. Este vorba de profilul Sch16: F2 ce corespunde „măștii” inconștiente a individului. Precizăm că acest profil apare numai la nivelul aspirațiilor inconștiente ale subiectului S4. La subiectul S4, activitățile frecvente sunt cele care permit o identificare pasivă cu altul. Rolul acestor activități este de a-i permite să uite de sine, identificându-se cu cât mai multe personaje diferite. Această „fugă de sine” nu implică refulare. Tocmai absența refulării îl ajută să evite formarea unor simptome nevrotice reale. Acest gen de subiect este fundamental clivat, fiind capabil să trăiască și să se comporte ca o personalitate dedublată. În termenii lui Jung, poate fi caracterizat ca un individ cu o persona foarte dezvoltată, în spatele căreia se afla partea „autistică” și inadaptabilă din el însuși. Definiția termenului persona în Psychiatric Dictionary, Oxford University Press, al lui Hinsie și Scatzky (care îl citează pe Jung) este următoarea: „Măști de actori; caractere impersonale…”. Prin acești termeni Jung se referă la atitudinea mascată adoptată de un individ și care se opune structurilor bazale ale personalității. „ (… ) prin această identificare mai mult sau mai puțin complexă, cu o atitudine de moment, el ascunde celorlalți și adesea își ascunde sieși, caracterul său real. El poartă o mască pe care o crede în acord cu intențiile sale conștiente, conform cu exigențele și opiniile anturajului său.”

2. Concluziile cercetării

A. Din prelucrarea statistică, analiza și interpretarea rezultatelor obținute de subiecții grupului experimental (Bales) și subiecții celor două grupuri de control, reiese în mod evident, că se confirmă toate ipotezele operaționale. Deci, putem desprinde următoarele concluzii:

cu cât conflictele intrapsihice și complexele de inferioritate sunt mai intense, cu atât stilul expresiv al personalității și personajului este mai redus și mai puțin nuanțat; gradul crescut de nevrotism limitează posibilitățile de exprimare a personalității și personajului.

o imagine corectă de sine cu privire la posibilitățile de exprimare în relațiile interpersonale, determină apariția unui personaj adecvat, cu finalitate adaptativă și implicit, a unei atitudini favorabile față de sine.

prezența unor stări sau trăsături psiho-afective negative (anxietate, tensiune, depresie, furie, oboseală, emoție excesivă) are consecințe negative asupra imaginii de sine și, în egală măsură, limitează sau anulează posibilitățile de exprimare a individului în relațiile interpersonale.

extraversia, componentă a personalității exprimată prin aptitudini deosebite de interrelaționare și capacitate ridicată de a stabili contacte sociale, facilitează dezvoltarea unui stil interpersonal extrem de bogat și nuanțat și a unui personaj expresiv; de aici se deduce că, la indivizii extravertiți se întâlnește mai frecvent o imagine de sine pozitivă, în timp ce la introvertiți predomină complexele de inferioritate.

accentuarea unor trăsături influențează dimensiunea introversie – extraversie a personalității și produce modificări atât în modul de structurare a imaginilor de sine reală și ideală, cât și în modul de configurare a personajului.

activarea mecanismelor simulării/ disimulării ce constituie premisele apariției și evoluției personajului este condiționată de specificități intrapsihice și/ sau interpersonale, iar trăsăturile de personalitate ce descriu personajul: sinceritatea – ipocrizia, raportate la sine, și respectiv la sistemul social căruia îi aparține individul, dobândesc valențe diferite, dacă nu contradictorii.

B. Informațiile obținute în urma aplicării instrumentelor psihologice – chestionare și teste – coroborate cu informațiile obținute prin observarea fiecărui individ în parte și a grupurilor, în ansamblu, demonstrează că:

toți subiecții prezintă trăsături de personalitate ce se articulează coerent, generând un tip de personalitate stabil, unitar și armonios dezvoltat;

chiar dacă în cazul unor subiecți, se poate afirma că: 1. gradul ciclotimiei reflectă un tip de personalitate potențial instabilă; 2. unele trăsături accentuate peste un anumit nivel, constituie sursa posibilă a unei personalități accentuate sau; 3. eventualele duplicități comportamentale creează aparența unei „dedublări”, toate aceste „simptome” se încadrează în limitele normalului; iar ca o implicație imediată rezultă că :

personajul pe care un astfel de tip de personalitate îl configurează, are un caracter adaptativ și exprimă în mod adecvat personalitatea autentică a unui individ.

există o serie de trăsături de personalitate care se conjugă în structurarea unor configurații sau „entități psihice”, mai mult sau mai puțin independente și stabile, ce apar în dinamica de ansamblu a relației: personalitate – personaj.

se constată că atunci când diferența dintre Eurile real și ideal, evaluate pe dimensiunile conștientă și, respectiv inconștientă, este redusă, „nevoia de personaj” este minimă; când Eul real și Eul ideal se suprapun sau coincid, personajul exprimă în mod corespunzător personalitatea autentică a unui individ.

dacă imaginile reală și ideală de sine se află în relație de corespondență, atunci individul este perceput corect într-un anumit context social.

cu cât trăsăturile de personalitate se structurează mai coerent la nivelul imaginilor de sine reală și ideală, cu atât personajul social are o organizare mai adecvată.

când mecanismele de apărare ale Eului nu asigură un echilibru optim în dinamica de forțe dintre Sine, Eu, Supraeu și realitatea externă, personalitatea „metamorfozează” personajul în diverse „entități psihice”, cu un caracter mai mult sau mai puțin patologic.

relația care se stabilește între fenomenul de inflație psihică, în calitate de mecanism de apărare a Eului și binomul: personalitate – personaj, demonstrează că inflația psihică diminuată corelează cu „o nevoie redusă de a crea un personaj”.

subiecții la care inflația psihică este absentă sau cvasi-inexistentă, manifestă un grad mai ridicat de autenticitate a personalității.

în contexte sociale diferite (grupuri sociale, situații de viață diverse etc.), un individ poate să exprime diferite „fațete” ale personalității sale; unul și același individ poate fi perceput în feluri variate de semenii săi și, mai mult, în funcție de propriile stări afective la un moment dat, un individ pune în joc mai multe „personaje”, diverse laturi ale personalității sale, astfel încât, în două momente de timp t1 și t2 ale existenței sale, el poate fi perceput în mod diferit. Cu alte cuvinte, interacțiunea dinamică dintre personalitate și personaj este o relație definită spațio–temporal.

subiecții grupului experimental își dezvoltă aptitudinea de a face aprecieri interpersonale corecte, prin prisma unei auto-cunoașteri autentice.

membrii grupului „auto-analitic competent” dispun de abilități în sensul observației, pătrunderii analizării și evaluării autentice a diferitelor comportamente de grup, a dinamicii acestor comportamente.

calitatea de membru al unui grup Bales dezvoltă competențele în procesul de cunoaștere interpersonală în direcția unor particularități specifice grupului, deoarece numai un nivel ridicat de inter-cunoaștere adecvată, asigură o apreciere obiectivă.

Se poate conchide că, enunțurile anterioare ne permit validarea tuturor ipotezelor teoretice ale cercetării.

C. Acestor concluzii, apărute că o consecință logică a analizei și interpretării psihologice a rezultatelor cercetării experimentale, le se adaugă și alte constatări de ordin teoretic, care ne permit să afirmăm că:

există trăsături de personalitate care, pe de o parte facilitează adaptarea la situații diverse, inedite, iar pe de altă parte, favorizează flexibilitatea sistemului axiologic individual, permițând adoptarea de valori morale și sociale noi.

manifestarea unor trăsături autentice de personalitate, poate fi uneori „obstrucționată” sau chiar anulată, de predominarea personajului în detrimentul personalității; și reciproca este valabilă: o personalitate „puternică”, inflexibilă, limitează exprimarea personajului, având drept consecință apariția fenomenului de inadaptare socială.

din perspectiva „manipulării” și „gestionarii corecte” a dinamicii relației personalitate – personaj, se poate admite că există metode și tehnici (de exemplu, metoda grupului „auto-analitic competent”, psihodrama, tehnica sociometrică), care contribuie în mod fundamental la „ameliorarea” interacțiunii dintre cele două variabile.

modalitatea psihologică de intervenție, mai mult sau mai puțin directă, se poate realiza la nivel individual (intrapsihic) și /sau social (interpersonal).

pentru a reduce gradul de inadvertență și decalajul dintre personalitate și personaj, astfel încât manifestările contextuale să fie autentice și să-l exprime pe individ în originalitatea sa, trebuie încurajată cunoașterea obiectivă de sine, prin prisma aprecierilor corecte, „ne-deformate” ale celorlalți; altfel spus, trebuie diminuat sau eliminat caracterul „parazitar” al personajului.

imaginea de sine negativă, rezultată din apariția conflictului intrapsihic și a complexelor de inferioritate, pune în joc mecanismele de apărare ale Eului. Mecanismele defensive apar în inconștient, dar procesul poate fi conștientizat, cum se întâmplă în cazul proceselor de coping.

dacă la indivizii normali, mecanismele de apărare contribuie la reducerea tensiunii psihice și la o adaptare optimă la solicitările mediului intern și extern, în cazurile patologice, dimpotrivă, excesiva utilizare a unora sau altora dintre aceste forme de apărare, produce rigidizarea imaginii de sine și a comportamentului. Este de presupus că se diminuează valențele adaptative ale acestor mecanisme psihice.

constanța imaginii de sine presupune existența unui echilibru între cei doi poli normal-patologic, cu diferite grade de consistență, relativ la necesitățile adaptative. Imaginea de sine, datorită apărării exercitate de mecanismele inconștiente, tinde să păstreze o constanță dar, pentru o mai bună adaptare la diverse situații, este nevoie și de o anumită flexibilitate, de o adaptare a imaginii de sine.

se poate aprecia că, imaginea de sine nu este numai o simplă rețea de trăsături de personalitate, consistentă și structurată logic, ci o rețea relativ continuă și stabilă. De unde implicația directă: anticiparea comportamentului și personalității individuale și interpersonale, presupune o anumită incertitudine și probabilitate.

Considerații finale

Fii tu însuți! (Werde der du bist!)

Goethe (Faust)

în viața cotidiană sunt „asigurate toate condițiile” care contribuie la îndepărtarea omului de sine însuși, fiindu-i „puse la dispoziție” situațiile care îi oferă o perspectivă falsă cu privire la propria realitate. încercarea de a se cunoaște pe sine (auto-cunoașterea), poate fi alterată de minciuni și iluzii cu privire la propria persoană, individul eșuând lamentabil în acest registru. Puțini sunt cei care reușesc să se sustragă solicitărilor și influențelor lumii exterioare, pentru a se recunoaște așa cum sunt. Orgoliu și vanitatea sau chiar teama „de a rămâne singur cu sine”, ecouri ale personajului social, „interpretat pe scena vieții” fac în așa fel, ca cea mai mare parte a oamenilor să rămână niște străini față de ei înșiși. Unii indivizi ajung să se identifice atât de mult cu personajul, încât ajung să-și confecționeze o „personalitate de împrumut”. Înșelându-i pe ceilalți și trăind de „fațadă”, sfârșesc, de cele mai multe ori prin a se înșela pe ei. Nu este de mirare că pentru psihologii zilelor noastre cei mai mulți oameni se găsesc într-o poziție falsă, atât față de ei înșiși, cât și față de ceilalți. Mărturiile acestei poziții vicioase sunt numeroasele cazuri de divizări și conflicte interioare, eșecuri personale, sentimente de înstrăinare față de sine, tulburări psihice sau transgresări ale legilor morale. Omul trăiește într-un permanent „de-a v-ați ascunselea” cu sine însuși, dar și cu ceilalți. Nu multe sunt cazurile când omul încearcă să iasă din acest cerc vicios și să recunoască cu toată franchețea că a trăit în ficțiune, fals sau minciună.

Drama ființei umane, se reduce în fond, la lipsa unei concordanțe perfecte între poziția sa față de sine, și poziția sa față de alții, consecință a structurii antinomice a personalității sale. Personalitatea umană refuză simplificarea, simetria geometrică. Fenomenele psihice nu pot fi delimitate și definite riguros conform principiului identității: A=A. Individualitatea nu-și este identică sieși, în două momente ale evoluției sale. Ea devine fără încetare, și totuși este mereu aceeași. Individualitatea are o unitate morfologică și funcțională, relativ reductibilă la o multitudine de forme și funcții; ea este în același timp unică și totuși similară unui număr imens de individualități din aceeași specie; este spontană, are un centru autonom, dar se supune legilor mediului extern; activitatea sa presupune repetiția unor acțiuni, dar nu exclude creativitatea; sinergia armonioasă a proceselor și funcțiilor sale, de multe ori sfârșește prin dizarmonii.

Prin originea și natura sa, fiecare individualitate este în același timp o ființă unică, dar și un exemplar al unei serii, individualitatea fiind rezultatul interacțiunii unor tendințe contradictorii, care își mențin totuși stabilitatea. Studiul antinomiilor individualității pot constitui premisele unei explicații de ansamblu a personalității. Omul este în mod esențial o ființă antinomică, fiind simultan „unu și multiplu” sau mai degrabă „multiplu tinzând spre unificare” condiție pe care, cu certitudine, n-o va îndeplini în mod real, niciodată. Această antinomie constituie un fundament științific și deschide o nouă perspectivă, atât asupra conceptului de personalitate umană, cât și asupra poziției sale în viața socială și culturală, sau parafrazându-l pe Montaigne, putem spune că: „fiecare om poartă cu sine întreaga formă a condiției umane”.

Bibliografie selectivă

Abraham, N.; Torok, M. (1996). L’écorce et le noyau, Paris, Flammarion.

Acton, G. S. ; Revelle, W. (2002). „Interpersonal personality measures show circumplex structure based on new psychometric criteria”, in: Journal of Personality Assessment, 79, 446-481.

Acton, G. S.; Zodda, J. J. (2005). „Classification of psychopathology: goals and methods in an empirical approach”, in: Theory and Psychology, 15, 373-399.

Adler, A. (1996). Cunoașterea omului, București, Editura IRI.

Allport, G. (1991). Structura și dezvoltarea personalității, București, Editura Didactică și Pedagogică.

André, J.; Lanouziere, J.; Richard, F. (1999). Problématiques de l’hystérie, Paris, Dunod.

Anzieu, D. (1999). Le groupe et l’inconscient. L’imaginaire groupal, Paris, Dunod.

Anzieu, D.; Chabert, C. (1999). Les méthodes projectives, Paris, Presses Universitaires de France.

Baugnet, L. (1998). L’identité sociale, Paris, Dunod.

Bergler, E. (2000). La névrose de base, Paris, Payot.

Bernaud, J.-L. (1998). Les méthodes d’évaluation de la personnalité, Paris, Dunod.

Berscheid, E.; Regan, P. (2005). The Psychology of Interpersonal Relationships, New York, Prentice Hall.

Binet, A. (1998). Dedublarea personalității și inconștientul, București, Editura IRI.

Boudon, R.; Besnard, Ph.; Cherkaoui M.; Lécuyar B.-P. (sous la direction de) (1996). Dictionnaire de la sociologie, Paris, Larousse.

Bouvard, M. (1999). Questionnaires et échelles d’évaluation de la personnalité, Paris, Masson, pp. 11-15.

Bruchon-Schweitzer, M. (2001). „Vulnérabilité et résistance aux maladies : le rôle des facteurs psychosociaux”, in : M. Bruchon-Schweitzer, B. Quintard (éds.), Personnalité et maladies, Paris, Dunod.

Carroy, J. (1993). Les personnalités doubles et multiples. Entre science et fiction, Paris, Presses Universitaires de France.

Chabert, C.; Brelet-Foulard, F.; Brusset, B. (1998). Névroses et fonctionnements limites, Paris, Dunod.

Chabrol, H.; Callahan, S. (2004). Mécanismes de défense et coping, Paris, Dunod.

Changeux, J.-P. (2002). Raison et Plaisir, Paris, Éditions Odile Jacob.

Chappuis, R. ; Thomas, R. (1995). Rôle et statut, Paris, Presses Universitaires de France.

Chasseguet-Smirgel, J. (1998). „L’idéal du Moi et le groupe”, in : B. Grunberger ; J.Chasseguet–Smirgel (sous la direction de), Le narcissisme. Amour de soi, Paris, Tchou éditeur, pp. 171-187.

Chelcea, S. (1995). Personalitate și societate în tranziție, București, Societatea Știință și Tehnică S.A..

Chemama, R. (sous la direction de) (1995). Dictionnaire de la psychanalyse, Paris, Larousse.

Cohen de Lara, A.; Marinov, V.; ménechal, J. (2000). La névrose obsessionelle. Contraintes et limites, Paris, Dunod.

Cramer, P.; Davidson, K. (1998). „Defense mechanisms in contemporary personality research” (special issue), in: Journal of Personality, 66, 879-1157.

Dafinoiu, I. (2002). Personalitatea. Metode de observare clinică. Observația și interviul, Iași, Polirom.

Damaisio, A. R. (2002). Le sentiment même de soi. Corps, émotion, conscience, Paris, Éditions Odile Jacob.

Deri, S. (1998). Introduction au test de Szondi (2e éd.), Paris – Bruxelles, DeBoeck Université.

Dessuant, P. (1994). Le narcissisme, Paris, Presses Universitaires de France.

Deutsch, H. (1978). „Les personnalités « comme si »”, in : B. Grunberger ; J. Chasseguet –Smirgel (sous la dir.), L’identification. L’autre c’est moi, Paris, Tchou éditeur, pp.237 –253.

Dodan, M. (2004). Structuri psiho-evolutive privind construirea imaginii de sine a sportivilor de performanță, București, Editura Semne.

Duck, S. (2000). Relațiile interpersonale. A gîndi, a simți, a interacționa, Iași, Polirom.

Federn, P. (1998). „Les frontières du moi et le narcissisme”, in : B. Grunberger ; J.Chasseguet –Smirgel (sous la direction de), Le narcissisme. Amour de soi, Paris, Tchou éditeur, pp. 85-101.

Freud, S. (1914). „Pour introduire le narcissisme”, in: La vie sexuelle, Paris, Presses Universitaires de France, 1995.

Freud, S. (1917). Métapsychologie, Paris, Gallimard, 1996.

Freud, S. (1923). Essais de psychanalyse, Paris, Petite Bibliothèque Payot, 1996.

Freud, A. (1936). Le Moi et les mécanismes de défense, Paris, Presses Universitaires de France, 1996.

Funder, D. C. (1997). The personality puzzle, New York – London, W. W. Norton Company.

Gaultier, J. de (1993). Bovarismul, Iași, Edit. Institutul European.

Gelder, M.; Gath, D.; Mayou, R. (1994). Tratat de psihiatrie Oxford (ed. a II-a), (trad. lb. rom.), Editat de Asociația Psihiatrilor Liberi din România și Geneva Initiative on Psychiatry.

Gheorghiu, D. (2003). Statistică aplicată în psihologie, București, Editura Universității Titu Maiorescu.

Golu, P. (2001). „Perspective noi asupra psihologiei grupurilor sociale”, in: M. Zlate (coord.), Psihologia la răspântia mileniilor, Iași, Polirom, pp. 279-299.

Golu, M. (1993). Dinamica personalității, București, Editura Geneze.

Guillevic, C.; Vautier, S. (1998). Diagnostic et tests psychologiques, Paris, Éditions Nathan.

Hacking, I. (1998). L’âme réécrite. Étude sur la personnalité multiple et les sciences de la mémoire, Institut Synthélabo, Paris.

Hall, C. S.; Lindzey, G.; Campbell, J. B. (1998). Theories of Personality (4th ed.), New York, John Wiley & Sons.

Harter, S. (1997). „The personal self in social context: Barriers to authenticity”, in: R. Ashmore & L. Jussim (eds.), Self and identity: Fundamental Issues, New York, Oxford University Press.

Havârneanu, C. (2000). Cunoașterea psihologică a persoanei, Iași, Polirom.

Hayes, N.; Orrell, S. (1997). Introducere în psihologie, București, Editura All.

Hillman, J. (2001). La force du caractère, Paris, Robert Laffont.

Horghidan, V. (1997). Metode de psihodiagnostic, București, Editura Didactică și Pedagogică R.A. .

Horney, K. (1996). Personalitatea nevrotică a epocii noastre, București, Editura IRI.

Ionescu, G. (1997). Tulburările personalității, București, Editura Asklepios.

Ionescu, Ș.; Jacquet, M.-M.; Lhote, C. (2002). Mecanismele de apărare. Teorie și aspecte clinice, Iași, Polirom.

Jung, C. G. (1993). Psychologie de l’inconscient, Paris, Georg éditeur.

Jung, C. G. (1994a). Puterea sufletului. Antologie. Psihologie individuală și socială (A treia parte), București, Editura Anima.

Jung, C. G. (1994b). În lumea arhetipurilor, București, Editura „Jurnalul Literar”.

Jung, C. G. (1995). L’âme et la vie, Paris, Éditions Buchet/ Chastel.

Jung, C. G. (1996). Personalitate și transfer, București, Editura Teora.

Kaës, R. (1999). Les théories psychanalytiques du groupe, Paris, Presses Universitaies de France.

Kafka, J. S. (1999). Realități multiple în psihanaliză, București, Editura Trei.

Kernberg, O. (1998). „Le narcissisme et les états-limites”, in : B. Grunberger ; J.Chasseguet–Smirgel (sous la direction de), Le narcissisme. Amour de soi, Paris, Tchou éditeur, pp. 291-299.

Kernberg, O. (2000). „Narcissisme normal et narcissisme pathologique”, in J.-B. Pontalis (sous la direction de), Narcisses, Paris, Gallimard, pp. 271-311.

Kernberg, O. (2002). La personnalité narcissique, Paris, Dunod.

Kharitonov, M. (1998). Étude sur les masques, Paris, Fayard.

Klien, M. (1999). Envie et gratitude, Paris, Gallimard.

Klein, J.-P. (1998). L’art-thérapie, Paris, Presses Universitaires de France.

Kohut, H. (1998). „La rage narcissique”, in : B. Grunberger ; J.Chasseguet–Smirgel (sous la direction de), Le narcissisme. Amour de soi, Paris, Tchou éditeur, pp. 269-289.

Lacan, J. (1990). Les quatre concepts fondamentaux de la psychanalyse, Paris, Éditions du Seuil.

LacÔte, C. (1998). L’inconscient, Paris, Flammarion.

Laplanche, J.; Pontalis, J.-B. (1998). Vocabulaire de la psychanalyse, Paris, Presses Universitaires de France.

Larsen, R. J.; Buss, D. M. (2005). Personality psychology: domains of knowledge about human nature (2nd ed.), Boston – Burr Ridge – Dubuque, McGraw-Hill.

Laurens, S. (2002). Les conversions du Moi. Essais de psychologie sociale, Paris, Desclée de Brouwer.

Le Bon, G. (1995). Opiniile și credințele, București, Editura științifică.

Lelord, F.; André, C. (2003). Cum să ne purtăm cu personalitățile dificile, București, Editura Trei.

Leonhard, K. (1979). Personalități accentuate în viață și în literatură, București, Editura științifică și enciclopedică.

Leuner, H. (2000). Măști și fețe grimasante în halucinoza toxică, (comunicare științifică ținută la Clinica Psihiatrică a Universității din Göttingen).

Lewis, D. O. (2001). Vinovați de demență, Editura Alfa, București.

Maisonneuve, J. (1997). La dynamique des groupes, Paris, Presses Universitaires de France.

Marinov, V. (1999). Rêve et séduction. L’art de l’Homme aux loups, Paris, Presses Universitaires de France.

Markey, P. M.; Funder, D. C.; Ozer, D. J. (2003). „Complementarity of interpersonal behaviors in dyadic interactions”, in: Personality and Social Psychology Bulletin, 29, 1082-1090.

Matthews, G.; Deary, I. J.; Whiteman, M. C. (2005). Psihologia personalității. Trăsături, cauze, consecințe, Iași, Polirom.

Mc Nair, D.M.; Lorr, M.; Dropplement, L.F. (1992). Profile of mood state (POMS), San Diego – California, Publicat de EdITS/ Educational and Industrial Testing Service.

Melin, R. (1998). Persons. Their identity and individuation, Uppsala, Swedish Science Press.

Millon, Th.; Lerner, M. J. (2003). Personality and social psychology, in: I. B. Weiner (ed.), Hoboken, John Wiley & Sons, vol. 5.

Minulescu, M. (1996). „Chestionare construite de H.J. Eysenck și grupul său de cercetare”, in: Chestionarele de personalitate în evaluarea psihologică, București, Garell Publishing House, pp. 274-293.

Mitrofan, N. (2001). „Psihometria și direcțiile ei de dezvoltare la început de mileniu”, in: M. Zlate (coord.), Psihologia la răspântia mileniilor, Iași, Polirom, pp.63-86.

Mitrofan, N.; Mitrofan, L. (2005). Testarea psihologică. Inteligența și aptitudinile, Iași, Polirom.

Monte, C. F.; Sollod, R. N. (2003). Beneath the Mask: An Introduction to Theories of Personality (7th ed.), New York, John Wiley.

Mucchielli, A. (1981). Les mécanismes de défense, Paris, Presses Universitaires de France.

Mucchielli, A. (1993). La nouvelle psychologie, Paris, Presses Universitaires de France.

Mureșan, P. (1980). „Teoria lui R. F. Bales despre tipologia comportamentelor interpersonale și învățarea socială ca specializare a interacțiunii psihosociale”, in: Învățarea socială, București, Editura Albatros, pp. 98-130.

Neculau, A. (coord.) (1998). „Noi și ceilalți”. Teste psihologice pentru cunoașterea ta și a celuilalt (ediția a II-a), Iași, Polirom.

Newman, L. S. (2001). „Coping and Defense: No Clear Distinction”, in: American Psychologist, N° 56, pp. 760-761.

Parot, F.; Richelle, M. (1996). Introducere în psihologie. Istorie și metode, București, Editura Humanitas.

Pavelcu, V. (1982). Cunoașterea de sine și cunoașterea personalității, București, Editura Didactica și Pedagogică.

Pervin, L.A. (1993). Personality: Theory and Research, New York – Chichester etc., John Wiley and Sons.

Pierson, M.L. (2005). L’image de soi, Paris, éditions Eyrolles.

Popescu-Neveanu, P. (1968). Personalitatea și cunoașterea ei, București, Editura militară.

Popescu-Neveanu, P. (1978). Dicționar de psihologie, București, Editura Albatros.

Postel, J. (sous la direction) (1995). Dictionnaire de psychiatrie et de psychopathologie clinique, Paris, Larousse.

Radu, I. (coord.) (1993). Metodologie psihologică și analiza datelor, Cluj-Napoca, Editura Sincron Publishing House.

Radu, I.; Iluț, P.; Matei, L. (1994). Psihologie socială, Cluj-Napoca, Editura EXE S.R.L.

Rateau, P. (2004). Metodele și statisticile experimentale în științele umane, Iași, Polirom.

Rădulescu-Motru, C. (1995). Puterea sufletească, Iași, Editura Moldova.

Reich, A. (1998). „Ideal du Moi et Surmoi”, in : B. Grunberger ; J.Chasseguet–Smirgel (sous la direction de), Le narcissisme. Amour de soi, Paris, Tchou éditeur, pp. 145-169.

Reuchelin, M. (1995). Les méthodes en psychologie, Paris, Presses Universitaires de France.

Ribot, T. (1996). Patologia personalității, București, Editura Științifică.

Richard, M. (1998). Les courants de la psychologie (3e éd.), Bruxelles – Lyon, Evo – Chronique Sociale.

Rosolato, G. (2000). „Le narcissisme”, in: J.-B. Pontalis (sous la dir. de), Narcisses, Paris, Gallimard, pp. 9-59.

Rotariu, T. (1999). Metode statistice aplicate în științele sociale, Iași, Polirom.

Sandu, D. (1992). Statistică în științele sociale, București, Editura Universității București.

Sauvagnat, F. (sous la direction de). (2001). Divisions subjectives et personnalités multiples, Rennes, Presses Universitaires de Rennes.

Șchiopu, U.; Verza, E. (1995). Psihologia vârstelor – ciclurile vieții, București, Editura Didactică și Pedagogică, R.A.

Sillamy, N. (1995). Dictionnaire de la psychologie, Paris, Larousse.

Stoetzel, J. (1993). La psychologie sociale, Paris, Flammarion.

Vaillant, G. E. (2000). „Adaptative Mental Mechanisms. Their Role in a Positive Psychology”, in: American Psychologist, N° 55, pp. 89-98.

Verza, E. (1993). Psihologia vârstelor, București, Editura Hyperion XXI.

Visscher, P. de; Neculau, A. (coord.) (2001). Dinamica grupurilor. Texte de bază, Iași, Polirom.

Winnicott, D. W. (1994). „«Vrai Soi» et «faux Soi»”, in : B. Grunberger ; J. Chasseguet –Smirgel (sous la direction de), L’identification. L’autre c’est moi, Paris, Tchou éditeur, pp.287-301.

Zamfir, C.; Vlăsceanu, L. (1993). Dicționar de sociologie, București, Editura Babel.

Zapan, Gh. (1992). Cunoașterea personalității semenilor, București, Editura militară.

Zlate, M. (1988). Omul față în față cu lumea, București, Editura Albatros.

Zlate, M. (1997). Eul și Personalitatea, București, Editura Trei.

Zlate, M. (2000a). „Metodă și metodologie în psihologie”, in: Introducere în psihologie, Iași, Polirom, pp.115-158.

Zlate, M. (2000b). Fundamentele psihologiei, București, Editura Pro Humanitate.

*** (1993). Manual pentru Diagnosticul și Statistica tulburărilor mentale (DSM–III–R), (trad. lb. rom.), București Editat de Asociația Psihiatrilor Liberi din România.

*** (2003). Manual de diagnostic și statistică a tulburărilor mentale, Ediția a IV-a Revizuită – DSM–IV–TR – 2000,(trad. lb. rom., coord. științific: A. Romilă), București Editat de Asociația Psihiatrilor Liberi din România.

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Personalitate Personaj . Aspecte Particulare ALE Interactiunii Lor Dinamice (ID: 164410)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Personalitate Personaj . Aspecte Particulare ALE Interactiunii Lor Dinamice

Copyright Notice

Recuperarea Functionala a Tulburarilor de Statica Vertebrala Determinata de Epifizita Scheuermann

Inteligentele Multiple, Predictor AL Reusitei Scolare

Memoire En Didactique DE LA Langue Francaise

Influenta Tic (calculatorului) In Activitatea de Invatare a Copiilor cu Deficienta Mintala

Inteligenta Sociala la Copii cu Dizabilitati de Intelect In Mediu Institutionalizat

Personalitatea 2

Copyright Notice

Similar Posts