Persoanele Fizice Si Juridice In Contextul Dreptului Garantat DE Art. 34 DIN Conventie
PERSOANELE FIZICE ȘI JURIDICE ÎN CONTEXTUL DREPTULUI GARANTAT DE ART. 34 DIN CONVENȚIE
CUPRINS
INTRODUCERE
CONSIDERAȚII GENERALE CU PRIVIRE LA NOȚIUNEA DE VICTIMĂ ÎN LUMINA ART. 34 CEDO
Noțiunea de victimă, conform art. 34 din Convenție, în exercițiul dreptului la un recurs efectiv
Calitatea de victimă
1.3. Condițiile de admisibilitate a articolului 35 din Convenție
1.4. Clasificarea calității de victimă consacrată de art. 34 din Convenție
1.5. Clasificarea calității de victimă: entitățile colective – titulare ale dreptului consacrat de art. 34 din din Convenție
1.6. Trăsăturile caracteristice a calității de victimă: entități colective
2. REGIMUL JURIDIC AL CALITĂȚII DE VICTIMĂ PREVĂZUTĂ DE ARTICOLUL 34 CEDO ÎN CONCEPȚIA GARANȚIILOR RECUNOSCUTE
2.1. Titularii de drept și drepturile recunoscute de art. art. 2, 3, 4, 5, 7, 12, 13, 14, 15-18 la Convenție; 1 din Protocolul adițional nr. 12, Protocolul adițional nr. 7, Protocolul adițional nr. 14
2.2. Titularii de drept și drepturile recunoscute de Protocolul adțional nr.1 la Convenție
ÎNCHEIERE
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
În sistemul dreptului internațional public, Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale constituie un mecanism inovator, destinat a conduce la crearea unei veritabile ordini publice europene în domeniul drepturilor omului, prin crearea unui sistem de protecție care se dovedește, în practică, extrem de eficient. Ca și celelalte instrumente internaționale de protecție a drepturilor omului, Convenția reflectă, în întreaga ei economie, interdependența dintre pacea și securitatea internațională și respectul drepturilor omului. Conform preambulului său, libertățile fundamentale constituie „înseși bazele justiției și păcii în lume.
Sistemul de protecție a drepturilor omului instituit prin Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale reprezintă, la acest moment, un mecanism regional de protecție a drepturilor omului complet, care asigură cel mai înalt grad de funcționare efectivă, sub aspectul impunerii respectării hotărârilor Curții europene a drepturilor omului, de către statele membre ale Convenției, sub egida Consiliului Europei.
Eficiența mecanismului de protecție instituit de Convenție constă tocmai în capacitatea acestuia de a evolua în legătură directă cu noile realități sociale și cu evoluția însăși a noțiunii de „drepturi ale omului”, care și-a extins, la rândul său, constant sfera de cuprindere – de la libertățile fundamentale la „creanțele împotriva societății și, mai departe, la drepturile a căror garantare presupune măsuri concertate și o colaborare permanentă din partea mai multor state.
Sistemul de protecție a drepturilor omului instituit prin Convenție nu vizează însă protecția drepturilor recunoscute de Convenție și protocoalele adiționale în abstract, ci garantează posibilitatea exercitării acestora de către titularii lor, respectiv orice persoană aflată sub jurisdicția, fie și numai de facto, a unui stat membru.
În acest context, garantarea drepturilor recunoscute de Convenție nu poate fi desprinsă de vocația de a putea invoca încălcarea prevederilor acesteia în fața jurisdicției europene de la Strasbourg, respectiv de a fi titular al dreptului procedural de a sesiza Curtea de la Strasbourg, sau, în termenii convenției, de calitatea de „victimă” a persoanei care se adresează Curții.
Actualitatea temei de ivestigație. Atât formularea textului Convenției, cât și interpretarea dată de către Curte, în jurisprudența sa, noțiunii de „victimă” au fost îndeajuns de largi încât să garanteze posibilitatea sesizării Curții de la Strasbourg de către orice persoană care are calitatea de resortisant al unui stat membru și ale cărui drepturi, recunoscute de Convenție, au fost încălcate. Deși se poate spune că protecția instituită de Convenție vizează în primul rând persoanele fizice, singurele care au vocația de a fi titular al oricăruia dintre drepturile recunoscute de Convenție (unele dintre drepturile recunoscute de Convenție – precum dreptul la viață, interzicerea torturii etc. – fiind indisolubil legate de calitatea de ființă umană a titularului), sfera de garanții a acesteia vizează și organizațiile neguvernamentale sau grupele de particulari, persoane juridice sau chiar simple „grupuri de particulari”.
Din momentul, în care un stat a ratificat Convenția Europeană, orice persoană aflată sub jurisdicția sa, are dreptul să depună o petiție împotriva acestuia, la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. După cum reiese din art. 1 al Convenției, cetățenia persoanei nu contează. Astfel, de acest drept, se bucură toți cetățenii din stat, organizațiile naționale neguvernamentale, toți cetățenii din alte state membre ale Consiliului Europei, care se află pe teritoriul acestui stat, toți străinii, chiar intrați în țară nu pentru mult timp, fie accidental sau ilegal infiltrați pe teritoriu, precum și refugiații și apatrizii.
Scopul și obiectivele cercetării. Prezentul studiu are drept scop definirea corelației dintre dreptul intern și cel internațional cu referință la întinderea si rolul noțiunii de victimă. Este de remarcat că existența personalității juridice, potrivit normelor de drept intern, nu este considerată de către jurisdicția europeana ca conditio sine qua non pentru promovarea unei acțiuni pe rolul Curții de către un organizație neguvernamentală sau grup de particulari. Cu alte cuvinte, personalitatea juridică este numai de natura, iar nu de esența calității de titular al unui drept garantat de Convenție de către o organizație neguvernamentală sau grup de particulari. Calitatea de victimă a încălcării unui drept garantat de Convenție poate, deci, reveni și unei organizații neguvernamentale sau grup de particulari lipsit de personalitate juridică iar, în numeroase cazuri încălcarea normelor Convenției constă tocmai în împiedicarea dobândirii personalității juridice de către o instituție potrivit dreptului național. Calitatea de titular al drepturilor recunoscute de către Convenție, inclusiv a aceluia, de natură procedurală, de a sesiza Curtea de la Strasbourg cu o acțiune în repararea vătămării produse prin încălcarea dispozițiilor acesteia, prezintă o specificitate importantă legată pe de o parte de împrejurarea că persoana juridică sau, mai larg, organizația, este până la urmă o ficțiune a legii, iar, pe de altă parte, generată de faptul că rațiunea de a exista a oricărei organizații neguvernamentale sau grup de particulari de drept este legată de îndeplinirea unui scop sau unui interes comun al membrilor care l-au constituit, indiferent de natura acestui interes, fie ea economică, socială, politică sau religioasă.
Importanța teoretică și valoarea aplicativă. Caracterul evolutiv al jurisprudenței Curții, precum și rolul important al calității de victimă, constituie aspecte, ce favorizează o dezvoltare continuă a limitelor drepturilor garantate de Convenție și chiar a domeniului de aplicare a unora dintre drepturile garantate de Convenție și de protocoalele adiționale. Acest studiu efectuându-se prin abordarea cauzelor soluționate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin prisma interpretărilor oferite de aceasta și prin a distinge faptul că sistemul de protecție a drepturilor omului instituit prin Convenție garantează posibilitatea exercitării drepturilor recunoscute de Convenție și protocoalele adiționale de către titularii lor, respectiv de orice persoană aflată sub jurisdicția, fie și numai de facto, a unui stat membru.
Metodologia cercetării. În scopul realizării obiectivului de cercetare propus vom folosi în cadrul investigației mai multe metode de cercetare ca: metoda istorică, inductivă, deductivă, comparativă, logică etc. În afară de acesta, lucrarea face trimitere la bogata jurisprudență a Curții europene a Drepturilor Omului care prin eficiența sa a susținut din punct de vedere practic opera valoroasă teoretică cu privire la drepturile omului. Studiul dat este bazat pe metoda istorică, comparativă, deductivă etc. Iar pentru a descrie garanțiile procesului s-a folosit metoda exegetică, adică comentarea textului prin explicarea fiecărui termen din acest articol. Or, unul din drepturile cele mai importante de protecție rezultă anume din articolul 6, care îi conferă fiecărui individ, pentru apărarea persoanei sale sau a patrimoniului său, garanția unui proces echitabil, altfel spus a unui justiții eficiente.
Abordarea calității de victimă în contextul articolului 34 CEDO necesita a pătrunde în obiectul de studiu al dreptului internațional public deoarece reprezintă un aspect comprehensiv și indispensabil al Convenției. Acest aspect reprezentând criteriul de fond și de formă în valorificarea drepturilor și libertăților consfințite în Convenție și protocoalele adiționale ale acesteia.
Structura tezei. Condiția esențială a prezentului studiu constă în stabilirea și efectuarea unei concepții clare și aprofundate a calității de victimă, în sensul articolului 34 al Convenției, precum și în argumentarea fondată de necesitate a reglementării obligației statului de informare a subiecților în dreptul de a sesiza Curtea Europeană a Drepturilor Omului după parcurgerea, în prealabil, a tuturor gradelor de jurisdicție ale sistemului intern de drept, prin folosirea căilor de atac. Lucrarea este divizată în două capitole care tind să dezvolte definirea acestui concept deoarece se va putea precede și evita unele încălcări ale drepturilor și libertăților consfințite în Convenție determinate de calitatea de victimă.
1. CONSIDERAȚII GENERALE CU PRIVIRE LA NOȚIUNEA DE VICTIMĂ ÎN LUMINA ART. 34 CEDO
1.1.Noțiunea de victimă, conform articolului 34 din Convenție, în exercițiul dreptului la un recurs efectiv
Articolul 34 CEDO în redacția sa actuală se prezintă în felul următor „Curtea poate fi sesizată, printr-o cerere, de orice persoană fizică, organizație neguvernamentală sau grup de particulari care se pretind victime ale unei încălcări de către una dintre înaltele părți contractante a drepturilor recunoscute în convenție sau în protocoalele sale. Înaltele părți contractante se angajează să nu împiedice prin nici o măsură exercițiul eficace al acestui drept” [8].
Potrivit articolului 34 CEDO reglementează statutul procesual în fața Curții precizând că poate primi cereri de la „orice persoană fizică, organizație neguvernamentală sau grup de particulari care se pretind victime ale unei încălcări de către una dintre înaltele părți contractante a drepturilor recunoscute în convenție sau în protocoalele sale” [8].
Respectiv, calitatea de victimă poate fi tratată prin prisma dreptului la un recurs individual definit de Corneliu Bîrsan ca fiind„acea posibilitate juridică, recunoscută titularilor drepturilor și libertăților fundamentale reglementate de Convenție, de a cere, în anumite condiții, precizate, unui organ jurisdicțional internațional – Curtea de la Strasbourg – să constate încălcarea unui drept garantat de Convenție de către un stat contractant, sub jurisdicția cărora ei se află, și să dispună încetarea acelei încălcări, eventual cu obligarea la plata de despăgubiri” [9, p.162].
Așadar, articolul 34 CEDO reglementează dreptul de a introduce plângerea individuală de către orice: persoană fizică, grup de particulari sau organizație neguvernamentală.
Până la intrarea în vigoare a Protocolului № 11, dreptul persoanelor fizice de a adresa petiții au fost guvernate de fostul articol 25 CEDO. În plus, înainte de reformă, mecanismul de control al dreptului de recurs individual a fost opțional – nu se putea exercita direct la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, dar numai la Comisia Europeană pentru Drepturile Omului. Adică, persoanele fizice puteau apela la organele de supraveghere din Strasbourg numai în cazul, în care statul învinuit de încălcarea unuia sau a mai multor din drepturile garantate de Convenție, recunoștea printr-o declarație, competența Comisiei Europene privind Drepturile Omului de examinarere un stat contractant, sub jurisdicția cărora ei se află, și să dispună încetarea acelei încălcări, eventual cu obligarea la plata de despăgubiri” [9, p.162].
Așadar, articolul 34 CEDO reglementează dreptul de a introduce plângerea individuală de către orice: persoană fizică, grup de particulari sau organizație neguvernamentală.
Până la intrarea în vigoare a Protocolului № 11, dreptul persoanelor fizice de a adresa petiții au fost guvernate de fostul articol 25 CEDO. În plus, înainte de reformă, mecanismul de control al dreptului de recurs individual a fost opțional – nu se putea exercita direct la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, dar numai la Comisia Europeană pentru Drepturile Omului. Adică, persoanele fizice puteau apela la organele de supraveghere din Strasbourg numai în cazul, în care statul învinuit de încălcarea unuia sau a mai multor din drepturile garantate de Convenție, recunoștea printr-o declarație, competența Comisiei Europene privind Drepturile Omului de examinare a unor astfel de plângeri.
Articolul 34 CEDO este poziția cea mai progresivă a Convenției Europene. Experiența a demonstrat că, atribuirea persoanelor fizice cu dreptului de a înainta petiții, a permis într-o oarecare măsură „neutralizarea” nedorinței sau incapacității statelor să-și exercite dreptul lor, consacrat în fostul articol 24 (devenit art.33 – cauzele interstatale) al Convenției Europene.
Din momentul în care un stat a ratificat Convenția Europeană, orice persoană aflată sub jurisdicția sa, are dreptul să depună o petiție împotriva acestuia, la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. După cum reiese din articolul 1 al Convenției, cetățenia persoanei nu contează. Astfel, de acest drept, se bucură toți cetățenii din stat, organizațiile naționale neguvernamentale, toți cetățenii din alte state membre ale Consiliului Europei, care se află pe teritoriul acestui stat, toți străinii, chiar intrați în țară nu pentru mult timp, fie accidental sau ilegal infiltrați pe teritoriu, precum și refugiații și apatrizii.
Condiția esențială pe care reclamantul, indiferent din care categorii face parte, necesită să o îndeplinească este aceea ca el să fie victimă a unei violări a Convenției. Pentru a determina conținutul noțiunii de victimă a unei violări a Convenției, trebuie reținut că, ea desemnează, în principiu, persoana lezată direct prin acțiunea sau omisiunea statului.
Cu toate acestea, în practica Comisiei Europeane, care a fost anterior destinatarul de primire a plângerilor, au fost cazuri când s-au recunoscut admisibile petițiile cu un caracter abstract. Exemplu, în acest sens, servește cauza Donnelly v.Marea Britanie prin care Comisia a emis o declarație de următoarea natură: „Nici articolul 25, nici vreo altă dispoziție a Convenției, printre altele, articolul 27 alineatul (1) litera (a) nu poate împiedica faptul ca o persoană să depună o petiție, la Comisie, împotriva unor practici administrative, care încalcă Convenția, cu condiția ca această persoana să prezinte dovezi de astfel de practici, prima facie și dovezi a faptului că este victima acestora”[9, p.412].
Se poate concluziona că, la fel ca în cazul petițiilor inter-statale, cererilor persoanelor private, se pot aborda, de asemenea, interesele personale ale autorului precum și interesele de ordine publică; adică, însăși procedura examinării petiției poate să ia un caracter obiectiv.
Pentru a înțelege în mod adecvat sensul articolului 34 CEDO dar și al Convenției în întregime, este importantă interpretarea termenului de „victimă” prin prisma dreptului la un recurs individual. În conformitate cu interpretarea conferită în articolul 34 CEDO, prin termenul de „victimă” se înțelege persoana direct afectată de acțiunile sau omisiunile contestate. În plus, acțiunile sau omisiunile contestate trebuie să vizeze în mod personal autorul petiției.
Articolul 34 din Convenție permite sesizarea Curții de la Strasbourg printr-o cerere individuală de către persoane fizice, organizații neguvernamentale sau grupuri de particulari, care se pretind a fi victime ale unei încălcări ale drepturilor garantate de Convenție și protocoalele la aceasta, de către un stat contractant. Așadar, în pofida caracterului individual al cererii, aceasta nu este exercitată, în mod obligatoriu, de către un individ, chiar dacă acesta este cazul în general, sfera titularilor fiind stabilită în chiar textul convențional, după cum urmează:
Persoane fizice. Singura cerință care trebuie îndeplinită rezultă din dispozițiile articolului 1 din Convenție și anume, ca statul pârât să fie supus jurisdicției Curții (să fie parte la Convenție), iar reclamantul să fie sub jurisdicția acestui stat. Această ultimă cerință se apreciază ca un element de facto, fiind așadar irelevant dacă reclamantul se află legal sau nu pe teritoriul statului pârât, esențial este ca acesta să fie supus din punct de vedere efectiv jurisdicției acestuia.
În ceea ce privește capacitatea procesuală a reclamantului, potrivit unei decizii cu valoare de principiu a Curții, condițiile aplicabile cererilor individuale privitoare la capacitatea procesuală activă a persoanelor fizice nu coincid, în mod necesar, cu criteriile naționale în a determina locus standi (al unei persoane în procesul european); normele interne în materie pot avea scopuri diferite de cele stabilite de articolul 34 din Convenție, dacă există uneori analogie între aceste scopuri, nu întotdeauna, însă, situația se prezintă astfel [10, p. 167-168].
În concluzie, orice persoană fizică, fără excepție, poate invoca protecția europeană din moment ce apreciază că drepturile sale fundamentale ocrotite de Convenție și de protocoalele adiționale au fost încălcate de la momentul în care apreciază că a avut loc încălcarea respectivă în limitele jurisdicției statului în cauză, parte la Convenție.
Organizații neguvernamentale. În continuare articolul 34 din Convenție se referă la orice „organizație neguvernamentală”, prin formularea sa textul permite, așadar, sesizarea Curții nu numai de către persoanele fizice, dar și de persoanele juridice, atât cele cu scop lucrativ (societățile comerciale), cât și cele fără scop patrimonial (asociații, fundații, partide politice, sindicate, culte etc.), în măsura în care acestea apar ca titulare ale unor drepturi garantate de Convenție ce le-au fost nesocotite de autoritățile statului pârât.
În general, s-a considerat că nu se pot înscrie printre titularii recursului individual organele centrale ale statului, autoritățile descentralizate sau deconcentrate ale statului care exercită prerogative ale puterii publice oricare le-ar fi gradul de autonomie prin raportare la alte organe ale statului, colectivitățile locale, deoarece sunt organisme de drept public cu atribuții oficiale conferite de Constituție și de legi. De aceea, ele sunt în mod evident „organizații guvernamentale” [35, p. 124]. Există, totuși, persoane juridice de drept public cărora Curtea le-a recunoscut, fără rezerve, legitimare procesuală activă (partide politice, organizații religioase etc.) [10. p. 169], în timp ce rezolvarea altor cereri a necesitat nuanțarea, în această materie, a jurisprudenței Curții.
Prin urmare, pot fi cuprinse în categoria „organizațiilor guvernamentale” persoanele juridice care participă la exercițiul puterii publice sau gestionează un serviciu public, sub controlul autorităților statului și, în consecință, acestea nu pot fi titulare ale unor cereri adresate justiției europene în discuție.
Pentru a determina cuprinderea în categoria sus-menționată, instanța europeană utilizează în principal următoarele criterii: statutul juridic al persoanei juridice, prerogativele ce-i sunt conferite, natura activității exercitate, contextul în care această activitate se înscrie, gradul de independență față de autoritățile politice. Un exemplu în acest sens îl constituie cauza Radio France și alții c. Franței [61].
În ceea ce privește persoanele care acționează în numele „organizațiilor neguvernamentale”, este de menționat că, pentru introducerea unei cereri în fața Curții privind încălcarea unui drept recunoscut de Convenție, de către o astfel de entitate colectivă, indiferent dacă aceasta are sau nu personalitate juridică potrivit dreptului național, este esențial ca persoanele care o reprezintă să fie împuternicite în forme adecvate, fără, însă, a fi nevoie de respectarea unui formalism excesiv.
Grupuri de particulari. Caracterizată de doctrina juridică drept o noțiune „vagă, în mod evident imprecisă” [33, p. 273], sintagma „grup de particulari” pare a desemna, conform jurisprudenței Curții, acele „asociații informale”, cel mai adesea nereglementate juridic și cu natură temporară, formate din doua sau mai multe persoane cu interese comune și care sunt titularele unui drept prevăzut de Convenție, drept încălcat de statul pârât. Un exemplu în acest sens îl constituie cauza Affaire linguistique belge c. Belgiei [36].
Pe de altă parte, în sfera acestei noțiuni s-ar putea circumscrie acele organizații care potrivit dreptului național nu au reușit să se constituie în mod valabil sau au fost dizolvate, nedobândind, respectiv pierzându-și în acest context personalitatea juridică, ceea ce poate avea semnificația încălcării cel puțin a dreptului la asociere.
În concluzie, Curtea poate fi sesizată printr-o plângere individuală nu numai de un subiect de drept, persoană fizică sau juridică dar și de un grup constituit temporar și în mod natural, prin asocierea a două sau mai multe persoane, ce prezintă la un moment dat interese comune, interese ce au la bază încălcarea unui drept consacrat de Convenție.
1.2. Calitatea de „victimă”.
O a doua condiție de exercitare a recursului individual reglementat de articolul 34 din Convenție, o reprezintă calitatea de „victimă” a reclamantului, respectiv împrejurarea că acesta pretinde că statul pârât, sub a cărei jurisdicție se află sau s-a aflat la un moment dat, i-a încălcat un drept ce-i este garantat de Convenție.
Practic, se poate afirma că prin analiza titularilor dreptului la recurs individual se circumscrie sfera persoanelor care au capacitate procesuală activă în fața instanței europene, în timp ce prin condiția calității de „victimă” se stabilește care dintre aceste persoane, care au vocație generală de a sesiza Curtea, au și calitate procesuală din punct de vedere efectiv.
Cu toate acestea, se impune precizarea că noțiunea de „victimă”, deși nu poate fi separată exhaustiv de noțiunile de „interes” sau de „calitate procesuală activă din dreptul intern”, constituie totuși o noțiune autonomă, specifică sistemului Convenției, interpretată ca „persoana afectată direct de actul sau omisiunea autorităților” [ 24, p. 586].
În cauza Skender c. Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Curtea a amintit că articolul 34 nu dă dreptul unei „actio popularis”, întrucât nu autorizează reclamanții să se plângă de legislația contrară Convenției dar care nu li s-a aplicat [63].
În jurisprudența Curții, în circumstanțe excepționale, au fost luate în considerare situații în care o persoană poate fi o victimă potențială sau o victimă indirectă a actelor indicate în cererea adresată Curții.
În opinia judecătorilor Curții, are calitatea de victimă potențială acea persoană care nu se poate plânge de o atingere directă a unui drept garantat de Convenție, dar care se găsește într-o situație materială și juridică în care încălcarea poate interveni în orice moment [63].
De asemenea, se afirmă că pe această cale s-ar ajunge la recunoaștere, în anumite cazuri, a anumitor forme de „actio popularis”, precum în cauza Open Door and Dublin Well Woman c. Irlandei [58].
Fosta Comisie a statuat că pentru a se putea pretinde victima potențială a unor măsuri ale autorităților statului pârât, reclamantul trebuie să prezinte indicii rezonabile și convingătoare ale probabilității unei încălcări ce l-ar privi în mod personal, simplele suspiciuni sau conjuncturi nefavorabile fiind insuficiente din acest punct de vedere [47].
Aceeași abordare a noțiunii de victimă potențială se regăsește și în jurisprudența Curții, spre exemplu în cauza Michele Dayras și alții precum și Asociația SOS Sexisme c. Franței [9. p. 289].
Prin victimă indirectă se înțelege acea persoană care poate proba că există o legătură personală și suficientă între ea și victima directă a încălcării denunțate, încălcare ce i-a cauzat un anumit prejudiciu, sau că ea are un interes personal în a cere ca această încălcare să înceteze [10, p.184]. Un exemplu sugestiv în materie îl constituie cauza Ceyhan Demir și alții c. Turciei [41].
În altă ordine de idei, este de remarcat că stabilirea calității de victimă a reclamantului, în sensul articolului 34 din Convenție, nu depinde în mod necesar de constatarea unui prejudiciu cauzat acestuia (în schimb, existența și natura prejudiciului este esențială la stabilirea „satisfacției echitabile” acordate de Curte în cazul condamnării statului pârât), însă este indispensabil ca reclamantul să justifice un interes în promovarea cererii. Noțiunea de interes urmează a fi interpretată într-un sens larg, specific sistemului de protecție instituit de Convenție.
Condiția calității de „victimă” este aplicabilă nu numai persoanelor fizice, dar și subiectelor colective care au capacitate procesuală de a sesiza Curtea, respectiv „organizațiile neguvernamentale” sau „grupurile de particulari”.
Prin urmare, persoana juridică sau grupul de particulari care sesizează Curtea pe temeiul articolului 34 din Convenție vor trebui să pretindă că au suferit în mod direct o încălcare a unui drept garantat de Convenție sau de protocoalele sale adiționale și că justifică un interes să ceară încetarea încălcării denunțate, precum și, eventual, despăgubiri pentru prejudiciul suferit.
Dacă nu se poate pretinde ea însăși victimă, persoana juridică nu are calitatea de a introduce o cerere îndreptată contra unei măsuri care-i lovește pe membrii săi. Aceștia din urmă pot introduce, însă, o cerere în nume propriu.
Entitățile colective de drept nu pot fi, în principiu, victime indirecte ale unei încălcări a Convenției, dar nu este exclusă ipoteza calificării lor ca victime potențiale ale unei asemenea încălcări. Se poate aduce în sprijinul acestor afirmații hotărârea pronunțată de Curte în cauza Norris and the Nation gay federation c Marii Britanii, prin care plângerea reclamanților a fost declarată inadmisibilă pe motiv că asociația nu „ suferea direct efectele legislației atacate…” [10, p.193].
Dat fiind caracterul subsidiar al sistemului european de protecție a drepturilor omului (autoritățile naționale fiind cele dintâi chemate să garanteze apărarea drepturilor prevăzute de Convenție), calitatea de victimă este necesar să existe și să se păstreze atât la momentul formulării cererii individuale la instanța europeană, cât și pe toată durata procedurii judiciare în fața acesteia.
1.3.Condițiile de admisibilitate a articolului 35 din Convenție
Epuizarea căilor interne de atac. Prin condiția epuizării căilor de atac interne se desemnează obligația reclamantului de a parcurge, în prealabil, toate gradele de jurisdicție ale sistemului intern de drept, prin folosirea căilor de atac puse la îndemâna sa de acest sistem.
Noțiunea de „căi interne de atac” este o noțiune cu caracter propriu Convenției, ea cuprinzând orice posibilitate juridică, oferită de legislația națională unui stat parte la Convenție de a pune în discuție, în fața organelor care alcătuiesc sistemul național de drept ierarhizat, o încălcare a unui drept garantat de Convenție sau de protocoalele sale adiționale, ce are ca scop înlăturarea acestei încălcări și a consecințelor sale [10, p.251]. Conținutul obligației epuizării căilor de atac interne are o dimensiune „verticală” și una „orizontală”. Pe „verticală” reclamantul este obligat ca, pentru încălcarea dreptului său recunoscut de Convenție, să formuleze o acțiune în fața „instanței” naționale competente, iar, dacă nu obține satisfacție la nivelul primului grad de jurisdicție, reclamantul va trebui să facă uz de toate căile de atac oferite de legislația națională. Pe „orizontală” reclamantul trebuie să fi formulat în fața instanțelor interne, chiar și numai „în substanță”, încălcarea dreptului garantat de Convenție pe care, ulterior, o va invoca în fața Curții.
Din dispozițiile articolului 35 din Convenție, precum și din analiza jurisprudenței Curții, precum și a fostei Comisii, doctrina a delimitat regula după care condiția epuizării căilor de atac interne este îndeplinită în cazul în care reclamantul a utilizat căile de „recurs” intern, cu cerințele ca acestea să fie esențiale, referitoare la încălcările pretinse, accesibile și adecvate [23, p.37].
Persoana interesată nu este obligată decât să exercite, în limitele unei diligențe normale, recursurile care apar ca fiind eficiente și suficiente [23, p.40-41].Pentru a fi adecvat (cât și efectiv, în sensul articolului. 13 din Convenție) un „recurs” intern trebuie să prezinte perspective rezonabile de succes; este esențial să existe un anumit grad de certitudine al căii interne de atac, atât din punct de vedere teoretic, cât și practic.
În privința încălcării dreptului la un proces echitabil prin durata excesivă a procedurilor interne, atât Comisia, cât și Curtea au statuat că reclamantul se putea adresa direct organelor Convenției, în măsura în care, totuși, pe plan intern nu dispunea de un recurs prin care să pună în discuția acestora încălcarea acestui drept. După cum au decis și Comisia și Curtea, în numeroase rânduri, constatând încălcarea dispozițiilor articolului 6 paragraful (1) din Convenție, acestea „ nu mai consideră necesar să analizeze cauza și pe temeiul articolului 13” [59].
Dar hotărârea Kudla c. Poloniei [56] a marcat un reviriment al jurisprudenței în materie, în sensul că instanța europeană a arătat că acest text nu mai este absorbit de art. 6 paragraful (1) în situația în care încălcarea dreptului garantat de Convenție, pe care reclamantul o pune în discuție, constă în depășirea termenului rezonabil. Astfel, Curtea a statuat că, dacă dreptul intern nu garantează reclamantului un recurs efectiv pe calea căruia să obțină reparație pentru durata excesivă a procedurilor judiciare, atunci se va constata și încălcarea dispozițiilor art.13 din Convenție, pe lângă cele ale articolului 6 paragraful (1) ce garantează desfășurarea procedurilor interne într-un termen rezonabil.
De asemenea, s-a statuat că un recurs limitat la motive de legalitate nu este eficace în condițiile în care încălcarea dreptului recunoscut de Convenție provine din unele elemente de fapt sau se datorează dispozițiilor legale însele.
Termenul de 6 luni. Drepturile și libertățile instituite de Convenție sunt, prin natura lor, imprescriptibile. În schimb, dreptul la acțiune pentru constatarea încălcării acestora și obținerea unei satisfacții echitabile este condiționat de exercitarea lui în termenul de 6 luni instituit de art. 35 din Convenție. Calculul termenului prevăzut de art. 35 presupune stabilirea cu rigurozitate a momentului de la care el începe să curgă, precum și a celui la care este sesizată instanța europeană.
Sub primul aspect, potrivit dispozițiilor Convenției, termenul începe să curgă de la data „deciziei interne definitive”, respectiv de la momentul epuizării căilor interne de atac, astfel cum am circumstanțiat acest cadru în cele ce preced. Când încălcarea pretinsă constă într-o situație continuă, termenul de șase luni nu începe să curgă decât din momentul în care această situație continuă ia sfârșit. În principiu, termenul de 6 luni curge de la data deciziei celei mai înalte autorități naționale competente. Atunci când o decizie sau un act al unei autorități publice nu este susceptibil de nici un „recurs”, termenul de 6 luni curge de la data la care acea decizie/act își produce efectele [66].
În cauza Worm c. Austriei [65], Curtea și-a reconsiderat jurisprudența și a statuat că termenul de 6 luni începe să curgă a doua zi după pronunțarea în sedință publică a deciziei interne definitive sau, în absența unei asemenea pronunțări, de la comunicarea efectuată reclamantului sau avocatului său, sau de la data notificării deciziei, atunci când, în conformitate cu normele de drept și cu practica internă, el este îndreptățit să i se comunice din oficiu o copie a deciziei. Aceasta jurisprudență a fost confirmată ulterior.
În ceea ce privește momentul introducerii cererii în fața Curții, moment care trebuie să se plaseze în interiorul termenului de 6 luni, acesta este marcat, potrivit art. 47 alin. 5 din Regulamentul Curții‚ în principiu, de data primei comunicări transmisă Curții, în care reclamantul expune, fie și sumar, obiectul cererii sale.
Alte condiții de admisibilitate ale recursului individual (art. 35 paragraful (2) din Convenție:
Cererea să nu fie anonimă și cererea să nu fie esențial aceași cu o cerere anterior examinată de Curte. Aplicarea principiului non bis în idem presupune existența unei triple identități între cererea supusă examinării Curții și o cerere anterioară, respectiv identitate de părți, de obiect și de cauză (unde prin cauză se înțeleg acțiunile sau omisiunile autorităților statale prin care s-au produs încălcările denunțate de reclamant prin cererea sa, ca temei de fapt, și drepturile astfel încălcate, ca temei de drept).
Doctrina și jurisprudența Curții a statuat că regula triplei identități are a fi aplicată cu mai multă suplețe decât în dreptul intern, uneori fiind considerate necesare doar identitatea de obiect și cea de cauză pentru declararea unei cereri ca inadmisibilă, în timp ce, în alte cazuri, deși, formal, era întrunită tripla identitate, noua cerere a fost declarată admisibilă datorită existenței unui interes personal și serios al reclamantului.
Cererile incompatibile cu dispozițiile Convenției sau ale protocoalelor sale adiționale și cele în mod vădit nefondate sau abuzive (art. 35 paragraful (3) din Convenție). Deși reglementate de Convenție sub aceeași titulatură de condiții de admisibilitate, este evident că, pentru reținerea acestor situații, Curtea va fi nevoită să facă o apreciere globală a fondului cererii, pentru a vedea ce pretinde reclamantul prin raportare la dispozițiile Convenției. Prin urmare, deși aflată teoretic într-o procedură de admisibilitate, Curtea va fi nevoită în aceste cazuri „să pipăie” însuși fondul cererii reclamantului, situație oarecum similară celei întâlnite în dreptul intern în cazul procedurii în ordonanță. Pentru aceste motive, în doctrină se arată că dispozițiile articolul 35 paragraful (3) reglementează de fapt excepții preliminare privitoare la fondul cererii [10, p.353].
O cerere poate fi considerată incompatibilă cu prevederile Convenției atunci când obiectul ei nu intra sub incidența dispozițiilor acesteia. Astfel, incompatibilitatea unei cereri poate rezulta, în principal, din următoarele împrejurări:
reclamantul invocă încălcarea unor drepturi care nu sunt garantate de Convenție sau protocoalele sale (incompatibilitate ratione materiae);
cererea privește un drept garantat de Convenție dar reclamantul, fie nu s-a aflat sub jurisdicția unui stat contractant, fie a formulat cererea împotriva unui stat care nu este parte la Convenție (incompatibilitate ratione personae);
cererea privește un drept garantat de Convenție, reclamantul poate pretinde calitatea de „victimă”, dar la momentul încălcării acesta nu se afla sub jurisdicția teritorială a statului pârât (incompatibilitate ratione loci).
faptele invocate drept cauză a încălcării dreptului reclamantului s-au produs înainte ca statul pârât să fi ratificat Convenția (incompatibilitate ratione temporis).
Cererile în mod vădit nefondate. O cerere este declarată inadmisibilă ca fiind netemeinică în fapt atunci când instanța europeană apreciază că elementele de fapt prezentate de reclamant nu sunt de natură să conducă la existența vreuneia sau vreunora dintre încălcările alegate în cererea sa. O cerere poate fi însă și netemeinică în drept atunci când faptele incriminate de reclamant, deși probate, nu sunt de natură să constituie o încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau de protocoalele sale adiționale.
Cererile abuzive. În baza acestui text, au fost declarate inadmisibile cereri repetate care nu au nici un fundament sau care conțin afirmații insultătoare la adresa fostei Comisii sau cereri cu vădit caracter șicanator (spre exemplu cereri care reiterau obiectul unor cereri anterioare declarate inadmisibile).
1.4.Clasificarea calității de victimă consacrată de art. 34 din Convenție
Pentru a clasifica în mod adecvat sensul calității de vicitmă dedus prin prisma articolului 34 CEDO dar și a Convenției în întregime, este importantă interpretarea termenului de „victimă”. În paragrafele anterioare am constatat faptul că, în conformitate cu interpretarea conferită în art. 34 CEDO, termenul de „victimă” se înțelege persoana direct afectată de acțiunile sau omisiunile contestate. În plus, acțiunile sau omisiunile contestate trebuie să vizeze în mod personal autorul petiției.
În acest sens, nominalizăm faptul că Curtea a constatat în cauza İlhan v. Turcia, că „plângerile trebuie să fie înregistrate de către însăși persoanele, care pretind a fi victime sau în numele unor persoane, care pretind a fi victime cel puțin ale unei încălcări prevăzute de către una sau mai multe prevederi ale Convenției. Aceste persoane ar trebui să poată demonstra că măsura, de care se plâng ei a avut „impact direct” [53].
Pentru ca petiția să fie declarată admisibilă, autorul nu trebuie să dovedească faptul de victimă a presupusei încălcări. Articolul 34 CEDO prevede numai faptul că reclamantul ar trebui să fie o persoană, care „pretinde a fi o victimă”. Cu toate acestea, simpla pretindere de a fi victimă, nu este suficientă. Atunci când se decide asupra admisibilității cererii, Curtea, presupunând că o încălcare a avut loc într-adevăr, va examina întrebarea și va constată dacă în atare împrejurări persoana este o victimă a încălcării. Pentru a ajunge la o atare decizie, Curtea examinează atât conținutul factologic prezentat de către autorul petiției, cît și cel al statului declarat ca fiind de rea-credință.
Atunci când plângerea este introdusă de către un grup de persoane fizice, fiecare dintre membri grupului de particulari, pe care îi leagă un interes comun, trebuie să poată fi considerat victimă separat de ceilalți membri, deoarece Convenția nu garantează dreptul la o actio populis.
În același timp, este esențial ca persoanele juridice la care face referire articolul 34 CEDO să nu fie persoane de drept public, care exercită autoritatea de stat, întrucât ele sunt cele care trebuie să pună în aplicare Convenția; astfel încât nu pot fi și victimă și autor al violării în același timp. Calitatea de subiect de drept public sau privat este analizată de către instanța europeană pe baza unei noțiuni autonome, și nu în raport de calificarea internă.
În cazul persoanelor juridice, pentru a fi victime, trebuie să li se fi adus atingere unui drept propriu, aceasta neputând acționa în numele membrilor săi. Există situații când este dificil să se stabilească și să se dovedească legătura dintre acțiunile autorităților și prejudiciu. De exemplu, în cazul Tauira și alți 18 c. Franței, reclamanții s-au plâns împotriva deciziei guvernului Franței de a relua o serie de teste nucleare în Polinezia Franceză. Ei au susținut o încălcare a drepturilor prevăzute la articolele 2 (dreptul la viață), 3 (interzicerea torturii) și 8 (dreptul la respectarea vieții private și de familie) din Convenție și a articolului 1 (protecția proprietății) din Protocolul [9, p.301].
Comisia a considerat plângerile reclamanților ca fiind inadmisibile, deoarece aceștia nu ar putea pretinde că sunt victime ale dispozițiilor menționate din Convenție. Argumentele Comisiei constând în aceea că testele nucleare, în cazul în care ar avea loc, nu s-ar solda cu consecințe negative întrucât ar fi prea îndepărtate pentru a avea un impact asupra situației personale a petenților.
În ce privește persoanele fizice, ele trebuie să probeze că au fost personal victime ale acțiunii sau inacțiunii, care să constituie o violare a drepturilor și libertăților garantate. Această acțiune sau inacțiune poate consta, în raport cu legislația internă, o încălcare a legii sau poate să constea în aplicarea față de reclamant a unei legislații, care însăși este contrară Convenției.
În principiu, simpla existență a unei legislații contrare Convenției nu este suficientă pentru ca o persoană să se poată pretinde în mod valabil victimă, chiar dacă Legea în cauză dată poate viza, la moment, reclamantul. Tot astfel, organele de la Strasbourg afirmă frecvent că ele nu sunt chemate să examineze in abstracto dacă o lege este sau nu compatibilă cu Convenția, ci doar dacă, în concret, o măsură contrară prevederilor acesteia a fost luată față de reclamant.
De la această regulă, în cazuri excepționale, s-a recunoscut totuși calitatea de victimă acelor persoane, care sufereau anumite consecințe din simpla existență a unei legi, chiar dacă aceasta nu a fost pusă în aplicare contra lor. Astfel, s-a recunoscut calitatea de victimă potențială în cazul:
– unor femeii care, fără a fi însărcinate s-au plâns cu privire la legislația privind avortul voluntar;
– homosexualilor, care s-au plâns de existența unei legi, ce incrimina relații homosexuale comise în privat și cu consimțământul participanților;
– existenței unei legislații care permite exproprierea unor mănăstiri;
– în situația, în care o lege cu privire la sistemul de învățământ a fost atacată de părinți, ai căror copii nu aveau încă vârstă preșcolară;
– ori în cazul existenței unei legi, care permitea interceptarea corespondenței unei persoane, chiar dacă aceasta nu a reușit probarea faptului că legea în cauză a fost pusă în aplicare și față de el.
Ceea ce leagă toate aceste cazuri este fie potențialitatea ridicată ca legislația în cauză să fie aplicată față de reclamant într-un viitor apropiat, fie existența unor ingerințe în modul de viață al persoanelor în cauză, care decurg din simpla existență a legii, astfel încât reținerea calității de victimă, chiar potențială, este justificată.
De asemenea, jurisprudența admite, pe scară largă, posibilitatea de a introduce o plângere de către victimele indirecte ale încălcării Convenției, în paralel cu cele directe. Prin victimă indirectă, se înțelege acea persoană care, datorită legăturii pe care o are cu victima directă, suferă prin ricoșeu efectele violării drepturilor Convenționale ale acesteia din urmă.
Așadar, acțiunile sau omisiunile statului, pe lângă victimizarea directă a uneia sau mai multor persoane, pot duce în mod indirect la consecințe pentru alte persoane, care au strânsă legătură cu victima. Asemenea situații apar mai ales în cazurile de: dispariții în care sunt implicați agenți de stat, la unele cazuri de deportare, expulzare.
În astfel de circumstanțe, persoanele fizice indirect vizate pot face plângeri în calitate de victime ale încălcării drepturilor lor. În cazul Ipek v. Turcia [54]: s-a pus în discuție dispariția a doi fii ai solicitantului, care au fost văzuți ultima oară în mâinile agenților forțelor de securitate ale statului. Solicitantul a susținut că, urmare a incapacității sale de a afla ce s-a întâmplat cu fiii săi și modul, în care autoritățile au reacționat la interpelările lui, el a fost supus unor suferințe psihice severe. Instanța a constatat că problema calificării unui membru de familie „dispărut fără veste”, ca fiind victimă a tratamentului contrar prevederilor art. 3 CEDO (interzicerea torturii), depinde de prezența unor factori speciali, care dau suferinței solicitantului o natură și amploare deosebită, în comparație cu suferința morală inevitabilă a rudelor victimelor de grave încălcări ale drepturilor omului. Astfel de factori nominalizându-se a fi:
– gradul de apropiere a legăturilor de familie (cu accent deosebit sunt relațiile strânse dintre părinți și copii);
– circumstanțele speciale a relației;
– măsura în care membrii familiei au asistat la evenimente;
– participarea membrilor de familie în încercarea de a obține informații despre rudele, care au dispărut;
– modul în care autoritățile au reacționat la aceste încercări.
Curtea a subliniat că esența unei astfel de încălcari nu este, de fapt, „dispariția” membrului familiei, ci legătură dintre reacția autorităților și atitudinea lor față de situația cu care au fost sesizați. Potrivit Curții, în legătură cu aceste circumstanțe, familia își poate argumenta calitatea de victimă a comportamentului autorităților.
După ce s-a stabilit că reclamantul continuă să sufere emoțional și retrăiește trauma morală a dispariției fiilor săi, precum și cauza incapacității de a stabili ce s-a întâmplat cu ei și, luând în considerare modul, în care autoritățile au răspuns la apelul său, Curtea a concluzionat că în privința reclamantul s-a încălcat art. 3 CEDO (interzicerea torturii).
În cazul Chahal v. Regatul Unit, [42] guvernul britanic intenționa a-l deporta pe domnul Chahal în India. Soția împreună cu copiii săi au fost, de asemenea, solicitanții unei plângeri, prin care au susținut că deportarea domnului Chahal ar încălca dreptul lor la respectarea vieții de familie prevăzut de art. 8 CEDO (dreptul la respectarea vieții private și de familie). Curtea a nominalizat că se consideră rudă apropiată a persoanei decedate, în privința căreia s-a adus atingere dreptului la viață protejat prin art. 2 CEDO (dreptul la viață) : soția, tatăl, frații, feciorul și nepotul; totodată remarcând ca acestea au capacitate procesuală necesară înaintării unei plângeri.
Așadar, pot fi victime indirecte: soția unei persoane ucise prin violarea art. 2 CEDO dreptul la viață (deoarece protecția oferită de articolul 2 CEDO nu ar fi eficientă întrucât cei morți sau dispăruți nu au posibilitatea de a înainta o plângere la CEDO) ori soția unei persoane deținute contrar dispozițiilor Convenției etc.
De exemplu, plângeri referitoare la încălcarea articolelor 2 CEDO (dreptul la viață) și 3 CEDO (interzicerea torturii), depuse de membrii familiei, au fost în cazul Salman v. Turcia, [62] prin care Curtea a considerat plângerea înaintată de soția domnului Agita Salman, care a murit ca urmare a torturii din timpul detenției la poliție. În mod similar, cauza Timurtaș c. Turciei, [60] reclamantul s-a plâns cu privire la dispariția fiului său, care a fost luat de soldați, susținând că, în ceea în privința fiul său, s-au încălcat articolele 2 CEDO (dreptul la viață), 5 CEDO (dreptul la libertate și siguranță), 13 CEDO (dreptul la un recurs efectiv) și 18 CEDO (limitarea folosirii restrângerilor drepturilor) din Convenție, și pentru el însuși – articolul 13 CEDO (dreptul la un recurs efectiv).
Pe de altă parte, o rudă apropiată a celui decedat nu are calitatea de victimă și nici capacitatea procesuală să depună o plângere de încălcare a drepturilor persoanei decedate: – pentru liberare provizorie, în temeiul articolului 5 § 3 (dreptul la libertate și la siguranță) din Convenție sau – încălcare a dreptului la un proces echitabil în temeiul art. 6 Convenției. Curtea a constatat că drepturile garantate de art. 5 și 6 CEDO al Convenției se încadrează în categoria drepturilor inalienabile;
Excepțiile fiind:
Plângerile înaintate, în temeiul art. 5 (dreptul la libertate și la siguranță) CEDO pot fi efectuate pe numele persoanelor dispărute în legătură cu dispariția lor.
În cazuri de maltratare, o rudă apropiată a victimei poate avea capacitate procedurală necesară, în cazul, în care victima abuzului este deosebit de vulnerabilă (drept exemplu servește cauza İlhan v. Turcia [53]: drept urmare a unor bătăi severe, de către organele de drept din Turcia, fratelui reclamantei i s-au cauzat leziuni creierului, ceea ce a dus la pierderea pe termen lung a funcției sale. Reclamanta a precizat că, de asemenea, depune o plângere în numele fratelui său care, având în vedere starea lui de sănătate, nu a putut face acest lucru. În cazul dat, Curtea a declarat că „în majoritatea cazurilor, plângerii i se atribuie numele persoanei, care și este petent și la aceasta se mai anexează procura, ce permite membrului familiei să acționeze în numele acestuia sau acesteia. Acest lucru asigură faptul că plângerea a fost depusă cu acordul victimei la pretinsele încălcări, pentru a evita plângeri actio popularis”[53]. Cu toate acestea, ținând cont de circumstanțele particulare ale acestui caz, și anume alienarea mintală a fratelui reclamantei, Curtea a concluzionat că reclamanta poate depune o plângere în numele fratelui său în mod corespunzător.
De asemenea, au calitatea de victimă indirectă succesorii reclamantului care continuă acțiunea începută de acesta. Reclamantul în astfel de cazuri deține capacitatea procesuală necesară unei plângeri referitoare la evenimentele, ce au dus sau sunt în legătură cu dispariția sau moartea rudei sale.
O astfel de situație a apărut în cazul Aksoy v. Turcia [37]: în timpul examinării plângerii înaintate de domnul Aksoy, prin care se susținea că a fost torturat de către poliție în timpul detenției, el a fost asasinat de către persoane necunoscute. Instanța a permis tatălui acestuia să susțină plângerea reclamantului.
În cazul, în care rudele apropiate nu doresc să susțină reclamația după moartea solicitantului, Curtea poate dispune încetarea procedurii, având în vedere că moartea solicitantului este un fapt, care „oferă soluția problemei”. Cu toate acestea, dacă fondul cauzei ridică probleme ale valorilor de interes general, Curtea poate continua procedura, după moartea solicitantului, în ciuda absenței unui membru al familiei sau a moștenitorului, care continuă acțiunea începută de acesta, prin a promova în continuare cerințele invocate.
Calitatea de victimă a reclamantului poate să dispară pe durata procedurii, situație în care Curtea va emite o decizie de respingere a plângerii ca inadmisibilă. Sunt posibile două astfel de ipoteze:
– dispariția situației care a stat la baza plângerii – spre exemplu, în cazul victimelor potențiale, abrogarea legii în discuție;
– recunoașterea de către stat a violării drepturilor protejate și acoperirea prejudiciului prin repararea daunelor prin mijloace adecvate.
Indiferent de aceste cerințe există cazuri, în care urmărirea penală și pedepsirea autorilor nu este suficient pentru ca Curtea să stabilească pierderea statutului de victimă a solicitantului:
O cauză elocventă prezintă Mikheyev v. Rusia, [57] în care statul pârât a informat Curtea, după ce plângerea a fost înaintată de mai mulți ani, că ofițerii de poliție, care au săvârșit abuzuri în privința reclamantului au fost judecați pentru abuz de autoritate și condamnați la închisoare. În pofida acestui fapt, Curtea de la Strasbourg a remarcat că verdictul unei instanțe judiciare locale, ținând seama de împrejurările cauzei, nu a afectat statutul solicitantului de victimă din următoarele motive:
în primul rând, verdictul nu este încă definitiv și poate fi ridicat în recurs;
în al doilea rând, în ciuda faptului că instanța de judecată a admis abuzul, reclamantul nu a primit ca urmare a acestuia compensații;
în al treilea rând, verdictul reflectă numai faptul de abuz, și nici o mențiune a deficiențelor de anchetă, a căror existență au constituit pentru solicitant cele mai importante aspecte ale cauzei.
1.5.Clasificarea calității de victimă: entitățile colective – titulare ale dreptului consacrat de art. 34 din Convenție
Entitățile colective de drept sunt vizate în mod indirect de sistemul de protecție al Convenției din moment ce atât „organizațiile neguvernamentale” cât și „grupurile de particulari” pot fi reclamanți și, deci pot fi titulare ale recursului individual în fața Curții, fapt ce a fost confirmat, în mod constant de către Curte în jurisprudența sa [33, p. 94].
Totuși, Convenția nu instaurează în nici un caz un „actio popularis” care ar permite oricărei persoane sau oricărui grup constituit denunțarea oricărei încălcări a Convenției de către un stat parte. Într-adevăr, în momentul examinării posibilității de a accepta o reclamație, organele însărcinate cu aplicarea Convenției consideră că, în cazul în care aceasta provine de la un grup, toți membrii grupului trebuie să aibă un interes comun în a acționa [36].
Articolul 34 din Convenție permite sesizarea Curții nu numai de către persoanele fizice, dar și de persoanele juridice, atât cele cu scop lucrativ (societățile comerciale), cât și cele fără scop patrimonial (asociații, fundații, partide politice, culte etc.). Din interpretarea per a contrario a sintagmei rezultă că textul exclude însă din sfera posibililor titulari ai cererii adresate jurisdicției europene orice persoană juridică, instituție, organizație sau altă entitate „guvernamentală”.
În general, s-a considerat că nu se pot înscrie printre titularii cererii individuale organele centrale ale statului, autoritățile descentralizate sau deconcentrate ale statului care exercită prerogative ale puterii publice, colectivitățile locale.
Pe de altă parte, s-a statuat că unele organizații, care servesc realizării unor interese generale ale societății, dar nu exercită prerogative ale puterii publice și se bucură de o autonomie completă față de stat, se încadrează în noțiunea de „organizație neguvernamentală”, putând uza de prerogativa procesuală instituită prin dispozițiile art.34 din Convenție, chiar dacă ar fi constituite conform normelor interne de drept public.
Prin urmare, pot fi cuprinse în categoria „organizațiilor guvernamentale” persoanele juridice care participă la exercițiul puterii publice sau gestionează un serviciu public, sub controlul autorităților statului. Criteriile generale utilizate de instanța europeană pentru determinarea includerii în concret a unei organizații în sfera noțiunii de organizație „neguvernamentală” sunt următoarele: statutul juridic al persoanei juridice; prerogativele ce-i sunt conferite; natura activității exercitate; contextul în care această activitate se înscrie; gradul de independență față de autoritățile politice [10, p.171].
În ceea ce privește o altă condiție de admisibilitate impusă de articolul 34 din Convenție, respectiv existența calității de „victimă” a reclamantului, s-a arătat că această calitate poate reveni atât unei persoane fizice, cât și unei entități colective de drept și că, deși este greu de imaginat că o astfel de entitate colectivă de drept ar putea apărea ca victimă indirectă a unei încălcări a Convenției, nu sunt, totodată, excluse împrejurări în care ar putea fi calificată ca victimă potențială a unei astfel de încălcări [10, p.193].
Față de considerațiile ce preced, considerăm că se impun următoarele concluzii în ceea ce privește posibilitatea celor mai întâlnite forme de entități colective de drept din dreptul intern de a deveni titulare ale unora dintre drepturile substanțiale prevăzute de Convenție, precum și a dreptului procedural la recurs individual:
Partidele politice. Fosta Comisie și Curtea le-au recunoscut partidelor politice calitatea de titulari ai cererii individuale reglementată de articolul 34 din Convenție. Spre exemplu, s-a statuat că atât un partid politic, cât și unul dintre membrii săi, se află în drept a sesiza jurisdicția europeană ca urmare a încălcării dreptului la asociere, recunoscut de Convenție, prin faptul interzicerii oficiale a unei reuniuni politice organizate de respectivul partid [65].
Organizațiile sindicale. Calitatea de titular al recursului individual a unui sindicat a fost la rândul său recunoscută atât de către fosta Comisie cât și de către Curte în numeroase ocazii [33, p.95], însă s-a statuat că o astfel de organizație nu are calitatea să introducă o cerere prin care pune în discuție o măsură a autorităților statale ce vizează pe membrii săi, din moment ce el însuși nu se poate pretinde victima acelei măsuri.
Cultele religioase. Instanța de la Strasbourg a recunoscut în mod constant cultelor religioase, calitatea de reclamant, în sensul Convenției, ajungând prin jurisprudența sa să modeleze conceptul de „Biserică reclamantă” ceea ce a deschis grupurilor religioase, accesul la sala de judecată în special, în cauzele Biserica catolică Canee c. Greciei [39] și Biserica metropolitană din Basarabia c. Moldovei[40].
Asociațiile, fundațiile și federațiile. Asociațiile și fundațiile constituie prin însăși natura lor juridică organizații „neguvernamentale”, acestea fiind titulare ale dreptului de a sesiza cu o cerere individuală Curtea. Este de remarcat că o asociație poate compărea în fața Curții fie ca reprezentant al membrilor săi (caz în care este datoare să-i individualizeze și să justifice calitatea de „victimă” a fiecăruia dintre aceștia), fie în nume propriu, în condițiile în care încălcarea alegată din partea statului pârât privește un drept recunoscut de Convenție al asociației înseși.
Organizațiile cu scop lucrativ. Reamintim că existența personalității juridice a reclamantului nu este o condiție de admisibilitate a recursului individual.
Societățile comerciale. În categoria persoanelor juridice constituite în scopul obținerii de profit, locul predominant este ocupat de societățile comerciale, constituite în Republica Moldova într-una din formele prevăzute de Codul Civil al RM. Societatea comercială este persoana juridică de la data înregistrării la Camera Înregistrării de Stat. Dobândind personalitate juridică, în condițiile Legii, societatea comercială se întegrează circuitului civil, ca subiect distinct de drept. Subiecte de drept privat, societățile comerciale sunt entități colective de drept destinate realizării intereselor materiale ale persoanelor care le constituie, activitatea acestora fiind liberă și neîngrădită, sub condiția respectării unui nucleu minimal de reguli, considerate de ordine publică.
În ceea ce privește societățile comerciale, dreptul de a sesiza Curtea aparține organelor lor statutare sau, în cazul societăților în lichidare, lichidatorilor, iar nu acționarilor. Există însă situații excepționale, în care se poate recunoaște dreptul acționarilor de a sesiza Curtea și anume în ipoteza în care cererea privește tocmai modalitatea de desemnare a persoanei care potrivit dreptului național ar fi singura îndreptățită să reprezinte persoana juridică asemeni situației Creditul Industrial c. Republicii Cehă [43].
Se impune ca o ultimă mențiune faptul că, dat fiind că însăși rațiunea existenței unei societăți comerciale este obținerea de profit, este greu de imaginat o ipoteză în care un astfel de titular ar putea promova un recurs individual întemeiat în principal pe considerente de ordin moral sau în lipsa unui prejudiciu material cauzat reclamantului și care se pretinde a fi reparat de statul pârât.
Autoritățile și instituțiile publice. Autoritățile și instituțiile publice, precum și oricare alte entități aparținând sectorului public, precum Parlamentul, Guvernul, ministerele, instanțele judecătorești, agențiile guvernamentale autonome, orașele, comunele, raioanele etc. nu pot fi titulari ai cererii de recurs individual adresate Curții, acestea constituind organizații guvernamentale în sensul art. 34 din Convenției. Pe de altă parte, astfel cum am mai arătat, esențial pentru calificarea unei organizații ca fiind guvernamentală, pe lângă statutul juridic, prerogativele ce-i sunt conferite, natura activității exercitate și contextul în care această activitate se înscrie, este gradul de autonomie al acesteia față de stat, privit ca autoritate politică.
Situația specială a ordinelor profesionale. Ordinele profesionale, termen sinonim în doctrină cu expresii ca: „organizații profesionale” sau „uniuni profesionale”, sunt organisme neguvernamentale autorizate de Lege să presteze servicii publice, în regim de putere publică, adică sunt stabilimente de utilitate publică. Prin ficțiune juridică, aceste structuri de origine privată, care sunt atrase prin dispoziția expresă a Legii la prestarea serviciilor publice, sunt asimilate, din perspectiva contenciosului administrativ, autorităților publice [17, p. 84]. Ordinele profesionale îmbină elementele caracteristice ale subiectelor de drept privat cu cele specifice subiectelor de drept public. Prin urmare, ele sunt supuse unui regim juridic mixt, atât de drept public cât și de drept privat. Elementele care țin de dreptul public sunt cele privind misiunea de serviciu public (prerogativele privind puterea de reglementare și puterea disciplinară), în timp ce structura și funcționarea internă a ordinului cad sub incidența dreptului privat.
Organele Convenției au constatat că ordinele naționale ale profesiilor liberale, care sunt create prin Lege sau în temeiul Legii, îndeplinesc și scopuri de interes general, prin funcțiile lor de reglementare, administrative și de disciplină, astfel că ele sunt instituții de drept public, iar nu asociații de drept privat; atât fosta Comisie cât și Curtea au inclus ordinele profesionale în noțiunea europeană autonomă organizație neguvernamentală, în sensul art. 34 din Conventie [11, p.114].
Orice grup de particulari. Caracterizată de doctrina juridică drept o noțiune „vagă, în mod evident imprecisă” [10, p.173], sintagma „grup de particulari” pare a desemna, conform jurisprudenței Curții, acele „asociații informale”, cel mai adesea nereglementate juridic și cu natură temporară, formate din persoane cu interese comune și care sunt titularele unui drept prevăzut de Convenție, drept încălcat de statul pârât. Pe de altă parte, în sfera acestei noțiuni s-ar putea circumscrie acele organizații care potrivit dreptului național nu au reușit să se constituie în mod valabil [56] sau au fost dizolvate, nedobândind, respectiv pierzându-și în acest context personalitatea juridică. Este de remarcat că un „grup de particulari” nu reprezintă propriu-zis o entitate colectivă de drept, ci, mai degrabă, un grup de subiecte individuale reunite ad-hoc în baza unui interes comun.
Analizând jurisprudența Curții, concluzionăm în sensul că: chiar dacă mai multe dispoziții ale Convenției nu sunt, poate, aplicabile societăților sau altor persoane juridice (de ex. art. 2 și 3) marea majoritate dintre acestea se aplică direct acestor persoane în calitate de entități juridice autonome ce merită protecția Convenției. Așadar, convenția vizează persoanele juridice în calitate de titulare de drepturi garantate. Uneori acest lucru se întâmplă în mod direct, Convenția evocând „persoanele fizice sau juridice”, precum în art. 1 din Protocolul 1 privind dreptul de proprietate. Însă, în cea mai mare parte, referirea la persoanele juridice este indirectă, ceea ce dă naștere unei anumite ambiguități; astfel, art. 34 privind recursul individual vizează persoanele fizice și grupurile de particulari, însă, cu excepția unor îndoieli, se admite că aceste grupuri includ și persoanele juridice, care, în orice caz corespund acestei definiții.
1.6.Trăsăturile caracteristice ale calității de victimă: entități colective
Fără îndoială că titularul absolut al drepturilor și libertăților fundamentale instituite de Convenție este persoana umană, însă, aceasta poate participa la raporturile juridice fie individual, ca persoană fizică, fie ca parte a unei entități colective de drept, fie că acesta beneficiază ea însăși de personalitate juridică, fie că este vorba de o simplă asociere a mai multor persoane fizice, care însă nu dă naștere unei persoane juridice. Persoana fizică beneficiază de protecția integrală a dispozițiilor Convenției, putând exercita oricare dintre drepturile „substanțiale” și chiar libertățile fundamentale prevăzute de aceasta, care sunt, în mare parte, drepturi personale nepatrimoniale.
În schimb, prin chiar natura lor, unele drepturi garantate de Convenție (dreptul la viața de familie, interzicerea torturii și a oricăror tratamente inumane sau degradante etc.) nu pot avea ca titular o persoană juridică sau, în general, o entitate colectivă de drept. Nu este mai puțin adevărat că, dacă entitatea colectivă de drept nu ar putea fi ea însăși titularul unor asemenea drepturi sau obligații, ea ar putea totuși interveni în mecanismul de protecție instituit de Convenție în calitate de reprezentant a membrilor săi, persoane fizice, pentru încălcarea adusă drepturilor acestora.
Pe de altă parte, o foarte importantă diferență de regim juridic între persoana fizică și entitatea colectivă de drept, ca titulari ai drepturilor garantate de Convenție, se observă în planul dreptului la acțiune, ca drept procedural, care însoțește și garantează exercițiul drepturilor „substanțiale” garantate de Convenție, respectiv dreptul de a sesiza Curtea despre o pretinsă încălcare a unui drept recunoscut de Convenție de către un stat pârât.
Astfel, dacă orice persoană fizică poate formula o cerere individuală în fața Curții, textul Convenției impune condiții suplimentare pentru ca o entitate colectivă de drept să poată intenta o astfel de acțiune, numai organizațiile neguvernamentale sau grupurile de particulari putând fi titulari ai unei astfel de cereri. Pe de altă parte, calitatea procesuală pasivă în litigiul declanșat în fața Curții revine întotdeauna unei entități colective de drept, respectiv unul dintre statele contractante ale Convenției.
Entitățile colective. Noțiune. Clasificări
În ceea ce ne privește, apreciem că, din perspectiva dreptului civil, persoana juridică este acea entitate caracterizată prin organizare și patrimoniu propriu, recunoscute în scopul exercitării drepturilor subiective civile și asumării obligațiilor corelative conferite de lege.
Fără îndoială, conținutul noțiunii persoană juridică nu se suprapune cu noțiunea de personalitate juridică. Dobândirea personalității juridice marchează recunoașterea persoanei juridice ca veritabil subiect de drept. Se poate spune, din această perspectivă, că dobandirea personalității juridice este un procedeu tehnico-juridic care prezintă note specifice în raport cu fiecare categorie de persoane juridice, procedeu care face posibilă integrarea subiectelor colective de drept în circuitul civil.
În cazul entităților colective de drept, personalitatea juridică este numai de natura, iar nu și de esența acestora. Există numeroase subiecte colective de drept care nu sunt persoane juridice: spre exemplu, unele dintre instanțele judecătorești (judecătoriile și noile tribunalele specializate), asociațiile în participațiune reglementate de Codul civil, diverse societăți profesionale și alte asociații etc.
Totuși, în principiu, cel puțin în materia dreptului privat, entitatea colectivă este definită sub forma persoanei juridice, care presupune o serie de condiții speciale referitoare la organizare, conducere, patrimoniu, scop, răspundere, denumire etc. În categoria subiectelor colective de drept care beneficiază de personalitate juridică se înscriu: societățile comerciale; organizațiile sindicale; asociațiile și fundațiile partidele politice etc.
Față de persoana fizică, ca subiect individual al raporturilor juridice, entitățile colective de drept se diferențiază prin cel puțin două caracteristici esențiale.
În primul rând, dacă persoana fizică dobândește capacitate juridică de drept, de la momentul nașterii (situația drepturilor copilului nenăscut fiind doar o aparentă excepție de la acest principiu, din moment ce Legea impune condiția ca acesta să se nască viu pentru incidența acestei reguli de drept), persoana juridică trebuie să respecte anumite condiții și proceduri prescrise de Lege în vederea constituirii sale valabile. Mai mult, persoana juridică poate lua ființă numai în formele prevăzute de lege. De asemenea, spre deosebire de regulile de drept aplicabile persoanelor fizice, în materia subiectelor colective de drept, capacitatea de folosință și cea de exercițiu sunt legate indisolubil, neputând fi disociate.
În al doilea rând, de esența persoanei juridice este specializarea capacității juridice a acesteia. Astfel, în timp ce persoana fizică are o vocație generală, la exercitarea tuturor drepturilor și obligațiilor prescrise de Lege, persoana juridică poate exercita numai acele drepturi și a-și asuma numai acele obligații care corespund scopului stabilit de lege, act de înființare sau statut (art.60 Cod Civil RM) [ 2 ]. Orice act juridic contrar scopului este lovit de nulitate.
Entitățile colective de drept însele se diferențiază esențial în persoane juridice care urmăresc realizarea unui scop patrimonial (societățile comerciale) și cele a căror existență este subordonată realizării unui interes public, comunitar, sau chiar a unor interese personale aparținând membrilor lor, aceste interese neavând însă natură patrimonială (asociațiile, fundațiile, sindicatele, organizațiile profesionale).
După un alt criteriu, respectiv cel al regimului juridic aplicabil, entitățile colective de drept se clasifică în entități de drept public, respectiv de drept privat. O diferență esențială între aceste două categorii rezultă din aplicarea principiului libertății contractuale în materia subiectelor de drept privat, respectiv a celui al legalității în sfera entităților de drept public.
Caracterul de drept public sau privat al unui subiect de drept nu rezultă în mod necesar din forma de organizare, determinant fiind dacă acesta realizează o activitate de interes public. Sub acest aspect, în dreptul administrativ se folosește categoria de stabiliment de utilitate publică pentru a desemna acele entități juridice care, ca formă de organizare, țin de dreptul privat, însă realizarea activității lor influențează interesul public (spre exemplu barourile de avocați, universitățile etc.).
Entitățile colective – titulare ale dreptului de sezină. Articolul 1 din Convenție obligă înaltele părți contractante să recunoască oricărei persoane din jurisdicția lor drepturile și libertățile definite la Titlul I al Convenției.
Fără îndoială, alegerea termenului este semnificativă pentru voința de a acorda acestor drepturi o valoare erga omnes, care reprezintă expresia universalității Convenției. O examinare rapidă a principalelor dispoziții ale Convenției arată că este vorba cu certitudine de un text ce vizează individul, considerat în esența sa individuală, ceea ce denotă o concepție individualistă asupra drepturilor omului în concordanță cu contextul politic și juridic în care Convenția a fost adoptată, cu jumătate de secol în urmă, când era important să se pună înainte principiile statului de drept și ale democrației politice, pentru a se asigura supraviețuirea regimurilor democratice din țările membre [14, p. 18];
Totuși unii comentatori au contestat caracterul pur individualist al Convenției, în sensul că ea nu ar viza decât protecția drepturilor esențiale ale omului, făcând abstracție de apartenența lor la un grup social determinat. În opinia lui J. Velu și R. Ergec, „ sistemul Convenției este susceptibil de a proteja în egală măsură anumite drepturi ale unei organizații sau ale unui grup, precum și anumite drepturi ale indivizilor considerați ca membrii ai unui grup social determinat” [ 34, p. 69]
Chiar dacă această abordare poate apărea destul de mult în decalaj cu opiniile cel mai des exprimate, putem totuși estima că, instrument viu și adaptabil, Convenția constituie un instrument deja deschis în mod potențial către protecția subiectelor colective de drept, fără ca prin această deschidere să riște sacrificarea individului entității sociale. Trebuie, de asemenea, subliniat faptul că jurisprudența Curții și a fostei Comisii a permis, dincolo de puținele referințe textuale explicite, o anumită protecție a subiectelor colective.
După cum am arătat în preambulul acestei lucrări, calitatea de titular al unuia/unora dintre drepturile „substanțiale” reglementate de Convenție este, în principiu, indisolubil legată de aceea de titular al dreptului la acțiune instituit de sistemul de protecție al Convenției, respectiv de dreptul de natură procedurală de a obține examinarea unei pretinse încălcări a acestor drepturi din partea statului pârât de către Curte (și de a obține o satisfacție echitabilă) prin sesizarea acesteia cu un recurs individual, reglementat de articolul 34 din Convenție.
Totuși, o ipoteză specială privește situația statelor contractante ale Convenției (ele însele subiecte colective de drept). Astfel, deși acestea nu sunt titulare ale drepturilor „substanțiale” recunoscute de Convenție, aceasta le pune la dispoziție un drept procedural de a sesiza jurisdicția europeană cu privire la încălcarea dispozițiilor Convenției pe calea recursului interstatal.
Mecanismul de protecție instituit de Convenție a constituit o inovație în sistemul tratatelor internaționale, întrucât, nu numai că a instituit o jurisdicție internațională (chiar supranațională) pentru garantarea aplicării dispozițiilor Convenției, nu numai că a permis sesizarea acesteia, în mod direct, de către un particular împotriva unui stat contractant, dar a instituit un „recurs” interstatal prin care oricare dintre statele contractante poate aduce un alt stat contractant în fața jurisdicției Curții nu numai pentru încălcarea de către acesta a drepturilor resortisanților săi, dar și a celor al oricărui cetățean, refugiat sau apatrid aflat, la momentul încălcării, sub jurisdicția de drept sau numai de fapt a statului pârât invocând, în acest sens, prezentarea în fața Curții a unei chestiuni care aduce atingere ordinii publice europene [37]. Acest tip de acțiune publică constituie însăși esența garanției colective și a caracterului obiectiv al drepturilor omului [24, p. 306].
Specificul cererii de recurs interstatal este acela că „victima” încălcării Convenției nu este reclamantul, ci unul sau mai mulți resortisanți ai statului pârât. Mai mult, spre deosebire de cererea individuală, titularul acestui drept procedural – oricare dintre statele părți la Convenție – nu este nici reprezentantul „victimei”.Reclamantul nu exercită un drept al victimei, în numele acesteia, ci unul propriu (dar nu și în interes propriu), instituit în scopul garantării ordinii publice europene instituite de Convenție, statul în cauză nu acționează ca un avocat, ci ca un procuror.
Promovarea cererii interstatale presupune îndeplinirea cumulativă atât a unor condiții generale de admisibilitate, cât și a unora specifice. Condițiile generale de admisibilitate vizează, în principiu, aspecte vizând stabilirea competenței Curții sub aspect personal, material și temporal. În ceea ce privește condițiile speciale de admisibilitate, deși art.33 din Convenție nu prevede acest lucru expres, Curtea și fosta Comisie au apreciat că sunt aplicabile cele două condiții instituite de art.35 din Convenție în domeniul cererilor individuale, cu unele nuanțări [10, p.141]
Din perspectiva pe care o tratăm, aceea a subiectelor colective de drept credem că pot fi trase următoarele concluzii:
Spre deosebire de cererea individuală, care poate fi introdusă de orice persoană care se pretinde „victimă” a încălcării drepturilor recunoscute de Convenție, fie persoană fizică, fie entitate colectivă de drept, cererea interstatală poate fi formulată numai de către unul sau mai multe subiecte colective de drept – state contractante la Convenție.
Titular al cererii interstatale și pârât al acesteia pot fi numai state contractante, ca entități specifice dreptului internațional public; nici o instituție sau agent al statului reclamant, indiferent de rangul acestora, și, cu atât mai puțin, o persoană de drept privat nu pot formula o astfel de cerere sau nu pot compărea ca pârât, în nume personal, într-o astfel de procedură. Statul pârât este însă ținut răspunzător pentru activitatea tuturor instituțiilor sau oficialilor săi.
Din analiza jurisprudenței Curții se desprinde concluzia că cererile interstatale au, de obicei, în vedere încălcarea unor drepturi din așa-numitul „nucleu dur” al Convenției (majoritatea cazurilor au privit practici de tortură sau rele tratamente), ai căror titulari sunt de obicei persoane fizice. Totuși, cererile interstatale pot avea în vedere sancționarea unei legislații sau a unor practici contrare oricăruia dintre drepturile prevăzute de Convenție, astfel încât printre beneficiarii corectării conduitei statului pârât prin intermediul acestei veritabile actio popularis se pot regăsi, deopotrivă, persoane fizice și subiecte colective de drept.
2. REGIMUL JURIDIC AL CALITĂȚII DE VICTIMĂ PREVĂZUTĂ DE ARTICOLUL 34 CEDO ÎN CONCEPȚIA GARANȚIILOR RECUNOSCUTE
2.1. Titularii de drept și drepturile recunoscute de art. art. 2, 3, 4, 5, 7, 12, 13, 14, 15-18 la Convenție; 1 din Protocolul adițional nr. 12, Protocolul adițional nr. 7, Protocolul adițional nr. 14
Vom face referință la dreptul la viață (art. 2), interzicerea torturii (art. 3) și interzicerea sclaviei și a muncii forțate (art. 4 din Convenție). După cum se poate observa, cele trei articole vizează protejarea unor atribute fundamentale legate de calitatea de persoană umană a victimei încălcării Convenției, ceea ce înseamnă că, în principiu, pot fi invocate în fața jurisdicției de la Strasbourg numai de persona fizică. De altfel, drepturile și libertățile garantate de articolele 2-4 din Convenție sunt incompatibile, am putea spune ratione materiae, cu posibilitatea ca titularul lor să fie un entitate colectivă de drept, neputându-se vorbi, spre exemplu, de noțiunea de viață a unei persoane juridice, aceasta din urmă, chiar dacă îi recunoaștem capacitate de subiect de drept în plan juridic, rămânând până la urmă o simplă ficțiune a Legii. De asemenea, în mod evident subiectul colectiv de drept nu poate fi supus unor suferințe de natură fizică și nici unor tratamente degradante, căci nu se poate vorbi despre demnitatea sau onoarea unei persoane juridice. Chiar și în ipoteza în care s-ar aduce atingere prestigiului unei persoane juridice, prin denigrare, contrafacerea produselor, utilizarea fără drept a mărcii sau emblemei etc. prejudciciul provocat are întotdeauna eminamente o încărcătură patrimonială, spre deosebire de cazul persoanei fizice. De asemenea, persoana juridică nu poate fi aservită, sub forma sclaviei sau a robiei, pentru că prin definiție, acestea reprezintă încălcări ale libertății personale privită ca atribut inerent ființei umane.
Concluzia, la care am ajuns mai sus, referitoare la imposibilitatea ca drepturile în discuție să aibă ca titular o entitate colectivă de drept trebuie nuanțată sub trei aspecte:
în primul rând, este posibil, sub aspect procedural, ca sesizarea Curții să fie făcută pentru încălcarea unui drept din această categorie de către un grup de personae (grup de particulari) a căror situație juridică prezintă un element de legătură;
în al doilea rând, tot pe plan procesual, încălcarea drepturilor prevăzute la articolele 2-4 din Convenție ar putea fi invocată în fața Curții de o entitate colectivă de drept ca reprezentant al membrilor săi, însă, în acest caz, calitatea de victimă se va analiza în raport cu persoanele respective, iar nu cu subiectul colectiv de drept, iar reparațiile vor avea în vedere situația individuală a fiecăreia dintre victime;
în sfârșit, nu este exclusă posibilitatea ca o entitate colectivă de drept să apară totuși ca victimă a încălcării interdicției privind munca forțată și obligatorie, în ipoteza specială a obligării acesteia la anumite îndatoriri care exced sfera obligațiilor civile normale. Spre exemplu, fosta Comisie a decis că obligația fără contraprestație impusă angajatorilor de a percepe impozite și contribuții asupra salariilor lucrătorilor lor nu este o muncă obligatorie și nu depășește obligațiile civile normale [10, p.211].
Cu privire la dreptul la libertate și la siguranță (art. 5 din Convenție). O entitate colectivă de drept nu poate fi, ea însăși, nici titulară al drepturilor și garanțiilor instituite de art. 5 din Convenție– dreptul la libertate și la siguranță. Alta este situația în ceea ce privește articolul 7 din Convenție – nici o pedeapsă fără lege, care instituie principiul legalității incriminării și pedepsei.
Titular al garanțiilor instituite de art.7 din Convenție poate fi atât o persoană fizică, cât și o entitate colectivă de drept. În principiu, persoana juridică s-ar putea pretinde victima încălcării art. 7 din Convenție numai dacă în statul pârât este instituită răspunderea penală a persoanei juridice. Totuși, dat fiind că domeniul de aplicare al art.7 este trasat de către Curte pe baza unor noțiuni cu caracter autonom față de interpretarea care li se dă în dreptul intern, nu poate fi exclusă posibilitatea ca o entitate colectivă de drept să poată exercita o cerere de recurs individual chiar împotriva unui stat a cărui legislație penală nu instituie răspunderea penală a persoanei juridice, sub condiția ca împotriva sa să se fi luat o măsură care poate fi considerată pedeapsă în sensul Convenției.
Dacă e sa facem referință la dreptul la căsătorie (art. 12 din Convenție), ținând seama de faptul că în dreptul european, căsătoria presupune uniunea liber consfințită între două persoane fizice, înseamnă că, în acest caz, calitatea de victimă este atribuită persoanelor fizice, iar subiectul colectiv de drept nu poate fi titular al dreptului reglementat prin art. 12 din Convenție.
O altă situație presupune dreptul la un recurs efectiv (art. 13 din Convenție). Articolul 13 din Convenție consacră dreptul la un recurs efectiv. Fără îndoială, dreptul la un recurs efectiv este aplicabil atât persoanelor fizice, cât și subiectelor colective de drept [9, p.315 ].
S-a arătat anterior că textul menționat instituie un drept subiectiv de natură procedurală, a cărui specificitate constă în faptul că va putea fi invocat în fața instanței europene numai în măsura în care se susține că o autoritate publică a unui stat contractant, prin acțiunea sau omisiunea sa, a încălcat unul sau mai multe dintre drepturile recunoscute de Convenție și/sau protocoalele sale adiționale. Drept consecință, subiectul colectiv de drept va putea fi titularul acestui drept numai în corelație cu un alt drept recunoscut de Convenție pe care l-ar putea exercita. Preluând cele spuse mai sus, spre exemplu, o persoană juridică nu se va putea plânge de inexistența unui recurs efectiv în dreptul intern privind un pretins drept al său la căsătorie.
Cât privește interzicerea discriminării – o dublă interdicție (art.14 din Convenție și art.1 din Protocolul nr.12), discriminarea implică tratarea în mod diferit a persoanelor aflate în situații comparabile, ceea ce presupune un tratament diferențiat ilicit, lipsit de justificare obiectivă. În jurisprudența sa, Curtea ia în considerare următoarele criterii pentru a stabili existența și gravitatea discriminării:
existența unor diferențe de tratament a unor situații analoage sau comparabile;
lipsa unei justificări obiective și rezonabile;
îndeplinirea criteriului proporționalității între scopul măsurii considerate ca discriminatorie și mijloacele folosite pentru realizarea lui.
Este important de precizat că, deși discriminările sunt interzise, diferențele de tratament, atunci când sunt obiective și rezonabile sunt permise, cel puțin dacă sunt îndeplinite anumite condiții. Așadar faptul de a nu face diferențe de tratament atunci când situațiile nu sunt identice constituie la rândul său o discriminare [36].
Interzicerea discriminării poate fi invocată, deopotrivă, de persoanele fizice și de entitățile colective de drept [53]. Cu privire la cele din urmă, însă, discriminarea trebuie să vizeze un drept pe care acestea îl pot exercita în raport cu natura lui și luându-se în considerare și principiul specializării capacității de folosință a persoanei juridice. De asemenea, în special în ceea ce privește societățile comerciale trebuie avute în vedere, în perspectivă, și aspectele de aderare a Moldovei la Uniunea Europeană, respectiv prevederile Tratatului Comunităților Europene și a Tratatului Uniunii Europene privind piața unică, asigurarea liberei concurențe și interzicerea discriminării.
În același timp, problema discriminării poate fi luată în considerare și în raport cu grupurile de particulari, cu precădere în ceea ce privește minoritățile.
Derogarea în caz de stare de urgență (art. 15), restricțiile activității politice a străinilor (art. 16), interzicerea abuzului de drept (art. 17) și limitarea folosirii restângerii drepturilor (art. 18 din Convenție). Aplicarea prevederilor art.15, 16, 17 și 18 din Convenție, privind unele restricții, limitări sau derogări de la drepturile prevăzute de aceasta, nu este influențată de calitatea de persoană fizică sau de entitate colectivă de drept a titularilor drepturilor la care se referă. De asemenea, ca și persoanele fizice, entitățile colective de drept sunt ținute să-și exercite drepturile și libertățile recunoscute de Convenție cu bună credință și potrivit scopului în care au fost recunoscute, prin art.17 interzicându-se abuzul de drept.
Titularii de drept și alte drepturi recunoscute de protocoalele adiționale ale Convenției. Protocolul adițional nr.4. Considerăm că subiectul colectiv de drept nu poate fi victimă a încălcării art.1 din acest protocol adițional, care interzice privarea de libertate pentru datorii, textul protejând libertatea personală a cetățeanului în sensul ei tradițional, de libertate fizică. Credem că, pentru aceleași rațiuni, concluzia se impune și în ceea ce privește drepturile prevăzute de art. 3 – interzicerea expulzării propriilor cetățeni, respectiv de art. 4 – interzicerea expulzării colective de străini. Măsura expulzării, constând în îndepărtarea fizică, efectuată chiar manu militari, a unei persoane de pe teritoriul suveran al unui stat poate privi numai o persoană fizică. Dacă persoana juridică nu poate face ea însăși obiect al unei astfel de măsuri (ci, eventual, al unor măsuri specifice precum dizolvarea de drept sau obligatorie etc.) nu poate fi înlăturată ipoteza invocării acestor garanții, mai ales a art.4 din Protocol, de către un grup de particulari, constituit ad-hoc din persoane care au fost, spre exemplu, victimele unei expulzări colective cu o anumită ocazie [33, p. 214].
Articolul nr.2 din Protocolul nr.4 reglementează libertatea de circulație. Și acest text are în vedere, primordial, garantarea libertății individului, atât la nivel intra-statal, inclusiv stabilirea reședinței (de fapt, credem că este avută în vedere de fapt noțiunea de „domiciliu”, ca locuință statornică și principală), cât și la nivel inter-statal.
Deși nu excludem că din sfera titularilor dreptului la libera circulație să facă parte și persoana juridică, în ceea ce privește stabilirea “domiciliului” (sediului) său și a dreptului de a “părăsi” teritoriul unui stat membru, considerăm că marja de apreciere a statelor în domeniu, întemeiată pe argumente de ordine publică, în special din considerente de ordin financiar și fiscal, este extrem de largă, putându-se vorbi de o putere exorbitantă, Astfel, spre exemplu, “părăsirea” teritoriului unui stat s-ar putea realiza numai prin mutarea sediului social (sau a sediului principal), ceea ce de principiu, semmnifică dizolvarea persoanei juridice respective și constituirea alteia noi, în statul de destinație [9, p.378].
De fapt problemele în materie s-ar putea ridica între Statele Membre ale Uniunii Europene, și nu în temeiul dispozițiilor din Convenție, ci a celor din Tratatul Comunității Europene care reglementează libertatea de circulație a lucrătorilor, capitalurilor și serviciilor. Chiar și Curtea de la Luxemburg a fost însă reticentă să recunoască, în jurisprudența sa, posibilitatea unei personae juridice de a-și transfera sediul social dintr-un stat membru într-un alt stat membru (fără dizolvare), în condițiile în care se dorea ca aceasta să rămână în forma de organizare și supusă legislației specifice din statul de plecare.
Entitățile colective și Protocolul adițional nr.7. În ceea ce privește drepturile recunoscute de acest protocol adițional, subiectul colectiv de drept nu poate fi titular al celor recunoscute de art.1 (garanții procedurale în cazul expulzărilor de străini), întrucât acesta protejează libertatea (în sensul ei tradițional, de libertate fizică) a persoanei de nu fi îndepărtată arbitrar de pe teritoriul unui alt stat, și nici al celui prevăzut de art.5 (egalitatea între soți), persoana juridică neputând fi subiect al raporturilor de familie.
În schimb, subiectul colectiv de drept ar putea invoca în fața jurisdicției europene, în calitate de victimă, încălcarea oricăreia dintre garanțiile instituite de către art.2-4 din Protocol în materie penală.
Situația premisă ar fi reprezentată de împrejurarea ca în dreptul intern al statului pârât persoana juridică să poată constitui subiect al răspunderii penale. Rămân valabile considerentele expuse anterior privind interpretarea în mod autonom, de către Curte, a noțiunii de „materie penală” (sau de „acuzație penală”, în terminologia art. 6 paragraful 1 din Convenție).
2.2.Titularii de drept și drepturile recunoscute de Protocolul aditional nr.1 la Convenție
Articolul 1 din Protocolul nr. 1 consacră dreptul la respectarea bunurilor: orice persoana fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale; nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului international…[8]. În mod tradițional textul garantează, în esență, dreptul de proprietate.
Textul articolului a fost redactat în așa fel încât să rezulte limitări minime ale puterii discreționare a statelor în domeniul reglementării recunoașterii și apărării dreptului de proprietate într-un cadru internațional, astfel încât, până la începutul anilor ’80, Comisia și Curtea nu ajunseseră să constate nici o încălcare a acestui drept [9, p. 567]. Doctrina acordă explicația că dreptul de proprietate este miezul drepturilor protejate, în jurul căruia există alte drepturi, cu contururi largi.
Textul articolului 1 folosește doi termeni pentru a defini conținutul dreptului: proprietate și bunuri sau posesiuni. Aceste concepte au dobândit un interes autonom conform Convenției.
Prin hotărârea pronunțată în cauza Sporrong et Lonnroth c. Suediei [64], Curtea a definit conținutul dreptului de proprietate în sensul articolului 1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenție, marcând începutul unei jurisprudența evolutive, cu timpul Curtea împingând tot mai departe nivelul de protecție asigurat de Convenție în materia proprietății.
În primul rând, Curtea a stabilit diviziunea, astăzi celebră, a normelor art.1, în trei categorii:o primă normă, de ordin general, este reprezentată de prima frază a primului paragraf, care enunță principiul general al necesității respectării dreptului de proprietate: „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale”; a doua normă, conținută în a doua fraza a primului paragraf, se referă la posibilitatea privării unei persoane, prin acțiunea organelor statului, de dreptul său de proprietate numai în anumite condiții – „nimeni nu poate fi privat de dreptul său de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”; a treia normă, regăsită în al doilea paragraf al articolului, recunoaște dreptul statelor de a reglementa, în conformitate cu interesul general, modul de folosință a bunurilor ce formează obiectul dreptului de proprietate.
Curtea a mers mai departe, în cauza James c. Regatului Unit și a afirmat complementaritatea celor trei norme; astfel prima dintre normele enunțate are caracter general, celelalte două nu reprezintă decât exemple speciale de atingeri aduse dreptului de proprietate, astfel încât trebuie să fie interpretate în lumina principiului general înscris în prima normă enunțată. În plus, în anumite situații deosebit de complexe, este dificil și chiar imposibil, uneori, de a ști dacă ne aflăm în prezenta unei privări de proprietate sau a unei simple reglementari a folosinței bunurilor, condiții în care, Curtea nu a ezitat să examineze cauza din punct de vedere al respectării dreptului de proprietate, care este norma generala [52].
Noțiunea de “bun” și drepturile asupra bunurilor, în sensul Convenției:
Textul articolului1 folosește doi termeni pentru a defini conținutul dreptului: proprietate și bunuri sau posesiuni. Aceste concepte, grație unei abordări extensive, au dobândit, în timp, un înțeles autonom conform Convenției, independent de calificarile formale ale dreptului intern [52].
Într-una din hotărârile sale Curtea, a statuat, cu valoare de principiu, că noțiunea de bunuri are o semnificație autonomă și nu se limitează în mod sigur numai la proprietatea unor bunuri corporale: anumite alte drepturi și interese ce constituie active pot să fie considerate “drepturi de proprietate” [54]. Totodată, Curtea a constatat că se afla în prezența unui bun în sensul Convenției și atunci când obiectul cauzei era un drept real garantat în parte prin lege – bail emphyteotique, dreptul de emfiteoză [60].
Prin transpunerea acestei jurisprudențe în dreptul civil se poate reține că intră sub incidența acestui text toate drepturile reale principale și accesorii precum și drepturile reale corespunzatoare drepturilor reale principale, cum sunt dreptul real de folosință sau dreptul de concesiune corespunzatoare dreptului de proprietate publică a statului, în masura în care toate aceste drepturi au ca titular subiecte de drept privat [10, p.972].
În opinia Curții, sfera noțiunii de bun în sensul articolului 1 cuprinde, fără discuție, și drepturile de proprietate intelectuală. De asemenea, Curtea, în cauza Anheuser- Busch Inc. c. Portugalia, a considerat că drepturile unei mărci comerciale constituie un bun în sensul Convenției, însă, doar după înregistrarea definitivă a acesteia, potrivit regulilor statului în cauză. Așadar dreptul la marcă sau la brevet nu devine “bun”, în sensul Convenției, decât atunci când este actual, adică din momentul înregistrării [33, p.346].
Domeniul drepturilor ce decurg din exploatarea unor licențe sau autorizații a dat ocazia unei remarcabile dezvoltări jurisprudențiale care a dus în ultimele decenii la lărgirea dreptului de proprietate. Răspunsul la întrebarea dacă o licență constituie un bun depinde în fața Curții, inter alia, de împrejurarea dacă se poate considera că licența creează pentru deținătorul ei o așteptare legitimă cu privire la durata acesteia și la posibilitatea de a continua să tragă beneficii din neexercitarea activității pentru care s-a acordat licența. În prezența unei asemenea speranțe, licența poate fi considerată un bun în sensul Convenției.
Noțiunea de speranță legitimă. Luarea în considerare a unei speranțe legitime este semnificativă pentru voința de a asigura o protecție extinsă și efectivă a bunurilor depașind dimensiunea tradițională a garanției. Curtea a extins noțiunea de bun, în sensul art.1 din Protocol, la situațiile în care apar puse în discuție anumite interese economice ale unui subiect de drept, persoană fizică sau juridică, care pot să se prezinte sub forma unor speranțe legitime la obținere a unor indemnizări.
Noțiunea de “bun” în sensul Convenției, poate avea forme specifice, prin raportare, la obligația asumată de stat, potrivit legislației în vigoare, de a restitui anumite bunuri de care proprietarii au fost deposedați în condiții excepționale, uneori legate de cedări de teritorii, urmare a unor evenimente ale istoriei contemporane. Un alt tip de bunuri viitoare sunt, în etapa actuală a jurisprudenței, interesele care decurg din hotărâri judecătorești.
În final se impune a fi redată concluzia Curții, potrivit cu care atunci când un interes patrimonial în discuție ar părea că aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi considerat ca “valoare patrimonială”, și implicit ca « speranță legitimă » decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu dacă existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale[11, p. 312].
Limitele noțiunii de “bun” în sensul art.1 din Protocolul nr.1. Există o singură limitare importantă adusă protecției conferite de art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenție: textul se aplică doar bunurilor actuale, deja dobândite. Nu se poate garanta dreptul de a le dobândi pe cale de succesiune ab intestat sau prin liberalități.
Din prisma jurisprudența Curții se degajă trei principii:
Convenția nu garantează dreptul unei persoane de a dobândi un bun sau de a i se restitui un bun;
Protecția art. 1 Protocolul 1 are în vedere doar „bunurile actuale", adică aflate în patrimoniul celui care pretinde că i s-ar fi încălcat dreptul de proprietate asupra acestuia;
Cât privește aplicarea în timp a dispozițiilor Convenției, Curtea a decis că nu se examinează o cerere decât în măsura în care se raportează la evenimente produse după intrarea în vigoare a Convenției cu privire la statul în cauză;
Noțiunea de „bun” și de drepturi ale unei persoane asupra bunurilor sale sunt interpretate de Curte ca noțiuni autonome, nefiind condiționate de definiția acestora în dreptul intern al statelor contractante.
Limitările dreptului la respectarea bunurilor . Principiul respectării proprietății prezintă un caracter general și eventualele limitări care pot interveni trebuie să fie interpretate în lumina acestui principiu. Protecția instituită de art.1 din Protocolul nr.1 nu este absolută, textul impune el însuși cel puțin două principii care constituie limite ale dreptului de proprietate: posibilitatea privării de proprietate pentru cauză de utilitate publică și posibilitatea reglementării exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general (cu privire la această limită Curtea a stabilit că nu este acceptabil ca pe această cale să se aducă „atingere substanței” dreptului, ajungându-se pe această cale mediată la privarea de proprietate a titularului).
Totuși, Comisia s-a declarat competentă să rezolve și situații de ingerință derivate din relațiile dintre particulari. Raționamentul Comisiei în cauza Bramelid și Malstrom c. Suediei [9, p. 415] este semnificativ în această privință: “împărțirea succesorală, în special în materie de proprietate agricolă, împărțirea comunității matrimoniale de bunuri precum și sechestrul și vânzarea de proprietăți în cursul executării silite sunt exemple de reguli care pot să oblige o persoană să-și cedeze proprietatea alteia. Comisia trebuie să se asigure că, determinând efectele asupra proprietății ale raporturilor juridice dintre indivizi, Legea nu crează o asemenea inegalitate, încât o persoana ar putea fi privată de proprietate, în favoarea altuia, în mod arbitrar și nejustificat”.
Privarea de proprietate. Afirmarea dreptului la respectarea bunurilor nu interzice statelor să priveze o persoana de proprietatea sa în anumite cazuri însă privarea de proprietate pentru cauză de utilitate publică poate fi considerată „convențională” numai dacă se constată de către Curte îndeplinirea mai multor condiții, prevăzute de textul articolului și precizate de jurisprudență. Astfel, privarea de proprietate trebuie: să fie prevăzută de legislația națională; să fie impusă de o cauză de utilitate publică; să se realizeze cu respectarea principiilor generale ale dreptului internațional. De asemenea, pe cale jurisprudențială, Curtea a adăugat acestor condiții încă două și anume: necesitatea indemnizării corespunzătoare a titularului dreptului; proporționalitatea măsurii care aduce atingere dreptului de proprietate cu scopul avut în vedere prin instituirea ei.
Restrângerile de proprietate. Potrivit paragrafului (2) al art. 1 din Protocolului adițional nr. 1, dreptul la respectarea bunurilor unei persoane consacrat de primul paragraf al aceluiași text nu interzice statelor să adopte reglementări privitoare la modul lor de folosință de către proprietar în conformitate cu interesul general sau care să asigure plata impozitelor amenzilor sau a altor contribuții către stat.
După cum se poate constata, articolul 1 din Protocolul nr.1 este singurul text în care legiuitorul convențional a prevăzut în terminis posibilitatea ca titular al dreptului pe care îl consacră să fie atât persoana fizică, cât și persoana juridică.
Câtă vreme textul convențional folosește generic termenul de persoană juridică, fără nicio altă distincție, considerăm că protecția vizează întreaga sferă a persoanelor juridice indiferent de scopul pentru care acestea au fost constituite.
Astfel, de dispozițiile articolului 1 din Protocolul adițional nr. 1 se pot prevala nu numai societățile comerciale, ca persoane juridice cu scop patrimonial, ci, în egală măsură, orice asociație sau altă organizație fără scop patrimonial câtă vreme aceasta poate dobândi bunuri corporale sau drepturi pentru a-și realiza obiectul de activitate și, astfel, beneficiază de protecția Convenției.
Mai mult chiar, opinăm în sensul că și condiția personalității juridice este numai de natura, iar nu de esența calității de titular al dreptului recunoscut de articolul 1 din Protocolul adițional nr.1, așa încât sfera titularilor acestui drept poate fi extinsă către orice entitate colectivă, cu sau fără personalitate juridică. De asemenea, piederea personalității juridice nu este de natură a priva subiectul colectiv de protecția convențională.
Considerăm totuși că poate avea calitatea de victimă în condițiile articolului 1 din Protocolul nr.1 numai acea entitate colectivă de drept care deține un patrimoniu, fie el și numai în condiții de fapt, distinct de acelea ale membrilor care îl compun. În caz contrar, calitatea de victimă se va analiza individual, în persoana acestora.
În opinia judecătorilor europeni, nu există nici o diferență între modul în care Convenția protejează dreptul de proprietate aparținând individului, respectiv aparținând unei persoane juridice [24, p. 401]. Prin urmare, oricare persoană fizică și entitate colectivă dintre cele ce pot formula o cerere de recurs individual are vocația de a fi titular al dreptului în discuție [49, p.80].
ÎNCHEIERE
Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale constituie la acest moment, indiscutabil, cel mai eficient mecanism regional de protecție a drepturilor fundamentale ale omului.
Așa cum a fost menționat și pe parcursul capitolelor anterioare, eficiența mecanismului de protecție instituit de Convenție rezidă în faptul că aceasta nu se rezumă, precum tratatul internațional „clasic”, la a se baza exclusiv pe acțiunea înaltelor părți contractante pentru a-și atinge scopurile. Deși Convenția rămâne supusă principiului subsidiarității, conform căruia revine, în primul rând și în mod direct, fiecărui stat contractant sarcina de a aduce la îndeplinire dispozițiile Convenției prin acțiunea propriului aparat public, autorii Convenției nu au ezitat să creeze și un organism interstatal care să garanteze, la nivel interstatal și chiar, suprastatal, efectivitatea drepturilor recunoscute de tratat – Curtea, precum și un mecanism de supraveghere a punerii în executare a hotărârilor acesteia, prin intermediul Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei.
De asemenea, domeniul de aplicare a Convenției a fost gândit intenționat într-o manieră extrem de largă, statele fiind obligate să asigure respectarea drepturilor recunoscute de Convenție nu numai față de proprii cetățeni, ci față de orice persoană care se află, de drept sau numai de fapt, sub puterea lor suverană, califîcînd ulterior ca fiind victimă.
În sfârșit, Convenția instituie un instrument unic la momentul semnării acesteia în dreptul internațional public – recursul interstatal, prin care un stat parte la Convenție poate sesiza Curtea de la Strasbourg cu privire la încălcarea de către un alt stat contractant a drepturilor oricăror persoane aflate sub jurisdicția statului pârât, fără a se aplica condiția ca acestea să fie resortisanți ai statului reclamant.
Toate aceste elemente, care constituie fundamentul eficienței sistemului de protecție a drepturilor omului instituit de Convenție, reprezintă în același timp atenuări ale principiilor de drept internațional vizând suveranitatea națională și neamestecul în treburile interne ale altui stat; din acest punct de vedere putem considera Convenția cel mai inovator mecanism de drept internațional public, concurat pe plan european doar de Tratatele de constituire a Comunităților Europene și, mai apoi, de Tratatul Uniunii Europene.
Altfel spus, Convenția reprezintă un exercițiu de solidaritate. Prin intermediul său, statele contractante și-au autolimitat puterea suverană pentru a asigura respectarea unui patrimoniu comun de valori, care aparțin nu doar Europei, ci umanității, reprezentând o dezvoltare a așa-zisului „drept natural”.
Forța Convenției constă însă tocmai în aceea că acest „patrimoniu”, setul de drepturi și libertăți, recunoscut de Convenție nu se găsește într-un imuabil statu-quo, ci într-o permanentă evoluție, ceea ce permite mecanismului de protecție instituit de Convenție să rămână racordat la evoluția socială, păstrându-și așadar aplicabilitatea și eficacitatea.
Ca și în cazul altor documente de drept internațional, conținutul Convenției a evoluat prin protocoalele adiționate încheiate de statele semnatare, care au condus, în mod gradual, fie la dezvoltarea sferei drepturilor recunoscute de Convenție, fie la modificarea conținutului drepturilor și libertăților pe care aceasta le-a consacrat inițial și în consecință la conturarea calității de victimă. Spre exemplu, Protocolul adițional nr.1 a instituit prin chiar primul său articol dreptul la protecția proprietății, după cum sfera dreptului la viață, consacrat de forma inițială a Convenției, a căpătat un conținut mult mai larg prin protocoalele adiționale ulterioare, iar calitatea de victimă a căpătat noi dimensiuni.
Principala modalitate de evoluție a mecanismului de protecție instituit de Convenție rezidă însă în jurisprudența Curții. Caracterul evolutiv al jurisprudenței instanței de la Strasbourg permite racordarea Convenției la noile realități socio-economice „în timp real”, fără a se mai parcurge greoiul mecanism de adoptare a Protocoalelor adiționale și conferă eficacitate drepturilor și libertăților pe care aceasta le consacră.
În același timp însă, acest mecanism poate ascunde și o vulnerabilitate. Astfel, se pare că, tot mai mult, impunerea respectării drepturilor și libertăților prevăzute de Convenție cade în sarcina instanței de la Strasbourg, afectându-se caracterul eminamente subsidiar al protecției asigurate de aceasta, în raport cu autoritățile naționale ale fiecărui stat contractant. Acest lucru se manifestă mai intens în cazul statelor ale căror sisteme, administrative sau judiciare, parcurg încă stadiul reformelor structurale, cum este și Republica Moldova, manifestând o anumită „lentoare” în ceea ce privește racordarea la exigențele Convenției. Se poate astfel observa că, în vreme ce unele state au capacitatea de a înlătura rapid acele vulnerabilități din legislație sau din practica judiciară ori administrativă semnalate în condamnările pronunțate de Curte, altele reacționează mult mai greu, ceea ce duce atât la încărcarea rolului Curții, cât și la afectarea încrederii cetățenilor cu privire la faptul că autoritățile naționale le protejează eficient drepturile și libertățile
Pe de altă parte, caracterul evolutiv al jurisprudenței Curții poate conduce la o anumită „imprevizibilitate” a modului de interpretare a dispozițiilor Convenției pentru instanțele naționale, primele chemate să le aplice. La acest lucru contribuie și o anumită lipsă de exercițiu în materia regulilor de aplicare a precedentului judiciar din partea instanțelor din țări cu sisteme de drept de inspirație continentală.
Curtea vine în sprijinul autorităților naționale prin pronunțarea așa-numitelor hotărâri-pilot, care semnalează de obicei lipsuri legislative grave sau perpetuarea unor practici contrare Convenției, însă nu în toate cazurile se iau măsuri adecvate și rapide de rezolvare a acestor probleme, generându-se astfel serii de condamnări împotriva statului respectiv.
Din punct de vedere al protecției acordate de Convenție persoanei juridice, sau, mai larg, entității colective de drept, se poate remarca din aspectele prezentate în cuprinsul prezentei lucrări că aceasta are în principiu, un caracter uniform, nu există o ierarhizare a titularilor drepturilor recunoscute de Convenție după cum aceștia sunt persoane fizice sau juridice; în ambele cazuri protecția acordată este totală. Aspectele specifice au la bază elemente obiective, fie faptul că persoana juridică este, până la urmă, o ficțiune a legii, care nu poate apărea ca titular al setului de drepturi și libertăți care protejează persoana în ipostaza acesteia de ființă umană, fie principiul specialității capacității de folosință a persoanei juridice care o condiționează a dobândi numai acele drepturi corespunzătoare scopului pentru care a fost constituită.
Dezvoltarea complexității relațiilor sociale și interconectarea economică tot mai puternic resimțită la nivelul continentului european constituie aspecte care vor genera probabil în viitor o creștere a numărului raporturilor sociale stabilite între subiecte de drept și, pe cale de consecință, persoanele vor apărea tot mai frecvent ca titulare a cererilor de recurs individual adresate Curții.
Criza economică și financiară actuală va determina și ea, pe de o parte, o creștere a numărului de situații litigioase, iar, pe de altă parte generează deja măsuri cu caracter protecționist din partea multor state, care, la rândul lor, vor determina numeroase litigii.
Conform ultimei teze din art. 34 CEDO „Înaltele părți contractante se angajează să nu împiedice prin nici o măsură exercițiul eficace al acestui drept”. Potrivit opiniei exprimate de Comisia Europeană, această dispoziție nu creează drepturi individuale pentru persoanele fizice, cum ar fi cele enumerate în Titlu I a Convenției Europene.
Însă, constatarea neasigurării accesibilității sau ingerința în realizarea dreptului la recurs individual din partea statului, Înaltă parte contractantă califică petentul la rang de victimă.
Astfel, însăși corespondența dusă cu Curtea Europeană în privința dreptului de a adresa petiții nu se va considera ca o petiție, pentru care ar fi aplicabile normele de admisibilitate. Ca regulă generală, această problemă va fi rezolvată între Curte și stat în ordine administrativă. Cu toate acestea, în cazul în care alături de pretențiile invocate în petiție se înaintează o altă pretenție cu privire la încălcarea de către stat a obligațiilor sale, în conformitate cu ultima teză a art. 34 CEDO (fostul articol 25), Comisia Europeană, după cum arată practica, s-a arătat dispusă să ia în considerare, în corelare, ambele pretenții calificând petitorul ca fiind victimă a încălcării drepturilor și libertăților garantate de Convenție.
Această poziție însă, are câteva dezavantaje:
1. În primul rând, în cazul în care dreptul persoanelor fizice de a adresa petiții va fi limitat, Curtea Europenă a Drepturilor Omului va fi lipsită de instrumentul principal, ce constă în evaluarea situației cu privire la protecția altor drepturi și libertăți garantate de Convenție.
2. În al doilea rând, discuția nu se axează asupra aspectelor procedurale, ci asupra elementului de ordin major „a ordinii publice Europene.”
3. În al treilea rând, în cazul în care persistă problema restrângerii drepturilor persoanelor private de a adresa petiții, ce urmează a fi luate în considerare împreună cu o altă petiție pentru încălcarea uneia dintre drepturile garantate din Titlul I a Convenției – există pericolul că pretenția „principală” din petiție va fi declarată pentru orice motiv inacceptabilă. Astfel, se vor reduce la absurd toate considerațiile menționate la punctele (1) și (2).
Această situație poate fi evitată numai în următoarele două cazuri: în primul rând, în cazul în care se înaintează o plângere distinctă asupra alteia, de către un stat, Înaltă parte contractantă la Convenție în privința încălcării de către alt stat a obligațiilor sale, în conformitate cu art. 33 CEDO (cauzele interstatale) și; în al doilea rând, în cazul în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului va revizui practica Comisiei Europene în privința acestei situații.
În cele din urmă, este important să observăm un moment negativ, și anume faptul că textul Convenției Europene, atât în manieră directă cît și indirect, nu specifică responsabilitatea statului, Înaltă parte contractantă la Convenție, de a notifica persoanele cu privire la posibilitatea de a depune o petiție la Curte după epuizarea căilor de atac interne. Experiența statelor în acest sens, din Europa Centrală și de Est, aderate recent la Convenția Europeană, relevă ca fiind actual acest aspect al problemei.
Oricum, creșterea rolului calității de victimă în ceea ce privește mecanismul de protecție instituit de Convenție nu se limitează numai la situațiile descriese în lucrare. Creșterea gradului de complexitate a raporturilor juridice, „ramificarea” tot mai accentuată a dreptului, costurile asistenței judiciare calificate sunt factori care provoacă deja și vor accentua în viitor o tendință a indivizilor în vederea protejării, fie individual fie în comun, a drepturilor lor. Respectiv, este posibilă invocarea de către potențialele victime a faptului că situațiile de încălcare a drepturilor lor constituie de fapt o măsură indirectă de impediment al realizării și exercițiului eficace al drepturilor și libertăților fundamentale.
De asemenea, drepturile fundamentale de ultimă generație sunt ele însele de așa-natură încât încălcarea lor se răsfrânge asupra unui număr important de indivizi, ceea ce se va transpune, în plan procesual prin creșterea numărului de cazuri pe motiv că s-a catalizat, de către stat, calitatea de victimă prin neinformarea în privința dreptului la recurs efectiv la CEDO.
În toate țările Europei, exercitarea drepturilor și libertăților fundamentale devine fenomen tot mai pregnant, iar extinderea cadrului calității de victimă, în lumina ultimei teze din art. 34 CEDO, va apărea ca fiind un stabilment tot mai eficient de promovare a drepturilor și intereselor titularilor, cu sistemul judiciar:
BIBLIOGRAFIE
Izvoare normative
Constituția Republicii Moldova din 29 iulie 1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. l din 02.08.1994.
http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311496
Codul civil al Republicii Moldova, nr.1107-XV din 22.06.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 82-86 din 22.06.2002.
http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=331268
Codul de procedură penală al Republicii Moldova, nr.122-XV din 14.03.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.104-110/447 din 07.06.2003. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=326970
Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova privind aplicarea în practica judiciară de către instanțele judiciare a unor prevederi ale Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, nr.17 din 19.06.2000. În: Buletinul CSJ RM, nr. 1, din 2003, p.68 -75.
Hotărâre privind ratificarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a unor protocoale adiționale ale acestei Convenții, nr.1298–XIII din 24.07.1997. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 54-55/502 din 21.08.1997. http://www.lexjustice.md/
Declarația Universală a Drepturilor Omului. Rezoluția Adunării Generale O.N.U., nr. 217 A (III) din 10.12.1948. În: Tratate internaționale la care Republica Moldova este parte. Vol. I. Chișinău, 1998. http://www.justice.md/md/trat/
Pactul Internațional privitor la drepturile civile și politice (adoptat și deschis spre semnare la 16 decembrie 1966, intrat în vigoare la 23 martie 1976. http://www.justice.md/md/trat/
Convenția europeană pentru protecția drepturilor și libertăților fundamentale ale omului din 4.11.1950. În: Tratate internaționale la care Republica Moldova este parte. Vol. I. Chișinău, 1998. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=6547885
Monografii, articole de specialitate
Bârsan C. CEDO comentariu pe articole. București: All BECK, 2005. 900 p.
Burghental T., Weber R. Dreptul internațional al Drepturilor Omului. București: ALL, 1996. 228 p.
Charrier J. L., Chiriac A. Codul Convenției europene a Drepturilor Omului. Paris: Lexis Nexis SA, 2005. 475 p.
Cloșcă I., Suceavă I. Tratat de Drepturile Omului. București: Europe Nova, 1995. 481 p.
Creangă I., Gurin C. Drepturile și libertățile fundamentale. Sistemul de garanții. Chișinău: Tipografia Centrală, 2005. 245 p.
Duculescu V. Protecția juridică a drepturilor omului. Mijloace interne și internaționale. București: Lumina Lex, 1998. 479 p.
Duculescu V., Duculescu G. Justiția europeană – mecanisme, deziderate și perspective. București: Lumina Lex, 2002. 933 p.
Fricero N. Droit a un tribunal idependant et impartial in droit et pratique de la procedure civile. Paris: Dalloz, 2000. 362 p.
Gomien D. Ghid (Vade mecum) al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Chișinău: Tipografia Centrală, 2006. 190 p.
Jofa C. Protecția Drepturilor Omului. : Editura Fundației Chemarea, 2000. 243 p.
Gerard C. J. La Convention Européenne des Droits de l’Homme. Paris: Economica, 1989. 250 p.
Hanga V. Istoria dreptului românesc. Iași: Chemarea, 1993. 444 p.
Moca Gh. Drept internațional public. București: UNEX A-Z, 1993. 220 p.
Montesquieu Ch. Despre spiritul legilor. București: Editura Științifică, 1964. 138 p.
Oberdorff H., Robert J. Libertes fondamentales et droits de l’homme. Montchrestien: Lextenso Editions, 2009. 864 p.
Petitti L.E., Decaux E., Imbert P.H. La Convention Européenne des droits de l’Homme. Commentaire article par article. Paris: Economica, 1999. 1230 p.
Purdă N. Protecția drepturilor omului. Mecanisme internaționale și naționale. București: Lumina Lex, 2001. 383 p.
Popescu C.L. Protecția internațională a Drepturilor Omului. Surse, instituții, proceduri. București: ALL Beck, 2000. 346 p.
Potângă A., Costachi Gh. Asigurarea Drepturilor Omului în lume. Chișinău: Epigraf, 2006. 606 p.
Reid K. Ghidul specialistului în Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Chișinău: Cartier, 2006. 464 p.
Renucci F. Droit européen des droits de l’homme. Paris: LGDJ, 2002. 389 p.
Rousseau D. Les droits de l’Homme de la troisième génération in Droit constitutionnel et droits de l’Homme. Paris: Economica, 1987. 346 p.
Rousseau J.J. Contractul social. Bucrești: Editura Științifică, 1957. 237 p.
Sudre F. Droit international et européen des Droits de l’Homme. Paris: PUF, 1989. 488 p.
Sudre F., Marguénaud J.P., Andriantsimbazovina J., ș.a. Les grands arrêts de la Cour Européene des Droits de l’Homme. Paris: PUF, 2003. 854 p.
Velu J., Ergec R. La Convention européenne des droits de l’homme. Bruxelles: Bruyant, 1990. 1185 p.
Voicu M. Protecția Europeană a Drepturilor Omului, teorie și jurisprudență. București: Lumina Lex, 2001. 745 p.
Culegeri de documente, practica judiciară
36. Curtea EDO cauza Afacerea lingvistică belgiană contra Belgiei, hotărârea din 03 octombrie 1972. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
37. Curtea EDO, cauza Aksoy contra Turciei, hotărârea din 18 decembrie 1996, http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
38. Curtea EDO, cauza Allenet de Ribemont contra Franței, hotărârea din 10 februarie 1995. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
39. Curtea EDO, cauza Biserica catolică Canee contra Greciei, hotărârea din 16 decembrie 2010. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
40. Curtea EDO, cauza Biserica metropolitană din Basarabia contra Moldovei, hotărârea din 13 decembrie 2001. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
41. Curtea EDO, cauza Ceyhan Demir și alții contra Turciei, hotărârea din 13 ianuarie 2005. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
42.Curtea EDO, cauza Chahal contra Regatul Unit, hotărârea din 15 noiembrie 1996. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
43. Curtea EDO, cauza Creditul Industrial contra Republicii Cehă, hotărârea din 7 ianuarie 2003. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
44. Curtea EDO, cauza Demiocli contra Maltei, hotărârea din 27 august 1991. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
45. Curtea EDO cauza, Donnelly contra Marea Britanie hotărârea din 21 martie 2000. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
46. Curtea EDO, cauza Engel et al. contra Olandei, hotărârea din 8 iunie 1976. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
47. Curtea EDO, cauza Federația creștină a martorilor lui Iehova contra Franței, hotărârea din 23 octombrie 2001. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
48. Comisia EDO, cauza 22209/93, Foucher contra Franței, hotărârea din 28 noiembrie 1995. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
49. Curtea EDO, cauza Gheorgiadis contra Greciei, hotărârea din 29 mai 1997. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
50. Curtea EDO, cauza Golder contra Regatului Unit hotărârea din http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
51. Curtea EDO, cauza H. contra Regatului Unit, hotărârea din 8 iulie 1987. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
52. Curtea EDO, cauza James contra Regatului Unit, hotărârea din 8 iulie 1986. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
53. Curtea EDO, cauza İlhan contra Turcia, hotărârea din 27 iunie 2000. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
54. Comisia EDO, cauza Ipek contra Turcia, hotărârea din 17 februarie 2004. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
55. Curtea EDO, cauza Klass și alții contra Germaniei, hotărârea din 6 septembrie 1978. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
56. Curtea EDO, cauza Kudla contra Poloniei, hotărârea din 26 octombrie 2000. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
57. Curtea EDO, cauza Mikheyev contra Rusiei, hotărârea din 26 ianuarie 2006. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
58. Curtea EDO, cauza Open Door and Dublin Well Woman contra Irlandei, hotărârea din 1 februarie 1992. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
59. Curtea EDO, cauza Piazzetti contra Italiei, hotărârea din 10 decembrie 1991. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
60. Curtea EDO, cauza Timurtaș contra Turciei, hotărârea din 13 iunie 1982. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
61. Curtea EDO, cauza Radio France și alții contra Franței, hotărârea din 30 martie 2004. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
62. Curtea EDO, cauza Salman contra Turcia, hotărârea din 27 iunie 2000. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
63. Curtea EDO, cauza Skender contra Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, hotărârea din 10 martie 2005. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
64. Curtea EDO, cauza Sporrong et Lonnroth contra Suediei, hotărârea din 23 septembrie 1982. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
65. Curtea EDO, cauza Worm contra Austriei, hotărârea din 27 noiembre 1995. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
66. Curtea EDO, cauza X. contra Regatului Unit, hotărârea din 10 iulie 1981. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
Site Internet
67.Counsil of Europe [online]. http://www.coe.int/ (citat la 10.04.2013).
68.International Court of Justice Europe [online]. http://www.icj-cij.org/ (citat la 10.04.2013).
69.Registrul actelor normative ale Republicii Moldova [online]. http://www.justice.md/ (citat la 10.04.2013).
BIBLIOGRAFIE
Izvoare normative
Constituția Republicii Moldova din 29 iulie 1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. l din 02.08.1994.
http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311496
Codul civil al Republicii Moldova, nr.1107-XV din 22.06.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 82-86 din 22.06.2002.
http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=331268
Codul de procedură penală al Republicii Moldova, nr.122-XV din 14.03.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.104-110/447 din 07.06.2003. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=326970
Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova privind aplicarea în practica judiciară de către instanțele judiciare a unor prevederi ale Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, nr.17 din 19.06.2000. În: Buletinul CSJ RM, nr. 1, din 2003, p.68 -75.
Hotărâre privind ratificarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a unor protocoale adiționale ale acestei Convenții, nr.1298–XIII din 24.07.1997. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 54-55/502 din 21.08.1997. http://www.lexjustice.md/
Declarația Universală a Drepturilor Omului. Rezoluția Adunării Generale O.N.U., nr. 217 A (III) din 10.12.1948. În: Tratate internaționale la care Republica Moldova este parte. Vol. I. Chișinău, 1998. http://www.justice.md/md/trat/
Pactul Internațional privitor la drepturile civile și politice (adoptat și deschis spre semnare la 16 decembrie 1966, intrat în vigoare la 23 martie 1976. http://www.justice.md/md/trat/
Convenția europeană pentru protecția drepturilor și libertăților fundamentale ale omului din 4.11.1950. În: Tratate internaționale la care Republica Moldova este parte. Vol. I. Chișinău, 1998. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=6547885
Monografii, articole de specialitate
Bârsan C. CEDO comentariu pe articole. București: All BECK, 2005. 900 p.
Burghental T., Weber R. Dreptul internațional al Drepturilor Omului. București: ALL, 1996. 228 p.
Charrier J. L., Chiriac A. Codul Convenției europene a Drepturilor Omului. Paris: Lexis Nexis SA, 2005. 475 p.
Cloșcă I., Suceavă I. Tratat de Drepturile Omului. București: Europe Nova, 1995. 481 p.
Creangă I., Gurin C. Drepturile și libertățile fundamentale. Sistemul de garanții. Chișinău: Tipografia Centrală, 2005. 245 p.
Duculescu V. Protecția juridică a drepturilor omului. Mijloace interne și internaționale. București: Lumina Lex, 1998. 479 p.
Duculescu V., Duculescu G. Justiția europeană – mecanisme, deziderate și perspective. București: Lumina Lex, 2002. 933 p.
Fricero N. Droit a un tribunal idependant et impartial in droit et pratique de la procedure civile. Paris: Dalloz, 2000. 362 p.
Gomien D. Ghid (Vade mecum) al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Chișinău: Tipografia Centrală, 2006. 190 p.
Jofa C. Protecția Drepturilor Omului. : Editura Fundației Chemarea, 2000. 243 p.
Gerard C. J. La Convention Européenne des Droits de l’Homme. Paris: Economica, 1989. 250 p.
Hanga V. Istoria dreptului românesc. Iași: Chemarea, 1993. 444 p.
Moca Gh. Drept internațional public. București: UNEX A-Z, 1993. 220 p.
Montesquieu Ch. Despre spiritul legilor. București: Editura Științifică, 1964. 138 p.
Oberdorff H., Robert J. Libertes fondamentales et droits de l’homme. Montchrestien: Lextenso Editions, 2009. 864 p.
Petitti L.E., Decaux E., Imbert P.H. La Convention Européenne des droits de l’Homme. Commentaire article par article. Paris: Economica, 1999. 1230 p.
Purdă N. Protecția drepturilor omului. Mecanisme internaționale și naționale. București: Lumina Lex, 2001. 383 p.
Popescu C.L. Protecția internațională a Drepturilor Omului. Surse, instituții, proceduri. București: ALL Beck, 2000. 346 p.
Potângă A., Costachi Gh. Asigurarea Drepturilor Omului în lume. Chișinău: Epigraf, 2006. 606 p.
Reid K. Ghidul specialistului în Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Chișinău: Cartier, 2006. 464 p.
Renucci F. Droit européen des droits de l’homme. Paris: LGDJ, 2002. 389 p.
Rousseau D. Les droits de l’Homme de la troisième génération in Droit constitutionnel et droits de l’Homme. Paris: Economica, 1987. 346 p.
Rousseau J.J. Contractul social. Bucrești: Editura Științifică, 1957. 237 p.
Sudre F. Droit international et européen des Droits de l’Homme. Paris: PUF, 1989. 488 p.
Sudre F., Marguénaud J.P., Andriantsimbazovina J., ș.a. Les grands arrêts de la Cour Européene des Droits de l’Homme. Paris: PUF, 2003. 854 p.
Velu J., Ergec R. La Convention européenne des droits de l’homme. Bruxelles: Bruyant, 1990. 1185 p.
Voicu M. Protecția Europeană a Drepturilor Omului, teorie și jurisprudență. București: Lumina Lex, 2001. 745 p.
Culegeri de documente, practica judiciară
36. Curtea EDO cauza Afacerea lingvistică belgiană contra Belgiei, hotărârea din 03 octombrie 1972. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
37. Curtea EDO, cauza Aksoy contra Turciei, hotărârea din 18 decembrie 1996, http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
38. Curtea EDO, cauza Allenet de Ribemont contra Franței, hotărârea din 10 februarie 1995. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
39. Curtea EDO, cauza Biserica catolică Canee contra Greciei, hotărârea din 16 decembrie 2010. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
40. Curtea EDO, cauza Biserica metropolitană din Basarabia contra Moldovei, hotărârea din 13 decembrie 2001. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
41. Curtea EDO, cauza Ceyhan Demir și alții contra Turciei, hotărârea din 13 ianuarie 2005. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
42.Curtea EDO, cauza Chahal contra Regatul Unit, hotărârea din 15 noiembrie 1996. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
43. Curtea EDO, cauza Creditul Industrial contra Republicii Cehă, hotărârea din 7 ianuarie 2003. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
44. Curtea EDO, cauza Demiocli contra Maltei, hotărârea din 27 august 1991. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
45. Curtea EDO cauza, Donnelly contra Marea Britanie hotărârea din 21 martie 2000. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
46. Curtea EDO, cauza Engel et al. contra Olandei, hotărârea din 8 iunie 1976. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
47. Curtea EDO, cauza Federația creștină a martorilor lui Iehova contra Franței, hotărârea din 23 octombrie 2001. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
48. Comisia EDO, cauza 22209/93, Foucher contra Franței, hotărârea din 28 noiembrie 1995. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
49. Curtea EDO, cauza Gheorgiadis contra Greciei, hotărârea din 29 mai 1997. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
50. Curtea EDO, cauza Golder contra Regatului Unit hotărârea din http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
51. Curtea EDO, cauza H. contra Regatului Unit, hotărârea din 8 iulie 1987. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
52. Curtea EDO, cauza James contra Regatului Unit, hotărârea din 8 iulie 1986. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
53. Curtea EDO, cauza İlhan contra Turcia, hotărârea din 27 iunie 2000. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
54. Comisia EDO, cauza Ipek contra Turcia, hotărârea din 17 februarie 2004. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
55. Curtea EDO, cauza Klass și alții contra Germaniei, hotărârea din 6 septembrie 1978. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
56. Curtea EDO, cauza Kudla contra Poloniei, hotărârea din 26 octombrie 2000. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
57. Curtea EDO, cauza Mikheyev contra Rusiei, hotărârea din 26 ianuarie 2006. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
58. Curtea EDO, cauza Open Door and Dublin Well Woman contra Irlandei, hotărârea din 1 februarie 1992. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
59. Curtea EDO, cauza Piazzetti contra Italiei, hotărârea din 10 decembrie 1991. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
60. Curtea EDO, cauza Timurtaș contra Turciei, hotărârea din 13 iunie 1982. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
61. Curtea EDO, cauza Radio France și alții contra Franței, hotărârea din 30 martie 2004. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
62. Curtea EDO, cauza Salman contra Turcia, hotărârea din 27 iunie 2000. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
63. Curtea EDO, cauza Skender contra Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, hotărârea din 10 martie 2005. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
64. Curtea EDO, cauza Sporrong et Lonnroth contra Suediei, hotărârea din 23 septembrie 1982. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
65. Curtea EDO, cauza Worm contra Austriei, hotărârea din 27 noiembre 1995. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
66. Curtea EDO, cauza X. contra Regatului Unit, hotărârea din 10 iulie 1981. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
Site Internet
67.Counsil of Europe [online]. http://www.coe.int/ (citat la 10.04.2013).
68.International Court of Justice Europe [online]. http://www.icj-cij.org/ (citat la 10.04.2013).
69.Registrul actelor normative ale Republicii Moldova [online]. http://www.justice.md/ (citat la 10.04.2013).
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Persoanele Fizice Si Juridice In Contextul Dreptului Garantat DE Art. 34 DIN Conventie (ID: 128938)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.