Persoana morală este metafizic posibilă numai la limita dintre determinarea ideală și cea [600057]

”Persoana morală este metafizic posibilă numai la limita dintre determinarea ideală și cea
reală, adică în punctul lor de impact, d e opoziție, d e uniune, în momentul suprapunerii a două
lumi, lumea ontologică și lumea axiologică. Poziția intermediară, de vie contopire, dintre
aceste două lumi, precum și participarea la amândouă, este condiția personalității.”
N. Hartmann, ”Moral Pheno mena”
În efortul său de a se desprinde de gândirea școlii neo -kantiene, Hartmann acceptă , ca
bază pentru noua sa epistemologie, presupozițiile unui realism natural și susține că ontologia
trebuie să se bazeze pe realitatea obiectivă și nu doar pe reflecți a actelor noastre.
Hartmann caută sa -și construiască etica și axiologia pe un fundament obiectiv -realist
prin postularea unui domeniu ideal al valorilor în sine, al entităților în sine, care va f i apriori
și care va constitui sfera strictă și ideală a log icii și matematicii.
Scopul acestei teze este de a analiza poziția lui N. Hartmann și de a arăta că valorile
ideale, pe care Hartmann le configurează, nu sunt decât pure concepte ontologizate și
hiperstadiate, care vizează revendicarea vreunui loc în conșt iința ființei umane , întrucât doar
în și prin aceasta ele pot fi actualizate. În acest scop, ceea ce Hartmann numește ”realism” nu
este decât o formă deghizată a kantianismului pentru care ființa umană nu este decât un factor
determinant al acestor valori.
Poziția lui N. Hartmann poate fi comparată cu abordarea neo -realistă reprezentată de
G. E. Moore.
Etica lui Moore este una teleologică de tipul non -naturistă1. El caută să st abilească
faptul că termenul ”Bi ne” este simplu și de nedefinit î n context ul eticii. Cu toate acestea, el
susține că există o legătură certă între valoarea intrinsecă a acestuia (a binelui) și datorie. Dar
dacă ”Binele”este simplu și de nedefinit, atunci el trebuie să fie non -relațional și astfel, el nu
poate face posibilă legătura dintre valoarea intrinsecă a lui și datorie. Poziția lui Moore este ,
într-adevăr, una auto -contradictorie. El nu a reușit să stabilească, de fapt, că ”Binele” este o
noțiune simplă, non -naturală și de nedefinit. Pentru ca ”Binele” să fie o noțiune non -naturală,
acesta ar trebui să fie o intuiție apriori – idee cu care Moore nu este de acord. Astfel, el se
situează pe o poziție aprioristă asemănătoare cu cea hartmanniană.

1 Teoriile non – naturaliste susțin că acele concept ele etice fundamentale precum ”bun”,” trebuie”, ”datorie”, și
”valoare”, nu pot fi definite cu ajutorul unor termeni ce nu aparțin domeniului eticii

Dacă axiologia lui Moore se reduce la unica valoare ”Binele”, axiologia lui H artmann
are nevoie de gradația ș i stratificarea valorilor.
După Hartmann, valorile sunt esențe ideale și ele corespund Ideilor platoniciene, dar,
spre deosebire de Platon, el le conferă materialitate (la sugestia lui M. Scheler), realizând
astfel posibilitatea c a valorile să devină concrete și actuale în și prin acțiunea ființei umane
care, prin aceasta, realizează conexiunea metafizică dintre domeniul ideal și cel real.
Hartmann distinge între valorile ideale și cele reale. Spre deosebire de cele reale,
valoril e ideale sunt esențe independente de acțiunea umană (de valorizare și valorificare), dar
ele pot fi descoperite și recunoscute numai de către persoanele umane care au o educație
morală. Valorile reale au o existență în lumea concretă și numai aici , în acea stă lume , ele
capătă o existență cu adevărat morală. În această lume, omul are o dublă legătură cu
domeniul valorilor. În primul rând, există o legătură de ordin cognitiv, prin care, prin
intermediul valorii -sentiment sau a unui ”ordo amoris”, persoana uma nă le descoperă. În al
doilea rând, omul are o legătură practică cu valorile, în special cu cele morale, care sunt
caracterizate de forma ”ar trebui să fie” iar această caracteristică le poziționea ză deasupra
formei ”ar trebui să facă”.
Hartmann face deos ebirea dintre principii morale și categorii. Categoriile au un
caracter ontologic și exercită asupra persoanei umane o constrângere necondiționată.
Principiile morale sunt axiologice prin natura lor și ele nu exercită asupra persoanei umane o
astfel de con strângere. Principiile morale doar se revendică deasupra persoanei morale , care
are puterea să decidă sau sa respingă această revendicare. Forma ”ar trebui” nu este niciodată
un ”ar trebui să facă”, în caz contrar aceasta ar fi o comandă și nu un principiu moral. ”Ar
trebui” se prezintă în sine sub forma lui ”ar trebui să fie” care subzistă independent de
realitatea sau irealitatea valorilor materiale.
Gradația și stratificarea valorilor reprezintă nucleul axiologiei hartmanniene și
constituie una dintre c ontribuțiile esențiale ale eticii aduse de Hartmann. El gradează valorile
nu doar perpendicular după axa superioritate -inferioritate, ci și orizontal, după axa puternic –
slab. Într -o altă ordine de idei, există o co-ordonare a valorilor pe același nivel. Sp re exemplu,
valoarea ” bogăția experiențială” nu este mai superioară valorii ”modestiei” , ci este co –
ordonată cu aceasta. ”Iubirea aproapelui” poate fi superioară valorii ”iubirii frățești”, dar
”iubirea frățească” este mai intensă iar acest fapt o face să fie o valoare mai puternică.

Valorile inferioare condiționează valorile superioare prin conținutul lor. În relația cu
adevăratele valori, ele nu sunt valori reale, dar pot fi scopuri.
Valorile morale autentice nu sunt și nu pot fi relative. Ele sunt ”per sonale” și sunt
legate de realizarea unui sco p, de conduită, de caracter, întrucât ele sunt condiționate prin
necesitate și, în același timp, ontologizate prin și de către normele s au imperativul Ar trebui,
care în sfera idealității morale ia forma lui Ar trebui să fie, iar în sfera realității morale, ia
forma lui Ar trebui să facă . Valorile ap ar în spatele acțiunii umane, aceasta fiind proiecția
acestor valori. Omul, ca persoană umană morală, joacă un rol important în actualizarea
acestor valori, nu atât c a subiect, ci ca subiect care deține capacitatea metafizică a comuniunii
și comunicării valorilor din domeniul ideal în cel real.
Omul, ca ființă morală, nu este doar un purtător și mediator al valorilor , el este și un
creator al valorilor , întrucât el are puterea de a decide și de a resp inge, actualizează astfel
valorile .
Atunci când realizează scara valorilor, Hartmann consideră că valorile inferioare sunt
mai puternice deoarece ele sunt mai fundamentale, în timp ce cele superioare sunt mai slabe,
dar s unt mai libere decât cele superioare. Valorile inferioare sunt valori de situație și ele
includ ca valori: existența, puterea, fericirea , etc. Deasupra acestui grup se situează valorile
fundamentale ca: viața, conștiința, activitatea, suferința, puterea, l ibertatea voinței,
previziunea și eficacitatea . În gradul cel mai mare se află grupul valorilor morale
fundamentale. Acestea sunt: Binele, Nobl ețea, Bogăția experiențială și P uritatea. Sunt
enumerate încă trei grupuri de valori morale speciale. Primul grup include virtuțile
platoniciene și aristotelice , al doilea grup include virtuțile iudeo -creștine: iubirea frățească,
adevărul, credința, modestia , etc., al treilea grup conține virtuțile nietzscheniene, așa cum
sunt: iubirea față de celălalt, virtutea și iubirea personală . Mai presus de acestea este
valoarea personalității care este de cel mai înalt rang.
În legătură cu aceste serii de valori, pot fi deduse șase legi. Acestea sunt: 1) legile
stratificării, 2) legile fundamentării, 3) legile opoziției, 4) l egile complementarității, 5) legile
înaltei evaluări, 6) legile evaluării puternice.
Legile stratificării joacă un rol important în domeniul categorial și axiologic. Aceste
legi sunt: 1) legea recurenței, 2) legea transformării – elementele recurente nu s unt afectate de
structura formelor superioare, complexe, 3) legea noutății, valorile elementare împreună cu

cele superioare produc noutatea categorială, 4) lege a straturilor distincte – super -impunerea
principiilor superioare deasupra celor inferioare, ace stea sunt sep arate de straturi distincte.
Aceste patru legi ale stratificării pun în evidență modul prin care sunt legate straturile
verticale. Pe lângă aceste legi ale stratificării există ” dialectica legii combinării ” care face ca
aceste categorii să nu existe niciodată prin ele însele, iar între fiecare grup sau strat să existe o
co-existență și o co -reciprocitate a categoriilor. Legea ”dialectică a combinării” se ridică la
nivelul legilor stratificării.
Deoarece împlinirea valorilor presupune comporta mentul (purtarea) umană, trebuie să
existe o legătură între libertatea voinței și valorile morale. Puterea pe care omul o deține
pentru a decide sau pentru a respinge principiile morale, constituie libertatea morală .
Hartmann recunoaște faptul că libertat ea nu există doar în sensul pozitiv (acest sens a fost
indicat de Kant pentru a salva antinomia cauzalității), ci ar trebui să fie și ca libertate morală
individuală.
Hartmann susține că toată libertatea etică trebuie să fie determinată, iar această
deter minare trebuie să fie una sui generis.
Dincolo de determinările cauzale și teleologicale, trebuie să existe un factor
determinant personal. Acest factor determinant personal trebuie să fie independent nu numai
de determinările cauzale și teleologicale ci și de principiile morale. Acest fapt dă naștere
opoziției dintre antinomia personală și autonomia valorilor în general. Adică, există o
antinomie între ”ar trebui” și ”voință” , iar originea acestei antinomii este fundamentată de
opoziția dintre ”se cuvine ” și ”ar trebui”. Această opoziție dă naștere ”antinomiei
autonomiilor”.
În efortul său de a păstra demnitatea și responsabilitatea omului, Hartmann postulează
un domeniu ontologic al valorilor în scopul de a oferi un suport ”cosmic” persoanei morale.
În sfârșit, Hartmann nu face nici un fel de aprecieri asupra poziției kantiene de care el caută
să se desprindă. Spre exemplu, acest ”ar trebui să fie” este doar o ontologizare a lui ”ar trebui
să fie” concret ce este ana log ”rațiunii practice” kantiene.
Axiologia hartmanniană este atât ”dogmatică” cât și ”aristotelică” și cu atât mai mult,
este și inadecvată comportamentului uman. ”Dogmatismul” acesteia constă în afirmarea unui
domeniu ideal care există în afara contextului existențial. Hartmann ar fi putut stabili

obiectivarea valorilor plasându -le, în cazul în care acestea aparțin pe bună dreptate , în
contextul existențial, fără a fi nevoie să recurgă la un domeniu ontologizat.
Pe de altă parte, axiologia lui este ”aristotelică ” deoarece el pretinde că num ai cei care
au avut parte de o educație etică sunt capabili de a descoperi valorile morale. Acest fapt este
inacceptabil din două motive: în primul rând, dacă se pune problema educației, atunci nu se
poate afirma că valorile sunt apriori – iar aceasta ar d istruge concepția lui Hartmann. În al
doilea rând, dacă nu oricine poate ”să vadă ” moralitatea atunci nu oricine poate deveni o
persoană morală. Acest fapt ar restrânge moralitatea doar la ”câțiva aleși ”. Deci această etică
ar fi inadecvată și inaccesibilă omului comun, omului de rând.
În ciuda multor critici, contribuția lui Hartmann în constituirea eticii și axiologiei, este
aprecia bilă și , pe bună dreptate, el poate ocupa locu l printre cei mai mari eticieni ai gândirii
filosofice contemporane .

Cap I . Considerații preliminare

1.1 Statutul problematic al valorilor
Interesul general în ceea ce privește problema valorilor , așa cum se poate constata în
gândirea filosofică contemporană, îl reprezintă nevoia de a clarifica cât mai precis statutul
acestei probleme . Nu de mult s -a produs eliminarea valorilor -idei din domeniul științelor. Din
interesul acestor științe de a supune verificabilității științifice aproape orice, a rezultat un
conflict între filosofie și științe, conflict care, la rândul său , a dat naștere problemei distincției
dintre valoare și valorificare .
Abordarea științifică a valorilor pare să fi transformat valorile în valori instrumentale și
pragmatice. Acesta este un aspect al filosofiei pragmatice americane, reprezentată, mai cu
seam ă, de J. Dewey.
Există un eșec general al omului contemporan, în a da sens eticii, acest ”eșec de a
aprecia , reprezintă un capitol special din viața omului. Dacă ar fi ca noi să trecem fără să
observăm, fără să privim, fără să apreciem, nu ar mai rămâne nimic, în cele din urmă, din
fundamentul vieții noastre spirituale”.2
Caracteristica principală a acestui ”Weltanschaunng” este că ”el (omul modern) nil
admirari , ridică incapacitatea lui de a se mira, de a se uimi, de a se entuziasma și de a se
respecta, la nivelul modus vivendi. Și, astfel, el este mulțumit de el însuși, de superioritatea sa
care ascunde goliciunea sa interioară”3. O astfel de atitudine nu face să elimine problema
valorilor și cu atât mai puțin , nu ne ajută la rezolvarea ei. Noi simțim că există un sens al
”nevoii” care ne obligă să formulăm un fel de teorie a valorilor. Dar, problema devine mai
complicată atunci când ni se cere să precizăm care teorie a valorilor este mai plauzibilă.
Gândirea contemporană prezintă o i magine vie a acestei probleme ( conflictul de idei
dintre diferitele curente filosofice). Există diferite nuanțe ale subiectivismului teoriei valorilor
dar și a obiectivismului acestora, fiecare încearcă să -și stabilească propria poziție.
N. Hartmann susține că valorile sunt a priori, sunt independente și că au o existență de
sine stătătoare. Valorile au o existență ideală și sunt independente de subiectul cunoscător.
Dar ele nu pot fi concrete până ce nu sunt actualizate prin și de către subiectul uman, în
universul său concret .

2 H. Hartmann, Ethics vol I, Moral Phenomena, Transaction Publishers, London, 2002, p 41
3 Ibdem p 45

Această poziție poate fi caracterizată ca realism onto -axiologic. Hartmann afirmă că
valorile sunt atât ontologice cât și axiologice, și că au un ideal și o existență reală. Înainte de
a continua în analiza acestei poziții, voi prezenta un model de gând ire filosofică , autentic , în
scopul de a clarifica contrastul dintre poziția hartmanniană și acesta .
Este vorba despre poziția realist -apriorică , reprezentată de G. E. Moore. Doctrina lui
Moore asupra valorilor seamănă cu perspectiva obiectiv -realistă a l ui Hartmann, dar diferă de
acesta di n urmă, deoarece este lipsită de înțeleg erea analitic -pătrunzătoare specifică gândirii
hartmanniene.
1.1 Etica utilitară a lui G.E. Moore
Moore este propunătorul a ceea ce poate fi numit ă etica utilitară sau teleolog ică, de
factură non -naturalistă. Poziția sa poate fi caracterizată ca intuiționistă sau deontologică.4
Dacă unii filosofi au încercat să întemeieze morala pe observațiile lor asupra naturii
realității, alții pe observații cu privire la natura societății umane, etc, D. Hume se întreabă
cum este posibil a deriva enunțuri referitoare la ceea ce omul trebuie sau nu trebuie să facă
din enunțuri referitoare la starea de fapt a lucrurilor ? Moore face din această interogație
obiectul analizei sale morale.
În ”Pri ncipia Ethica” Moore atrage atenția asupra faptului că niciunul dintre filosofi
nu au reușit să clarifice ce anume au în vedere interogațiile cu caracter etic pentru a se
determina tipurile de întemeiere a răspunsurilor acestor întrebări. În acest sens, Mo ore
distinge două tipuri de interogați i etice fundamentale și anume: ” ce tipuri de lucruri trebuie
avute p entru ele însele și ce lucruri trebuie să existe în măsura în care sunt bune în sine ?” și
”ce trebuie să facă și ce nu trebuie să facă ființa umană?” Răspunsul celei de -a doua întrebări
constituie un răspuns și pentru prima întrebare. Moore consideră că noi nu putem formula
enunțuri referitoare la ce este binele în sine deoarece nu există astfel de enunțuri. Pentru a
putea înțelege lucrurile care sunt b une în sine, trebuie să avem știința a ceea ce este ”bun” -ul.
Trebuie să avem o idee clară a conceptului de ”bun”. Trebuie să facem distincția dintre ”bun”
în sensul de ”bun în sine” și ”bun” în sensul de ”bun ca mijloc”. De exemplu ”un cuțit ascuțit
poate fi un bun pentru tăiatul fripturii, dar, cu toate acestea, el nu este ceva bun în sine, și asta

4 William K. Frankena, Obligation and Value , în The Philosophy of G.E. Moore, Library of Living Philosophers, p
94

deoarece el poate fi la fel de bun pentru comiterea unei crime”5. Deci, conceptul de ”bun” nu
poate fi definit pentru că ”acest concept est e o calitate simplă, necompusă” 6. ”Moore
apelează aici la o distincție care s -a impus demult în gândirea europeană, și anume la
distincția dintre compus și simplu…Pare natural să plecăm de la presupoziția că trebuie să
existe ceva simplu, adică necompus, pornind de la care s ă se poată forma ceva compus…În
relațiile logice s -a pornit de la premisa că există cuvinte care nu pot fi definite, cuvinte cu
ajutorul cărora se pot defini toate celelalte.„7 De aici rezultă că un concept doar dacă este
compus poate fi definit, dar terme nul ”bun” fiind un concept simplu, nu poate fi definit, ”el
este simplu și indefinibil”8. ”Aici intră în j oc teoria semantică potrivit căreia înțelesul unui
termen descriptiv, de exemplu <cal> , este identic cu ceea ce desemnează termenul.”9 Pentru a
înțele ge un termen , trebuie să avem intensiunea și extensiunea acelui termen, adică cunoștințe
care întemeiază desemnarea cognitiv -ontologică a termenului. Dar dacă nu putem defini decât
termenii compuși, vom putea înțelege vreodată termenii simpli? Dacă ”binele ” este un termen
simplu, vom putea avea vreodată înțelegerea lui? Moore își argumentează răspunsurile la
aceste întrebări folosindu -se de ”argumentul întrebării deschise”. Dacă ”binele” s -ar putea
defini, atunci acesta ar desemna o calitate alcătuită din m ai multe componente. Dar, susține
Moore, nu putem atribui termenului ”bine” nici o calitate proprie, deoarece oricât ne -am
strădui să o descriem această calitate, ea ar indica întotdeauna o altă proprietate. Astfel
întrebarea ”Poate fi identificat conceptu l de <bine > cu o proprietate anume?”10 rămâne una
deschisă.
Dar dacă, spune Moore, acceptăm opinia potrivit căreia ”bun” și ”plăcut” au același
înțeles, atunci cădem în capcana întrebării ”Este binele identic cu binele?” sau ”Este plăcutul
identic cu plăc utul?”, capcană denumită de Moore eroarea naturalistă.
Pe de altă parte, Moore susține că toate conceptele etice fundamentale precum
”trebuie”, ”datorie”, ”valoros” trebuie definite cu ajutorul termenului ”bun” și că ”nu putem
defini cuvintele ce țin de lexicul eticii cu ajutorul unor cuvinte ce țin de alt domeniu”.11

5 A. Hugli, P. Lubcke, Filosofia în sec. XX, vol. II, ed. All Educational, 2003, p 49
6 G. Moore, Principia Ethica, Cambridge University Press, 1 944, p 69
7 A. Hugli, P. Lubcke, Filosofia în sec. XX, vol. II, ed. All Educational, 2003, p 49
8 G. Moore, Principia Ethica, Cambridge University Press, 1944, p 70
9 A. Hugli, P. Lubcke, Filosofia în sec. XX, vol. II, ed. All Educational, 2003, p 49 -50
10 Ibidem, p 50
11 Ibidem, p 51

Moore susține că judecățile morale (normative) sunt expresii ale cunoașterii, adică ele
pot fi calificate drept adevărate și false. Judecățile morale, spune Moore, care vizează
imperativul i potetic acțional, pot fi și sunt întemeiate; judecățile care vizează binele în sine,
nu pot fi justificate, iar orice încercare de a le deduce din alte enunțuri conduce la eroarea
naturalistă12. Dar cum putem ști ce anume este bun în sine sau nu? Pentru a d a un răspuns
acestei întrebări, spune Moore, trebuie să ne îndreptăm atenția asupra entităților desemnate de
acel concept și să chibzuim în ce măsură această entitate, luată izolat, păstrează atributul
”bun”. Dar pentru a putea face acest lucru, trebuie să nu confundăm nivelul cognitiv cu cel
semantic, pe de o parte, iar pe de altă parte, trebuie să analizăm prejudecățile conform cărora
dacă un obiect sau o acțiune luată separat nu este bună, atunci aceasta nu po ate afecta poziti v
întregul din care ea face parte, deoarece ”c eea ce este valoros nu se întemeiază doar pe
sentimentul de plăcut”13.
După Moore, experiența noastră cotidiană cristalizează două lucruri valoroase, și
anume: comunicarea cu ceilalți și plăcerea de a privi lucruri frumoase.
Moore încear că să stabilească faptul că termenul ”bine” este simplu și indefinibil, că
este o proprietate non -naturală și că nu se poate defini în termenii proprietăților naturale.
Judecata ”Acesta este bine” este o judecată sintetică, la fel cum este și judecata ”Ace sta este
galben”. Ambele judecăți sintetice sunt judecăți sintetice apriori care nu se supun nici unei
analize . Pornind de la aceste supoziții, Moore intuiește o legătură certă între valoarea
intrinsecă și obligație sau datorie. Adică orice obiect cu valoa re intrinsecă ar trebui să fie
promovat. Dar ”ar trebui să fie” implică ”ar trebui să facă”. Moore definește datoria ” ca
imperativ ce vizează îndeplinirea unei acțiuni care produce mai mult bine în lume decât orice
altă acțiune. Însă, noi nu putem cunoaște niciodată toate acțiunile posibile și nici toate
consecințele unei acțiuni, nu vom putea cunoaște niciodată care este datoria noastră și nici
ceea ce este acceptabil din punct de vedere moral14. De exemplu, promisiunea este o ”datorie
de prima facie”. Dacă am făcut o promisiune, am ”datoria de prima facie” de a o îndeplini –
ceea ce înseamnă că voi avea datoria reală de a o îndeplini. ”Eu numesc prima facie datoria
sau datoria condiționată , un mod mai scurt de a face referire la caracteristica (destul de
diferită față de sensul propriu al termenului datorie) unui act care are, în virtutea faptului de a

12 Ibidem, p 52
13 G. Moore, Principia Ethica, Cambridge University Press, 1944, p 98
14 Ibidem, p 100 -101

fi un anumit tip (ținerea promisiunii) are o semnificație morală.”15 Moore, de asemenea,
insistă asupra faptului că valoarea (binele) este intrinsecă și eviden tă, și, astfel, ea ar trebui să
fie promovată.
Dacă intrinsecabilitatea binelui seamănă cu obligația sau datoria, atunci definiția
valorii ”bine ” ca fiind un termen simplu și indefinibil , se confruntă cu o autocontradicție. În
cazul în care ”binele” ca va loare, este un termen simplu și indefinibil, el ar trebui să fie un
termen ne -relațional, deoarece definiția unui termen presupune referirea la alți termeni care
vizează fie intensiunea, fie extensiunea definitului , dar acest lucru nu este permis în cazul
”binelui”. Dar dacă termenul ”bine” este un termen ne -relațional, atunci ce influență poate
avea semnificația lui asupra comportamentului și obligativității umane? Absolut nici una. Dar
Moore insistă că ”binele” implică ”ar trebui să existe” deoarece valoa rea intrinsecă este o
calitate care este intrinsec reală.16
Această perspectivă asupra intrinsecabilității ”binelui” exclude orice sens al
normativității și obligativității. Și dacă bunătatea intrinsecă nu posedă , în ea însăși,
elementele normative, atunci nu este posibil să aibă vreo influență asupra comportamentului
uman.
Concepția lui Moore a supra valorilor intrinseci și obiective este una
autocontradictorie. Mai există și o altă dificultate a propriei sale poziții. În introducerea
ecuației că ”binele” este egal cu ” valoarea intrinsecă binelui”, Moore, involuntar, introduce
un factor subiectiv în obiectivitatea ”binelui”. W.D. Ross, care a acceptat multe dintre
opiniile lui Moore, afirmă că ”în orice (postulare) a valorii intrinseci a unui univers irați onal,
există o introducere clandestină a factorului subiectiv, cu alte cuvinte, (factor ul subiectiv) este
imaginat ca și contemplație a acestui univers ”17. Pentru ca poziția lui Moore să fie justificată,
ar fi trebuit să fi dat seama că există o distincție între ”binele în sine” și binele ca mijloc.
”Atunci când ceva este absolut necesar, aici și acum, în scopul de a procura orice bine, noi
trebuie să presupunem că acest bine este un bine în el însuși și că bunătatea lui este simultan
dependentă de circumsta nțe”18.

15 W.D. Ross, The Right and The Good”, Oxford University Press, 1930, p 19
16 Ibidem, p 98
17 Ibidem, p130 -131
18 H.J. Paton, Th e Alleged Independence of Goodness, p 123

Alt factor care trebuie să fie luat în considerare este doctrina ”unității organice” care
afirmă că ”valoarea, în ansamblu, trebuie să fie asumată ca suma valorilor”19. Aceasta
înseamnă că prin adăugarea, la un întreg, o parte cu sau fără valoare in trinsecă, valoarea
întregului poate crește peste valoarea părții adăugate . Acest fapt ne face să conchidem că
partea are o valoare mai mare în întreg decât în afara lui. Dar nu putem gândi astfel deoarece
”am afirma că unul și același lucru ar fi un bun intrinsec în aceleași circumstanțe, iar în alte
circumstanțe ar putea fi altfel.”20. Ne-am putea întreba: am putea separa bunătatea întregului
de bunătatea părților atunci când aceste părți sunt părțile întregului? Doctrina ”unităților
organice” nu a dat nic i un răspuns satisfăcător.
Sarcina filosofiei morale ”trebuie să se limiteze la furnizarea de temeiuri pentru un
anumit tip de reguli morale privind acele acțiuni care sunt condiții necesare cunoașterii
societății umane21.
Concluzia
Am putea afirma că Moo re nu a r eușit să instituie ideea că ”bine” sau că ”bun ” sunt
noțiuni simple, non -naturale și indefinibil e. Pentru ca ”bun” sau ”bine ” să fie noțiuni non –
naturale, ar trebui concepute numai ca noțiuni apriori sau ca intuiții. În acest fel, Moore ar fi
pus bazele unei teorii apriorice a valorilor – dar nu a intenționat să realizeze așa ceva.
Aceasta este, probabil, dilema inerentă a eticii sale. Moore este nevoit să accepte, cel puțin
implicit, abordarea aprioristă a valorilor a lui Hartmann.
Dacă această c oncluzie ce decurge din analiza poziției lui Moore este corectă, atunci
ea reprezintă , cel puțin, relația ideologică dintre acesta și Hartmann.
În efortul său de a sta departe de ”monstruozitățile metafizicii” Moore construiește, el
însuși, o abordare met afizică, similară cu cea a lui Hartmann.
Dacă în abordarea epistemologică valorile sunt reprezentate ca relații complexe ale
unui co ntinuum stațio -tenporalo -cauzal, a cărui unic creator este ființa umană, că ele dețin o
anumită cantitate de obiectivitate, că sunt proprietățile comune ale aceluiași continuum
existențial, că ele nu sunt ideale, că nu au o existență independentă ca atare, Hartma nn este de
acord că valorile trebuie să fie actualizate de către și prin persoana umană morală, dar negă

19 G. Moore, Principia Ethica, Cambridge University Press, 1944, p 28
20 Ibidem, p 30
21 Ibidem, p 54

faptul că p ersoana umană este unicul lor creator. Hartmann privește ființa umană ca
”purtător” al valorilor , valori ce au propria lor existență ideală, diferită de ceea a omului. .
Moore es te, din această perspectivă, apropiat de abordarea lui Hartmann, în sensul că
și el privește valoarea (binele ca valoare) ca fiind independentă de om. Dar Moore pare să -și
restrângă axiologia la o singură valoare – ”Binele”.
Hartmann , pe de o parte, vede necesitatea gradației și stratificării valorilor, pentru că nu toate
valorile au același rang, aceeași putere sau înălțime , pe de altă parte, el va instaura
apriorismul acestora.
Viziunea lui Moore a fost introdusă, mai mult pentru a o compara decât pentru a o contrasta
cu poziția lui Hartmann.