Persoane, Personaje Si Personalitati
LUCRARE DE LICENȚĂ
Persoane, personaje și personalități
Studiu de caz: Emisiunea În premieră cu Carmen Avram, reportajul „Operațiunea STRĂINUL”
Cuprins
Introducere
Capitolul 1
1.1. Noțiuni introductive
1.2. Persoana, statut și rol social
Capitolul 2
Moduri de spectacularizare a informației
2.1. Indicații generale despre reportaj
2.2. Tipologia reportajului
2.3. Reportajul de televiziune
2.4. Funcțiile reportajului de televiziune
2.5. Jurnalismul de spectacol
Capitolul 3
Mecanisme de creare a personajelor mediatice
3.1. Personalități mediatice
3.2. Personaje mediatice
STUDIU DE CAZ
Emisiunea În premieră cu Carmen Avram
Reportajul „Operațiunea STRĂINUL”
4.1. Povestea regelui
4.2. Personaje și spectacol
Concluzii
Bibliografie
Introducere
Presa, înainte de orice, înseamnă text despre oameni. La o secundă privire, înseamnă text informativ despre oameni. Ca mijloc de informare, presa este formată din totalitatea elementelor mass-media care se ocupă cu furnizarea de știri. În fiecare știre, indiferent că este de radio, de televiziune sau de ziar, sunt prezenți oamenii, pentru că nu ne putem reprezenta presa în afara umanității, chiar umanismului ei.
Cuvintele cheie ale lucrării de față sunt persoană, personalitate, personaj, reportaj, emoție, iar obiectivul general al acesteia este să prezinte principalele trăsături ale individului care devine subiect de presă și modurile în care se realizează spectacolul la nivel de limbaj jurnalistic și la nivel de imagine. Importanța și relevanța științifică a lucrării reiese din conținut, care creează o imagine reală și de ansamblu despre conceptul de persoană, personaj și personalitate.
Lucrarea este organizată în patru capitole:
Definirea conceptelor persoană, personaj, personalitate;
Moduri de spectacularizare a informației;
Mecanisme de creare a personajelor mediatice;
Studiu de caz: emisiunea În premieră cu Carmen Avram, reportajul „Operațiunea STRĂINUL”
Primul capitol abordează aspectele teoretice cu privire la noțiunile de persoană, personaj și personalitate. Toate cele trei noțiuni vor fi analizate din punct de vedere psihologic și social. Vom vedea ce înseamnă acești termeni, care sunt diferențele dintre ei și cât de mult depind unul de celălalt. Aceste concepte vor fi definite pe baza bibliografiei de specialitate.
În cel de-al doilea capitol, vom descoperi cum se realizează spectacolul la nivelul limbajului jurnalistic și al imaginii. Vom afla care este scopul unui acompaniament muzical într-un reportaj, cât de importantă este emoția și cum se realizează ea, cum discursul, imaginea și montajul contribuie la rețeta mediatică a emoției, ce este live-ul și de ce aspecte trebuie să țină cont un reporter atunci când face o știre sau un reportaj. De asemenea, vom încerca să deslușim ce tonuri și gesturi folosesc prezentatorii sau reporterii atunci când ne transmit informația. În sprijinul teoriei, vom veni cu exemple concrete din știri și reportaje difuzate la televizor.
În cea de-a treia parte a lucrării, vom prezenta mecanismele prin care o persoană devine personaj sau personalitate. Vom vedea când și cum se folosește citatul și vom analiza discursul și comportamentul unor persoane ca jurnalistul Cristian Tudor Popescu, scriitorul Andrei Pleșu, președintele asociației Grupul de Investigații Politice, Mugur Ciuvică și femeia de afaceri, Monica Tatoiu. Vom vedea care este cariera lor profesională, care sunt diferențele dintre ei și prin ce metode generează spectacol la televizor. Ne propunem să stăm de vorbă măcar cu unul dintre ei și să aflăm exact cum se realizează spectacolul la televizor.
Ca studiu de caz, ne-am ales emisiunea În premieră cu Carmen Avram, difuzată de postul de televiziune Antena3. Vom vedea cum a luat naștere această emisiune, câți oameni fac parte din echipa emisiunii și cum au ajuns să lucreze la acest proiect, ce fel de reportaje realizează și ce premii au obținut de-a lungul timpului. Dintre reportajele prezentate până acum de Carmen Avram și colegii ei, vom analiza materialul „Operațiunea STRĂINUL”. Vom vedea ce fel de reportaj este, ce personalitate prezintă, care sunt cele mai emoționante personaje și cadre, cum se realizează spectacolul și în ce măsură contează talentul operatorului și al editorului de imagine.
Capitolul 1
Definirea conceptelor persoană, personaj, personalitate
1.1. Noțiuni introductive
Pascal spune că „omul nu este decât o trestie, cea mai slabă din natură, dar este o trestie cugetătoare. Nu trebuie ca tot universul să se înarmeze pentru a-l strivi. Un abur, o picătură de apă este destul ca să-l ucidă. Însă, în cazul în care universul l-ar strivi, omul ar fi încă mai nobil decât ceea ce l-ar ucide pentru că el știe că moare; iar avantajul pe care îl are universul asupra lui, acest univers nu-l cunoaște”. Deci, Pascal crede că omul are două laturi: una de natură animală, iar în cealaltă latură vede natura omului în cugetare și conștiință. Mai putem, însă, vorbi și despre latura fragilă, cea pe care omul își construiește discursul mediactic. Fragilitatea ființei noastre este o realitate pe care trebuie să o luăm în calcul atunci când analizăm structura noastră.
De-a lungul timpului, omului i s-au dat numeroase definiții. Spre exemplu, Aristotel, Herodot sau Cicero văd în om o ființă rațională. Kant sau Fr. Nietzsche, atunci când definesc omul, pun accent pe forța lui spirituală și pe instinct. L. Von Wise și E. Spranger văd omul ca o ființă socială, în timp ce K. Marx și Fr. Engels ca o existență pragmatică. Alte definiții scot în evidență faptul că omul este primul animal care vorbește, că este singurul animal capabil să ia atitudini sau că este un animal care inventează și folosește unelte. La rândul lui, omul mediatic este un animal înzestrat cu trăsături specifice, este o persoană implicată în activități publicistice cu apariții periodice.
Persoană provine din latinescul persona. Unii cercetători cred că se trage din grecescul prosopon, care înseamnă mască, rol, actor. Alții susțin că din Pershu, adică dintr-un zeu subteran înrudit sau identic cu Persus sau Persephona. Noțiunea de persoană s-a dezvoltat foarte mult în timpul creștinismului. Metafizicienii creștini afirmau că persoana este un tot. Un tot format din suflet și corp, iar cea mai importantă trăsătură a persoanei este demnitatea.
Goethe, în Suferințele tînărului Werther, roman publicat în 1774, crede că existența și conștiința reprezintă izvoare de incertitudine, de îndoială, de ambiguitate. Adică, persoana se exteriorizează concomitent prin identitate și alteritate, dar și prin sentimente complexe pe care le scoate la iveală subtil.
De-a lungul timpului, persoana a fost obiectul preferat al materiilor care se ocupă cu problematica umană, însă prin conținutul său se încadrează cel mai bine în psihologie, iar John Locke este primul care a dat persoanei un sens psihologic. El a definit persoana prin intermediul conștiinței de sine. Conștiința de sine este o subiectivitate și este accesibilă doar pentru conștiința durerii, iar la rândul ei, cea de sine implică un „Eu”. Prin „Eu”, André Lalande înțelege conștiința individualității empirice, conștiința individuală în măsura în care aceasta este atentă față de interesele individului.
Studiile arată că ideea de persoană este întâlnită la popoarele europene, asiatice și africane. Popoarele europene sunt de părere că individul este un produs solitar, obligat să riște într-un context internațional pe care îl înțelege și căruia îi aparține. Cele africane și asiatice au altă părere despre noțiunea de persoană. Spre exemplu, oamenii negri din Nigerul-de-Sus cred că individul nu există singur, ci că el aparține unui grup etnic. Un alt exemplu sunt japonezii. Persoana japoneză se prezintă compartimentată. Ea trebuie să răspundă obligațiilor pe care le are față de împărat, față de alte persoane sau de familie.
În România, spre exemplu, semnificația termenului persoană s-a schimbat de-a lungul timpului. În perioada comunismului se vorbea despre omul nou. Asupra societății și asupra omului se proiecta o viziune care se împotrivea religiei. Omul era parte din partid, așa cum în religia creștină omul este parte a bisericii. Omul nou era subsumat partidului, era prins în mecanismul de uniformazare a societății. Membrii societății nu mai aveau personalitate, erau tovarăși, inși topiți în eul colectiv. Însă, în 1989, lucrurile se schimbă. Se face trecerea spre o societate de indivizi, de personalități distincte, individual afirmate. Ideea luptei de clasă dispare. Dacă până în 1989, presa se identifica cu propaganda, după izbucnirea revoluției vorbim despre libertatea presei. Această libertate a adus în România sute de ziare, reviste, site-uri și bloguri care informează, culturalizează și chiar distrează. Tot după căderea comunismului, apare libertatea de mișcare. Oamenii puteau călători sau chiar se puteau stabili în altă țară.
Personalitatea este un produs al dezvoltării istorice și al maturizării persoanei. Conceptul de personalitate a fost foarte bine definit de P. Janet. El vede personalitatea ca pe o construcție formată din sentimente, comportamente interne și sociale, prin intermediul cărora se identifică personajul.
Personalitatea reprezintă totalitatea trăirilor, scopurilor, valorilor și efectelor pe care le provoacă în ansamblu și fizicul, și intelectualul. Aristotel a fost unul dintre primii care a vorbit despre personalitate, iar existența personalității a cunoscut în timp mai multe etape: percepere, secționalizare, creare, dezvoltare, modernizare, declin. Personalitatea face parte din conștient și se alătură curentului numit existențialism, în cadrul căruia ființa umană învață și trage concluzii din urma experienței personale.
Perceperea are în vedere vârsta prenatală și natală, vârsta la care copilul conceput și nou-născut admiră lumea din jur, o studiază, o adaptează și o însușește. Astfel, el reușește să cunoască bazele personalității.
Secționalizarea face parte din comportamentul post-introductiv al existenței omenești ca personalitate. În această etapă, datele stocate în compartimentul percepere sunt analizate, sortate și aranjate în ordinea lor cronologică.
Creația face parte din compartimentul cel mai important al existenței personalității umane. Acestei etape îi revine partea cea mai importantă a realizării personalității; acum toate datele stocate, analizate, sortate și aranjate în ordine cronologică sunt reanalizate, respectiv filtrate și adăugate într-un dosar personal al persoanei.
Dezvoltarea este etapa în care persoana își sistematizează gândirea, formându-și un reflex parasimpatic, căruia îi revine rolul de degajare a experienței. Uneori, în timpul dezvoltării, întregul proces de existență al personalității se schimbă. Persoana își caută perfecțiunea în domeniul ales, fie el de orice natură. Acest proces de perfecționare durează întreaga viață a omului.
Modernizarea face parte din feedback-ul pe care persoana îl primește. Insul compară reflecțiile sale cu cele exterioare, iar în cele din urmă, acest feedback îl face să schimbe pagini întregi în personalitatea deja creată. Această schimbare devine uneori incontrolabilă și duce la declin.
Declinul este faza finală a existenței personalității omenești. Este perioada în care puterea și motricitatea personalității scade și este supusă unui impuls intensiv de neputință, care nu face decât să grăbească procesul invers al perceperii. Acest proces din urmă este caracterizat prin întârzierea logică și necronologică a persoanei, incapabilitatea acesteia de a efectua cele două activități vitale ale personalității: dezvoltarea și modernizarea.
Personajul este o persoană care are un anumit rol în anumite întâmplări, reale sau imaginare. Se disting mai multe tipuri de personaj: literare, biblice, de film, fictive, de operă etc. Definit, cel literar, este „fiecare dintre persoanele care figurează într-o operă literară. Persoana este ființă omenească, ins. Deci, dintr-o neputință, care nu face decât să grăbească procesul invers al perceperii. Acest proces din urmă este caracterizat prin întârzierea logică și necronologică a persoanei, incapabilitatea acesteia de a efectua cele două activități vitale ale personalității: dezvoltarea și modernizarea.
Personajul este o persoană care are un anumit rol în anumite întâmplări, reale sau imaginare. Se disting mai multe tipuri de personaj: literare, biblice, de film, fictive, de operă etc. Definit, cel literar, este „fiecare dintre persoanele care figurează într-o operă literară. Persoana este ființă omenească, ins. Deci, dintr-o dată suntem puși în fața chestiunii insolubile a ființei omenești care figurează într-o operă de artă. Poeții moderni au toată dreptatea să observe malițios că într-o operă de artă cum e romanul nu figurează ființe omenești, ci ființe de hârtie”.
Procesul cel mai important care ajută la formarea persoanei și a personalității este comunicarea. Prin intermediul comunicării, persoana asimilează valori, reguli sau legi. Fără comunicare, nu ar exista relațiile interpersonale, iar omul ar trăi izolat și ar fi condamnat la regres. „În formarea persoanei, comunicarea aparține vehiculului intelectiv. Prin intermediul acesteia i se servesc insului informații, i se prezintă imagini, scheme, modele, e ajutat în elaborarea unor reprezentări, în găsirea sensului logic a organizării sociale etc”.
1.2. Persoana, statut și rol social
Ion Alexandrescu este de părere că fiecare individ uman posedă o „structură genetică cu totul particulară” și că în devenirea insului se recunoaște și contribuția mediului. Și rolul, și statutul social vizează o mască socială. Această mască socială înseamnă o reprezentare socială, adică grupul social vede ceea ce dorește în raport cu funcția socială pe care o are o anumită persoană.
Din momentul în care persoana are un rol social bine stabilit printr-un statut social, ea se autoreflectă în conștiința sa, dincolo de mască. Această conștiință dă naștere conștiinței obligațiilor și a stimei de sine. Ion Alexandrescu spune că vedem în stima de sine reflectarea interioară a statutului social. Dintre toate ființele pământești, omul este singurul înzestrat cu morală. Deci, în structura omului vorbim despre eul social și eul etic. De fapt, este vorba despre un singur eu pentru că depind unul de celălalt. Cel social ajută la „dezvoltarea rațiunii și a datoriei, a conștiinței dependenței față de societate, dar și a autonomiei – prin îndeplinirea obligațiilor prescrise de statut – și mai ales a autonomiei morale. Prin Eul etic, omul trăiește un puternic sentiment: cel al demnității”. În vreme ce individualitatea vizează trăsături care fac diferența între indivizi, persoana nu poate fi înțeleasă decât în relație. Caracteristicile specifice ale persoanei sunt date de interacțiunea cu mediul social. Orice persoană matură, care s-a dezvoltat normal, are un nucleu al individualității sale și se realizează ca personalitate.
Cele trei concepte definite mai sus sunt dependente unul de celălalt. Unul fără existența altuia nu ar avea sens și nu ar duce către un om complex cu o gândire amplă. Persoana, personajul și personalitatea sunt un tot care cuprinde valori, trăiri, sentimente, reguli, obligații, idei, păreri, drepturi etc. La nivel ideal, noțiunile descrise mai sus sunt fețele, substanțele ființei cotidianului, omului-știre, omului din presă și pot fi adunate în ideea de cetățean. La nivel real, însă, oamenii mediatici, ființa mediatică pare să fie un permanent schimb de măști: când persoană, când personaj, când personalitate.
Capitolul 2
Moduri de spectacularizare a informației
Prin informație, majoritatea oamenilor înțeleg: faptele și opiniile zilnice, obținute de la o altă persoană sau din mass-media; totalitatea materialelor de informare și de documente cum ar fi izvoare, surse, comunicate de presă, vești obținute prin investigații proprii, cunoștințe acumulate din lectură, dobândite prin studiu sau instruire, cunoștințe deduse din observații directe și experiențe proprii.
Etimologic, termenul a informa înseamnă procesul de prelucrare și structurare a datelor și faptelor și punerea lor în forme purtătoare de sens. În cele mai multe cazuri, acest cuvânt este folosit pentru a defini știrea, dar are mai multe înțelesuri: „Într-un prim sens, informația numește un element particular de cunoaștere sau de judecată, accesibil oricui, sub orice formă. În alte accepții, informația delimitează o nevoie socială de comunicare între membrii unei colectivități sau între diversele grupuri ale societății. În fine, termenul informație vizează ansamblul mijloacelor sau instrumentelor care asigură, într-o societate dată, comunicarea între oameni”.
Jurnalismul înseamnă activitatea de a strânge, analiza, verifica și prezenta informații referitoare la evenimentele curente. În primul rând, această activitate include oameni. Lumea în care trăim poate fi explicată prin două acțiuni diferite: povestind-o sau comentând-o. Prin urmare, sunt folosite două tipuri de discurs și două abordări diferite: a informa și a argumenta o opinie. Mass-media folosește ambele abordări, iar uneori le amestecă. Din rațiuni pedagogice, genurile jurnalistice sunt împărțite în genuri de informație, de comentariu, de teren și de birou. „Însă, regula de aur a presei angloamericane (nu amestecați niciodată genurile) rămâne un frumos deziderat. În afară de știre, în presă nu avem genuri pure. Avem doar procedee stilistice și argumentative care migrează curajos și novator de la un gen la altul”. Genurile jurnalistice sunt știrea, relatarea, reportajul, interviul, ancheta, sinteza, comentariul, editorialul, recenzia, cronica și portretul. Dintre acestea, știrea, relatarea, reportajul, portretul, interviul și ancheta fac parte din genurile de teren. Acestea tind spre obiectivitate. Fondatorul ziarului Le Monde, Hubert Beuve-Mery crede, însă, că „în presă nu există obiectivitate, ci doar o subiectivitate dezinteresată”.
În jurnalele de știri, în reportajele sociale, în emisiunile politice, culturale, de scandal sau de orice altă natură, informația poate fi pusă în scenă prin mai multe moduri:
miza creșterii spectacularului se realizează la nivelul limbajului jurnalistic prin accentul pus pe conflict; ia naștere un battle field, un câmp de acțiuni în care personajele se angajează în luări de poziție antagonice.
spectacularizarea informației este un efect al stimulării opiniei publice;
efectul declarațiilor făcute;
exploatarea excesivă a spațiului deliberativ, a negocierii opiniei prin consens, efectul fiind orientarea în sens negativ;
participarea activă a anumitor personaje;
teatralizarea și dramatizarea, tehnici care amplifică efectul de spectacular;
trecerea personajului într-un cadru familiar; apelativele și reprezentările mediatice ajută la susținerea spectacolului și la aducerea sa în planul unei receptări imediate de către public, transformarea din indivizi necunoscuți în indivizi cunoscuți.
2.1. Indicații generale despre reportaj
Dintre toate tipurile de texte jurnalistice pe care le-am enumerat mai sus, ne vom opri atenția asupra reportajului pentru că, în opinia noastră, această structură este summumul calităților, abilităților, expresivităților specifice jurnalismului. Reportajul înseamnă maximum de informație jurnalisică și maximum de expresivitate jurnalistică.
Adevăratul ziarist este cel care scrie reportaj. Reportajul este regele presei și genul celor talentați, cu un bun și inspirat condei. Vine dinspre literatură și îmbină munca de teren cu forța evocării și travaliul scriitoricesc, observația cu povestea, subiectivismul unor gânduri cu autenticitatea de trăire a unui personaj.
Unii cercetători numesc reportajul felie de viață. „Alții îl asociază oricărei mărturii de la fața locului, așa cum face audiovizualul francez, când orice știre transmisă de un corespondent este numită reportaj semnat de…”. Pentru Michel Voirol, reportajul înseamnă un „text menit să-l facă pe cititor să vadă, să audă, să simtă ceea ce ziaristul a văzut, a auzit, a simțit”. Jean-Paul Sartre dă reportajului o definiție mai puțin metaforică: capacitatea de a sesiza intuitiv și instantaneu semnificațiile și abilitatea de a le regrupa apoi, pentru a oferi cititorului ansambluri sintetice ce pot fi descifrate imediat. După Jean-Dominique Boucher, reportajul este o istorie povestită, arta de a povesti și de a construi povești cu care suntem contemporani, un mod de a atribui semnificații unei povești reale, o formă în care este reprodus un eveniment, o stare de spirit, o atitudine, un reflex al reporterului. Robert L. Hillard este de părere că „reportajul este o prezentare directă a unui eveniment, situație, persoană sau idee, de exemplu, viața cuiva dintr-o comunitate.”
Reportajul necesită o documentare, o analiză și o evaluare atentă. Abordarea sa începe cu o schiță și se finalizează cu un scenariu. Înainte de toate, reportajul trebuie să informeze. Tratează probleme ale oamenilor și evenimente actuale, recente sau din trecut. Uneori, poate fi și dramatic. Editarea și narațiunea pot face ca o serie de secvențe reale să pară altfel decât sunt în realitate. De multe ori, reportajul este o prezentare de interes public, care oferă telespectatorului conținuturi informative sau educative, însă nu trebuie să aibă un stil bazat doar pe realități sau academic. Formatul dramatic, formatul unui spectacol de varietăți sau al elementelor distractive pot amplifica interesul publicului.
Mădălina Bălășescu dă o definiție reportajului din punct de vedere etimologic: „este un raport: și unul, și celălalt informează, dar au finalități diferite. Dacă raportul este un instrument de comunicare instituțional, între inițiați, reportajul este un mod de comunicare ce descrie un eveniment către un public vast”. Scopul unui reportaj este să transmită informații cu ajutorul imaginilor și al sunetelor. Imaginea și textul trebuie stilizate cât mai bine pentru o comunicare cât mai seducătoare.
Ca să realizeze un reportaj de succes, reporterul trebuie să facă față unor exigențe specifice muncii de teren. Trebuie să se documenteze foarte bine, indiferent de natura evenimentului, trebuie să verifice sursele de informații într-un mod cât mai riguros, să fie cât mai obiectiv, să ajute telespectatorul să înțeleagă cât mai bine evenimentul. Reporterul are roluri multiple în construcția unui reportaj. El este martorul privilegiat al evenimentului, este cel care reprezintă telespectatorii la eveniment, cel care își activează receptorii personalității sale pentru a intra cât mai bine în atmosferă și pentru a comunica cu personajele care participă la respectiva întâmplare. Astfel, reporterul are suficiente motive ca să aducă în fața telespectatorilor imagini cât mai clare, texte cât mai simple și un montaj cât mai coerent.
Subliniem câteva trăsături de bază ale reportajului: este transmis și documentat de la fața locului, are o forță evocatoare deosebită (excelează în descrieri, portrete și scurte narațiuni), conține un fir narativ, o dezvăluire importantă. Întâi de toate, reportajul povestește. Arată ceva concret: locuri, fapte, scene, replici. Reportajul trebuie să înfățișeze o realitate vie, ori să reînvie realitatea, în așa fel încât cititorul sau telespectatorul să aibă impresia că asistă el însuși, că participă. Persoana care citește sau privește un reportaj trebuie să simtă că lucrurile prezentate îl privesc și chiar să se identifice cu personajele aduse în scenă. Prima unealtă de care reporterul trebuie să se folosească este ochiul. Trebuie să pună în scenă realitatea pe care el a văzut-o. Poate să spună totul cu ajutorul cuvintelor. Un reporter bun îi va împrumuta telespectatorului cele cinci simțuri ale sale. Cu alte cuvinte, îl va ajuta să vadă, să audă, să miroase, să guste și chiar să pipăie.
Informațiile trebuie prezentate într-un mod cât mai atractiv. Reportajul trebuie să ducă evenimentul dincolo de informația strictă, trebuie să îl prezinte într-o formă mai elaborată, mai originală, mai personalizată, mai aproape de viața reală. Trebuie să fie tangibil, sensibil și mai aproape de telespectator sau cititor. „Asemenea unei plăci fotografice, reporterul trebuie să înmagazineze imagini, mișcări, sunete, zgomote, tăceri, mirosuri, gusturi, senzații… Trebuie să se impregneze pentru a remarca o ambianță, a aprecia calmul sau tensiunea din care se nasc violența, veselia, tristețea etc”. Unul dintre elementele care contează foarte mult într-un reportaj este detaliul. Faptul mărunt, detaliul, replica originală fac sarea și piperul reportajului. În plus, detaliul dă credibilitate: eram acolo. Oamenii nu trebuie să lipsească niciodată dintr-un reportaj. Este nevoie de personaje pentru a spune povestea. Toate reacțiile, toate dialogurile trebuie înregistrate pentru a găsi cuvântul potrivit, declarația potrivită. Pe teren, jurnalistul trebuie să se gândească la publicul său. „Reportajul despre un același eveniment, o aceeași situație, nu arată la fel dacă se adresează agricultorilor din Lozere, constructorilor din nord sau unor tineri profesioniși din capitală”.
2.2. Tipologia reportajului
Philippe Gaillard propune următoarea tipologie: reportaje specializate (politice, sociale, sportive, culturale, juridice etc), reportaje nespecializate (faptul divers) și reportaje de informare generală (texte evocând evenimente neprevăzute: accidente, cutremure, incendii etc). După Ken Metzler, reportajul este: amuzant, strălucitor (feature, axat pe fapt divers), de culise (însoțește un text mai amplu cu privire la profilul unei personalități), de actualitate (strâns legat de eveniment), explicativ (care surprinde tendințe și mentalități individuale sau colective), de atmosferă, narativ, biografic (axat mai mult pe portret).
În L’information radiotélévisé Daniel Garvery și Wiliam Rivers spun că reportajul este: de actualitate (formă tradițională care tratează un fapt actual); de profunzime (reportajul de profunzime nu doar relatează evenimentul, ci analizează și cauzele și consecințele); de interpretare sau analitic (oferă un comentariu pe lângă relatarea propriu-zisă); ancheta (în acest caz vorbim despre jurnalismul de investigație, astfel de reportaje presupun probe, dovezi reale). Despre aceeași tipologie vorbește și Mădălina Bălășescu. Mai adăugăm, însă, câteva observații. Reportajul de actualitate poate fi recunoscut după formula astăzi, în această dimineață, iar una dintre calitățile sale este tendința spre obiectivitate, care se obține prin verificarea faptelor și raportarea exactă a datelor despre un anumit eveniment. Cel de context (în profunzime) trebuie să aibă o documentare minuțioasă și trebuie să caute răspunsul la toate întrebările pentru a plasa evenimentul în context și a-i creea o perspectivă. Reportajul analitic este greu de definit. Primul director de știri al NBC, Paul White a dat o definiție analizei actualității: „Funcția celui care analizează actualitatea este aceea de a aduna faptele asupra unui subiect dat, bazându-se pe cunoștințe generale sau specializate, să prezinte aceste fapte mai degrabă pentru a informa decât pentru a persuada. În acest tip de demers, ar trebui relevate toate contradicțiile, ar trebui prezentate imparțial părțile implicate într-o controversă, adică ar trebui să prezinte auditoriului cele mai relevante informații posibile în baza cărora să-și formeze o părere. În cazul ideal, dacă este vorba despre un conflict sau o polemică, auditorii trebuie să fie incapabili să spună de care parte se află jurnalistul”. În comparație cu reportajul de profunzime, în care accentul cade pe răspunsurile la întrebările cine? ce? când? unde?, în cel analitic accentul cade pe răspunsul la întrebarea de ce?. Reportajul de investigație este tipul de reportaj la care visează toți începătorii. Presupune principiile oricărui tip de investigație: scoaterea la iveală a faptelor îndoielnice din orice domeniu, care se doresc ascunse. La fel ca cel analitic, se bazează pe informații, dar constă, în primul rând, în aducerea probelor. Această parte care presupune obținerea dovezilor este cea mai incitantă. Cele mai reușite reportaje de acest tip sunt surse de prestigiu și prilej de avansare în carieră, dar realizarea unei anchete rămâne una dintre cele mai grele sarcini căreia îi poate face față un reporter.
2.3. Reportajul de televiziune
Un reportaj reușit nu este neapărat cel care surprinde un loc exotic sau efectele tehnice, ci abilitatea reporterului de a însufleți un fapt, uneori aparent neinteresat. Reportajul de televiziune presupune munca în echipă. În crearea reportajului, reporterul este lider. Însă, fără un cameraman talentat, fără cel care se ocupă de montaj și grafică, fără o voce bună care să știe ce cuvinte să scoată în evidență, reportajul ar fi unul fără culoare, incapabil să producă emoție.
Reportajul de televiziune este de mai multe feluri. În funcție de actualitatea evenimentului, Jean-Dominique Boucher vorbește despre șase tipuri: cald – eveniment neprevăzut (accident); rece – eveniment previzibil (jocurile olimpice); magazin – tratează un fenomen care se desfășoară într-un anumit mediu social (viața unei comunități de mineri); atemporal – despre un subiect de interes permanent (droguri, discriminare, inflație etc); de urmărire – stabilește concluzii în urma unui eveniment produs recent (alegerile prezidențiale); relocalizat – eveniment recent care implică elemente legate de alt eveniment din trecut (protestul veteranilor de război);
În baza a două criterii, Pierre Ganz mai adaugă patru tipuri:
în funcție de suportul transmisiei: directe (lucrul reporterului are loc în același timp cu desfășurarea evenimentului); înregistrate (materialele sunt prelucrate înainte de a fi date pe post);
în funcție de formatul emisiunii: reportajul de știri (este realizat repede, iar cea mai importantă parte a muncii se face pe teren); reportajul magazin (esența acestui tip nu constă în relatarea rapidă a evenimentului, ci ține de viziunea reporterului de a reda un fenomen, spre exemplu un reportaj despre frumusețe și îngrijire).
Mai sunt și alte tipuri de reportaje, în funcție de: zona geografică (local, regional, național, internațional); zona de interes (educație, medicină, turism etc).
2.4. Funcțiile reportajului de televiziune
Pierre Ganz și Jean-Dominique Boucher au ajuns la concluzia că funcțiile majore ale reportajului sunt: înțelegerea evenimentului, scoaterea la iveală a unei informații personalizate, relatarea unei realități într-un mod original, stabilirea unei legături între reporter și public, sensibilizarea telespectatorilor, seducția, persuasiunea, apariția elementului surpriză.
Prezentatorul TV apare ca autoritatea care informează publicul. Este cel prin prisma căruia se naște legătura unui post de televiziune cu oamenii de acasă. Când are camera îndreptată asupra sa, prezentatorul domină ecranul. Se folosește de gesturi, de mimica feței, de accenturea anumitor cuvinte pentru a capta atenția oamenilor și pentru a produce anumite emoții. Mai ales, atunci când informațiile prezentate nu au susținere la nivel de imagine. Vorbim aici despre subiecte de importanță mică sau despre subiecte de ultimă oră pentru care nu s-au obținut încă imagini. În aceste situații, reporterii au o mai mare libertate de mișcare în ceea ce privește redactarea textelor pentru că informația este transmisă pe cale verbală. Însă, când textul trebuie să fie acoperit de imagini, lucrurile devin mai dificile. De data aceasta, prezentatorul dispare, iar imaginea are aportul esențial în transmiterea informației. Textul are un rol secundar, de aceea trebuie condensat la maximum, iar acolo unde este necesar să lase imaginea să vorbească singură. Cu alte cuvinte, textul nu trebuie să acopere imaginea tot timpul. Din abuzul de cuvinte rezultă imagini cu aport informativ nul.
Pentru a realiza un reportaj reușit, înainte să fie redactat textul trebuie privite imaginile. Fără a face acest lucru, există riscul ca imaginile de pe bandă să nu aibă nicio legătură cu textul sau să nu fie punctate anumite explicații care ar completa informația. Trebuie evitată situația în care telespectatorul ar fi nevoit să ghicească despre ce este vorba.
Există trei posibilități de prelucrare a imaginii: întâi este redactat textul, iar pe baza acestuia sunt selectate imaginile; întâi sunt montate imaginile, iar pe baza lor este scris textul; textul este construit simultan cu imaginile. Dacă este folosită prima metodă, reporterii vor avea mai mult timp liber pentru ei, dar nu vor valorifica imaginea la maximum. Textul va acoperi imaginile integral, indiferent de conținutul lor informativ. Astfel, oamenii care se uită la televizor, nu vor putea urmări o imagine puternică, care vorbește de la sine. Cea de-a doua metodă este cea mai eficientă. Consumă din timpul liber, dar garantează emoție. În acest caz, reporterul împreună cu editorul de imagine trebuie să realizeze reportajul mai întâi la nivel vizual. Abia după ce este creată o fișă de montaj ce conține succesiunea planurilor și durata lor, reporterul se poate apuca să scrie textul. Folosirea acestei metode nu permite libertatea în construcția frazei. Reporterul trebuie să scrie după o serie de imagini montate. Acest lucru nu ar trebui să pună probleme nici măcar unui reporter la început de drum.
Nici când vine vorba de sincroane, nu trebuie să uităm că textul însoțește imaginea. Trebuie să anunțăm apariția unui sincron, însă fără a folosi o variantă radiofonică de tipul: presedintele României, Traian Băsescu a declarat…. Este recomandat să procedăm în următorul fel: pentru președintele României, Traian Băsescu, cea mai frumoasă destinație este Sibiul. Sincron: Aici mă simt minunat. Acest oraș îmi place cel mai mult.
Cea de-a treia metodă presupune ca editorul de imagine să lucreze în același timp cu reporterul. Concret, reporterul vizionează materialul brut și face o fișă de montaj pe care o dă editorului de imagine. Fișa cuprinde tipurile de planuri pe care le preferă reporterul și estimarea duratei acestora. În baza fișei respective, editorul de imagine începe să editeze planurile. Astfel, pe măsură ce textul este redactat, reportajul prinde contur la nivel de imagine. Indiferent care este metoda aleasă de reporter, tot el este și cel care hotărăște intervalurile exacte ale unui sincron, ale unei ambianțe și indică linia generală pe care reportajul o va urmări la nivel vizual.
Un bun reportaj înseamnă emoție, talent, originalitate. Pentru a îmbina aceste elemente, reporterul trebuie să țină cont de câteva aspecte:
Lasă imaginile să vorbească. Este inutilă redactarea unui text care să rivalizeze cu niște imagini puternice. Textul nu va face altceva decât să scadă valoarea imaginilor. Ele trebuie lăsate să vorbească de la sine, să nu fie acoperite de cuvinte. Dacă, însă, jurnalistul are de lucru cu imagini tăcute, lipsite de zgomot sau incapabile să transmită vreo stare, trebuie să compenseze cu text. Altfel, telespectatorul se va întreba dacă nu cumva i s-a defectat televizorul. Reporterul trebuie să știe să se folosească de text ca să transmită informații suplimentare, informații pe care imaginea nu le poate reda: „Alertă în județul Suceava unde mai multe apeluri la 112 au anunțat că un avion s-ar fi prăbușit. O bubuitură puternică și o urmă lăsată de la motoarele unui aparat de zbor au fost indicii că s-ar fi produs o tragedie”. Pentru că nu a avut imagini puternice, reporterul a folosit imagini cu avioane luate de pe youtube.com, cu ambulanțe, cu mașini de pompieri, de poliție, dar și cartoane prin care a explicat pe ce rază s-a auzit zgomotul. Există și situații în care imaginile cu impact puternic nu sunt înțelese de oameni. Și în acest caz, datoria reporterului este să explice respectivele planuri. Spre exemplu, în reportajul „Îngeri în infern” din emisiunea În premieră cu Carmen Avram, reporterul realizează reconstituirea momentului în care un dependent de droguri intră în sevraj: „Cu puțin noroc, de sevrajul fizic scapi în cateva săptămâni. Cel psihic, însă, durează ani de zile sau chiar toată viața. E de fapt o depresie cruntă care te poate duce la sinucidere”. În paralel cu acest text au fost difuzate imagini cu oameni care se zbat într-un pat de spital, care urlă de disperare, imagini cu oameni care se injectează, cu seringi, au fost prezentate planuri în care apăreau doar mâinile sau doar picioarele dependenților. Chiar dacă aceste imagini sunt puternice și capabile să producă emoție, este nevoie de intervenția reporterului ca telespectatorul să înțeleagă că este vorba despre sevraj.
Folosește sunetul original. Pentru a crește imapctul emoțional al imaginilor este bine să se folosească sunetul original, zgomotul de fond. Acest sunet valorifică imaginile. Multe reportaje de succes au început cu o imagine puternică plus ambianță. În reportajul „Pe-un picior de iad”, tot din emisiunea În premieră cu Carmen Avram, reporterul a început povestea cu o ambianță. A prezentat un răsărit de soare, imagini cu ciori care se adună deasupra munților de gunoaie, copii murdari care cotrobăie printre mormanele de gunoaie pe melodia The Pilgrim Road a lui Harry Cregson – Wiliams. Acest reportaj a obținut în Londra, în 2012, premiul AIB la categoria „Best current affairs documentary on a domestic subject”.
Uneori sunt necesare și cuvintele inutile. Acest lucru poate părea ciudat, mai ales că atunci când vorbim despre un material jurnalistic, vorbim despre concizie în redactare. Însă, reporterul trebuie să aibă în vedere și faptul că la un moment dat se poate confrunta cu neatenția telespectatorului. Acest lucru trebuie să nască o oarecare precauție având în vedere atacul, atât la nivel auditiv, cât și la nivel vizual. Reamintim, în acest caz, că planul de atac al unui bun reportaj este un plan șocant vizual. Uneori, ilustrația este prea scurtă pentru a cuprinde întreaga informație. Alteori, poate fi excesiv de lungă. Din astfel de situații, rezultă un plan absolut necesar, dar prea lung pentru a nu fi acoperit în întregime de text. Exemplul tipic este identificarea persoanelor care apar în cadru. Când este rostit numele unei persoane, este obligatoriu ca figura respectivului personaj să apară în imagine. Însă, o simplă rostire durează o secundă. Ca un plan să fie perceput și înțeles durează trei secunde. Iar ca ochiul să se familiarizeze cu chipul personajului este nevoie de patru secunde. Pentru că nu se poate lăsa un blanc de sunet de aproximativ trei secunde, este nevoie de folosirea câtorva cuvinte inutile. Aceste cuvinte vor păstra atenția oamenilor de acasă. Altfel spus, nu trebuie neapărat ca fiecare cuvânt al textului să spună ceva indispensabil pentru a fi înțeleasă informația, este nevoie ca fiecare cuvânt să fie la locul potrivit. Identificarea unei persoane pe ecran este obligatorie. Cel care privește la televizor nu trebuie pus în situația de a ghici identitatea unui personaj. Însă, când numele apare pe ecran, nu mai este nevoie să fie rostit.
Textul trebuie să urmeze logica imaginii. Așa cum am arătat mai sus, reporterul este obligat să înțeleagă că mereu trebuie să urmeze logica vizuală a secvențelor de pe bandă. Înșiruirea cuvintelor trebuie să fie dictată doar după logica vizuală. Nu este de ajuns dacă textul sună bine pe hârtie. El trebuie să se potrivească perfect cu imaginile. Totul trebuie să curgă natural. Acolo unde imaginile brute nu permit desfășurarea normală a acțiunii, se intercalează planuri de legătură. Spre exemplu, este complet interzis să se utilizeze un singur plan și să fie scris: la eveniment au participat Cristian Tudor Popescu, Andrei Pleșu și Mugur Ciuvică. Vor fi necesare trei planuri strânse cu fiecare dintre cei trei. Acest lucru înseamnă de trei ori câte patru secunde pentru fiecare plan. Adică, vor fi nevoie de douăsprezece secunde, în loc de trei, cât înseamnă o pronunțare de nume.
Schimbările de loc și timp reprezintă un alt element de logică vizuală. Spre exemplu, la TV, este imposibil să se prezinte o acțiune care are loc noaptea și să se treacă imediat la un sincron care este luat în timpul zilei. Localizarea evenimentelor se face atât oral, cât și vizual. Sunt cazuri în care poate lipsi varianta verbală, însă nu și cea vizuală. Este obligatoriu să existe un plan larg, general sau de ansamblu ca să înțelegem unde s-a petrecut evenimentul. Reporterul trebuie să gândească în imagini. Reporterul este cel care conduce echipa, cel care dă viața materialului, cel care trebuie să valorifice munca operatorului.
Mintea omului descifrează instantaneu informația furnizată de o imagine. Înțelegerea cuvintelor, însă, necesită timp. Cum am arătat și mai devreme, o imagine, dacă nu este puternică, nu poate transmite doar prin sine anumite informații. Spre exemplu, nu ne dăm seama cine este persoana care vorbește în fața camerei de luat vederi dacă nu este o personalitate. Ei bine, detaliile de genul acesta sunt comunicate prin cuvinte.
Live-ul – reprezintă relatarea pe care reporterul o face de la fața locului. Această relatare poate fi verbală sau parțial acoperită de imagini. Prezența în cadru a reporterului aflat la fața locului crește credibilitatea materialului și dă un plus de spectaculozitate. Informația devine mai atractivă. E mai interesant să vezi omul care îți povestește de la locul accidentului decât un altul care îți citește aceleași informații de pe un prompter. Datorită acestui lucru, în multe reportaje vedem stand-up-uri. Dar, spre exemplu, dacă povestea este spusă de o voce masculină, iar stand-up-ul este făcut de o femeie, lucrurile devin ridicole. Deducem, astfel, că femeia s-a deplasat la fața locului, iar bărbatul a scris povestea. Live-ul sau stand-up-ul oferă informații necesare despre cum s-a întâmplat un anumit eveniment și sunt recomandate atunci când nu există suficientă imagine pentru a ilustra o întâmplare.
2.5. Jurnalismul de spectacol
Televiziunea este stimulată de marketing și, astfel, ia în calcul așteptările oamenilor care se uită la tv în materie de spectacol. Informația trebuie să fie consumată mai bine (ritm, suspans, patetism), nu să plictisească. „A fost acreditată ideea că informația – oricare informație – poate fi totdeauna simplificată, redusă, convertită în spectacol de masă și descompusă într-un anumit număr de segmente de emoții”.
Jurnalele de știri, de la aproape oricare televiziune, alege și simplifică informația după criteriul spectaculosului telegenic. „Nimic nu este mai televizual decât un om ce râde sau plânge”. Într-un desfășurător de jurnal, evenimentul care are cel mai puternic impact asupra telespectatorilor este primul prezentat. Spre exemplu, ediția de seară a Observatorului din 14 septembrie 2007 a început cu știrea care avea titlul: Explozie ucigașă. A continuat cu titluri precum: Beat de fericire, Saltul durerii, Uniți dincolo de moarte, Înecată la locul de muncă. Emoția îl poate atrage pe telespectator în fața ecranului: „Imaginează-ți că trăiești departe de oraș. Educația care ți se oferă nu e pe măsura viselor tale. Singura ta vină – nu te-ai născut unde trebuia. Află una dintre miile de povești tulburătoare despre școala românească diseară la Știrile ProTV (promo, ProTV, 18.11.07)”. În acest exemplu, reporterul îl transformă pe telespectator în participant la o anumită situație, propunându-i să își imagineze altă condiție decât cea pe care o are. Prin cuvinte precum tulburătoare, îi menține interesul pentru știrea respectivă.
Scenarizările polițiste cu suspans, efectele cinematografice, reconstituirile cu actori sau dramele sentimentale, toate transformă știrea sau reportajul într-un element de spectacol ce trebuie să atragă și să șocheze. Un subiect bun poate fi prezentat într-un mod plictisitor, dar nimeni nu îl va privi. Forma primează asupra fondului. „Punerea în scenă vizuală privilegiază reprezentarea personală, intimă: victima filmată pe patul de spital cu capul înfășurat în bandaje, ochii înlăcrimați ai unei bătrâne ce însoțesc confesiunea Am pierdut totul. Filmarea în gros-plan, în plan-detaliu întărește impactul, amplifică dimensiunea emoțională, empatia”.
Ambianța și acompaniamentul muzical sunt alte elemnte care țin de spectacularizarea informației. Spre exemplu, pentru a evidenția părerea de rău a patronului echipei de fotbal Steaua București pentru că nu și-a văzut echipa calificată în finala Cupei UEFA din 2006, reporterul a folosit melodia Where do I Begin a lui Francis Lai. Melodia a însoțit următorul text: „S-a stins Steaua lui Becali. Nimic nu l-a durut mai tare pe Becali decât momentele în care balonul rotund a străpuns necruțător poarta steliștilor. De patru ori. Patru cuțite înfipte în inima Războinicului Luminii. Sincron Becali: Mergem înainte, tată, n-avem ce face (în prim-plan, patronul își sterge o lacrimă). Îmi plânge inima de supărare”. (Observator, 19:00, 28.04.06).
Jurnalistul își spectacularizează și el prestația. Adică, devine personaj în povestea pe care o spune publicului. Vorbim, în acest caz, despre live și stand-up. „Reporterul tinde să facă parte din scena pe care o descrie și în care evoluează”. Acest lucru înseamnă că transmite dintr-un avion, din postura de pilot, că stă cu picioarele în Dunăre în timp ce vorbește, că se supune testului poligraf sau experimentează senzații mai neobișnuite. Spre exemplu, jurnalista de la Antena 3, Sabina Iosub, în campania PE TRICOLOR E SCRIS UNIRE, a aterizat cu drapelul în mână de la 4000 de metri altitudine. În timp ce oamenii de acasă urmăreau saltul, prezentatoarea jurnalului comenta imaginile: „Iat-o pe Sabina! A aterizat cu bine și ține bine de steag, să nu cumva să-i scape. Zâmbește. E bine, i-a plăcut”. Un exemplu similar este și cel în care reporterul Cristian Radu Tănase le-a arătat telespectatorilor în ce situație s-au aflat românii din județele Buzău, Brăila și Vrancea, județe în care aproape toată iarna a fost cod roșu de ninsoare și viscol. După ce și-a ales două personaje, reporterul a făcut un stand-up de mijloc în care a încercat să arate, mergând prin mormane de zăpadă, o potecă: „În gospodăria celor două bătrâne de 80 de ani din Gălbinași, Roza și Norica, zăpada ajunge la 4 metri. Și asta este singura modalitate pe care au avut-o vecinii să ajungă la cele două femei, să vadă dacă mai sunt în viață”.
Proximitatea este o altă metodă prin care o informație este spectacularizată pentru că este gândită în așa fel încât să favorizeze empatia și implicarea telespectatorului. Postura de implicare este foarte bine servită publicului în momentul în care sunt personificate diverse întâmplări sau evenimente și în care apar oameni în situații de criză, în incapacitatea de a face față unui eveniment. „Spațiul mediatic al informației devine, astfel, pentru moment un spațiu catartic colectiv de proiectare și un loc de empatie în care devin posibile și tangibile nu numai punerea în scenă a transparenței și proximității lumii, dar și stabilirea unei relații afective cu oamenii ei”. Subiectele de proximitate pe care le vedem în jurnalele de știri sau în anumite reportaje sunt structurate în jurul unor povești. Aceste povești conțin o încărcătură afectivă puternică și, prin efecte de dramatizare, încearcă să obțină o emoție din partea oamenilor care se uită la televizor.
Emoția este o reacție afectivă de intensitate mijlocie sau mare. Imaginea, discursul și montajul, toate contribuie la rețeta mediatică a emoției. Toate scenariile emoționale sunt construite în jurul unor actori, unor situații limită etc. „Apelul la registrul emoțional este un fenomen destul de obișnuit în reportajele televizate, dar și mai frecventă este recurgerea la copii pentru a vehicula această emoție”. Povestea dintr-un reportaj este un discurs care trebuie să trezească interesul telespectatorilor și prin modul în care acestea sunt povestite și prezentate evenimentele și personajele. Stilul reporterului, modul în care acesta organizează discursul și scenarizarea filmică, își lasă amprenta asupra „lecturii pe care o face telespectatorul într-un registru al senzației (imersiune senzorială) și apoi al emoției”. Mărcile emoției reies din textul construit de reporter, din elementele comportamentale ale personajelor, din tonul, ritmul și tensiunea vocii și din imaginilie prezentate. Prezentarea realității prin niște termeni anume influențează modul prin care este înțeleasă și percepută o informație: „A fost o seară înfricoșătoare la Runcu, în Dâmbovița. Nu vijelie, ci tornadă spun oamenii că au văzut în fața ochilor. Zeci de copaci au fost smulși din rădăcini, iar acoperișurile mai multor case sunt distruse în totalitate”. Pentru a declanșa emoția într-un reportaj, jurnalistul trebuie să aleagă cuvintele în funcție de strategiile de punere în scenă pe care le folosește. Cuvintele care descriu emoția într-un mod transparent sunt: bucurie, frică, mânie, iubire, supărare, veselie etc. Însă, cuvintele care sunt în stare să producă emoția oamenilor sunt următoarele: „Îngeri în infern”, În premieră cu Carmen Avram, 31.03.2013; „Moarte în paradis”, Știrile ProTV, 19:00, 23.07.2005; „Sfinții închisorilor”, În premiră cu Carmen Avram, 10.03.2013; „Teroare la Marea Roșie”, Observator, 19:00, 23.07.2005 etc.
Există emoție și în transmisiunile în direct sau în stand-up-uri. Uneori, în aceste situații lipsesc personajele sau evenimentul prezentat nu este atât de tragic. Însă, emoția pe care o trăiește reporterul care participă la întâmplare creează proximitatea afectivă. Când povestesc lucruri încărcate emoțional, reporterii „abandonează […] neautralitatea enunțiativă, care este, prin tradiție, aceea a jurnalistului în rolul de raportor al faptelor. El își asumă, își exhibă chiar, emoția în fața acestor spectacole la care sunt primii martori, mergând uneori până la a-l plasa explicit pe destinatar în fața unei obligații de ajutorare”. Corespondentul care descrie o întâmplare cu vocea tremurândă de emoție amplifică încărcătura afectivă a evenimentului. Spre exemplu, un reporter de la Antena 1 a intrat în direct la Observatorul de la ora 19:00 și a descris starea oamenilor după ce o seră de legume a luat foc și a provocat un mare incendiu: „Vă mărturisesc că, sosind aici, la Pitulicea, în județul Buzău, am devenit unul dintre martorii unei tragedii fără precedent. Sunt puține cuvintele care pot exprima cu adevărat ceea ce s-a petrecut aici în această dimineață. Vorbesc de o comunitate mică, de câteva sute de suflete, care este extrem de speriată. Am văzut aici oameni și animale în stare de șoc. Tot satul plânge”, (Observator, 19:00, 21.04.03). În acest exemplu, viziunea emoțională pe care reporterul o propune este cea care se referă la intensitatea evenimentului produs (stare de șoc), iar expresia „tot satul plânge” generalizează starea oamenilor.
Și când vine vorba de victime, accentul nu cade doar pe imagini, ci și pe mărturiile martorilor. Persoanele care au avut de suferit de pe urma unui accident sau care sunt nevoite să facă față anumitor situații inspiră mai multă compasiune atunci când lucrurile prin care au trecut sunt povestite de o persoană obișnuită din lumea reală: Sincron (vecină); „Nu o mai recunoașteam. Era cu fața în jos, bătută, cu ochii umflați. Ne-am alarmat și a venit Salvarea”. Așadar, este mai important cum martorul a trăit momentul respectiv, și nu analiza obiectivă a acestuia. Emoția personală a celui care a vazut, a auzit sau a simțit declanșează și emoția oamenilor care urmăresc știrile. „Implicarea emoțională poate deveni și mai puternică dacă martorii participă la eforturile de salvare. […] Astfel, victimele dobândesc un partener dramatic”. Pentru a înțelege și mai bine afirmația, revenim la exemplul de mai sus. Vecina, profund emoționată după ce a vazut în ce stare se afla bătrâna, s-a alarmat și a chemat Salvarea.
Dramatizarea este principalul mod prin care emoția este mediatizată. Subiectul despre care reporterul alege să vorbească reprezintă prima formă de punere în scenă a emoției. Imaginea, la randul ei, exploatează procedeele clasice de supradimensionare: opoziție/contrast, așteptare/surpriză, simplificare/amplificare emoțională. Empatia este produsă de efectele sonore și iconice. Multe dintre imagini sunt prelucrate, sunt transfomate în alb-negru pentru a accentua și mai bine anumite cuvinte cheie sau anumite detalii. Spre exemplu, Știrile ProTV de la ora 19:00, din data de 10.09.2007 au difuzat o știre cu titlul Vieți mistuite: „Anul trecut au murit în incendii 35 de copii. 35 de suflete care ar fi putut umple această sală de clasă. Aveau o viață înainte, însă au sfârșit tragic… Nu avea cine să-i salveze”. „Se aude un clopoțel sunând, dar sala de clasă (imagine în alb-negru) apare goală. Fondul muzical și imaginile alb-negru punctează caracterul dramatic al relatării”. Un alt exemplu sunt imaginile surprinse de Știrile ProTV într-un azil de bătrâni. Știrea se numește „Căminul groazei”, iar cadrele prezentate arată condițiile mizere în care trăiesc niște oameni. Bătrânii sunt ținuți în mizerie, înfometați și deshidratați. Chiar dacă fețele acestora sunt blurate, jurnalistul lasă să se vadă anumite părți ale corpului: gros-planuri cu mâni și picioare foarte subțiri, de unde reiese că respectivele persoane sunt numai piele și os. De asemenea, mai apar cadre cu paturi îngrămădite și cu alimente stricate care continuă să fie ținute în frigider.
Televiziunea înseamnă pathos, adică apelul la emoția publică, iar acest pathos „se află în strânsă relație cu reflexul senzorial al lacrimilor”. În general, știrile și reportajele îi apropie pe oameni din punct de vedere emoțional. Cu alte cuvinte, oamenii empatizează pentru că fiecare la rândul lui poate fi martor sau victimă într-o întâmplare. Prin situațiile dramatice pe care le prezintă, televiziunea provoacă reacții colective care determină mobilizarea oamenilor. Despre povestea Marianei, cazul fetiței care a trăit până la doi ani și jumătate în mizerie, ținută de bunicii săi într-o cușcă împletită din nuiele, reporterul de la Antena 1 a spus: „Noi nu am încercat decât să tragem un semnal de alarmă”. Suferința fetiței a stârnit reacții, iar Observatorul de seară a difuzat în trei ediții consecutive mesajele telespectatorilor, scrise pe cartoane: „Sunt o fată de 23 de ani și am o întrebare pentru domnul primar al acelui sat: cum ați putut dormi liniștit știind că un copil de numai doi ani stă, doarme și mănâncă într-o cușcă? Rușine să le fie acelora care au știut și nu au făcut nimic să o ajute! Îmi este rușine că trăiesc în aceeași țară cu astfel de oameni. Cristina”, (Observator, 16,17 și 18.03.2006).
Când reportajele tratează un caz particular care trimite la o situație socială, acesta poate deveni generator de dezbatere publică. Un exemplu îl constituie situația psihologică de risc în care se află copiii ai căror părinți pleacă la muncă în străinătate, situație abordată în reportajul „Săracii copii bogați” din emisiunea În premieră cu Carmen Avram. În reportaj sunt prezentați cinci copii ai căror părinți au plecat în străinătate să muncească. Dintre cei cinci, doi s-au sinucis. Măriuca s-a omorât la paisprezece ani pentru că, spune reporterul, „nu a mai putut răbda viața”. Ioana, când este întrebată de unde are toate lucrurile frumoase, „ființa ei mică se strânge în ea de întristare”. Prin dialogul pe care îl are cu Maria, reporterul vrea să accentueze dorul ei de părinți.
Maria: Am de toate, am casă, am jucării, am tot, dar cel mai mult aș dori ca mami și cu tata să fie lângă mine.
Reporterul: Chiar dacă ai fi săracă?
Maria: Da, chiar dacă am toate lucrurile…
Reporterul: Păi, și atunci?
Maria: Tot îmi lipsește mami.
Dintre aceste replici, deși cuvintele se aud clar, Da, chiar dacă am toate lucrurile… și Tot îmi lipsește mami apar și în scris. Reporterul alege această variantă ca să amplifice impactul emoțional. Figura suferindă a fetiței pe care jurnalistul o construiește îndeamnă telespectatorii să aibă o reacție, să țină un discurs de mobilizare morală. Multe dintre imaginile în care copiii vorbesc despre părinții lor sunt modificate cu efectul desen-animat. Această metodă produce și mai multă emoție în rândul oamenilor pentru că acest efect este caracteristic imaginilor sau fotografiilor cu copii. Desenele animate reprezintă o parte importantă din viața lor, iar ei sunt creionați cu ajutorul acestei părți. Când povestește, reporterul accentuează anumite cuvinte. Spre exemplu, în fraza „dorul o macină până la durere”, cuvintele dor și durere sunt rostite pe un ton dramatic. Aceste tonuri ale povestitorului sunt susținute de imagini cu impact: planul apropiat, zoom-in-ul dă ochilor și mânuțelor intensitate comunicativă. Uneori, planurile-detaliu produc mai multă emoție decât cuvintele: mâinile, ochii, fața plină de lacrimi.
Televiziunea joacă, pe lângă rolul relațional, rolul de actor, într-o logică a dezvăluirii motivate de intenții reparatorii, a solidarizării. Cu accentuarea interactivității, publicul este solicitat să reacționeze: să-și manifeste emoția și sentimentele, să comenteze și să se mobilizeze. „Ne îndreptăm spre o televiziune concepută ca un model de societate, ca un actor social care intervine și se ocupă de deficitele afective ale populațiilor de telespectatori”.
Capitolul 3
Mecanisme de creare a personajelor mediatice
„Jurnalismul înseamnă, de obicei, a spune Lordul Jones a murit oamenilor care nu au știut că acesta era în viață”. Pentru a transmite oamenilor o informație, pe lângă relatarea propriu-zisă a evenimentului, reporterii folosesc și citate. Cuvântul citat provine din germană (zitat) și înseamnă fragment reprodus întocmai și de obicei cu indicarea exactă a izvorului, în scopul de a întări și a ilustra o idee sau o argumentare. În jurnalism, în general, reporterii apelează la vorbirea indirectă pentru a prezenta informațiile, iar citatele le folosesc „pentru a conferi personalitate, relevanță, autenticitate și pentru a crea o schimbare de registru și de ritm în cadrul narațiunii”. De asemenea, citatele mai sunt utilizate atunci când jurnalistul vrea să redea cu exactitate un schimb de replici, când vrea să scoată în evidență un răspuns evaziv sau ce anume a determinat o declarație dramatică sau o mărturisire neașteptată.
Citatele trebuie să le permită oamenilor să comenteze sau să-și manifeste personalitatea în legătură cu opiniile lor. La rândul lor, ghilimele fac parte din citat. Acestea ne arată că în interiorul lor este reprodusă o declarație cuvânt cu cuvânt. Citatul trebuie reprodus exact. Jurnalistul nu trebuie să facă nici măcar corecturile din punct de vedere gramatical. Citatul trebuie să redea „fiecare propoziție neterminată, fiecare dezacord gramatical și cuvintele folosite greșit”. Unele publicații, cum ar fi The Philadelphia Inquirer, permit să fie corectate greșelile gramaticale dintr-un citat ca să elimine confuziile și să nu îl facă de râs pe cel care dă declarații. Însă, scopul reporterilor nu este să ascundă defectele oamenilor care vorbesc, ci să respecte principiile clarității.
Pentru a susține cercetarea acestui capitol, vom analiza viața și comportamentul a patru persoane cunoscute în spațiul public. Fiecare dintre cei patru reprezintă o tipologie. Doi dintre ei, Cristian Tudor Popescu și Andrei Pleșu, sunt reprezentativi pentru conceptul de „personalitate”, iar Mugur Ciuvică și Monica Tatoiu pentru conceptul de „personaj”. Vom prezenta biografia fiecăruia, conflictele în care au fost implicați, evoluția în câmpul mediatic și le vom analiza comportamentul în câteva emisiuni televizate.
3.1. Personalități mediatice
Prima persoană asupra căruia ne vom opri atenția este Cristian Tudor Popescu. Acesta este un scriitor, gazetar și filmolog român. A absolvit Facultatea de Automatizări și Calculatoare din București. Numele său real este Cristian Popescu, însă și-a adăugat prenumele tatălui, Tudor, după ce a făcut o înțelegere cu poetul Cristian Popescu. Aranjamentul presupunea ca primul care va publica un text să își păstreze numele, iar celălalt să îl schimbe.
CTP, așa cum mai este cunoscut, s-a remarcat după 1989 ca jurnalist la ziarul Adevărul și prin numeroase apariții la televizor. În 2005, împreună cu o parte dintre colegi, a părăsit redacția ziarului Adevărul și a înființat cotidianul Gândul. Trei ani mai târziu a demisionat din funcția de director al acestui ziar, dar a rămas editorialist. În 2003, după moartea lui Dumitru Tinu, a fost ales președinte al Clubului Român de Presă, dar a demisionat pe motiv că „ziariștii au devenit în prea mare măsură, niște mercenari”. De-a lungul carierei sale, a fost invitat permanent la emisiunea social-politică Cap și Pajură și la emisiunea CineTePrinde, în calitate de cinefil.
Emisiunea Cap și Pajură a fost difuzată de postul de televiziune Realitatea TV, iar în cadrul acesteia, Cristian Tudor Popescu și Emil Hurezeanu comentau cele mai importante evenimente din sfera politicului, mentalității, filozofiei sociale, psihologiei colective și individuale. CineTePrinde este o emisiune de cultură cinematografică difuzată de postul de televiziune ProCinema. Replicile, tăieturile de montaj, muzica, ritmul interior al filmului sunt câteva dintre detaliile pe care CTP le comentează în introducerea fiecărui film prezentat. Cu această emisiune, Cristian Tudor Popescu urmărește, așa cum a declarat chiar el, să trăiască filmul împreună cu telespectatorii ProCinema, chiar dacă aceștia sunt sau nu de acord cu opiniile lui. Emisiunea CineTePrinde se adresează cinefililor și prezintă filme de elită.
Pe baza sondajelor de opinie, a ieșit ziaristul și analistul politic numărul 1 din România, în anii 2005, 2006, 2007, 2008. A obținut, în 2002, premiul european pentru jurnalism al Fundației ZEIT-Stiftung, în valoare de 10.000 de euro. Doi ani mai târziu, a fost distins cu Ordine dei Giornalisti, distincția fiind înmânată de președintele Italiei, Carlo Azeglio Ciampi.
Cristian Tudor Popescu mai este pasionat și de tenis, iar deseori publică cronici dedicate acestui sport. Tenisul a apărut în Anglia, la sfârșitul secolului al XIX-lea. Este un sport care se joacă fie între doi oameni, fie între două echipe a câte doi jucători. Mai întâi, tenisul s-a răspândit în Marea Britanie, în special la persoanele bogate. Acum, este un sport olimpic și este jucat în multe țări de pe glob. Albul imaculat al echipamentelor a dăinuit până în 1990. Toți jucătorii de tenis se îmbrăcau în alb, chiar și regulamentul acestui sport impunea această nonculoare. Spre deosebire de fotbal, tenisul era dedicat în exclusivitate elitelor. Din acest motiv, albul a fost ales ca fiind reprezentativ pentru tenis. Domnișoarele și doamnele din înalta societate veneau lângă fileu îmbrăcate în rochii albe. Albul era, așadar, nuanța oamenilor bogați, iar în scurt timp, și bărbații au adoptat această nonculoare pe terenul de tenis. În cartea Sportul Minții, CTP spune: „Cred că în sport nu ai decât un unic adversar: propriul creier. El este cel care îți poate lega mâinile și picioarele, oricât ai fi de puternic și de iute, sau purta spre victorie un trup care țipă că nu mai poate”. Acest hobby al lui Cristian Tudor Popescu este un fapt în plus care demonstrează că are pasiuni fine.
CTP mai este filmolog și doctor în cinematografie al Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografie I. L. Caragiale, universitate la care predă Tehnici de Manipulare și Propagandă în Cinematografie și Televiziune. Doctoratul său este tot în domeniul cinematografiei, cu o teză pe problema propagandei și a filmului românesc. Mai este și membru al Uniunii Cineaștilor din România (UCIN).
Cristian Tudor Popescu nu este doar un ziarist, ci și un scriitor de proză științifico-fantastică. Câteva dintre operele sale sunt: Timp mort, Editura Polirom, 1998; Omohom-ficțiuni speculative, Editura Polirom, 2000; România abțibild, Editura Polirom, 2000; Un cadavru umplut cu ziare, Editura Polirom, 2004 etc. Pentru criticul și istoricul literar, Nicolae Manolescu, CTP, „gazetarul acesta este mai înainte de toate, un scriitor. Un condei absolut extraordinar, unul dintre cele mai puternice condeie literare din ultimul deceniu”. La rândul lui, Manolescu este unul dintre cei mai importanți critici literari români. A fost membru al Academiei Române, politician după 1989, ambasador al României la UNESCO și președintele Uniunii Scriitorilor din România.
Schimbul de replici cu Mircea Badea a fost unul dintre conflictele mediatice în care Cristian Tudor Popescu a fost implicat. Mircea Radu Badea este realizatorul emisiunii În gura presei, emisiune difuzată de postul de televiziune Antena 3. În gura presei durează 50 de minute, este difuzată de duminică până joi și este una dintre cele mai urmărite emisiuni din România. În cadrul acesteia, Mircea Badea comentează știrile și evenimentele din presă. Fiecare ediție este redifuzată a doua zi, dimineața, de Antena 1. În 9 ani de program, În gura presei a scos din publicitate peste 13 milioane de euro, iar la prima emisiune, s-au uitat aproximativ 170.000 de români/minut, dintre care 84.000 din mediul urban. În 2013, aproape 284.000 de oameni/minut au urmărit emisiunea lui Mircea Badea. În trecut, Badea a jucat în filme și în seriale precum: Oglinda, Triunghiul morții, Pitici și tătici, Milionari de weekend, Tonomatul de pe 3. A avut și o activitate publicistică la cotidianul Jurnalul Național.
Confruntarea dintre CTP și Mircea Badea a început în momentul în care Cristian Tudor Popescu a spus într-un interviu pentru Gândul că realizatorul emisiunii În gura presei determină oamenii să trăiască „într-o realitate paralelă” și că este „un entertainer, lider de opinie”. În urma acestor declarații, Mircea Badea i-a transmis jurnalistului că îl consideră mort. Fără să apară în vreo emisiune sau să apeleze la un vocabular contestabil, CTP i-a răspuns lui Mircea Badea într-un editorial. „Dacă acum 2-3 ani, subsemnatul mă adresam în calitate de bătrân naiv d-lui Mircea Badea, acum mă văd silit s-o fac în calitate de cadavru. Căci dl Badea m-a declarat aseară mort, în forul său interior. Prin urmare, îi răspund din postura de strigoi”, a scris Cristian Tudor Popescu.
Un alt conflict, CTP l-a avut cu fostul premier al României, Adrian Năstase. Acesta din urmă l-a atacat din închisoare pe jurnalist, scriind pe blogul său: „Sigur, nu mă aștept ca unii jurnaliști, cum ar fi Cristian Tudor Popescu – cel care ar trebui să-și aroge unele merite în alegerea, ca președinte, a lui Băsescu în 2004”.
Cristian Tudor Popescu a intervenit în emisiunea Subiectiv cu Răzvan Dumitrescu, difuzată de postul de televiziune Antena 3, și i-a răspuns fostului premier: „Am mai avut un schimb de replici cu domnul Năstase exact pe această temă a anului 2004, a alegerilor prezidențiale. (…) Este un fals ce spune domnul Adrian Năstase, cum că aș fi decis eu atunci soarta alegerilor. Ba dimpotrivă, atunci eu am cunoscut ce înseamnă să fii singur într-o redacție, pentru că nu am vrut să recunosc că Băsescu e Mesia”.
Jurnalistica lui CTP este caracterizată prin exprimări și judecăți tăioase, inechivoce, chiar cinice. Spre exemplu, în emisiunea Secvențial, de la Antena 3, a vorbit despre Traian Băsescu și despre comportamentul său: „Dincolo de activitatea politică a domniei sale, care poate fi analizată separat, dacă este să facem o fotografie, o analiză a procedeelor domnului Băsescu, procedee de manipulare și propagandă, atunci chiar avem mult, mult de lucru. (…) Domnul Băsescu este un propagandist de clasă, de talent. (…) Este foarte cinic, foarte rece și foarte calculat la fiecare diminutiv pe care îl folosește, la fiecare hăhăit, la fiecare nuanță pe care o introduce în discurs”.
Un exemplu de luciditate camilpetresciană ar fi cel în care vorbește despre meseria de jurnalist: „De ani întregi, în aproape toate televiziunile de știri se produc în fiecare zi fapte antijurnalistice, propagandă și manipulare ordinară, insulte, calomnii, înscenări greu de suportat pentru un profesionist onest. Acesta este motivul pentru care, de 4 ani încoace, subsemnatul, în afara emisiunii de cultură cinematografică CineTePrinde la postul Pro Cinema, am refuzat orice contract cu o televiziune și nu mai calc în niciun studio, pentru a nu fi asociat porcăriilor comise în mod curent, repet, în mai toate televiziunile de știri”.
Sunt și cazuri în care Cristian Tudor Popescu este sarcastic. În cadrul rubricii Judecata De Joi, de la matinalul Europa FM, l-a imitat pe Cezar Ouatu, reprezentantul României la Eurovision în 2013: „E muncă în toată regula acolo, de la mărul lui Adam în sus. Ba poate că și diafragma, stomacul, duodenul își aduc aportul la canoneala asta de subțire. Cred că numele de familie al tânărului Cezar Ouatu, ține de predestinare. Pare că, într-adevăr, la capătul acestei desfășurări sonore ar trebui să rezulte un ou”. CTP a făcut și o comparație între Cezar Ouatu și politica românească: „Pe undeva e corect, căci așa fac și politicienii aleși de români: la București rag și grohăie, la Bruxelles se dau toți contratenori, mai ceva ca Freddie Mercury. Nu m-ar mira să câștige”.
Cristian Tudor Popescu este una dintre cele mai relevante personalități meditatice din România postdecembristă. Proeminența acestei personalități se construiește din faptul că fost recompensat de breaslă cu premii prestigioase. Mai mult, ani la rând, a fost recunoscut de jurnaliștii din România drept cel mai bun jurnalist. Spre exemplu, în 2008, în cadrul celei de-a patra ediții a galei 10 pentru România, gală organizată de Realitatea TV, CTP a primit, pentru a patra oară, distincțiile „Cel mai bun jurnalist” și „Cel mai bun analist”.
Cristian Tudor Popescu a apărut în spațiul mediatic nu doar ca jurnalist generalist. A intrat și în zona elitistă, atât prin emisiunea pe care a realizat-o cu Emil Hurezeanu, dar mai ales prin pasiunea sa pentru cinematografie și tenis. În calitate de scriitor, a primit girul personalității celei mai titrate din zona literară, respectiv criticul și istoricul literar Nicolae Manolescu. CTP este o personalitate prin selecțiile pe care le-a făcut, prin girurile pe care le-a primit și, finalmente, prin tipul de conținut pe care l-a praticat. Temele discursului său vin din zona tare a ideilor, iar aici facem referire la autorul și politicianul italian, Gianni Vattimo. Acesta s-a ocupat de ontologia hermeneutică contemporană și a dat naștere conceptelor filosofice „gândire slabă” și „gândire puternică”. Conceptul de „gândire slabă” este specific postmodernității, oamenilor obișnuiți care acceptă povara erorii. Acest concept este descris în termeni de declin și epuizare și este un mod al oamenilor obișnuiți de a interpreta istoria și viața. Conceptul de „gândire puternică” se adresează oamenilor înzestrați cu abilități excepționale, oamenilor desăvârșiți atât ca gen, cât și ca individualitate, a celor care au personalitate puternică, care tind spre afirmarea individuală în mod pragmatic.
Aceste conținuturi nu sunt, însă, de ajuns pentru a explica personalitatea lui Cristian Tudor Popescu. În egală masură, contribuie și partea sa de spectaculos. Aici intră lexicul pe care îl cultivă și tipurile de expresivități pe care le plasează pe piața ideilor contemporane. Spre exemplu, într-un material publicat în 19 martie 2014, CTP scria: „Scriam un text despre Putin și Obama, dar mă opresc, îl termin mai târziu, pentru că simt nevoia să vă comunic un sentiment, stimați cititori. Nu un editorial, nu o analiză, nu o sinteză, nimic logic, nici deontologic, nici măcar rațional. Un sentiment: îmi plac guzganii împănați cu mascați. Când îi văd pe băieții cu ciorapi negri pe față luându-i la brațetă în fiecare zi de la Dumnezeu pe guzganii ăștia care nu sunt rozalii, sunt cenușii, sunt olivii, tutunii, umflați, indignați și nevinovați, îmi crește inima. Mafioți ai fotbalului, șefi de CJ, de Cameră de Industrie, ba chiar procurori DNA, procurori DIICOT sau polițiști-șefi mijesc ochișorii când sunt trași afară din vizuină, parcă nevenindu-le să creadă sau, dimpotrivă, calmi ca la o plecare în concediu”. În aceste rânduri, CTP are o exprimare vie, clară, este elocvent și folosește figuri de stil. Jurnalistul compară oamenii corupți din România cu niște șobolani care fac pe nevinovații atunci când sunt prinși.
În editorialele sale, Cristian Tudor Popescu vorbește despre anumite evenimente politice și sportive, despre anumite filme, pe care le analizează prin intermediul unui lexic bogat în exprimări clare și originale, bogat în figuri de stil, în precizie și concizie. Spre exemplu, editorialul în care CTP a vorbit despre destrămarea alianței USL se numește: „De ce pleacă câinele de la măcelărie”. Materialul „Ilie, Simona e deșteaptă!”, este unul dintre editorialele în care Cristian Tudor Popescu o laudă pe Simona Halep, una dintre cele mai bune jucătoare de tenis din România și din lume: „Pe lângă loviturile împușcate pe care i le știe deja o lume întreagă, Simona a arătat o formidabilă luciditate tactică. Fără un antrenor, a fost propriul ei sfătuitor! Experimentata Jankovic a încercat mai întâi să provoace greșeala Simonei cu mingi liftate, care să sară înalt pentru cei doar 1,68 m ai constănțencei noastre. Simona a priceput la timp și a avansat în teren, lovind mingea devreme și riscând lovitura decisivă ori de câte ori a avut ocazia. Așa a câștigat primul set cu 6-4, după ce Jankovic avusese 4-3”.
Cristian Tudor Popescu ne-a acordat un interviu în care ne-a explicat cât este informare și cât este divertisment la nivelul presei de astăzi. Acesta este de părere că „Informare pură nu mai există aproape deloc în presa românească de astăzi. Cele mai multe dintre informațiile prezentate, în special la televiziunile de știri, sunt scenarizate în scopuri propagandistice și manipulatorii. În televiziunile generaliste se practică divertismentul în proporție de 80%. Sunt foarte puține mediile care își asumă informația nudă, să o livreze fără interpretări, fără puneri în scenă, fără rame”. De asemenea, crede că la nivelul limbajului jurnalistic, spectacolul se realizează prin „mijloace de teatru ieftin, de actorie. A început să fie o calitate, ar trebui să se introducă la jurnalism o probă de actorie. Se pare că astăzi nu mai este suficient să știi să scrii românește bine sau să vorbești corect sau să ai o minimă cultură generală pentru a fi jurnalist. Trebuie să ai talente de histrion, talente de saltimbanc, talente de actor de mâna a doua. Și atunci, o să ai succes”.
Cea de-a doua personalitate pe care o vom cerceta este scriitorul, eseistul, esteticianul și istoricul artei, Andrei Gabriel Pleșu. Acesta a absolvit Liceul „Spiru Haret” din București și Facultatea de Arte Plastice, secția Istoria și teoria artei. Înainte de a intra la Facultatea de Arte Plastice, Pleșu a dat la actorie. A luat proba, dar s-a răzgândit pentru că: „a existat demonul ofertei de a intra fără examen oriunde”. Acest detaliu, faptul că a dat la actorie, este relevant pentru conceptul de spectaculos la Andrei Pleșu, concept pe care îl vom analiza și dezvolta pe parcursul capitolului.
În 1980, Andrei Peșu a obținut titlul de doctor în istoria artei cu teza Sentimentul naturii în cultura europeană. În perioada 1975-1977 a fost bursier Humboldt la Universitatea din Bonn, iar între 1983-1984 bursier la Universitatea din Heidelberg. În timpul studenției, la 20 de ani, a devenit membru al Partidului Comunist Român. Dar în mai 1982, a fost exclus din PCR pentru că s-a implicat în Meditația Transcedentală. Scandalul Meditației Transcedentale a fost un moment critic, care a influențat puternic mentalitatea românilor. În urma acestui scandal, țara noastră a devenit singura în care au fost interzise Yoga și alte forme de practică spirituală, dar și psihologia, care a fost desființată ca domeniu de cercetare și de studiu. Acest program a fost instrumentalizat de puterea comunistă, iar pe lângă Pleșu au mai fost afectați și sculptorul Ovidiu Maitec, scriitorul Marin Sorescu, poetul Adrian Păunescu, scriitorul și jurnalistul Octavian Paler, Aurora Liiceanu și alții. După acest episod, Andrei Pleșu a fost „exilat” la Tescani și i s-a luat dreptul de semnătură.
A participat alături de Gabriel Liiceanu la seminarele private ținute de Constantin Noica la Păltiniș. Treptat, volumele, studiile și cronicile lui Pleșu și-au lărgit tematica spre domeniul moralei și al antropologiei culturale. Datorită percutanței ideilor și luxurianței stilului, Andrei Pleșu a devenit unul dintre cei mai captivanți eseiști. Cât despre Gabriel Liiceanu, acesta este un scriitor, filozof și interpret român. În perioada comunistă, s-a remarcat ca interpret al filozofului german Martin Heidegger. După Revoluția din 1989, a participat la cele mai importante dezbateri publice din spațiul cultural și politic din România. Precum CTP și Pleșu, Gabriel Liiceanu împărtășește o poziție elitistă și neopopulistă.
După revoluția din 1989, a înființat institutul de studii avansate New Europe College și revista culturală Dilema, care astăzi se numește Dilema veche. A fost ministrul Culturii în Guvernul „Petre Roman”, în perioada 28 decembrie 1989 – 16 octombie 1991, iar cele mai importante realizări ale sale în timpul acestui mandat sunt transformarea fostei Edituri Politice în Editura Humanitas – prin numirea în funcția de director a prietenului său, Gabriel Liiceanu – și transformarea Muzeului de Istorie a PCR în Muzeul Țăranului Român. A fost și ministrul Afacerilor Externe în guvernul Radu Vasile, între 29 decembrie 1997 – 22 decembrie 1999. A mai fost membru al Colegiului CNSAS, colegiu responsabil cu studierea arhivelor fostei poliții de stat și cu stabilirea vinovaților care colaboraseră cu aceasta.
Andrei Pleșu s-a bucurat de un succes scriitoricesc cu volumele Minima moralia (1988), Jurnalul de la Tescani (1993) și Despre Îngeri (2003). Contrastul formal între o problematică gravă (cu deosebire morală, teologică și existențială) și abordarea ei relaxată, adesea ludică și de o frapantă veracitate, constituie elementul determinant al stilului său de autor. Ilustrativ în acest sens e propriul său portret: „Citesc cu plăcere, îmi plac ideile și îl caut pe Dumnezeu. Dar îmi plac și cîrnații de Pleșcoi, bufoneriile crude, brînzeturile răscoapte, cheful, hetaira, romanța. Sunt, hélas, lacom, echivoc, ușor de atras spre lejerități de tot soiul… Asta e, vreau-nu-vreau, „rețeta” mea existențială, tensiunea primejdioasă a destinului meu. (…) Cine – atribuindu-mi perfecțiuni geometrice – e dezamăgit să-mi vadă ridurile, și-a creat un interlocutor fals și nu am de gînd să încurajez o asemenea anomalie”.
Dintre premiile și distincțiile sale, amintim: Premiul pentru critică de artă al Uniunii Artiștilor Plastici, Premiul pentru eseu al Asociației Scriitorilor din București, Premiul revistei „Ateneu”, al revistei „Flacăra”, Premiul pentru eseu al Uniunii Scriitorilor din România, pentru cea mai bună carte a anului (Limba păsărilor), Premiul pentru critică și eseu al Asociației Scriitorilor din București (pentru volumul Chipuri și măști ale tranziției), Premiul revistei „Privirea”, al Grupului pentru Dialog Social, Ordinul Național „Serviciu Credincios” în grad de Mare Cruce etc. Premii și distincții din străinătate: în 1990, Commandeur de l’Ordre des Arts et des Lettres, Paris, Franța; în 1995, Premiul pentru eseu al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, Chișinău; Premiul Academiei Brandenburgice de Științe, Berlin, Germania; Medalia „Humboldt”, Fundația „Alexander von Humboldt”; în 1998, La Gran Cruz de la Orden „El Sol del Perú”, Lima, Peru; Premiul „Joseph-Bech” acordat de Fundația „Alfred Toepfer” F.V.S., Hamburg, Germania; Premiul „Mitteleuropa”, acordat de Institut für den Donauraum und Mitteleuropa, Viena, Austria; Ordinul Național Crucea Sudului (Cruzeiro do Sul), oferit de Președintele Republicii Federative Brazilia etc.
Prima neînțelegere pe care o vom aminti și care îl implică pe Andrei Pleșu, este cea dintre el și Petre Roman. Între cei doi foști prieteni a izbucnit un schimb de replici, care s-a derulat în public vreme de mai multe zile. Într-o emisiune televizată, fostul prim-ministru al României a spus despre Pleșu că are „un caracter slab”. La rândul lui, scriitorul, la fel cum obișnuiește și CTP, l-a atacat pe Petre Roman într-un editorial, în Dilema Veche. În textul său, Pleșu a amintit momentele mineriadei și refuzul acordării vizitei Regelui Mihai. La final a scris: „Petrică, să-ți spun ceva: mai bine să ai un caracter slab, decât să n-ai caracter deloc”.
Cu figuri de stil, ironii, exemple concrete și idei bine argumentate, Andrei Pleșu a scris despre regimul lui Traian Băsescu și oamenii care îl susțin: „Observ că băsiștii îndrăgostiți de Traian Băsescu vorbesc mult mai puțin despre idolul lor, decât băsiștii care-l detestă, mobilizându-se zilnic pentru ample campanii împotriva lui. E un fel de a spune că băsiștii pozitivi sunt mai infideli decât cei negativi. De fapt, ei sunt numiți băsiști nu atât pentru că îl laudă non-stop pe președinte, cât pentru că nu-l critică destul de isteric sau pentru că se ocupă mai curând de metehnele guvernanților”.
În emisiunea Profesioniștii, moderată de Eugenia Vodă, Andrei Pleșu a spus că nu a vrut să fie niciodată ministru, dar că nu regretă această experiență. Tot în cadrul acestei emisiuni, a vorbit despre condiția intelectualului. El a afirmat că cel mai mult „contează făina din care ești făcut” și că pledează „pentru omul care știe bine meseria lui”. Într-un interviu pentru HotNews, Pleșu și-a spus părerea despre forumiști: „Am experiența săptămânală a lecturii forumiștilor, care sunt în directă legătură cu articolele pe care le public în Adevărul și în Dilema Veche și mărturisesc că uneori sunt uimit de categoria umană pe care o reprezintă. Par să fie de pe altă planetă. De la trivialități amenințătoare, de genul mai bine ai muri până la înjurături pline de sos și până la divagații extraordinare”.
Sunt situații în care, precum Cristian Tudor Popescu, Pleșu este critic și își expune starea sufletească plină de neliniște și amărăciune în privința anumitor lucruri: „România se caracterizează la ora asta prin invazia personajelor de mâna a treia și a patra. Sunt oameni care în mod normal nu ar fi ajuns niciodată în posturile în care se află. Sunt oameni care vorbesc prost românește, care au o cultură submediocră, care au un tip de comportament grosolan. (…) Și în instituțiile publice este o scădere de nivel a prezenței umane, e o scădere de nivel a înzestrărilor, a isprăvilor, e plin în jurul nostru de oameni, tot spun asta, care nu au dovedit niciodată că știu să facă ceva, în afară de o clămpăneală veselă la televiziune”.
Andrei Pleșu este personalitate prin CV, prin demnitățile publice pe care le-a avut, prin tipul de subiecte pe care le-a abordat în publicistică. Vizibilitatea mediatică îi vine din tipul de limbaj, prin ironia extrem de fină și de inspirată. Pleșu are darul etichetării. Au rămas în mentalul colectiv expresii precum: „sunt prea mulți Gigei”. Temele intervențiilor sale l-au plasat în miezul fierbinte al actualității. Andrei Pleșu practică o critică a moravurilor fără precedent în istoria româneacsă a ideilor și îl putem plasa doar în descendența imediată a lui Caragiale prin rafinamentul observațiilor și al expresivităților.
Pe baza definiției date conceptului de personalitate din primul capitol al lucrării, putem spune că jurnalistul Cristian Tudor Popescu și scriitorul Andrei Pleșu reprezintă totalitatea trăirilor, valorilor, scopurilor și efectelor pe care le provoacă și fizicul, și intelectualul. Cei doi se caracterizează prin propagarea libertății individuale, prin accentuarea individualității și prin subiectivitate.
3.2. Personaje mediatice
Mugur Ciuvică este primul personaj asupra căruia ne vom opri atenția. Este un om politic român. A absolvit Colegiul Național Sfântul Sava și Facultatea de Pediatrie a Universității de Medicină și Farmacie din București. A fost consilier de stat la președinția română în timpul mandatului lui Emil Constantinescu, director de cabinet al președintelui României și secretar general al președinției. De-a lungul timpului, a mai ocupat funcții precum: director executiv al Asociației pentru Educație Cetățenească, membru al Organizației Muncitorești a PNȚCD și purtător de cuvânt al Acțiunii Populare. Din 2005 este președintele asociației Grupul de Investigații Politice (GIP). Acest grup este doar pe internet, nu are vreo adresă poștală sau vreun act de înființare și are ca obiectiv analizarea și anchetarea oamenilor politici și instituțiilor publice. De asemenea, Mugur Ciuvică participă constant la emisiunile postului tv Antena 3, în special la emisiunea Sinteza Zilei, moderată de Mihai Gâdea.
Personajul Ciuvică și-a construit cariera mediatică prin mai multe scandaluri. Unul dintre cele mai răsunătoare este cazul Armagedon. Armagedon este numele dat unor rapoarte anonime, care au creat un mare scandal politic în România, în 2002. Aceste rapoarte au fost trimise prin mail instituțiilor media și anumitor ambasade din România. Ele conțineau fapte din societatea noastră cu privire la: Armata Română, Adrian Năstase, Sorin Ovidiu Vântu, funcția publică, FNI, Media, SRI și corupție. În total, au fost unsprezece rapoarte. Scandalul a luat amploare în momentul în care Armagedon II a ajuns în presă. Raportul conținea date referitoare la fostul premier al României, Adrian Năstase, date cu privire la averea lui, dar și informații despre anturajul său. Vinovații găsiți pentru aceste rapoarte au fost Mugur Ciuvică și Ovidiu Iane, proprietarul unei firme de software. Ei au fost acuzați că au răspândit știri, date și informații false, care au pus în pericol siguranța statului. Scandalul a atins cote maxime în momentul în care Mugur Ciuvică a fost ridicat de pe stradă de trei polițiști, fără ca aceștia să aibă mandat de arestare pe numele lui. A fost dus la sediul Parchetului General și interogat până la miezul nopții. În final, a fost pus în libertate, dar i s-a interzis să părăsească Bucureștiul. După reacțiile mai multor ONG-uri și instituții din România și internaționale, printre care Liga Pro Europa și Centrul pentru Jurnalism Independent, Mugur Ciuvică și Ovidiu Iane au fost scoși de sub urmărire penală.
Cazul Antena 3 S.A este o altă situație neplăcută în care îl întâlnim Mugur Ciuvică. Vorbim în acest caz despre dosarul de șantaj în care a fost implicat șeful Antena TV Group, Sorin Alexandrescu. Acesta din urmă și fiica fondatorului Intact Media Group, Dan Voiculescu, au fost acuzați de șantaj și complicitate împotriva administratorului RCS-RDS. Printre cei audiați, a fost și directorul Antena 3, Mihai Gâdea, iar la rândul lui, Mugur Ciuvică a fost chemat la sediul DNA să dea declarații. Contribuția lui Ciuvică în acest dosar este faptul că a publicat pe site-ul GIP documentul pe care Sorin Alexandrescu l-a folosit în comiterea șantajului.
La ieșirea din sediul DNA, Ciuvică a folosit cuvinte jignitoare la adresa peședintelui, procurorilor și reporterilor. Întrebat de o jurnalistă care este vina lui în acest dosar, Mugur Ciuvică a răspuns: „Întrebări necretine puteți să-mi puneți? Nu dau socoteală nimănui, nu poate nimeni să mă oblige să spun sursa”. După spusele analistului politic, procurorii l-au întrebat numai prostii, iar prima a fost referitoare la faptul cum a intrat în posesia documentului pe care l-a publicat pe site-ul său. Acesta a declarat că „dosarul ăsta este o acțiune de poliție politică a DNA împotriva trustului Intact și că nu-mi amintesc cum am intrat în posesia documentului și chiar dacă aș ști, nu le-aș spune pentru că nu-mi dezvălui sursele. M-au întrebat dacă nu cumva l-am primit de la cineva de la Antene. I-am întrebat și eu pe ei, cum dracului, aș putea să știu eu ca un cetățean oarecare sau un angajat al vreunui trust. Dacă am un document interesant, îl public. Și de la Bin Laden dacă primesc un document oficial, nu-i cer legitimație de terorist.”
Jurnaliștii au scris la vremea respectivă că Mugur Ciuvică a fost emoționat în momentul în care a ieșit din sediul DNA. Întrebat de ce are emoții, Ciuvică a răspuns: „Mă emoționează băsiștii. Emoții băsiste”. A mai adăugat: „În DNA cred că încredere are doar un bou sau un băsist. Eu nu sunt nici bou, nici băsist”. Despre reporterii de la Digi24 a spus că sunt plictisitori, iar despre cei de la România TV că sunt băsiști.
Un al doilea caz de conflict în care apare Mugur Ciuvică este legat de președintele țării, Traian Băsescu. Pe site-ul Grupul de Investigații Politice a fost publicată declarația dată de Traian Băsescu în fața instanței, în data de 17 martie 2004. Documentul, spune Ciuvică demonstrează că Traian Băsescu a mințit instanța atunci când a declarat: „Nu am avut legături cu persoane ce făceau parte din Securitate. După Revoluție nu am fost contactat de niciun reprezentant al Securității. De altfel, niciodată nu am fost contactat de un astfel de reprezentant. Însă, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS), după ce a analizat documentele, a concluzionat că Traian Băsescu nu a colaborat cu Securitatea și că afirmațiile lui Ciuvică sunt false. În urma acestui fapt, Mugur Ciuvică a fost dat în judecată de Băsescu și obligat să-i plătească acestuia suma de 13.600 euro daune.
În emisiunile în care apare, Mugur Ciuvică stabilește un contact favorabil cu cei din platou prin mijloace de captatio benevolenția, cu scopul de a manipula. Apelează la seducție și incitare. Aproape tot timpul vorbește peste colocutorii săi și se folosește de un ton ridicat pentru a nu-i lăsa să termine ceea ce au de spus. La îndemână îi sunt mereu jignirile. În acest caz, putem lua exemplu cearta dintre el și europarlamentarul independent, Cristian Preda. Consiliul Național al Audiovizualului (CNA) a amendat cu 100.000 de lei televiziunea România TV din cauza limbajului folosit de Mugur Ciuvică în emisiunea News Desk din 13 decembrie 2013. Emisiunea a fost moderată de Liliana Ruse, iar în studio au fost prezenți Mugur Ciuvică, jurnalistul Cătălin Striblea, europarlamentarul independent, Cristian Preda și europarlamentarul PSD, Cătălin Ivan.
Pe parcursul acestei emisiuni, Mugur Ciuvică a avut un schimb de replici cu Cristian Preda. Printre altele, Ciuvică i-a spus lui Preda: „Cu bun simț, vă spun că sunteți un fel de căcărează băsistă, mult prea mică ca să vă răspund la toate prostiile”. De asemenea, a folosit cuvântul „răhățel” și „expresia comunist împuțit”. Moderatoarea emisiunii a încercat de mai multe ori să aplaneze conflictul, dar membrii CNA au considerat că aceasta nu și-a îndeplinit obligațiile prevăzute de legislația audiovizualului.
Aproape în fiecare zi, Mugur Ciuvică apare la Antena 3 și comentează informațiile noi, dar în special se axează pe cele care au legătură cu Traian Băsescu. Pentru analistul politic, președintele țării este singurul vinovat indiferent de ce s-ar întâmpla. Din această cauză a fost acuzat de Monica Tatoiu, cel de-al doilea personaj pe care îl vom analiza, că nu spune ceea ce gândește și că spune doar ceea ce i se ordonă. În 6 septembrie 2012 a fost publicat pe site-ul youtube.com o secvență dintr-o emisiune de la România TV, în care femeia de afaceri, Monica Tatoiu pleacă din emisiune din cauza comportamentului lui Ciuvică. Tatoiu l-a acuzat pe Ciuvică că ia bani de la trusturi de presă, că este un mitocan și că a vorbit urât. Vorbim, astfel, despre două personaje asemănătoare. În cazul amândurora, miza creșterii spectacularului se realizează la nivelul limbajului și se pune accent pe conflict. Conflictul generează spectacol: Monica Tatoiu se ceartă cu Mugur Ciuvică, după care părăsește studioul.
Într-un articol din Evenimentul Zilei, Mugur Ciuvică a fost comparat cu Don Quijote: „Mugur Ciuvică, un Don Quijote cu ștat de plată. Până la urmă, nimeni nu te obligă să îl asculți și să îl privești pe Mugur Ciuvică pe la televiziunile unde apare. Nu am auzit pe nimeni să îl aprecieze, dar înjurând zi de zi, sau mai degrabă seară de seară, lumea s-a obișnuit cu el. Nici nu contează că o serie de statistici (Vertical News) l-au plasat printre românii cei mai antipatici, ba chiar, punctual, el a câștigat titlul de cel mai toxic personaj care apare la televizor (pentru anul 2011) după o luptă strânsă și bărbătească cu Monica Tatoiu (…) Un om cu o oarecare pricepere în a face investigații. Un Don Quijote cu ștat de plată, căci el nu pledează pe gratis, chiar dacă banii ajung la el pe căi ocolite, greu de depistat. Până la urmă, un om mărunt, fals și trist, care nici în viața personală nu stă prea grozav”.
Părerile sunt împărțite. Moderatorul emisiunii Ediție de seară de la România TV, Victor Ciutacu ne-a spus că Mugur Ciuvică este „hotărât, determinat și căpos ca un catâr”, iar termenul care îl definește cel mai bine este „inflexibilitatea”. Mai este de părere că analistul politic nu este omul capabil să influențeze mass-media: „o fi el simpatic și hotărât, dar nu-i vreun trend setter”.
Spre deosebire de personalități precum Cristian Tudor Popescu sau Andrei Pleșu, personajul Mugur Ciuvică rămâne în spațiul mediatic doar prin partea de spectacular. CV-ul său profesional se încheie în momentul în care alege cariera mediatică. Ciuvică nu asumă un punct de vedere al unui specialist, ci practică un discurs de amator. Temele intervențiilor sale sunt: regimul președintelui Traian Băsescu, în special; politica, în general, justiția, corupția din România, dar și altele. Mugur Ciuvică nu face o selecție riguroasă a evenimentelor despre care alege să vorbească. În ceea ce privește tipul de expresivități, acesta nu are eleganța și rafinamentul unui CTP sau a unui Andrei Pleșu. Mugur Ciuvică rămâne în zona vulgarului, a brutalului, a frustului.
Monica Tatoiu este personajul feminin cu spectaculoase apariții în mass-media. Este o femeie de afaceri, care a condus campania de cosmetice Oriflame din România din 1996 până în 2008. Înainte să devină femeie de afaceri, a fost profesoară de matematică la un liceu din Iași. A devenit doctor în aceeași materie la Universitatea din Iași, în 1990.
De-a lungul aparițiilor sale la televizor, Monica Tatoiu a fost surprinsă în mai multe ipostaze, unele dintre ele vulgare. Încă de pe vremea în care preda matematica, și-a scos în evidență latura lipsită de inhibiții. Femeia a povestit într-o emisiune radio cum obișnuia să le explice elevilor săi matematica: „Aveam cursuri de statistică matematică și singurul mod în care mă făceam înțeleasă era să le explic elevilor anumite noțiuni printr-o paralelă cu elemente ce țin de sexualitate”.
Într-una dintre emisiunile realizatorului tv, Cătălin Măruță, Monica Tatoiu a apărut deghizată în celebra cântăreață Pink. A adoptat o vestimentație rock and roll, iar părul îi era coafat în formă de creastă de cocoș. Pentru a fi și mai bine în pas cu stilul abordat, a arătat semne obscene, făcând referire la sistemul politic și economic din România.
Dramatizarea este o tehnică care amplifică efectul de spectacular, iar această tehnică este vizibilă în comportamentul Monicăi Tatoiu. După ce a fost diagnosticată cu cancer, a ieșit în atenția publicului cu o așa zisă rețetă miraculoasă care vindecă această boală și a filmat două spoturi publicitare în care vorbește despre suferința ei și îndeamnă femeile să meargă la control. Pe seama reacțiilor sale, a fost făcută și o parodie. Melodia trupei Taxi Ești iubibilă s-a transformat în melodia Ești penibilă. Videoclipul conține imagini cu Monica Tatoiu în diferite ipostaze, iar versurile fac aluzile la stările și comportamentul ei.
Pentru actorul Florin Zamfirescu, „Monica Tatoiu se afirmă prin tâmpenii, prin prostii”. Declarația vine după ce femeia de afaceri a întrebat “ce produc actorii?”. Nici actrița Nuami Dinescu nu are o părere mai bună despre Monica Tatoiu: „este ca un câine turbat care e veșnic în toate colțurile și mușcă, nici el nu știe de ce”.
Inițial, Monica Tatoiu s-a bucurat de un consistent capital de credibilitate, prin prisma succesului în afaceri. Monica Tatoiu însemna un exemplu de reușită în afaceri și, mai mult, o reușită feminină. Chiar statutul din care s-a extras, acela de profesor de matematică, îi dădea un mare avantaj în ceea ce privește credibilitatea. Personajul nu a acceptat, însă, o delimitare a unei zone tematice în care să asume un statut de specialist, ci a optat pentru un statut eclectic. Aceasta pare să participe la orice fel de emisiuni, pe orice fel de temă. Aceste apariții sunt caracterizate prin vehemență, prin expansivitate, prin dorință irepresibilă de domminație.
Mugur Ciuvică și Monica Tatoiu, pe baza definiției date conceptului de personaj în primul capitol al lucrării, sunt două personaje care au un anumit rol în anumite întâmplări reale. Sunt niște inși, niște oameni obișnuiți, care interpretază lumea în care trăiesc prin intermediul „gândirii slabe”.
După cum am văzut în cele de mai sus, spațiul mediatic românesc pare să construiască previzibil magistralele. Pe de o parte, se aleg personalitățile, numele care generează și girează idei și tipuri de comportamente pozitiviste, elitiste. De cealaltă parte, se aleg personajele jurnalismului senzaționalist, construit exclusiv pe spectacol.
STUDIU DE CAZ
Emisiunea În premieră cu Carmen Avram
Reportajul „Operațiunea STRĂINUL”
În premieră cu Carmen Avram este o emisiune de reportaj difuzată în fiecare duminică, la 21:00, de postul de televiziune Antena 3. Emisiunea „a fost visul unor profesioniști de televiziune, care adunaseră multă experiență în presă și care simțeau nevoia să treacă la un nivel superior: jurnalismul în forma cinematografică. Adică informație, plus poveste, plus imagine impecabilă”.
Echipa este formată din 17 oameni, care în urmă cu ceva timp erau „împrăștiați pe la diverse televiziuni”. „N-am avut mult timp să respirăm după ce ne-am întâlnit. În două luni a trebuit să gândim, să filmăm și să construim grafic și conceptual noua emisiune. Ne-am bazat mult pe brain-storming și facem asta în continuare. Ne adunăm, zi de zi, ore în șir, în redacția noastră și discutăm despre cum ar trebui să arate În premieră și ce ar trebui să oferim publicului nostru”, povestește realizatorul acestei emisiuni, Carmen Avram.
La În premieră lucrează șapte reporteri (Carmen Moise, Romana Puiuleț, Andrei Ciurcanu, Denisa Morariu, Yevgeniya Kironaki, Diana Frumosu, Alex Nedea), patru operatori de imagine (Mihai Dină, Liviu Dochiță, Cristian Tamaș, Mihai Buzduga), trei editori de imagine (Lenard Zsolt, Marius-Gabriel Robu, Adrian Robe), patru asistenți imagine (Iulius Andrei, Bogdan Lungu, Cosmin Mahalla, Claudiu Roșoiu), un producător (Mădălina Codreanu) și un director editorial, Carmen Avram.
Membrii emisiunii realizează reportaje și anchete pe subiecte de interes din toate domeniile. Materialele vizează spațiul românesc sau românii. Spre exemplu, am văzut cât aur are România și cum noi, românii, ne batem joc de el, în ce condiții trăiesc copiii abandonați în spitalele sau în orfelinatele din România, cât suferă animalele în grădinile noastre zoologice sau cum trăiesc oamenii străzii și copiii care locuiesc în gropile de gunoi ale țării. Tot la În premieră am aflat povești de dragoste inedite, am aflat ce planuri mai au Charles Aznavour sau compozitorul Goran Bregovic, am făcut cunoștință cu români care au schimbat lumea peste hotare.
De-a lungul timpului, În premieră cu Carmen Avram a obținut numeroase premii. Spre exemplu, după doar două sezoane, s-a ales cu opt distincții, printre care: Premiul Special al juriului din partea revistei TV Mania, Premiul pentru profesionalism în jurnalism din partea revistei Flacăra, Premiul pentru cel mai bun reportaj medical din partea Colegiului Medicilor și Premiul APTR (Asociația Profesioniștilor în Televiziune din România) la categoria „Condiția umană”. În 2011, televiziunea Antena 3 a participat cu emisiunea În premieră la Premiile AIB Londra. La decernare, În premieră a obținut Premiul Juriului la categoria Best Investigative Documentary pentru ancheta „Orașul otrăvit”.
Anul acesta, în aprilie, emisiunea În premieră cu Carmen Avram a fost laureată cu două medalii de aur pentru materialele „Lungul drum spre casă” și cu două medalii de argint pentru materialele „Infernul copiilor uitați” și „România otrăvită”. „Lungul drum spre casă”, câștigător a două Gold World Medal, la categoriile Biography/Profiles și Current Affairs, a fost realizat de Denisa Morariu (reporter), Cristian Tamaș (imagine), Liviu Dochița (imagine), Mihai Dină (imagine) și Adrian Robe (montaj). Reportajul spune povestea lui Petrică Câșlaru, băiatul care a crescut în lagărul groazei de la Siret. El și-a făcut curaj să se întoarcă în România, să-l întâlnească pe omul care i-a salvat viața în orfelinat și să-și caute și mama.
Materialul „Infernul copiilor uitați”, realizat de Yevgeniya Kironaki (reporter), Mihai Dină (imagine), Liviu Dochița (imagine), Cristian Tamaș (imagine) și Lenard Zsolt (montaj), a fost medaliat cu Silver World Medal, la categoria Best Investigative Report. Reportajul prezintă situația în care se găsesc sute de copii români abandonați prin spitale și ignorați de stat. Din lipsa banilor pentru îngrijire și a personalului, aceștia sunt lăsați în camerele lor întunecate, uneori obligați să se hrănească singuri, chiar dacă au doar câteva luni de viață.
Tot cu Silver World Medal a fost premiată și ancheta „România otrăvită”, la categoria Environment&Ecology. Realizat de Alex Nedea (reporter), Mihai Buzduga (imagine), Liviu Dochița (imagine), Lenard Zsolt (montaj), materialul expune efectele ruinelor industriei comuniste și al dezinteresului din ultimii 20 de ani. O Românie care se laudă cu un miliard de tone de pământ plin cu otrăvuri și sute de mii de români expuși la boli cumplite.
Carmen Avram are 48 de ani. S-a născut în Vișeul de Sus, în Maramureș. Înainte de 1989, a fost inginer de drumuri, căi ferate și poduri. Carmen Avram a mai fost și profesor de matematică, iar în presă a intrat la doi ani după revoluție. „Am ajuns în presă din întâmplare, traducând într-o zi pentru Evenimentul zilei un text din limba germană. Mi-a plăcut atât de mult toată agitația din ziua aceea, atmosfera de redacție, alergătura de pe holuri, lucrul contra cronometru, încât peste noapte n-am putut dormi. Mă îndrăgostisem”.
Între 1996 și 2000, Carmen a lucrat la postul de televiziune ProTV. Aici, a fost reporter de teren și corespondent din zone de conflict. Este singura femeie jurnalist din România care a transmis în direct din Israel, Egipt sau Japonia. Din 2000, este căsătorită cu prezentatorul emisiunii „Secvențial”, Adrian Ursu. Din martie 2011 este director editorial al postului Antena 3 și realizator al emisiunii „În premieră”. De-a lungul carierei sale, Carmen Avram a trebuit să facă față multor situații grele, dar în aceeași măsură, a trăit și experiențe excepționale: „Mulți prieteni îmi spun că ar trebui să scriu o carte despre lucrurile pe care le-am trăit cât am făcut teren. Despre ce oameni spectaculoși am întâlnit și ce povești extraordinare mi s-au întâmplat. Am fost batută cu pietre în Gaza și Cisiordania, am zburat spre Irak cu o vestă antiglonț de 25 de kilograme pe mine și cu o cască atât de grea încât nu-mi puteam ține capul drept. Am mâncat în Afganistan pită facută în gropi de pământ, pe un foc aprins din excremente de cămilă, am înghițit gaz lacrimogen și m-am trântit la pământ ca să scap de gloanțele de cauciuc. Am dat mâna cu președinți și oameni cu destine extraordinare, am văzut locuri care mi-au schimbat viața și am trăit pe viu istorie”.
Într-un interviu publicat în revista Viva, Carmen Avram este caracterizată ca fiind „o femeie plină de umor, cu vocea caldă și dornică să spună povești. Este un om loial și de echipă. A stat 15 ani la ProTV și intenționează ca măcar tot atât să lucreze și la Antena 3”. Într-un alt interviu, publicat în cotidianul Adevărul, Carmen vorbește despre cel mai intens moment din viața ei: „Mie, anul 2011, mi s-a părut cel mai tare dintre toate. Pentru că a fost pentru prima oară când am avut pe mână un produs și a trebuit să fac cu el tot ce pot eu mai bine. A fost un an așa de plin încât aproape că nu-mi amintesc o zi de repaus emoțional”.
Fiecare persoană care face parte din echipa acestei emisiuni are o poveste. Și pentru fiecare, În premieră înseamnă ceva. Spre exemplu, în testimonialul de pe site-ul emisiunii, Carmen Moise scrie: „M-am făcut jurnalist pentru că nu am reușit să mă fac actriță”. Acum, aceasta trăiește „întâmplarea fericită numită În Premieră. E greu, e obositor, e stresant, dar îmi e imposibil să spun în cuvinte cât e de frumos. Mă simt ca la început, din nou cu motoarele turate la maximum, adorm scriind în gând următorul reportaj pe care nici nu l-am filmat încă, visez interviuri cu oameni pe care nu i-am văzut decât în reviste”.
Andrei Ciurcanu face jurnalism de investigație. În testimonial, povestește: „Nu am vrut niciodată să devin jurnalist. Variantele avocat și polițist întotdeauna au fost preferatele mele. Am devenit un reporter În Premieră, la Antena 3. O echipă alături de care îmi petrec trei sferturi din zi și tot nu mă satur de ea. Am început cu reportaje sociale și am ajuns să fac anchete. Am fost înjurat, fugărit, amenințat pe teren, dar consider că nu mi-am făcut dușmani. Am două mâini rupte- reparate între timp- o luxație de genunchi și trei coaste fisurate și tot nu m-am săturat de alergătură și deplasări pe teren accidentat”.
Diana Frumosu este reporter la În premieră de aproape un an. Ne-a povestit că pentru ea această emisiune este „cea mai frumoasă și interesantă rutină la care aș fi putut visa vreodată. Este sursa de energie, de entuziasm și de experiență jurnalistică pe care o frecventez, fără îndoială, cel puțin 5 zile din 7. Și totodată, este rampa de lansare pentru cariera pe care tocmai am început-o”.
4.1. Povestea regelui
„Operațiunea STRĂINUL” este reportajul pe care îl vom analiza în această lucrare. Este un reportaj de urmărire pentru că stabilește concluzii în urma unui eveniment produs: exilul regelui Mihai. Materialul a fost difuzat, în 27 octombrie 2013, în două părți. A fost realizat de Carmen Moise, de imagine s-a ocupat Cristian Tamaș, iar de montaj Lenard Zsolt.
Din „Operațiunea STRĂINUL”, aflăm cum a fost văzut exilul regelui Mihai prin ochii spionilor care l-au urmărit. 6096 este un număr de dosar întocmit de Securitatea Comunistă. Recent, acest dosar a fost desecretizat de patru istorici de la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS). De un an au avut nevoie istoricii ca să descifreze acest dosar. Personalitatea prezentată în reportaj este regele Mihai al României. Mihai I s-a născut în 25 octombrie 1921, la Sinaia. Este fiul lui Carol al II-lea și al Reginei Elena. A fost suveranul României între 20 iulie 1927 și 8 iunie 1930, dar și între 6 septembrie 1940 și 30 decembrie 1947. Regele Mihai este una dintre ultimele figuri publice în viață din perioada celui de-al Doilea Război Mondial.
Din pricina comuniștilor, în ianuarie 1948 a plecat în exil. După ce a abdicat, lui Mihai nu i s-a permis să facă declarații în nicio țară din Occident. „Prima țară care îl primește cu brațele deschise este Marea Britanie, poate și datorită relației de rudenie cu familia regală de aici, Mihai I fiind văr de gradul III cu Regina Elisabeta. Declarația este transmisă de BBC, dar spre dezamăgirea regelui, niciun lider de stat occidental nu-i sare în ajutor”. Reporterul povestește că „pe parcursul celor 42 de ani de supraveghere comunistă, fostul monarh a avut trei nume conspirative: Leon, Rex și Străinul”.
În exil, regele s-a căsătorit cu prințesa Ana de Bourbon-Parma. „Nunta lui Mihai cu Ana a fost un eveniment restrâns, dar urmărit și consemnat de Securitate”. „Principesa Ana devenea, astfel, regină fără regat. Departe de țara pe care ar fi trebuit să o conducă și pe care a cunoscut-o doar din poveștile regelui sau poate din alte câteva fotografii aruncate în grabă într-o valiză”, spune Carmen Moise. Mai întâi, Mihai și Ana au locuit în Elveția, într-o casă închiriată. În această casă s-a născut și primul lor copil, Margareta. Cel de-al doilea, Elena, s-a născut după doi ani. Pentru că se descurcau din ce în ce mai greu cu banii, au hotărât să se mute în Anglia. Aici, au închiriat o clădire veche și nemobilată, dar cu o grădină imensă. Au început să crească păsări și să planteze flori și legume. „Au început cu șase pui de găină, dăruiți de mama reginei Ana, care locuia în Danemarca. Într-un an, au ajuns la 800 de păsări”. Cât a ținut ferma, regele a vândut ouă, legume, trandafiri și crizanteme ca să își poată întreține familia. Primii clienți au fost vecinii. Pentru a susține povestea, Carmen Moise a folosit imaginile document surprinse în 1953 de o televiziune britanică. Sunt imagini în care Mihai și Ana își prezintă ferma. Este difuzat chiar și un sincron în care regele spune despre Anglia că „e o țară în care este plăcut să trăiești”. În anii următori, au venit pe lume și celelalte fiice ale cuplului: Irina, Sofia și Maria.
În reportaj apar și câteva fragmente dintr-un interviu cu principesa Margareta pe care Carmen Moise l-a realizat în 2008. Principesa povestește că tatăl său a mai fost pilot și agent de bursă. De asemenea, își aduce aminte că fostul monarh „a fost foarte trist și reținut pentru 10 ani. A fost un fel de depresie”. Reporterul ne spune că în acești 10 ani, regele Mihai „a încercat să facă orice ca să supraviețuiască și să-i asigure familiei sale măcar hrana de zi cu zi și un minim confort”. Imediat, apare și imaginea cu Mihai în care spune: „Ne-am descurcat cum am putut, în fine. Ce să facem?”. Pe parcurs, în reportaj apar poze și imagini cu regele de când era mic și se juca cu prietenii săi, imagini din Paris, din 1984, în care este alături de Ana, dar și din arhiva lui personală. Vedem, astfel, cum familia regală își petrecea vacanțele și Crăciunul.
Materialul începe cu o reconstituire. Un presupus angajat al statului, din perioada comunistă, începe să scrie dosarul de urmărire al regelui Mihai. Primele cadre, filmate în detaliu, sunt cu o mașină de scris și cu degetele presupusului angajat care tastează. Cuvântul „STRĂINUL” este filmat de aproape, iar în momentul în care respectiva persoană termină de scris acest cuvânt, voice-over-ul intervine cu un fragment din dosar: „La ora 18:00 a sosit de la București garnitura specială cu care pleca Mihai din țară. Paza trenului era asigurată de 25 de agenți de siguranță sub conducerea inspectorului Nicolschi”. Pe măsură ce aceste cuvinte sunt rostite, în cadru mai apar doi oameni care joacă șah. Tabla de șah este un element esențial de care reporterul se folosește pentru a produce un efect spectacular. În clipa în care reporterul începe să povestească, unul dintre cei care joacă șah, mută piesa-rege în centru. Șahul este un joc strategic. Numele lui provine de la cuvântul persan „shah”, care înseamnă „rege”. Șahul se trage din India, dintr-un joc similar. Forma curentă a apărut în a doua jumătate a secolului al XV-lea, în sudul Europei. Astăzi este un joc popular. Se joacă acasă, în cluburi, pe internet sau în turnee. Regele este cea mai importantă piesă. Scopul final al jocului este amenințarea simultană a regelui de către piesele adversarului în așa fel încât acesta să nu mai poată evita ținta atacurilor, fie prin interpunerea unei piese proprii pe direcția de atac, fie prin mutarea sa pe un câmp liber unde nu este atacat.
Reporterul continuă povestea pe baza unor imagini cu regele Mihai obținute de la Arhiva Națională de Filme (ANF), dar și pe baza unei alte reconstituiri: refacerea momentului în care Mihai împreună cu regina-mamă Elena și cu o parte din suită, un valet și o cameristă, sunt nevoiți să părăsească țara. Se întâmpla în 3 ianuarie 1948. Carmen Moise joacă rolul Reginei. Poartă o pălărie, mânuși din piele, pe umeri are o pelerină, iar în picioare ghete din piele cu toc de înălțime medie. Toate sunt negre. În acest caz, reporterul își spectacularizează și el prestația. Devine personaj în povestea pe care o spune telespectatorilor. Cel care îl interpretează pe regele Mihai este îmbrăcat în uniformă de soldat, de culoare kaki. La rândul ei, presupusa cameristă poartă haine de culoare închisă, negru și maron. În refacearea acestui moment este folosit chiar conductorul trenului regal, care poartă uniforma regală, de culoare albastru închis. Aceste culori închise sunt folosite pentru a amplifica tragicul situației. În realitate, Regele a părăsit țara iarna. Operatorul de imagine nu a filmat reconstituirea iarna, dar a știut ce elemente să scoată în evidență pentru a fi credibil. Pe lângă cadre cu îmbrăcămintea personajelor, a surprins și imagini cu frunze pe jos și pomi uscați.
4.2. Personaje și spectacol
Înainte ca editorul de imagine să folosească în montaj această reconstituire, s-a folosit de vocea voice-over-ului pentru a introduce încă un fragment din dosarul de urmărire al regelui: „Inspectorul Paraschiv se găsea de două zile la castelul din Sinaia și a făcut controlul bagajelor suitei ce urma să însoțească pe Mihai. Bagajele lui Mihai nu au fost controlate, iar acesta a avut dreptul să aducă douăsprezece valize ale sale odată cu el la gară”. Pentru a surprinde neadevărurile scrise în dosarul 6096, după aceste cuvinte, apare reclădirea momentului plecării, descrisă mai sus, care înfățișează că, de fapt, regele și regina au avut câteva geamantane. Imediat, este introdus și sincronul luat șoferului regelui Mihai din acea perioadă, Nicolae Moldoveanu: „Nu a plecat cu niciun aur, cu niciun bagaj. Au venit de la Controlul Economic și au controlat fiecare bagaj. Pe fiecare geamantan era tras cu creta. Nu a avut voie să aibă nimic de valoare. Absolut nimic, decât lucrurile personale. Așa i-a făcut și reginei Elena. I-a spus aveți voie să luați toate bijuteriile și după ce a scos toate bijuteriile, i-a spus vă alegeți una din tot ce aveți aici. Restul se confiscă”. Frazele „I-a spus aveți voie să luați toate bijuteriile și după ce a scos toate bijuteriile, i-a spus vă alegeți una din tot ce aveți aici. Restul se confiscă” apar titrate simultan cu imaginea în care Carmen Moise alege, dintr-o cutie veche de bijuterii, un inel, pe care îl strânge în pumn și îl duce în dreptul inimii. Evidențiem, astfel, încă un gest al cărui scop este să producă emoție în rândul telespectatorilor.
Fostul șofer al regelui, Nicolae Moldoveanu este un om bătrân, cu părul alb și sprâncenele cărunte. Acesta își aduce aminte cum și-a luat rămas bun de la Mihai și povestește: „Ne-am luat la revedere și mi-a spus fii cuminte, dă-le tot ce îți cer că în cinci ani sunt înapoi. Și au trecut 50 de ani aproape”. Editorul de imagine se folosește de situația tragică care reiese din aceste cuvinte, iar în timp ce mărturia este titrată, apar imagini din reconstituire. Nicolae Moldoveau apare timp de două-trei secunde, după care este introdus un cadru cu doi bărbați care își strâng mâna. Acest gest este filmat în detaliu. Singurul cadru cu Nicolae Moldoveanu, peste care editorul nu a introdus imagini din reconstituire, este cel în care rostește: „Și au trecut 50 de ani aproape”. Ne lasă pe noi, telespectatorii, să surprindem gestul de tristețe și neputința care reiese din mimica sa.
Imaginile din reconstituire se împletesc atât cu mărturiile făcute de personaje, cât și cu povestea reporterului. În vreme ce Carmen Moise spune „Despre momentul plecării, regele Mihai scria mai târziu: ieșeam dintr-un infern al tuturor”, apare un cadru cu presupusul rege Mihai pe scara trenului. Acesta se pregătea să intre. Când reporterul spune: „ca să intru într-unul rezervat numai mie”, apare imaginea în care este deja în tren. Este, deci, surprins momentul în care regele Mihai iese dintr-un spațiu, din România, și intră în altul, în trenul care-l duce spre Elveția. În timp ce auzim „Până la graniță, garnitura specială a fost păzită de agenți de siguranță și soldați. La ordinul comuniștilor, draperiile au fost tot timpul trase pentru ca nimeni din tren să nu-i poată vedea pe eventualii susținători de pe traseu”, vedem soldați care trag draperii, vedem un compartiment al trenului în care draperiile sunt trase și un rege trist, care se așază pe scaun, parcă nemaivrând să conștientizeze nenorocirea pe care o trăiește. „La ora 20:30, trenul părăsea gara Sinaia cu destinația Lausanne, Elveția” este o frază pe care o auzim în același timp în care vedem o mână care trage draperia de la o fereastră a trenului, atât cât să vadă indicatorul pe care scrie Sinaia. Nu știm dacă în realitate Regele Mihai a făcut acest gest. Vedem, însă, că este un moment bine realizat, care reușește să transmită oamenilor de acasă suferința pe care Mihai I a trăit-o în acele clipe și cât de greu i-a fost să-și părăsească țara. „Tot drumul, spun documentele, Regele Mihai a fost tăcut, iar Regina Elena a plâns”. Odată cu această frază, vine și imaginea a doi oameni, o femeie și un bărbat, care stau așezați în tren fără să scoată o vorbă. Imediat după acest cadru, urmează un altul în care vedem ochiul plin de lacrimi al lui Carmen Moise.
Observăm elemente de spectacol și la nivelul limbajului jurnalistic. Reporterul povestește: „Pe o tablă de șah imaginară, pioni, care au stat tot timpul în umbră, încercau să-l elimine pe Rege, și astfel, cursul istoriei noastre s-a schimbat iremediabil, la fel ca viața unei familii forțată să părăsească țara cu câteva valize. Sunt amănunte de care nu s-au știut până acum pentru că toate au fost ținute sub mare secret într-un dosar. Dosarul 6096. Un simplu număr, fără nicio semnificație”. Tabla de șah este România. Soldații comuniști sunt comparați cu niște pioni, iar întorsătura pe care istoria României o ia este comparată cu familia regală, care a fost izgonită din țară.
Din „Operațiunea STRĂINUL”, aflăm că trei cercetători de la CNSAS, Oana Demetriade, Mihai Demetriade și Mădălin Hodor, au căutat în arhivele Securității ca să afle ce s-a întâmplat cu familia regală în timpul exilului: „Au intrat toți în această poveste, având așteptări mari, sperând să afle ce s-a întâmplat, de fapt, în cei 42 de ani de exil ai familiei regale. Cine sunt cei care i-au urmărit și de ce ar mai fi fost regele un pericol pentru noua conducere comunistă, chiar și după plecarea sa? Mai bine de un an, au săpat ca să afle răspunsurile într-un adevărat labirint, așa cum este, de fapt, toată arhiva Securității”. Observăm, aici, exprimarea vie a reporterului, expresivitatea textului. Interogația retorică „Cine sunt cei care i-au urmărit și de ce ar mai fi fost regele un pericol pentru noua conducere comunistă chiar și după plecarea sa?” are rolul de a ne menține interesul, de a ne determina să vrem să stăm în fața televizoarelor ca să aflăm ce s-a întâmplat. De asemenea, fraza „Au intrat toți în această poveste” putea fi înlocuită cu „Toți au încercat să afle adevărul”. Verbul „a căuta” este înlocuit înlocuit cu „a săpa”, care capătă sens conotativ. Arhiva Securității este comparată cu un labirint pentru că, așa cum spune și cercetătorul Mihai Demetriade, „suntem în mijlocul unei arhive, aparținând unui fost serviciu secret care cuprinde secvențe de viață din destinele celor urmăriți. Cuprinde, de asemenea, o sumedenie întreagă de minciuni, o sumedenie întreagă de dezinformări, fragmente de adevăr. Suntem în mijlocul unui mare maldăr de hârtii bine camuflate de un discurs manipulator”.
Pe lângă imaginile în care cei trei cercetători sunt intervievați, mai apar și cadre în care lucrează. Îi vedem când stau așezați la masă și discută anumite pasaje din dosarul de urmărire al regelui („În legătură cu V1, mărește chestia aia. Nu am cum, am făcut cât am putut de mult”), când citesc anumite rânduri, când scriu la laptop sau când se uită peste pozele găsite în dosar cu regele Mihai și regina Ana. În mod cert, aceștia s-au oprit din muncă atunci când echipa de la În premieră i-a vizitat. Însă, operatorul a preferat imaginile în mișcare în detrimentul celor statice.
Un alt mod prin care se realizează spectacolul la nivel auditiv este cel în care vocea voice-over-ului se împletește cu cea a unui personaj. Spre exemplu, cuvintele: „Mihai, sosit azi la Londra” sunt citite de cel care pune voce pe anumite pasaje, iar fraza: „a declarat presei că a abdicat forțat” de unul dintre cercetătorii CNSAS, Oana Demetriade. Imediat, reporterul intervine și continuă povestea: „Așa erau notele la început. Seci, ca niște telegrame. Cei care dădeau raportul în țară, încă nu se specializaseră în munca de spionaj și urmărire. Erau angajații legațiilor românești din străinătate, ambasadele de astăzi”. Pentru a însufleți aceste propoziții, reporterul a folosit imagini din filme vechi cu detectivi.
Fostul coleg de clasă al regelui Mihai, Lascăr Zamfirescu este unul dintre cele mai emoționante personaje din reportaj. „Au fost colegi de liceu într-o clasă formată special pentru voievodul Mihai, cum i se spunea atunci. Copiii fuseseră adunați din toate etniile, din toate zonele țării și din toate mediile sociale. Un fiu de țăran, unul de industriaș, de muncitor, de artist”. Lascăr Zamfirescu era fiu de diplomat și nepotul lui Duiliu Zamfirescu. Acum este bătrân, se sprijină în baston și vorbește domol. Când reporterul îi rostește numele, în cadru apare ușa casei lui care se deschide. Imediat, îl vedem și pe el. Stă așezat pe un scaun din lemn. Alături de el este și Carmen Moise. Nouă, telespectatorilor, ne este astfel prezentat faptul că reporterul a stat de vorbă cu unul dintre foștii colegi de liceu ai lui Mihai și ne-a împărtășit și nouă amintirile lui: „Îi spunea Măria Ta, chiar dacă erau cei mai buni prieteni. Se plimbau cu bicicletele, jucau pâza și își petreceau vacanțele împreună la Florența, la vila Reginei Elena, aflată în exil. Erau acele momente în care tânărul voievod uita de grijile care-i apăsau umerii prea devreme”. Lascăr Zamfirescu povestește, sprijinându-și capul în mâna stângă, că regele Mihai, de multe ori, „Venea în clasă plâns, dar asta nu ar trebui să spun. Erau lucruri care-l deranjau”. Chiar dacă sunetul este foarte bun, editorul a titrat fraza „Venea în clasă plâns” pentru că, dintre toate, aceste cuvinte au cel mai mare impact emoțional.
De multe ori, reporterul reușește să transmită prin cuvinte imagini: „Își amintește totul nostalgic și zâmbitor ca și cum ar fi fost ieri, dar brusc zâmbetul îi piere când își aduce aminte de ziua în care regele a plecat în exil”. Operatorul, însă, intervine și el cu un cadru în care se vede cum Lascăr Zamfirescu trece brusc de la veselie la melancolie. „Nu vreau să fac ceva teatru, dar a fost foarte greu. Adică, mă doare și acum”, spune fostul prieten al lui Mihai, în timp ce îi sunt filmați doar ochii. Are ochii atât de triști încât par plini de lacrimi. Reporterul nu pierde firul ideii și continuă: „Îl doare pentru că s-a simțit atunci prea mic și prea singur împotriva unei lumi întregi care îl considera pe rege un dușman”. La îndemnul lui Zamfirescu, „Puteți să mă întrebați: și n-ați făcut nimic?”, Carmen Moise îi adresează întrebarea, dar o schimbă. Din negativă, o face afirmativă, iar după un moment de ezitare, Lascăr Zamfirescu rostește cu jumătate de gură: „N-am făcut”. Acest răspuns, în comparație cu un nu simplu, este mult mai dramatic.
Într-un text jurnalistic, așa cum am arătat în capitolul II, reporterul trebuie să țină cont de imagine atunci când anunță apariția unui sincron. Spre exemplu, în locul variantei radiofonice Lascăr Zamfirescu a spus, Carmen Moise a folosit: „Se simte parcă și azi vinovat. Dar totuși a făcut ceva. În primii ani după plecarea regelui, a încercat să ia legătura cu fostul său coleg, doar ca să-l asigure că nu toată lumea l-a uitat și l-a trădat”. Urmează sincronul: „Voiam să-l asigur pe el că mai sunt oameni care judecă, dar săracul de el, el știa chestia asta”.
Rodion Chiaburu este cel de-al doilea personaj înduioșător care apare în reportaj. Este fiu de țăran și, la fel ca Zamfirescu, a fost coleg de clasă cu regele Mihai. Acum, poartă ochelari și vorbește greu. Pe vremea comunismului, a fost atât de curajos încât, chiar dacă era conștient că putea ajunge în închisoare, a ascuns în pod albumul în care avea poze cu Mihai. „L-a păstrat ca pe cea mai frumoasă icoană a tinereții sale, în amintirea omului care i-a schimbat viața. El, un fiu de țăran din Basarabia, ajunsese să își facă temele alături de cel ce avea să fie regele României, iar la începutul anilor ’40, i-a salvat și familia”, povestește Carmen Moise. Imediat după aceste cuvinte, urmează sincronul: „Când a început în ’44 să se apropie frontul, atunci m-am dus la rege și i-am spus: Majestate, vreau ca părinții mei să nu rămână acolo, în Basarabia. La Segarcea, pe domeniile Coroanei, am primit o locuință. Și asta datorită regelui”. Din nou, evidențiem legătura dintre textul jurnalistului și sincron.
La rândul lui, editorul a ținut cont de aspectul care presupune ca textul să urmeze logica imaginii. În timp ce Rodion Chiaburu spune: „Aici suntem pe lacul Herăstrău la plimbare cu voievodul, la volanul unei bărci”, vedem fotografia din album care îl înfățișează pe rege într-o barcă alături de mai mulți prieteni. Reporterul încheie poveștile foștilor colegi ai regelui printr-un comentariu puternic făcut de Lascăr Zamfirescu: „Eu sunt un om fericit că am putut cunoaște, pe mingea asta de pământ, un om ca el”.
În finalul primei părți, pe măsură ce sunt difuzate, din nou, imagini filmate de regele Mihai, Oana Demetriade ne lămurește de ce fostul monarh a fost părăsit de oamenii cu care plecase din România: „Majestatea Sa a plecat cu o cameristă și cu un valet, care au stat în Anglia câțiva ani. Pentru că nu au reușit să le asigure un salariu constant, li s-a spus că asta este situația, nu au ce să facă, și cei doi, din câte am găsit în documente, s-au angajat la o fabrică de bomboane, după care au fost nevoiți să se întoarcă în țară”.
În lead-ul celei de-a doua părți, aflăm de la Carmen Avram că: „În 42 de ani de filaj, regele Mihai a fost spionat de sute de oameni, angajați ai Securității, dar și prieteni sau apropiați. Pe unii, regimul comunist îi racola supunându-i la presiuni. Alții, însă, o făceau din convingere, pentru bani sau, pur și simplu, ca să poată călători în Occident. De obicei, Securitatea le dădea nume de cod, dar în dosar apar și nume reale, dintre care unele devenite peste ani celebre. Regele avea pe atunci un singur aliat care îl sfătuia de cine să se ferească: contraspionajul elvețian. Dar întregul adevăr despre cei care l-au vândut, nu l-a aflat decât la 60 de ani de la plecarea din țară, când a vrut să-și vadă dosarul de urmărire de la CNSAS”. Observăm, astfel, că reporterul, prin intermediul lui Carmen Avram, ne-a transmis informația de bază din partea a doua a materialului: faptul că regele a fost urmărit și de prieteni sau apropiați și că, abia la 60 de ani de la plecarea din țară, a mers la Consiliul pentru Studierea Arhivelor Securității ca să-și citească dosarul. De asemena, constatăm că ni s-au dezvăluit doar fragmente de informație, scopul fiind acela de a ne stârni curiozitatea și de a ne determina să nu schimbăm postul. Spre exemplu, aflăm că în dosar apar și nume reale ale unor oameni care l-au urmărit pe rege, dar nu aflăm care sunt respectivele nume.
Partea a doua a reportajului începe la fel ca prima, cu o reconstituire. Ne este prezentat un moment în care același presupus angajat al Securității scrie informațiile aflate despre rege: „Este considerat ca fiind unul dintre cei mai săraci foști regi aflați în exil. Nu scrie și nu își face niciun fel de publicitate, iar presa străină îl prezintă ca fiind un element muncitor și modest cu evidente preocupări pentru mecanică, automobilism, turism și familie. Din datele obținute în ultimul timp, rezultă că nu se bucură de atenția deplină a americanilor, fapt pentru care organele specializate ale SUA îl supraveghează permanent, îi verifică toate relațiile și îi interceptează atât convorbirile telefonice, cât și corespondența”. Din nou, apare mașina de scris filmată în detaliu și tabla de șah. În ambele părți ale acestui reportaj, jocul de șah este sugestiv. Prin urmare, reporterul povestește: „satisfacția Securității era maximă. Misiunea de manipulare și denigrare avea succes. Regele Mihai era, așa cum spune documentul, sărac și singur, o piesă stingheră pe o mare tablă de șah”. În timp ce auzim aceste cuvinte, urmărim imagini cu o tablă de șah în care piesa-rege este așezată într-o parte, iar restul pieselor în cealaltă parte. Piesa-rege este Mihai. Celelalte sunt oamenii care îl urmăreau, iar, de data aceasta, marea tablă de șah vrea să scoată în evidență faptul că regele era singur, că în nicio țară oamenii nu erau de partea lui. Pe lângă această comparație, mai observăm și relația dintre text și imagine.
Chiar dacă personalitatea prezentată în acest reportaj, regele Mihai, este arhicunoscută și foarte importantă pentru români, în reportaj cercetătorii de la CNSAS răman personajele cheie. Pe baza investigației lor, Carmen Moise a realizat acest material. Majoritatea reconstituirilor au fost făcute pe baza informațiilor aflate din dosarul de urmărire al regelui. Totodată, în multe secvențe apar imagini cu documente despre Mihai și familia lui, documente ce aparțin CNSAS. De la Mihai Demetriade, aflăm că „În principal, Securitatea a fost interesată de distrugerea credibilității Majestății Sale. De pildă, mitul tăcerii regelui în exil este intens vehiculat de ofițerii de Securitate, care făceau tot posibilul ca acțiunile regelui să fie blocate”. Cu alte cuvinte, Mihai a încercat să formeze un guvern al românilor în exil prin înființarea Comitetului Național Român. Însă, Securitatea a făcut tot posibilul ca întrunirile sau ședințele de lucru ale membrilor comitetului să nu aibă loc nici în Europa, nici în America. Oana Demetriade povestește că ofițerii Securității „încercau să determine autoritățile germane să nu dea autorizație pentru închirierea sălii” sau încercau să-l influențeze pe Mihai, spunându-i că ar fi mai bine să nu răspundă anumitor invitații.
Ca să evidențiem, și în această parte secundă a materialului, că reporterul anunță apariția unui sincron fără să dezvăluie cuvintele intervievatului sau fără să folosească o exprimare de genul a spus, a zis, dăm următorul exemplu: Carmen Moise ne povestește că în puținele declarații pe care regele Mihai le-a făcut în timpul exilului, „singurul lucru despre care spune că l-a apăsat cumplit este singurătatea și faptul că s-a simțit abandonat de toată lumea”, urmează sincronul cu Mihai, din 2006: „Când se întâmplă ceva, cum s-a întâmplat cu noi, deodată, când ajungi dincolo, nu te mai cunoaște nimeni. Și ăsta a fost lucrul cel mai greu și moral, și financiar, dacă vrei să spui. Și toată atmosfera a fost foarte, foarte urâtă”. În privința faptului că Mihai a fost foarte singur în perioada în care a locuit în afara României, cercetătorul CNSAS, Mihai Demetriade ne spune că „exilul a fost una dintre cele mai grele încercări pentru Majestatea Sa. Era, practic, singur, un rege complet izolat”.
Carmen Moise ne aduce la cunoștință că singurul mod prin care „regele își mai putea face vocea auzită în țara lui era la radio. În fiecare an, începând din 1948, a transmis mesajele sale la Europa Liberă. Le înregistra acasă, singur, ajutat de regina Ana, iar românii îl ascultau pe furiș, cu urechile lipite de difuzor. Cine era prins că ascultă Europa Liberă, risca pușcăria”. Acest pasaj din script este ilustrat printr-o altă reconstituire. Vedem o persoană, un microfon, o casetă și un radio. Mai vedem un bărbat care stă cu urechea lipită de radio. Acest bărbat reprezintă toți românii care ascultau mesajele regelui transmise de Europa Liberă. Această refacere, la fel ca cele anterioare, urmărește ca informațiile vehiculate de reporter să fie credibile. Tot pentru credibilitate, la fel cum am arătat atunci când am analizat prima parte a reportajului, sunt folosite și imaginile obținute de la Arhiva Națională de Filme. Un alt exemplu concret ar fi: în timp ce Carmen Moise ne povestește că în 1950, într-o seară, regele și-a găsit locuința spartă și că „totul era invadat, dar că nimic nu a fost furat, nici măcar bijuteriile reginei Ana”, vedem imagini cu o cameră răvășită, plină cu hârtii împrăștiate și cu obiecte de mobilier doborâte pe podea. Iar pe imagini, în partea dreaptă, sus, scrie ANF (Arhiva Națională de Filme).
Din textul scris de Carmen Moise mai aflăm că toate acțiunile pe care Mihai le făcea în exil erau transcrise și transmise în țară sub forma unor telegrame, care conțineau un limbaj cifrat. Spre exemplu, Făgăraș însemna România, iar Corabia însemna Anglia. Și această informație este comunicată atât prin cuvinte, cât și prin intermediul imaginilor. Însă, în lipsa unor cadre reale cu agenți ai Securității, este realizată o altă reconstituire. Vedem, așadar, ilustrații cu un bărbat care își asumă rolul de expeditor al respectivelor telegrame. Acesta poartă ochelari, este brunet și are barbă. Îl vedem în timp ce completează un formular. Lângă el, pe corpul de mobilier pe care scrie, este așezat un telefon fix, galben, vechi, reprezentativ pentru acei ani. Referitor la regele Mihai, tot în acest context, jurnalistul ne povestește că „un fals prieten a încercat să-l convingă să nu participe la o emisiune realizată de Frederic Mitterrand, nepotul fostului președinte al Franței”. Până la urmă, emisiunea a avut loc, dar a fost una dintre puținele la care fostul monarh a avut acces din cauza presiunilor făcute de Securitate.
Jurnalistul, și în această parte secundă a reportajului, își spectacularizează prestația. De această dată, Carmen Moise nu o mai interpretează pe regina Elena, ci pe angajata Securității care transcrie informațiile despre regele Mihai. La acea vreme, „securiștii aveau o metodă ingenioasă de a ascunde sursele care informau. În documentele de urmărire originale, numele de persoane și instituții erau scrise cu pixul, după dactilografiere. Asta, pentru că nici măcar angajatele care transcriau notele informative să nu înțeleagă despre ce este vorba”. În această reconstituire, Carmen Moise își schimbă vestimentația de două ori. În anumite imagini poartă o bluză vișinie, ochelari, iar pe cap are o bucată de pânză colorată. În altele, poartă un pulover albastru și beretă verde. Prin urmare, este evidențiat faptul că timpul trece și că fostul monarh al României a fost urmărit anii de-a rândul.
Pe traseul celei de-a doua părți a materialului, apare și Vlad Georgescu, un personaj episodic. Prima oară, îl pomenește, într-un sincron, cercetătorul CNSAS, Oana Demetriade: „sursa Laurențiu, așa cum este Bălăceanu Stolnici pentru acțiunile sale din străinătate, a apărut și în cazul Vlad Georgescu, spre exemplu”. Apoi, intervine reporterul și ne lămurește cine este această persoană: „Vlad Georgescu a fost, în anii ’80, directorul secției române a postului Europa Liberă din München și moare subit în 1988 din cauza unui cancer galopant, existând suspiciunea că ar fi fost intoxicat cu o substanță radioactivă. Cum Europa Liberă era dușmanul public al Securității, pentru urmărirea angajaților s-au folosit, ca și în cazul regelui Mihai, mulți agenți de influență”.
Așa cum ne-a spus Carmen Avram în lead, au existat sute de oameni care l-au spionat pe regele Mihai. Pe unii dintre ei, regimul comunist îi recruta supunându-i la presiuni, alții au dat Securității informații despre fostul monarh pentru bani, din convingere sau ca să poată merge în Occident. Această informație este extrasă din sincronul cercetătorului CNSAS, Mihai Demetriade: „Sunt persoane care au fost racolate sub presiune, sunt persoane are au fost racolate cu bună intenție, sunt persoane care au fost racolate sub interes financiar”. Oana Demetriade ne povestește că orice persoană care voia să plece în străinătate, mai ales în Elveția, era sfătuită de Securitate ce să spună în caz că se întâlnește cu cineva din anturajul regelui sau ce informații să aducă în țară.
Numele reale ale acestor spioni nu s-au aflat încă, dar „pentru ca măcar acum să știm cine sunt cei care împart această vină, cercetătorii CNSAS continuă munca de cercetare”. După ce Mihai Demetriade spune că ei, cercetătorii de la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, sunt „într-o operațiune de descifrare a numelor reale a acestora pentru a recompune, de fapt, rețeaua supravegherii în exil”, Carmen Moise rostește: „Și ca într-un film american care se termină brusc, fără să înțelegi dacă e happy-end sau un final neașteptat, dosarul 6096 se încheie cu o notă telegrafică, scrisă de mână”. Urmează un cadru în care apar propoziții, subliniate cu roșu, pe care Oana Demetriade le citește: „Având în vedere că STRĂINUL, în prezent, nu mai constituie obiectivul muncii noastre, propunem să se aprobe închiederea dosarului”. Această notă a fost semnată în 4 mai 1990. A fost, cum spune Carmen Moise, „o pagină care închide nu doar un dosar, ci un capitol de viață”.
Mai aflăm că fostul monarh al României mai avea încă „mulți dușmani care nu-l mai voiau pe tabla de joc”. Ca să ilustreze această afirmație, monteorul s-a folosit din nou de tabla de șah. Vedem, astfel, cadre în care piesa-rege este doborâtă intenționat de o mână. Acea mână reprezintă oamenii care voiau să îl înlăture definitv pe Mihai din memoria românilor. Spre exemplu, în decembrie 1990, când regele a încercat să revină în România a fost izgonit cu forța. S-a reîntors în 1992 doar pentru câteva zile și peste un milion de oameni l-au întâmpinat în centrul Bucureștiului. Și în reportaj este amintit și difuzat acest moment. Vedem imagini în care Mihai, de la balconul hotelului Continental, spune mulțimii: „Am fost departe de voi mai bine de 45 de ani. Nu v-am uitat niciodată și vă iubesc din toată inima”. La rândul lor, oamenii ieșiți în stradă au început să strige: „Majestate, nu pleca, asta este țara ta!”. Această replică a rămas în istorie, iar în reportaj apare titrată. În 2006, Mihai își amintea: „Strigau oamenii în stradă nu pleca, țara e a ta. Pe mine, drept să spun, m-a luat foarte mult pe neașteptate. După toți acești ani, că au avut, totuși, curajul să iasă în masă așa de mare pe toate străzile orașului”. Reporterul ne spune că pentru rege, acest moment a fost dovada că în anii exilului, „nu toată lumea l-a trădat și l-a uitat. Autoritățile vremii au fost, însă, speriate de popularitatea pe care fostul monarh încă o avea după 45 de ani de comunism și i-au interzis să mai vină în țară timp de 5 ani”. Față de acest gest, pe care autoritățile românești l-au făcut, Mihai I a avut un sentiment de neplăcere: „Într-un singur cuvânt, pot să spun dezgust. Ce să mai spun altceva? De minciuni de astea sovietice, mă cam obișnuisem, să spui că am venit fraudulos în țară, năzbâtii de felul ăsta. Dar, faptul în sine și felul cum au făcut-o, a fost mai mult decât dezgustător. Ăsta a fost sentimentul meu”. După această mărturisire a regelui, intervine reporterul care spune că acest sentiment de dezgust „s-a mai atenuat probabil din 1997, când regele și-a reprimit cetățenia română și dreptul de a reveni acasă. S-a întors demn, fără să se plângă vreodată de anii trăiți în exil, fără să caute vinovați și fără să aștepte recompense morale de la nimeni și nu a avut asta în minte nici când a mers în 2007 la sediul CNSAS ca să-și citească dosarul. Nu a vrut să vorbească cu nimeni nici atunci, nici mai târziu ca și cum a reușit să îngroape odată cu trecutul său și pe cei care i-au făcut rău de-a lungul anilor de exil”. În acest caz, nu sesizăm doar legătura dintre textul jurnalistic și cuvintele regelui Mihai, ci și continuitatea ideii.
În aceeași circumstanță, este reconstituit și momentul în care regele și-a citit dosarul de urmărire. Ce s-a întâmplat în sala în care a fost numai Mihai cu acel dosar, Carmen Moise nu are de unde să știe. Însă, cu ajutorul bănuielilor celor trei cercetători de la CNSAS, a reușit să dea viață acestui episod din viața fostului monarh. În timp ce Mădălin Hodor ne spune că oamenii, atunci când își citesc dosarele de urmărire, au reacții diverse, „de la mirare, la frustrare, enervare. Există persoane care descoperă că nimic din ceea ce citesc nu are vreo legătură cu realitatea pe care o cunosc”, remarcăm imagini cu un bărbat, care stă așezat pe un scaun, iar pe masa din fața lui este un maldăr de hârtii. După ce citește câteva foi, se ridică și pleacă. Nu schițează niciun gest. Această reconstituire vine în completarea momentului, căci, înainte de a fi difuzată, apare o poză cu regele Mihai, care stă așezat pe un fotoliu. Poartă ochelari, iar în brațe își ține dosarul de urmărire. Pe imagine, în dreapta, sus, este scris DOCUMENT CNSAS.
Câteva file din dosar au fost, în vara acestui an, expuse public. Așa cum spune reporterul, oamenii „au putut citi, în premiră, notele scrise de Securitate în perioada în care se spunea că fiecare dintre noi era, într-un fel sau altul, urmărit”. Specialiștii de la CNSAS, în finalul reportajului, mărturisesc că, dincolo de documente și note conspirative, l-au descoperit pe rege altfel decât într-o poveste. Mădălin Hodor spune că Mihai „e o persoană discretă, conștient de rolul pe care îl are și de o demnitate foarte mare”. Oana Demetriade a fost fascinată că a avut șansa să descopere „o personalitate extraordinară, care și-a menținut un anumit profil și o anumită prestanță în condiții vitrege, din ’48 până ’89”. După părerea lui Mihai Demetriade, „regele a fost, din nefericire, un persoaj extrem de tragic din cauza singurătății în exil atât față de diasporă, cât și față de puterile occidentale”. După ce ne sunt prezentate opiniile acestor trei oameni, apare o imagine cu regele Mihai stând drept, în picioare, și filmat de jos în sus. Pe măsură ce vedem acest cadru, Carmen Moise spune: „Poate că au reușit să-l izoleze de oameni, poate că au reușit să-l reducă la tăcere, poate că au reușit să-l și intimideze uneori, dar nu au reușit să-l elimine de tot de pe harta istoriei. Și, spun cei care l-au cunoscut, de acolo de unde era, el a încercat în permanență să facă bine României”.
Această parte secundă a reportajului „Operațiunea STRĂINUL” se încheie cu un comentariu puternic făcut de Mădălin Hodor („Trebuie înțeles rolul regelui pe tabla aceasta de șah a intereselor geostrategice ale puterilor în care figura și România ca țara lui. El a jucat acest rol și, pur și simplu, nu a dispărut. Faptul că el a continuat să rămână pe tabla asta a reprezentat principalul atu al României) și cu o imagine în care vedem cum toate piesele de joc dispar de pe tabla de șah, mai puțin piesa-rege.
Diana Frumosu ne-a povestit că o persoană, ca să devină personaj într-un material al emisiunii „În premieră”, are nevoie de o „frumusețe aparte, o frumusețe pe care ne-o transmite de la prima întâlnire, o frumusețe fizică, interioară, a trecutului, a prezentului sau a viitorului său. În principal, sunt alese persoanaje care să atragă publicul, fie prin senzaționalul faptelor sale, fie prin talentul excepțional, fie prin interesantul vieții lor”. Diana ne-a mai spus că într-un reportaj de televiziune „nu se încearcă amplificarea spectacularului mai mult decât el poate să reiasă din naturalul personajelor și al situației. Personajele, indiferent că fac parte dintr-un reportaj, un portret sau dintr-o anchetă, sunt personaje spectaculoase prin natura lor „și asta ne ajută pe noi în a-l prezenta în parametri naturali. Însă, spectacularul poate veni, dincolo de personaje, din imagine și din montajul materialului”. Diana este conștientă că în fiecare material pe care îl realizează trebuie să îmbine informația cu emoția. Așadar, de câte ori pleacă la drum cu un reportaj, nu se gândește că oamenii au de transmis o informație, ci că oamenii au de spus o poveste, „iar dacă omului îi este permis să povestească, să se simtă în largul lui, va îmbina singur informația pe care o are de transmis și pentru care eu, reporterul, mă aflu acolo, cu povestea sa de viață”. În ceea ce privește limbajul jurnalistic, Diana crede că limbajul simplu, colocvial este cel mai potrivit pentru că este pe înțelesul tuturor oamenilor.
Așadar, ca o persoană să devină personaj într-un reportaj sau într-o știre trebuie să fie specială, să realizeze ceva valoros, să cunoască ceva sau pe cineva important, să fie martor al unui eveniment deosebit, să i se îmtâmple ceva remarcabil sau să dețină o funcție importantă.
Concluzii
În primul capitol al lucrării, am aflat că om vine de la homo, iar termenul homo își are originea în humus, humilis și se traduce prin cuvântul pământ. Am stabilit că există mai multe teorii cu privire la apariția omului. Am luat la cunoștință că unii cercetători susțin că termenul persoană se trage din grecescul prosopon, care înseamnă mască, rol, actor. De asemenea, am arătat prin câte modalități poate fi definită persoana. Despre personalitate, am aflat că înseamnă totalitatea trăirilor, scopurilor, valorilor și efectelor pe care le provoacă în ansamblu și fizicul, și intelectualul. Am văzut că personajul este o persoană care are un anumit rol în anumite întâmplări, reale sau imaginare.
În capitolul al doilea, Moduri de spectacularizare a informației, am arătat că în jurnalele de știri, în reportajele sociale, în emisiunile politice, culturale, de scandal sau de orice altă natură, informația poate fi pusă în scenă prin mai multe moduri. Am aflat că reportajul necesită o documentare, o analiză și o evaluare atentă și că tratează probleme ale oamenilor și evenimente actuale, recente sau din trecut.
Mecanismele de creare a personajelor mediatice le-am descoperit în capitolul al treilea. Am aflat că pentru a transmite oamenilor o informație, pe lângă relatarea propriu-zisă a evenimentului, reporterii folosesc și citate. De asemenea, am arătat că jurnalistul Cristian Tudor Popescu și scriitorul Andrei Pleșu sunt reprezentativi pentru conceptul de personalitate și că președintele asociației Grupul de Investigații Politice, Mugur Ciuvică și femeia de afaceri, Monica Tatoiu pentru conceptul de personaj.
Ca studiu de caz, am ales emisiunea În premieră cu Carmen Avram. Am văzut că materialele emisiunii vizează spațiul românesc sau românii. Dintre reportajele realizate de reporterii de la În premieră, am ales să analizăm „Operațiunea STRĂINUL”. Am stabilit că este un reportaj de urmărire pentru că stabilește concluzii în urma unui eveniment produs: exilul regelui Mihai. Am aflat că o persoană are nevoie de „o frumusețe aparte” ca să devină personaj într-un reportaj. Am observat faptul că Mihai I al României a devenit personaj prin cadrele pe care operatorii de imagine le-au realizat, prin martorii pe care reporterii i-au ales și, nu în ultimul rând, prin citările din dosarul de urmărire al regelui.
Bibliografie
Alexandru Ion, Persoană, personalitate, personaj, Editura Junimea, 1980
Agnés Yves, Introducere în Jurnalism, Editura Polirom, Iași, 2011
Bălășescu Mădălina, Manual de producție de televiziune, Editura Polirom, Iași, 2003
Coman Mihai, Manual de Jurnalism, vol. I, Editura Polirom, 1999
Hillard Robert L., Redactarea materialelor pentru televiziune, radio și noile media, Editura Polirom, Iași, 2012
Lazăr Mirela, Noua televiziune și jurnalismul de spectacol, Editura Polirom, Iași, 2008
Popovici Vasile, Lumea personajului, Editura Echimox, Cluj-Napoca, 1997
Preda Sorin, Tehnici de redactare în presa scrisă, Editura Polirom, Iași, 2006
Randall David, Jurnalistul Universal, Editura Polirom, Ediția a II-a, Iași, 2007
Surse online:
http://ro.wikipedia.org/wiki/Personalitate
http://ro.wikipedia.org/wiki/Persoană
http://ro.wikipedia.org/wiki/Jurnalism
http://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/alerta-care-a-pus-pe-jar-echipe-de-politisti-medici-si-jandarmi-in-suceava-zeci-de-apeluri-anuntau-prabusirea-unui-avion.html
http://inpremiera.antena3.ro/reportaje/ingeri-in-infern-196.html
http://inpremiera.antena3.ro/reportaje/pe-un-picior-de-iad-76.html
http://www.antena3.ro/romania/drapelul-romaniei/sabina-iosub-a-dus-tricolorul-departe-a-aterizat-cu-drapelul-in-mana-de-la-4-000-de-metri-altitudine-190543.html
http://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/incercam-sa-facem-tunel-pentru-a-ajunge-la-poarta-locuitorii-mai-multor-localitati-din-buzau-vrancea-si-braila-cer-ajutor.html
http://stirileprotv.ro/programe-inregistrate/83/stirile-protv-de-la-ora-17-00-din-26-04-2012.html
http://stirileprotv.ro/stiri/socant/batrana-de-99-de-ani-internata-in-stare-grava-dupa-ce-a-fost-violata-marturiile-vecinilor.html
http://stirileprotv.ro/stiri/social/imaginile-din-caminul-groazei-din-paulesti-locul-unde-batranii-sunt-infometati-si-tinuti-in-mizerie.html
http://ro.wikipedia.org/wiki/Cristian_Tudor_Popescu
http://www.humanitas.ro/humanitas/sportul-mintii
http://ro.wikipedia.org/wiki/Cristian_Tudor_Popescu
http://www.paginademedia.ro/2013/09/bilant-mircea-badea-a-produs-peste-13-milioane-de-euro-in-noua-ani-de-emisiune-cum-au-evoluat-audienta-si-incasarile-in-gura-presei/
http://www.ziare.com/mircea-badea/stiri-mircea-badea/duel-mediatic-mircea-badea-cristian-tudor-popescu-1152245
http://www.dcnews.ro/nastase-il-ataca-pe-ctp-din-inchisoare-cum-raspunde-jurnalistul_407802.html
http://www.dcnews.ro/2014/01/nastase-il-ataca-pe-ctp-din-inchisoare-cum-raspunde-jurnalistul/
http://ro.wikipedia.org/wiki/Cristian_Tudor_Popescu
http://www.antena3.ro/economic/media/ctp-basescu-este-foarte-cinic-foarte-rece-si-calculat-la-fiecare-diminutiv-si-hahait-pe-care-il-introduce-in-discurs-179968.html
http://www.gandul.info/puterea-gandului/a-fi-jurnalist-in-romania-11959394
http://www.gandul.info/stiri/cristian-tudor-popescu-il-imita-pe-cezar-ouatu-reprezentantul-romaniei-la-eurovision-audio-10796268
http://www.gandul.info/stiri/cristian-tudor-popescu-cel-mai-bun-jurnalist-si-cel-mai-bun-analist-la-gala-zece-pentru-romania-3658518
http://www.gandul.info/puterea-gandului/imi-plac-guzganii-impanati-cu-mascati-12294983
http://www.gandul.info/puterea-gandului/de-ce-pleaca-cainele-de-la-macelarie-12113095
http://www.gandul.info/puterea-gandului/ilie-simona-e-desteapta-11928878
https://www.youtube.com/watch?v=m2N5tULdJEM
http://ro.wikipedia.org/wiki/Andrei_Ple%C8%99u
http://www.cotidianul.ro/petre-roman-il-acuza-pe-andrei-plesu-de-plagiat-si-ca-a-fost-turnator-la-securitate-189664/
http://adevarul.ro/news/politica/basistii-1_52f7abb3c7b855ff5633b51c/index.html
https://www.youtube.com/watch?v=m2N5tULdJEM
http://www.ziare.com/cultura/scriitori/andrei-plesu-la-varf-avem-niste-mitocani-si-parveniti-1219350
http://ro.wikipedia.org/wiki/Mugur_Ciuvic%C4%83
http://anticoruptie.hotnews.ro/stiri-anticoruptie-15253853-directorul-antena-3-mihai-gdea-audiat-dna-dosarul-santaj-lui-sorin-alexandrescu.htm
http://www.grupul.ro/
http://www.digi24.ro/Stiri/Digi24/Actualitate/Politica/Concluzia+CNSAS+dupa+ce+a+analizat+noi+documente+Traian+Basescu+
http://www.gandul.info/magazin/romania-tv-amendata-cu-10-000-de-lei-din-cauza-limbajului-folosit-de-mugur-ciuvica-12034180
http://www.evz.ro/detalii/stiri/mugur-ciuvica-un-don-quijote-cu-stat-de-plata-971105-1.html
http://ro.wikipedia.org/wiki/Monica_Tatoiu
http://www.click.ro/vedete/romanesti/Monica-Tatoiu-profesoara-matematica-sexualitate-sex_0_1739226063.html
http://happyhour.protv.ro/video/video-2011-11-07-1.html
http://www.dcnews.ro/2013/09/florin-zamfirescu-sare-la-gatul-monicai-tatoiu-face-pe-tampita/
http://www.libertatea.ro/detalii/articol/monica-tatoiu-nuami-dinescu-tanta-lui-teo-critici-dure-atac-468771.html
http://inpremiera.antena3.ro/text.php?id=1
http://www.antena3.ro/economic/media/vesti-bune-de-peste-ocean-antena3-si-observator-premiate-cu-aur-la-new-york-festivals-249743.html
http://inpremiera.antena3.ro/echipa/carmen-avram-25.html
http://www.viva.ro/vedete-si-evenimente/articole-revista/carmen-avram-adrian-ursu-antena3-confesiunile-unui-cuplu-de-profesionisti-1746227/3
http://adevarul.ro/entertainment/celebritati/carmen-avram-realizatoare-tv-visez-retrag-intr-o-casuta-tara-1_50ac95a37c42d5a663864230/index.html
http://inpremiera.antena3.ro/echipa/carmen-moise-3.html
http://inpremiera.antena3.ro/echipa/andrei-ciurcanu-12.html
http://ro.wikipedia.org/wikiȘah_(joc)
Bibliografie
Alexandru Ion, Persoană, personalitate, personaj, Editura Junimea, 1980
Agnés Yves, Introducere în Jurnalism, Editura Polirom, Iași, 2011
Bălășescu Mădălina, Manual de producție de televiziune, Editura Polirom, Iași, 2003
Coman Mihai, Manual de Jurnalism, vol. I, Editura Polirom, 1999
Hillard Robert L., Redactarea materialelor pentru televiziune, radio și noile media, Editura Polirom, Iași, 2012
Lazăr Mirela, Noua televiziune și jurnalismul de spectacol, Editura Polirom, Iași, 2008
Popovici Vasile, Lumea personajului, Editura Echimox, Cluj-Napoca, 1997
Preda Sorin, Tehnici de redactare în presa scrisă, Editura Polirom, Iași, 2006
Randall David, Jurnalistul Universal, Editura Polirom, Ediția a II-a, Iași, 2007
Surse online:
http://ro.wikipedia.org/wiki/Personalitate
http://ro.wikipedia.org/wiki/Persoană
http://ro.wikipedia.org/wiki/Jurnalism
http://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/alerta-care-a-pus-pe-jar-echipe-de-politisti-medici-si-jandarmi-in-suceava-zeci-de-apeluri-anuntau-prabusirea-unui-avion.html
http://inpremiera.antena3.ro/reportaje/ingeri-in-infern-196.html
http://inpremiera.antena3.ro/reportaje/pe-un-picior-de-iad-76.html
http://www.antena3.ro/romania/drapelul-romaniei/sabina-iosub-a-dus-tricolorul-departe-a-aterizat-cu-drapelul-in-mana-de-la-4-000-de-metri-altitudine-190543.html
http://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/incercam-sa-facem-tunel-pentru-a-ajunge-la-poarta-locuitorii-mai-multor-localitati-din-buzau-vrancea-si-braila-cer-ajutor.html
http://stirileprotv.ro/programe-inregistrate/83/stirile-protv-de-la-ora-17-00-din-26-04-2012.html
http://stirileprotv.ro/stiri/socant/batrana-de-99-de-ani-internata-in-stare-grava-dupa-ce-a-fost-violata-marturiile-vecinilor.html
http://stirileprotv.ro/stiri/social/imaginile-din-caminul-groazei-din-paulesti-locul-unde-batranii-sunt-infometati-si-tinuti-in-mizerie.html
http://ro.wikipedia.org/wiki/Cristian_Tudor_Popescu
http://www.humanitas.ro/humanitas/sportul-mintii
http://ro.wikipedia.org/wiki/Cristian_Tudor_Popescu
http://www.paginademedia.ro/2013/09/bilant-mircea-badea-a-produs-peste-13-milioane-de-euro-in-noua-ani-de-emisiune-cum-au-evoluat-audienta-si-incasarile-in-gura-presei/
http://www.ziare.com/mircea-badea/stiri-mircea-badea/duel-mediatic-mircea-badea-cristian-tudor-popescu-1152245
http://www.dcnews.ro/nastase-il-ataca-pe-ctp-din-inchisoare-cum-raspunde-jurnalistul_407802.html
http://www.dcnews.ro/2014/01/nastase-il-ataca-pe-ctp-din-inchisoare-cum-raspunde-jurnalistul/
http://ro.wikipedia.org/wiki/Cristian_Tudor_Popescu
http://www.antena3.ro/economic/media/ctp-basescu-este-foarte-cinic-foarte-rece-si-calculat-la-fiecare-diminutiv-si-hahait-pe-care-il-introduce-in-discurs-179968.html
http://www.gandul.info/puterea-gandului/a-fi-jurnalist-in-romania-11959394
http://www.gandul.info/stiri/cristian-tudor-popescu-il-imita-pe-cezar-ouatu-reprezentantul-romaniei-la-eurovision-audio-10796268
http://www.gandul.info/stiri/cristian-tudor-popescu-cel-mai-bun-jurnalist-si-cel-mai-bun-analist-la-gala-zece-pentru-romania-3658518
http://www.gandul.info/puterea-gandului/imi-plac-guzganii-impanati-cu-mascati-12294983
http://www.gandul.info/puterea-gandului/de-ce-pleaca-cainele-de-la-macelarie-12113095
http://www.gandul.info/puterea-gandului/ilie-simona-e-desteapta-11928878
https://www.youtube.com/watch?v=m2N5tULdJEM
http://ro.wikipedia.org/wiki/Andrei_Ple%C8%99u
http://www.cotidianul.ro/petre-roman-il-acuza-pe-andrei-plesu-de-plagiat-si-ca-a-fost-turnator-la-securitate-189664/
http://adevarul.ro/news/politica/basistii-1_52f7abb3c7b855ff5633b51c/index.html
https://www.youtube.com/watch?v=m2N5tULdJEM
http://www.ziare.com/cultura/scriitori/andrei-plesu-la-varf-avem-niste-mitocani-si-parveniti-1219350
http://ro.wikipedia.org/wiki/Mugur_Ciuvic%C4%83
http://anticoruptie.hotnews.ro/stiri-anticoruptie-15253853-directorul-antena-3-mihai-gdea-audiat-dna-dosarul-santaj-lui-sorin-alexandrescu.htm
http://www.grupul.ro/
http://www.digi24.ro/Stiri/Digi24/Actualitate/Politica/Concluzia+CNSAS+dupa+ce+a+analizat+noi+documente+Traian+Basescu+
http://www.gandul.info/magazin/romania-tv-amendata-cu-10-000-de-lei-din-cauza-limbajului-folosit-de-mugur-ciuvica-12034180
http://www.evz.ro/detalii/stiri/mugur-ciuvica-un-don-quijote-cu-stat-de-plata-971105-1.html
http://ro.wikipedia.org/wiki/Monica_Tatoiu
http://www.click.ro/vedete/romanesti/Monica-Tatoiu-profesoara-matematica-sexualitate-sex_0_1739226063.html
http://happyhour.protv.ro/video/video-2011-11-07-1.html
http://www.dcnews.ro/2013/09/florin-zamfirescu-sare-la-gatul-monicai-tatoiu-face-pe-tampita/
http://www.libertatea.ro/detalii/articol/monica-tatoiu-nuami-dinescu-tanta-lui-teo-critici-dure-atac-468771.html
http://inpremiera.antena3.ro/text.php?id=1
http://www.antena3.ro/economic/media/vesti-bune-de-peste-ocean-antena3-si-observator-premiate-cu-aur-la-new-york-festivals-249743.html
http://inpremiera.antena3.ro/echipa/carmen-avram-25.html
http://www.viva.ro/vedete-si-evenimente/articole-revista/carmen-avram-adrian-ursu-antena3-confesiunile-unui-cuplu-de-profesionisti-1746227/3
http://adevarul.ro/entertainment/celebritati/carmen-avram-realizatoare-tv-visez-retrag-intr-o-casuta-tara-1_50ac95a37c42d5a663864230/index.html
http://inpremiera.antena3.ro/echipa/carmen-moise-3.html
http://inpremiera.antena3.ro/echipa/andrei-ciurcanu-12.html
http://ro.wikipedia.org/wikiȘah_(joc)
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Persoane, Personaje Si Personalitati (ID: 165853)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.