PERSONAJE FEMININE ȘI MELANCOLIA COMUNISTĂ [630332]

89
PERSONAJE FEMININE ȘI MELANCOLIA COMUNISTĂ
ÎN ROMANELE LUI DAN LUNGU
Female Characters and Communist Melancholy in Dan Lungu’s Novels

Marius NICA, Assistant Professor Ph.D.,
Petroleum -Gas University of Ploiești

Abstract : Sunt o babă comunistă as well as all other novels of Dan Lungu
(re)constructs not only the period before ’89, but also the present feeling of bringing back the
Past. The characters are all indebted to this perpetual state of reliving their lives in the
communist period, yet, out of two major perspectives: on one hand there is a perspective
within the fiction itself – that of the characters, and, on the other hand, there is a superior
level perspective, a narrative one which builds up the entire fictional universe. The paper
brings forward the main female characters that support the “communist melancholy” and the
manner in which this is elaborated upon a piece of history which has more and more become
inspiration for novel writers.

Keywords: communism, literary imagery, melancholy, memory.

În pofida faptului de a fi un subiect controversat și dezamăgitor pentru majoritatea
românilor, comunismul constitu ie una dintre cele mai productive surse de inspirație a
scriitorilor contemporani. Comunismul românesc devine o imagine mai mult decât o istorie,
un artefact cultural ce se suprapune realității secolului trecut. Pentru generațiile actuale – și nu
numai – există o serie transpuneri imaginare și mentale ce traduc metaforic întreaga istorie
comunistă, diminuând uneori (după cum este și cazul textelor lui Dan Lungu) tragediile și
dramele individuale ale acelor ani.
Romanul din 2004, Raiul găinilor , subintitul at fals roman de zvonuri și mistere
dovedește apetența autorului pentru comunitățile mici în care personaje aparent
nesemnificative traduc structuri mentale și comportamentale specifice României pre –
revoluționare. Lectorul privește oarecum „de sus” o lume în miniatură, o lume pestriță cu
reguli ce guvernează tacit gesturile indivizilor. Atmosfera provincială, presărată cu tipuri
umane neștiute conturează spațiul întâmplărilor: spațiul periferic al străzii Salcâmilor. Aici
oamenii trăiesc pentru a povesti, i ar atunci când o fac, rememorându -și trecutul, ei dau
amploare subiectelor, exagerând poveștile de viață ale celorlalți locuitori. Comunismul este
prezentat astfel din perspective diferite, fiecare personaj participând într -un fel sau altul la
construcția metaforei finale. Relatarea este simplă, punctată de episoade umoristice ce
împiedică dezvoltarea unor accente tragice.
În romanul său, Dan Lungu descrie cu hazul specific tranziția de la perioada
comunistă la cea post -comunistă, folosindu -se în primul r ând nu de complexitatea
personajelor sale, ci de spectrul larg al comportamentelor acestora. Comunitatea adusă în prim
plan ficțional „suferă” de aceea ușoară melancolie a istoriei, devenind uneori ridicolă sau
chiar înspăimântătoare: Milica, bârfitoarea s atului care „înflorește” orice noutate sau zvon,
bărbații care se duc zilnic la cârciuma din sat ( Tractorul Șifonat ), Mitu care îi distrează pe
localnici cu povestirile lui despre Ceaușescu, Familia Covalciuc sau nora neștiutoare.

90
Personajele romanului Raiul găinilor au o patologie diformă fără ca vreuna dintre ele să
construiască imaginea vreunui personaj principal. Întreg universul romanului se îndatorează
nu atât acțiunilor personajelor, cât, mai degrabă, împletirii poveștilor lor și a aducerilor
aminte.
Poate cel mai bine conturate – și cu siguranță cel mai bine determinate lingvistic –
sunt personajele feminine, ale căror relatări solidifică nostalgia perioadelor trecute. Milica
este, prin excelență, prototipul femeii ce caută informația și dorește să o transmită mai
departe, dar modificată, resemnificată de adăugiri personale. Ea există în centrul comunității
mai ales prin modul personal de a construi imagini și povești din experiențele personale. Ea
este singura care a putut vizita la un moment dat c asa Colonelului, descrierea acesteia fiind
una a amănuntelor, dând impresia că știe orice detaliu despre orice obiect pe care l -a putut
vedea: Preț de vreo trei -patru zile, maximum o săptămână, în urma acestei incredibile șanse,
Milica a fost în centrul at enției pe strada Salcâmilor. […] fiecare locuitor dorea în secret să
audă chiar din gura Milicăi, să vadă casa Colonelului cu urechile lui , direct de la Milica, să -i
poată studia acesteia gesturile și fața în timp ce povestește, să -i poată cântări inflexiu nile
vocii. Bârfa, informația ascunsă dar bogată în detalii (fie el adevărate sau nu) reprezenta un
mod de existență în perioada comunistă; necesitatea „poveștilor” ținând locul posibilităților
limitate de informare.
Personajele romanului nu se luptă cu pe rioada comunistă, ci cu ele însele și cu viața
monotonă pe care și -au construit -o de-a lungul timpului. Ele se vor afla pe rând în centrul
scenei ficționale datorită evenimentelor povestite și amplorii create în jurul acestora. Lumea
de aici constituie un tărâm al mediocrității cu oameni lipsiți un sens real al vieții, integrându –
se perfect universului de mahala. La fel și „Hleanda nebuna”, cea care adună toți câinii și
trăiește cu ei, aruncă în comunitate ideile ei despre sfârșitul lumii ce are să se abată pe strada
Salcâmilor: Nebuna străzii putea fi zărită scurmând alături de ei, în groapa care ajunsese
mai curând o denivelare, după surcele, fragmente de uși, ferestre sau garduri, pe care le lega
cu o sfoară sau un cablu și le târa spre casa ei cu tăblări a ruginită și căzută într -o rână, din
capătul străzii . Tehnica personajului nebun nu este nouă, evident, dar amintește de tehnicile
narative ale romanului românesc predecembrist, în care, sub imaginea alienării (de orice
formă ar fi fost aceasta) erau tran smise adevăruri ce altfel nu ar fi putut trece de cenzura
vremii. Nebunia femeii nu mai funcționează în acest mod, însă nici gratuită nu putem spune
că este. Ca tehnică narativă, discursul lunatic devine în acest caz un fel de refren, o reluare
obsedantă a imaginilor și motivelor comuniste (obsedante la rândul lor în realitatea
românească a vremii): Rugați -vă, oameni buni! Stima noastră și mândria, Ceaușescu,
România! […] Căiți -vă, oameni buni! Lăsați rachiul și vinul, lăsați preacurvia și minciuna,
lăsați gândurile rele, mergeți la școală, învățați, învățați și iar învățați, consumați pește
oceanic, trăiască 23 August! Apropierea pe care Dan Lungu o face nu este întâmplătoare.
Discursul propagandistic, prin reluarea lui la toate nivelurile societății comuni ste, a devenit un
clișeu ce s -a transformat în formulă sinestezică după anii ’90. Imperativul rugați -vă
accentuează modul de construcție a clișeului propagandistic: repetarea aceleiași fraze (dar fără
sensul discursului religios) a dus la construcția de fo rmule seci, rimate si ritmate ce au
asigurat existența în folclorul urban contemporan a diverse construcții ironice și acuzatoare. O
istorie a sloganurilor obsedante și a clișeelor lingvistice este readusă prin vocea personajului
Hleanda nebuna, conturând sonor metafora comunismului ce guvernează romanul.

91
Vera Socoliuc este o alta imagine feminină ce întregește tabloul ficțional al perioadei
comuniste. Ea întruchipează prototipul femeii venite „de la oraș”, ce afișează o superioritate
evidentă față de cei de pe strada Salcâmilor. Privită de celelalte personaje ca o persoană cu
„multe pretenții”, Vera Socoliuc are aerul de persoană hotărâtă să -i civilizeze pe cei din jur,
gata să pună umărul la o revoluție a gustului în gospodăria lor, răzbătea ușor de sub
cuvintele melodioase, iar bătrânilor nu le fu deloc pe plac . Ea apare ca un element din
exterior ce deteriorează spațiul intim și tradițional al familiei, urmând ca în final să fie
contaminată de liniștea și monotonia satului. Spațiul mahalalei „înghite” și maculează orice
tentativă de modificare a formelor și structurilor moștenite. Se făcuse de rușine, primise un fel
de botez, se râsese pe seama ei, devenise cumva de -a lor. În scurt timp, din „bucureșteanca”
a devenit Vera sau doamna Socoliuc, după caz. At unci a intrat practic cu adevărat în familia
Socoliuc și a fost acceptată pe stradă. Temperamentul său diferit și neimplicarea ei în
discuțiile localnicilor o fac pe Vera să fie percepută ca aparținând unui alt univers, la fel ca și
Colonelul. Este atitudi nea comunității de pe strada Salcâmilor de a respinge tot ceea ce este
străin, necunoscut și care nu adoptă un comportament comun. Raportată la societatea
comunistă, Vera poate cu ușurință să se încadreze în sfera elementelor neutre care nu aderă și
nici nu împărtășesc principiile unei comunități solide, afișând un fel de absenteism social.
Aurora Spătaru este „ochiul din umbră” de pe vestita stradă, elementul care aduce
spectaculosul în rândul localnicilor, devenind un narator -observator. Ea are rolul de a anima
comunitatea prin temperamentul și prin acțiunile ei nefirești, fapt ce îi aduce porecla „ciudata
satului”. Tot ea este cea care îi informează pe locuitori de ceea ce se întâmplă în familia
Covalciuc. Stilul indirect liber este înlocuit de caracteriz area directă făcută de narator într -un
limbaj intenționat literar, impregnat de numeroase neologisme cu intenția de a crea un
contrast defavorabil personajului prezentat anterior. Astfel, „doamna Spătaru” ai cărei ochi
părăseau starea de incertitudine, de atenție flotantă și focalizau , însuflețiți brusc,
schimbarea de decor trece de la contemplarea amorfă nediferențiată a ansamblului, la
scrutarea vioaie și emfatică a detaliului dinamic. Autorul recurge la această schimbare de
registru lexical și pentru a -și exprima ironia. Scenele conjugale din casa aceluiași cuplu au ca
punct de referință televizorul alb -negru pe care aceștia îl dețin din cel de -al cincilea an de
căsnicie. Pentru doamna Spătaru, privitul pe fereastră este un gest ce se oglindește în cel din
fața televizorului. Reacțiile ei sunt aceleași, de parcă viața ei ar fi fost prinsă în joc . Este un
„joc” pe care personajul îl observă atent și are grijă să indice, detaliat, faptul că ea și -a
îndeplinit datoria: Când se întorceau de la treburile lor, Aurora ieșea în poartă și le aducea
la cunoștință cele petrecute, cu sentimentul datoriei împlinite, încheind de fiecare dată astfel:
„și mai mult de atât nu am putut scoate de la ei”.
Personajele din Raiul găinilor sunt oameni simpli cărora nu le -a mai rămas nimic de
făcut în tranziția actuală decât să bea din plictis (bărbații), să vizioneze telenovele (femeile),
să comenteze ultimele întâmplări auzite sau văzute, zvonurile ce circulă cu rapiditate fără să
mai fie preocupați de altceva decât să se iron izez reciproc, să se bucure că se pot întâlni la
crâșmă cum fac bărbații de pe strada Salcâmilor sau să aștepte evenimente deosebite cum fac
femeile, dar numai în afara orelor în care se transmit telenovelele. Aceasta este o lume
frustrată în mahalaua româ nească actuală, devenită interesantă datorită stilului naratorial al
lui Dan Lungu.

92
Sunt o babă comunistă , roman ce apare în 2007, reprezintă o nouă imagine ficțională a
momentului de tranziție a Românei de la perioada prerevoluționară. Personajul central este
reprezentat de o femeie ajunsă la vârstă matură ce își amintește cu plăcere dar și cu mare
nostalgie evenimentele prin care a trecut; sunt rememorate episoade din copilărie, adolescență
dar și din trecutul apropiat, al ultimilor ani de comunism. Este prototipul femeii simple ce se
dezvoltă în anii comunismului românesc și care, în momentul dispariției acestuia, încearcă să
îl recupereze prin singurul mijloc rămas viabil: memoria personală. Este o încercarea de a se
integra în prezentul ce nu îi oferă aceleași satisfacții precum istoria trăită în anii tinereții.
Emilia Apostoae nu este un personaj complex, dar maniera în care este realizat face din el un
simbol al eternei nostalgii comuniste. Epoca în care au existat condițiile de e deveni
„orășeancă” o scapă de calvarul vieții de la țară și o ajută să descopere beneficiile traiului
urban.
Personajul nu evoluează pe parcursul romanului, ci acumulează pe parcursul
dialogurilor sau a monologurilor interioare straturi succesive de nostalgie. Aceasta se va
traduce în final cu o dramă a inadaptării, dar, specific textelor lui Dan Lungu, drama
individului nu se manifestă la cote extreme, ci rămâne la nivelul dilemei și a întrebărilor
retorice. Ce impresionează însă este prototipul creat prin Emilia Apostoae: f emeie simplă, cu
tradiții puternice, fără idealuri înalte, ce dovedește predispoziția spre kitsch în diferite aspecte
ale vieții ei. Spațiul din jurul personajului respiră de la începutul romanului aceeași imposibilă
împăcare cu istoria și cu trecerea timp ului: La întoarcere m -am uitat mai atentă la blocul în
care locuim. […] Nu mai era nou, ca atunci când ne -am mutat în el, nebuni de fericire.
Trecuseră peste treizeci de ani și nu mai pupase nicio bidinea. Ce mai, era scorojit de -a
binelea, iar colțurile e rau mâncate de ploaie. […] Treptele de la intrare erau ciobite și
balustradele îndoite, bălăngănindu -se la prima atingere. Descrierea nu este întâmplătoare,
spațiul inhabitat de personaj rezonând cu acesta și cu modul individual de a se identifica în
timp. Este o degradare pe care Emilia o resimte acut, o degradare la nivel de așteptări
personale și de proiecții prezente. Nostalgia personajului se activează la fiecare gând al
acestuia, dorința de a trăi acele clipe din trecut fiind incomensurabilă.

Și poate că nici un interval istoric nu este mai încărcat de semnificații
pentru conturarea biografiilor contemporane: prin mii de fire, de la
elite până la omul de rând, românii de astăzi sunt fii unui timp către
care se reîntorc cu nostalgie. Habitatul însuși o bligă la această
reexaminare melancolică: blocul intră în viața republicii definitiv,
pentru a o nu mai părăsi niciodată.6

Emilia Apostoae respinge într -o oarecare măsura înnoirea societății, sperând într -o
posibilă revenire a orânduirii anterioare în car e ea simte că totul fusese mai ușor pentru
familia ei. De fapt, drama ei este alimentată de faptul că propriile sentimentele ei nu coincid
cu cele ale comunității și, mai ales, cu cele ale fetei sale, plecată în Canada. Această
incompatibilitate dă nașter e întregului procesul de rememorare a vieții în timpul
comunismului și încercării de recuperare a trăirilor de atunci. Elementele rămase fizic în jurul

6 Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir, Explorări în comunismul românesc , vol. III,
Polirom, Iași, 2008, p. 26 1.

93
personajului accentuează brutal sentimentul nostalgiei, oferind totodată șansa naratorială de a
fi trasate tușe specifice imaginarului comunist: Când se întâmplă să trec pe lângă ea, întorc
capul. Mă frige sufletul, pe cuvânt. Am senzația că acolo, în secție, scheletele noastre au
rămas în poziție de lucru, gata în orice moment să înceapă treaba. Că e doar o pană de
curent. Știu că -i o prostie cât mine de mare, că vremurile nu se mai întorc, dar asta simt .
Romanul are o dublă poveste: pe de o parte este cea a Emiliei, femeia ce nu reușește să se
adapteze noii lumi capitaliste, iar pe de altă parte este cea a comunismului românesc. Cea de a
doua se construiește detaliat, prin prezentarea directă a modului de existență din acea vreme.
Eroina este așezată pe poziția povestitorului și, cu lexicul specific, oferă detalii despre modul
de a deveni membru de partid, d espre bancurile cu Ceaușescu spuse de colegii de muncă,
despre micile furturi ce aveau loc în secție și despre „avantajele” de care familia ei putea
uneori beneficia.
Povestea de viață a protagonistei se desfășoară în mai multe spații temporale, cel al
copilăriei, al familiei, al primelor experiențe citadine, al muncii într -o uzină comunistă, toate
acestea creionând individualitatea personajului feminin. Episoadele din copilărie precum cele
în care familia se adună să facă tezic sau în care tânăra fată de l a țară își dorește să ajungă la
oraș conturează voit o atitudine specifică acelor ani: mirajul orașului. Am văzut mai demult un
film cu nemți. La tanti Lucreția, bineînțeles. Noi nu avem nici măcar curent electric. Vreau la
oraaaaș!, strig eu în găleată. E u strig, eu aud. Seara stăm la lumina lămpii. […] E bine să ai
becuri. Nici la rând la gaz nu trebuie să stai. Mica reușește să evadeze din spațiul închistat al
satului la oraș cu ajutorul Lucreției și a lui nenea Andrei, se angajează la o fabrică de
construcții metalice, se căsătorește cu Țucu, primește un apartament de la stat și o are pe
Alice, care va deveni ulterior ingineră precum cerea moda vremii. Toate acestea contribuie la
construirea unei atitudini pozitive în raport cu epoca socialistă și tocmai de aceea, în prezent,
Emilia încearcă o recuperare a acelor momente. Pentru ea, femeia avea mai multe șanse decât
ar putea avea în prezent și, în noua ordine de valori, eroina se simte un intrus, neînțelegând
aversitatea unora față de ceea ce ea considera a fi fost perioada benefică din viața ei. Aceste
momente sunt redate prin monologuri interioare ce beneficiază de un umor delicios, o frazare
specifică omului simplu și, nu de puține ori, cu mici erori intenționate.
Întâlnirea cu Alain îi va zgudui puțin lumea Emiliei, deoarece la întrebarea cum a fost
comunismul, ea va răspunde că o duc mai rău acuma ca înainte de revoluție , dovadă că este
fidelă acelei perioade, și că orice element ce ar denigra mai mult sau mai puțin imaginea
construită de ea va fi res pins și calificat drept negativ. Până și obiceiurile canadienilor sunt de
condamnat, Emilia fiind de părere că lumea s -a schimbat și nu se mai bazează pe același
valori cunoscute ei . Se observă astfel o mentalitate ușor tributară educației din perioada
socialistă, prin respingerea oricărei idei din exterior (ce oglindește la nivelul individului lipsa
de deschidere a societății românești comuniste din acei ani).
Titlul romanului contribuie la revelarea unei condiții pe care Emilia nu o
conștientizează până la un moment dat. Protagonista va realiza în urma unei discuții cu Alice
(care lăuda modul de viață al canadienilor) că, de fapt, ea aderă în continuare la valorile
inoculate de regimul comunist. Vai mamă, eu ziceam că te faci, dar tu ești mai comunistă
decât credeam . Emilia Apostoae își construiește un univers propriu, al aducerilor aminte, un
univers aproape ideal în care se simte în siguranță în fața noii lumi. Și, în momentul
definitoriu al conștientizării acestui fapt, va recunoaște, mai mult sieși dec ât lui Alice: Uite

94
că mi -am dat arama pe față. Sunt o babă comunistă, dacă nu știai. Asta sunt. Romanul lui
Dan Lungu contribuie la construcția unei anume tipologii de personaj feminin, Emilia fiind
participantă la un sentiment invers al revelației. Ajuns ă la o vârstă înaintată, baba comunistă
nu mai are niciun ideal concret, toată lumea o blamează pentru ideile sale. Atitudinea
celorlalți o determină să își construiască un ideal prin reînvierea unei ideologii pe care o va
promova în încercarea de a recupe ra acel timp al binelui și al confortului știut.
În dialogul dintre Emilia și Alice descoperim relația dintre trecutul nostalgic și
prezentul activ cu concepte și valori total diferite. Momentul alegerilor prezidențiale, când
Emilia pledează pentru vechiul sistem, este o tehnică narativă intenționată pentru a pune în
antiteză cele două prototipuri feminine: pensionara nostalgică și tânăra revoluționară cu
viziuni capitaliste. Uite, mamă, așa cum vorbești tu din experiența vieții tale, așa pot să -ți
spun și eu din experiența mea: eu nu am niciun singur motiv să regret comunismul. […] Cum
să fie prost un sistem în care eu am dus -o bine? Alice este reprezentanta noii generații ce
aștepta să se integreze unui sistem democratic, așezată în mod intenționat în cont ratimp cu
mama sa pentru a da amploare dramei celei din urmă.

E și o diferență de epocă și de ritm istoric, nu numai de mentalitate
generaționistă. Dacă adolescența mamei se suprapune fazei
mobilizatoare și constructive a socialismului românesc, cu
nenumărate șantiere de pe care se înalță cartiere de blocuri, uzine
uriașe, baraje, hidrocentrale și tot restul, copilăria fiicei (care mai
târziu va emigra în Canada) e prinsă în acolada unei perioade de
recul: cu depășiri fantasmagorice ale planului cincinal și butaforii
placate pe realitate, pentru a -l satisface pe Conducătorul paranoic.
[…] Cititorii mai tineri vor avea, în acest punct, senzația că Dan
Lungu fabulează, lansându -se în proiecții parodice la granița
absurdului. De fapt, el lucrează cu materialu l regimului trecut și în
spiritul funcționării acestuia, în anii '80. Ceea ce azi pare de un comic
nebun reprezenta, ieri, realitatea însăși. Greu de crezut? Dar de
trăit?… 7

Drama este cu atât mai puternică cu cât Emilia însăși ajunge să se întrebe da că are sau
nu dreptate. Un fel de „cetățean turmentat” ce caută răspuns trecutului și prezentului său,
pierdut în dileme ce par a nu -și găsi rezolvare: Dar era posibil un comunism fără comuniști
„din aceia”? Dacă nu, mai voiam eu comunism? Dacă numai aceia erau comuniștii, atunci
nu mai voiam să fiu comunistă. Nu mai voiam să fiu, dar eram. Se poate să fii fără să vrei să
fii?
Finalul romanului crește tensiunea interioară a personajului prin punerea în opoziție cu
ideile și dorințele celor de aceeași vârst ă. Emilia Apostoae se întâlnește cu sora ei – Sandală –
și cu fosta colegă de serviciu – Aurelia – și le propune să reia legăturile cu ceilalți colegi
pentru a redeschide atelierul , dar, spre surprinderea ei este contrazisă, iar ideile sale sunt
respinse cu vehemență. Un impact puternic îl are și aflarea veștii că unii dintre foștii ei colegi
au cunoscut altă evoluție, s -au îndepărtat de mediul în care Emilia îi cunoscuse și în care
dorea cu ardoare să rămână. Faptul că încă o dată dorințele și gândurile Emiliei sunt

7 Paul Sandu, Întâlnirea cu destinul în „România literară”, nr. 10, 2007.

95
demontate o face să devină sceptică în legătură cu propria mentalitate și așteptări. Lumea
Emiliei este zguduită, iar ea devine pentru moment un personaj cu o ascensiune a
sentimentelor, punându -și la îndoială credința în perfecțiunea acelor v remuri după care tânjea:
Simțeam cum trecutul meu începe să se schimbe. În joc intraseră piese noi, care nu se
potriveau deloc, care mă obligau să iau jocul de la capăt. […] Fuseserăm cu toții ca într -o
familie și până mai adineauri fuseserăm fericiți. Acu m…începea să se destrame. De când se
uita sora mea la mine ca la o babă comunistă? De ce amintirile noastre erau atât de diferite?
Aparent un personaj linear și simplu, Emilia Apostoae dezvăluie putere de auto –
analiză, ceea ce îi oferă contur și rezistenț ă ficțională. Prin ea sunt puse în balanță cele două
regimuri, insinuându -se naratorial, cu ușoară ironie, punctele slabe ale comunismului
românesc. Lectorul nu asistă la o evoluție a personajului, ci, mai degrabă, la o rememorare a
vieții acestuia și de a ici și ușoara lipsă de dinamism a romanului. Dar, dincolo de aceasta,
există o activare a conștiinței prin care Emilia declanșează drama identității. Structurat pe trei
planuri narative care se îmbină în rememorările personajului (viața la țară – copilăria , munca
în comunism la uzină și viața de pensionar) romanul atrage prin stilul său liber și natural,
poveștile Emiliei fiind traduse cu ajutorul unui umor fin și al unei ironii evidente.
Pe lângă personajul feminin central, în Sunt o babă comunistă apar ș i alte personaje
feminine cu un comportament contrastant cu cel al Emiliei Apostoae. Doamna Rozalia este
personajul antitetic, anticomunist cu o poveste de viață ce ar putea impresiona pe oricine. În
izolarea ei, cu vizitele anunțate dinainte, această figu ră feminină devine „contragreutatea”
ideologică pentru nostalgia comunistă a Emiliei. Dan Lungu încearcă să pună în oglindă cele
două femei, cu cele două povești de viață reușita fiind doar în accentuarea sentimentului de
inconfort și de neclaritate al Emi liei Apostoae. Povestea la care aceasta asistă în casa Rozaliei
nu schimbă cu nimic sentimentele babei comuniste față de regimul regretat, ci doar adâncește
drama situării în raport cu ceilalți. Dragă doamnă, ăsta e comunismul meu: cel care a luat cu
forța atelierul tatii, care mi -a retezat din fașă valul de a mă face pictoriță, care m -a lipsit de
culori toată viața. În acest roman descoperim două mari drame existențiale: una a Rozaliei,
unde comunismul a marcat în mod negativ și de neiertat viața, și una a Emiliei care are își
dorește o posibilă revenire la istoria pierdută. Doamna Rozalia întruchipează victima
regimului comunist, cu alte idealuri decât cele impuse sau inoculate de partid.
Emilia Apostoae, asaltată de ideile revoluționare și liberale ale f iicei sale, de istoria
nedreaptă a Rozaliei și de dorințele cu totul neașteptate a fostelor colege de muncă încearcă
un sentiment de frustrare și resemnare. Pusă față în față cu sine, protagonista își analizează
comportamentul și valorile fără însă o modif icare a acestora. De aceea, baba comunistă devine
un tip literar desprins din realitatea contemporană: Mulți dintre foștii comuniști acu îs mari
patroni, ce, nu știai? Pe unde te duci, dai peste ei. Deși peste unul am dat unde mă așteptam
mai puțin, la măn ăstire.
Dan Lungu reușește să construiască portretele unor personaje feminine emblematice,
care întrunesc într -un mod elocvent caracteristicile unor tipologii feminine reprezentative din
regimul comunist sau cel ce i -a urmat. Întâlnim în aceste romane de m ici dimensiuni un apel
la conștiința colectivității prin care sunt dezvăluite întâmplări din epoca socialistă, motive
emblematice ale acelor vremuri și comportamente specifice. Sunt prezente tipologii ușor
recognoscibile din „epoca de aur”, fiecare creând un eveniment narativ prin povestea vieții
lor. Romanele lui Dan Lungu (re)construiesc nu perioada de dinainte de ’89, ci sentimentul

96
prezent al aducerii aminte. Personajele sale sunt toate tributare acestei stări de perpetuă
retrăire, dar din două perspect ive: pe de o parte cea din interiorul ficțiunii – a personajelor, iar
pe de altă parte cea de la un nivel superior, naratorial ce construiește întreg universul ficțional.
Și prin aceasta, în literatura română se conturează din ce în ce mai puternic tipolog ia
nostalgicului și, prin metafore și motive specifice, imaginea României comuniste ca topos
literar.

Bibliografie

Cernat, Paul; Manolescu, Ion; Mitchievici, Angelo; Stanomir, Ioan, Explorări în comunismul
românesc , vol. III, Polirom, Iași, 2008.
Lungu, Dan, Raiul găinilor , Polirom, Iași, 2007.
Lungu, Dan, Sunt o babă comunistă , Polirom, Iași, 2011.
Sandu, Paul, Întâlnirea cu destinul în „România literară”, nr. 10, 2007.