Persoana Juridica
Cuprins
Introducere…………………………………………………………………………………………………………….03
Capitolul 1. Reorganizarea persoanei juridice
Noțiunea juridică a reorganizării persoanei juridice……………………………………………05
Modalitățile juridice de executare a reorganizării……………………………………………….06
Reorganizarea prin fuziune a persoanei juridice………………………………………………07
Reorganizarea prin divizare a persoanei juridice……………………………………………..11
Efectele operațiunilor juridico-economice de reorganizare a persoanei juridice……16
Capitolul 2. Modurile de încetare a persoanei juridice
Prevederile Noului Cod civil referitor la modurile de încetare a
persoanei juridice…………………………………………………………………………………………..19
Instituția dizolvării persoanei juridice……………………………………………………………….20
Cazurile de dizolvare a persoanei juridice de drept privat ………………………………….26
Capitolul 3. Lichidarea persoanei juridice
3.1. Noțiunea lichidării persoanei juridice…………………………………………………………………30
3.2. Prevederile actelor normative privind regimul juridic al bunurilor rămase
după lichidarea diferitelor categorii de persoane juridice…………………………………….31
3.3. Conținutul și efectele lichidării persoanei juridice ………………………………………………..35
3.4. Transformarea persoanei juridice……………………………………………………………………….37
Concluzii………………………………………………………………………………………………………………….41
Spețe………………………………………………………………………………………………………………………..52
Bibliografie………………………………………………………………………………………………………………60
Introducere
Reorganizarea persoanei juridice este operațiunea juridică în care pot fi implicate una sau mai multe persoane juridice ,și care are ca efecte : înființarea ,modificarea ori încetarea acestora.În conformitate cu prevederile legale, pe baza principiului simetriei juridice organul competent ce decide înființarea este competent a decide și reorganizarea persoanelor juridice în România. În acest sens menționăm următoarele dipsoziții legale:
– cu privire la societățile comerciale, art.234 din Legea nr.31/1990 dispune: „Fuziunea sau divizarea se hotărăște de fiecare societate în parte în condițiile satbilite pentru modificarea actului constitutiv al societății.”
– pentru societățile agricole, art.66 din Legea nr.36/1991 dispune:„Fuziunea mai multor societăți agricole trebuie hotărâtă de Adunarea generală extraordinară a fiecăreia.”
– în același sens art.40 din Legea nr.54/2003 prevede: „În cazul reorganizării unei organizații sindicale, hotărârile asupra patrimoniului se iau de către organele de conducere ale acesteia, dacă statutul nu prevede altfel.”
– în ceea ce privește organizarea regiilor autonome, art.2, alin.3 din O.U.G., nr.30/1997 stabilește că: „Autoritățile administrației publice centrale sau locale sub autoritatea cărora își desfășoară activitatea regiile autonome vor dispune, pentru fiecare dintre acestea, măsurile de reorganizare prin acte administrative individuale, cu excepția activităților de interes național care se reglementează prin lege, pe baza programelor de reorganizare prevăzute în alineatul precedent.”
– legea partidelor politice nr.14/2003 precizează la art.38,alin.(1): „comasarea a două sau mai multe partide legal constituite se realizează prin aprobarea protocolului de comasare de către organele supreme de decizie ale fiecărui partid…”și la art.41 alin. (1): „un partid politic legal constituit se poate diviza prin hotărârea organului său suprem de decizie”.
Cu toate că reglementează dizolvarea persoanei juridice, legea nu definește această instituție juridico-economică. A revenit doctrinei rolul de a defini dizolvarea drept o operațiune juridică ce are ca efect, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege, încetarea unei persoane juridice asociative sau a aceleia asimilate cu aceasta.Dizolvarea intervine în cazurile prevăzute expres de lege. Ceea ce este specific dizolvării constă în aceea că, după hotărârea dizolvării se trece în mod obligatoriu la lichidarea persoanei juridice. Noul Cod civil,la art.245 referindu-se la dizolvarea persoanelor juridice de drept privat ,precizează: Persoanele de drept privat se dizolvă în următoarele cazuri :
– dacă termenul pentru care au fost constituite s-a împlinit;
– dacă scopul a fost realizat ori nu poate fi împlinit;
– dacă scopul pe care îl urmăresc sau mijloacele întrebuințate pentru realizarea acestuia au devenit contrare legii sau ordinii publice ori dacă ele urmăresc un alt scop decât cel declarat;
– prin hotărârea organelor competente ale acestora;
– prin orice alt mod prevăzut de lege , de actul de constituire sau prin statut.
Art.246 și 247 al Noului Cod civil,referitor la dizolvarea persoanelor juridice de drept public, prevăd :„ Persoanele juridice de drept public se dizolvă numai în cazurile și condițiile anume prevăzute de lege. În cazul în care persoana juridică se dizolvă prin hotărârea organului competent ,creditorii sau orice alte persoane interesate pot face opoziție .”
Noul Cod civil,la art.248 tratează instituția lichidării persoanei juridice și prevede : „ Prin efectul dizolvării,persoana juridică intră în lichidare în vederea valorificării activului și a plății pasivului.Persoana juridică își păstrază capacitatea civilă pentru operațiunile necesare lichidării până la finalizarea acesteia;
Dacă încetarea persoanei juridice are loc prin fuziune ,transformare sau prin divizare totală,nu se declanșează procedura lichidării. Conținutul lichidării este format din două categorii de operațini juridice și anume:
– realizarea activului;
– plata pasivului.
În cazul în care disponibilitățile bănești din activul patrimonial sunt neîndestulătoare pentru plata datoriilor, se va trece la vânzarea bunurilor persoanei juridice, urmând ca din sumele obținute să se îndestuleze creditorii, care n-au ajuns să fie plătiți din disponibilitățile bănești.
Oprațiunile de lichidare (privind realizarea activului și plata pasivului) sunt aduse la îndeplinire de către organele persoanei juridice sau de către persoanele desemnate special de către organele competente a dispune dizolvarea, numite lichidatori.
Pe durata lichidării, lichidatorii au următoarele atribuții:
– să reprezinte societatea în justiție;
– să îndeplinească toate operațiunile necesare lichidării;
– să vândă prin licitație publică imobilele și bunurile mobile ale persoanelor juridice.
– să lichideze și să încaseze creanțele persoanei juridice.
– să facă tranzacții.
– să contracteze obligații cambiale.
– să facă împrumuturi neipotecare și să îndeplinească orice acte necesare .
În mod firesc, persoana juridică dizolvată încetează de a exista pe data ultimului act de lichidare, dar, potrivit legilor speciale, această dată este marcată de îndeplinirea unor formalități astfel:
– pentru persoanele juridice care, potrivit legii sunt supuse înregistrării, potrivit principiului simetriei juridice, data încetării ființei persoanei juridice este data înregistrării dizolvării și lichidării;
– pentru societățile agricole, data încetării persoanelor juridice este data înscrierii dizolvării și lichidării în registrul persoanelor juridice de la instanța judecătorească competentă (art. 77 din Legea nr.36/1991);
– pentru persoanele juridice fără scop patrimonial, data încetării lor este data radierii din registrul special ținut de instanțele judecătorești competente (O.G., nr.26/2000).
Capitolul 1.
Reorganizarea persoanei juridice
1.1. Noțiunea juridică a reorganizării
Noul Cod civil ,la art.232 definește noțiunea de reorganizare printr-un enunț,potrivit căruia „reorganizarea persoanei juridice este operațiunea juridică în care pot fi implicate una sau mai multe persoane juridice și care are ca efecte înființarea, modificarea ori încetarea acestora". Din analiza acestui succint enunț, putem reține că reorganizarea desemnează acea operațiune juridică care poate viza una sau mai multe persoane juridice, operațiune sau proces care poate avea unul din următoarele efecte:
înființarea unei noi persoane juridice;
modificarea unei persoane juridice existente anterior;
încetarea existenței uneia sau mai multor persoane existente anterior
Așadar, efectele pe care le poate produce o anumită operațiunea de reorganizare pot fi de trei categorii:
creatoare de subiecte de drept;
modificatoare de subiecte de drept, și
extinctive de subiecte de drept;
Găsim utilă precizarea că, într-o viziune doctrinară anterioară Noului Cod civil, reorganizarea persoanelor era văzută ca o operațiune juridică ce implică două sau mai multe persoane juridice existente, care iau astfel ființă și care produc efecte constitutive, extinctive și translative. Privită în această accepție, reorganizarea persoanelor juridice este o operațiune de restructurare a unor persoane juridice preexistente, făcută cu scopul adaptării lor unor nevoi și imperative determinate de anumite momente ale existenței acestora. Restructurarea poate afecta fie numai o singură persoană juridică, caz în care vom vorbi despre o transformare a persoanei juridice, fie două sau mai multe persoane juridice independente sau dependente una de alta, caz în care vom putea vorbi de modalități concrete de reorganizare de tipul fuziunii ori al divizării.
Reorganizarea pe care o are în vedere și o reglementează Noul Cod civil, trebuie să fie percepută în mod diferențiat față de reorganizarea pe care o are în vedere și pe care o reglementează Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței. Conform prevederilor art. 3 din această lege, „insolvența este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide și exigibile", iar art. 2 statuează că „scopul prezentei legi este instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvență". Una dintre procedurile colective care pot fi urmate în procedura generală a insolvenței pentru a putea benefica de dreptul de a continua activitatea operațională și pentru a spera la acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvență este procedura reorganizării, evocată și definită de art. 3 pct. 20 din Legea nr. 85/2006. Potrivit prevederilor menționate, „reorganizarea judiciară este procedura ce se aplică debitorului, persoană juridică, în vederea achitării datoriilor acestuia, conform programului de plată a creanțelor. Procedura de reorganizare presupune întocmirea, aprobarea, implementarea și respectarea unui plan, numit plan de reorganizare, care poate să prevadă, împreună sau separat:
– restructurarea operațională și/sau financiară a debitorului;
-restructurarea corporativă prin modificarea structurii de capital social;
-restrângerea activității prin lichidarea unor bunuri din averea debitorului;
După cum se poate constata, în conformitate cu prevederile Legii nr. 85/2006, reorganizarea persoanei juridice, debitor într-o procedură de insolvență, este concepută ca o procedură colectivă menită să conducă la crearea condițiilor ca, într-un anumit interval de timp, debitorul să poată să-și achite datoriile restante, conform unui anumit plan de plată a creanțelor, întocmit și aprobat, în condițiile legii.
O astfel procedură colectivă, în care sunt implicați toți creditorii debitorului în insolvență, permite persoanei juridice să-și continue activitatea și să evite dizolvarea și lichidarea ei, ca o consecință a intrării în procedura falimentului, o altă procedură colectivă reglementată de Legea nr. 85/2006. Una dintre modalitățile prin care se poate realiza reorganizarea persoanelor juridice aflate în insolvență este, așa după cum se poate reține, restructurarea corporativă prin modificarea structurii de capital.
Suntem de părere că o astfel de restructurare corporativă ar putea fi și o operațiune de fuziune prin absorbție ori prin contopire, în ipoteza în care prin astfel de măsuri de reorganizare s-ar putea ajunge la modificarea structurii de capital, în sensul majorării lui, cu consecința creării surselor financiare necesare pentru a finanța continuarea activității și pentru plata creanțelor restante. Așadar, într-o astfel de ipoteză, reorganizarea unei persoane juridice reglementată de Noul Cod civil ar putea fi considerată drept comun pentru reorganizarea unei persoane juridice aflate în procedura generală de insolvență.
1.2. Modalitățile juridice de executare a reorganizării
În ceea ce privește modalitățile concret – juridice în care se va putea produce reorganizarea persoanei juridice, acestea sunt cunoscute sub denumire de divizare și/sau fuziune. Articolul 233 NCC,prevede că „reorganizarea persoanei juridice se realizează prin fuziune, prin divizare sau prin transformare" [alin. (1)]. Același articol, în cel de-al doilea aliniat conține o prevedere care, la prima vedere, ar putea stârni unele nelămuriri: „reorganizarea se face cu respectarea condițiilor prevăzute pentru dobândirea personalității juridice, în afară de cazurile în care, prin lege, actul de constituite sau statut se dispune altfel".
Suntem de părere că legiuitorul a intenționat prin prevederea citată să impună condiția și să atragă atenția că, indiferent de forma în care se va materializa reorganizarea – divizare, fuziune sau transformare – hotărârile care trebuie luate de către organele care le-au înființat trebuie să respecte condițiile de fond, de formă și de procedură, impuse de lege pentru ca persoanele juridice respective să dobândească personalitate juridică. Această exigență legală ni se pare a fi rațională, dacă ținem seama că, prin operațiunile de reorganizare, anumite elemente care susțin personalitatea juridică dobândită anterior de către persoanele juridice implicate se modifică, de cele mai multe ori în mod profund, împrejurare care necesită măsuri de publicitate legală pentru a se putea realiza recunoașterea legală a efectelor lor, inclusiv opozabilitatea față terți.
1.2.1. Reorganizarea prin fuziune a persoanei juridice
Prima formă de reorganizare a persoanelor juridice, în ordinea reglementării din Codul civil, este cea avută în vedere de art. 234 NCC, și anume fuziunea. Conform articolului menționat fuziunea se poate face fie prin absorbția unei persoane juridice de către o altă persoană juridică, operațiune cunoscută și sub denumirea de fuziune prin absorbție, fie prin contopirea mai multor persoane juridice pentru a alcătui o persoană juridică nouă, operațiune juridică cunoscută sub denumirea de fuziune prin contopire.
a.)Fuziunea prin absorbție se poate produce între persoane juridice de același fel ,sau de natură și tip diferit și are ca efect principal dispariția juridică a persoanei sau persoanelor absorbite, cu consecința radierii lor din registrele publice în care au fost înregistrate. De la data radierii din menționatele registre, persoanele juridice absorbite își încetează existența, ca subiect de drept. O altă categorie de efecte caracteristice fuziunii prin absorbție este aceea prevăzută de art. 235 NCC, conform căruia, în cazul absorbției, drepturile și obligațiile persoanei juridice absorbite se transferă în patrimoniul persoanei juridice care o absoarbe. Așadar, în prezența unei astfel de fuziuni va opera o transmisiune universală de patrimonii de la persoana juridică absorbită la cea absorbantă.
Din punct de vedere al efectelor pe care le produce acest tip de fuziune, pe de o parte produce un efect extinctiv, deoarece dispare ca subiect de drept persoana care este absorbită, iar pe de alta parte produce un efect modificator, în sensul că structura și chiar patrimoniul societății absorbante se va modifica, în mod corespunzător.
b.) Fuziunea prin contopire poate interveni între două sau mai multe persoane
juridice de același fel și/sau de tipuri diferite și are ca și efect specific dispariția
juridică a persoanelor implicate în contopire, radierea lor din registrele publice în care
au fost înregistrate, concomitent cu crearea unei noi persoane juridice în patrimoniul
căreia intră toate drepturile și obligațiile preluate de la persoanele contopite. Așadar,
acest tip de fuziune produce atât efecte extinctive cât și efecte constitutive.
Noua persoană juridică rezultată din contopire va trebui să urmeze toate regulile prevăzute de lege pentru dobândirea personalității juridice specifice tipului de persoană juridică rezultată. Este util de știut că, în urma fuziunii prin absorbție, persoana juridică absorbantă își va putea modifica nu numai structura și cuantumul patrimoniului, dar și denumirea ori sediul social etc.
În practica juridică,mai a ales a societăților reglementate de Legea nr. 31/1990, fuziunea este considerată o cale și metodă de realizare a unor concentrări economice, în scopul întăririi poziției concurentele pe anumite piețe și chiar al eficientizării activității persoanelor juridice implicate. Fuziunile prezintă interes nu numai din punct de vedere economic, dar și din punctul de vedere al unor ramuri de drept, cum este cel comercial sau cel al concurenței. Spre exemplu, din perspectiva dreptului concurenței, o concentrare economică anume, poate prezenta relevanță nu doar prin forma juridică în care se realizează ci, mai ales, prin efectele/implicațiile pe care o astfel de operațiune le poate avea ori le are pentru starea concurenței pe o anumită piață caracteristică pentru anumite activități ori produse. În condițiile și limitele Legii nr. 21/1996 privind concurența,precum și ale regulamentelor emise în aplicarea acesteia, concentrările economice care se încadrează în anumite dimensiuni valorice și de cote de piață realizate de societățile cu scop lucrativ în special prin fuziuni sunt supuse controlului și autorizării Consiliului Concurenței, autoritate administrativă autonomă care este însărcinată de lege cu supravegherea și controlul fenomenului concurenței.
Ca izvor juridic, fuziunea, indiferent de forma în care se realizează, se poate naște în baza unor convenții multilaterale încheiate între societățile cu personalitate juridică implicate, prin reprezentanții lor legali, pe baza aprobărilor exprese date în acest scop de către organele statutare supreme. Fuziunea, sub toate formele, inclusiv cea transfrontalieră (aceea care se realizează între persoane juridice de naționalitate diferită) are o reglementare foarte amplă și precisă în materia societăților reglementate de Legea nr. 31/1990, precum și în materia instituțiilor financiare bancare, reglementare față de care reglementarea conținută de noul Cod civil constituie dreptul comun. Spre exemplu, art. 238 din Legea privind societățile nr. 31/1990, definește fuziunea unor astfel de categorii de persoane juridice cu scop lucrativ(societățile) după cum urmează: „Fuziunea este operațiunea prin care:
a) una sau mai multe societăți sunt dizolvate fără a intra în lichidare și transferă totalitatea patrimoniului lor unei alte societăți în schimbul repartizării către acționarii societății sau societăților absorbite de acțiuni la societatea absorbantă și, eventual, al unei plăți în numerar de maximum 10% din valoarea nominală a acțiunilor astfel repartizate; sau
b) mai multe societăți sunt dizolvate fără a intra în lichidare și transferă totalitatea patrimoniului lor unei societăți pe care o constituie, în schimbul repartizării către acționarii lor de acțiuni la societatea nou-constituită și, eventual, al unei plăți în numerar de maximum 10% din valoarea nominală a acțiunilor astfel repartizate.
c.) Fuziunea transfrontalieră, adică acel tip de fuziune în care sunt implicate persoane juridice de naționalitate diferită, este reglementată de către art. 251 și următoarele, din Legea societăților nr. 31/1990. Astfel, societățile pe acțiuni, societățile în comandită pe acțiuni, societățile cu răspundere limitată – persoane juridice române – și societățile europene cu sediul social în România pot fuziona, în condițiile prezentei legi, cu societăți comerciale care au sediul social sau, după caz, administrația centrală ori sediul principal în alte state membre ale Uniunii Europene sau în state aparținând Spațiului Economic European.
Aceste societăți funcționează în una dintre formele juridice prevăzute de art. 1 din Directiva Consiliului 68/151/CEE din 9 martie 1968, de coordonare, în vederea echivalării, a garanțiilor impuse societăților în statele membre, în sensul art. 58 al doilea paragraf din Tratatul de instituire a Comunităților Europene, pentru protejarea intereselor asociaților sau terților, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene nr. L 065 din 14 martie 1968, cu modificările ulterioare, sau cu societăți europene cu sediul social în alte state membre. Alineatul al doilea are în vedere fuziunea transfrontalieră dintre aceleași tipuri de societăți ca cele enumerate de alin. (1), dar care, de astă dată, pot fuziona cu alte societăți care au sediul social sau după caz, administrația centrală ori sediul principal în alte state membre și care, fără a se încadra în tipurile de entități prevăzute la alin. (1), au personalitate juridică, dețin un patrimoniu propriu ce reprezintă singura sursă care asigură garantarea obligațiilor sociale și sunt supuse unor formalități de publicitate similare celor prevăzute de Directiva Consiliului 68/151/CEE, dacă legea acelui stat membru permite astfel de fuziuni.
În economia Legii privind societățile, fuziunea, ca și divizarea de altfel, este
concepută ca fiind operațiunea de reorganizare care se realizează în mai mulți pași
ori etape (a se vedea prevederile art. 239 și urm din Legea nr. 31/1990 privind societățile). O primă etapă este aceea a prezentării către organele de conducere (adunările generale extraordinare) ale societăților implicate a propunerilor de fuziune/ divizare, propuneri care, de regulă se formulează de către organele de administrare.
Dacă organele de conducere vor aprecia că acele propuneri sunt necesare, oportune
și legale, vor decide, cu privire la realizarea operațiunii de reorganizare
propusă și vor însărcina organele de administrare pentru elaborarea și publicarea
proiectelor de reorganizare corespunzătoare.
După elaborarea și publicarea proiectelor de fuziune/divizare, urmează etapa în care persoanele interesate și afectate în interesele lor legitime au dreptul să formuleze opoziții, adică, să-și exprime împotrivirea la realizarea acelor proiecte, pentru motive legitime.
După scurgerea acelor perioade, dacă nu s-au formulat opoziții ori deși s-au formulat au fost soluționate, în condițiile legii, organele de administrare vor convoca adunările generale extraordinare pentru ca asociații/acționarii societăților implicate să hotărască cu privire la
realizarea operațiunii de reorganizare propusă de către administrație.
În final, după aprobarea măsurilor de reorganizare propuse, urmează etapa de înregistrare a operațiunilor și a actelor juridice aferente în registrele publice în care sunt și/sau vor fi înregistrate persoanele juridice care au dispărut sau care sunt modificate, ca efect al reorganizării.
Reorganizarea prin divizarea persoanei juridice
Conform prevederilor art. 236 NCC, divizarea poate fi totală sau parțială și ea
reprezintă, în esență, o operațiune simetric inversă cu fuziunea, dacă o privim prin
prisma efectelor care se urmăresc de către inițiatorii ei și care se produc în fapt și în
drept. O astfel de operațiune de reorganizare poate fi justificată de numeroase considerente, de ordin economic, bugetar, social, fiscal, etc.
Divizarea totală se realizează prin împărțirea întregului patrimoniu al unei persoane juridice între două sau mai multe persoane juridice care există sau care se înființează prin divizare [alin, (2) al art. 236]. Așadar, această specie de divizare produce atât efecte translative de patrimonii, cât și unele extinctive și/sau efecte creatoare ori constitutive de drepturi, după caz.
Prin împărțirea întregului său patrimoniu între alte persoane juridice existente ori care vor lua ființă, operează o transmisiune universală de drepturi și obligații, cu consecința dispariției juridice a persoanei juridice supuse divizării totale și a radierii din registrele publice în care a fost înregistrată anterior. Dacă transferul patrimonial se va produce spre o persoană juridică care urmează să se nască, se va produce și un efect creator de personalitate juridică, dacă transferurile se produc către unele persoane preexistente, se va produce și un efect modificator în ceea ce privește persoana juridică beneficiară a divizării.
Divizarea parțială este acel tip de divizare care constă în desprinderea unei
părți din patrimoniul unei persoane juridice, care continuă să existe și în transferarea
acestei părți către una sau mai multe persoane juridice care există sau care se
înființează în acest mod. Așadar, și acest tip de divizare poate produce mai multe
categorii de efecte:
un efect translativ de drepturi;
un posibil efect creator de personalitate juridică, și
un efect modificator ;
În condițiile unor legi speciale (spre exemplu, Legea nr. 31/1990) divizarea este considerată tot parțială și atunci când se desprind numai elemente de activ care se duc către o altă entitate, în schimbul cărora persoana juridică din care s-au desprins elementele de activ ori persoanele care o compun vor primi participații la persoana receptoare.
Relativ la efectele divizării, acestea sunt enumerate de art. 237 NCC și sunt
următoarele:
patrimoniul persoanei juridice care a încetat să mai existe prin divizare se împarte în mod egal între persoanele juridice dobânditoare, dacă prin actul ce a dispus divizarea nu s-a stabilit o altă proporție;
în cazul divizării parțiale, când o parte din patrimoniul unei persoane juridice se desprinde și se transmite unei singure persoane juridice deja existente sau care se înființează în acest mod, reducerea patrimoniului persoanei juridice divizate este proporțională cu partea transmisă;
dacă partea desprinsă se transmite mai multor persoane juridice deja existente sau care se înființează în acest mod, împărțirea patrimoniului între persoana juridică față de care s-a făcut desprinderea și persoanele juridice dobânditoare se va face potrivit dispozițiilor alin. (2) al art. 237 ale Noului Cod civil, iar între persoanele juridice dobânditoare împărțirea părții desprinse se va face potrivit dispozițiilor alin. (1), ce se vor aplica corespunzător.
Suntem de părere că regulile pe care le-am enumerat sunt conținute de norme cu caracter dispozitiv, prin convenția părților implicate în operațiunile de divizare putându-se stabili și alte soluții, fără însă a se încălca dispozițiile legale imperative, de ordine publică.
Ca efect direct al operațiunilor de divizare, persoanele juridice care se vor
constitui ori care există, dar vor fi afectate de divizare, vor fi obligate să răspundă
față de terți, conform regulilor instituite de art. 238 alin. (1) și (2).
Potrivit prevederilor alineatului (1), „în cazul divizării, fiecare dintre persoanele juridice dobânditoare va răspunde:
pentru obligațiile legate de bunurile care formează obiectul drepturilor dobândite sau păstrate integral;
pentru celelalte obligații ale persoanei juridice divizate, proporțional cu valoarea drepturilor dobândite sau păstrate, socotite după scăderea obligațiilor prevăzute la lit. a).
Dacă vom avea de-a face cu o divizare a unei persoane juridice înființate de către autoritățile publice [art. 194, litera a)] prin actul de reorganizare se va putea stabili și un alt mod de repartizare a obligațiilor decât cel prevăzut în art. 238 alin. (1).
În ceea ce privește soarta juridică a contractelor pe care le aveau
încheiate și în curs de executare persoanele juridice implicate în operațiuni de
divizare, acestea se vor repartiza, conform prevederilor art. 239, ținând seama de
principiul specializării capacității de folosință aferent persoanelor juridice non-profit
precum și de efectele divizării prevăzute de art. 237 și 238 NCC.
Executarea fiecăruia dintre ele trebuie să se facă în întregime de către o
singură persoană juridică dobânditoare, cu excepția situațiilor în care acest deziderat
nu este posibil de realizat.
Contractele încheiate intuitu personae cu persoane juridice supuse reorganizării nu își vor înceta automat efectele, în afara situațiilor în care părțile contractante au convenit în mod expres contrariul sau când menținerea contractului este condiționată de acordul celeilalte părți [art. 240 alin. (1)].
Dacă este necesar acordul părții pentru menținerea unui astfel de contract, partea interesată o va notifica pe cea care trebuie să-și dea acordul prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, cu invitația de a-și exprima acordul în termen de 10 zile lucrătoare de la data primirii înștiințării. Dacă cel solicitat nu va răspunde în termenul stabilit, o astfel de situație are valoarea juridică a unui refuz de menținere ori de preluare a contractului de către persoana juridică succesoare (iată un caz în care tăcerea are valoarea juridică a unui refuz).
Cât privește unele din efectele ori consecințele specifice pe care le pot
avea operațiunile fuziune/divizare, reglementate de Legea societăților nr. 31/1990,
acestea sunt reglementate, la modul principial, de prevederile art. 250 din legea
citată după cum urmează: „(1) Fuziunea sau divizarea are următoarele consecințe:
a) transferul, atât în raporturile dintre societatea absorbită sau divizată și societatea
absorbantă/societățile beneficiare, cât și în raporturile cu terții, către societatea absorbantă sau fiecare dintre societățile beneficiare al tuturor activelor și pasivelor
societății absorbite/divizate; acest transfer va fi efectuat în conformitate cu regulile de
repartizare stabilite în proiectul de fuziune/divizare;
b) acționarii sau asociații societății absorbite sau divizate devin acționari, respectiv asociați ai societății absorbante, respectiv ai societăților beneficiare, în conformitate cu regulile de repartizare stabilite în proiectul de fuziune/ divizare;
c) societatea absorbită sau divizată încetează să existe.
(2) Nicio acțiune sau parte socială la societatea absorbantă nu poate fi schimbată pentru acțiuni/părți sociale emise de societatea absorbită și care sunt deținute:
a) de către societatea absorbantă, direct sau prin intermediul unei persoane acționând în nume propriu, dar în contul societății; sau
b) de către societatea absorbită, direct sau prin intermediul unei persoane acționând în nume propriu, dar în contul societății.
(3) Nicio acțiune sau parte socială la una dintre societățile beneficiare nu
poate fi schimbată pentru acțiuni la societatea divizată, deținute:
a) de către societatea beneficiară în cauză, direct sau prin intermediul unei persoane acționând în nume propriu, dar pe seama societății; sau
b) de către societatea divizată, direct sau prin intermediul unei persoane acționând în nume propriu, dar pe seama societății".
Transformarea intervine în toate cazurile prevăzute de lege, atunci când o persoană juridică își încetează existența concomitent cu înființarea în locul ei a unei alte persoane.Din examinarea și interpretarea textului citat se pot extrage următoarele idei:
Transformarea unei persoane juridice este o operațiune sau un proces organizatoric în care este implicată doar o singură persoană juridică, spre deosebire de fuziune ori divizare, operațiuni care presupun cel puțin două persoane implicate unele dintre ele dispărând (în cazul celor absorbite ori contopite ori al divizării totale) alte modificându-se;
Transformarea persoanelor juridice se poate face numai în cazurile prevăzute de lege;
Efectele principale cele mai caracteristice ale unei astfel de măsuri de reorganizare sunt încetarea existenței persoanei supuse transformării și, concomitent cu încetarea, se înființează o altă persoană în locul celei care a încetat.
Înainte de a ne exprima opinia în legătură cu acuratețea și exactitatea definiției citate, să mai enunțăm și să reținem un principiu al reorganizării prin transformare, principiu enunțat de alin. (2) al art. 241: „în cazul transformării drepturile și obligațiile persoanei juridice care și-a încetat existența se transferă în patrimoniul persoanei juridice nou înființate, cu excepția cazului în care prin actul prin care s-a dispus transformarea se prevede altfel. în aceste din urmă cazuri, dispozițiile art. 239, 240 și 243 rămân aplicabile" (n.n. – aceste articole se referă la problematica repartizării contractelor în caz de divizare, încetarea contractelor încheiate intuitu personae, opozițiile la hotărârile de transformare). Textul citat conține ideea că, prin efectul transformării persoanelor juridice, de principiu, operează un transfer universal de patrimoniu de la persoana care și-a încetat existența la persoana care se înființează, cu excepția situațiilor în care prin actul juridic prin care s-a decis transformarea nu se va prevedea altfel, cu privire la soarta juridică a contractelor ori a acelora în care s-au formulat opoziții de către creditori și/sau de către alte persoane interesate, opoziții care sunt admise, chiar și doar în parte.
În literatura de specialitate anterioară Noului Cod civil, în condițiile în care legislația din acea vreme nu conținea nicio definiție a instituției transformării persoanelor juridice, s-a formulat opinia, corectă după aprecierea noastră, conform căreia „transformarea este o formă de reorganizare prin care o persoană juridică își schimbă forma juridică sub care își desfășoară activitatea”.
Aceasta înseamnă că entitatea respectivă trece dintr-o categorie de persoane juridice în alta, fără ca activitatea sa să înceteze. Ca efect al acestei modificări, persoanei juridice supuse transformării îi este aplicat un alt regim juridic.
Considerăm discutabile opiniile exprimate, în sensul că în urma transformării încetează existența unei persoanei juridice și se naște una nouă. Chiar dacă pentru funcționarea entității în noua sa formă se impune efectuarea formalităților de înregistrare specifice acelui tip de persoană juridică, personalitatea juridică nu încetează. Din perspectiva noastră de gândire, opinia autorilor citați este corectă chiar și în condițiile definiției legale conținute de noul Cod, deoarece analiza pe mai multe planuri a condițiilor și efectelor juridice ale unor operațiuni de transformare a unor persoane juridice -fie dintr-un tip în altul, cum ar fi: din regii autonome în companii ori societăți naționale pe acțiuni, de forma celor reglementate de Legea societăților nr. 31/1990 sau transformarea unor societăți cu răspundere limitată în societăți de acțiuni sau invers – evidențiază un efect pe care legiuitorul român din 2009 sa pare că l-a ignorat.
Acest efect constă în împrejurarea că personalitatea juridică a persoanei juridice supuse schimbării formei sale de organizare – dar mai ales structurii sale – nu încetează niciun moment, „noua persoană care îi ia locul", în fapt și în drept, este nouă numai sub aspect formal – organizatoric.
O astfel de concluzie poate fi dedusă din faptul că, prin înregistrarea, spre exemplu, a transformării unei societăți cu răspundere limitată într-una pe acțiuni în același registru al comerțului nu se produce, ca efect direct, atribuirea unui nou număr de înmatriculare societății rezultate, ci doar radierea de la poziția în care a fost înmatriculată societatea transformată și înmatricularea celei noi.
Așa cum remarcă literatura de specialitate cercetată, cazurile de transformare prevăzute de lege care pot fi date ca exemple sunt următoarele:
transformarea unor regii autonome în societăți sau companii naționale, în baza O.U.G. nr. 30/1997 privind reorganizarea regiilor autonome;
transformarea unor întreprinderi de stat în societăți comerciale, în baza Legii nr. 15/1990; – – – transformarea unor asociații sportive în societăți pe acțiuni, potrivit Legii nr. 69/2000 a educației fizice și a sportului;
-cazurile de transformare a unora din formele de societăți reglementate de Legea societăților nr. 31/1990, dintr-o formă în alta, transformarea CEC în bancă comercială, în baza Legii nr. 66/1996 etc.
Efectele operațiunilor juridico-economice de reorganizare
a persoanei juridice
Problematicii enunțate în titlul acestei secțiuni legiuitorul român din 2009 îi consacră doar două articole, art. 242 și art. 243, articole care pot avea aplicabilitate deopotrivă în toate formele de reorganizare reglementate de lege.
Potrivit prevederilor art. 242 alin. (1) NCC, în cazul reorganizării persoanelor juridice supuse obligației de înregistrare în registre publice, transmiterea drepturilor și obligațiilor de la o parte la alta cât și opozabilitatea acelei transmiteri față de terți se produce doar prin și de la data înregistrării operațiunii de reorganizare realizate.
Soluția juridică este diferită pentru situația persoanelor juridice supuse reorganizării, persoane juridice care nu sunt supuse obligației de înregistrare în registre publice. Este cazul, în special, al persoanelor juridice de drept public. În astfel de ipoteze, conform prevederilor alin. (2), transmiterea drepturilor și a obligațiilor se realizează atât între părți cât și față de terți numai pe data aprobării de către organul competent a inventarului, a bilanțului contabil întocmit în vederea predării-primirii, a evidenței repartizării tuturor contractelor în curs de executare, precum și a oricăror alte asemenea acte prevăzute de lege".
Pentru ipoteza în care, ca urmare a operațiunilor de reorganizare sunt transmise drepturi și obligații cu privire la unele bunuri imobile, „dreptul de proprietate și celelalte drepturi reale se dobândesc numai prin înscrierea în cartea funciară, în baza actului de reorganizare încheiat în formă autentică sau, după caz, a actului administrativ prin care s-a dispus reorganizarea, în ambele situații însoțit, dacă este cazul, de certificatul de înființare a persoanei juridice nou-înființate". Din conținutul prevederii citate se desprinde și ideea că, ori de câte ori prin operațiunile de reorganizare, indiferent de forma lor, se antrenează transferuri de drepturi reale asupra unor imobile, forma autentică a actelor juridice prin care se produce reorganizarea este cerută ad validitatem. Act autentic se consideră și actul administrativ prin care s-a dispus reorganizarea. Aplicarea prevederilor citate trebuie coroborată și cu prevederile Legii de punere în aplicare a noului Cod civil, care, la art. 56 alin. (1), prevede că „dispozițiile Codului civil privitoare la dobândirea drepturilor reale imobiliare prin efectul înscrierii acestora în cartea funciară se aplică numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate – administrativ-teritorială și deschiderea, la cererea sau din oficiu a cărților funciare pentru imobilele respective, în conformitate cu dispozițiile Legii cadastrului și publicității imobiliare nr. 7/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare".
Articolul 243 NCC, constituie dreptul comun în materia opozițiilor care se pot formula în legătură cu măsurile de reorganizare care se pot aplica relativ la diversele categorii de persoane juridice. În această direcție, aliniatul (1) prevede că, „actele prin care s-a hotărât reorganizarea pot fi atacate, dacă prin lege nu se dispune altfel, prin opoziție, de către creditori și orice alte persoane interesate, în termen de 30 de zile de la data când au luat cunoștință de aprobarea reorganizării, dar nu mai târziu de un an de la data publicării acesteia, sau după caz, de la data aprobării acesteia de către organul competent, potrivit legii".
Așadar, legiuitorul român, ca și în cazul societăților reglementate de Legea societăților nr. 31/1990, a pus la îndemâna creditorilor având creanțe anterioare hotărârilor de reorganizare asupra persoanelor juridice implicate în reorganizare, precum și altor persoane interesate (în această categorie ar putea fi incluși creditorii asociaților persoanelor juridice ori alte persoane care ar putea justifica punctual un interes legitim din stoparea reorganizării pe o astfel de cale), un mijloc procedural denumit opoziție.
Termenele în care poate fi introdusă opoziția au durate diferite și încep să curgă de la momente diferite. în lipsa unor calificări legale, apreciem că sunt termene de prescripție, și nu de decădere, concluzie pe care o întemeiem pe prevederile art. 2547 NCC, conform cărora, „dacă prin lege sau din convenția părților nu rezultă în mod neîndoielnic că un anumit termen este de decădere, sunt aplicabile regulile de la prescripție".
Opoziția reglementată de art. 243 NCC nu este definită de către legiuitor, dar având în vedere similitudinile de rațiuni pentru care a fost instituită opoziția față de actele constitutive ale societăților reglementate de Legea nr. 31/1990 (a se vedea prevederile art. 61-62 din legea menționată) și având în vedere că prin toate măsurile de reorganizare permise de lege se modifică actele constitutive, într-un fel sau altul, considerăm că, așa după cum am afirmat cu alt prilej, opoziția instituită de art. 243 NCC poate fi o adevărata acțiune patrimonială în răspundere delictuală care își poate avea fundamentul în hotărârile/actele de reorganizare ilegale și prejudiciante ale organelor statutare. Ea nu este o cale de atac sau o acțiune în anularea hotărârilor /actelor de reorganizare a organelor statutare. Scopul direct și licit al opoziției ar trebui să fie blocarea efectelor măsurilor de reorganizare față de oponenți, până la unul din momentele prevăzute de alin. (2) al art. 243NCC.
În acest sens, dispoziția menționată prevede următoarele: „Opoziția suspendă executarea față de oponenți până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, în afară de cazul în care persoana juridică debitoare face dovada executării obligațiilor sau oferă garanții acceptate de creditori ori încheie cu aceștia un acord pentru plata datoriilor" (deci utilizarea acestui mijloc procedural produce un efect suspensiv și relativ, limitat doar la persoana și patrimoniul oponenților – n.n.). Chiar dacă art. 243 NCC nu impune și condiția expresă a unui prejudiciu adus creditorilor ori altor persoane interesate prin măsurile de reorganizare, spre deosebire de art. 61 din Legea nr. 31/1990 care impune în mod expres o astfel de condiție, noi apreciem că față de sensul și finalitatea prevederilor art. 243, condiția unui prejudiciu ar trebui subînțeleasă, pentru că, în caz contrar, opoziția nu ar avea sens, atât timp cât, prin ipoteză, ea se referă la persoane juridice debitoare și la obligații care trebuiau executate.
Sub aspect procedural, opoziția se judecă în camera de consiliu, adică nu în ședință publică, cu citarea părților, instanța competentă fiind judecătoria ori tribunalul, după caz, potrivit cu natura și cu regimul juridic al persoanelor implicate în procesele de reorganizare [alin. (3)]. Pentru motive de celeritate a unor astfel de proceduri, hotărârea pronunțată (care ar trebui să fie o sentință și nu o încheiere) poate fi atacată doar cu apel.
Capitolul 2.
Modurile de încetarea a persoanei juridice
2.1. Prevederile Noului Cod civil, referitor la modurile de încetare a persoanei juridice
Capitolul VI, din cadrul Titlului IV al Cărții I, din Noul cod civil este dedicat problematicii persoanelor juridice, fără însă ca normele cuprinse în acel capitol să definească noțiunea de „încetare a persoanei juridice".
Articolul 244 NCC, intitulat „modurile de încetare", prevede doar că „persoana juridică încetează după caz, prin constatarea ori declararea nulității, prin fuziune, divizare totală, transformare, dizolvare sau desființare ori printr-un alt mod prevăzut de actul constitutiv sau de lege". Din punct de vedere juridic, încetarea existenței unei persoane juridice trebuie înțeleasă ca un proces compus din mai multe etape și operațiuni care au ca finalitate dispariția acelei persoane juridice, ca subiect de drept distinct de persoana celor care au înființat-o. Cauzele care pot antrena încetarea existenței unei persoane juridice sunt diferite, unele dintre ele având natura juridică a unor sancțiuni prevăzute de lege, cum ar fi, spre exemplu, declararea ori constatarea judecătorească a nulității persoanei juridice, altele vizează operațiuni juridice complexe impuse de rațiuni diverse și legitime, cum sunt reorganizarea persoanei juridice prin fuziune, reorganizarea acesteia prin divizare totală, transformare, dizolvarea voluntară (decisă de către persoanele care au înființat-o ori de către succesorii lor în drepturi și obligații) ori desființarea de către autoritățile publice centrale ori locale a persoanelor înființate de ele și nesupuse dizolvării.O altă categorie de motive de încetare a persoanelor juridice este cea evocată de teza ultimă a art. 244 NCC,potrivit căreia „orice alte moduri prevăzute de actul constitutiv/de înființare ori de către lege".
Așadar, legiuitorul recunoaște posibilitatea și altor categorii de cauze care pot avea ca efect declanșarea procesului de încetarea a existenței unor persoane juridice, sub condiția și rezerva ca acestea să fie stabilite prin actele juridice de înființare prin dispoziții speciale ale unor acte normative. întrucât în secțiunile precedente am examinat condițiile și procedura potrivit cărora se poate ajunge la declanșarea procesului de încetare a existenței diverselor categorii de persoane juridice (a se vedea secțiunile aferente nulității persoanelor juridice, reorganizării persoanelor juridice prin fuziune, divizare și /sau transformare).
În cele ce urmează ne vom apleca asupra problematicii dizolvării persoanei juridice respectiv a desființării lor de către autoritățile centrale și/sau locale care le-au înființat.
Nici dizolvarea sau desființarea persoanelor juridice, ca operațiuni care declanșează procesul de încetare a acestora, nu sunt definite de legislația în vigoare, nici de noul Cod civil și nici de legile speciale. Așa fiind, alături de alți autori, apreciem că dizolvarea persoanelor juridice este operațiunea simetric inversă acelei de constituire/înființare a acestora, operațiune care poate să se producă de drept, prin actul de voință a celor care au înființat-o ori a succesorilor lor în drepturi ori prin hotărâre judecătorească și care marchează momentul de început a procesului de încetarea a existenței acestor subiecte de drept.
2.2. Instituția dizolvării persoanelor juridice
Instituției dizolvării persoanelor juridice în general, deci ca drept comun aplicabil acestor subiecte de drept, Noul Cod civil îi consacră un număr de cinci articole, de la art. 245 la art. 249. O primă remarcă care trebuie făcută este aceea că legiuitorul face distincție între cauzele de dizolvare a persoanelor juridice de drept privat și a celor de drept public. În acest sens, sunt de reținut prevederile art. 245 și 246 NCC. Conform prevederilor art. 245 NCC, „persoanele juridice de drept privat se dizolvă în una din următoarele situații:
-dacă termenul pentru care au fost constituie s-a împlinit;
-dacă scopul a fost realizat ori nu mai poate fi îndeplinit;
-dacă scopul pe care-l urmăresc sau mijloacele întrebuințate pentru realizarea acestuia au devenit contrare legii sau ordinii publice ori dacă ele urmăresc un alt scop decât cel declarat;
-ca urmarea a hotărâreii organelor competente ale acesteia;
– prin orice alt mod prevăzut de lege, actul de constituire sau statut".
În ceea ce privește dizolvarea persoanelor juridice de drept public, art. 246 se limitează să prevadă că astfel de persoane se dizolvă doar în cazurile și în condițiile anume prevăzute de lege.Relativ la această a doua categorie de cauze de dizolvare, de maximă generalitate de altfel, aplicabilă, în special, persoanelor juridice de drept public, se naște întrebarea dacă în înțelesul prevederilor art. 246, legiuitorul a pus semnul egalității între expresiile „dizolvarea persoanelor de drept public" și „desființarea persoanelor juridice" pe care o evocă art. 250 NCC. La o primă vedere, ținând seama de împrejurarea că din categoria persoanelor de drept public pot face parte, după părerea noastră, și persoanele juridice înființate de autoritățile publice centrale sau locale, s-ar părea că între dizolvarea și desființarea lor există o identitate de sens și de regim juridic. La o analiză mai atentă însă, se poate constata și reține că desființarea persoanelor juridice înființate de autoritățile publice centrale și/sau locale se poate decide ca atare – sub această denumire – doar în cazul unor categorii de persoane care nu sunt supuse dizolvării, adică, a acelora la care etapa dizolvării, ca moment de început al procesului de dispariție ca subiect de drept, nu este necesară, așa după cum se poate deduce din examinarea prevederilor art. 250 NCC.
Referitor la persoanele juridice de drept privat, procedând la examinarea fiecărei categorii de cauze de dizolvare a acestora, găsim utile următoarele observații și comentarii:
Cu privire la cauza de dizolvare evocată de prevederile literei a) a art. 246 – „dacă termenul pentru care au fost constituite s-a împlinit", facem precizarea că o astfel de cauză poate avea relevanță doar în cazul persoanelor juridice constituite/înființate pe o anumită durată. în acest context, arătăm că, potrivit prevederilor art. 195 NCC, se instituie prezumția legală și relativă conform căreia „persoana juridică se înființează pe durată nedeterminată – și nu nelimitată, n.n. -, dacă prin lege, actul de constituire sau statut nu se prevede altfel".
Cu alte cuvinte, în „tăcerea" actului de constituire ori de înființare sau a legii speciale care reglementează anumite tipuri și forme de persoane juridice, cu privire la durata pentru care sunt create se prezumă că durata lor nu este determinată, adică nu este precizată, fără a putea trage concluzia că o asemenea determinare ar fi echivalentă cu o durată nelimitată.
O astfel de cauză de dizolvare va opera de drept, după părerea noastră, doar dacă cei care au constituit/înființat persoana juridică în cauză nu vor decide, anterior împlinirii termenului stabilit, prelungirea lui ori transformarea duratei inițiale într-una nedeterminată. Facem precizarea că, în anumite situații, legea prevede că înainte de producerea dizolvării, ca urmare a împlinirii termenului,este obligatoriu efectuarea anumitor formalități prealabile. Spre exemplu, în situația tuturor formelor de societăți reglementate de Legea nr. 31/1990, constituite pe durată limitată, art. 227 alin. (2) din menționata lege stabilește că, „în cazul prevăzut la aliniatul (a) (acesta în vedere trecerea timpului stabilit pentru durata societății – n.n.), asociații trebuie consultați de către consiliul de administrație, respectiv de directorat, cu cel puțin 3 luni înainte de expirarea duratei societății, cu privire la eventuala prelungire a acesteia. În lipsă, la cererea oricăruia dintre asociați, tribunalul poate dispune, prin încheiere efectuare consultării conform art. 119 alin. (3)".La nevoie, orice persoană interesată și, în primul rând, cei care au înființat persoana juridică dizolvată, în condițiile literei a), vor putea cere constatarea dizolvării de drept, printr-o acțiune în constatare, formulată în acest sens, adresată instanțelor competente.
Cea de-a doua cauză de dizolvare a persoanelor juridice de drept privat este
cea reglementată de aliniatul (b) și vizează situația în care, scopul pentru care au fost
constituite a fost îndeplinit ori nu mai poate fi îndeplinit. O astfel de cauză, în
esență, ține de efectele actului constitutiv ori de înființare și are în vede situația – de
dorit, de altfel – în care finalitatea – cauza eficientă a actului de constituire a fost
atinsă/realizată /îndeplinită, precum și ipoteza în care se constată că scopul propus
nu mai poate fi îndeplinit din diverse motive.
O astfel de situație este specifică persoanelor juridice care-și propun scopuri concrete și precis determinate, cum ar fi, spre exemplu, realizarea unei lucrări anume, implementarea unor programe etc. Apreciem că și această cauză va opera de drept, dar și prin constatarea incidenței ei de către fondatori. Dacă există neînțelegeri între fondatori cu privire la îndeplinirea scopului, pe calea unei acțiuni în constatare, instanța sesizată va putea pronunța o hotărâre care să constate faptul îndeplinirii scopului.
Imposibilitatea îndeplinirii scopului trebuie să fie una obiectivă și să aibă cauze verificabile și certe, cum ar fi anumite interdicții legislative, neasigurarea unor finanțări pe care au mizat fondatorii, dispariția materială a bunurilor aduse ca aport în lipsa cărora activitatea nu se poate desfășura.
Cea de a treia cauză de dizolvare a persoanelor juridice de drept privat, este
aceea reglementată de art. 245 NCC,aliniatul (c), conform căruia, persoanele juridice se dizolvă dacă „scopul pe care-l urmăresc sau mijloacele întrebuințate pentru realizarea acestuia au devenit contrare legii sau ordinii publice ori dacă ele
urmăresc un alt scop decât cel declarat".
O astfel de categorie de cauze de dizolvare are în vedere sancționarea contrarietății cu legea a scopului pe care-l urmăresc, în fapt, ori a mijloacelor întrebuințate precum și/sau cu ordinea publică ori situațiile în care scopul urmărit este unul fals, adică, altul decât cel declarat în actele de constituire ori de înființare. Practic, astfel de situații se întâlnesc mai ales în căzui persoanelor juridice fără scop lucrativ dar pot fi regăsite și în situația persoanelor juridice cu scop lucrativ.
În astfel de situații, avem de-a face cu dizolvări de tip sancțiune, pronunțate de instanțele judecătorești care au autorizat constituirea persoanei juridice respective (a se vedea, spre exemplu, prevederile O.G. nr. 26/2000, în acest sens).
Cea de a patra categorie de cauze de dizolvare, în ordinea reglementării,
este cea avută în vedere de prevederile literei (d), respectiv când dizolvarea este
decisă de organele competente ale acestora.
În astfel de situații avem de-a face cu așa-numitele dizolvări voluntare, decise în mod liber, cu cvorumul și cu majoritatea prevăzută de lege și/sau de către actele de constituire și înființare. Adoptarea unor astfel de decizii, mai ales pe criterii de necesitate și de oportunitate, are la bază principiul simetriei formal juridice, adică, cel puțin în cazul persoanelor juridice de tip asociativ, aplicarea principiului mutuus consensus mutus disensus. Despre acest tip de dizolvare, ce-i drept doar cu referire la societățile reglementate de Legea nr. 31/1990, în doctrină s-a afirmat că,este cea care se produce prin hotărârea asociaților. în interesul continuării existenței societății, legea acordă asociaților un termen de grație, care se întinde între data dizolvării și data când se va presta prima repartiție din activ, termen în care aceștia vor putea să revină asupra hotărârii de dizolvare.
Legat de această categorie de situații în care se poate produce dizolvarea unei anumite persoane de drept privat, trebuie avut în vedere și ținut seama și de prevederile art. 247 NCC, conform cărora, „în cazul în care persoana juridică se dizolvă prin hotărârea organului competent, creditorii sau orice alte persoane interesate pot face opoziție, dispozițiile art. 243 aplicându-se în mod corespunzător".
Din examinarea conținutului prevederii legale citate, se desprinde concluzia că opoziția reglementată de art. 243 NCC, pentru ipoteza măsurilor de reorganizare, se poate utiliza și în cazul măsurii de dizolvare, dar numai atunci când dizolvarea este admisibilă prin efectul hotărârii pe care o va lua organul competent. Soluția legală menționată este pe deplin firească, deoarece numai în astfel de cazuri s-ar putea afecta printr-un act de voință, interesele unor creditori ai persoanelor juridice ori ale altor categorii de persoane.
Ultima cauză de dizolvare a persoanelor juridice, avută în vedere de art. 245
litera (e) NCC, se referă la orice alt mod prevăzut de lege, de actul de constituire sau
statut.
Practic, pot intra în această categorie toate acele situații pe care fondatorii
unor persoane juridice le-au convenit ori stabilit ca și motive de dizolvare, prin actele
constitutive ori de înființare. Prin evocarea unor astfel de posibilități, legiuitorul a lăsat
deplină libertate celor care înființează persoane juridice cu privire la alegerea acelor
situații care pot determina începutul dispariției unei persoane juridice.
Spre exemplu, un alt mod prevăzut de lege este falimentul debitorilor persoane juridice cu scop lucrativ ori al celor fără scop lucrativ, dar care desfășoară activități economice, așa cum prevede Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței. Conform prevederilor art. 107 din acest act normativ introducerea unui debitor în procedura falimentului atrage, automat, efectul dizolvării persoanei juridice supuse acelei proceduri.
Procedura falimentului, este, potrivit art. 3, pct. 23 din Legea nr. 85/2006,acea procedură de insolvență concursuală colectivă și egalitară care se aplică debitorului în vederea lichidării averii acestuia pentru acoperirea pasivului, fiind urmată de radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat.
Un alt exemplu de cauză de dizolvare prevăzută de lege, poate fi și acela reglementat de art. 229 din Legea nr. 31/1990, potrivit căruia societățile în nume colectiv sau cu răspundere limitată se dizolvă prin falimentul, incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul unuia dintre asociați, când datorită acestor cauze, numărul asociaților s-a redus la unul singur.
Cât privește dizolvarea persoanelor juridice de drept public, această cauză de încetare a existenței lor trebuie să aibă temeiuri legale exprese. Cu alte cuvinte, pentru ca o astfel de categorie de persoane juridice să poată fi dizolvată, este necesar ca prin lege să se prevadă cazurile și condițiile în care se va produce dizolvarea, soluție conformă, de altfel, cu modul în care se înființează și funcționează astfel de subiecte de drept.
O altă modalitate de încetare a persoanelor juridice este aceea reglementată de alin. (1) al art. 250 NCC. Potrivit prevederilor acestui articol și alineat, „persoanele juridice înființate de către autoritățile publice centrale sau locale, nesupuse dizolvării, pot fi desființate prin hotărârea organului care le-a înființat. Textul citat are în vedere, după părerea noastră, ipoteza persoanelor juridice de drept public și/sau cu un regim mixt (de drept public și de drept privat), fără scop lucrativ sau cu scop lucrativ – de tipul regiilor autonome și al companiilor și al societăților naționale – înființate prin acte administrative de către autoritățile centrale și locale cu caracter administrativ, persoane care deși sunt de drept public, nu sunt supuse dizolvării, în condițiile art. 246 NCC.
Despre desființare, în literatura de specialitate de dată mai recentă, s-a afirmat că, desființarea fără dizolvare nu se interpretează în sensul de transformare directă a unei persoane juridice de drept public în persoană juridică de drept privat, din punct de vedere juridic o astfel de operațiune fiind imposibilă sub aspect instituțional. (…) Prin desființare, persoana juridică este afectată atât sub aspect organic, cât și sub aspect funcțional, efectele acestei măsuri aducând în discuție regimul juridic aplicabil bunurilor statului și/sau unităților administrativ-teritoriale la care se referă noul Cod civil prin art. 554. (…) Desființarea lovește în substanță actul juridic al înființării, fiind desființate organismele interne ale acestor persoane juridice. În absența structurii organizatorice interne, subiectul de drept nu mai există, iar patrimoniul va fi preluat de către alte persoane juridice de drept public sau de către stat, după cum se va stabili prin actul de înființare (art. 246 NCC).
După cum se poate constata din examinarea articolelor dedicate încetării persoanelor juridice, legiuitorul român pare că face o distincție netă între dizolvare -ca modalitate de declanșare a procesului de încetare a unor categorii de persoane juridice – și desființare – ca modalitate de încetare a persoanelor juridice de drept public înființate de către autoritățile centrale sau locale, dar care nu sunt supuse dizolvării. Așa fiind, se poate pune întrebarea: ce ar trebui să înțelegem prin persoane juridice nesupuse dizolvării și care ar putea fi acele categorii de persoane juridice, având în vedere că dizolvarea nu este altceva decât o altă modalitate de încetare atât a persoanelor juridice de drept public, cât și a lor de drept privat? În lipsa oricărui reper de ordin legal, apreciem că în actuala configurație a legislației aplicabile în materie nu se poate formula un răspuns precis la această întrebare, fiind necesară, totuși, o intervenție legislativă în această direcție. Putem doar bănui că, în fapt, ar fi vorba de o eroare terminologică, în sensul că în loc „de persoane juridice al căror patrimoniu nu este supus lichidării" s-a folosit, în mod greșit, expresia de „nesupuse dizolvării". Desființarea unor astfel de persoane este posibil să fie, în drept, o măsură de reorganizare a respectivelor persoane, cu efect extinctiv de personalitate juridică, de tipul fuziunilor, divizării totale ori a transformării.Tot relativ la această modalitate de încetare a existenței persoanelor juridice este necesar să mai știm că, în conformitate cu prevederile alin. (2) al art. 250, în cazul desființării persoanelor juridice, nesupuse dizolvării, de către autoritățile publice centrale sau locale, dacă organul care a decis desființarea nu a hotărât altfel, „drepturile și obligațiile persoanei juridice desființate se transferă persoanei juridice dobânditoare, proporțional cu valoarea bunurilor transmise acesteia, ținându-se, însă, seama și de natura obligațiilor".
Din interpretarea prevederilor citate se poate extrage ideea că, în astfel, de situații de încetare a persoanelor juridice, ca regulă, întreg patrimoniul (drepturile și obligațiile evaluabile în bani) persoanelor desființate ori doar o parte a acestuia de transferă altor persoane juridice dobânditoare, însă proporțional cu valoarea bunurilor transmise, soluție care ne sugerează ideea că, în astfel de ipoteze, nu se procedează la lichidarea patrimoniilor ci, pur și simplu, bunurile și drepturile precum și obligațiile aferente se transmit universal ori cu titlu universal altor persoane preexistente. O astfel de soluție juridică, cu privire la drepturile, obligațiile și bunurile persoanelor juridice desființate, în condițiile art. 250 alin. (1), este specifică încetării persoanelor juridice, fie prin fuziune, fie prin transformare, fie prin divizare totală, deoarece ca efect al unor astfel de măsuri de reorganizare nu se declanșează procedura lichidării, așa cum prevede, de altfel, alin. (2) ai art. 248 NCC.
Ca și modalitate de încetare a persoanei juridice, printre enumerările formulate în economia articolului 244 din NCC, regăsim si dizolvarea, a carei definiție expresă nu o vom întâlni reglementată într-un act normativ, doctrina fiind aceea care a încercat sa ofere o definitie a acestei etape din cadrul procesului de încetare a persoanei juridice.
2.3.Cazurile de dizolvare a persoanelor juridice de drept privat
Potrivit art.245 din NCC, persoana juridică de drept privat se dizolvă în următoarele cazuri:
a) Dacă termenul pentru care au fost constituite s-a împlinit;
b) Dacă scopul a fost realizat ori nu mai poate fi îndeplinit;
c) Dacă scopul pe care îl urmăresc sau mijloacele întrebuintate pentru realizarea acestuia au devenit contrare legii sau ordinii publice, ori dacă ele urmăresc un alt scop decât cel declarat;
d) Prin hotărârea organelor competente ale acestora;
e) Prin orice alt mod prevazut de lege, de actul de constituire sau de statut.
Acest ultim punct trebuie coroborat cu dispozitiile art.227 din Legea nr.31/1990 privind societatile comerciale.
Apreciem că este de menționat și faptul că, potrivit dispozițiilor art.53 din Codul penal, vom regăsi dizolvarea persoanei juridice, ca și pedeapsă complementară aplicată în momentul în care aceasta este condamnată pentru săvârșirea unei infracțiuni prevăzută și pedepsită de legea penală. Această prevedere are ca efect deschiderea procedurii de lichidare, potrivit legii (Legea nr.31/1990), iar o copie de pe dispozitivul hotărârii definitive de condamnare prin care s-a aplicat această pedeapsă va fi comunicată, de îndată, instanței civile competente, care va proceda la desemnarea lichidatorului – art.71 din Codul penal. Revenind la legea civilă ce guvernează materia, potrivit art.246 din NCC, persoana juridică de drept public se dizolvă numai în cazurile și în condițiile anume prevăzute de lege.Persoana juridică intră în lichidare în vederea valorificării activului și a plății pasivului, altfel spus, persoana juridică își păstrează capacitatea civilă pentru operațiunile necesare lichidării până la finalizarea acesteia.Cu alte cuvinte, persoana juridică, dupa intervenirea dizolvării, urmărește transformarea activului în lichidități și plata creditorilor, urmând, ca la finalul operațiunilor, să efectueze partajarea activului net rămas între asociați. Dupa finalizarea acestei operațiuni, persoana juridică încetează efectiv să mai existe, nemaifiind considerată o entitate juridică, economică și socială. Astfel, pornind de la norma generală care este reprezentată de Noul Cod Civil, prin apariția Legii nr.31/1990 – se instituie norma specială în ceea ce privește constituirea, funcționarea, dizolvarea și lichidarea unei persoane juridice, în spetă a societăților comerciale, indiferent de forma de functionare a acestora (in nume colectiv, în comandită simplă, pe acțiuni, în comandită pe acțiuni și cu răspundere limitată).Distinct de această reglementare, societatea românească a înțeles să așeze pe un fundament juridic solid și situația persoanelor juridice aflate într-o stare de insolvență sau de insolvență iminentă, adică acea situație în care pasivul acumulat depașește cu mult activul de care dispune persoana juridică respectivă. În aceste condiții, a apărut Legea nr.85/2006 privind procedura insolvenței, act normativ ce abrogă dispozitiile Legii nr.64/1995 privind reorganizarea judiciară și a falimentului.Potrivit capitolului I al Titlului VI din Legea nr.31/1990, cazurile de dizolvare ale unei societăți comerciale sunt expres prevazute de textul art.227, trecerea timpului stabilit pentru durata societății, imposibilitatea realizării obiectului de activitate al societății sau realizarea acestuia, declararea nulității societății, hotărârea adunării generale, hotărârea tribunalului, la cererea oricărui asociat, pentru motive temeinice, precum neînțelegerile grave dintre asociați, ce împiedică funcționarea societății, insolvența societății, alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv al societății, cu particularitățile specifice fiecărei forme de constituire, astfel cum le regăsim în conținutul art.228 (cazuri speciale de dizolvare a unei societăți pe acțiuni) și art.229 (cazuri speciale de dizolvare pentru societăti în nume colectiv, societăți cu răspundere limitată, societăți în comandită simplă sau în comandită pe acțiuni) din actul normativ sus-indicat.Legea specială mai prevede posibilitatea ca instanța de judecată competentă, în speță tribunalul, la cererea oricărei persoane interesate, precum si a Oficiului Național al Registrului Comerțului, în cazurile expres și limitativ prevăzute de textul de lege al art.237 să pronunțe dizolvarea unei societăți comerciale.Dizolvarea unei societăți comerciale, în condițiile Legii nr.31/1990, are drept efect deschiderea procedurii lichidării. Din acest moment directorii, administratorii, respectiv directoratul, nu mai pot întreprinde noi operațiuni, în caz contrar fiind ținuți personal și în solidar răspunzători pentru acțiunile întreprinse. Societatea îsi păstreaza personalitatea juridică pentru operațiunile specifice lichidării, până la finalizarea acestei proceduri (art.233 din Legea nr.31/1990). Art.237 din același act normativ instituie limitele raspunderii asociaților, atât pe parcursul desfășurării procedurilor de dizolvare, cât și în cadrul lichidarii. Activitatea de lichidare a societăților este reglementată prin Titlul VII din Legea 31/1990, art.252-270. Astfel, lichidatorii (persoane fizice sau juridice), autorizați în condițiile legii, pe lângă puterile conferite de asociați, îndeplinesc atribuțiile prevazute la art.255 din lege, își exercită mandatul acordat sub controlul cenzorilor, respectiv al consiliului de supraveghere (in situația societăților pe acțiuni administrate în sistem dualist) și efectuează toate operațiunile specifice acestei proceduri, cu respectarea prevederilor art.256-260 din lege.Lichidarea pornită în temeiul dispozițiilor legii societăților comerciale nu liberează pe asociați și nu împiedică deschiderea procedurii de faliment a societății, astfel cum aceasta este reglementata de Legea nr.85/2006. În completarea acestui domeniu de aplicare, se impune prezentarea diferențelor specifice aduse prin prevederile Legii nr.85/2006, care reglementează în mod expres una din modalitățile de dizolvare prevazute de Legea nr.31/1990 (este vorba de falimentul societatii, astfel cum este menționat la articolului 227 alin.1 lit.f). Așadar, scopul acestei legi (Legea nr.85/2006) este instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului aflat in insolvență. Dacă în procedura lichidării persoanei juridice pornite în baza Legii nr.31/1990, participanții sunt membrii organelor de conducere ai acesteia și lichidatorul, în procedura instituită de Legea nr.85/2006, organele ce aplică această procedură sunt: instanțele judecătorești, judecătorul sindic, adminstratorul judiciar și lichidatorul. Alături de acești participanți, vom regăsi și creditorii debitorului, adica acele persoane fizice sau juridice ce dețin un drept de creanță asupra averii debitorului și care, au solicitat în mod expres instanței să le fie înregistrate creanțele în tabelul definitiv de creanțe sau în tabelul definitiv consolidat, printre acestia regasindu-se inclusiv salariații debitoarei. În înțelesul Legii nr.85/2006, prin administrator judiciar definim acea persoană fizică sau juridică compatibilă, practician în insolvență, autorizat în condțiile legii, desemnată să exercite atribuțiile prevăzute la art.20 în perioada de observație și pe durata procedurii de reorganizare, în timp ce lichidatorul este persoana fizică sau juridică, practician în insolvență, autorizată în condițiile legii, desemnată să conducă activitatea debitorului și să exercite atribuțiile prevăzute la art.25 în cadrul procedurii falimentului, atât în procedura generală, cât și în cea simplificată. Prin urmare, atâta vreme cât societatea nu este în situația declarării falimentului (procedura ce urmărește lichidarea averii debitorului pentru acoperirea pasivului, fiind urmată de radierea acestuia din registrul în care este înmatriculat), procedura este urmărită de către administratorul-judiciar, ale carui atribuții încetează la momentul stabilirii atribuțiilor lichidatorului de către judecătorul sindic. Judecătorul-sindic își exercită atribuțiile stabilite potrivit dispozițiilor art.11 din Legea nr. 85/2006 cu mențiunea ca, acestea sunt limitate la controlul judecătoresc al activității administratorului judiciar și/sau al lichidatorului și la procesele și cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenței. Atribuțiile manageriale aparțin administratorului judiciar ori lichidatorului sau, în mod excepțional, debitorului, dacă acestuia nu i s-a ridicat dreptul de a-și administra averea. Deciziile manageriale pot fi controlate sub aspectul oportunitații de către creditori, prin organele acestora.Prin urmare, participanții la procedura prevazută de legea insolvenței interacționează în mod direct, toate actele aflându-se sub directul control al instanței de judecată competente, al judecatorului-sindic, care, la rândul său, verifică actele întocmite și limitele exercitării atribuțiilor atât ale administratorului judiciar, cât și ale lichidatorului. Spre deosebire de limitele răspunderii asociaților în cadrul lichidării pornite în baza legii societăților comerciale, astfel cum sunt acestea stipulate la art.237 din actul normativ, în cazul în care în raportul întocmit în conformitate cu dispozitiile Legii nr.85/2006 sunt identificate persoane cărora le-ar fi imputabilă apariția stării de insolvență a debitorului, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în insolvență, să fie suportat de membrii organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului. De aici rezultă în mod evident una din principalele diferențe între cele doua legi, anume faptul că Legea nr.31/1990 instituie proceduri de lichidare în folosul asociaților, sub controlul acestora, pe când Legea nr.85/2006 are ca scop protejarea creditorilor. În măsura în care creanțele au fost complet acoperite prin distribuțiile făcute, judecătorul sindic va pronunța o sentință de închidere a procedurii falimentului și de radiere a debitorului. Ca o concluzie, Legea nr.31/1990 vizeaza organizarea și funcționarea societăților comerciale, procedura dizolvării fiind instituită în cazurile expres și limitativ prevăzute de actul normativ, fără a avea neapărat legătura cu starea de insolvență a societății, pe când Legea nr.85/2006 reglementează situația de insolvență a societății și instituie o procedură colectivă pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în aceasta stare. Lichidatorul numit potrivit dispozițiilor legii societăților comerciale își exercită mandatul acordat de asociați sub controlul cenzorilor, respectiv al consiliului de supraveghere, în timp ce lichidatorul din procedura insolvenței este confirmat de către comitetul creditorilor sau desemnat de judecatorul-sindic și își exercită mandatul sub controlul legalității efectuat de catre instanța de judecată. Diferența specifică între procedura de lichidare prevazută de Legea nr.31/1990 si cea reglementata de Legea nr.85/2006 este aceea că, dacă sub auspiciile legii insolvenței debitorului, societatea comercială se află în stare de insolvență, așa cum este definită de art.3 pct.1 din legea nr.85/2006 (acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide si exigibile). Lichidarea reglementată de legea societăților comerciale are ca premisă o societate dizolvată pentru situațiile reglementate de art.227-237, din Legea nr.31/1990, fără a fi necesară îndeplinirea stării de insolvență în privința debitorului. Cu alte cuvinte, numai o societate aflată în insolvență poate fi integrată domeniului de aplicare a Legii nr.85/2006, presupunând aplicarea unei dispoziții legale exprese (in acest sens, indicăm spre exemplificare decizia nr.1452/11.10.2007 a Curții de Apel București Secția a-VI-a Comercială). Din cele enunțate anterior, ca o concluzie generală, cele două acte normative analizate reglementează domenii interdependente, având efecte asemănătoare, dar cu diferențe specifice în ceea ce privește procedurile, beneficiarii acestora, precum și persoanele care administrează și supraveghează lichidarea societății.
Capitolul 3.
Lichidarea persoanelor juridice
3.1. Noțiunea lichidării persoanei juridice
Potrivit prevederilor art. 248 alin. (1) NCC, prin efectul dizolvării, persoana juridică intră în lichidare în vederea valorificării activului și plății pasivului. Așa fiind, putem afirma că lichidarea este o altă etapă în procesul de încetare a persoanelor juridice, care trebuie să urmeze în mod obligatoriu momentului dizolvării și care are ca scop legal valorificarea activului și plata pasivului.
Valorificarea activului, în esență, înseamnă vânzarea tuturor bunurilor proprietatea persoanei juridice și apoi achitarea datoriilor acesteia (plata sau stingerea pasivului), în primul rând, față de terți și apoi, în limita sumelor rămase, față de cei care au adus un anumit aport la formarea capitalului social.
Deșii lichidarea, ca operațiune și etapă în procesul de încetare a persoanelor juridice, nu este definită legal, ne luăm îngăduința să o definim ca fiind ansamblul de acte și operațiuni pe care lichidatorul desemnat în condițiile legii trebuie și poate să le facă în scopul destructurării patrimoniului, al valorificării drepturilor și al stingerii obligațiilor existente , după momentul dizolvării ,precum și pentru încetarea existenței persoanei juridice și al radierii ei din registrele publice în care a fost înregistrată.
Într-o altă concepție, este adevărat formulată în legătură cu lichidarea societăților reglementate de Legea nr. 31/1990, lichidarea acestui tip de persoane juridice este văzută ca „a doua fază a procesului de dispariție a societăților comerciale și cuprinde acele operații de lichidare a patrimoniului societății, plata creditorilor și împărțirea soldului între asociați.
În această etapă, societatea comercială continuă să își păstreze personalitatea juridică, dar ea este subordonată cerințelor lichidării.
Cu privire la valorificarea activului persoanelor juridice dizolvate și la destinația bunurilor rămase după lichidare, trebuie avute în vedere și prevederile imperative ale art. 249 alin. (1) NCC, conform cărora, „oricare ar fi cauzele dizolvării, bunurile persoanei juridice rămase după lichidare vor primi destinația stabilită în actul de constituire sau statut ori destinația stabilită în hotărârea organului competent luată înainte de dizolvare". Așadar, dacă în urma lichidării patrimoniului unei persoane juridice dizolvate vor mai rămâne bunuri, indiferent care sunt cauzele dizolvării, în lipsa unor dispoziții legale contrare, acele bunuri vor primi destinația stabilită prin actele de înființare sau prin hotărârea organului care a decis dizolvarea. Astfel de dispoziții legale contrare pot fi, spre exemplu, cele cuprinse în Legea nr. 31/1990 precum și în Legea nr. 1/2005 etc. Pentru ipoteza în care nu există prevederi în actele de înființare ori în hotărârea organelor competente sau dacă, deși există o astfel hotărâre care să prevadă destinația bunurilor rămase după lichidare, acea hotărâre este contrară legii sau ordinii publice, la propunerea lichidatorului, bunurile rămase după lichidare se atribuie de instanța competentă, prin hotărâre supusă numai apelului unei persoane juridice cu scop identic sau asemănător, dacă prin lege nu se prevede altfel. Atunci când există mai multe astfel de persoane juridice, lichidatorul propune cel puțin trei persoane juridice, caz în care, bunurile se atribuie prin tragere la sorți [alin. (1) al art. 249].
O altă ipoteză și soluție juridică este avută în vedere de legiuitor, pentru cazurile în care dizolvarea persoanei juridice este decisă de către organele competente ale acesteia precum și atunci când nici o altă persoană juridică nu este de acord cu preluarea bunurilor rămase în urma lichidării avute în vedere de alineatul al doilea al art. 249 NCC.
În această ultimă ipoteză, bunurile rămase după lichidare vor putea trece în proprietatea privată a comunei, orașului sau a municipiului în a cărui rază teritorială se află bunurile, conform celor stabilite de prevederile alin. (3) al aceluiași articol.
Prin lichidarea persoanei juridice se înțelege efectuarea tuturor operațiunilor juridice de realizare a activului și de plată a pasivului subiectului de drept civil și care au ca efect încetarea definitivă a persoanei juridice intrată în dizolvare.
Noul Cod civil,la art. 248, reglementează instituția juridică a lichidării, prevăzând:
Prin efectul dizolvării persoana juridică intră în lichidare în vederea valorificării activului și a plății pasivului.
Persoana juridică își păstrează capacitatea civilă pentru operațiunile necesare lichidării până la finalizarea acesteia.Dacă încetarea persoanei juridice are loc prin fuziune, transformare sau prin divizare totală nu se declanșează procedura lichidării.
3.2. Prevederile actelor normative privind bunurile rămase după lichidarea
diferitelor categorii de personae juridice
Oricare ar fi cauzele dizolvării, bunurile persoanei juridice rămase după lichidare vor primi destinația stabilită în actul de constituire sau statut ori destinația stabilită în hotărârea organului competent luată înainte de dizolvare. În lipsa unei asemenea prevederi în actul de constituire sau statut ori în lipsa unei hotărâri luate în condițiile alin. (1), precum și în cazul în care prevederea sau hotărârea este contrară legii sau ordinii publice, la propunerea lichidatorului, bunurile rămase după lichidare se atribuie de instanța competentă, prin hotărâre supusă numai apelului, unei persoane juridice cu scop identic sau asemănător, dacă prin lege nu se prevede altfel. Atunci când există mai multe astfel de persoane juridice, lichidatorul propune cel puțin trei persoane juridice, caz în care bunurile se atribuie prin tragere la sorți.
În cazul în care persoana juridică a fost dizolvată pentru motivele prevăzute la art. 245 lit. d), precum și în cazul în care nicio persoană juridică nu este de acord cu preluarea bunurilor rămase după lichidare în condițiile alin. (2), acestea vor trece în proprietatea comunei, orașului sau municipiului în a cărui rază teritorială se află bunurile.
În toate cazurile, transmiterea dreptului de proprietate asupra bunurilor rămase după lichidare are loc la data preluării lor de către beneficiari, dacă prin lege nu se prevede altfel. Procesul-verbal de predare-primire și hotărârea judecătorească rămasă definitivă, în cazurile prevăzute la alin. (2) ori (3), constituie titlu de proprietate sau, după caz, poate servi drept temei juridic pentru intabularea în cartea funciară. În cazul bunurilor imobile, dispozițiile art. 1.244 NCC, și cele în materie de carte funciară rămân aplicabile. Dispozițiile cu caracter special sunt cuprinse în diferite acte normative. Redăm în continuare, succint câteva prevederi legale:
– Ordonanța Guvernului, nr.26/2000, la art.60, interzice expres transmiterea bunurilor rămase în urma lichidării asociațiilor și fundațiilor, către persoane fizice. „Aceste bunuri pot fi transmise către persoane juridice de drept privat sau de drept public cu scop identic sau asemănător, printr-o procedură stabilită în statutul asociației sau al fundației.” (art.60, alin.2). Dacă în termen de 6 luni de la terminarea lichidării, lichidatorii nu au reușit să transmită bunurile, sau în cazul în care statutul asociației sau al fundației nu prevede o procedură de transmitere a bunurilor ori dacă prevderea e contrară legii sau ordinii publice, bunurile rămase după lichidare vor fi atribuit de instanță unei persoane juridice cu scop identic sau asemămător. După terminarea lichidării, lichidatorii sunt obligați ca în termen de 2 luni să depună bilanțul, regsitrul jurnal și un memorandum, declarând operațiunile de lichidare la Registrul asociațiilor și fundațiilor al judecătoriei în al cărei circumscripție își are sediul asociația sau fundația (art.68).
Asociația sau fundația încetează a avea personalitate juridică la data radierii din Registrul asociațiilor și fundațiilor.
– O.U.G., nr.97/2000, în art.225-239, reglementează amănunțit lichidarea organizațiilor cooperatiste de credit.
Lichidarea unei cooperative de credit se face de Casa centrală la care aceasta este afiliată sau de către un lichidator desemnat de aceasta. Lichidarea unei Case centrale și a cooperativelor de credit afiliate, se face de Fond sau de un lichidator numit de acesta.
Lichidatorii vor fi persoane fizice sau societăți lichidatoare. Lichidatorii, persoane fizice sau reprezentanți permanenți, persoane fizice ai societății lichidatoare trebuie să fie lichidatori autorizați în condițiile legii.
Lichidarea organizației cooperatiste de credit trebuie finalizată în cel mult 3 ani de la data dizolvării. După terminarea lichidării, lichidatorul trebuie să ceară radierea organizației cooperatiste de credit din Registrul comerțului.
– Legea societăților comerciale nr.31/1990, republicată cu modificările ulterioare, consacră un întreg titlu, lichidării societăților (Tilul VII).
Dizolvarea soietăților comerciale are ca efect deschiderea procedurii lichidării. Dizolvarea are loc fără lichidare în cazul fuziunii ori divizării totale a societății sau în alte cazuri prevăzute de lege (art.228, alin.1). Societatea își păstrează personalitatea juridică până la terminarea lichidării.
Lichidatorii sunt persoane fizice autorizate sau persoane juridice. Aceștia au obligația ca, după intrarea în funcție, împreună cu administratorii societății să facă un inventar șă să încheie un bilanț care să constate situația exactă a activului și pasivului societății. Totodată, ei vor ține un registru cu toate operațiunile lichidării, în ordinea datei lor (art.247, alin.2 și 4).
Lichidarea trebuie terminată în cel mult 3 ani de la data dizolvării. Pentru motive teminice, tribunalul poate prelungi termenul cu cel mult 2 ani.
Potrivit art.25, alin.2, astfel cum a fost modificat prin Legea nr.161/2003, „În termen de 15 zile de la terminarea lichidării, lichidatorii vor cere radierea societății din Registrul comerțului, sub sancțiunea unie amnezi judiciare de 200 Ron. pentru fiecare zi de întârziere care va fi aprciată de judecătorul delegat, în urma sesizării oricărei părți interesate, prin încheiere. Încheierea judecătorului delegat este executorie și supusă recursului.” Radierea se poate face și din oficiu (art.251, alin.3).
– Legea nr. 36/1991, conține reguli privind lichidarea societăților agricole. Astfel, în caz de dizolvare a societății, lichidraea se face de către doi lichidatori numiți de adunarea generală, iar pentru societățile cu operațiuni contrare legii sau obiectului prevăzur în statut, lichidarea se face de către judecătorie.
La intrarea în funcție lichidatorii încheie un inventar și un bilanț împreună cu adminstratorii, în care se constată situația activului și pasivului societății. La finele lichidării, aceștia vor întocmi bilanțul final și vor cere radierea societăților din Registrul societății agricole.
– Legea nr. 161/2003, stabilește reguli privind lichidarea grupurilor de interes economic. Potrivit, art. 207: „Lichidatorii pot fi persoane fizice sau persoane juridice.” Lichidatorii, persoane fizice sau reprezentanții permanenți, persoane fizcie ale societății lichidatoare, trebuie să fie lichidatori autorizați în condițiile legii.
Imediat după preluarea funcției lichidatorii sunt datori ca împreună cu administratorii grupului să facă un inventar și să încheie o situație financiară care să constate situația exactă a activului și pasivului grupului. De asemenea, pe perioada lichidării ei vor ține un registru cu toate operațiunile lichidării. Lichidatorii își îndeplinesc mandatul lor sub controlul persoanelor care îndeplinesc atribuția de cenzor.
Lichidarea grupului trebuie terminată în cel mult 3 ani de la data dizolvării. Pentru motive temeinice, tribunalul poate prelungi acest termen cu cel mult 2 ani (art.214, alin.1).
În termen de 15 zile de la terminarea lichidării, lichidatorii vor cere radierea grupului din registrul comerțului, sub sancțiunea unei amenzi civile de 100 Ron.pentru fiecare zi de întârziere, care va fi aplicată de judecătorul delegat, în urma sesizării orciărei părți interesate. Radierea se poate face și din oficiu (art.214, alin.2 și 3).
– Legea sindicatelor nr.54/2003, stabilește în art.37 că „patrimoniul organizației sindicale, se împarte, conform dispozițiilor din statut sau în lipsa unor astfel de prevederi, potrivit hotărârii adunării generale de dizolvare.”
Dacă statutul nu prevede modul de distribuire a patrimoniului și nici adunarea de dizolvare nu a luat o hotărâre în această privință, tribunalul județean sau al municipiului București, sesizat de oricare membru al organizației sindicale, hotărăște asupra distribuirii patrimoniului, atribuindu-l unei organizații din care face parte sindicatul sau dacă nu face parte dintr-o organizație, bunurile rămase vor fi distribuite unei alte organizații sindicale cu specific asemănător.
Noul Cod civil, la art.248 tratează instituția lichidării persoanei juridice și prevede: „Prin efectul dizolvării,persoana juridică intră în lichidare în vederea valorificării activului și a plății pasivului. Persoana juridică își păstrază capacitatea civilă pentru operațiunile necesare lichidării până la finalizarea acesteia;
Dacă încetarea persoanei juridice are loc prin fuziune ,transformare sau prin divizare totală,nu se declanșează procedura lichidării.”
3.3. Conținutul și efectele lichidării
Conținutul lichidării este format din două categorii de operațini juridice:
– realizarea activului;
– plata pasivului.
În cazul în care disponibilitățile bănești din activul patrimonial sunt neîndestulătoare pentru plata datoriilor, se va trece la vânzarea bunurilor persoanei juridice, urmând ca din sumele obținute să se îndestuleze creditorii, care n-au ajuns să fie plătiți din disponibilitățile bănești.
Operațiunile de lichidare (privind realizarea activului și plata pasivului) sunt aduse la îndeplinire de către organele persoanei juridice sau de către persoanele desemnate special de către organele competente a dispune dizolvarea, numite lichidatori.
Pe durata lichidării, lichidatorii au următoarele atribuții:
– să reprezinte societatea în justiție;
– să îndeplinească toate operațiunile necesare lichidării;
– să vândă prin licitație publică imobilele și bunurile mobile ale persoanelor juridice.
– să lichideze și să încaseze creanțele persoanei juridice.
– să facă tranzacții.
– să contracteze obligații cambiale.
– să facă împrumuturi neipotecare și să îndeplinească orice acte necesare .
Capacitatea civilă și perioada lichidării
În faza lichidării, capacitatea civilă a persoanei juridice se limitează așa cum prevede Noul Cod civil, în vederea realizării activului și plății pasivului.Cât privește capacitatea de folosință, asistăm la o restrângere a ei deoarece persoana juridică nu mai poate desfășura nicio activitate decât cea legală de lichidare (operațiunile juridice de lichidare).
Cât privește capacitatea de exercițiu, este de remarcat că în puține cazuri lichidarea se va realiza de organele persoanei juridice (cazul persoanelor juridice fără scop lucrativ sau patrimonial), regula fiind că operațiile de lichidare vor fi efectuate de lichidatori (numiți de adunarea generală, instanța judecătorească ori alt organ prevăzut de lege).
● Destinația bunurilor rămase după lichidare
Coroborând prevederile Noului Cod civil cu cele cuprinse în legile spceciale vom formula următoarele reguli cu privire la destinația bunurilor rămase după lichidarea persoanelor juridice:
a.) – bunurile a căror destinație este stabilă în actul constitutiv urmează acea destinație;
b.) – în lipsa stabilirii destinației lor prin actul constitutiv, bunurile vor fi repartizate potrivit hotărârii adunării generale care a decis dizolvarea;
c.) – dacă prin actul constitutiv, adunarea generală nu a prevăzut repartizarea bunurilor, acestea vor fi atribuite de către organul competent unei persoane juridice cu scop identic sau asemănător;
d.) – în situația dizolvării silite a persoanei juridice (când scopul acesteia sau mijloacele întrebuințate pentru realizarea lui au devenit ilicite sau imorale), bunurile după lichidare trec la stat, cu titlul de sancțiune civilă;
e.) – actul de lichidare al societăților comerciale și societăților agricole dizolvate se distribuie asociațiilor în conformitate cu prevederile actelor lor de constituire și a legilor aplicabile.
Independent de cauza care a detrminat dizolvarea persoanei juridice, bunurile rămase după lichidare se transmit neafectate de vre-o sarcină, adică negrevate de nici un element al pasivului patrimoniului.Această transmisiune nu poate fi decât cu titlu particular, deoarece nu ne găsim în prezența transmisiunii unui patrimoniu ori a unei fracțiuni de patrimoniu.
● Momentul producerii efectelor lichidării
În mod firesc, persoana juridică dizolvată încetează de a exista pe data ultimului act de lichidare, dar, potrivit legilor speciale, această dată este marcată de îndeplinirea unor formalități astfel:
– pentru persoanele juridice care, potrivit legii sunt supuse înregistrării, potrivit principiului simetriei juridice, data încetării ființei persoanei juridice este data înregistrării dizolvării și lichidării acesteia;
– pentru societățile agricole, data încectării persoanelor juridice este data înscrierii dizolvării și lichidării în registrul persoanelor juridice de la instanța judecătorească competentă (art. 77 din Legea nr.36/1991);
– pentru persoanele juridice fără scop patrimonial, data încetării lor este data radierii din registrul special ținut de instanțele judecătorești competente (O.G., nr.26/2000).
3.4. Transformarea persoanei juridice
Pe lângă modurile prezentate mai sus de încetare a persoanei juridice, comasare, divizare totală (reorganizare) și dizolvare, literatura juridică a mai adăugat un mod de încetare special numit chiar în unele acte normative transformarea.
Transformarea este un mod special de încectare a persoanei juridice, limitat la anumite categorii de subiecte de drept. Ea își găsește aplicare numai în cazurile expres reglementate de lege.Transformarea are un dublu efect și anume :
încetarea unei persoane juridice , concomitent cu
înființarea, în locul ei, a altei persoane juridice;
Noua persoană juridică deivne succesoarea universală a persoanei juridice ce a încetat să existe prin instituția transformării, preluându-i întregul patrimoniu. În concluzie, trasnformarea persoanei juridice reprezintă operațiunea juridică intervenită în cazurile și condițiile special reglementate de lege, prin care o persoană juridică își încetează existența concomitent cu înființarea în locul ei, a altei persoane juridice.
Noul Cod civil ,la art. 241 reglementează instituția transformării persoanei juridice,prevăzând în acest sens următoarele:
(1) Transformarea persoanei juridice intervine în cazurile prevăzute de lege, atunci când o persoană juridică își încetează existența, concomitent cu înființarea, în locul ei, a unei alte persoane juridice.
(2) În cazul transformării, drepturile și obligațiile persoanei juridice care și-a încetat existența se transferă în patrimoniul persoanei juridice nou înființate, cu excepția cazului în care prin actul prin care s-a dispus transformarea se prevede altfel.
Dintre cazurile de transformare a persoanelor juridice menționăm:
Legea nr.15/1990, care la art.57 stabilește că toate unitățile economice de stat s-au reorganizat fie în societăți comerciale având ca unic acționar statul, fie ca regii autonome. Deși legea folosește termenul de reorganizare, în realitate este vorba de o transformare a acestor subiecte de drept. Ulterior, O.U.G., nr.30/1997 privind reorganizarea regiilor autonome (M.O., nr.125/1997), cu modificări, a consacrat expres termenul de „transformare”, dispunând în art.3, alin.2, următoarele : „Societățile comerciale rezultate în urma reorganizării regiilor autonome, preiau drepturile și obligațiile regiilor autonome din tranformarea sau divizarea cărora au rezultat…”
Legea nr.31/1990 a precizat în art.222 „Întreprinderile mici și asociațiile cu un scop lucrativ, persoanele juridice,își vor putea constinua activitatea dacă, în termen de 9 luni de la intrarea în vigoare a prezentei legi, se vor reorganiza într-una din formele de societate prevăzute de legea de față.Deși este utilizat termenul de reorganizare, în fapt se are în vedere transformarea acestor persoane juridice.
Legea privatizării societăților comerciale nr.58/1991 stabilește la art.14 că, după expirarea unei perioade de 5 ani în care funcționaseră ca societăți comerciale pe acțiuni,că: „Fondurile proprietații private se organizează prin efectul legii, în societăți comerciale de drept comun, de tipul fondurilor mutuale (mai potrivit ar fi fost termenul de transformare)”. Ulterior, art.14 a fost abrogat de Legea nr.133/1996, pentru transformarea Fondurilor Proprietății Private în societăți de investiții financiare, care în art.1 preciza: „Începând cu 1 noiembrie 1996, cele 5 Fonduri ale Proprietății Private, înființate în baza Legii nr.58/1991, se reorganizează și se transformă în societăți de investiții financiare.”
Legea nr.62/2000 reglementează în art.32 ,un caz particular de transformare. Potrivit acestui text, cluburile sportive existente la data intrării în vigoare a legii s-au reorganizat în cluburi sportive profesioniste, constituie ca societăți comerciale pe acțiuni.
O.U.G., nr.2/2001 pentru stabilirea unor măsuri privind înființarea, organizarea, reorganizarea sau funcționarea, după caz a unor ministere, organe de specialitate ale administrației publice centrale și instituții publice, sub formula „înființare-desființare”, „reorganizare”, reglementează cazuri reale de transformare: „Se înființează Centrul Național al Cinematografiei (…) prin reorganizarea Oficiului Național al Cinematografiei, care se desființează.” (art.12, alin.3); „Se înființează Ministerul Sănătății și Familiei (…) prin reorganizarea Ministerului Sănătății” (art.13, alin.1), „Se înființează Ministerul Comunicațiilor și Tehnologia Informației (…), iar Agenția Națională pentru Comunicații și Informatică se desființează” (art.14). „Se înființează Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor (…) prin reorganizarea Oficiului pentru Protecția Consumatorilor care se desființează” (art.16, alin.1).
H.G. 185/2013, reglementează reorganizarea și transformarea Ministerului Educației, Cercetării ,Tineretului și Sportului concomitent cu înființarea Ministerului Educației Naționale.
Față de cele mai sus-arătate, putem concluziona că transformarea poate produce următoarele efecte juridice:
– încetarea unei persoane juridice;
– înființarea unei alte persoane juridice cu statut diferit față de cel al persoanei juridice ce și-a încetat existența;
Noua persoană juridică este o succesoare universală a vechii persoane juridice, preluând toate drepturile și obligațiile acesteia. Operează astfel, o transmisiune universală a patrimoniului. Cu privire la momentul la care se transmite dreptul de proprietate asupra bunurilor rămase după lichidare, în condițiile avute în vedere de prevederile
alin. (2) și (3), către beneficiarii acelor bunuri, prevederile alin. (4) sunt clare: transferul operează de la data preluării lor de către beneficiari, dacă o dispoziție legală nu
prevede altfel. Titlurile de proprietate aferente unor astfel de bunuri sunt reprezentate, după caz, de procesele verbale de predare-primire ori de hotărârile judecătorești rămase definitive. Astfel de înscrisuri pot constitui și temeiul juridic al intabulării în cartea funciară, în cazul bunurilor imobile.Examinarea comparativă a prevederilor Noului Cod civil privind lichidarea și destinația bunurilor rămase după lichidare cu cele aferente lichidării societăților reglementate de Legea nr. 31/1990 și de Legea nr. 1/2005 (ca să luăm doar două exemple de acte normative aplicabile în materie de societăți), precum și cu dispozițiile corespunzătoare din O.G. nr. 26/2000 privind asociațiile și fundațiile, scoate în evidență opțiunea legiuitorului român din 2009 de a prelua, cea mai mare parte din normele aplicabile în materia persoanelor juridice non profit, de tip asociativ, cu toate că aceste categorii de persoane nu sunt cele mai numeroase și importante. Rămâne de văzut în ce măsură astfel de reglementări de drept comun vor putea fi aplicabile persoanelor juridice cu scop lucrativ de tip asociativ.
În mod surprinzător, în ceea ce privește reglementarea problematicii persoanelor juridice, Noul Cod civil nu face vorbire expresă despre necesitatea numirii unui
lichidator persoană fizică sau juridică autorizată care trebuie să aibă ca mandat
realizarea tuturor operațiunilor de lichidare și apoi radierea persoanei juridice lichidate din registrul în care a fost înregistrată.Actele normative speciale, cum ar fi Legea nr. 31/1990, fac vorbire expresă despre necesitatea desemnării unui anumit lichidator pentru lichidarea unei anumite societăți dizolvate. Sediul materiei lichidatorilor este reprezentat de O.U.G. nr. 86/2006 privind organizarea practicienilor în insolvență. în viziunea noastră, lichidatorii sunt niște mandatari specializați, sub aspectul conținutului mandatului lor, similari în unele privințe cu administratorii. Misiunea lor nu este de a pune în valoare patrimoniul efectuând actele permise de către obiectul de activitate, ci dimpotrivă, de a lichida elementele patrimoniale pe care persoana juridică și-a fundamentat înființarea și funcționarea. Prin prisma unui astfel de scop, este evident că raporturile dintre persoanele juridice și lichidatori trebuie să fie guvernate de regulile mandatului. După încheierea tuturor operațiunilor de lichidare a persoanelor juridice, lichidatorii au obligația să ceară radierea acelor persoane juridice din registrele publice în care au fost înregistrate. De la data menționată în certificatul de radiere, se consideră că personalitatea juridică a persoanei juridice radiate a încetat să mai existe [art. 251 alin. (1) NCC], acesta fiind punctul și momentul final al existenței persoanelor juridice supuse înregistrării. În ceea ce privește celelalte categorii de persoane juridice care nu sunt supuse obligației de înregistrare, acestea își pierd personalitatea juridică de la data actului prin care s-a produs încetarea sau, după caz, de la data îndeplinirii oricărei alte cerințe prevăzute de lege [art. 251,alin. (2) NCC].
La finalul considerațiilor noastre privind problematica persoanelor juridice, ca
subiecte ale raporturilor juridice, putem conchide că noua reglementare conținută de
Codul civil, în pofida unor omisiuni ori nelămuriri, oferă un cadru legal de drept
comun modern și cuprinzător, în concordanță cu noile realități economice, sociale și
politice existente la data adoptării și intrării în vigoare a Noului Cod civil.
Cercetarea legislației românești generale și speciale referitoare la persoanele fizice, precum și la diverse categorii de persoane juridice, de drept public și de drept privat, aflată în vigoare evidențiază existența unei substanțiale și complexe reglementări, motiv pentru care se poate vorbi fără rezerve de o subramură a dreptului civil, pe care am putea-o numi dreptul persoanelor. Complexitatea și importanța unei astfel de subramuri justifică din plin necesitatea studierii ei în cadrul ciclurilor de licență din cadrul facultăților, dar și în școlile de masterat ori doctorale.
Concluzii
Noul Cod civil definește noțiunea de reorganizare printr-un enunț cuprins în textul art. 232. Conform acelui text, „reorganizarea persoanei juridice este operațiunea juridică în care pot fi implicate sau una sau mai multe persoane juridice și care are ca efecte înființarea, modificarea ori încetarea acestora". Din analiza acestui succint enunț, putem reține că reorganizarea este operațiune juridică care poate viza fie una fie mai multe persoane juridice, operațiune sau proces care poate avea unul din următoarele efecte:
– înființarea unei noi persoane juridice;
– modificarea unei persoane juridice existente anterior;
– încetarea existenței uneia sau a mai multor persoane juridice existente anterior.
Așadar, efectele pe care le poate produce o anumită operațiunea de reorganizare pot fi de trei categorii și anume :
creatoare de subiecte de drept;
modificatoare de subiecte de drept, și
extinctive de subiecte de drept.
Prima formă de reorganizare a persoanelor juridice, în ordinea reglementării din Codul civil, este cea avută în vedere de art. 234, și anume fuziunea. Conform articolului menționat fuziunea se poate face fie prin absorbția unei persoane juridice de către o altă persoană juridică, operațiune cunoscută și sub denumirea de fuziune prin absorbție, fie prin contopirea mai multor persoane juridice pentru a alcătui o persoană juridică nouă, operațiune juridică cunoscută sub denumirea de fuziune prin contopire.
a.)Fuziunea prin absorbție se poate produce între persoane juridice de același ,sau de natură și tip diferit și are ca efect principal dispariția juridică a persoanei sau persoanelor absorbite, cu consecința radierii ei/lor din registrele publice în care au fost înregistrate. De la data radierii din menționatele registre, persoanele juridice absorbite își încetează existența, ca subiect de drept. O altă categorie de efecte caracteristice fuziunii prin absorbție este aceea prevăzută de art. 235, conform căruia, în cazul absorbției, drepturile și obligațiile persoanei juridice absorbite se transferă în patrimoniul persoanei juridice absorbante. Așadar, în prezența unei astfel de fuziuni va opera o transmisiune universală de patrimonii de la persoana juridică absorbită la cea absorbantă.
b.) Fuziunea prin contopire poate interveni între două sau mai multe persoane
juridice de același fel și/sau de tipuri diferite și are ca și efect specific dispariția
juridică a persoanelor implicate în contopire, radierea lor din registrele publice în care
au fost înregistrate, concomitent cu crearea unei noi persoane juridice în patrimoniul
căreia intră toate drepturile și obligațiile preluate de la persoanele contopite. Așadar,
acest tip de fuziune produce atât efecte extinctive cât și efecte constitutive.
Noua persoană juridică rezultată din contopire va trebui să urmeze toate regulile prevăzute
de lege pentru dobândirea personalității juridice specifice tipului de persoană juridică
rezultată.
Fuziunea transfrontalieră, adică acel tip de fuziune în care sunt implicate persoane juridice de naționalitate diferită, este reglementată de către art. 251 și următoarele din Legea societăților nr. 31/1990, după cum urmează: „Societățile pe acțiuni, societățile în comandită pe acțiuni, societățile cu răspundere limitată – persoane juridice române – și societățile europene cu sediul social în România pot fuziona, în condițiile prezentei legi, cu societăți comerciale care au sediul social sau, după caz, administrația centrală ori sediul principal în alte state membre ale Uniunii Europene sau în state aparținând Spațiului Economic European.
Acestea funcționează în una dintre formele juridice prevăzute de art. 1 din Directiva Consiliului 68/151/CEE din 9 martie 1968, de coordonare, în vederea echivalării, a garanțiilor impuse societăților în statele membre, în sensul art. 58 al doilea paragraf din Tratatul de instituire a Comunităților Europene, pentru protejarea intereselor asociaților sau terților, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene nr. L 065 din 14 martie 1968, cu modificările ulterioare, sau cu societăți europene cu sediul social în alte state membre".
Conform prevederilor art. 236 NCC, divizarea poate fi totală sau parțială și ea
reprezintă, în esență, o operațiune simetric inversă cu fuziunea, dacă o privim prin
prisma efectelor care se urmăresc de către inițiatorii ei și care se produc în fapt și în
drept. O astfel de operațiune de reorganizare poate fi justificată de numeroase considerente de
ordin economic, bugetar, social, fiscal, etc.
Divizarea totală se realizează prin împărțirea întregului patrimoniu al unei persoane juridice între două sau mai multe persoane juridice care există sau care se înființează prin divizare [alin, (2) al art. 236 NCC]. Așadar, această specie de divizare produce atât efecte translative de patrimonii, cât și unele extinctive și/sau efecte creatoare ori constitutive de drepturi, după caz.
Prin împărțirea întregului său patrimoniu între alte persoane juridice existente ori care vor lua ființă, operează o transmisiune universală de drepturi și obligații, cu consecința dispariției juridice a persoanei juridice supuse divizării totale și a radierii din registrele publice în care a fost înregistrată anterior. Dacă transferul patrimonial se va produce spre o persoană juridică care urmează să se nască, se va produce și un efect creator de personalitate juridică, dacă transferurile se produc către unele persoane preexistente, se va produce și un efect modificator în ceea ce privește persoana juridică beneficiară a divizării.
Divizarea parțială este acel tip de divizare care constă în desprinderea unei
părți din patrimoniul unei persoane juridice, care continuă să existe și în transferarea
acestei părți către una sau mai multe persoane juridice care există sau care se
înființează în acest mod. Așadar, și acest tip de divizare poate produce mai multe
categorii de efecte:
-un efect translativ de drepturi;
– un posibil efect creator de personalitate juridică, și
– un efect modificator de drepturi;
În condițiile unor legi speciale (spre exemplu, Legea nr. 31/1990) divizarea este considerată tot parțială și atunci când se desprind numai elemente de activ care se duc către o altă entitate, în schimbul cărora persoana juridică din care s-au desprins elementele de activ ori persoanele care o compun vor primi participații la persoana receptoare.
Relativ la efectele divizării, acestea sunt enumerate de art. 237 NCC și sunt
următoarele:
-patrimoniul persoanei juridice care a încetat să mai existe prin divizare se împarte în mod egal între persoanele juridice dobânditoare, dacă prin actul ce a dispus divizarea nu s-a stabilit o altă proporție;
-în cazul divizării parțiale, când o parte din patrimoniul unei persoane juridice se desprinde și se transmite unei singure persoane juridice deja existente sau care se înființează în acest mod, reducerea patrimoniului persoanei juridice divizate este proporțională cu partea transmisă;
-dacă partea desprinsă se transmite mai multor persoane juridice deja existente sau care se înființează în acest mod, împărțirea patrimoniului între persoana juridică față de care s-a făcut desprinderea și persoanele juridice dobânditoare se va face potrivit dispozițiilor alin. (2) al art. 237 iar între persoanele juridice dobânditoare împărțirea părții desprinse se va face potrivit dispozițiilor alin. (1), ce se vor aplica corespunzător.
Efectele operațiunilor de reorganizare
Problematicii enunțate în titlul acestei secțiuni legiuitorul român din 2009 îi consacră doar două articole, art. 242 și art. 243, articole care pot avea aplicabilitate deopotrivă în toate formele de reorganizare reglementate de lege.
Potrivit prevederilor art. 242 alin. (1) NCC, în cazul reorganizării persoanelor juridice supuse obligației de înregistrare în registre publice, transmiterea drepturilor și obligațiilor de la o parte la alta cât și opozabilitatea acelei transmiteri față de terți se produce doar prin și de la data înregistrării operațiunii de reorganizare realizate.
Soluția juridică este diferită pentru situația persoanelor juridice supuse reorganizării, persoane juridice care nu sunt supuse obligației de înregistrare în registre publice. Este cazul, în special, al persoanelor juridice de drept public. În astfel de ipoteze, conform prevederilor alin. (2) din art.242 NCC, transmiterea drepturilor și a obligațiilor se realizează atât între părți cât și față de terți numai pe data aprobării de către organul competent a inventarului, a bilanțului contabil întocmit în vederea predării-primirii, a evidenței repartizării tuturor contractelor în curs de executare, precum și a oricăror alte asemenea acte prevăzute de lege.
Pentru ipoteza în care, ca urmare a operațiunilor de reorganizare sunt transmise drepturi și obligații cu privire la unele bunuri imobile, dreptul de proprietate și celelalte drepturi reale se dobândesc numai prin înscrierea în cartea funciară, în baza actului de reorganizare încheiat în formă autentică sau, după caz, a actului administrativ prin care s-a dispus reorganizarea, în ambele situații însoțit, dacă este cazul, de certificatul de înființare a persoanei juridice nou-înființate.
Din conținutul prevederii citate se desprinde și ideea că, ori de câte ori prin operațiunile de reorganizare, indiferent de forma lor, se antrenează transferuri de drepturi reale asupra unor imobile, forma autentică a actelor juridice prin care se produce reorganizarea este cerută ad validitatem. Act autentic se consideră și actul administrativ prin care s-a dispus reorganizarea. Aplicarea prevederilor citate trebuie coroborată și cu prevederile Legii de punere în aplicare a Noului Cod civil, care, la art. 56 alin. (1), prevede că „dispozițiile Codului civil privitoare la dobândirea drepturilor reale imobiliare prin efectul înscrierii acestora în cartea funciară se aplică numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate – administrativ-teritorială și deschiderea, la cererea sau din oficiu a cărților funciare pentru imobilele respective, în conformitate cu dispozițiile Legii cadastrului și publicității imobiliare nr. 7/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare".
Încetarea persoanei juridice
Capitolul VI, din cadrul Titlului IV al Cărții I, din Noul cod civil este dedicat problematicii încetării persoanelor juridice, fără însă ca normele cuprinse în acel capitol să definească noțiunea de „încetare a persoanei juridice".
Articolul 244, intitulat „modurile de încetare", prevede doar că „persoana juridică încetează, după caz, prin constatarea ori declararea nulității, prin fuziune, divizare totală, transformare, dizolvare sau desființare ori printr-un alt mod prevăzut de actul constitutiv sau de lege". Din punct de vedere juridic, încetarea existenței unei persoane juridice trebuie înțeleasă ca un proces compus din mai multe etape și operațiuni care au ca finalitate dispariția acelei persoane juridice, ca subiect de drept distinct de persoana celor care au înființat-o. Cauzele care pot antrena încetarea existenței unei persoane juridice sunt diferite, unele dintre ele având natura juridică a unor sancțiuni prevăzute de lege, cum ar fi, spre exemplu, declararea ori constatarea judecătorească a nulității persoanei juridice, altele vizează operațiuni juridice complexe impuse de rațiuni diverse și legitime, cum ar reorganizarea persoanei juridice prin fuziune, în ambele forme, prin divizare totală, transformare, dizolvarea voluntară (decisă de către persoanele care au înființat-o ori de către succesorii lor în drepturi și obligații) ori desființarea de către autoritățile publice centrale ori locale a persoanelor înființate de ele și nesupuse dizolvării.
Dizolvarea și desființarea persoanei juridice
Nici dizolvarea sau desființarea persoanelor juridice, ca operațiuni care declanșează procesul de încetare a acestora, nu sunt definite de legislația în vigoare, nici de Noul Cod civil și nici de legile speciale. Așa fiind, alături de alți autori, apreciem că dizolvarea persoanelor juridice este operațiunea simetric inversă acelei de constituire/înființare a acestora, operațiune cari poate să se producă de drept, prin actul de voință a celor care au înființat-o ori a succesorilor lor în drepturi ori prin hotărâre judecătorească și care marchează momentul de început a procesului de încetarea a existenței acestor subiecte de drept.
Dizolvării persoanelor juridice, în general, deci ca drept comun aplicabil acestor subiecte de drept, Noul Cod civil îi consacră un număr de cinci articole, de la art. 245-249. O primă remarcă care trebuie făcută este aceea că legiuitorul face distincție între cauzele de dizolvare a persoanelor juridice de drept privat și a celor de drept public. În acest sens, sunt de reținut prevederile art. 245 și 246 NCC. Conform prevederilor art. 245 NCC, „persoanele juridice de drept privat se dizolvă în una din următoarele situații:
-dacă termenul pentru care au fost constituie s-a împlinit;
-dacă scopul a fost realizat ori nu mai poate fi îndeplinit;
-dacă scopul pe care-l urmăresc sau mijloacele întrebuințate pentru realizarea acestuia au devenit contrare legii sau ordinii publice ori dacă ele urmăresc un alt scop decât cel declarat;
-prin hotărârea organelor competente ale acesteia;
-prin orice alt mod prevăzut de lege, actul de constituire sau statut".
În ceea ce privește dizolvarea persoanelor juridice de drept public, art. 246 se limitează să prevadă că astfel de persoane se dizolvă doar în cazurile și în condițiile anume prevăzute de lege.Relativ la această a doua categorie de cauze de dizolvare, de maximă generalitate de altfel, aplicabilă, în special, persoanelor juridice de drept public, se naște întrebarea dacă; în înțelesul prevederilor art. 246, legiuitorul a pus semnul egalității între expresiile „dizolvarea persoanelor de drept public" (art. 246) și „desființarea persoanelor juridice" pe care o evocă art. 250 NCC ?
La o primă vedere, ținând seama de împrejurarea că din categoria persoanelor de drept public pot face parte, după părerea noastră, și persoanele juridice înființate de autoritățile publice centrale sau locale, s-ar părea că între dizolvarea și desființarea lor există o identitate de sens și de regim juridic. La o analiză mai atentă însă, se poate constata și reține că desființarea persoanelor juridice înființate de autoritățile publice centrale și/sau locale se poate decide ca atare – sub această denumire – doar în cazul unor astfel de categorii de persoane care nu sunt supuse dizolvării, adică, a acelora la care etapa dizolvării, ca moment de început al procesului de dispariție ca subiect de drept, nu este necesară, așa după cum se poate deduce din examinarea prevederilor art. 250.
Procedând la examinarea fiecărei categorii de cauze de dizolvare a persoanelor juridice de drept privat, găsim utile următoarele observații și comentarii:
Cu privire la cauza de dizolvare evocată de prevederile literei a) a art. 246 – „dacă termenul pentru care au fost constituite s-a împlinit", facem precizarea că o astfel de cauză poate avea relevanță doar în cazul persoanelor juridice constituite/înființate pe o anumită durată. în acest context, arătăm că, potrivit prevederilor art. 195 NCC, se instituie prezumția legală și relativă conform căreia „persoana juridică se înființează pe durată nedeterminată – și nu nelimitată, dacă prin lege, actul de constituire sau statut nu se prevede altfel". Cu alte cuvinte, în „tăcerea" actului de constituire ori de înființare sau a legii speciale care reglementează anumite tipuri și forme de persoane juridice, cu privire la durata pentru care sunt create se prezumă că durata lor nu este determinată, adică nu este precizată, fără putea trage concluzia că o asemenea determinare ar fi echivalentă cu o durată nelimitată.
O astfel de cauză de dizolvare va opera de drept, după părerea noastră, doar dacă cei care au constituit/înființat persoana juridică în cauză nu vor decide, anterior împlinirii termenului stabilit, prelungirea lui ori transformarea duratei inițiale într-una nedeterminată. Facem precizarea că, în anumite situații, legea cere înainte de producerea dizolvării, ca urmare a împlinirii termenului, efectuarea anumitor formalități prealabile. Spre exemplu, în situația tuturor formelor de societăți reglementate de Legea nr. 31/1990, constituite pe durată limitată, art. 227 alin. (2) din menționata lege stabilește că, „în cazul prevăzut la litera a) (acesta în vedere trecerea timpului stabilit pentru durata societății – n.n.), asociații trebuie consultați de către consiliul de administrație, respectiv de directorat, cu cel puțin 3 luni înainte de expirarea duratei societății, cu privire la eventuala prelungire a acesteia. în lipsă, la cererea oricăruia dintre asociați, tribunalul poate dispune, prin încheiere efectuare consultării conform art. 119 alin. (3)".
La nevoie, orice persoană interesată și, în primul rând, cei care au înființat persoana juridică dizolvată, în condițiile literei a), vor putea cere constatarea dizolvării de drept, printr-o acțiune în constatare, formulată în acest sens, adresată instanțelor competente.
Cea de a doua cauză de dizolvare a persoanelor juridice de drept privat este
cea reglementată de litera b) și vizează situația în care, scopul pentru care au fost
constituite a fost îndeplinit ori nu mai poate fi îndeplinit. O astfel de cauză, în
esență, ține de efectele actului constitutiv ori de înființare și are în vede situația în care finalitatea a fost atinsă/realizată /îndeplinită, precum și ipoteza în care se constată că scopul propus nu mai poate fi îndeplinit din diverse motive.
O astfel de situație este specifică persoanelor juridice care-și propun scopuri concrete și precis determinate, cum ar fi, spre exemplu, realizarea unei lucrări anume, implementarea unor programe etc. Apreciem că și această cauză va opera de drept, dar și prin constatarea incidenței ei de către fondatori.
În cazul în care există neînțelegeri între fondatori cu privire la îndeplinirea scopului, pe calea unei acțiuni în constatare, instanța sesizată va putea pronunța o hotărâre care să constate faptul îndeplinirii scopului.
Imposibilitatea îndeplinirii scopului trebuie să fie una obiectivă și să aibă cauze verificabile și certe, cum ar fi anumite interdicții legislative, neasigurarea unor finanțări pe care au mizat fondatorii, dispariția materială a bunurilor aduse ca aport, în lipsa cărora activitatea nu se poate desfășura, etc.
Cea de a treia cauză de dizolvare a persoanelor juridice de drept privat, este
aceea reglementată de art. 245 litera c), conform căruia, persoanele juridice se dizolvă dacă „scopul pe care-l urmăresc sau mijloacele întrebuințate pentru realizarea acestuia au devenit contrare legii sau ordinii publice ori dacă ele
urmăresc un alt scop decât cel declarat".
O astfel de categorie de cauze de dizolvare are în vedere sancționarea contrarietății cu legea a scopului pe care-l urmăresc, în fapt, ori a mijloacelor întrebuințate precum și/sau cu ordinea publică ori situațiile în care scopul urmărit este unul fals, adică, altul decât cel declarat în actele de constituire ori de înființare. Practic, astfel de situații se întâlnesc mai ales în căzui persoanelor juridice fără scop lucrativ dar pot fi regăsite și în situația persoanelor juridice cu scop lucrativ.
În astfel de situații, avem de-a face cu dizolvări de tip sancțiune, pronunțate de instanțele judecătorești care au autorizat constituirea (a se vedea, spre exemplu, prevederile O.G. nr. 26/2000, în acest sens).
Cea de a patra categorie de cauze de dizolvare, în ordinea reglementării,
este cea avută în vedere de prevederile literei d), respectiv când dizolvarea este
decisă de organele competente ale acestora.
În astfel de situații avem de-a face cu așa-numitele dizolvări voluntare, decise în mod liber, cu cvorumul și cu majoritatea prevăzută de lege și/sau de către actele de constituire și înființare. în luarea unor astfel de decizii, mai ales pe criterii de necesitate și de oportunitate, se pleacă de la principiul simetriei formal juridice, adică, cel puțin în cazul persoanelor juridice de tip asociativ. Despre acest tip de dizolvare, ce-i drept doar cu referire la societățile reglementate de Legea nr. 31/1990, în doctrină s-a afirmat că, „este cea care se produce prin hotărârea asociaților. În interesul continuării existenței societății, legea acordă asociaților un termen de grație, care se întinde între data dizolvării și data când se va fi făcut prima repartiție din activ, termen în care aceștia vor putea să revină asupra hotărârii de dizolvare"'1'.
Legat de această categorie de situații în care se poate produce dizolvarea unei anumite persoane de drept privat, trebuie avute în vedere și ținut seama și de prevederile art. 247 NCC, conform cărora, „în cazul în care persoana juridică se dizolvă prin hotărârea organului competent, creditorii sau orice alte persoane interesate pot face opoziție, dispozițiile art. 243 aplicându-se în mod corespunzător". Din examinarea conținutului prevederii legale citate, se desprinde concluzia că opoziția reglementată de art. 243, pentru ipoteza măsurilor de reorganizare, se poate utiliza și în cazul măsurii de dizolvare, dar numai atunci când dizolvarea este legalmente admisibilă prin efectul hotărârii pe care o va lua organul competent. Soluția legală menționată este pe deplin firească, deoarece numai în astfel de cazuri s-ar putea afecta printr-un act de voință, interesele unor creditori ai persoanelor juridice ori ale altor categorii de persoane.
Ultima cauză de dizolvare a persoanelor juridice, avută în vedere de art. 245
litera e), se referă la orice alt mod prevăzut de lege, de actul de constituire sau
statut. Practic, pot intra în această categorie toate acele situații pe care fondatorii
unor persoane juridice le-au convenit ori stabilit ca și motive de dizolvare, prin actele
constitutive ori de înființare. Prin evocarea unor astfel de posibilități, legiuitorul a lăsat
deplină libertate celor care înființează persoane juridice cu privire la alegerea acelor
situații care pot determina începutul dispariției unei persoane juridice.
Cât privește dizolvarea persoanelor juridice de drept public, așa după cum am arătăm în cele precedente, această cauză de încetare a existenței lor trebuie să aibă temeiuri legale exprese. Cu alte cuvinte, pentru ca o astfel de categorie de persoane juridice să poată fi dizolvată, este necesar ca prin lege să se prevadă cazurile și condițiile în care se va produce dizolvarea, soluție conformă, de altfel, cu modul în care se înființează și funcționează astfel de subiecte de drept.
O altă modalitate de încetare a persoanelor juridice este aceea reglementată de alin. (1) al art. 250 NCC. Potrivit prevederilor acestui articol și alineat, „persoanele juridice înființate de către autoritățile publice centrale sau locale, nesupuse dizolvării, pot fi desființate prin hotărârea organului care le-a înființat. Textul citat are în vedere, după părerea noastră, ipoteza persoanelor juridice de drept public și/sau cu un regim mixt (de drept public și de drept privat), fără scop lucrativ sau cu scop lucrativ – de tipul regiilor autonome și al companiilor și al societăților naționale – înființate prin acte administrative de către autoritățile centrale și locale cu caracter administrativ, persoane care deși sunt de drept public, nu sunt supuse dizolvării, în condițiile art. 246.
Lichidarea persoanei juridice și încetarea personalității juridice a acesteia
Potrivit prevederilor art. 248 alin. (1) NCC, prin efectul dizolvării, persoana juridică intră în lichidare în vederea valorificării activului și plății pasivului. Putem afirma că lichidarea este o altă etapă în procesul de încetare a persoanelor juridice, care trebuie să urmeze în mod obligatoriu momentului dizolvării și care are ca scop legal valorificarea activului și plata pasivului.
Valorificarea activului, în esență, înseamnă vânzarea tuturor bunurilor proprietatea persoanei juridice și apoi achitarea datoriilor acesteia (plata sau stingerea pasivului), în primul rând, față de terți și apoi, în limita sumelor rămase, față de cei care au adus un anumit aport la formarea capitalului social.
Întrucât lichidarea, ca operațiune și etapă în procesul de încetare a persoanelor juridice, nu este definită legal, ne luăm îngăduința să o definim ca fiind ansamblul de acte și operațiuni pe care lichidatorul desemnat în condițiile legii trebuie și poate să le facă în scopul destructurării patrimoniului, al valorificării drepturilor și al stingerii obligațiilor existente precum și pentru încetarea existenței persoanei juridice și al radierii ei din registrele publice în care a fost înregistrată.
Într-o altă concepție, este adevărat formulată în legătură cu lichidarea societăților reglementate de Legea nr. 31/1990, lichidarea acestui tip de persoane juridice este văzută ca a doua fază a procesului de dispariție a societăților comerciale și cuprinde acele operații de lichidare a patrimoniului societății, plata creditorilor și împărțirea soldului între asociați. în această etapă, societatea comercială continuă să își păstreze personalitatea juridică, dar ea este subordonată cerințelor lichidării.
Cu privire la valorificarea activului persoanelor juridice dizolvate și la destinația bunurilor rămase după lichidare, trebuie avute în vedere și prevederile imperative ale art. 249 alin. (1) NCC, conform cărora, „oricare ar fi cauzele dizolvării, bunurile persoanei juridice rămase după lichidare vor primi destinația stabilită în actul de constituire sau statut ori destinația stabilită în hotărârea organului competent luată înainte de dizolvare". Așadar, dacă în urma lichidării patrimoniului unei persoane juridice dizolvate vor mai rămâne bunuri, indiferent care sunt cauzele dizolvării, în lipsa unor dispoziții legale contrare, acele bunuri vor primi destinația stabilită prin actele de înființare sau prin hotărârea organului care a decis dizolvarea. Astfel de dispoziții legale contrare pot fi, spre exemplu, cele cuprinse în Legea nr. 31/1990 precum și în Legea nr. 1/2005 etc. Pentru ipoteza în care nu există prevederi în actele de înființare ori în hotărârea organelor competente sau dacă, deși există o astfel hotărâre care să prevadă destinația bunurilor rămase după lichidare, acea hotărâre este contrară legii sau ordinii publice, la propunerea lichidatorului, bunurile rămase după lichidare se atribuie de instanța competentă, prin hotărâre supusă numai apelului unei persoane juridice cu scop identic sau asemănător, dacă prin lege nu se prevede altfel. Atunci când există mai multe astfel de persoane juridice, lichidatorul propune cel puțin trei persoane juridice, caz în care, bunurile se atribuie prin tragere la sorți [alin. (1) al art. 249]. O altă ipoteză și soluție juridică este avută în vedere de legiuitor, pentru ipoteza în care dizolvarea persoanei juridice este decisă de către organele competente ale acesteia precum și atunci când nici o altă persoană juridică nu este de acord cu preluarea bunurilor rămase în urma lichidării avute în vedere de alineatul al doilea al art. 249. În această ultimă ipoteză, bunurile rămase după lichidare vor putea trece în proprietatea privată a comunei, orașului sau a municipiului în a cărui rază teritorială se află bunurile, conform celor stabilite de prevederile alin. (3) al aceluiași articol.
Cu privire la momentul la care se transmite dreptul de proprietate asupra bunurilor rămase după lichidare, în condițiile avute în vedere de prevederile
alin. (2) și (3), către beneficiarii acelor bunuri, prevederile alin. (4) sunt clare: transferul operează de la data preluării lor de către beneficiari, dacă o dispoziție legală nu
prevede altfel. Titlurile de proprietate aferente unor astfel de bunuri sunt reprezentate, după caz, de procesele verbale de predare-primire ori de hotărârile judecătorești rămase definitive. Astfel de înscrisuri pot constitui și temeiul juridic al intabulării în cartea funciară, în cazul bunurilor imobile.
SPEȚE
1.) Decizia Nr.1387 din 03.11.2009 a Curții de apel ,Timișoara
Prin încheierea nr. 731 din 7 mai 2009 pronunțată în dosarul nr. 7084/30/2008 judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Timiș a admis cererea formulată de lichidatorul S.C.P. I S.P.R.L. Timișoara și a dispus, în temeiul art. 32 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, deschiderea procedurii simplificate de insolvență față de debitoarea S.C E S.R.L. Moșnița Nouă, cu toate consecințele care rezultă din adoptarea unei asemenea măsuri, în calitate de lichidator judiciar desemnând același practician. Împotriva acestei încheieri a declarat recurs debitoarea, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate, solicitând modificarea acesteia, în sensul respingerii cererii de deschidere a procedurii insolvenței, considerând că în mod greșit tribunalul a admis cererea lichidatorului judiciar având ca obiect deschiderea procedurii simplificate, întrucât la data la care s-a solicitat declanșarea procedurii insolvenței acesta nu mai avea calitatea de a cere lichidarea societății, intervenind „tardivitatea”. Recurenta a mai arătat că, întrucât dizolvarea persoanei juridice s-a dispus la 13 aprilie 2005, prin încheierea nr. 4557 a judecătorului delegat la Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Timiș, iar potrivit art. 260 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, modificată, lichidarea societății trebuia făcută în 3 ani de la data dizolvării, se poate observa că acest termen a expirat la 13 aprilie 2008. Or, cererea de declanșare a procedurii insolvenței a fost formulată de lichidator la data de 24 septembrie 2008, cu depășirea termenului legal menționat, condiții în care lichidarea și radierea societății urmează a se face în temeiul art. 31 alin. 5-7 din Legea nr. 359/2004. Prin decizia civilă nr. 1387 din 3 noiembrie 2009 pronunțată în dosarul nr. 7084/30/2008 Curtea de Apel Timișoara a respins ca nefondat recursul debitoarei. Pentru a hotărî astfel instanța de control judiciar a reținut că, în primul rând, trebuie avut în vedere faptul că, deși dizolvarea societății recurente a fost dispusă de judecătorul delegat la Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Timiș, prin încheierea nr. 4557 din 13 aprilie 2005, ca urmare a faptului că persoana juridică nu și-a preschimbat certificatul de înmatriculare și cel de înregistrare fiscală cu noul certificat de înregistrare conținând codul unic de înregistrare, până la 31 decembrie 2004, numirea lichidatorului a avut loc abia prin încheierea nr. 13250 din 13 octombrie 2005, la cererea petentei A.F.P. Timișoara, în condițiile alin. 4 al art. 31 din Legea nr. 359/2004, care statuează că, dacă nu există reprezentant legal ori acesta nu procedează la numirea lichidatorului în termenul prevăzut la alin. 3 (respectiv, în 6 luni de la data pronunțării încheierii de dizolvare sau, după caz, de la data respingerii recursului formulat împotriva acesteia, perioadă în care reprezentantul legal al persoanei juridice avea obligația numirii și înregistrării în registrul comerțului a lichidatorului, lucru care nu s-a întâmplat), la cererea oricărei persoane interesate, formulată în termen de 6 luni de la expirarea termenului prevăzut la alin. 1, judecătorul delegat numește un lichidator de pe lista practicienilor în insolvență, remunerarea acestuia urmând a fi făcută din patrimoniul persoanei juridice dizolvate sau, în cazul lipsei acestuia, din fondul de lichidare constituit în temeiul Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenței. Ca atare, este lesne de observat că în speță nu poate fi primită critica întemeiată pe tardivitatea cererii de deschidere a procedurii insolvenței, care a fost depusă la tribunal la data de 24 septembrie 2008. În al doilea rând, trebuie menționat că art. 260 alin. 1 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările ulterioare, potrivit căruia lichidarea societății trebuie terminată în cel mult 3 ani de la data dizolvării, pentru motive temeinice, tribunalul putând prelungi acest termen cu cel mult 2 ani, nu se aplică decât în procedura lichidării voluntare, reglementată de acest act normativ. Lichidarea societăților comerciale reprezintă a doua fază a procesului de dispariție a personalității juridice a acestor entități, ea constituind ansamblul de operațiuni necesare încheierii afacerilor aflate în curs în momentul în care survine dizolvarea, operațiuni necesare pentru stabilirea, identificarea și cuantificarea activelor, iar ulterior transformarea lor în numerar, stabilirea pasivului, plata creditorilor sociali și împărțirea rezultatelor lichidării între asociați. Intrarea societății în faza de lichidare presupune obligatoriu numirea sau desemnarea unor lichidatori. Lichidarea voluntară se deosebește, în principiu, de procedura falimentului (care este o lichidare judiciară), prin următoarele caracteristici: în timp ce falimentul este dispus de judecătorul-sindic, lichidarea reglementată în Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările ulterioare, este decisă de asociați, ea intervenind ca urmare a dizolvării, voluntare sau forțate; falimentul survine în situația în care societatea este în insolvență, pe când lichidarea voluntară poate interveni și în cazul activității normale a societății; lichidarea voluntară se desfășoară, în principiu, în interesul asociaților, în timp ce falimentul se desfășoară în interesul comun al creditorilor. Dacă lichidarea reprezintă procedura obișnuită de încetare a existenței persoanei juridice, procedura insolvenței, în cadrul căreia falimentul este una din modalitățile procedurii de executare colectivă, are în vedere o modalitate specifică de dispariție a persoanei juridice, adică lichidarea bunurilor debitorului pentru cauză de insolvență. Legea societăților comerciale este, din acest punct de vedere, lege generală față de Legea insolvenței, fiind înlăturată de la aplicare în cazul în care societatea, chiar aflată în curs de lichidare, este în insolvență. De altfel, Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările ulterioare, dispune expres, în art. 260 alin. 4, că lichidarea voluntară nu împiedică trecerea la faliment, dacă societatea este în incapacitate de plată, iar potrivit art. 2701 teza a II-a, în condițiile legislației insolvenței, creditorii vor putea cere deschiderea procedurii insolvenței față de societatea aflată în curs de lichidare.
Deschiderea procedurii insolvenței, chiar și în cursul perioadei de lichidare, poate fi cerută nu numai de creditorii sociali, ci și de lichidatorul desemnat de judecătorul delegat la oficiul registrului comerțului, în temeiul art. 2701 teza I, care statuează că, în cazul în care societatea aflată în lichidare este în stare de insolvență, lichidatorul este obligat să ceară deschiderea procedurii insolvenței. Se poate observa, așadar, că lichidatorul, în calitate de reprezentant legal al societății, este obligat să ceară deschiderea acestei proceduri, pentru a nu fi făcut culpabil de nedeclararea insolvenței (caz în care este posibilă o acțiune în răspundere civilă pentru acoperirea prejudiciilor cauzate de nedeclararea în termen a insolvenței), el având, deci, calitatea de a solicita acest lucru, contrar celor afirmate de recurentă. Pe de altă parte, cum în mod corect s-a arătat în cererea introductivă, prin declanșarea procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006, modificată, este posibil să se realizeze acoperirea, măcar parțială, a creanțelor declarate la masa credală, știut fiind faptul că avantajele procedurii de executare colectivă sunt numeroase, amintind aici doar pe acelea că procedura insolvenței permite reîntregirea averii debitorului prin anularea transferurilor patrimoniale frauduloase, antrenarea răspunderii personale a celor care se fac vinovați de ajungerea debitorului, persoană juridică, în stare de insolvență prin săvârșirea vreuneia dintre faptele expres și limitativ prevăzute de lege, distribuirea sumelor realizate în cadrul procedurii în conformitate cu ordinea de preferință a creanțelor stabilită de art. 121 și 123 din lege etc.
Ca atare, doar lichidarea voluntară a societății nu poate dura mai mult de trei ani, pentru motive temeinice, lichidarea putând fi prelungită de tribunal cu cel mult doi ani, impunerea unui asemenea termen justificându-se atât datorită situației în care se află persoana juridică (capacitatea de folosință limitată la necesitățile lichidării; înlocuirea organelor sociale cu lichidatorul), cât și necesității de a clarifica cât mai rapid raporturile cu creditorii sociali. În cazul în care s-a deschis împotriva societății comerciale aflată în lichidare procedura insolvenței, termenul maxim al lichidării se va prelungi cu durata procedurii concursuale.
Nu în ultimul rând, susținerile recurentei în sensul că lichidarea și radierea societății trebuie să se facă în temeiul art. 31 alin. 5-7 din Legea nr. 359/2004 nu au fundament, aceste norme juridice aplicându-se doar în cazul în care, până la expirarea termenului prevăzut la alin. 4 (6 luni de la expirarea termenului prevăzut la alin. 1, respectiv 6 luni de la data pronunțării încheierii de dizolvare) nu a fost înregistrată nicio cerere pentru numirea unui lichidator, persoana juridică urmând să fie radiată din registrul comerțului, prin încheiere a judecătorului delegat, pronunțată la cererea Oficiului Național al Registrului Comerțului, bunurile rămase în patrimoniul persoanei juridice după radiere revenind asociaților.
2.) Prin cererea inregistrata pe rolul Tribunalului Galati, creditoarea B.R.D. Sucursala Tulcea a solicitat deschiderea procedurii reorganizarii judiciare si a falimentului debitoarei SC SOREX SA Galati in baza Legii 64/1995
.Debitoarea SC SOREX SA Galati a formulat contestatie prin care a solicitat respingerea cererii deoarece creanta nu este certa, lichida si exigibila si nu exista nici un contract de credit intre ea si creditoare.Prin sentinta comerciala nr.225/23.09.2004 , Tribunalul Galati a admis contestatia debitoarei si a respins ca nefondata cererea de deschidere a procedurii reorganizarii judiciare si falimentului, in baza art.31 alin.6 din Legea 64/1995 republicata.S-a retinut ca, in conformitate cu art.29 din Legea 64/1995 republicata, creditoarea trebuie sa dovedeasca ca existenta unei cerinte certe, lichide si exigibile, ce se coroboreaza cu prezumtia de insolventa a debitoarei din cauza incetarii platilor fata de creditoare.Prezumtia de insolventa este relativa si poate fi combatuta prin proba contrara.Insolventa este definita de art.1 alin.2 din Legea 64/1995 ca fiind incapacitatea vadita de plata a datoriilor exigibile cu sumele de bani disponibile.S-a apreciat ca debitoarea a rasturnat prezumtia de insolventa cu acte depuse la dosarul cauzei din care rezulta ca nu se afla in incapacitate de plata .Din balanta de verificare analitica intocmita la 30.06.2004, necontestata de creditoare, rezulta ca debiotoarea detine disponibil in cont precum si sume de bani in casa, neaflandu-se in stare de insolventa.Impotriva acestei sentinte a declarat recurs creditoarea, recurs respins prin decizia civila cu nr.100/R/9.03.2005 a Curtii de Apel Galati, retinandu-se ca, intr-adevar, debitoare nu se afla intr-un dezechilibru financiar.
Pronuntata de: Tribunalul Galati Sentinta civila 225 din 23.09.2004
3.)Prin sentința penală nr. 123 din 14 iulie 2009 pronunțată în dosarul nr. 335/114/2009, Tribunalul Buzău a condamnat-o pe S.C. A.D.M. S.R.L. la pedeapsa amenzii de 6.000 lei pentru infracțiunile de evaziune fiscală și la pedeapsa amenzii de 15.000 lei pentru infracțiunea de înșelăciune care a avut consecințe deosebit de grave, rezultând o pedeapsă de 15.000 lei. În conformitate cu prevederile art. 531 alin. (3) lit. a) și art. 712 alin. (1) Cod penal, Tribunalul Buzău a aplicat persoanei juridice pedeapsa complementară a dizolvării, precizând că această pedeapsă are ca efect deschiderea procedurii de lichidare potrivit legii, iar o copie de pe dispozitivul hotărârii de condamnare, rămasă definitivă, urmează a fi comunicată de îndată, instanței civile, care procedează la desemnarea lichidatorului. În urma mai multor căi de atac, hotărârea a rămas definitivă la data de 21 octombrie 2011, în urma deciziei nr. 3714 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală în dosarul nr. 2108/1/2011.Hotărârea Tribunalului Buzău este, la cunoștința noastră, prima hotărâre penală de condamnare a unei persoane juridice (societate comercială cu răspundere limitată), la pedeapsa complementară a dizolvării prevăzută de art. 531 alin. (3) lit. a) și art. 712 alin. (1) Cod penal.Potrivit art. 532 Cod penal, aplicarea uneia sau mai multor pedepse complementare față de persoana juridică se dispune atunci când instanța constată că, față de natura și gravitatea infracțiunii, precum și față de împrejurările în care a fost săvârșită, aceste pedepse sunt necesare. Aplicarea uneia sau mai multor pedepse complementare este obligatorie când legea prevede această pedeapsă. În speța de față, ne aflăm în prima ipoteză, nefiind prevăzută obligativitatea aplicării pedepselor complementare pentru infracțiunile de înșelăciune ori evaziune fiscală săvârșite de o persoană juridică. Prin urmare, instanța, ținând seama de natura și gravitatea infracțiunilor, precum și față de împrejurările în care au fost săvârșite, a apreciat că se impune condamnarea persoanei juridice, pe lângă pedeapsa principală a amenzii în cuantum de 15.000 lei, și la pedeapsa complementară a dizolvării.Dizolvarea este prima și cea mai gravă pedeapsă complementară aplicabilă persoanei juridice, prevăzută de art. 531 alin. alin. (3) lit. a) C. pen.[1] Astfel, potrivit art. 712 alin. (1) C. pen., pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice se aplică atunci când persoana juridică a fost constituită în scopul săvârșirii de infracțiuni sau când obiectul său de activitate a fost deturnat în acest scop.Primul caz în care pedeapsa dizolvării poate fi pronunțată se referă așadar la crearea persoanei juridice în scopul săvârșirii de infracțiuni; prin urmare, existența însăși a persoanei juridice este în afara legii. Desigur, pentru a determina acest aspect, trebuie să ne raportăm la activitatea reală a persoanei juridice, la obiectul de activitate ascuns, și nu la obiectul său declarat de activitate care este întotdeauna licit[2]. Într-o astfel de situație, elementul subiectiv este deosebit de puternic[3], iar dizolvarea rămâne aplicabilă chiar dacă săvârșirea de infracțiuni nu a fost singurul scop al persoanei juridice la momentul constituirii sale. Apreciem că o asemenea situație urmează a fi rar întâlnită în practică, din cauza dificultăților probatorii existente.Al doilea caz în care dizolvarea poate fi aplicată se referă la situația în care obiectul de activitate a persoanei juridice a fost deturnat în scopul săvârșirii de infracțiuni. O asemenea ipoteză este destul de vagă; ea presupune că obiectul de activitate al persoanei juridice, licit, după cum am arătat, nu a fost respectat. Spre deosebire de dreptul belgian, de exemplu, unde deturnarea trebuie să fie totală, în doctrina română s-a apreciat că este suficient ca deturnarea să fie parțială, întrucât este puțin probabilă o situație în care persoana juridică să nu mai aibă nicio activitate legală, cel puțin pentru a disimula activitățile ilicite. Totodată, trebuie să existe o disproporție manifestă între activitățile legale și cele ilegale ale persoanei juridice pentru ca pedeapsa dizolvării să poată fi pronunțată[4]. Și în acest caz, elementul subiectiv este puternic, având în vedere că deturnarea obiectului de activitate trebuie realizată în scopul săvârșirii de infracțiuni.Trebuie menționat că mai există și alte situații în care poate fi aplicată pedeapsa dizolvării persoanei juridice. Astfel, potrivit art. 712 alin. (3) din Codul penal, în situația neexecutării, cu rea-credință, a uneia dintre pedepsele complementare prevăzute în art. 531 alin. (3) lit. b) – d) din Codul penal, instanța dispune dizolvarea persoanei juridice. Totodată, potrivit art. 713 alin. (2) și (3) din Codul penal, pedeapsa dizolvării poate fi aplicată dacă pedeapsa complementară a afișării sau difuzării hotărârii de condamnare nu a fost executată, cu rea-credință, iar instanța a dispus suspendarea activității sau a uneia dintre activitățile persoanei juridice până la punerea în executare a pedepsei complementare pe o perioadă de cel mult 3 luni, dacă nici după acest termen pedeapsa nu a fost executată. De asemenea, în aplicarea regulii potrivit căreia aplicarea unei pedepse complementare este obligatorie când legea o prevede, potrivit art. 2851 Cod penal, dacă una dintre faptele prevăzute în art. 282 – 285 Cod penal a fost săvârșită de o persoană juridică, pe lângă pedeapsa amenzii se aplică și pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice sau a suspendării activității ori a uneia dintre activitățile persoanei juridice, după caz.Din datele speței nu rezultă că persoana juridică a fost constituită în scopul săvârșirii de infracțiuni ori vreuna din celelalte situații în care dizolvarea poate ori trebuie aplicată de către instanță, în afară de deturnarea obiectului de activitate a persoanei juridice în scopul săvârșirii de infracțiuni.Sub acest aspect, având în vedere că dizolvarea (deși pedeapsă complementară) este cea mai gravă sancțiune care poate fi aplicată persoanelor juridice, o adevărată „pedeapsă cu moartea” impusă acestor entități și ținând seama că ea este circumscrisă unor condiții stricte de aplicare, apreciem că instanțele ar trebui să dea dovadă de o deosebită precauție atunci când pronunță această pedeapsă. Altfel spus, nu ori de câte ori se rețin în sarcina unei persoane juridice infracțiuni grave, pedeapsa dizolvării este cea mai potrivită în raport de scopul și funcțiile pedepsei.În speța de față, observăm că hotărârea Tribunalului Buzău este complet nemotivată cu privire la aplicarea acestei pedepse, instanța mărginindu-se să menționeze temeiurile legale ale dizolvării. Nici susținerea reprezentantei persoanei juridice în sensul că firma „nu mai desfășoară niciun fel de activitate, intenționându-se ca firma să se radieze la cererea administratorului” (ceea ce s-a și întâmplat ulterior, însă la cererea creditorilor) nu ar fi de natură a justifica aplicarea pedepsei dizolvării, câtă vreme deschiderea procedurii insolvenței la cererea debitorului este o procedură care are rațiuni complet diferite decât cele avute în vedere de legiuitorul penal atunci când a prevăzut posibilitatea condamnării penale la pedeapsa dizolvării.Mai mult, la data pronunțării hotărârii instanței de fond, față de persoana juridică se deschisese deja procedura insolvenței (la cererea creditorilor), ceea ce a condus la suprapunerea unor proceduri de lichidare. Pentru toate aceste considerente, apreciem că din datele speței nu rezultă cu certitudine dacă existau suficiente motive pentru aplicarea pedepsei dizolvării persoanei juridice.Trebuie totodată menționat că, potrivit art. 712 alin. (3) Cod penal, pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice are ca efect deschiderea procedurii de lichidare, potrivit legii civile aplicabile. În acest sens, în conformitate cu dispozițiile art. 47910 din Codul de procedură penală, o copie de pe dispozitivul hotărârii de condamnare prin care s-a aplicat pedeapsa dizolvării persoanei juridice se comunică, la data rămânerii definitive, instanței civile competente, care deschide procedura de lichidare și desemnează lichidatorul din rândul practicienilor în insolvență autorizați potrivit legii. Remunerarea lichidatorului se face din averea[5] persoanei juridice sau, în cazul lipsei acesteia, din fondul de lichidare constituit potrivit legii. O copie de pe dispozitivul hotărârii de condamnare se comunică, la data rămânerii definitive, organului care a autorizat înființarea persoanei juridice și organului care a înregistrat persoana juridică, pentru a lua măsurile necesare.În cauza de față, sentința penală nr. 123 din 14 iulie 2009 a fost înregistrată la Registrul Comerțului la data de 29 martie 2011, adică înainte de rămânerea ei definitivă (7 octombrie 2011), după cum rezultă din informațiile existente pe pagina de Internet a Oficiului Național al Registrului Comerțului. În orice caz, la acea dată, S.C. A.D.M. S.R.L. era deja radiată, prin urmare înregistrarea mențiunii privind sentința penală nu mai putea produce nici un efect. În orice altă situație însă, înregistrarea mențiunii privind o hotărâre judecătorească de condamnare a unei persoane juridice la pedeapsa dizolvării mai înainte de rămânerea ei definitivă este contrară art. 47910 din Codul de procedură penală și poate avea efecte grave asupra existenței persoanei juridice, încălcând totodată prezumția de nevinovăție de care se bucură.Dincolo de aceste aspecte, hotărârea menționată ridică și alte probleme cel puțin la fel de importante. Astfel, hotărârea aduce în atenție și o interesantă problemă ce ține de dreptul procesual penal, mai exact de reprezentarea persoanei juridice inculpate în procesul penal, mai ales având în vedere faptul că aceasta se afla în insolvență. De asemenea, se pune problema suspendării acțiunii civile exercitate în procesul penal împotriva unei persoanei juridice, atunci când față de aceasta s-a deschis procedura insolvenței, având în vedere prevederile art. 36 din Legea nr. 85/2006. Totodată, analiza succesiunii hotărârilor pronunțate în cauză conduce la concluzia că persoana juridică a fost condamnată după ce aceasta fusese radiată de instanța civilă
Bibliografie
[ 1.] ALUNARU, C., 2007, Drept civil român. Editura Cordial-Lex, Cluj-Napoca;
[2.] BELEIU, G., 2005, Drept Civil Român. Introducere în studiul dreptului civil. Subiectele dreptului civil. Editura Șansa, București;
[3.] BELEIU, G., 2010, Drept Civil. Introducere în Dreptul Civil, Persoanele. Ediția a VI, revăzută și adăugită. Editura Șansa, București;
[4.] BOROI, G., 2009, Drept Civil. Partea Generală. Persoanele. Editura All Beck, București;
[5.] CHELARU, E., 2005, Drept Civil. Partea Generală, Editura All Beck, București;
[6.] DĂNĂILĂ, V. ,2005,Legislația asociațiilor și fundațiilor ,Editura All Beck,București;
[7.] HAMANGIU, C., ROSETTI – BĂLĂNESCU, I., BĂICOIANU, A., 2007,Tratat de Drept Civil, Editura All, București;
[8.] POENARU, E., 2009, Drept Civil. Teoria Generală. Persoanele, Editura All Beck, București;
[9.] POP, L., 2010, Tratat de Drept Civil,Editura Lumina Lex,București;
[10.] TĂRCHILĂ, P., 2008, Drept civil, Partea generală și Persoanele, Editura Guttenberg, Arad;
[11.] TURIANU, C., 2008, Drept Civil, Partea Generală. Persoanele. Editura Universitară. București;
[12.] URS , I.R., TODICĂ, C.I., 2008, Teoria Persoanelor. Editura Oscar Print, București.
Declarație,
Subsemnata – SILAGHI G. ADRIANA-FLORINA, declar pe propria – mi răspundere că lucrarea de disertație intitulată „ ÎNCETAREA EXISTENȚEI PERSOANEI JURIDICE ÎN ROMÂNIA” , la disciplina Prevederile Noului Cod civil în Administrația publică, îmi aparține, nu a fost plagiată, iar la întocmirea ei nu am consultat alte izvoare și materiale în afara celor menționate la bibliografie, în conținutul lucrării și în notele de subsol.
Absolventă,
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Persoana Juridica (ID: 101949)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.