Persoanele Fara Adapost

6. Persoanele fără adăpost

6.1. Scurtă Istorie

Conform surselor: „ În Umbra Societății”, de Victor Badea și Marin Efrimie, în 2002, și Carol L. Caton, „Homeless in America” 1990, avem următoarele date:

În secolul IV-lea, – anul 374 – au apărut așezări pentru persoanele vitregite. Acestea erau așezate în complexele monahale (Istoria Religiilor)

În 1547 regele Edward al VI-lea, în Anglia, a dat poruncă ca persoanele care sunt găsite pe stradă că hoinăresc să fie marcate cu litera V de la vagrancy – vagabondaj. (Carol L, 1990). Unele persoane erau deportate în Irlanda și Scoția. Celor care li se găsea de muncă la un stăpân și fugeau de acolo de două ori erau executați.

Poor low act din 1601 prevedea ca toate persoanele fără adăpost să revină în zonele de baștină.

În 1725 în SUA apar instituții pentru persoane fără adăpost numite „casa săracilor” .

În 1802 tot în SUA la New York, apare prima cantină socială.

În București în iarna 1995 – 1996, au murit câteva zeci (după unele date câteva sute) de persoane neidentificate deoarece nu aveau nici un fel de act, practic ele nu existau la evidența populației. În 1996 și 1997 MSF (Organizația Medecins sans Frontieres) din Belgia, a făcut o analiză a situației din București cu privire la persoanele de pe stradă și a distribuit alimente calde acestor persoane.

6.2. Persoanele fără adăpost din Romania – din „În Umbra Societății”, de Victor Badea și Marin Efrimie, în 2002

Din viu grai se spune că în timpul domniei lui Vlad Țepeș, acesta a strâs „nebunii și mișeii” de pe străzi într-o cârcimă, ulterior dând foc acesteia, pentru a curăța țara de „oameni fără căpătâi”. Aceasta este una din reacțiile societății la acest fenomen.

Sărăcia extremă este specifică persoanelor fără adăpost. Este un aspect cronic al rezultatului lipsei unei locuințe.

Conform Daly, în 1996, cauzele acestui fenomen sunt teoretic împărțite în două categorii. Explicațiile iau ca principal factor cel socio-economic, urmat de responsabilitatea persoanelor vizate de fenomen.

În România nu se poate proba dacă numărul celor fără adăpost este în creștere inversă față de PIB, sau dacă este direct proporțional cu rata sărăciei.

Sărăcia extremă și zonele sărace, sunt fenomene oarecum noi în România; acest aspect poate să arate că și fenomenul persoanelor fără adăpost este nou sau la început, urmând să crească periodic așa cum se întâmplă din 1990.

Persoanele care sunt de puțin timp pe stradă fără o locuință se consideră excluși de societate, în schimb cei care trăiesc în stradă de mai mult timp se auto-exclud. Practic cu cât o persoană nu are un adăpost mai mult timp cu atât scade și dorința de a avea un adăpost fiind adepții unei libertăți totale.

Cu timpul ajung să refuze orice normă impusă, dezvoltă metode proprii de adaptare și de supraviețuire. Foarte puțini reușesc cu ajutorul diferitelor ONG –uri sau instituții să se reintegreze fie și parțial. Principalul obstacol fiind lipsa unei locuințe care duce implicit și la lipsa unui loc de muncă, dar și a ajutoarelor din partea statului.

Persoanele fără adăpost sunt prezente în toate marile orașe din România.

Legile care fac referire la persoanele fără adăpost sunt:

– Legea 114 / 1996 – Legea locuinței;

– Legea 208 / 1997 – Lege privind cantinele de ajutor social;

– OUG 26 / 1997 – privind protecția copilului aflat în dificultate;

– Legea 145 / 1997 – Legea asigurărilor sociale de sănătate;

– Legea 129 / 1998 – privind înființarea, organizarea și funcționarea Fondului

Român de Dezvoltare Socială;

– Hotararea 2 / VII din 1999 – cu privire la contribuția pentru asigurările sociale de stat;

– Legea 17 / 06.03.2000 – privind asistența socială a persoanelor vârstnice;

– Legea 215 / 23.04.2001 – privind administrația publică locală;

– Legea 416 / 18.07.2001 – privind venitul minim garantat;

– Legea 705 / 03.12.2001 – privind sistemul național de asistență socială;

– Legea 116 / 15.03.2002 – privind prevenirea și combaterea marginalizării sociale.

Definirea în legi a termenului de persoană fără adăpost arată recunoașterea acestui fenomen în România. Numărul persoanelor care nu au un adăpost depinde de felul în care interpretează legea fiecare autoritate publică, dar și de numărul de cazuri acceptate (există situații în care persoanele fără adăpost merg la primării pentru a fi înscrise, dar li se refuză înscrierea în registre pe motiv că acum – reprezentând luna / an – nu se mai fac înscrieri pentru că s-a ajuns la numărul maxim de persoane acceptate). Legile cu privire la administrația publică locală nu prevede nici un fel de responsabilități față de cei fără adăpost.

Atunci când se întreprinde ceva din partea autorităților, acestea se adresează doar copiiilor fără adăpost, iar persoanele adulte sunt marginalizate chiar dacă sunt părinții acelor copii.

În primării se obișnuiește să se paseze responsabilitățile între diferite servicii; ex: de la spațiul locativ la cel social, de la cel social la adăposturile de noapte. Au fost, de fapt, sunt numeroase cazuri în care primăria solicită ajutorul diferitelor ONG-uri pentru a lua de pe stradă un grup de persoane ce stă într-un loc anume pentru că strică imaginea zonei și pe acolo urmează să treacă „nu știu ce oficialitate”. Iar faptul că un grup de persoane fără adăpost nu mai este văzut 2 – 3 zile în zonă se consideră caz rezolvat, iar în cazul în care reapar se spune că nu au vrut să stea acolo unde i-a trimis primăria; deși în fapt real în acele adăposturi nu pot să doarmă decât câteva nopți după care sunt obligați să revină pe stradă.

Acesul la diverse servicii sociale este condiționat de existența actului de identitate și a certificatului de naștere. Dar cum persoanele fără adăpost nu au o locuință nu au cum să dețină un act de identitate, la care se adaugă și riscurile din stradă de a le distruge, de a le deteriora sau de a le pierde.

Obținerea unui act de identitate temporar (valabil un an de zile) se poate face doar pe raza localității unde au avut ultimul domiciliu. Cât despre eliberarea unui nou certificat de naștere, acesta se eliberează doar în localitatea unde persoana s-a născut (dacă s-a născut … și numai dacă figurează în acte).

Dosarul care trebuie întocmit pentru a putea obține venitul minim garantat, are criterii care nu pot fi îndeplinite de cei fără locuință. De exemplu, se solicită să se treacă adresa unde se poate face ancheta și cum nu există adresă evident nu se poate face nici o ancheta. Lipsa ajutorului social, atrage dupa sine și excluderea de la serviciile medicale.

În perioada comunistă, o persoană care nu avea un loc de muncă sau o casă, era considerată ca ceva delict, iar autoritățile le trimiteau într-o zonă muncitorească unde se oferea de muncă și un adăpost.

După 1990, lipsa de reacție a autorităților a făcut ca pe stradă să apară un număr din ce în ce mai mare de persoane fără adăpost, acest fapt fiind cauzat și de următorii factori:

-creșterea numerică a populație și a speranței de viață, lipsa locurilor de muncă și lipsa spațiilor locative;

– problemele financiare atât la nivelul statului care nu a putut asigura în continuare spații locative, dar și puterea economică mică a fiecărui individ și imposibilitatea de a rezolva problema locativă prin propriile forțe;

– abandonarea grupurilor puternic vulnerabile de către stat prin sistarea asistenței, sau oferirea unei asitențe mult sub nevoile persoanei.

Cercetarea din 2003 (organizată de Guvern) la care trebuia să participe 281 de orașe, dar la care au participat doar 226, restul de orașe / consiliile locale au refuzat să coopereze la studiu; a arătat că numărul personelor fără adăpost, la momentul cercetării, este cuprins între 10.800 și 11.400. La care dacă se adaugă și persoanele evacuate, numărul poate crește până la 14.000. Din aceste estimări pot să lipsească persoanele care sunt în permanentă în mișcare.

Evoluția numărului persoanelor fără adăpost este în creștere și din cauza evacuărilor din locuințe, indiferent de motiv: retrocedări, evacuări datorită neplății întreținerii, demolare, credite bancare, pierdere prin girare, evacuare din cămine, case ocupate ilegal.

Tabel 6.2.a. Numărul familiilor evacuate conform Ministerului Muncii,Guvern 2003

Datele prezentate se referă la numărul de familii și nu la cel de persoane, astfel că o familie poate avea 2 sau mai mulți membrii.

Migrația de la sate la orașe, în căutare de venituri și lipsa fondului locativ, pe viitor va duce la creșterea numărului de persoane ce ajung să trăiască în stradă.

Cercetările realizate cu privire la acest fenomen au arătat că la nivel național sunt aproximativ 14.000 de persoane conform ONG–urilor care activează în domeniu, iar conform instituțiilor publice datele sunt urmatoarele:

Tabel 6.2.b. Numărul familiilor care locuiesc în stradă conform Ministerului Muncii – Guvern 2008

6.2.1. Definiții ale PAFA

Cei care lucrează în domeniu, cei care dezvoltă servicii adresate persoanelor fără adăpost oferă diferite definiții, sau diferite interpretări în funcție de specificul furnizorului de servicii.

Principalul element pentru a fi încadrat în rândul PAFA este absența locuinței. Un alt aspect este cel al absenței relațiilor sociale (a se vedea: excluziunea, cap 6.2.2.).

Izolarea socială, deși la prima vedere este inclusă în relațiile sociale, reprezintă momentul în care PAFA depinde de diferite instituții pentru a se putea îngriji.

În diferite instituții problemele PAFA sunt dezbătute pe premisele:

– minimalizarea problemei: lipsa unui adăpost este un lucru, iar celelalte probleme sunt alegerile fiecăruia. Cei care lucrează în sistemele de asistență putând face discriminări față de cei care merită ajutați și cei care nu ar trebui ajutați;

– vinovăția PAFA: persoanele sunt privite ca și cum ele ar purta întreaga responsabilitate pentru situația în care se găsesc, ca și cum ar fi propria decizie;

– pentru a scăpa de probleme PAFA se mai practică plasarea problemelor la alte servicii sau alte instituții, în scopul de a se evita găsirea unor soluții costisitoare și de a căuta responsabili pe care să fie aruncată vina.

PAFA este persoana care nu are unde să locuiască, este în situație de criză, are probleme de sănătate, probleme sociale, psihice și juridice.

Diferite ONG-uri, arată că în cadrul PAFA sunt incluse persoanele care:

– trăiesc vizibil pe străzi;

-în anumite perioade stau în adăposturi de urgență;

-nu au posibilitatea de a își depozita bunurile (hainele de iarnă sau vară);

-toate resursele financiare sunt cheltuite în vederea asigurării hranei;

– nu dispun de servicii medicale.

PAFA sunt persoanele care nu dispun de o locuință adecvată și care depind de instituțiile sociale pentru a supraviețui.

– „Lipsa absolută de adăpost a indivizilor ce trăiesc pe stradă, fără acoperiș fizic, inclusiv cei care stau nopțile în adăposturi de urgență” – Declarația Oficială a Anului Internațional pentru PAFA 1987

– „Este fără adăpost orice persoană care este incapabilă să acceadă la și să mențină un adăpost personal adecvat prin propriile mijloace sau orice persoană care e incapabilă să se mențină într-o locuință personală în ciuda ajutorului serviciilor sociale” – Federația Europeană a Asociațiilor Naționale ce lucrează cu PAFA.

– Copiii și tinerii străzii sunt acei copii sau tineri care stau permanent pe stradă sau numai într-o anumită perioadă a zilei, procurându-și singuri și ilegal mijloacele de subzistență, fără să beneficieze de vreo formă de protecție din partea părinților ori a altor persoane abilitate de lege. ( – Plan național privind protecția copiilor și tinerilor fără adăpost, Document, Organizația Salvați Copiii, ianuarie 2002. – )

– utilizată de Direcția Generală de Evidență a Populației prin „lipsă act spațiu” și „ lipsă spațiu”, situația când: persoana nu poate face dovada spațiului de locuit asigurat ori, în ultimă instanță, nici nu are efectiv unde să locuiască, iar dacă totuși stă undeva nu are acceptul găzduitorului pentru întocmirea formelor legale.

– "Copiii străzii sunt copiii sub 18 ani, care trăiesc în mediul stradal pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă. Ei sunt copiii care hoinăresc din loc în loc și care au grupurile asemenea lor și contacte de stradă. Oficial, acești copii pot avea drept adresă domiciliul părinților sau o instituție de ocrotire. Semnificativ este faptul că ei au contacte puține sau chiar deloc cu cei adulți, părinți, școală sau instituții de ocrotire care au obligații față de ei". (-Conform Grupului de Studiu al Consiliului Europei- )

Prin studiile și cercetările efectuate pe plan mondial asupra caracteristicilor și amplorii fenomenului, copiii străzii sunt identificați ca acei copii sau tineri care stau permanent pe stradă sau numai într-o anumită perioadă a zilei, procurându-și singuri și ilegal mijloacele de subzistență, fără să beneficieze de vreo formă de protecție din partea părinților ori a altor persoane abilitate (Organizația „Salvați copiii”,ian.2002, Planul Național privind protecția copiilor și tinerilor fără adăpost).

6.2.2. Incluziunea / excluziunea socială a persoanelor fără adăpost (conform: Evaluarea și asistarea psihologică a persoanelor adulte fără adăpost)

Excluziunea reprezintă imposibilitatea unor persoane de a accesa anumite servicii sau de a nu putea lua decizii în societate.

Incluziunea reprezintă momentul în care persoanele excluse social pot să acceseze diferite servicii și să ia parte la decizii, este momentul în care persoana nu este izolată.

Din cauza unor obstacole și riscuri, unele persoane sunt expuse involuntar vulnerabilității față de sărăcie:

– venituri insuficiente pe timp îndelungat; studiile au arătat că dacă perioada este mare crește și riscul de excluziune și apare fenomenul de izolare socială;

– șomaj pe timp îndelungat; cei afectați se reintegrează mai greu pe piața muncii, este considerată ca un factor principal în apariția sărăciei;

– lipsa locului de muncă; pe termen lung afectează veniturile din pensii, dar și persoanele care depind de adulții fără loc de muncă sau cu un salariu foarte mic;

– nivel de educație scăzut; lipsa studiilor este direct proporțională cu sursele de venit;

– familii vulnerabile; copiii care vin din familii cu mulți copii, cu un singur părinte, sau unde există violență au riscuri mai mari de a trăi în sărăcie;

– stare de sănătate precară; este în relație de cauzalitate cu sărăcia. Sunt anumite boli (ex. TBC) care sunt mai răspândite în familile sărace;

– condiții rele de viață; lipsa unei locuințe adecvate.

Pentru a rezolva problemele ridicate de incluziunea socială, ar trebui ca serviciile ce lucrează în domeniu să aplice principiile:

– subsidiaritate; serviciile trebuie adaptate nevoii fiecărei persoane, ca fiecare să aibe șanse egale;

– abordare globală; toate serviciile trebuie să facă parte dintr-o rețea integrată, astfel încât să acopere un număr cât mai mare din nevoile persoanelor;

– transparență; trebuie explicate măsurile ce urmează a fi luate;

– grija; toate serviciile trebuie să fie accesibile, simple, clare;

– eficacitate; eliminarea birocrației, rezolvarea rapidă a problemelor beneficiarilor;

– participare; persoanele care sunt vizate de aceste măsuri să poată lua parte la stabilirea celor mai bune măsuri pentru ei, asta datorită specificului fiecărei comunități.

-responsabilitate; politicile dezvoltate trebuie să crească încrederea în sine a beneficiarilor;

– îmbunătățirea; în permanență politicile trebuie evaluate și adaptate acolo unde este cazul.

Autoritățile de la nivel local, trebuie să se implice prin intermediul serviciilor deja existente, să lucreze împreună cu ONG-urile care furnizează servicii în zonă.

Ce îi ține oarecum apropiați pe PAFA este vulnerabilitatea psiho – socială. Lipsa serviciilor sociale face ca starea lor să fie într-o continuă degradare.

Atitudinea ostilă a comunității față de ei este un alt punct comun al lor. Lipsa igienei corporale, nevoia de a cerși, lipsa hainelor, căutatul prin tomberoane, îi fac să fie respinși de societate. În multe situații întreaga societate se comportă ca și cum aceste persone nu ar exista. Inclusiv instituțiile statului la care apelează, le cer unele lucruri imposibile pentru ei: acte, adăpost pe o perioadă îndelungată, iar pentru anumite servicii (ex. medicale) se solicită și surse de venit.

Publicul larg îi face direct responsabili pentru situația în care se află acuzând că nu vor să muncească, consumă alcool sau fac fapte ilicite. Culpa este un element în marginalizarea lor.

Excluderea socială reprezintă faptul că o persoană este împiedicată să participe la activitățile sociale și economice acolo unde trăiește.

O persoană este inclusă în societate atunci când:

– are un venit de cel puțin venitul minim garantat;

– are un loc de muncă legal;

– beneficiază de servicii medicale;

– are o locuință;

– are acces la educație;

– societatea îi oferă un sentiment de siguranță;

– nu este discriminat.

Caracteristica principală a excluziunii este dată de dependența și influența unei dimensiuni asupra alteia. ( ex. o educație scăzută, poate cauza un venit scăzut; sau o locuință precară, poate cauza o sănătate fragilă.)

Relația sărăcie – excludere

Excluderea socială are o abordare multidimensională, care poate afecta societatea nu doar individul. Sărăcia nu este singura cauză care duce la excluziune. Nivelul de sărăcie diferă de la o societate la alta, Comisia Europeană a stabilit ca și definiție a sărăciei, acele persoane care au un venit de doar 50% din venitul minim al regiunii respective.

Dar o persoană săracă nu este exclusă social dacă cei în jurul cărora trăiește au aceeași soartă.

Sărăcia este un proces dinamic și nu este limitată în timp.

Fenomenul de excludere are unele caracteristici:

– arată o identitate socială, categorii de persoane (săraci, șomeri, toxicomani, emigranți, delicvenți, vagabonzi…)

– atribuie o cauză acestui fenomen. Excluderea este o cauză și un efect în același timp.

-consideră victimele că nu se implică, că sunt pasive, că așa vor, că nu încearcă să se schimbe.

Nevoia de a fi afiliat unui grup este constitutivă ființei umane, astfel se explică grupurile de PAFA care sunt văzute în orașe. Chiar dacă pe timpul zilei cerșesc sau caută în gunoaie, seara fie se adună într-o construcție abandonată, fie se ajută între ei. Astfel afilierea este un mecanism care ajută la supraviețuire.

6.2.3. Cauzele fenomenului PAFA (conform: Evaluarea și asistarea psihologică a persoanelor adulte fără adăpost și a Studiului Național privind situația copiilor fără adăpost 2012 – Salvați Copiii)

Familiile care trec prin diferite evenimente ce au efecte negative, ajung să aibe disfuncționalități în funcționarea normală. Traumele care se produc nu afectează doar individul ci întreaga familie. Unele dintre aceste evenimente sunt:

– certuri violente în familie;

– divorțuri;

– abuzuri fizice;

– abuzuri sexuale asupra minorilor;

– părinți delicvenți;

– separarea părinților, divorțul părinților;

– șomajul părinților (sau doar al unuia);

– situația materială foarte dificilă;

– diferite boli cronice ale părinților;

– moartea unuia sau ambilor părinți;

– criza locuințelor;

– imposibilitatea de a plăti chiria;

– probleme de sănătate fizică și mentală;

– escrocherii imobiliare;

– detenția.

Aceste evenimente pot duce la:

– excluderea socială;

– sărăcia;

– vagabondajul;

– lipsa locuinței;

– venituri insuficiente; șomaj;

– familii dezorganizate;

– violență domestică; conflicte conjugale;

– însingurare;

– probleme de sănătate fizică sau mintală;

-copii instituționalizați care părăsesc stabilamentele (obligați la o anumită vârstă, sau de bună voie).

Riscul de a ajunge persoană fără adăpost are drept cauză principală structura socială, familia și relația din familie precum și fragilitatea individului

6.2.4. Tipuri de PAFA

Diferitele clasificări ale PAFA sunt făcute în funcție de problemele medicale, sociale, biologice sau familiale: alcoolism, sărăcie, consum de droguri, vagabondaj.

Indiferent de cine face o descriere a PAFA, nu ia în calcul posibilitatea existenței unei populații PAFA ci doar a unor grupuri în diferite localități. Pentru persoanele care dezvoltă servicii în cadrul ONG–urilor adresate acestor categorii, PAFA nu este întotdeauna fără locuință, ci o persoană care are probleme economice, medicale, sociale și care se găsește permanent pe stradă. Probleme sunt indentificate în funcție de serviciile pe care le oferă ONG-ul la care lucrează.

Există persoane care stau pe stradă o perioadă de timp după care nu mai sunt găsiți de ONG la locurile obișnuite, ca ulterior la intervale mai mari sau mai mici, persoanele vizate să reapară pe stradă.

Astfel în funcție de clasificările specialiștilor din ONG-uri se poate prezenta o tipologie a PAFA

– Femei izolate: numărul lor este în creștere atât pe stradă cât și în diferite adăposturi. Unele apelează la adăposturi din cauza violențelor în familie, ulterior revenind în cadrul familiei până la o nouă abuzare fizică. Furnizorii de servicii sociale împart la rândul lor această categorii în femei vârstnice însoțite de copii și mame foarte tinere. (Victor B 2002).

– Familii numeroase: din cauza numărului mare de membri la care să se împartă resursele financiare, familiile au probleme în asigurarea unei alimentații adecvate, le este dificil să își găsească o locuință adecvată pentru întreaga familiei, despre condiții ne fiind vorba. În centrele de ajutor este aprope imposibil să fie cazați împreună din cauza infrastructurii. (Victor B 2002).

– Tinerii (adulți): accesează diferite servicii și numărul lor este mereu în creștere, iar dacă până nu demult băieții erau cei mai numeroși în ultima perioadă au apărut tot mai multe fete. (Victor B 2002).

– Persoane înaintate în vârstă: în ultimii 10 ani se observă o îmbătrânire a persoanelor care acceseză diferite servicii sociale, concomitent cu creșterea numărului lor. În multe cazuri persoanele vârstnice sunt direcționate spre diferite servicii, în primul rând pentru a scăpa de ele dar și pentru că instituțiile nu au posibilități (financiare, fizice) de a le rezolva problemele. (Victor B 2002).

– Persoane cu tulburări psihiatrice: ei sunt trimiși spre ajutoarele sociale de către serviciile de sănătate mintală. Unele persoane la externare sunt trimise spre centrele de primiri urgențe, dar în absența locurilor, ajung în stradă.

– Oamenii străzii: sunt acele persoane care depind în totalitate de centrele de zi sau de noapte, trăiesc din alimentele oferite la diferite cantine, sau ceea ce primesc de la trecătorii dintr-o zonă. Singurele surse de venit sunt cele provenite din cerșit sau furat. Nu pot fi orientați către nici un serviciu public pentru că nu sunt primiți din diferite motive (lipsa spațiului, lipsa actelor, lipsa asigurării, se încarcă statistica instituției …)

Clasificarea făcută de ONG-uri este pentru a îi ajuta spre a vedea unde să direcționeze diferitele persoane găsite pe stradă.

6.2.5. Dimensiunile fenomenului PAFA

– Dimensiunea istorică

În secolul al IV au apărut primele așezări pentru nevoiași – 374 Vasiliada – era așezat într-un complex religios și avea un azil pentru bătrâni, oferea adăpost pentru cei aflați în trecere și îi învățau pe copii să scrie, să citească și îi învățau unele meseri.

Fenomenul apare în multe scrieri istorice, în care comunitatea fie ajută anumite persoane fie le izgonește.

– Dimensiunea universală

PAFA nu sunt specifice unei zone, ci fenomenul este omniprezent spațial și temporal. Istoria și prezentările din diverse literaturi arată diferențieri ale tipurilor de PAFA din unele zone ale lumii, dar în același timp indirect ne arată mărimea fenomenului și faptul că nu există o anumită societate în care fenomenul să nu fi apărut.

– Dimensiunea sociologică

Ne arată că fenomenul este natural în cadrul societății umane. PAFA este o parte integrantă a societății nu este ceva în afara societății.

– Dimensiunea demografică

În cadrul celor fără adăpost sunt regăsite toate grupele de vârstă. Nu există diferențieri în funcție de sex sau orientare profesională. Anumite particularități care există sunt în funcție de diferențele dintre țări dar și de numărul populației PAFA care se găsește într-o zonă, și care este direct proportională cu mărimea orașului.

Tot aici trebuie incluse și aspectele cu privire la numărul lor, număr care diferă de la un anotimp la altul.

-Dimensiunea social – economică

Scoate în evidență diferențele de venituri dintre persoane, lipsa spațiilor locative (ieftine sau sociale) la nivelul regiunilor.

– Dimensiunea complexicității

În stradă se pot întâlni atât persoane care nu au adăpost, persoane care au plecat de acasă din diferite cauze, bolnavi psihici, persoane evacuate, infractori…..

6.2.6. Alimentația la PAFA

Efectele unei alimentații precare se văd în starea de sănătate a PAFA.

Din cauza lipsei banilor dar și a dependenței față de unele ONG-uri care oferă mâncare pe stradă, majoritatea PAFA consumă zilnic hrană rece în principal pâine, conserve de pește și pate de ficat. Hrana caldă atunci când o primesc este alcătuită din ceai sau supe donate de ONG-uri. Există și o parte a populației care consumă hrană căutând prin gunoaie, acest procent fiind de 2 %.

Majoritatea PAFA ajung să mănânce doar o dată pe zi și doar 25 % mănâncă de două ori pe zi, și atunci de cele mai multe ori când primesc pachete de la diferite ONG-uri.

Sursele de venit și de hrană sunt în proporție de 5% de la cantine sociale, 32% din cerșit, 20% diferite câștiguri ocazionale.

Locul unde servesc masa, exceptând pe cei care frecventează cantinele sociale, sunt în funcție de anotimp și de condițiile meteorologice fie în parcuri fie în scări de bloc sau la metrou.

Accesul la cantinele sociale ale primăriilor este limitat de existența unor acte de identitate și a unor anchete sociale făcute de angajații din primării. De asemenea, nu pot accesa serviciile cantinei decât 90 de zile pe an, iar după întreruperea de minim nouă luni trebuie refăcută întreaga documentație.

6.2.7. Legea venitului minim garantat la PAFA

O serie de factori duc de cele mai multe ori la neaccesarea acestei surse de venit. Cei mai mulți dintre cei care obțin acest venit au fost ajutați de diferite ONG-uri pentru a întocmi dosarul necesar.

Cauzele care duc la o slabă accesare a acestui venit sunt:

– lipsa unui act de identitate, sau actul de identitate este expirat

– lipsa banilor necesari pentru întocmirea dosarului ( adeverințe, declarații notariale…)

– obligativitatea de a efectua muncă în folosul comunității timp de 9 zile ( respectiv 72 de ore/lună), contra venitului de 85 de RON, sumă ce îi revine doar după 30 de zile de la terminarea orelor muncite.

– ancheta socială care trebuie întocmită de angajații din primărie obligatoriu la domiciliul persoanei care solicită venitul minim;

– obținerea cu dificultate a unui loc în adăposturile de noapte din cauza numărului insuficient de paturi.

6.2.8. Conduita psihosocială a PAFA ( conform sursei: Salvați Copiii – studiu 2012)

Dependența de stradă cuprinde trei faze:

– Faza de rezistență

Apare în momentul pierderii unei locuințe. În timpul imediat următor activitatea celor care au ajuns pe stradă este foarte ridicată încercând să obțină o nouă locuință, încearcă să își recupereze condiția socială. În această perioadă personalitatea lor este neschimbată.

Încep să fie respinși de foști prieteni de teama acestora de a nu fi nevoiți să îi împrumute cu bani, dar în același timp apare și disconfortul față de nouă situație în care se află. Refuză să ia legătura cu alte persoane care au rămas fără adăpost, dar cu trecera timpului și din necesitatea de a accesa diferite servicii începe să apeleze la alte persoane ce se află în situația lor pentru a face schimb de informații.

Cu fiecare zi ce trece persoana se închide în ea, datorită noilor experiențe de neacceptat.

– Faza de vulnerabilitate

Imaginile din trecut cu vechii prieteni încep să dispară. De asemenea începe să respingă tot ce are legătură cu valorile sociale și cu vechiul mod de viață. Intervin momentele de derută, conștientizează că mijloacele pe care le avea la îndemână pentru a-și recupera statutul social dispar. Acțiunile pe care le întreprinde încep să scadă, de asemenea inițiativele nu mai au rezultatele scontate.

Noua situație începe să provoace probleme psihologice deoarece este de ne acceptat. Apar problemele legate de locul de cazare peste noapte sau ce poate să mămânce.

Dorința de a se redresa scade în fiecare zi și datorită marilor diferențe între ce își propune să facă și ceea ce reușește efectiv.

Este aproape imposibil să își găsească un loc de muncă și temporar dacă nu are o adresă fixă, să își găsească un adăpost unde să poată să plătească mai târziu când o să aibe bani.

– Faza de adaptare

Contactele și relațiile sociale sunt în continuă scădere. Apar sentimente de frustrare, de confuzire dar și ostilități din partea altor persoane din anturaj. Stilul de viață din acest moment se caracterizează prin nesiguranță, începe să consume alcool pentru a uita de probleme. Unii ajung să fie dependenți de alcool. Consumul de alcool ajunge să fie un liant care îi ajută să supraviețuiască în noile condiții.

Lumea începe să îi numească „boschetari” – un termen ce arată aspectul fizic degradant, comportamentele specifice celor care cerșesc dar și starea de persoană ce consumă alcool.

Începe să aprecieze pe celelalte persoane care stau pe stradă datorită faptului că au încercat să îl ajute cu diferite informații. Toate valorile sociale ajung să fie respinse și să își dea seama că nu mai are nici o șansă să se întoarcă la vechiul statut. Se împacă cu noua condiție și de asemenea se gândește că „mai rău ca acuma nu poate să fie”.

6.2.9. Atitutinea față de sănătate a PAFA

Cei care ajung să apeleze la serviciile medicale de urgență o fac doar în momentul în care viațe le este pusă în pericol.

Problemele legate de sănătate capătă o altă dimensiune. Astfel ei nu mai simt la fel intensitatea durerii și nu cer ajutor decât atunci când rănile se suprainfectează, sau iau proporții foarte mari. În multe cazuri și în aceste situații alții sunt cei care le atrag atenția asupra problemelor medicale.

Sunt și situațiile celor care sunt de foarte mult timp pe stradă și din cauza lipsei asigurării medicale, chiar dacă ajung la un spital nu primesc nici o asistență medicală fiind lăsați să aștepte până se plictisesc și pleacă.

6.2.10. Agresivitatea PAFA (conform: Evaluarea și asistarea psihologică a persoanelor adulte fără adăpost).

Agresivitatea este fregventă în rândul celor fără de adăpost. Dacă între ei există agresivitate fizică, în prezența lucrătorilor sociali sau medicali agresivitatea se manifestă prin vorbe.

De cele mai multe ori cei care se dădeau la agresivitate sunt:

– persoanele care au diferite tulburări psihice;

– persoane care au consumat diferite droguri sau alcool;

– persoanele care sunt refuzate și nu acceptă acest lucru;

– persoane care încă nu s-au adaptat în noua situații și trăiesc o dramă.

Tensiunile psihice acumulate datorită lipsei unui viitor sau a suferințelor fizice se descarcă în maniere agresive.

Agresivitatea verbală este îndreptată spre lucrătorii sociali și de obicei constă în tonuri și mesaje amenințătoare, reproșuri, șantaj dar și injurii. Uneori amenințările sunt și la persoana lor („îmi dau foc!”).

Cei mai agresivi sunt persoanele care au tulburări mentale, urmați de cei care solicită diverse ajutoare pe care nu le merită sau pe care le-au primit și doresc să le mai primească deși nu se mai înscriu în categoria celor eligibili pentru acele servicii (ex: solicitarea de medicamente chiar dacă doctorul a spus că nu mai este necesară continuarea tratamentului).

Agresivitatea fizică ce se manifestă între PAFA sunt cauzate de furturi, de obicei de mâncare și de haine; dar și de falsa senzație că îi lipsește ceva și caută un vinovat.

Traumele psihice apar în urma experiențelor de viață și a sentimentului de pierdere.

6.2.11. Strategii pentru reducerea numărului celor fără adăpost

– elaborarea de proiecte în concordanță cu legislația în domeniu;

– îmbunătățirea condițiilor de trai din centrele de triaj și din cele de plasament;

– încercarea de a ajuta familiile în dificultate și a păstra copilul în cadrul familiei;

– coordonarea unitară a programelor

– nevoile copiilor trebuie satisfăcute în funcție de fiecare caz;

– în lipsa familiei, statul are obligația de a asigura măsurile necesare pentru continuarea studiilor, asigurarea hranei și a cazării;

– îmbunătățirea funcționării centrelor instituționale.

– realizarea unui bun triaj între delicvenți, vagabonzi, persoane cu probleme mentale (bolnavi psihici).

6.2.12. Problemele persoanelor fără adăpost

– lipsa educației – (ascetism, tenacitate, calcul pe termen lung); le lipsesc, de asemenea, calificările, pregătirea profesională; dar cei mai mulți nici nu știu să scrie sau să citească

– nu au un loc de munca, nu au un venit stabil;

– nu au ce mânca, lipsa hranei;

– lipsa informațiilor cu privire la sănătate, modalități de accesare a serviciilor sociale, drepturile omului;

– sănătate precară – din cauza lipsei hranei, serviciilor medicale, a apei, a hainelor;

– condiții greu de suportat, din cauza lipsei adăpostului;

– lipsa condițiilor minime de igienă (apă curentă, produse de igienă personală, material sanitar).

– afecțiuni psihice și dependența de substanțe

– majoritatea celor care au contacte sexuale nu folosesc nici o metodă de protecție împotriva infecțiilor cu transmitere sexuală sau a sarcinilor nedorite.

Persoanele fără adăpost, în special cele care sunt pe stradă un timp îndelungat, prezintă o deteriorare semnificativă a stimei de sine și a preocupării pentru binele propriu, care contribuie atât la vulnerabilitatea lor față de HIV și alte boli, cât și la menținerea lor în stradă (nu mai fac eforturi pentru a ieși din această situație).

6.3. Fenomenul „copiii strazii” – ( Conform Salvați Copiii – studiu)

Mergem pe lângă copiii străzii aproape în fiecare zi. Îi vedem cum cerșesc la colțuri de stradă, sau lângă magazine, cum dorm pe jos, lângă găurile de canal sau în improvizați de carton, dar și în parcuri publice. Unora dintre noi ni se face milă și le dăm ceva bani. Uneori încercăm să îi evităm, să ne ferim de mirosul de aurolac care îi însoțește tot timpul. Ușor dar sigur, învățăm să îi ignorăm, să ne prefacem că nici nu există, să nici nu îi mai vedem.

Este greu să ne gândim la sărăcie și la abuzurile pe care le-au suferit de mici, la lipsa dragostei părinților și la viața grea care i-a împins pe străzi. Mereu îi condamnăm, zicându-ne că nu merită ajutorul nostru, pentru că nu au voință să facă ceva cu viețile lor.

Indiferent că îi vedem sau nu îi vedem, copii își continuă viața în același fel, în canale sau în ghene de gunoi. Sunt învățați cu frigul, cu foamea, cu suferința. Practic poți spune că nici nu le mai simt, sunt imuni la aceste probleme.

Primele discuții legate de ,,copiii străzii” au avut loc în anul 1979 când a fost anul internațional dedicat copilului

În lucrările adresate acestui subiect, apar că existând două tipuri de copii ce locuiesc pe stradă:

– Copii ai străzii – sunt acele persoane care locuiesc și care trăiesc tot timpul în stradă;

– Copii pe stradă – cei care au perioade mai mari sau mai mici de timp petrecute în stradă iar în restul timpului stau în centre de primire sau în cadrul familie.

Copiii străzii provin, de obicei, din familiile dezorganizate, cu un număr mare de membrii, cu nivel social foarte scăzut, cu un grad mic de frecventare a cursurilor școlare și cu venituri reduse sau chiar absente. Relele tratamente aplicate de părinți sunt principalele motive invocate de copii pentru că au ajuns în stradă. Bătăile, lipsa afectivului, indiferența, abuzurile sexuale sunt motive care au fost indicate ca și cauză ce au dus la plecarea din locurile în care trebuiau să fie ocrotiți.

În România acest fenomen a apărut în 1990 iar numărul minorilor de pe stradă creștea zilnic, concomitent cu alungarea lor din centrele de copii (plasament) imediat după decembrie 1989 și la împlinirea vârstei de 18 ani.

Este un fenomen întâlnit aproape pe tot globul, dar cu aspect accentuate în țările (zonele) industrializate.

Cauzele ce duc la apariția acestui fenomen sunt foarte complexe, împletindu-se factorii individuali și sociali, economici și materiali.

Consecințele sunt deosebit de grave și sunt reprezentate printre altele de: violență, tulburări de comportament, abuzuri sexuale, agresivitate, decese, absența normelor morale.

La nivelul de societății consecințele sunt: delicvența juvenilă, furturi, distrugeri, extinderea analfabetismului, costuri sociale, răspândirea bolilor venerice și SIDA, prostituția, apariția de noi generații de copii născuți pe stradă.

Între persoanele fără adăpost și populația generală apare un raport de ,,victimă – călău”.

Agresivitatea și violența sunt forme de manifestare pentru a obține hrană sau adăpost și putere asupra grupului.

Situația abuzurilor sexuale în rândul copiilor străzii este întâlnită mereu, prostituția fiind o metodă importantă de venit în rândul copiilor străzii, dar specifică mai ales în rândul fetelor, de asemenea nu lipsește nici pedofilia.

Abordarea acestui fenomen, conform organismelor internaționale, ar trebui să se facă prin:

– Abordarea spre protecția copilului

S-a plecat de la necesitatea de a trebui tratați special copiii. Pregătirea lor în fața diferitelor probleme sociale. Atenția trebuie îndreptată spre reintroducerea lor în familii și în ciclul școlar.

– Încercarea de reprimare a fenomenului

Fenomenul este considerat ca o amenințare asupra ordinii publice, deoarece prin acțiunile lor de a face rost de bani spre a trăi, fac nesigure străzile. În acest caz se încearcă o abordare prin aplicarea unor pedepse dure, în condițiile în care măsurile preventive nu au avut eficiența dorită.

– Abordarea din punct de vedere al drepturilor omului

Introducerea copilului în diferite sisteme de protecție, a dus la marginalizarea aplicării unor legi. Se analizează dinamica socială care a dus la apariția fenomenului și la privarea ude unele drepturi. Probleme sociale grave pe care le ridică fenomenul sunt sărăcia, lipsa familiei și unele privațiuni.

Există diferite tipuri de „copiii strazii” cu vârste cuprinse între 5 și 18 ani:

– sunt cei care stau pe timpul zilei pe stradă, pot să nu fie înscriși la școală, iar seara cu suma de bani strânsă merg acasă;

– copiii străzii care sunt pe stradă seara și noaptea, iar în timpul zilei merg la școală și stau cu părinții într-o casă. Aceștia desfășoară diferite activități cum ar fi: prostituție, furturi, cerșit …

– fugarii; sunt acei copii care pleacă de acasă în urma unor divergențe cu adulții și stau pe stradă de la câteva zile până la câteva luni;

– copiii care au fost alungați din centrele sociale la împlinirea anumitei vârste și care dorm în diferite clădiri abandonate;

– copiii abandonați sunt cei care nu mai țin legătura cu părinții sau tutorele, nu au pe nimeni și nici nu au unde locui;

– copiii care sunt născuți pe stradă de către părinți ce nu au un adăpost.

6.3.1. Structura fenomenului

Se pot distinge la prima privire patru categorii de copii și tineri care trăiesc în stradă:

I. Copiii care trăiesc pe stradă și care nu au legături cu familia sau cu instituții ale statului.

Aceste persoane stau permanent în stradă și trăiesc prin adaptare continua la regulile strazii. Își procură banii necesari zilnic prin munca cu ziua, cerșit, prostituție, furturi și „parcări”. Atitudinea față de familie se caracterizează prin indiferență, atunci când își cunosc părinții, dar cei mai mulți dintre cei din stradă provin din casele de copii de unde au fost dați afară în 1990 și / sau atunci când au împlinit vîrsta de 18 ani. Starea lor de igienă și sănătate este improprie în cazurile fericite. Își fac baie când plouă sau când se sparge o conductă de apă, cât despre sănătate: „rana / boala se vindecă singură”. Comportamentul este marcat de mediul străzii de persoana cea mai puternică din grup. Îi vedem mereu în canale, stații de metrou, șantiere abandonate etc. Aproape toți consumă sau au consumat „aurolac" .

II. Copiii care fac rost de bani în stradă și care se întorc de regulă zilnic în familiile lor.

Acești copii nu merg la școală, cazurile de analfabetism fiind destul de multe. Se află ziua pe stradă (obligați de părinți – în mare măsură sunt rromi), încercând să câștige bani prin cerșit, furturi și prostituție sau prin alte activități (spălatul mașinilor – parbrize, colectarea de obiecte reciclabile). De regulă, seara se întorc în familii cu suma de banii pe care au câșticat-o.

Prezintă risc foarte ridicat de abandon definitiv al familiei pentru că o să considere că banii li se cuvin (sub influența altor copii din stradă), sau din cauza presiunilor sau violențelor comise de părinți asupra lor .

Consumul de droguri e limitat, dar contactele zilnice cu acei copii care stau permanent în strada i-au determinat pe unii să înceapă „trasul din punga".

III. Tinerii care trăiesc în stradă

Prezența lor în stradă este urmarea abandonării lor de către stat la vârsta de 18 ani , când au fost dați afară din casele de copii. Mai mult de jumatate dintre ei stau pe stradă de peste 10 ani. Ei sunt lideri ai grupurilor de copii ai străzii, cei care „fac" regulile grupului și cei care oferă oarecum protecție celorlalți membri ai grupului, evident în contraschimb cu ceva.

În rândul tinerilor, consumul de droguri a devenit în ultimii 2 – 3 ani o problemă foarte serioasă, trecându-se de la „aurolac" la droguri tari, cum ar fi heroina, iar în 2012 la „droguri legale“. Supraviețuiesc din diverse munci cu ziua, sau din cerșit, furturi, prostituție; iar adăposturile sunt canale, case părăsite sau adăposturi improvizate.

IV. Copiii care trăiesc cu părinții în stradă

Pierderea locuințelor de către unele familii au dus ca împreună cu copiii lor să trăiască sub cerul liber sau în adăposturi improvizate în barăci, șantiere abandonate, canale etc.

Părinții supraviețuiesc cerșind împreună cu copiii lor sau din alte munci prestate de copii.

Practic, nu există serviciu social de stat sau ONG care să ofere adăpost temporar unei familii cu copii, cu excepția mamelor cu copii foarte mici.

În această categorie putem include și tinerii care trăiesc pe stradă și au format familii devenind ulterior părinți.

6.3.2. Copiii străzii o perspectivă în derivă

O parte din copiii aflați pe stradă sunt acolo deoarece au fost respinși de familie, sau nu a avut nimeni grijă de ei sau nu au avut de ales.

Pentru ca minorii să învețe, să trăiască normal, într-un climat pozitiv, familia dar și instituțiile de ocrotire (acolo unde este cazul), trebuie să răspundă cerințelor de nevoi de protecție de afectivitate ale copilului. Atunci când copiii nu primesc aceste nevoi, devin frustrați se dezorienteză, sunt neâncrezători, și își caută valori de reprezentare în altă parte, uneori în stradă.

Agresați, abuzați, neglijați sau ignorați unii copii aleg să meargă și să stea în stradă. Pe stradă nu sunt respinși de cei ca ei, pot face aproape orice, cerșesc a-și cumpăra ce doresc, iar dacă sunt amenințați fug.

Studiile și anchetele efectuate pe stradă au scos la iveală faptul că decizia de a sta pe stradă are unele aspecte atractive în cazurile extreme, dar nu și pentru copiii care vin din familii afective chiar dacă sunt sărace.

Copiii pleacă din stradă atunci când li se oferă unele alternative, dar în momentul în care în noul mediu apar diferite constrângeri și li se îngrădesc unele libertăți, ei revin în stradă.

Există zone în care copiii străzii și-au amenajat locuințe în diferite canale, și pe care le mențin curate; cei din alte grupuri nu sunt primiți să locuiască în aceste locuri.

Cei mai mici din stradă au cele mai multe șanse de a fi reintegrați datorită numeroaselor instituții care oferă servicii copiilor; dar în lipsa acestei șanse, pe stradă, în schimbul protecției trebuie să doneze o parte din ce primește din cerșit, sau să facă unele servicii șefului de grup, uneori fiind obligați să întrețină relații sexuale și odată cu înaintarea în vârstă ajung să facă copii.

Serviciile medicale sunt limitate de multe ori doar la cele de urgență și acolo ajung doar dacă sunt ajutați de cineva. Din partea ONG-urilor serviciile medicale se rezumă doar la mici analize și eventual unele tratamente necostisitoare.

Copiii străzii au început prin a renunța la școală din diferite motive (probleme în famile, dezinteres, dispreț în școală, note mici, discriminări ale profesorilor). Atunci când se încearcă reinserția lor de către un ONG, se ridică tot felul de probleme din partea autorităților: acte de identitate, foaia matricolă, dosar incomplet. În cazurile în care s-a reușit reânscrierea în școală apar probleme ridicate de colegi, probleme cognitive, dificultăți cognitive, iar acolo unde profesorii i-au ironizoat și nu au avut răbdare cu ei, iar copiii au avut rezultate foarte slabe au abandonat din nou școala.

O mare parte dintre copii au fost reținuți de poliție pentru diferite lucruri cum ar fi: cerșitul, vagabondajul, furtul – în cazul furtului reclamațiile sunt cu privire la produse alimentare.

Nu există statistici cu infracțiunile comise de copiii străzii, ci sunt înregistrări de delicvență juvenilă fără a se face specificații cu privire la proveniența copiilor. (Inspectoratul General al Poliției)

Pe stradă copiii își fac propriile legi în grupurile din care fac parte, cel care nu respectă legile grupului este marginalizat. Selecția pentru existența pe stradă este de la sine. În fiecare zonă există o anumită tipologie, de la felul de a face rost de bani (furt sau cerșit), până la felul de a comunica cu cei din jur ( mai isteți, mai citadini), sau pe ce se cheltuie banii (aurolac, dulciuri). Punctul în care se adună și se triază este gara. Acolo sosesc din așezările mai mici, în gară iau primul contact cu alți copii ai străzii, dar și cu poliția și tot aici se fac primele prieteni. (Salvați Copiii, 2004)

În grupuri întotdeauna există o ierarhizare de la cel mai mare (ca vârsta și ca putere) la cel mai mic. Cei mici dar și cei slabi sunt primiți în grupuri și li se oferă o oarecare protecție față de alte grupuri în schimbul unor favoruri. Cei mai mici care nu reușesc în timpul zilei să obțină destui bani sau mâncare după un timp sunt alungați din grup. În unele grupuri – cele mici – relațiile sunt mai legate uneori pe simpatie sau afectivitate, dar și pe homosexualitate sau servicii sexuale; indiferent de legăturile din cadrul grupului, întotdeauna cel mai mare se folosește de cel mai mic.

Grupurile care pe timpul nopții dorm la capete de linii de metrou sau transport în comun sunt formate din copiii care au fost alungați din toate grupurile, și sunt considerați la limita de jos ai societăți lor. Sunt necomunicativi, nu au încredere în nimeni, sunt mereu murdari dar și temători. Dar în același timp la marginile de oraș sunt și acele persoane care au crescut (au devenit adulți) și au reușit pe diferite terenuri părăsite (pentru moment), sau în construcții abandonate ( case, hale…) să își amenajeze o „locuință”, și să aibe copii.

Unele excluderi din grupuri sunt determinate și de faptul că anumiți copii sunt mai individualizați și nu doresc să împartă cu restul grupului mâncarea.

În grupurile mici, pe timpul nopți se doarme cu schimbul astfel ca cineva să aibă grijă. Temerile lor sunt legate de jaf, abuz, bătaie si frica de întuneric în unele cazuri. Pentru a sta cât mai mult timp treaji copiii consumă aurolac.

6.3.3. Copiii în situații de risc (conform Salvați Copiii 2012)

În anul 1989 în România existau „case de copii”, care aveau peste 100.000 de copii, în martie 2009 numărul copiilor din servicii de tip rezidențial publice s-a redus la 19.856. (baza centralizată a Centrelor de triaj / Casele de copii). Cu toate că s-au făcut progrese remarcabile în privința dezinstituționalizării, numărul de copii aflați în situații de risc, în diverse forme de protecție socială nu a scăzut decât foarte puțin.

Problema majoră a sistemului de protecție a copilului este lipsa unor servicii eficiente de prevenire a situațiilor de risc în comunități (mai ales în cele rurale).

În general, copilul se află în aproape toate discursurile publice și instituționale dar, în același timp, la periferia practicilor dezvoltate de instituții. Acest proces poate fi identificat atât în ceea ce privește modul de alocare a resurselor financiare, de salarizare a specialiștilor care lucrează pentru copii, de ajutor acordat familiilor aflate în dificultate, precum și în modul de ocupare a funcțiilor publice de decizie în domeniul protecției copilului de către persoane care nu sunt de specialitate.

Pentru ca pe viitor numărul copiilor de pe stradă să nu crească prin apariția altor copii fugiți din centrele de plasament ar trebui ocuparea funcțiilor din sistemul de protecție a copilului de persoane foarte bine pregătite,specialiști recunoscuți în domeniu care să abordeze mai bine serviciile instituționale oferite copiilor și să dezvolte practicile pozitive din sistemul neguvernamental.

6.3.4. Estimările autorităților cu privire la numărul copiilor străzii

Ultima evaluare făcută de autoritățile publice, s-a axat doar pe informațiile primite de la angajații autorităților locale și pe bazele de date existente la nivelul primăriilor. La estimare nu au fost luate în calcul informațiile existente la nivelul ONG-urilor motivația fiind că acestea (ONG-urile) încearcă să crească artificial numărul persoanelor din stradă pentru a obține finanțări. De asemenea nu s-a ținut seama nici de faptul că la nivel local, autoritățile nu înregistrează toate persoanele fără adăpost pentru a nu încărca sistemul de asistență socială, dar și pentru a nu fi acuzați că nu gestionează bine această problemă.

În aceste circumstanțe, am să prezint evaluarea atât din perspectiva instituțiilor publice evaluare cu privire la copiii străzi, cât și din perspectiva ONG-urilor (la nivelul anului 2013) ce desfășoară activități cu persoane fără adăpost; estimarea arată astfel :

Tabel 6.3.5.a. Cu privire la numărul persoanelor fără adăpost

Arad* – la Arad trebuie menționat faptul că toți cei 100 de copii au fișe la Poliție, iar în centrul de stat au fost primiți 180. Acest fapt arată că instituțiile publice nu prezintă decât anumite cazuri pe care le au în evidență, că nu iau în evidență toate cazurile (diferența mare între cifra de la Poliție și cea de la centru instituționalizat), iar la estimarea prezentă a fost dată publicității cifra cea mai mică.

Întrebarea care se pune este dacă așa s-a procedat și în celelalte orașe ?

Județul Mureș** – deși estimările arată că oficial sunt 100 de copii ai străzii, în Centrul de Minori din Târgu Mureș (doar în acest centru) au fost primiți 197.

În aceste condiții cu marile diferențe între datele oficiale și cele de la ONG-uri, cu diferențe foarte mari între ce este estimat oficial și ce este real în centrele de stat, cum putem ști care este numărul aproximativ / real?

Datele prezentate sunt estimative, atât din partea instituțiilor statului cât și din partea ONG-urilor. Explicația dată de ONG-uri cu privire la numărul estimativ, este aceea că ele nu lucrează cu date din buletin (actele de identitate nici nu există la toți cei care stau pe stradă) sau cu imagini foto, dar au un sistem de alocare de coduri (vezi capitolele de introducere și metodologie) și există riscul de suprapunere de coduri, astfel un copil oferă date diferite despre el la două ONG-uri, de unde ar rezulta că sunt două persoane, dar există și posibilitatea ca două persoane la ONG-uri diferite să furnizeze aceleași date ceea ce ar duce la existența unei singure persoane în bazele de date.

În anul 2008 autoritățile au inițiat un studiu cu privire la persoanele fără adăpost, prin trimiterea de chestionare la primării iar acestea trebuiau să returneze chestionarele completate. La chestionar nu au vrut să răspundă toate primăriile astfel din 2861 de comune (care au fost incluse în cercetare) au răspuns doar 2224; din 319 de orașe au răspuns doar 249 ; iar din București nu au răspuns decât 3 sectoare ( din 6).

Tabelul 6.3.5.b. Numărul PAFA raportate de Ministerul Muncii

La vremea aplicării chestionarelor nu a fost oferită o metodologie pentru culegerea de date și nu a existat nici un instrument de măsurare a fenomenului.

De asemenea un lucru oarecum nefiresc a fost cel care prezenta în tabel situația pe județe și care pe ultima coloană era trecută „ media 2004 – 2008” , medie care a fost luată în calcul la stabilirea numărului de PAFA.

Tabelul 6.3.5.c. Numărul PAFA pe județe, prezentat de Ministerul Muncii – MDRL 2008 ( prezetare parțială)

La unele județe se constată o scădere a numărului celor fără adăpost, dar nu există nici o justificare, ce s-a întâmplat cu acele persoane (au murit, sau au primit locuințe; neluând în calcul varianta de a migra în alte județe pentru că nu se poate verifica din cauza lipsei actelor de identitate dar și a lipsei de interes din partea autorităților).

Se observă o diferență foarte mare între județele situate la începutul listei (Tabelul 6.3.5.c.) și cele din partea de jos a listei – fapt ce ne poate duce cu gândul că chestionarul – interviu nu a fost aplicat corespunzător sau s-a omis cu bună știință un număr destul de mare de persoane.

Un alt aspect care trebuie luat în seamă și care ridică unele semne de întrebare cu privire la statistica prezentată este cea legată de perioada în care a fost făcut studiul. Astfel se știe / se poate observa, că în perioada de vară numărul copiilor fără adăpost din zona litoralului este foarte mare, sumele cuprinse între 73 și 92 din județul Constanța se poate atribui foarte ușor doar orașului Constanța și câtorva stațiuni, nicidecum întregului județ.

Toate acestea cifre fac într-un fel ca situații întâlnite în unele județe de a refuza să înscrie PAFA în listele de asistență socială, să fie adevărate și nu doar simple declarații a unor PAFA.

Chiar și pentru aceste cifre instituțiile statului nu dispun de adăposturi suficiente și nici de servicii sociale și medicale care să acopere toți PAFA raportați în studiul prezentat de stat.

La aceste date trebuiesc adăugate și cele din statistica națională (Tabel 6.3.5.d. ) cu privire la situația numărului de copii ce au trecut prin (sau se află încă în) sistemul de protecție socială.

Doar făcând diferența dintre 2012 și 2002 ne rezultă că pe stradă au ajuns 21.775 doar copii ce au părăsit centrele. Dar această cifră este combătută de INS în 2011 (tabel 6.3.5.e.) care ne relevă că numărul celor care au părăsit instituțiile de ocrotire este mai mic – respectiv 12.032 persoane. Aceste persoane au părăsit instituțiile sociale la împlinirea vârstei de 18 ani, deci nu au putut fi adoptați, dați în plasament sau reântorși în familia nativă. Ei au ajuns să locuiască pe stradă. Cu toate că aceste date sunt prezentate de INS, în statistica Ministerului Muncii ele nu se regăsesc ca și număr de persoane fără adăpost.

Odată cu Recensământul populației și al locuinței din 2011 (INS 2012) și cu prelucrarea datelor în tipologie ETHOS, avem date cu privire la numărul persoanelor fără adăpost (tabel 6.3.5.f). Deși metodologia a fost aplicată la scară națională pentru a avea o uniformizare, trebuie să menționez că în cazul persoanelor fără adăpost ar fi trebuit aplicată o altă metotologie, iar recenzorii trebuiau aleși separat.

Astfel putem spune că oficial la nivelul țării în 2011 se aflau 162.375 de persoane fără adăpost.

6.3.5. Servicii sociale pentru copiii străzii (Salvați Copiii – studiu)

Asistența care trebuie îndreptată către copiii străzii este oferită de ONG-uri și de unele direcții județene.

Există trei tipuri de intervenție care se adresează celor de pe stradă:

– sprijin pentru familiile cu mulți copii, pentru familiile cu probleme financiare;

– integrarea în familii sau în centre de ocrotire sau integrare și oferirea de sprijin;

– celor din stradă să li se ofere hrană, haine și servicii medicale.

Fiecare județ are regulile proprii după care lucreză cu persoanele de pe stradă, regulile sunt făcute în funcție de resursere financiare, de priorități dar și în funcție de resursa umană de care se dispune la nivelul consiliilor și direcțiilor județene.

În județul Dolj, problema este insuficient abordată de instituțiile publice, deoarece majoritatea cazurilor sunt lăsate pe seama ONG-urilor, iar comisia din cadrul protecției copiilor se sesisează doar în cazul copiilor care provin din Centrul de Tranzit Minori, unde sunt obligați să ofere diferite soluții. Copiii care ajung în centrele de tranzit provin din familii cu probleme financiare sau din familii dezorganizate. Se încearcă evitarea creșterii numărului de copii din stradă prin intervenții în cadrul familiei atunci când există sesizări.

S-a observat că adulții trimit minorii să fure din magazine întrucât nu răspund penal și de asemenea poliția nu poate să ia multe măsuri împotriva minorilor care cerșesc prin gări. Copiii găsiți pe stradă sunt aduși în Centrul de primire minori, unde stau o perioadă până se găsește o soluție în privința lor. Deoarece rezolvarea cazurilor durează uneori foarte mult, iar accesul în zonele de agrement este îngrădit, o mare parte dintre copii ajung să fugă din centru.

În județul Timiș, doar un număr mic dintre copiii de pe stradă intră în atenția celor de la direcția pentru protecția copilului și anume doar cei care din cauza unor împrejurări ajung în centrul de tranzit. Direcția județeană se ocupă de copii ce vin din familiile sărace, în urma unor sesizări pe care trebuie să le rezolve.

La nivelul județului există câteva proiecte de viitor care doresc doar să monitorizeze evoluția numerică a copiilor din stradă.

La centrele de asistență socială unde se primesc cereri pentru rezolvarea unor situații sau probleme, angajații refuză să înregistreze cererile venite din partea celor fără adăpost motivând că au depășit numărul de cazuri pe luna în curs și le cer solicitanților să revină în luna următoare (când situația se repetă). Refuzul de a înregistra cererile din partea celor fără adăpost, este din cauza politicii consiliului care nu dorește ca la statisticile anuale județul să fie înregistrat cu cazuri negative sau nerezolvate, astfel că încă de la depunerea cererilor, se stabilește care cereri pot fi rezolvate și care nu, iar cele ce nu pot fi rezolvate sunt refuzate pe diferite motive, astfel că la sfârșitul fiecărei luni în județ toate cazurile sociale au fost raportate ca fiind rezolvate și de asemenea că în județ există un număr redus de cazuri sociale.

În județul Constanța, nu există nici un fel de programe inițiate de autoritățile locale care să se adreseze copiilor străzii.

În județul Cluj, poliția aduce de pe stradă copiii și îi lasă în Centrul de primire minori, centru ce are o capacitate de 20 de locuri. Problemele apar datorită copiilor ce vin din județele alăturate și pentru care nu se poate lua aproape nici o măsură deoarece cazurile nu intră în atenția instituțiilor din județ.

În județul Bacău, pentru evitarea ca unii copii să fugă din centrul de primire minori, pe ușile de la dormitoare sunt puse lacăte. De asemenea dacă un copil reușește să fugă, personalul este sancționat (sancțiune ce poate duce la desfacerea contractului de muncă).

În centru nu se fac diferențieri între fete și băieți sau între delicvenți, toți stau împreună până ce se oferă o soluție (doar este un centru de tranzit….).

Poliția strânge copii din stradă cu ocazia diferitelor razii, dar întrucât nu există centre pentru copiii de peste 14 ani, aceștia sunt lăsați să plece după ce sunt identificați (acolo unde se poate fără cheltuieli) și după ce se termină acțiunea de razie.

Copiii străzii nu primesc tratamente medicale decât dacă vin însoțiți de un adult sau dacă strâng bani și își plătesc singuri consultația și tratamentul.

În județul Brașov, instituțiile publice nu au programe adresate copiilor străzii deoarece se consideră că fenomenul nu are o amploare foarte mare. Există intenții la nivel declarativ din partea celor de la Centrul de primire minori, că împreună cu poliția (este tot un fel de a pasa responsabilitatea către altă instituție și așteptarea ca poliția să se ocupe de strângerea de pe stradă a copiilor), să identifice pe cei de pe stradă.

6.3.6. Abordarea fenomenului „copiii străzii”

-Abordare spre protecție

Este cea mai frecventă abordare întâlnită, prin dezvoltarea diferitelor sisteme de protecție pentru copii. A fost introdus controlul judiciar pentru diferite delicvențe, și se încearcă oprirea intrării pe piața muncii de la o vârstă mai mică de 16 ani.

Pentru fenomenul „copiii străzii” trebuiesc aplicate măsuri de protecție sporite pentru că ei sunt la cel mai mare risc și trebuie să se încerce reintegrarea lor socială, dacă nu în cadrul unei famili, în cadrul instituțiilor de ocrotire.

– Abordarea spre reprimare

Este abordarea ce consideră că din vina celor care trăiesc pe stradă, străzile sunt nesigure, iar majoritatea problemelor de ordine publică sunt cauzate de ei.

Deoarece măsurile preventive dau un rezultat din ce în ce mai redus, se solicită de către opinia publică de introducere a unor măsuri mult mai dure de represiune și pedepse.

– Abordare spre drepturile copilului

Se încearcă o abordare în care drepturile copilului au fost fundamental încălcate. Introducerea de centre care ar fi trebuit să se ocupe de copii de pe stradă a dus la marginalizarea unor probleme care se credeau a fi rezolvate prin simpla înființare a acestor centre.

6.3.7. Categorii de copii ai străzii

– Copii pe stradă. Reprezintă copiii care țin legătura permanent cu tutorele dar majoritatea timpului stau pe stradă. Unii sunt trimiși chiar de părinți pentru a cerși și a face rost de bani, uneori chiar pentru a întreține toată familia.

În această categorie se înscriu și cei care vin din orașele mai mici în fiecare dimineață în centrele urbane pentru a face rost de bani prin cerșit, iar seara se întorc acasă. O parte din acești copii mai frecventeză școala, iar la cerșit ies doar după terminarea orelor. Unii dintre ei ajung să renunțe definitiv la școală. Prezintă un risc crescut de a abandona familia în vederea de a fi independent financiar și a nu trebui să împartă câștigul cu familia.

Uneori la cerșit vine întreaga familie.

Majoritatea acestor copii recunosc că sunt trimiși de părinți la cerșit atunci când sunt întrebați de poliție. De asemenea unii dintre copii vin la cerșit deoarece doresc să își ajute familia în condițiile în care sursele de venit sunt foarte limitate.

– Copiii care au legături cu familia ocazional. Majoritatea provin din familii dezorganizate, sau sunt victime ale diferitelor abuzuri în cadrul familiei. La început pleacă de acasă doar pentru câteva zile și ulterior odată cu adaptarea la viața de stradă revin acasă din ce în ce mai rar.

În această categorie intră și copiii care au părinții plecați la muncă în străinătate și au fost lăsați spre creștere unor rude.

– Copiii care nu mai au nici o legătură cu familia. Provin din cadrul copiiilor abandonați sau orfani. Trăiesc în permanență pe stradă și își asigură traiul din diferite activități ilicite.

– Sezonierii de pe stradă. Sunt copii care vin în stradă la cerșit doar la sfârșit de săptămână sau când sunt sărbători legale. Revin mereu acasă după ce strâng suficienți bani care să îi ajungă câteva zile. Sunt supuși riscului de a hotărâ să rămână definitiv în stradă din cauza prieteniilor legate aici.

– Copiii ce stau în stradă împreună cu familia. Provin din rândul celor care și-au pierdut locuința definitiv din diferite motive și acum au ajuns să trăiască în stradă, dar sunt și copii ce au fost născuți în stradă de către foștii copii ai străzii acum adulți. Aceștia din urmă nu au stat niciodată într-o casă sau într-un adăpost.

6.3.8. Profilul psihologic al copiiilor străzii – ( conform Salvații Copiii)

Testele aplicate în rândul lor scot în evidență faptul că un procent foarte mare (cei care sunt de mult timp pe stradă și cei care au ajuns în stradă de la vârste mici), au deficiențe cognitive rezultate din nestimulare și din problemele educaționale. Operațiile gândirii sunt la un nivel scăzut, iar operațiile de sinteză se realizează cu mari dificultăți (atunci când se realizează).

Înțelegerea unor situații din trecut pentru a nu le repeta în viitor aproape că nu există, ei trăind în permanență doar în prezent.

Emoțiile copiilor străzii sunt de scurtă durată, nu se atașează de nimic, totul este de dat și de luat pentru a avea mâncare și uneori pentru a fi protejat de cei mai mari.

În marea majoritate a cazurilor se întâlnește situația când copilul se atașează de câte un animal, pentru perioade scurte de timp, gândind că și acel animal a fost abandonat de cei mari ( părinți, familie …) la fel ca și el.

Grupurile din stradă se organizează în diferite forme (sociale) și funcționează după reguli.

Grupurile se formează datorită necesităților din stradă. Unde cei mari îndeplinesc rolul de tutore, dar prin agresiune fizică îi obligă pe cei mici să le satisfacă dorințele (hrană, droguri, sex), în caz contrar sunt alungați din grup. De cele mai multe ori cei mici acceptă să îndeplinească toate dorințele celor mari de teamă de a nu fi dați afară din grup, ceea ce are un efect negativ mai mare decât atunci când ar fi agresați fizic.

6.3.9. Delicvența juvenilă la copiii străzii ( conform : Botescu, G.M. -2004, Delincvența juvenilă, București, Editura Universitară )

Delicvența juvenilă reprezintă totalitatea abaterilor și încălcărilor normelor sociale, care sunt sancționate juridic, și sunt săvârșite de minori.

Delicvența juvenilă afectează segmentul de populație foarte vulnerabil, aflat în etapa formării personalității, și expune de timpuriu minorii la riscul excluderii sociale.

Studiile naționale, au arătat că delicvența juvenilă este în creștere în ultimi ani. (Poliția Română)

Este în creștere numărul delictelor comise de copii sub 13 ani, unele fapte penale fiind foarte grave.

Factorii principali ai delicvenței juvenile sunt: lipsa de comunicare și de repere sociale, abuz fizic, lipsa unui părinte sau chiar a ambilor părinți, sărăcia, rasismul, excluderea socială, tulburările de personalitate, consumul de droguri și de alcool.

Faptele care sunt prevăzute de legea penală și sunt săvârșite de un copil, pot avea un grad mare de pericol social.

Minorii care pot răspunde penal, pot fi sancționați cu măsuri administrative sau cu internarea în centre de reeducare, unde scopul conform art. 104 Cod Penal (din 2013), este acela de a-i asigura o pregătire profesională.

Internarea într-un centru medical – educativ, se face pentru copii cu probleme fizice sau psihice, care au nevoie de tratament dar și de educație specială.

Dacă fapta nu este așa gravă se poate aplica o pedeapsă ce constă în sancționarea cu amendă.

Delicvența este rezultatul normelor de viață. În cazul copiilor străzii nu se iau mereu măsurile ce se impun pentru ocrotirea lor și evitarea de a mai face acte infracționale. Delicvența juvenilă este în principal făcută de minorii ce se găsesc în stare de abandon sau care au părăsit centrele de ocrotire (casele de copii). Deși unii dintre copiii străzii încă nu au săvârșit nici o infracțiune, odată cu trecerea timpului aceste infracțiuni o să apară ca și necesitate de a supraviețui ( prin activități precum furtul…).

Vârsta de la care unii copii de pe stradă încep să facă acte de delicvență este de 7 ani. Ei se asociază în funcție de nevoile de la un moment, iar caracterul actelor delicvente este spontan dar și fluctuant.

În cadrul grupurilor de minori pot exista și adulți care îi trimit pe copii să săvârșească diferite acte ilicite, fiind conștienți că minorii nu o să pățească nimic. Cu trecerea timpului și a înaintării în vârstă grupurile de copii ai străzii se pot transforma în bande de infractori din necesitatea de a obține mai mulți bani atât pentru hrana zilnică, cât și pentru a procura cantitatea de droguri necesară. Aceste bande se raportează la anumite valori morale, iar membrii care le formează sunt membri din fostele grupuri din copilărie care sunt uniți în același scop. Bandele formate din copiii străzii au un caracter polimorf și sunt flexibili din punct de vedere comportamental în funcție de contextul de moment, nu fac nimic plănuit cu mult timp dinainte ci totul se întâmplă pe moment.

6.3.10. Vestimentația (conform : Studiului Național privind situația copiilor fără adăpost 2012 – Salvați Copiii)

Hainele murdare și dezordinea vestimentară arată că o persoană s-a adaptat la mediul de viață din stradă.

Aspectele de viață sunt oglindite în modul de îngrijire, în coafură, în curățenia exterioară dar și în politețe.

Atunci când sunt ajutați de diferite ONG-uri prin donații de haine, fie la vând imediat pentru a face rost de bani, fie le poartă câteva zile după care ajung să fie deteriorate din cauza modului de viață.

Lipsa posibilității de a depozita hainele grose în sezonul cald, face ca persoanele fără adăpost care sunt în continuă mișcare să poarte tot timpul aceste haine.

În funcție de trăirile de moment (sau utilizarea de aurolac) expresia feței poate trece de la anxietate la absență sau să fie hipermobilă.

6.3.11. Abuzul sexual la copiii străzii – ( conform Institutul pentru Cercetrea și Prevenirea Criminalității, Poliția Capitală, Inspectoratul General al Poliției, Centrele de plasament, Studiul Salvați Copiii din 2007)

Copiii străzii discută acestă problemă cu asistenții sociali care activează pe stradă doar după ce au încredere în persoana respectivă. Frica de a vorbi despre această problemă a străzi este din cuaza rușinii dar și a fricii de a nu fi acuzat el că este direct reponsabil pentru ce i s-a întâmplat. Majoritatea fetelor dau răspunsuri pozitive atunci când discută despre relații sexuale.

Nu trebuie să uităm că toate cercetările au arătat că violul în rândul celor de pe stradă este ceva „la ordinea zilei”. Legislația în vigoare și modul cum sunt percepuți, nu dă prea multe șanse celor de pe stradă să își facă dreptate atunci când sunt violați.

Vârsta la care pe stradă se începe viață sexuală este foarte mică 10 – 12 ani.

Prostituția în rândul lor este un fenomen de supraviețuire, fiind o sursă de venit. Băieții ascund faptul că au relații sexuale cu bărbații adulți atunci când stau de vorbă cu asistenții sociali, dar atunci când sunt în grupuri își spun despre potențialii cumpărători de servicii sexuale în vederea de a obține bani.

În prostituție sunt implicați foarte mulți copii care nu mai țin legătura cu familia, sau merg acasă foarte rar.

Fetele care stau pe stradă ajung să se prostitueze de la vârsta de 9 ( nouă) ani – conform poliției-, pentru a face rost de banii necesari hranei.

Datele oficiale sunt cele înregistrate la secțiile de poliție, dar trebuie să ne aducem aminte că nu toate infracțiunile sunt raportate fie din cauză că nu sunt luate în seamă, fie că există piedici atât legale cât și indirecte din partea angajaților statului („tu ai ales modul acesta de viață, de ce vii să te plângi?”). Astfel că datele oficiale legate despre acest subiect sunt incomplete și insuficiente.

De asemenea din diferite motive sau rațiuni poliția nu a făcut publice datele cu privire la abuzurile sexuale asupra copiilor și a minorilor din stradă.

Din datele obținute prin diferite surse (Institutul pentru Cercetarea și Prevenirea Criminalității, Poliția Capitală, Inspectoratul General al Poliției, Centrele de plasament, Studiul Salvați Copiii din 2007) au rezultat următoarele date statistice :

Trebuie menționat că faptele de incest se produc de obicei în cadrul familiei iar ulterior copilul ajunge să fugă de acasă.

Referitor la distribuția pe sexe, fetele au fost supuse unor acte sexuale în procent mai mare decât băieții ( F – 80 % , B – 20 % ).

În funcție de vârsta la care au fost supuși la agresiuni sexuale, situația este astfel :

– sub 14 ani 39 %;

– între 14 și 15 ani 30 %;

– între 16 și 18 ani 31 %

Cele mai multe cazuri de relații sexuale în care sunt implicați copiii au fost în București, Prahova, Constanța. În Constanța majoritatea cazurilor sunt raportate pe timpul verii.

S-a observat o creștere a numărului de cazuri raportate de la an la an cu 15 % începând cu anul 2000, dar s-a observat și o creștere a numărului copiilor străzii ceea ce este oarecum direct proporțional. Nu ar fi normal să spunem că era evident că așa se va întâmpla odată cu creșterea numărului celor din stradă, dar așa arată statisticile.

6.3.12. Aurolacii

Acesta este un alt nume pe care l-au primit cei ce stau pe stradă, nume care provine de la substanță pe care o consumă și care indică realitatea în care trăiesc, de mizerie fizică, și de utilizare de droguri destul de ieftine trase din pungă.

A fost primul nume pe care l-a dat populația persoanelor fără adăpost, datorită mirosului de aurolac care îi însoțea mereu.

De fapt este primul nume dar și primul stadiu în viața de pe stradă. Este stadiul în care nu ai bani și îți este foame – foame pe care o amăgești cu o gură de aurolac din pungă. Este și primul drog cu care intră în contact un nou venit în marea familie a celor fără adăpost. Și odată ce ai împrumutat puga de la cineva trebuie să faci rost de „marfă” pentru a o da înapoi, dar de care o sa ai și tu nevoie.

Nu mai contează că buzele tale deja au culoarea bronzului din pungă, că nu te-ai mai spălat de nici nu mai știi când, sau că ești dat jos din autobuz mereu la prima stație deoarece restul pasagerilor nu suportă mirosul specific al aurolacilor, tot ce contează este următoarea „gură din pungă” pentru că îți amăgește foamea, te face să visezi, uiți de probleme…. Bun venit în lumea drogurilor ( pentru început cele ușoare).

6.3.13. Aurolacul ( date preluate de la RHRN și Salvați Copiii 2012)

Este prizat zilnic de aproximativ 55 % dintre copiii străzi, din acest motiv au mai fost numiți și „aurolaci”. Denumirea a fost dată datorită imaginii formate în opinia publică de a vedea în permanență copii ce foloseau mereu substanțe volatile dintr-o pungă.

Prin inhalarea de aurolac se poate obține o stare de halucinație care înlocuiește în totalitate senzația de frig și foame, dar în același timp face să dispară și nevoia de afectivitate.

Utilizat mereu, aurolacul (sau alte substanțe pe bază de solvenți) provoacă dependență, și produce tulburări cronice, leziuni nervoase, leziuni pulmonare, probleme oftalmologice, stări de somnolență, iar în timp pot apărea și crize epileptice.

Aurolacul este consumat în grup, provocând o stare de beție colectivă. Consumul de aurolac are la bază o stare de regresiune.

Efectul aurolacului este de 30 – 60 de minute, iar stările celor care îl consumă sunt de curaj, putere și abilitate în a fura diferite lucruri.

La prima utilizare a aurolacului, copiii au stări de disconfort, amețeală dureri de cap. Cu toate acestea ei continuă să consume deoarece așa face și grupul din care fac parte.

La întreruperea consumului de aurolac în primele 20 de zile apar stări disforice, senzații de neliniște și agitație.

Șansele de resocializare la copiii care consumă aurolac de mai mult de 6 ani sunt foarte reduse; de fapt șansele de resocializare a tuturor persoanelor fără adăpost sunt foarte reduse.

Toleranța la aurolac face ca substanța să fie folosită în cantități din ce în ce mai mari.

Substanțele folosite se pot cumpăra fără restricție de la magazinele de substanțe chimice.

6.3.14. Cine ar trebui să ofere ajutor copiilor străzii.

Legislația în vigoare, arată că instituțiile statului care au obligația de a acorda ajutor copiilor străzi sunt: Ministerul Educației, Ministerul Justiției, Ministerul Muncii, Secretariatul de Stat pentru Handicapați, Poliția, Consiliile locale și Primăriile.

Ineficiența acestor instituții în activitățile ce ar trebui desfășurate cu privire la copiii străzii sunt cauzate de birocrație, dificultăți materiale, minimalizarea problemei, suprapunerea competențelor de unde și încercarea de a „pasa” problema de la o instituție la alta.

Fluctuațiile copiilor între centrele de adăpost și stradă este foarte mare. Datorită regulilor stricte din centre, unii copii fug din centre. Cei care fug de 8 -10 ori din centru, nu mai sunt primiți înapoi nici dacă sunt aduși de alte autorități (poliție).

Fluctuațiile mari între centre și stradă sunt cauzate de organizarea ineficientă din centre, a metodelor de lucru, a comportamentul unor angajați, dar și a imposibilității unor copii de a se adapta la regulile stricte din centre.

Lipsa actelor de identitate precum și problemele în eliberarea acestor acte fac ca unii copii să stea în centre până la 3 ani. S-a constatat că inclusiv instituțiile statului nu pot să obțină acte de identitate pentru aceste persoane deși cererile, dosarele și toate demersurile sunt făcute de instituțiile abilitate pentru aceste situații.

Deoarece autoritățile sunt depășite de fenomen în marile orașe au apărut diferite ONG-uri care cu sprijin internațional oferă ajutor persoanelor fără adăpost. Ajutorul oferit diferă foarte mult de la oraș la oraș, dar și între categoriile sociale de persoane. Aceste ajutoare sunt condiționate în totalitate de ajutorul primit de la partenerii externi.

Criteriile după care se pot clasifica ONG-urile și centrele care oferă servicii persoanelor fără adăpost sunt:

A

– centre înființate de stat;

– centre înființate de ONG-uri

B – după programul desfășurat:

– centre pilot – de triere;

– centre de resocializare;

– apartamente sociale;

– sisteme familiale și semifamiliale;

– centre de zi;

– centre de noapte;

– centre sociale;

– activități desfășurate în stradă;

6.3.15. Protecția copilului cu privire la copiii străzii

Convențiile ONU cu privire la drepturile copiilor a observat câteva încălcări grave atât cu privire la drepturile omului, cât și cu privire la drepturile copilului, în cazul copiilor străzii.

Astfe aceste încălcări constau în:

– încălcarea art 19. cu referire la rele tratamente aplicate copiilor;

– încălcarea art 20 cu privire la copiii fără familie;

– nu se aplică principiul nediscriminării copiilor refugiaților;

– standardul de viață este foarte scăzut și sunt obligați să muncească (sub diferite forme nelegale, să cerșească ori să se prostitueze) sau să fure pentru a avea ce mânca;

– acces redus și îngrădit la educație;

– lipsa asistenței sociale;

– lipsa asistenței medicale dar și condiționarea actului medical de plata unor sume de bani;

– absența unei politici speciale cu privire la fenomenul copiii străzii;

– reacția agresivă a opiniei publice și marginalizarea celor fără adăpost.

6.3.16. Posibile strategii de combatere a fenomenului copiilor străzii

1.Prevenire

– diminuarea nașterilor de copii nedoriți

– diminuarea nașterilor de copii pe stradă (proveniți dintre persoanele fără adăpost);

– educația adulților;

– educația în școli;

-dezvoltarea sistemelor de asistență, a centrelor sociale și a protecției sociale corespunzătoare;

– reducerea cauzelor materiale și sociale;

– alocații de stat mai mari pentru copiii ce urmează cursuri școlare;

– protejarea copiilor aflați în dificultate

2. Intervenție

– centre de zi și de noapte;

-centre de resocializare, alternative de tip familial;

– centre de urgență – deschise permanent unde cei din stradă să poată veni oricând pentru a se spăla, a mânca, a primi îngrijiri medicale;

– depistarea rapidă a celor noi veniți pe stradă, și încercarea de a le rezolva problemele;

– flexibilitate și promptitudine în rezolvarea cauzelor sociale a celor de pe stradă, când solicită ajutor;

– obținerea rapidă de acte de identitate;

– respectarea legilor de către instituțiile publice, în special a OUG 25 – copiii în dificultate;

– implicarea comunităților și mediatizarea cazurilor

6.3.17. Copiii străzii în Europa

Conform datelor existente la nivelul Centrului European pentru Tineret și la Fondul European pentru Tineret, precum și la raportările Comisiei Europene; situația în unele țări se prezintă astfel :

Belgia

Există trei tipuri distincte de copii ai străzii conform ONG-urilor locale:

– copii ce stau pe stradă în timpul zilei, ei provin din familii de migranți, sunt copii ce nu frecventează cursurile școlare.

– copiii străzii pe timp de noapte, sunt acei copii care ziua merg la școală, dar noaptea stau în stradă pentru a face rost de bani, nu sunt suficient supravegheați.

– fugarii, sunt acei copii care pentru diferite perioade de timp pleacă de acasă. Perioadele pot dura de la câteva zile la câteva luni. Reprezintă copiii care sunt permanenți pe stradă. Este un grup dificil de abordat

Aici trebuie să menționăm că emigranții ilegali nu pot trimite copiii la școală

Cehia, Slovacia, Polonia

Sunt considerați în general copii ai străzii, acei copii care au probleme sociale majore și care trăiesc în clădiri abandonate și în gări. Provin din cadrul minorităților, a rromilor și a refugiaților. De asemenea aici sunt incluși și copiii care au fugit de acasă sau din instituții și se consideră că au unde să se întoarcă.

Islanda

Nu crede că există posibilitatea ca unii copii să ducă lipsă de adăpost, iar problema este a autorităților care nu gestionează bine spațiul locativ.

Suedia

Sunt considerați copiii străzii, acei copii cu vârsta cuprinsă între 12 și 18 ani, care țin legătura cu familia foarte rar iar în unele cazuri nu se ține legătura cu familia. O parte dintre acești copii au slujbe temporare.

Nu se spune nimic despre persoanele sub 12 ani.

Elveția

Diferite ONG –uri au adus în atenția autorităților, apariția pe străzi a unor copii care sunt lăsați nesupravegheați toată ziua. Sunt copii a căror părinți sunt la muncă toată ziua. De asemenea, în această categorie intră și copiii care după terminarea cursurilor școlare stau pe stradă până seara.

O altă categorie de copii pe stradă o formează acei copii ce nu frecventează școala și care provin din familii de refugiați și de rromi. Sunt acei copii care cerșesc pe stradă.

Turcia

Este prezent fenomenul copiilor care muncesc pe stradă, dar acest lucru este considerat normal în Turcia.

Grecia

Fenomenul copiii străzii este atribuit familiilor de rromi, care trimit copiii la cerșit sau la muncit dar îi supraveghează din apropiere pentru a le aduna banii obținuți.

Austria

Este cunoscut fenomenul celor fără adăpost și este considerat ca fiind format din persoanele care traversează granița fără forme legale și care nu au nici un venit.

Marea Britanie

Sunt folosiți mai mulți termeni în funcție de situațiile întâlnite:

– tineri fugari, sunt copiii cu vârsta mai mică de 18 ani care au fugit de acasă sau din centrele de îngrijire;

– tineri fără adăpost, sunt persoanele cu vârste între 16 și 25 de ani care nu au nici o locuință

– cei ce dorm în condiții grele, sunt aceia care stau în diferite adăposturi, nu au un loc de cazare.

Olanda

Se estimează o cifră de 7000 de tineri fără adăpost, sunt persoane de până la 25 de ani și care nu au de cel puțin 3 luni un adăpost.

Finlanda

Autoritățile nu recunosc oficial fenomenul copiii străzii, dar există date cu privire la minori și adulți care izolat pe timpul zilei vagabondează. Se estimează un număr total de 200 de copii în toată țara.

Rusia

Copiii străzii sunt organizați în bande și au o delicvență crescută prin numărul mare de jafuri, furturi și violuri. În anul 2012 au fost comise peste 25.000 de delicte grave de copiii aflați în stradă.

Doar în trei țări : Cipru, San Marino și Liechtenstein nu s-a semnalat fenomenul copiilor străzii sub nici o formă.

Tabel 6.3.17. a Numărul persoanelor fără adăpost în Uniunea Europeană

În Europa se încearcă găsirea unor spații de locuit pentru persoanele care sunt fără adăpost

Tabel 6.3.17. b Tipologia serviciilor de cazare pentru persoanele fără adăpost din Uniunea Europeană – Sursă: Brousse, 2004

6.4. Tinerii străzii

Eșecurile din politicile cu privire la copiii străzi din anii 1990 – 2000; au dus la apariția fenomenului de tinerii străzii care nu sunt alții decât copiii din 1990 despre care s-a scris și s-a vorbit foarte mult la vremea respectivă.

Tinerii străzii sunt modele pentru noii copii veniți în stradă și întăresc socializarea negativă, atât timp cât ei reprezintă insuccesul autorităților.

Există diferite tipuri de abordare de către tineri a problemei legate de copiii din grupul din care fac parte și anume :

– pe timpul zilei copiii sunt trimiși la cerșit pentru a face rost de mâncare, iar seara împart mâncarea în grup, după ce o prepară (atunci când e cazul)

– tinerii îi exploatează pe cei mici cerând bani pentru a fi lăsați să stea mai departe în grup.

O parte din tinerii străzii sunt foști copii ai străzii; foști pentru că au trecut de vârsta de 18 ani, iar instituțiile care se ocupă de problema copiilor nu îi mai iau în seamă. De asemenea, după acestă vârstă scad șansele ca să mai poată fi trimiși la școală de unele ONG –uri (de instituții ale statului nici nu poate fi vorba, deoarece acestea nu fac decât să caute vinovați, să paseze responsabilități, iar când soluțiile – uneori și financiare- vin din partea unor ONG-uri, instituțiile au „misiunea de a pune bețe în roată”).

Sistemele actuale ale statului cu privire la tinerii străzii au misiunea de a ascunde fenomenul, de a încerca să îl facă invizibil, decât să îl rezolve.

O nouă problemă care se adaugă vieții odată cu trecerea de la copil la tânăr, este reprezentată de „vânarea” de către poliția comunitară (și nu numai), pentru a le aplica amenzi pentru cerșit, sau pentru a îi duce cu „duba” în alt cartier sau a îi scoate în afara orașului. Această nouă provocare are în schimb și o latură pozitivă și anume: faptul că sunt amendați duce implicit la stabilirea unui CNP, adică obținerea unui act prin care să demonstreze că ei există. E adevărat că nu primesc un act de identitate, dar amenda obținută (uneori în urma amprentării) demonstrează că nu au un adăpost (este trecut lipsă spațiu în locul adresei) și nici un act de identitate deoarece la rubrica act identitate se trece mențiunea „fără act de identitate”. Această situație a apărut din cauza faptului că unele instituții ale statului în nevoia de a își justifica existența dar și activitatea, au găsit ca fiind mult mai ușor să amendeze tinerii fără adăpost decât persoanele care cunosc legislația și asupra cărora nu pot face abuzuri. Dar ca orice lucru bun (în cazul de față obținerea de CNP) care se termină și acest procedeu a fost oprit deoarece s-a constatat că toate costurile pentru obținerea unui CNP sunt foarte mari, iar acum (anul 2013 ) se merge pe principiul să se amendeze doar cei care au CNP, iar ceilalți să nu fie băgați în seamă pentru a nu fi obligați să le obțină CNP.

În grupurile din care fac parte, tinerii străzii au un rol de lider și reprezintă societatea adultă pentru copiii străzii. Astfel tinerii îi învață pe copii cum să fure și cum să cerșească, le spun despre experiențele lor negative cu privire la muncă și cum au fost înșelați atunci când au muncit la negru.

Valorile care sunt transmise de la tineri la copii sunt :

– modul autoritar de a te manifesta

– ție să îți fie bine, iar de restul să nu te intereseze.

Majoritatea tinerilor provin din centrele instituționalizate de unde au fost dați afară la împlinirea vârstei de 18 ani.

Din punct de vedere al modului de supraviețuire, sursele de venit se rezumă la furat și cerșit pe o parte și la prostituție pe altă parte (aici find implicați și băieții prin relații de homosexualitate, iar cei mai îngrijiți fiind ofertați și de diferite categorii sociale de femei). Un aspect important îl reprezintă și experiența din copilărie când a fost abuzat în timp ce se afla în instituțiile de ocrotire a copilului sau pe stradă.

Delicvența tinerilor se reduce la furtul de alimente necesare traiului dar și la furtul de haine. Rare sunt cazurile raportate de poliție în care tinerii străzii fură bunuri de valoare din locuințe. Majoritatea furturilor sunt raportate ca fiind săvârșite în piețe.

La tinerii care consumă droguri injectabile și care au nevoie de sume mari de bani s-au raportat și infracțiuni de agresiuni fizice și furturi din locuințe.

6.4.1. Tinerii fără adăpost

“[…] În rândul persoanelor fără adăpost, produsele consumate cu predilecție sunt aurolacul și alcoolul, însă există și în acest grup semne ale consumului de droguri injectabile, alături de practicarea sexului comercial ca sursă de venituri. Comportamentelor cu risc de infectare HIV/ITS li se adaugă condițiile de viață neigienice ce predispun la tuberculoză, boli de piele, boli produse de paraziți externi sau interni.

Dintre toate grupurile vulnerabile la HIV/ITS, persoanele fără adăpost prezintă cele mai multe probleme din punct de vedere medico-social. De asemenea, acest grup are accesul cel mai restrâns la servicii specializate. Din cauza mobilității lor crescute, singurele modalități de contact cu persoanele fără adăpost sunt unitățile mobile și centrele de zi, beneficiarii din aceasta categorie fiind greu încadrabili în programe de detoxifiere sau substituție […].”- “Managementul programelor de schimb de seringi”, UNICEF/RHRN, noiembrie 2005

6.4.2. Profilul – Tinerilor fără adăpost

Profil psiho-social

Bucureștiul anilor 2000, viață tumultoasă, zgomot, lume grăbită să ajungă în diverse locuri, pensionari cu nepoții de mână printr-un parc, copii mergând spre școală…toate dau impresia unui furnicar, un amalgam din care nu se mai observă anumite probleme sociale care ar necesita o oarecare atenție din partea tuturor.

Printre aceste persoane grăbite să-și trăiască viața mai apar din când în când niște oameni care nu se grăbesc nicăieri, nu au unde să se grăbească, nu au un bunic să-i plimbe prin parc, nu au un loc care să se poată chema „casă”, nu aleargă spre școală sau spre locul de muncă. Pe fața lor deja nu se mai citește nimic, din când în când mai scot dintr-un buzunar o pungă cu „aurolac” în care își lasă toate problemele, se apleacă după câte un muc de țigară aruncat de un trecător sau pur și simplu se pun în genunchi și cerșesc. Toată lumea întoarce capul când îi vede, nimeni nu îi bagă în seamă, pentru ceilalți ei parcă nu există, sunt invizibili, sunt „Copiii Străzii”; persoane fără adăpost.

Din punct de vedere psihic-comportamental ei evoluează pe principiul acțiunii și reacțiunii, sunt greu de mulțumit, nu caută avantaje de ordin intelectual sau informațional, predomină spiritul economico-financiar, ei încercând să facă bani pe orice cale, efiind singura valoare rămasă.

Din punct de vedere social ei sunt o problemă, sunt copiii societății care i-a creat, a societății care îi ignoră și îi disprețuiește. Cei mai mulți dintre ei au ajuns în acest stadiu din cauza problemelor provocate de societate, din cauza părinților, a nivelului de trai, a lipsei educației, etc.

Lipsa educației și nivelul scăzut de trai poate duce la o viață dezordonată, supusă alcoolului și drogurilor, înmulțirea situațiilor și comportamentelor cu risc în ceea ce privește bolile cu transmitere sexuală, generând foarte multe alte probleme. O familie care nu poate întreține un nivel de trai normal se dezbină, apar certuri și probabil cel puțin un copil rămâne părăsit. El va ajunge ori într-un centru social ori pe stradă. De cele mai multe ori acest lucru se întâmplă la vârste fragede, copilul nu are educație, nu mai are familie, eventual va fugi din centrul social pentru a trăi pe stradă. Aici întâlnește foamea, duritatea oamenilor, drogurile și alcoolul, comportamente care creează dependență și care obligă la practici mai puțin comune cum ar fi cerșitul, furatul, sexul comercial, căutatul în gunoaie. Alt motiv din cauza căruia ajung pe stradă este faptul că sunt dați afară din centre sociale în momentul în care împlinesc 18 ani. Cei care pățesc asta de cele mai multe ori rămân pe stradă și chiar își formează familii pe stradă, ajung să aibă copii, născuți tot pe stradă, copii care vor ajunge ulterior să crească numărul celor fără adăpost, copii care sunt vânduți sau care sunt obligați să practice sexul comercial. Din acest punct de vedere s-a dezvoltat o adevărată mafie, o adevărată rețea care se ocupă cu traficul de carne vie.

Foarte puțini din cei ce stau pe stradă reușesc să se angajeze, să aibă o sursă stabilă de venit și chiar dacă reușesc banii aceia nu le vor ajunge să-și găsească un cămin în sensul adevărat al cuvântului. De cele mai multe ori fugind de acasă sau fiind dați afară de părinți nu au cu ei nici un act de identitate, fapt care le va îngreuna și mai mult situația în cazul unei angajări.

Cei mai mulți lucrează cu ziua sau au un loc de muncă plătit, dar „la negru” din cauza lipsei actelor sau pentru că sunt plătiți mai puțin decât prevede legea. Unii dintre ei „lucrează” în parcări, venitul fiind asigurat din bacșiș. Alții șterg parbrizele mașinilor ce opresc la semafoare sau vând diverse obiecte cum ar fi ziare, hărți, etc. Alte moduri de a câștiga bani mai sunt: munca pe șantiere ca muncitor necalificat sau în spălătorii de mașini, diverse munci sezoniere, educatori comunitari pentru diferite ONG-uri ( ARAS), etc.

Din punct de vedere statistic cel mult 5% dintre ei au surse de venit stabile, restul neavând nimic sigur.

Trăind pe stradă uită de orice rușine, mândrie sau prejudecăți, învață să aplice legea „junglei” și de cele mai multe ori se „organizează” în funcție de forță fizică sau intelect, cei mai puternici îi stăpânesc pe cei mai slabi. În cadrul unei astfel de ierarhii este evident că apar și bătăi, pentru orice motiv, plecând de la mâncare sau droguri până la zone de cerșit sau de furat.

Pe stradă se consumă de obicei tot felul de droguri, de la substanțe inhalante (aurolac), marijuana, hașiș, pastile până la cocaină și heroină injectabilă. Peste 90% din populația de pe stradă au consumat și încă mai consumă cel puțin aurolac, acesta fiind cel mai comun și mai ieftin.

Locurile preferate de locuit sunt de obicei canalele, casele părăsite și alte adăposturi improvizate. Într-un astfel de adăpost pot fi găsite până la 30 de astfel de persoane. Dată fiind situația în care se află este destul de dificil să se spele des sau să-și spele hainele. De cele mai multe ori nu există o sursă de apă curentă, gaz sau curent electric iar acești oameni sunt obligați să trăiască, să doarmă, să mănânce înconjurați de șobolani și gândaci și tot felul de mirosuri care de care mai „îmbietoare”. Marea majoritate a celor de pe stradă au avut păduchi sau râie, iar comportamentele cu risc foarte mare au făcut ceva normal din Sifilis sau Hepatita B și C. Cam peste 15% dintre ei au avut de două ori Sifilis și mai mult de 50% au suferit sau suferă de o boală cu transmitere sexuală.

O altă problemă a populației fără adăpost este accesul la serviciile sociale oferite de stat sau de ONG-uri interesate. Neavând o locuință sau acte ei sunt greu de ținut în evidență, se mută destul de des de la o zonă la alta, sunt reticenți în a primi ajutor informațional, sunt greu de contactat și de convins să apeleze la niște servicii gratuite de care pot beneficia.

Luând în considerare aceste situații existente se poate trage ușor concluzia că acești oameni sunt într-adevăr o problemă actuală a societății, o problemă stringentă, care necesită o soluție definitivă. Este o rușine că în această societate care se vrea dezvoltată, civilizată și într-un stadiu tehnologic-industrial destul de avansat, mai există încă oameni – pentru că oameni sunt – care încă trăiesc la un nivel care nu poate fi catalogat nici ca supraviețuire.

Profilul psihologic se caracterizează prin:

– Oportunism, deoarece caută mereu să câstige bani sau bunuri pe care ulterior le poate valorifica;

– Depresie;

– Regresie afectivă, devenind izolați și închiși în sine, incapabili să exprime afectivitate;

– Tulburări de concentrare, gesturi de tip autist, adică clătinare, automutilare;

– Vocabular sărac, gramatică defectuoasă.

6.5. Cerșetoria

 În timp ce în țări dezvoltate cerșetoria a dispărut de mult timp, în România acest fenomen se găsește în continuă ascensiune. O mare parte din vină o poartă populația care din milă oferă bani, încurajând acest fenomen. Pentru a obține sume mari de bani sunt folosiți minori, care stârnesc mila.  

6.5.1. Definirea fenomenului de cerșetorie

Cerșetoria este conform art. 326 din Codul penal (2013), “…fapta persoanei care având capacitatea de a munci, apelează în mod repetat la mila publicului, cerând ajutor material”, aceasta se pedepsește cu închisoare de la 1 luna la 3 luni sau cu zile amenda.

Cine este persoana care cerșește (cerșetorul)?

Cerșetorul este persoana care cere în mod obișnuit bani sau alte bunuri, fără a fi social responsabil de propria subzistență și fără să ofere ceva în schimb .

Din punctul de vedere al drepturilor copilului, faptul de a cerși reprezintă o formă gravă de exploatare și folosire prin muncă a persoanelor minore.

„Art. 132 și 133 din Legea nr. 272/2004, privind protecția și promovarea drepturilor copilului, stabilește o serie de răspunderi și sancțiuni pentru părinții sau persoanele care îndeamnă, înlesnesc, recrutează sau constrâng un minor la cerșetorie.

Îndemnul ori înlesnirea practicării cerșetoriei de către un minor sau tragerea de foloase de pe urma practicării cerșetoriei de către un minor se pedepsește cu închisoare de la 1 la 3 ani.

Recrutarea ori constrângerea unui minor la cerșetorie se pedepsește cu închisoare de la 1 la 5 ani.

ART. 133 Fapta părintelui sau a reprezentantului legal al unui copil de a se folosi de acesta pentru a apela în mod repetat la mila publicului, cerând ajutor financiar sau material, se pedepsește cu închisoare de la 1 la 5 ani și interzicerea unor drepturi.”

6.6. Autoritățile publice și persoanele fără adăpost

Primele relatări despre fenomenul copiilor străzii au apărut în 1994 și au fost făcute de televiziuni din Franța, Germania și Marea Britanie.

Doar în 2000 recunoașterea fenomenului de către instituțiile statului a fost făcută la presiunile organizațiilor internaționale care au adus în sprijinul lor imagini filmate în perioada 1994 – 1998. Autoritățile publice oficiale (Popescu, 2004; Stănculescu, Berevoescu, 2004; O’Neill, 2010) susțin că fenomenul CS datează doar din 2000 atunci când Uniunea Europeană a făcut presiuni asupra politicilor guvernamentale pentru reducerea numărului de persoane fără adăpost.

Fiind nevoite să recunoască fenomenul, dar în același timp trebuind și să îl ascundă (sau să facă ceva pentru a reduce numărul acestor persoane), autoritățile publice locale au apelat la forță pentru a alunga persoanele fără adăpost din zonele centrale ale orașelor (Stoian, 2011; Stoian et al., 2012, O’Neill, 2010).

În vederea aderării la Uniunea Europeană, Ministerul Muncii în 2005 a luat un împrumut de la Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei, pentru a derula între 2007 și 2011 un proiect care să reducă numărul cauzelor care duc la apariția persoanelor fără adăpost (și așa se justifică de ce în statistica oficială a Ministerului Muncii numărul persoanelor fără adăpost este în scădere de la an la an, deși din instituțiile publice de ocrotire numărul celor dezinstuționalizați este mult mai mare – trebuie justificați banii cheltuiți). Printre alte activități, proiectul prevedea construirea a 50 de adăposturi în fiecare județ în intervalul 2006 – 2009.

În incapacitatea de a construi aceste adăposturi Ministerul Muncii a apelat la ONG-urile locale pentru a asigura o parte din necesarul de locuri de cazare pentru persoanele fără adăpost, astfel că din 50 de noi clădiri în fiecare județ, în 2009 s-a ajuns la o rețea națională de 53 de centre de primire în regim de urgență și de adăposturi temporare (tabel 6.6.a.) și 27 de adăposturi de noapte (practic doar în adăposturile de noapte persoanele fără adăpost pot locui pe timpul nopții), toate aceste instituții oferind la un loc aproximativ 2000 de locuri de cazare în 2009. După această dată (2009) Ministerul Muncii nu a mai furnizat date despre acest proiect deorece s-a terminat proiectul.

Pentru a justifica cheltuirea unor fonduri, Ministerul Muncii a descentralizat instituțiile de ocrotire din perioada comunistă și pentru fiecare locație a dat un nou nume spunând că este un centru nou (în fapt el existând acolo dinainte de 1989, dar având o altă denumire, iar partea administrativă se găsea în sediul central care cuprindea toate locațiile în subordine).

6.7. Concluzii

– cazurile de copii ai străzii provin din familii cu probleme financiare și dezorganizate, din centrele de adăpost dar și din familiile care deja stau pe stradă;

– nu au apărut după 1989, ci au existat mereu dar în număr foarte mic, iar la împlinirea vârstei de 16 sau 18 ani erau ridicați de miliție și trimiși la diferite munci;

– cei care vin din centrele de adăpost fug de acolo din cauza condițiilor foarte dure (uneori ca la închisoare), izolării dar și din cauza violenței celor mai mari;

– neimplicarea supraveghetorilor din centrele de plasament, care uneori, în funcție de politica centrului, nu le acordă atenție sau îi lasă să plece, pentru a ușura munca din centru;

– una din cauzele fugii de acasă și a refugiului în stradă este marginalizarea copilului, precum și respingerea de către familie și prieteni;

– trăiesc pe stradă în grupuri, grupuri ce variază ca mărime, sunt organizați în funcție de putere fizică și de vârstă;

– majoritatea celor din stradă consumă aurolac, iar începând cu 2008 au trecut la consumul de droguri injectabile;

– nu se consumă foarte mult tutun (ce găsesc pe jos – chiștoace), iar alcoolul doar ocazițional, când există surplus de bani, sau banii nu ajung pentru cumpărarea de alimente;

– munca la negru prost plătită sau doar pentru masa zilnică, este un fenomen ce începe să ia amploare. Copiii străzii lucrează mai mult în spălătorii auto, încărcat – descărcat marfă dar și în construcții – muncă brută;

– în București vin copii din aproape toată țara. Următoarele orașe care atrag PAFA sunt Timișoara și Constanța. Constanța este un pol al atracției în timpul verii;

– în timpul verii o parte din copiii străzii se stabilesc în zona de litoral;

– cei mai mulți copii vin din zona Moldovei (rezultata al sărăciei mari și a natalității crescute);

– există o mobilitate mare între zonele din orașe, dar și între orașe în funcție de anotimp și posibilități de a obține bani mai repede și mai ușor;

– sursa de câștig este reprezentată de cerșit, spălatul de parbrize dar sunt și activități precum furatul de alimente și haine dar și implicarea în activități de prostituție (uneori forțată), existând cazuri și de abuzuri sexuale;

– accesul la educație este scăzut, foarte mulți nu știu să scrie și să citescă, în cele mai multe cazuri au terminat 4 clase în instituțiile abilitate sau atunci când se aflau în cadrul familiei;

– lipsa actelor de identitate este un fenomen foarte răspândit, aproape 95 % nu au nici un fel de act de identitate;

– nivelul de sănătate este foarte redus, nu primesc îngrijiri medicale decât de urgență, sau de la diferite ONG-uri medicamente. Nu au acces la spitale din cauza lipsei plății asigurărilor.

– în rândul celor care și consumă droguri injectabile nivelul de infectare cu HVC este de aproape 85 % , iar cu HIV 25 %. De asemenea, infecțiile cu transmitere sexuală sunt răspândite. Foarte rar primesc tratament pentru aceste infecții;

– instituțiile publice abilitate încearcă să scape de problemele legate de copiii străzii trimițând cazurile de la o instituție la alta și căutând vinovați în altă parte, iar atunci când trebuie să rezolve anumite situații se rezumă doar la cât sunt abilitați, pentru a scăpa cât mai repede de cazuri.

6.8. Recomandări

– întocmirea unor strategi cu privire la reducerea numărului copiiilor străzii fie prin intervenții mai ferme în cadrul familiei fie printr-o mai bună organizare a instituțiilor de plasament

– elaborarea de acte normative care să vină în sprijiniul celor fără adăpost

– o mai mare implicare a instituțiilor statului și o colaborare între ele

– înființarea de parteneriate între instituții și ONG-uri

– asigurarea de spațiu locativ, concomitent cu oferirea diferitelor ajutoare