PERSOANA FIZICĂ – SUBIECT DE DREPT CIVIL Normele juridice reglementează statutul legal al omului în calitatea sa de persoană, căreia îi aparține… [607072]

3 CCAAPPIITTOOLLUULL II
CCOONNSSIIDDEERRAAȚȚIIII IINNTTRROODDUUCCTTIIVVEE
SECȚIUNEA 1
PERSOANA FIZICĂ – SUBIECT DE DREPT CIVIL

Normele juridice reglementează statutul legal al omului în calitatea sa de
persoană, căreia îi aparține orice drept1. În viața juridică, oamenii apar în raporturile
dintre ele, ca titulare de drepturi și purtătoare de obligații, fie individual, când vorbim
de persoană fizică, fie organizat în condițiile legii ca o entitate distinctă de persoana
fiecăruia dintre constituenții acesteia, când vorbim de persoană juridică .
Așadar, noțiunea juridică a cuvântului de „persoană” se aplică oricărei ființe
care este susceptibilă de a avea drepturi și obligații, adică de a figura într -un raport
juridic2.
Dispozițiile legale referitoare la teoria persoanei fizice sunt risipite î n diferite
acte normative. Orice raport juridic își are izvorul în acte de rațiune. Dreptul3 nu poate
fi, deci, decât o ordine rațională introdusă în societate prin sistematizarea activităților
care se pot manifesta în ea. Prin urmare, dreptul este rezulta tul gândirii raționale a
omului. Dacă dorim să lămurim raportul dintre drept și subiectele de drept civil suntem
obligați să ne referim, mai întâi, la raportul dintre om ca persoană și drept4.
În condițiile stabilite de norma juridică, de dreptul obiectiv, în general,
totdeauna trebuie să intervină un fapt social, care să producă anumite efecte
juridice, constând în nașterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice
concrete.
Dreptul obiectiv stabilește condițiile în care omul, ca persoană fizică, devine

1 „Destinatarul oricărui drept este omul pentru că orice drept corespunde cu un interes al omului”
– Iering.
2 În acest sens a se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti -Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept
civil român, Vol. I., Editura All, București, 1996, p. 133; a se vedea și Iosif R. Urs, Smaranda
Angheni, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Editura Oscar Print, București, 1998, p. 191.
3 Dreptul, în senul cel mai general, constă în re guli de conduită ce privesc raporturile dintre
oameni, printre care și relațiile civile.
4 A se vedea Ernest Lupan, Drept civil. Persoana fizică, Editura Lumina Lex, București, 1999,
p. 8.

4 subiect de drept și își exercită drepturile și își execută obligațiile născute în cadrul
raporturilor juridice.
Dreptul și subiectele de drept sunt noțiuni distincte, dar strâns legate între
ele; subiectele de drept nu pot exista fără normă juridică , iar norma juridică apare ca
opera unor subiecte de drept.
Din cele amintite, rezultă că dreptul obiectiv determină identitatea juridică a
individului ca subiect de drept, avându -l în vedere chiar înainte de a se naște,
stabilind în acest sens (anumite) drepturi în seama copilului conceput încă
nenăscut, asigurându -i paternitatea etc., deși noul subiect de drept este încă lipsit
total de discernământ și nu poate să -și exercite personal vreun drept al său ori să -și
îndeplinească vreo obligație juridică5.
Din moment ce se naște, viața copilului se desfășoară, sub aspect juridic, în
condițiile stabilite de lege, iar înaintând în vârstă, fiecare etapă a vieții omului este
reglementată expres de lege, trecerea timpului aducând după sine schimbări
importante în privința calității de subiect de drept a omului.
Astfel, statutul său juridic se schimbă ca urmare a înaintării în vârstă: la
împlinirea de către minor a vârstei de 14 ani și apoi de 18 ani se schimbă, chiar în
mod radical, statutul legal al omului ca su biect de drept, ceea ce înseamnă că pe
măsura trecerii timpului omul dobândește noi calități juridice, și noi drepturi, dar, în
mod corelativ, își asumă și noi obligații juridice în diferite sectoare ale vieții sociale și
economice.
Tot legea stabilește c ondițiile în care se schimbă starea civilă a persoanei
fizice ca subiect de drept, modul și condițiile de dobândire și schimbare a numelui, a
domiciliului etc6.
Cu alte cuvinte, dreptul stabilește statutul legal al omului în calitate de subiect
de drept ca re, de -a lungul vieții sale este supus mereu unor schimbări, exprimate, în
mod obligatoriu, juridic7.

5 În acest sens Emil Poenaru, Introducere în dreptul civil. Teoria generală. Persoanele ,
Editura Europa Nova, București, 1996, p. 211 și urm.
6 Pentru mai multe aspecte a se vedea Constantin Stătescu, Drept civil. Persoana fizică.
Persoana juridică. Drepturile reale, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1970, p. 9 9 și urm.
7 În aceasta constă legătura strânsă, indispensabilă și inseparabilă, dintre drept și calitatea de
subiect de drept.

5 Dar ceea ce prezintă o importanță deosebită este faptul că, omul ca
persoană fizică, participă în cele mai variate raporturi juridice. Dintre acestea un loc
central îl ocupă raporturile juridice civile, la care persoana fizică participă ca subiect
de drept civil. Numai oamenii pot fi subiecți ai unor raporturi juridice civile, conduita
umană fiind unicul obiect al reglementării juridice.
Sintagma „subiect de drept” desemnează, în egală măsură, “atât participantul
Ia raporturile juridice – titularul de drepturi și obligații‚ cât și vocația unui atare titular
de a participa la asemenea raporturi, concretizată în aptitudinea de a -și pune în
valoare dre 3pturil e și obligațiile ce -i sunt recunoscute, respectiv impuse”8.
Omul, ca persoană fizică, este un subiect de drept universal, putând participa
la cele mai variate raporturi juridice. El intră în raporturi juridice pentru că urmăresc
realizarea unor scopuri per sonale, satisfacerea unor interese materiale sau
spirituale, și exercitarea unor obligații impuse de dispoziția normelor juridice sau
asumate prin acte juridice.
Persoana fizică este subiect de drept civil, fiind titularul unor drepturi și
obligații ce alc ătuiesc conținutul raportului juridic civil9. Calitatea de subiect de drept
civil nu poate fi separată de calitatea de persoană fizică, de om; orice om este
subiect de drept civil.
Legătura indisolubilă între calitatea de om, de persoană fizică, și calita tea de
subiect de drept civil este consacrată în legislația românească în mai multe acte
normative.
În acest sens, amintim cu titlu de exemplu, unele texte din Constituția
României (art. l6‚ 25, 49 etc.)10, cele mai importante reglementări există însă în
Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice. Astfel de
reglementări există în Codul familiei, Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în
aplicare a Codului familiei și a Decretului privitor la persoanele fizice și persoanele
juridic e, în Codul civil, în Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă etc.

8 A se vedea M. N. Costin, Marile instituții ale dreptului civil român. Persoana fizică și
persoana juridică, Vol. II, Editura D acia, Cluj -Napoca, 1984, p. 9.
9 E. Lupan, Introducere în dreptul civil, Editura Argonaut, Cluj -Napoca, 1999, p. 89 și urm.
10 Pentru conținutul acestor texte a se vedea Victor Duculescu, Constanța Călinoiu, Georgeta
Duculescu, Constituția României – coment ată și adnotată, Editura Lumina lex, București, 1997,
p. 71, 103, 162.

6 Totalitatea regulilor de conduită stabilită de actele normative amintite și alte
reglementări stabilesc împreună statutul legal al persoanei fizice.

SECȚIUNEA 2
CAPACITATEA CIVILĂ A PERSOANEI F IZICE

Calitatea de subiect de drept civil și capacitatea civilă sunt în strânsă
legătură; subiect de drept civil nu poate exista fără capacitate civilă. De aceea,
capacitatea civilă poate fi examinată științific numai pornind de la ca litatea de
subiect de drept civil.
Este cunoscut că, în dezvoltarea sa istorică, noțiunea de subiect de drept
(civil) a suferit transformări deosebit de importante, înainte de toate în privința sferei
oamenilor care puteau avea această calitate și, deci, p uteau avea drepturi și
obligații (civile).
Calitatea de subiect de drept (civil) și noțiunea de capacitate civilă s -au
modificat treptat în decursul secolelor, modificări care au fost reflectate, în mod
necesar și logic, în reglementările legale în materi e.
Astfel, într -o perioadă lungă din istoria societății umane, a statului și dreptului,
numai unii oameni erau subiecte de drept (civil), iar ceilalți , cei mai mulți, erau
„sclavii” , iar într -un anumit sens și țiganii și iobagii, care nu erau considerați s ubiecte
de drept (civil), ci obiecte în sens material.
Legal și doctrinar este atestat că, în societatea sclavagistă (romană și nu
numai), “nu oricărui om i se recunoștea posibilitatea de a avea un rol în viața
juridică, de a participa, cu alte cuvinte, la raporturile juridice ca titular de drepturi și
obligații”11. Cei care erau socotiți simple lucruri ( re) sau “unelte grăitoare”
(instrumenta vocalia) nu puteau fi subiecți de drept, adică dreptul nu le recunoștea
capacitatea juridică (civilă). Ori, pentru c a cineva să poată participa într -un raport

11 Pentru mai multe detalii a se vedea Vladimir Hanga, M. Jacotă, Drept privat roman, Editura
Didactică și Pedagogică, București, 1964, p. 105; Valerius M. Ciucă, Lecții de drept roman, Vol. I,
Editura Polirom, Iași, 2000, p. 145 și urm; Emil Molcuț, Dan Oancea, Drept roman , Casa de
Editură și Presă „Șansa” SRL, București, 1993, p. 85 și urm.; Ștefan Cocoș, Drept roman, Editura
Lumina Lex, București, 1998, p. 86 și urm.; Ion M. Anghel, Dreptul roman , Editura Lumina Lex,
București, 2001, p. 41 și urm.

7 juridic ca subiect de drepturi și obligații trebuia (și trebuie) să aibă capacitate
juridică.
Cu alte cuvinte, multă vreme numai oamenii liberi aveau capacitate juridică
și, deci, puteau fi subiecte de drept. În s ens juridic, numai ei erau persoane12, adică
titulari de drepturi și obligații. Sclavii, lipsiți de capacitate juridică, erau supuși, din
toate punctele de vedere, stăpânilor lor. Aceștia aveau dreptul să le posede, să le
folosească în diferite munci, să di spună de sclavii lor ca de orice lucru, aveau
asupra lor drept de viață și moarte.
Pedeapsa cu moartea aplicată unui sclav de către stăpânul său a constituit,
în acele vremuri, un fapt obișnuit, fără nici o consecință juridică pentru stăpân.
Desigur, soci etatea umană s -a schimbat treptat, atrăgând după sine și schimbări în
situația juridică a sclavilor. Stăpânul care se purta cu cruzime față de sclav era
obligat să -l vândă, iar cel care și -a ucis sclavul fără motive răspundea ca de
uciderea unui sclav stră in.
Mai târziu, a fost oprită definitiv executarea sclavilor de către stăpânii lor. Cu
timpul, s -a schimbat și situația juridică a iobagilor, chiar dacă în această privință
lucrurile nu au evoluat întotdeauna potrivit cerințelor progresului.
Calitatea de subiect de drept a tuturor oamenilor (cu capacitate juridică) a
căpătat conturul de astăzi după punerea în aplicare a Codului civil român, iar după
aceea a Decretului nr. 31/1954. Înainte, Codul Caragea punea robii13 și țiganii în
același rând cu dobitoacel e14.
Personalitatea umană, adică (juridic) calitatea de subiect de drept (civil),
presupune existența capacității juridice, care este aptitudinea abstractă a subiectului
de drept de a avea drepturi și obligații și de a le exercita, respectiv executa conform
legii.
În domeniul dreptului civ il, aceasta exprimă aptitudinea subiectului de drept
civil de a avea drepturi civile subiective și obligații civile și de a le exercita, respectiv

12 Cuvântul persoană, adică omul care posedă capacitate juridică, își are sorgintea în termenul
„persona ” care reprezenta masca pe care actorii o purtau pentru a dobândi aspectul personajului al
cărui rol îl jucau – V. Hanga, M. Jacotă , op. cit, p. 105; Iosif R. Urs, Smaranda Angheni, op. cit., p.
193.
13 Robia s -a desființat în Moldova prin Legea din 1855, iar în Valahia în 1856.
14 A se vedea M. A. Dumitrescu, Manual de drept civil, București, 1920, p. 34.

8 executa în limitele și condițiile stabilite de dreptul civil obiectiv.
Între calitatea de subiect de drept civil și capacitatea juridică civilă există o
legătură organică; nu poate exista subiect de drept civil fără capacitate civilă, iar
capacitatea civilă presupune existența subiectului de drept civil. Cu toate acestea,
ele sunt și rămân, prin natura lor, două concepte distincte. „Titularul de drepturi și
obligații civile se numește subiect de drept civil, iar vocația lui de a participa la
raporturi juridice civile își găsește exprimarea prin noțiunea tehnico -juridică de
capacita te civilă”’15.
Capacitatea de drept civil (sau capacitatea civilă) este parte componentă a
capacității juridice. Ea poate fi definită ca fiind acea parte a capacității juridice a
omului care constă în aptitudinea acestuia de a avea și de a -și exercita drept urile
civile și de a avea și de a -și asuma obligații civile. prin încheierea de acte juridice.
Această capacitate privește orice subiect de drept civil, ființa umană fiind premisa
capacității de drept civil a oricărui subiect de drept16.
Din această definiț ie a capacității de drept civil rezultă următoarele:
– ea este o parte a capacității juridice;
– exprimă aptitudinea generală și abstractă de a avea drepturi și obligații
civile;
– înseamnă aptitudinea de a -și exercita aceste drepturi și de a -și asuma
aceste obligații;
– în fine, înseamnă că aceste drepturi se exercită, respectiv obligațiile se
execută prin încheierea de acte juridice civile.
În doctrină s -a pus problema în ce sens trebuie privită capacitatea civilă: ca o
capacitate generală având ca dome niu de aplicare toate ramurile dreptului și
prezentând anumite particularități de la o ramură la alta, sau ca o capacitate de
ramură al cărui domeniu de incidență este restrâns la dreptul civil?”
În această problemă, s -au conturat, în esență, două opinii.
Într-o primă opinie17, se susține teza caracterului general al capacității civile.

15 În acest sens a se vedea Mircea N. Costin, op. cit., p. 9 și urm.
16 Ernest Lupan, Drept civil. Persoana fizică, op. cit., p. 15.
17 Tr. Ionașcu, Persoana fizică în dreptul R.P.R., p. 153; C. Stătescu, Drept civil. Persoana
fizică, persoana juridică, drepturile reale, op. cit., , p. 14.

9 În acest sens, se arată că “persoana fizică are capacitate de folosință și de
exercițiu, care împreună alcătuiesc capacitatea civilă în înțeles de capacitate în
societate și nu de capacitate de drept civil, cu restrângeri ce pot varia de la o
ramură la alta a dreptului”.
Într-o a doua opinie18, s-a susținut că „divizarea capacității juridice în
capacitatea de folosință și în cea de exercițiu a fost opera științei dreptului civi l, fiind
consacrată de legislația civilă19. Aceste categorii ale dreptului civil au fost uneori
generalizate în mod neîntemeiat pentru toate ramurile dreptului…”. Pe temeiul
acestei constatări, autorii citați conchid: „Capacitatea juridică este unică. Ea
presupune atât posibilitatea de a fi titular al drepturilor și obligațiilor, cât și facultatea
de a le exercita. Această concepție a capacității juridice stă la baza stabilirii
capacității de subiect de drept în toate ramurile dreptului…în afara dreptulu i civil”.
Așadar se consideră că, capacitatea de drept civil este o capacitate de ramură20.
Potrivit prevederilor art. 5 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice
și persoanele juridice, structura capacității de drept civil a persoanei fizice cuprinde
două elemente: capacitatea de folosință21 și capacitatea de exercițiu.
Capacitatea de drept civil cu cele două elemente componente nu se
confundă cu drepturile și obligațiile civile; capacitatea este – după cum am arătat – o
aptitudine abstractă, pe când dreptul civil subiectiv o posibilitate concretă de a avea
o anumită conduită, respectiv obligația civilă o îndatorire concretă de a avea o
anumită conduită, corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ.
De drepturi civile subiective, respectiv de obligații civile se poate vorbi numai
în prezența capacității civile, aceasta constituind premisa existenței, dobândirii,
respectiv asumării lor, precum și a exercitării, respectiv executării lor.
Referindu -ne la capacitatea de drept civil, deci atât la ca pacitatea de
folosință, cât și la capacitatea de exercițiu, vom putea evidenția acele caractere
juridice generale ce sunt proprii acestei instituții juridice generale ale dreptului civil.

18 I. Ceterchi, M. Luburici, Teoria generală a statului și dreptului, vol. II, p. 282.
19 Decretul nr. 31/ 1954.
20 Ernest Lupan, Drept civil. Persoana fizică, op. cit., p. 16.
21 În literatura juridică s -a spus c ă expresia de „capacitate de folosință” a fost rău aleasă pentru a
desemna capacitatea (aptitudinea) de a avea drepturi și obligații. Din acest punct de vedere s -a
propus utilizarea expresiei de „capacitate subiectivală” – M. N. Costin, op. cit., p. 46.

10 Sunt considerate caractere juridice generale ale capacității de drep t civil
următoarele: legalitatea, generalitatea, inalienabilitatea și intangibilitatea22.
Legalitatea capacității de drept civil exprimă ideea după care această
capacitate este opera legiuitorului, voința individuală neputând avea nici un rol în
privința re cunoașterii capacității civile, determinării începutului acesteia, a
conținutului sau modurilor de încetare etc.
Generalitatea capacității civile se exprimă prin aceea ca suntem în prezența
unei aptitudini generale și abstracte a oricărei persoane fizice p articipante la
raporturi de drept civil, ea nefiind niciodată concretizată ca aptitudinea unei
persoane determinate. Gradul de generalitate nu diferă, deci, în funcție de categoria
de persoană fizică, diferențe existând doar în privința persoanelor fizice și
persoanelor juridice.
Inalienabilitatea capacității de drept civil este reglementată de legea civilă în
sensul imposibilității de a renunța la ea. Ea nu poate constitui obiectul vreunui act
juridic civil. Potrivit prevederilor art. 6, alin. 2, din Decre tul nr. 31/1954, „nimeni nu
poate renunța., nici în tot, nici în parte, la capacitatea de folosință sau la cea de
exercițiu”.
Inalienabilitatea capacității de drept civil nu înseamnă însă că o persoană nu
poate renunța la un drept subiectiv civil concret al său23.
Intangibilitatea capacității de drept civil exprimă ideea că nimeni nu poate fi
lipsit, în tot sau în parte, sau îngrădit în capacitatea sa civilă, decât în cazurile și
condițiile stabilite de lege. astfel, art. 6 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954 stabilește că
„nimeni nu poate fi îngrădit de capacitatea de folosință și nici lipsit, în tot sau în
parte, de capacitatea de exercițiu, decât în cazurile și în condițiile stabilite de lege”.

22 A se vedea Ernest Lupan, Drept civil. Persoana fizică, op. cit., p. 16. 24.
23 De exemplu, succesibilul poate renunța la moștenire, creditorul la dreptul său de creanță etc.

11 SECȚIUNEA 3
GENERALITĂȚI PRIVIND IDENTIFICAREA PERSO ANEI FIZI CE

§ 1. Noțiune și reglementare legală.
Așa cum se arată în literatura de specialitate24, prin identificarea persoanei
fizice înțelegem individualizarea sa în raporturile juridice civile cu ajutorul unor
atribute (elemente) ce caracterizează omul ca subiec t de drept civil, care îi sunt
proprii în ansamblul relațiilor sociale la care ia parte și în fiecare dintre asemenea
relații în parte.
Identificarea persoanei fizice nu are o reglementare generală care să
cuprindă toate elementele cu ajutorul cărora ea se realizează. în legătură cu fiecare
atribut de identificare există, deci, reglementări legale concrete, dintre care vom
aminti ele mai importante.
Astfel, dreptul la nume este reglementat prin prevederile art.12 din Decretul
nr.31/1954, art. 27, 28, 40, 62 , 64 și 78 C. fam., prin normele Decretului nr.975/1968
cu privire la nume, Convenția privind drepturile copilului ș.a.
Dreptul la domiciliu și la reședință este reglementat prin art.13 -15 din
Decretul nr.31/1954, Legea nr.105/1996 privind evidența populaț iei și cartea de
identitate, unele reglementări din Codul familiei, Pactul internațional privind
drepturile civile și politice ale omului, Convenția privind drepturile copilului ș.a.
Starea civilă a persoanei fizice este reglementată în art.22 -24 din Decre tul
nr.31/1954, unele articole din Codul familiei, Legea nr. 119/1996 cu privire la actele
de stare civilă ș.a.

§ 2. Natura juridică a identificării persoanei fizice.
Este indiscutabil că omul nu se individualizează numai în raporturile de drept
civil, ci în toate celelalte raporturi juridice în care el apare ca subiect de drept.
Aceasta înseamnă că identificarea persoanei fizice este o instituție juridică
complexă, din care numai o parte aparține dreptului civil, acea parte care cuprinde
normele de drept civil ce reglementează mijloacele de individualizare a omului în

24 A se vedea, Petrică Trușcă, „Drept civil. Introducere în dreptul civil. Persoana fizică.
Persoana juridică”, Editura S. C. Universul Juridic S.R.L., București, 2004, p. 351.

12 raporturile de drept civil.
În dreptul civil, ne vom ocupa tocmai de această parte a instituției juridice
complexe de identificare a persoanei fizice în raporturile ce aparțin acestei ramuri
de drept, care servesc la cunoașterea statutului legal al omului, ca subiect de drept
civil.

§ 3. Necesitatea identificării persoanei fizice.
Individualizarea sau identificarea persoanei fizice se impune pentru a se
putea distinge o astfel de persoană de alta, de alte persoane participante la
raporturile de drept civil.
Omul nu se poate situa nici un moment în afara vieții juridice, aceasta având
caracter de permanență. De aceea, individualizarea persoanei fizice apare ca o
necesitate permanentă, de la naș tere și până la moarte. Totodată, identificarea
subiectului de drept civil, luat individual, este o necesitate generală, deoarece pe
parcursul vieții omului atributele care -l caracterizează se pot schimba și, de
regulă se schimbă. Omul trebuie identificat în orice moment și în orice situație.
Identificarea persoanei fizice trebuie privită atât din punct de vedere
individual, cât și sub aspect social, existând în acest sens nu numai un interes
personal, ci și unul public.
Nevoia individualizării este de ordin personal (individual), ce se explică prin
aceea că fiecare om, în calitatea sa de participant la cele mai variate raporturi
juridice, este direct interesat să se poată individualiza în raporturile respective.
Există, însă, și un interes gener al, public, în privința individualizării
subiectelor de drept, în sensul că societatea însăși are interesul ca fiecare persoană
fizică ce o compune să poată fi identificat în multiplele raporturi juridice la care
participă.
Structura raportului juridic civ ile cuprinde – după cum se știe – trei elemente
constitutive: subiect, conținut și obiect. Stabilirea sau concretizarea primului element
implică, necesarmente, individualizarea ori identificarea participantului la raportul
juridic civil. Dar, omul, ca pers oană fizică, este înregistrat la naștere, care este o
primă identificare. Pe parcursul minorității, el trebuie și este ocrotit de părinți, în lipsa
acestora de tutore sau de curator, ceea ce presupune, de asemenea, o

13 individualizare, o identificare a sa. î n viața omului intervine, de regulă, căsătoria,
care are ca efect schimbarea situației sale juridice, a stării sale civile, fiind vorba din
nou de identificarea sa în ipostază de căsătorit. în general, exercitarea tuturor
drepturilor și executarea tuturor obligațiilor presupune operațiunea juridică de
identificare a persoanei fizice.
Aceasta înseamnă că nu există raport juridic concret civil (sau de altă natură)
care să nu necesite identificarea persoanei fizice, ca subiect de drept civil, ca
subiect de dre pt în general.

§ 4. Mijloacele de identificare a persoanei fizice.
Așa cum se poate observa din cele amintite anterior, p ermanența nevoii de
identificare a omului în planul raporturilor juridic n -a putut fi ignorată de legiuitor,
care a reglementat mai mu lte mijloace de identificare a persoanei fizice care, într -o
accepțiune, sunt denumite „ atribute de identificare ” a acesteia. Atributele de
identificare a persoanei fizice sunt, uneori, reglementate sub forma unor drepturi
subiective ale individului ca, de exemplu, dreptul la nume sau dreptul la
domiciliu ; alteori legiuitorul le privește ca elemente ce caracterizează situația
individului su b anumite aspecte, cum sunt, de exemplu, starea de recidivă,
antecedența penală, vechimea în muncă, cetățenia ș.a.
Dintre atributele juridice de identificare a persoanei fizice, din punctul de
vedere al dreptului civil, interesează: numele , domiciliul și starea civilă , ele
constituind elementele de bază cu ajutorul cărora se stabilește identitatea omului ca
titular de drep turi și obligații civile.
Sub aspectul naturii lor juridice , atributele de identificare a persoanei fizice
sunt drepturi subiective nepatrimoniale, cu toate trăsăturile caracteristice acestei
categorii de drepturi subiective. Acest caracter al atributelor de identificare a
persoanei fizice rezultă fără echivoc din reglementările cuprinse în art. 54, alin. 1,
din Decretul nr. 31/1954, plasat în capitolul III, intitulat „ Ocrotirea drepturilor
personale nepatrimoniale ”.
Atributele de identificare a persoanei f izice sunt, deci, drepturi subiective
civile nepatrimoniale (dreptul la nume, în sensul numelui de familie și prenumelui,
completat cu pseudonimul, dreptul la domiciliu și la reședință, precum și starea

14 civilă a persoanei fizice ) și, deci, prezintă toate caracterele juridice proprii unor
asemenea drepturi subiective . Aceste caractere sunt următoarele25:
 ele sunt drepturi subiective civile absolute, deci opozabile față de oricine
(erga omnes) care are obligația generală de a nu face nimic pentru a
stânjeni exercitarea lor;
 ele sunt drepturi subiective civile inalienabile (netransmisibile, incesibile,
adică neputând fi înstrăinate prin acte juridice și nici transmise prin
moștenire de către titularii lor;
 ele sunt drepturi imprescriptibile atât extinctiv, câ t și achizitiv, adică nu se
sting prin neuz și nici nu pot fi dobândite prin uz, oricât timp ar dura starea
respectivă;
 drepturile subiective civile nepatrimoniale sunt strâns legate de persoana
titularului, având un caracter strict personal și, deci, nepu tând fi – în
principiu – exercitate prin reprezentare. Spunem „în principiu ”, deoarece
reprezentarea în materie trebuie să fie prevăzută expres de lege, ca, de
exemplu, în cazul acțiunii în tăgada paternității care poate fi pornită de
către tutore, dacă so țul îndreptățit este pus sub interdicție judecătorească,
sau al acțiunii în stabilirea paternității copilului din afara căsătoriei care
poate fi introdusă, în numele copilului, de către mamă sau de către tutore.
La fel și cererea de schimbare pe cale admin istrativă a numelui unui copil
minor se poate formula de către părinții săi ori de către tutore;
 aceste drepturi subiective civile aparțin tuturor persoanelor fizice, fiind
drepturi generale și având caracter de universalitate.

25 Petrică Trușcă, op. cit., p. 354-355.

15 CCAAPPIITTOOLLUULL 22
NNUUMMEELLEE PPEERRSSOOAANNEEII FFIIZZIICCEE
SECȚIUNEA 1
DEFINIȚIA ȘI CARACTE RELE DREPTULUI LA NU MELE DE FAMILIE

§ 1. Definiție.
Identificarea oamenilor cu ajutorul numelui este tot atât de veche ca și
apariția vieții sociale. Într -adevăr, din cele mai vechi timpuri, numele a fost unul din
elementele de bază prin intermediul căruia a avut loc individualizarea persoanelor
fizice în cadrul societății.
În formarea și determinarea istorică a numelui au existat mai multe sisteme
onomatologice. Astfel, în Grecia antică sistemul onomatologic era f oarte simplu,
având la bază principiul potrivit căruia persoanele aveau un nume unic, ca, de
exemplu, Solon, Demostene, Pericle etc26.
La romani, dimpotrivă, numele era compus din trei elemente de valoare
diferită. În primul rând, era ceea ce se numea nomen sau nomen gentile care era
comun membrilor aceleiași ginte. Acest prim element al numelui era precedat de un
al doilea element denumit praenomen cu ajutorul căruia se identificau persoanele
între ele în cadrul aceleiași ginte. Al treilea element ce compun ea numele în acest
sistem onomatologic îl constituia cognomenul,ceea ce înseamnă, într -o traducere
liberă, porecla.
Acest sistem onomatologic pe lângă faptul că ajută la identificarea
persoanelor prezintă și avantajul că se indică prin simpla enunțare a nu melui și
legătura de filiație și rudenie a persoanei.
După căderea imperiului roman, s -a părăsit sistemul onomatologic roman,
adoptându -se numele sfinților. Cum însă sfinții sunt relativ puțini la număr s -a simțit
nevoia, în vederea identificării persoanel or, să se revină la sistemul patronimic,
precedat de un prenume.
De regulă, prenumele se alegea dintre numele sfinților, în timp ce numele a
fost alcătuit în funcție de împrejurări. Astfel, unele persoane și -au luat ca nume pe

26 A se vedea: Dumitru Lupulescu, Ana maria Lupulescu, „Identificarea persoanei fizice” ,
Editura Lumina Lex, București, 200 2, p. 11.

16 acela al locului de origine, altele, o poreclă, o profesie, nume de animale etc.
În dreptul țării noastre, după Regulamentul Organic, care prevedea că orice
persoană trebuie să aibă un nume dublu, adică compus dintr -un prenume și un
nume, și după prevederile Codului civil, care impune au ca în actele de stare civilă
persoanele să fie arătate prin numele și prenumele lor, primul act normativ care
reglementează într -un tot unitar problemele privind numele persoanei fizice este
Legea din 18 martie 1 895. În conformitate cu prevederile acest ei legi, orice
persoană trebuia să aibă un nume de familie. În cazul în care nu avea, era obligată
să facă o declarație la primăria locului de origine prin care arăta că înțelege să
poarte numele de botez al tatălui său la care adăuga una din terminațiile, în datina
țării, escu sau eanu, de natură a diferenția numele de prenume. De exemplu, dacă
tatăl avea ca nume de botez pe acela de Dumitru, fiul declara că va purta numele
de Dumitrescu27.
Numele dobândit, în modul arătat, era trecut pe marginea actului de naștere
al persoanei în cauză.
În legislația actuală a țării noastre noțiunea de nume este folosită în două
înțelesuri. Astfel, într -un înțeles mai larg, numele unei persoane cuprinde atât
numele de familie, cât și prenumele. În acest înțeles este folosit ă noțiunea de nume
în art. 12 din Decretul nr. 31 din 30 ianuarie 1954 privitor la persoanele fizice și
persoanele juridice, precum și în art. 1 din Decretul nr. 975 din 28 octombrie 1968
cu privire la nume. In conformitate cu aceste prevederi legale „nume le cuprinde
numele de familie și prenumele.”
În același înțeles era folosită expresia de nume de familie și de către Codul
nostru civil în articolele 47 și 312. Sub această accepțiune numele de familie indică
și desemnează pe toți membrii unei familii, apl icându -se numai celor care descind
dintr-un autor comun.
Într-un înțeles restrâns, numele cuprinde numai numele de familie, fără
prenume. În acest înțeles, art. 27 și 28 din Codul familiei se referă la numele de
familie ce urmează a fi purtat de soți în timpul căsătoriei.
Atât în societate, cât și în cadrul raporturilor juridice la care participă
persoanele fizice, numele trebuie privit ca un întreg, ca o Unitate, adică în totalitatea

27 Dumitru Lupulescu, Ana Maria Lupulescu, op. cit., p. 12.

17 elementelor sale alcătuitoare. Numai în această unitate a sa numele poate servi la
identificarea persoanei fizice în societate.
Prin urmare, potrivit legii, practicii sociale și judecătorești, numele unei
persoane fizice cuprinde atât numele de familie, cât și prenumele. Cu alte cuvinte,
individualizarea unei persoane fizice în societate se face atât prin numele de familie,
cât și prin prenume. De asemenea, desemnarea persoanei fizice în raporturile
juridice la care participă, fie ca subiect activ, fie ca subiect pasiv se face atât prin
numele de familie, cât și prin prenume28.
Cu toate acestea, cele două elemente alcătuitoare ale numelui — numele de
familie și prenumele – au un regim juridic deosebit sub aspectul modurilor de
dobândire, al modificării, exercitării și schimbării, motiv pentru care, în cadrul lucrării
de față acest e elemente ale numelui vor fi tratate separat.
În literatura juridică și practica judecătorească, mai veche, s -a discutat pe
larg despre natura juridică a dreptului la nume Astfel, într -o primă concepție dreptul
la nume a fost asimilat, prin natura sa juri dică, dreptului de proprietate.
O a doua concepție cu privire la natura juridică a numelui a fost aceea care -l
privea ca o instituție de poliție civilă, adică forma exterioară obligatorie prin care se
deosebesc persoanele în vederea apărării interesului general .
Ambele concepții cu privire la natura juridică a numelui de familie au fost
supuse unor multiple și îndreptățite critici, ajungându -se la concluzia că dreptul la
nume este de natură morală, respectiv, „numele este pur și simplu un element al
persona lității și un semn distinctiv, care are drept scop nu numai de a determina
filiația individului, dar și de a -l individualiza în societate.
Această concepție exprimată în literatura de specialitate, consacrată și de
practica judecătorească a fost reglementa tă și pe cale legislativă în dispozițiile art.
54 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și juridice care menționează
în mod expres că dreptul la nume este un drept personal nepatrimonial29.
Ca drept nepatrimonial, dreptul la nume prin final itatea sa socială și natura lui
juridică este într -o strânsă legătură cu celelalte drepturi personale nepatrimoniale și
în primul rând, cu dreptul la existență al persoanei fizice. Într-adevăr, dreptul la

28 Dumitru Lupulescu, Ana Maria Lupulescu, op. cit., p. 13.
29 Dumitru Lupulescu, Ana Maria Lupulescu, op. cit., p. 14.

18 nume este legat de dreptul asupra propriei imagini a persoanei ce rezultă din
reproducerea acesteia printr -o fotografie, dintr -o descriere sau printr -o altă formă de
reproducere . De asemenea, titularul dreptului la numele de familie poate dispune
publicarea unor date cu caracter secret cu privire la aspect ele de ordin fizic și moral
ale personalități sale, inclusiv a unor opere științifice, literare ori artistice.
Privit prin prisma raporturilor sale cu celelalte drepturi personale
nepatrimoniale, dreptul la nume se înfățișează ca un drept de sinteză în car e își
găsesc reflectarea multe dintre celelalte drepturi nepatrimoniale cum ar fi dreptul la
existență, la onoare, la reputație, la dreptul de autor al unei opere științifice, artistice
ori literare, de inventator etc.
Numele de familie este, prin natura s a juridică, un drept personal
nepatrimonial, adică un drept indisolubil legat de persoana omului care nu are
valoare economică și nu poate fi exprimat în bani.
Dreptul la numele de familie, împreună cu celelalte drepturi personal
nepatrimoniale, cum ar fi dreptul la onoare, reputație, dreptul personal nepatrimonial
de autor etc., reprezintă valori social -morale, care sunt intim legate de persoana
umană. Este semnificativă sub acest aspect caracterizarea făcută de fostul Tribunal
Suprem drepturilor personale nepatrimoniale care arăta că: „In principiu, drepturile
nepatrimoniale insepa rabile de persoana omului, cum sunt dreptul la nume, Ia
domiciliu etc., sunt drepturi perpetue și neprescriptibile.”30
Conținutul dreptului subiectiv la numele de familie se cara cterizează prin
facultatea titularului său de a purta numele dobândit sau stabilit potrivit legii, de a
cere rectificarea oricăror erori strecurate în actele de stare civilă sau în alte acte cu
privire la nume și, în cazurile și condițiile stabilite de leg e de a se opune ca alte
persoane să poarte numele său31.
Numele de familie servește la identificarea persoanei fizice nu numai atunci
când aceasta participă la raporturi juridice de drept civil, ci în toate raporturile
juridice la care participă ca subiect de drept, precum și în orice alte activități cu
caracter social, politic, artistic, cultural -sportiv etc.
Numele de familie este, așadar, un drept subiectiv personal nepatrimonial

30 Trib. Supr., Secț. civ. ‚ dec. nr. 950/1977, în CD pe anul 1977, p. 109.
31 Dumitru Lupulescu, Ana Maria Lupulescu, op. cit., p. 16.

19 care se dobândește prin filiație, ca urmare a modificării stării civile sau schimbării lui
pe cale administrativă, format din unul sau mai multe cuvinte, cu ajutorul căruia se
individualizează în societate o persoană fizică .
Definiția dată numelui se întemeiază, în principal, pe dispozițiile art. 12 alin. 1
din Decretul nr. 3 1/19 54 potrivit cărora „orice persoană are drept la numele stabilit
sau dobândit potrivit legii”. Ea este, de asemenea, în deplină concordanță cu
prevederile art. 7 pct. 1 din Convenția privind drepturile copilului care dispune:
„Copilul este înregistrat imedi at după nașterea sa și are de Ia această dată dreptul
la un nume …”. Convenția obligă totodată statele părți „… să respecte dreptul
copilului de a -și păstra identitatea, inclusiv cetățenia, numele său și relațiile
familiale, astfel cum sunt recunoscute de lege, fără amestec” .
Fiind drepturi civile, drepturile nepatrimoniale sunt ocrotite și apărate de
legislația civilă. Într -adevăr, după ce în art. 3 din Decretul nr. 31/1954 se consacră
regula potrivit căreia „Drepturile civile sunt ocrotite de lege” , în art. 54 din același
decret se prevede că persoana care a suferit o atingere a dreptului său la nume, la
onoare, la reputație, în dreptul personal nepatrimonial de autor, de inventator,
precum și în orice alt drept personal nepatrimonial poate cere instan ței de judecată
să oblige pe cel ce a comis o astfel de faptă să înceteze săvârșirea ei și să
îndeplinească orice măsură pe care instanța o consideră necesară pentru
restabilirea dreptului încălcat, inclusiv despăgubiri de natură pecuniară32.

§ 2. Caracter ele juridice ale dreptului la numele de familie .
Făcând parte din categoria drepturilor personale nepatrimoniale, numele de
familie prezintă caracterele specifice ale acestor drepturi.
Numele de familie este un drept absolut, ceea ce înseamnă că este opoza bil
tuturor persoanelor. Fiind un drept absolut, dreptul la numele de familie impune
tuturor persoanelor obligația generală negativă de a nu face nimic de natură a
aduce vreo atingere acestui drept. Toate persoanele au obligația de a se abține de
la orice act sau fapt prin care ar tulbura pe titularul numelui de familie în exercitarea
dreptului său.
Numele este un drept subiectiv personal nepatrimonial recunoscut de lege

32 Dumitru Lupulescu, Ana Maria Lupulescu, op. cit., p. 17.

20 tuturor persoanelor fizice. Acestui drept subiectiv îi corespunde o obligație corelativ ă
potrivit căreia orice persoană trebuie să poarte un nume . Din aceste prevederi
legale rezultă, așadar, că numele are caracter obligatoriu, în sensul că toate
persoanele fizice sunt obligate nu numai să aibă un nume, dar să și participe sub
acest nume la viața socială și juridică.
Obligația fiecărei persoane fizice de a purta un nume corespunde unei cerințe
sociale de a putea fi identificată în raporturile sociale și juridice la care participă33.
Respectarea acestei obligații de către toate persoanele este asigurată printr –
o serie de norme de drept aparținând dreptului civil, dreptului familiei, dreptului
penal, precum și altor ramuri de drept. Astfel, norme ale dreptului civil stabilesc
regimul juridic cu privire la modul cum se determină sau se dobândește numele de
familie și prenumele persoanei fizice, modurile în care acestea se pot modifica ori
schimba etc.
De asemenea, dispozițiile art. 293 din Codul penal prevăd pedeapsa cu
închisoarea de la 3 luni la 3 ani pentru toți cei ce se prezintă sub o identita te falsă
ori atribuie o identitate falsă altor persoane în scopul de a induce ori menține în
eroare o instituție de stat, obștească sau orice altă organizație care desfășoară o
activitate utilă din punct de vedere social și care funcționează potrivit legii , în
vederea producerii unei consecințe juridice pentru sine sau pentru altul.
Cu aceeași pedeapsă se sancționează încredințarea unui înscris care
servește pentru dovedirea stării civile ori pentru legitimare sau identificare, spre a fi
folosit fără drept.
Tot astfel, în art. 37 din Legea nr. 105/1996 privind evidența populației și
cartea de identitate se prevede că încălcarea dispozițiilor cuprinse în această lege
atrage după caz, răspunderea civilă, materială, disciplinară, contravențională sau
penală a p ersoanelor vinovate.
Numele este un drept imprescriptibil, atât sub aspect achizitiv, cât și extinctiv.
Sub aspect achizitiv, oricât de îndelungată ar fi perioada de timp în care o persoană
a folosit un nume, aceasta nu este de natură să ducă la dobândirea acelui nume.
Este semnificativă din acest punct de vedere Decizia nr. 609 din 9 iunie 1961 a
Colegiului civil al fostului Tribunal Suprem în care se arată: „faptul că o persoană

33 Dumitru Lupulescu, Ana Maria Lupulescu, op. cit., p. 18.

21 este cunoscută sub un anumit nume nu este de natură să justifice rectificarea
numelui, deoarece folosirea vreme îndelungată a unui nume sau prenume nu
atribuie persoanei respective acest nume, numele fiind un drept personal
nepatrimonial care nu se dobândește prin posesie”.
Sub aspectul prescripției extinctive, faptul că o persoană , vreme îndelungată,
n-a purtat numele său nu este de natură să ducă la pierderea dreptului la nume.
Dimpotrivă, această persoană își poate relua oricând numele fără a i se putea
opune prescripția extinctivă, adică pierderea dreptului de a -l purta34.
Rezult ă, așadar, că regulile privitoare la prescripția achizitivă și extinctivă nu
se aplică numelui de familie. Aceasta înseamnă, în primul rând, că o persoană care
a purtat pe nedrept un nume, chiar timp de treizeci de ani, n -a dobândit ca efect al
posesiei dr eptului de a -l purta, iar în al doilea rând, că numele de familie poate fi
reluat, întotdeauna, de membrii aceleiași familii, oricât de lung ar fi fost timpul în
care nu l -au purtat.
În principiu, dreptul la numele de familie este intransmisibil în sensul că el nu
poate face obiectul unui act translativ cu titlu oneros sau cu titlu gratuit. Dreptul la
numele de familie fiind intim legat de personalitatea omului nu se află în circuitul civil
general și, în consecință, nimeni nu poate dispune de dreptul său l a nume pe calea
unui act juridic între vii sau pentru cauză de moarte.
Cu toate acestea, dreptul la nume nu este eu desăvârșire intransmisibil. Într –
adevăr, numele de familie se poate transmite, în condițiile stabilite de lege, prin
filiație. Tot astfel, p otrivit dispozițiilor legale, cu ocazia modificării stării civile, prin
căsătorie, adopție etc., are loc transmiterea numelui de familie de la o persoană la
alta, fără însă ca aceasta să poată fi considerată ca o renunțare ori stingere a
dreptului la numel e de familie inițial ce aparținea titularului.
Deși drepturile personale nepatrimoniale nu pot fi, de regulă, exercitate pe
cale de reprezentare generală, totuși dreptul la numele de familie face unele
excepții de la această regulă În sensul că în cazurile limitativ și expres prevăzute de
lege părinții sau tutorii pot exercita în numele minorului sau a celui lipsit de
capacitatea de exercițiu unele drepturi. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 54 alin. 3 din
Codul familiei, acțiunea În tăgăduirea paternităț ii poate fi pornită, cu încuviințarea

34 Dumitru Lupulescu, Ana Maria Lupulescu, op. cit., p. 19.

22 autorității tutelare, și de tutorele tatălui, dacă acesta este pus sub interdicție. De
asemenea, potrivit dispozițiilor art. 59 din Codul familiei acțiunea pentru stabilirea
paternității din afara căsătoriei aparține c opilului și poate fi introdusă În numele său
și de mamă sau de reprezentantul legal al copilului. Tot astfel, în conformitate eu
prevederile art. 6 din Decretul nr. 975/1968 cu privire Ia nume, cererea de
schimbare a numelui de familie pentru cel lipsit de capacitatea de exercițiu poate fi
tăcută, cu încuviințarea autorității tutelare, și de către părinți sau tutore35.
Toate aceste cazuri constituie excepții de la regula potrivit căreia drepturile
personale nepatrimoniale nu sunt susceptibile de a fi exercit ate pe cale de
reprezentare generală, fără să afecteze cu ceva natura juridică a dreptului la
numele de familie care rămâne un drept personal nepatrimonial. Aceste excepții
sunt de strictă interpretare și se aplică numai În cazurile expres stabilite prin l ege.
Numele de familie prezintă caracterul juridic de universalitate în sensul că
toate persoanele fizice au dreptul la nume . Acest caracter al numelui de familie este
prevăzut în mod expres în art. 12 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954, precum și în art. 7
pct. 1 din Convenția privind drepturile copilului.
În sfârșit, menționăm caracterul legal al dreptului la numele de familie. Prin
acest caracter se exprimă cerința ca stabilirea, dobândirea, modificarea și
schimbarea numelui să se facă numai în conformitat e cu legea. Voința persoanei
fizice în privința stabilirii, dobândirii, modificării sau schimbării numelui trebuie să fie
făcută în deplină concordanță cu cerințele legii. În legătură cu acest caracter sunt
edificatoare dispozițiile art. 12 din Decretul nr . 31/1954 în care se dispune în termeni
expreși că orice persoană fizică are dreptul la numele „ stabilit sau dobândit potrivit
legii” și că orice schimbare sau modificare a numelui de familie ori a prenumelui
sunt îngăduite numai „în cazurile și în condiți ile stabilite de lege ”36.

35 Dumitru Lupu lescu, Ana Maria Lupulescu, op. cit., p. 20.
36 Dumitru Lupulescu, Ana Maria Lupulescu, op. cit., p. 21.

23 SECȚIUNEA 2
MODURI DE DOBÂNDIRE A NUMELUI DE FAMILIE

§ 1. Dobândirea numelui prin filiație .
Numele patronimic sau numele de familie desemnează în societatea
modernă toate persoanele ce fac parte din aceeași familie, astfel încât modul de
dobândire al numelui de familie este filiația. Numele de familie se modifică în urma
schimbării stării civile a unei persoane fizice.
În conformitate cu prevederile art. 2 alin. 1 din Decretul nr. 975/1968 cu
privire la nume „numele de familie se dobândește prin efectul filiației, ori se modifică
drept urmare a schimbării stării civile în condițiile prevăzute de Codul familiei”.
Noțiunea de filiație prezintă două înțelesuri. Astfel, într -un înțeles mai larg
prin filiație se înțelege un șir neîntre rupt de nașteri care leagă o persoană de
strămoșul ei. Cu alte cuvinte, în acest înțeles termenul de filiație desemnează toate
verigile lanțului între care faptul nașterii a stabilit legătura de la părinte la copil. Într –
un înțeles restrâns prin filiație s e înțelege raportul de descendență dintre copil și
fiecare din părinții săi. Filiația are la bază legătura de sânge dintre copil și părinți,
legătură ce rezultă din faptul nașterii și al zămislirii (concepției)37.
Privită din partea copilului, filiația expr imă pentru o persoană calitatea de
copil a unor anumiți părinți, în timp ce privită din partea părinților, filiația ne indică
calitățile corelative de mamă și de tată ale acestora, denumite maternitate și
paternitate.
Dispozițiile Decretului nr. 975/1 968 c ând se referă la dobândirea numelui prin
filiație au în vedere noțiunea de filiație în înțelesul ei restrâns, ceea ce înseamnă că
numele părinților va fi dobândit și de copil.
După cum părinții unui copil pot fi căsătoriți sau necăsătoriți, tot astfel și
filiația poate fi din căsătorie și din afara căsătoriei.
În secțiunea a III -a intitulată „Situația legală a copilului” (art. 62 -65) din
capitolul II referitor la filiație, Codul familiei reglementează modurile de dobândire a
numelui de familie de către copi l prin filiație, deosebind după cum copilul este
născut din căsătorie sau din afara căsătoriei.

37 Petrică Trușcă , op. cit., p. 355.

24 În legătură cu aceasta și Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare
civilă în art. 1 8 prevede că „Numele de familie și prenumele copilului se stabilesc
potrivit legii” .
În privința numelui de familie al copilului născut în timpul căsătoriei trebuie
făcute unele distincții, determinate de numele părinților în momentul nașterii
copilului. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 62 alin. 1 din Codul familiei, co pilul din
căsătorie ia numele de familie comun al părinților. Părinții au un nume comun, se
prevede în art. 27 din același cod, fie atunci când cu ocazia încheierii căsătoriei unul
din soți a luat numele celuilalt, fie atunci când soții au un nume reunit, adică format
prin unirea numelor pe care le -au avut înainte de căsătorie38.
Soții sunt obligați să poarte pe tot timpul căsătoriei numele de familie comun
declarat cu ocazia încheierii căsătoriei.
În practica judecătorească s -a statuat că este inadmisibilă acțiunea formulată
de mama unui copil născut în timpul căsătoriei, prin care solicită încuviințarea ca
acest copil să dobândească numele de familie al concubinului39.
Modificările ce au loc în starea civilă a părinților copilului născut în timpul
căsătoriei , urmare a desfacerii sau desființării căsătoriei nu afectează în nici un fel
numele de familie dobândit de copil. Cu toate acestea, pot exista situații în care
modificarea stării civile a unuia sau a ambilor părinți să ducă la modificarea numelui
copilulu i. Astfel, în legătură cu aceasta, s -a arătat că dacă unul dintre părinți își
stabilește filiația față de unul sau ambii p ărinți, ori se contestă recunoașterea prin
care părintele copilului și -a stabilit filiația față de propriul său părinte se va modifica
și numele de familie al copilului40.
În situația în care părinții nu au un nume de familie comun deoarece fiecare,
cu ocazia încheierii căsătoriei, și -a păstrat numele avut înainte de căsătorie, copilul
va lua numele de familie a unuia din părinți, ori num ele lor reunite (art. 62 alin. 2 din
Codul familiei). Numele copilului în această situație se va stabili prin învoiala
părinților și se va declara, odată cu nașterea copilului, la serviciul de stare civilă.
Învoiala părinților în determinarea numelui copil ului este limitată însă de lege

38 Dumitru Lupulescu, Ana Maria Lupulescu, op. cit., p. 23.
39 Trib. Supr., Secț civ., dec. nr. 1388/1986, în RRD nr. 5/1987, pag. 69.
40 Trib. Supr., Secț civ., dec. nr. 464/1981, în RRD nr. 11/1981, p. 46.

25 numai la numele de familie al unuia din ei sau la numele lor reunite. Orice altă
posibilitate este exclusă.
În cazul în care părinții nu se învoiesc asupra numelui pe care urmează să-l
poarte copilul, atunci decide autoritat ea tutelară de la domiciliul copilului cu privire la
numele acestuia, după ce ascultă și părinții. La fel ca și în cazul învoielii, autoritatea
tutelară va putea stabili ca nume de familie pentru copil, fie numele de familie al
unuia din părinții săi, fie numele lor reunite. Orice altă posibilitate și de această dată
este exclusă. Numele astfel stabilit de către autoritatea tutelară se va declara, odată
cu nașterea copilului, la serviciul de stare civilă de la locul unde s -a produs
nașterea. Și în această s ituație numele se determină tot prin filiație, „rolul învoielii
părinților sau al deciziei autorității tutelare fiind limitat numai la precizarea aceluia
dintre cele două nume, eventual la precizarea ambelor nume la care are vocație
copilul, în virtutea na șterii”41.
În legătură cu numele de familie al copilului din afara căsătoriei, în art. 64 din
Codul familiei se prevăd mai multe situații, și anume: în alin. 1 se arată situația în
care filiația a fost stabilită numai față de unul din părinți, în alin. 2 es te reglementat
cazul în care filiația copilului se stabilește ulterior și față de cel de -al doilea părinte
și, în sfârșit, în alin. 3 se prevede situația în care filiația a fost stabilită concomitent
față de ambii părinți. În toate aceste trei situații leg ea prevede modalități diferite de
dobândire a numelui de către copilul născut în afara căsătoriei. Într -adevăr, în
alineatul 1 al art. 64 din Codul familiei se prevede că în privința numelui, copilul din
afara căsătoriei va dobândi numele de familie al ace luia dintre părinții săi față de
care filiația a fost mai întâi stabilită. Cum, de regulă, filiația copilului din afara
căsătoriei se stabilește mai întâi față de mamă, acesta dobândește ca nume de
familie, numele mamei.
În cazul în care filiația se stabil ește ulterior și față de celălalt părinte, instanța
judecătorească poate încuviința copilului să poarte numele de familie al părintelui
față de care filiația a fost stabilită mai pe urmă (art. 64 alin. 2 din Codul familiei).
Din aceste prevederi legale rez ultă că înlocuirea numelui copilului născut în
afara căsătoriei, care a dobândit cu ocazia declarării nașterii numele părintelui față
de care era stabilită filiația la acea dată, cu numele părintelui față de care s -a stabilit

41 Dumitru Lupulescu, Ana Maria Lupulescu, op. cit., p. 24.

26 ulterior filiația poate avea l oc numai prin hotărâre judecătorească. Cu alte cuvinte,
numai instanța judecătorească este competentă să dispună înlocuirea numelui
copilului născut în afara căsătoriei cu numele părintelui față de care filiația a fost
stabilită ulterior și aceasta indifer ent dacă filiația a fost stabilită prin recunoaștere
sau prin hotărâre judecătorească42.
Dacă. filiația s -a stabilit prin recunoaștere voluntară, care poate avea loc prin
declarație la serviciul stării civile, înscris autentic sau testament, copilul trebuie să
introducă o acțiune la instanța de judecată prin care să solicite să i se încuviințeze
înlocuirea numelui cu cel al părintelui care 1 -a recunoscut ulterior. Această acțiune
aparține copilului și se exercită de către acesta dacă a împlinit vârsta de 18 ani.
Până la 14 ani acțiunea poate fi exercitată de către reprezentantul său legal, părinte
sau tutore, iar între 14 și 18 ani, adică în perioada cât minorul are capacitate de
exercițiu restrânsă, acțiunea se exercită personal de minor, însă cu încuviințar ea
prealabilă a ocrotitorilor săi legali.
În cazul în care filiația față de cel de -al doilea părinte se stabilește pe cale
judecătorească, în acțiunea de stabilire a filiației copilul poate solicita și
încuviințarea instanței judecătorești de a purta numel e acestui părinte. Nimic nu se
opune însă ca pe calea unei acțiuni separate, copilul să solicite înlocuirea numelui
său cu cel al părintelui față de care filiația a fost stabilită ulterior43.
Dreptul la acțiune pentru încuviințarea purtării numelui părintel ui față de care
filiația a fost stabilită ulterior este imprescriptibil.
Încuviințarea purtării numelui celui de -al doilea părinte se face numai la
cerere. Cu toate acestea, instanța judecătorească poate să ridice această problemă
și din oficiu cu ocazia j udecării acțiunii de stabilire a filiației față de cel de -al doilea
părinte.
Din modul în care este redactat alineatul 2 al art. 64 din Codul familiei, rezultă
că instanța judecătorească nu este obligată să încuviințeze înlocuirea numelui
copilului cu cel al părintelui față de care filiația a fost stabilită ulterior. În darea
soluției instanțele de judecată trebuie să se călăuzească după principiul care
cârmuiește toate raporturile dintre părinți și copii, și anume de interesele copilului. In

42 Trib. Supr., Sect civ., dec. nr. 464/1981 în RRD nr. 11/1981, p. 46.
43 Dumitru Lupulescu, Ana Maria Lupule scu, op. cit., p. 26.

27 cazul în care se încuviințează înlocuirea numelui, instanța judecătorească nu este
obligată să asculte autoritatea tutelară sau să obțină acordul părintelui al cărui nume
de familie urmează să-l poarte copilul44.
Instanța judecătorească poate încuviința ca acesta să poar te numai numele
de familie al părintelui față de care a fost stabilită filiația mai pe urmă prin înlocuirea
acestuia cu cel pe care îl avea anterior copilul, fără să poată dispune reunirea celor
două nume.
În sfârșit, o ultimă situație, în legătură cu nume le de familie al copilului din
afara căsătoriei, este prevăzută în alin. 3 al art. 64 din Codul familiei, potrivit căruia
„în cazul în care copilul a fost recunoscut în același timp de ambii părinți, se aplică
dispozițiile art. 62 alin. 2”. Aceasta înseamn ă că numele de familie al copilului se va
stabili prin învoiala părinților și se va declara odată cu nașterea copilului la serviciul
de stare civilă, iar dacă aceștia nu se înțeleg cu privire la numele pe care urmează
să-l poarte copilul va hotărî autorita tea tutelară, după ce a ascultat și pe părinți.
Indiferent că numele copilului este stabilit de către părinți, prin învoiala lor,
sau de către autoritatea tutelară, prin decizie, el nu poate fi decât numele de familie
al unuia dintre părinții săi ori numel e părinților reunite. Odată stabilit numele de
familie, cu ocazia declarării nașterii copilului, ca fiind al unuia dintre părinții săi, el nu
mai poate fi înlocuit cu numele de familie al celuilalt părinte ori cu numele lor reunite
nici prin învoiala părin ților, nici prin decizia autorității tutelare și nici, chiar, prin
hotărâre judecătorească45.

§ 2. Stabilirea numelui de familie al copilului găsit, născut din părinți
necunoscuți .
În unele cazuri excepționale filiația unui copil nu poate fi stabilită, deo arece
părinții săi nu sunt cunoscuți.
Până la apariția Decretului nr. 975/1968 nici un act normativ nu cuprindea
dispoziții cu privire la stabilirea numelui de familie al copilului găsit.
Problema stabilirii numelui copilului găsit a fost reglementată de c ătre art. 2
alin. 3 din Decretul nr. 975/1968 potrivit căruia numele de familie și prenumele

44 Trib. reg. Suceava, dec. civ. nr. 7/1963, în IN nr. 10/1963, p. 123.
45 Dumitru Lupulescu, Ana Maria Lupulescu, op. cit., p. 27.

28 copilului găsit, născut din părinți necunoscuți, se stabilesc, prin dispoziție, de către
autoritatea publică locală în a cărei rază administrativ -teritorială a fos t găsit
(comună, oraș, municipiu sau sector al municipiului București).
Din aceste prevederi legale rezultă că prin dispoziție se stabilește nu numai
numele de familie al copilului găsit, ci și prenumele acestuia. Soluția adoptată de
legiuitor este cât se poate de judicioasă, deoarece dacă acestor copii li s -ar stabili
prin decizie numai numele de familie ori numai prenumele ar exista posibilitatea
singularizării lor în cadrul relațiilor sociale, ceea ce ar fi de natură să le provoace
serioase neajunsuri46.

SECȚIUNEA 3
PRENUMELE PERSOANEI FIZICE. NOȚIUNE ȘI M OD DE STABILIRE

Ca și numele de familie, prenumele este un drept personal nepatrimonial cu
ajutorul căruia o persoană poate fi individualizată în cadrul familiei din care face
parte. Alături de numele d e familie, prenumele servește la identificarea persoanei
fizice și în societate.
În literatura de specialitate și practica judecătorească mai veche, termenul de
prenume mai este desemnat, în mod impropriu, și prin cuvintele „nume de botez ”.
Această eroare a fost determinată, printre altele, și de dispozițiile art. 43 din Codul
civil care reglementând elementele pe care trebuie să le cuprindă, în mod
obligatoriu, actul de naștere, prevedea ex pres printre aceste elemente și
„prenumele ce i se va da la botez ”47.
Desemnarea prenumelui și prin cuvintele „nume de botez ” ca termeni
sinonimi nu este de natură să satisfacă în întregime toate situațiile practice ce
există, deoarece și persoanele care nu sunt botezate au obligația de a avea un
prenume.
Prenumele se stab ilește și se dobândește odată cu înregistrarea nașterii
persoanei fizice. În legătură cu aceasta în art. 2 alin. 2 din Decretul nr. 975/1968 se

46 Petrică Trușcă, op. cit., p. 357.
47 Dispozițiile art. 43 din Codul civil au fost abrogate prin art. 49 din Decretul nr. 32/1954 pentru
punerea în aplicare a Codului familiei și a Decretului nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și
persoanele juridice.

29 prevede că „ prenumele se stabilește Ia data înregistrării nașterii pe baza declarației
de naștere făcută de cel care declară nașterea ”.
Spre deosebire de numele de familie, care se poate modifica ca urmare a
modificării stării civile a unei persoane, prenumele nu este influențat în nici un fel de
modificarea stării civile.
Modificarea prenumelui nu poate avea loc ni ci printr -o hotărâre
judecătorească de încuviințare a adopției. Cu toate acestea, unele instanțe
judecătorești cu ocazia încuviințării adopției au dispus prin hotărâre judecătorească
modificarea nu numai a numelui de familie, dar și a prenumelui adoptatulu i. Este
semnificativă sub acest aspect, sentința civilă nr. 657/1997 a Tribunalului Caraș
Severin prin care adoptatul a primit un nou prenume. Sentința a fost casată prin
decizia civilă nr. 609/1998 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în care s -a
mențio nat în mod expres că este inadmisibil ca prin hotărârea judecătorească de
încuviințare a adopției să se modifice prenumele adoptatului48.
La fel ca și numele de familie, prenumele poate fi schimbat pe cale
administrativă în condițiile stabilite de Decretul nr. 975/1968 cu privire Ia nume.
Schimbarea prenumelui pe cale administrativă poate fi cerută odată cu schimbarea
numelui de familie sau independent de aceasta.
Prenumele unei persoane, așa cum s -a arătat, se stabilește și se declară
odată cu nașterea copi lului la serviciul de stare civilă de la locul nașterii. De regulă,
stabilirea prenumelui copilului este rezultatul înțelegerii dintre părinți, iar declararea
prenumelui este obligatorie cu ocazia înregistrării nașterii acestuia în registrele de
stare civi lă.
În cazul în care părinții nu se înțeleg cu privire la prenumele pe care urmează
să-l poarte copilul, autoritatea tutelară, după ce va asculta și pe părinți, va hotărî, în
condițiile stabilite de art. 62 din Codul familiei, prenumele copilului. Tot auto ritatea
tutelară urmează să stabilească prenumele copilului și în situația în care părinții se
abțin să dea copilului un prenume, precum și în situația copilului ai cărui părinți sunt
necunoscuți.
De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 18 alin. 2 din Leg ea nr. 119/1996 cu
privire la actele de stare civilă, la întocmirea actului de naștere al unui copil „ ofițerul

48 Dumitru Lupulescu, Ana Maria Lupulescu, op. cit., p. 29 -30.

30 de stare civilă poate refuza înscrierea unor prenume formate din cuvinte indecente
ori ridicole, părinții putând opta pentru un nume corespunzăto r”. Dacă părinții nu vor
să opteze pentru un prenume corespunzător, prenumele copilului va fi stabilit de
autoritatea tutelară. In mod asemănător trebuie să se procedeze și în cazul în care
declarația de înregistrare a nașterii copilului este făcută de alt e persoane decât
părinții săi.
Stabilirea prenumelui, în astfel de situații, se va face prin decizia primarului
localității unde se înregistrează nașterea copilului (art. 30 alin. 4 din Metodologia nr.
1/1997 pentru aplicarea unitară a dispozițiilor Legii nr. 119/1996 cu privire Ia actele
de stare civilă)49.
În toate aceste situații, autoritatea tutelară va putea stabili pentru copil orice
prenume, nefiind limitată ca în cazul numelui de familie, când soții nu se înțeleg, în a
alege și a stabili pentru copil numele unuia dintre părinți sau numele lor reunite.
Întrucât în prezent nu există nici o reglementare legală cu privire la numărul
de cuvinte din care poate să fie format prenumele unei persoane fizice și nici o
restricție ca mai mulți membri ai unei fami lii să poarte același prenume, în literatura
de specialitate, de lege ferenda, s -a propus ca prenumele unei persoane fizice să
fie format din cel mult două cuvinte, iar prin atribuirea aceluiași prenume la mai mulți
copii ai lor „părinții ar abate dreptul de a alege în mod liber prenumele copilului de la
scopul care justifică existența acestui drept, adică de la necesitatea de a
individualiza pe membrii aceleiași familii prin mijlocirea unor prenume diferite”.
O intervenție legislativă în privința propuneri lor menționate o considerăm nu
numai binevenită dar și necesară datorită funcției social -juridice a prenumelui de a
individualiza persoana fizică în familie și împreună cu numele de familie și în
societate, dar și pentru înlăturarea dificultăților care exi stă în practică în identificarea
membrilor aceleiași familii ce poartă același prenume.
În ceea ce privește caracterele juridice , făcând parte din categoria
drepturilor personale nepatrimoniale, prenumele îmbrățișează toate caracterele
specifice acestor dr epturi. Astfel, datorită funcției sale sociale și juridice de a servi la
identificarea persoanei fizice în familie și în societate, prenumele este un drept
personal nepatrimonial ce aparține tuturor persoanelor fizice. Sub acest aspect,

49 Dumitru Lupulescu, Ana Maria Lupulescu , op. cit., p. 31.

31 flecare persoană fizică are nu numai dreptul la prenume, dar este și obligată de a
purta un prenume în vederea individualizării sale în familie și în societate50.
Fiind indisolubil și inseparabil legat de persoană, prenumele este
intransmisibil în sensul că el nu poate forma obiectul transmisiunii prin acte juridice
între vii sau pentru cauză de moarte.
Dreptul la prenume fiind un drept personal nepatrimonial este un drept
absolut, adică opozabil tuturor persoanelor, cărora le incumbă obligația generală
negativă de a nu face nimic de natură a stânjeni pe titularul dreptului la prenume în
exercitarea acestui drept.
Dreptul la prenume este imprescriptibil. Acest caracter al prenumelui rezultă
din caracterul său inseparabil de persoana omului. Aceasta înseamnă că titularul
dreptul ui la prenume nu pierde dreptul la acțiune pentru apărarea dreptului său prin
intermediul justiției, oricât timp ar fi trecut fără ca el să -l fi exercitat. Tot astfel,
dreptul la prenume nu este susceptibil de a fi dobândit nici prin efectul prescripției
achizitive, deoarece oricât de mult timp o altă persoană l -ar fi exercitat, aceasta nu -l
poate dobândi prin efectul prescripției achizitive (uzucapiune).

SECȚIUNEA 4
PSEUDONIMUL PERSOANE I FIZICE

§ 1. Noțiunea de pseudonim.
Pseudonimul este compus dintr -un cuvânt ori un grup de cuvinte și constituie,
în esență, numele pe care -l ia cineva și -l întrebuințează pentru a ascunde publicului
adevăratul său nume.
Cu toate că legea obligă la purtarea numelui înscris în registrele de stare
civilă, persoana fizică poa te folosi, totuși, pseudonim, cât timp acest lucru nu implică
fraudă sau scop ilicit.
Pseudonimul individualizează persoana fizică în societate într -un anumit
domeniu de activitate.
În dreptul civil român, pseudonimul constituie obiect al unui drept subiec tiv
nepatrimonial și, ca atare, este ocrotit de lege.

50 Dumitru Lupulescu, Ana Maria Lupulescu, op. cit., p. 32.

32 Dreptul la pseudonim este consacrat legislativ în art. 54 din Decretul nr.
31/1954, în care se prevede, printre altele, că persoana fizică care a suferit o
atingere în dreptul la pseudonim va putea cere instanței judecătorești încetarea
săvârșirii faptei care aduce atingere acestui drept și, de asemenea, să oblige pe
autorul faptei săvârșite fără drept să îndeplinească orice măsuri socotite necesare
de către instanță spre a ajunge la restabilirea dreptul ui atins. Iar potrivit art. 55 din
același decret, dacă autorul faptei săvârșite fără drept nu îndeplinește, în termenul
stabilit prin hotărâre, faptele destinate să restabilească dreptul atins, instanța
judecătorească va putea să -l oblige la plata, în fol osul statului, a unei amenzi pe
fiecare zi de întârziere, socotită de la data expirării termenului de mai sus.
Caracterul de drept subiectiv nepatrimonial al pseudonimului este consacrat
și în art. 4, alin. (2), art. 10, lit. c), din Legea nr. 8/1996 privi nd dreptul de autor și
drepturile conexe.
Fiind obiect al dreptului subiectiv nepatrimonial, pseudonimul se bucură, deci,
de protecția legală a drepturilor nepatrimoniale.
Chestiunea de a ști dacă actele semnate cu pseudonim pot produce sau nu
efecte jurid ice poate fi controversată. Soluția afirmativă poate fi admisă dacă este
neîndoielnică identitatea persoanei fizice semnatare și nu există nici un dubiu cu
privire la seriozitatea actului.
Din reglementările legale în vigoare rezultă implicit că sunt îndre ptățite să
folosească pseudonimul acele persoane fizice care desfășoară o anumită activitate
creatoare destinată publicității în domeniile literar -artistice, tehnico -științifice etc.51.
Teoretic, însă, nu poate fi exclus nici un domeniu de activitate pentru folosirea
pseudonimului, dacă ea nu contravine legii.
Alegea și purtarea unui pseudonim este doar un drept, iar nu și o obligație.
Practic, se pot ivi situații când folosirea unui pseudonim devine o condiție de
participare la unele concursuri. Aceasta pen tru a nu influența rezultatele acestuia
prin numele și prenumele adevărat al concurentului. în această situație, datele reale
pentru identificarea concurentului se sigilează și se deschid numai la încheierea
concursului și anunțarea rezultatelor.

51 A se vedea, P. P. Andrei, „Cadrul juridic actual al dreptului la pseudonim”, în Revista
Română de Drept, nr. 5/1978.

33 § 2. Rolu l pseudonimului52.
Rolul pe care -l are pseudonimul este, incontestabil, mai redus decât cel al
numelui de familie și al prenumelui.
În mod concret, rolul pseudonimului se exprimă prin individualizarea
facultativă a unei persoane fizice într -un anumit domeni u de activitate și aceasta
numai atunci, când ea înțelege să nu folosească numele său adevărat.
Acest rol se realizează fără nici o formalitate, deci simplu, întrucât alegerea
pseudonimului este liberă, iar folosirea acestuia nu presupune nici un fel de
procedură specială de înregistrare etc. Simpla sa folosire în mod public este
suficientă pentru a crea dreptul asupra lui și pentru a -și îndeplini rolul.
Cu toată simplitatea modului de dobândire și de folosire a pseudonimului,
rolul său este însemnat și uti l în situațiile concrete pentru identificarea autorului unei
opere de creație intelectuală. în celelalte raporturi juridice, individualizarea aceleiași
persoane se face cu ajutorul numelui său adevărat, probat cu înscrisurile
corespunzătoare.

§ 3. Dobândi rea pseudonimului.
Alegerea și purtarea unui pseudonim este numai un drept, nu și o obligație.
Pseudonimul poate fi dobândit prin simpla sa folosire de către titular, care îi dă
dreptul la pseudonimul respectiv. Această autodesemnare este necesar , dar și
suficient pentru dobândirea pseudonimului. El nu este supus stabilirii, modificării,
schimbării pe cale administrativă ori retrans crierii.
Se pot ivi situații când regulamentele de desfășurare a unor concursuri
stabilesc pentru cei ce doresc să pa rticipe la asemenea manifestări (literare,
științifice etc.) folosirea unui pseudonim. Aceasta pentru a nu influența, eventual,
rezultatele concursului printr -un nume mai cunoscut într -un domeniu sau altul. Dar,
folosirea pseudonimului nici în astfel de si tuații nu devine obligatorie, ci rămâne doar
o condiție de înscriere și participare la concurs.
§ 4. Pseudonimul și porecla.
Între pseudonim și poreclă există unele asemănări, cu toate acestea ele nu
se confundă. Deși ambele servesc, în anumite situații, l a identificarea,

52 A se vedea, Ernest Lupan, op. cit., p. 159.

34 individualizarea persoanei fizice, deși ambele constau într -un cuvânt sau grup de
cuvinte cu sau fără sens, ele nu au, totuși, același regim juridic.
Porecla este „o denumire expresivă care nu și -o alege persoana, ci pe care i –
o dau alții, în special determinată de unele defecte ale acesteia” .
Între pseudonim și poreclă există următoarele deosebiri:
 pseudonimul se alege liber de către titularul său, pe când porecla este
atribuită de alții unei persoane fizice (reflectând o calitate, un de fect,
originea etc.);
 pseudonimul este recunoscut în dreptul nostru civil ca un drept subiectiv
nepatrimonial distinct de nume și este ocrotit ca atare, pe când porecla nu
are acest caracter, ea neconstituind obiect al unui drept subiectiv și, ca
atare, ni ci nu este ocrotită de lege. Porecla nu are nici o valoare juridică.
Porecla prezintă importanță juridică în materia cazierului judiciar.

SECȚIUNEA 5
MODIFICAREA NUMELUI DE FAMILIE

§ 1. Aspecte generale . Deosebiri între modificarea și schimbarea
numelui de familie .
În decursul vieții unei persoane numele acesteia poate suferi unele
transformări determinate de modificarea stării sale civile ori de dorința de a obține
schimbarea numelui pe cale administrativă atunci când pentru aceasta există motive
temeini ce.
Transformarea numelui poate avea loc, așadar, fie pe cale de modificare a
numelui de familie ca urmare a modificării stării civile fie pe calea schimbării numelui
de familie și a prenumelui ori numai a unuia dintre ele prin decizie administrativă.
Schimbările în starea civilă a unei persoane care determină sau pot
determina modificarea numelui de familie rezultă din instituția căsătoriei, cea a
adopției, precum și din filiație. Schimbarea numelui de familie și a prenumelui pe
cale administrativă este de terminată de existența unor motive temeinice, fără nici o
legătură cu starea civilă a persoanei ce solicită schimbarea.
Modificarea numelui de familie presupune în mod necesar modificarea stării
civile, fiind o consecință a acestei din urmă modificări. Num ai modificându -se starea

35 civilă a unei persoane se realizează și modificarea numelui de familie pe care
aceasta îl dobândise odată cu înregistrarea nașterii în registrele de stare civilă. Intr –
adevăr, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. 1 din Decretul nr. 975/1968 numele de familie
„se modifică drept urmare a schimbării stării civile în condițiile prevăzute de Codul
familiei ”53.
Schimbarea numelui de familie pe cale administrativă nu are nici o legătură
cu starea civilă a celui ce își schimbă numele, neexerc itând nici o influență asupra
acesteia. Cu alte cuvinte, prin schimbarea numelui de familie pe cale administrativă,
starea civilă nu suferă nici o modificare. Astfel, dacă persoana care solicită
schimbarea numelui pe cale administrativă este necăsătorită, tot necăsătorită va
rămâne și după schimbarea numelui de familie. Numele de familie obținut prin
schimbare este urmarea aprobării cererii solicitantului fără ca aceasta să aibă
influență asupra stării civile.
Prin modificarea stării civile se modifică numa i numele de familie, prenumele
nesuferind nici o modificare, rămânând același tot timpul vieții unei persoane,
indiferent de modificările ce se produc în starea sa civilă.
Poate constitui obiect al operației juridice de schimbare nu numai numele de
familie , dar și prenumele. Într -adevăr, potrivit dispozițiilor art. 4 din Decretul nr.
975/1968, cetățenii români pot obține pentru motive temeinice, schimbarea numelui
de familie și a prenumelui sau numai a unuia dintre acestea.
Schimbarea poate avea, așadar, ca obiect fie numele de familie și prenumele
împreună, fie numai numele de familie ori numai prenumele.
Deosebiri între modificarea și schimbarea numelui de familie există și sub
aspectul procedurii de realizare a celor două operațiuni juridice. Astfel, schi mbarea
numelui de familie și a prenumelui se efectuează printr -o procedură specială
administrativă, în timp ce modificarea numelui de familie, fiind consecința modificării
stării civile se înscrie, cel mai adesea, în actul de stare civilă care se înregistr ează
sau se înscrie prin mențiune în registrele de stare civilă.
Modificarea stării civile reflectându -se și în actele de stare civilă influențează
în mod direct și modificarea numelui de familie. Actele sau faptele care modifică
starea civilă, precum și c a o consecință a acesteia și numele de familie se vor

53 Dumitru Lup ulescu, Ana Maria Lupulescu, op. cit., p. 39.

36 înregistra sau înscrie prin mențiune în registrele de stare civilă, înregistrări în baza
cărora se vor elibera celor îndreptățiți certificate cu noul nume de familie obținut în
urma modificării stării c ivile54.

§ 2. Modificarea numelui de familie ca efect al căsătoriei .
În conformitate cu prevederile art. 27 din Codul familiei, la încheierea
căsătoriei, viitorii soți vor trebui să declare, în fața ofițerului de stare civilă, numele
de familie pe care s -au învoit să -l poarte în timpul căsătoriei. În alineatul 2 al
aceluiași articol sunt prevăzute și posibilitățile pe care le au soții în privința numelui
de familie pe care urmează să -l poarte în căsătorie, textul dispunând că „Soții pot
să-și păstreze numel e lor dinaintea căsătoriei, să ia numele unuia sau altuia dintre
ei sau numele lor reunite”.
O primă posibilitate, prevăzută de lege, pe care o au viitorii soți este aceea ca
fiecare dinei să -și păstreze numele de familie pe care l-a avut înainte de căsăto rie.
In această situație modificarea stării civile prin încheierea căsătoriei nu va avea însă
nici o influență asupra numelui de familie. Cu alte cuvinte, deși o persoană își
modifică starea civilă, devenind din celibatar căsătorit, totuși numele de famili e nu
suferă nici o modificare55.
O a doua posibilitate, prevăzută de lege este aceea ca în timpul căsătoriei,
amândoi soții să poarte un nume comun, adică fie numele bărbatului, fie numele
femeii. În acest caz, fie bărbatul, fie femeia își va modifica numel e de familie,
deoarece în locul numelui de familie avut înainte de căsătorie, va trebui să poarte
noul nume de familie asupra căruia s -au învoit la încheierea căsătoriei.
Soții se pot învoi, în sfârșit, să poarte amândoi în timpul căsătoriei, ca nume
comun , numele lor reunite. Aceasta înseamnă că flecare din viitorii soți va adăuga la
numele de familie pe care 1 -a purtat înainte de căsătorie numele celuilalt viitor soț.
În legătură cu această posibilitate a viitorilor soți de alegere a numelui de
familie pe care urmează să-l poarte în timpul căsătoriei, încă din primii ani de
aplicare a dispozițiilor Codului familiei, fostul Tribunal Suprem atrăgea atenția că nu
este îngăduit ea în cadrul acestei posibilități, prevăzute de lege, unul din viitorii soți

54 Dumitru Lupulescu, Ana Maria Lupulescu, op. cit., p. 40.
55 Petrică Trușcă , op. cit., p. 361.

37 să-și păstreze numele de familie avut înainte de căsătorie, iar celălalt să poarte în
timpul căsătoriei numele lor reunite56.
Viitorii soți nu vor putea, de asemenea, cu ocazia încheierii căsătoriei să -și
aleagă un nume de familie pe care nici unul dintre aceștia nu 1-a avut înainte de
căsătorie și nici să schimbe numele între ei, adică femeia să ia numele de familie aI
bărbatului, iar bărbatul numele de familie al femeii.
Alegerea numelui de familie pe care viitorii soți s -au învoit să -l poarte în
căsătorie trebu ie făcută înainte de încheierea acesteia. Această opțiune a soților va
trebui făcută fie în chiar cuprinsul declarației de căsătorie, fie printr -o declarație
ulterioară, însă înaintea momentului încheierii căsătoriei. După încheierea căsătoriei
soții nu mai pot reveni asupra numelui de familie pe care s -au învoit să -l poarte în
căsătorie și pe care l-au declarat în fața ofițerului de stare civilă57. Astfel, nu este
posibil ca soții să încheie, în timpul căsătoriei, o nouă convenție prin care să
stabilească u n alt nume comun decât cel declarat la încheierea căsătoriei, după
cum nu se poate admite nici ca soții să revină, prin învoiala lor, la numele purtat de
fiecare anterior căsătoriei. Dacă viitorii soți nu declară până la încheierea căsătoriei
numele de fam ilie pe care s -au învoit să -l poarte în căsătorie, se consideră că au
înțeles ca fiecare din ei să -și păstreze numele de familie dinainte de căsătorie.
Un rol important în respectarea dispozițiilor legale cu privire la numele de
familie pe care soții sunt îndreptățiți să -l poarte în căsătorie îl au organele de stare
civilă care au obligația să învedereze viitorilor soți ce posibilități au în această
privință și să refuze încheierea căsătoriei dacă învoiala soților cu privire la numele
de familie contravine legii. Această măsură preventivă este preferabilă oricărei alte
măsuri de ordin administrativ sau judecătoresc58.

§ 3. Modificarea numelui de familie ca efect al desfacerii căsătoriei prin
divorț .
Cu ocazia desfacerii căsătoriei prin divorț se modifică sta rea civilă, ceea ce
este de natură să influențeze și numel e de familie în cazul în care foștii soți au avut
în timpul căsătoriei un nume comun. Într -adevăr, potrivit dispozițiilor art. 40 alin. 3

56 Trib. Supr., Col. civ., dec. nr. 1254/1956, în CD pe anul 1956, vol. I, p. 375.
57 Trib. Supr., Col. civ., dec. nr . 159/1960, în L. P. nr. 8/1960, p. 104.
58 Dumitru Lupulescu, Ana Maria Lupulescu, op. cit., p. 43.

38 din Codul familiei, după divorț fiecare dintre foștii soți v a purta numele de familie ce
avea înainte de căsătorie. Dacă cu ocazia încheierii căsătoriei soții s -au învoit ca în
timpul căsătoriei fiecare dintre ei să poarte numele avut înainte de căsătorie,
desfacerea căsătoriei prin divorț nu are nici o influență a supra numelui de familie al
foștilor soți care deși își modifică starea civilă, totuși numele lor de familie nu suferă
nici o modificare, ei rămânând să poarte în continuare același nume de familie.
Rezultă, așadar, că după desfacerea căsătoriei prin divor ț, de regulă, foștii
soți revin la numele de familie pe care l -au purtat înainte de încheierea căsătoriei. În
legătură cu aceasta în practică s -a ridicat problema care este numele la care revine
soțul care a mai fost căsătorit, iar prima căsătorie a înceta t prin decesul soțului sau
a fost desfăcută prin divorț în situația în care Ia încheierea celei de a doua căsătorii
purta numele de familie al fostului soț decedat sau al celui de care a divorțat. Cu
alte cuvinte, după desfacerea prin divorț a celei de a d oua căsătorii, soțul care a mai
fost căsătorit revine la numele dobândit prin filiație sau la cel pe care 1 -a avut la
data încheierii celei de a doua căsătorii, deși acest nume de familie fusese dobândit
dintr-o căsătorie anterioară.
Prin decizia civilă n r. 1398/1963, Colegiul civil al Tribunalului Suprem, dând o
interpretare corectă dispozițiilor art. 40 alin. 3 din Codul familiei, arată că după divorț
„fiecare dintre foștii soți va purta numele ce -l avea înainte de încheierea celei de -a
doua căsătorii, i ndiferent că prima s -a desfăcut prin divorț sau deces”59.
Prin urmare, după divorț, foștii soți revin la numele de familie pe care l -au
avut în momentul căsătoriei, fără a distinge dacă acest nume de familie a fost
dobândit dintr -o căsătorie anterioară sau prin efectul filiației60.
În lumina acestor prevederi legale și a practicii judecătorești cu privire la
nunele comun pe care soții îl pot purta în timpul căsătoriei se observă, în primul
rând, că bărbatul sau femeia luând cu ocazia căsătoriei numele de fami lie al celuilalt
viitor soț nu pierd numele lor de familie propriu pe care îl aveau înainte de căsătorie.
Într-adevăr, după divorț, bărbatul sau femeia ce a purtat pe timpul căsătoriei numele
celuilalt soț își reia folosința numelui său propriu, avut înain te de căsătorie. Aceasta
înseamnă că prin încheierea căsătoriei și ca efect al acesteia, soțul care a purtat pe

59 Publicată în „Justiția Nouă”, nr. 7/1964, p. 163.
60 Trib. Supr., Col. civ., dec. nr. 1398/1963, în J.N. nr. 7/1964.

39 timpul căsătoriei numele de familie al celuilalt soț nu pierde decât folosința numelui
său de familie propriu61.
În al doilea rând, cu ocazia înc heierii căsătoriei se dobândește de către unul
dintre viitorii soți numai folosința numelui celuilalt soț, folosință ce este condiționată
de existența căsătoriei.
În situația însă în care, „în timpul căsătoriei intervine adopția, urmată de
schimbarea numel ui purtat anterior căsătoriei de către unul din soți și de emiterea
unui nou act de naștere, soțul respectiv va purta după divorț, numele din noul său
act de naștere ”62.
Cu ocazia divorțului, soții se pot învoi, prevede art. 40 alin. 1 din Codul
familiei, c a soțul care a purtat în timpul căsătoriei numele de familie al celuilalt soț
să continue să poarte acest nume și după desfacerea căsătoriei. Prin hotărârea
judecătorească de divorț instanța judecătorească va trebui să ia act de această
învoială a soților. Învoiala soților poate avea ca obiect numai numele de familie
comun pe care aceștia l -au purtat în timpul căsătoriei, fiind interzis ca după
desfacerea acesteia soțul care a purtat numele celuilalt soț să continue să poarte
atât acest nume, cât și numele de familie pe care l-a avut înainte de căsătorie63.
În cazul în care soții au convenit asupra păstrării numelui, instanța de
judecată nu poate dispune ea soțul care a purtat numele celuilalt să -și reia numele
purtat anterior încheierii căsătoriei, decât cu încălcarea convenției părților64.
Soțul care a solicitat ca după desfacerea căsătoriei să poarte numele de
familie al celuilalt soț, cerere încuviințată de instanța care a pronunțat divorțul, poate
reveni la propria sa cerere formulată la instanța de fond, solicitând, în apel, să nu
mai poarte acest nume și să revină la numele purtat înainte de căsătorie65.
Învoiala soților ca unul din ei să poarte și după desfacerea căsătoriei numele
celuilalt soț trebuie să intervină înainte de pronunțarea divorțului, insta nța
judecătorească trebuind să ia act de această învoială chiar prin hotărârea

61 Dumitru Lupulescu, Ana Maria Lupules cu, op. cit., p. 44.
62 Trib. Supr., Secț. civ., dec. nr. 1116/1979, în RRD nr. 12/1979, p. 53.
63 Trib. Supr., Col. civ., dec. nr. 30/1961, în CD pe anul 1961, p. 218.
64 CSJ, Secț civ., dec. nr. 471/1993, în Dreptul nr. 12/1993, p. 87.
65 Trib. mun. Bucureșt i, Secția a III -a civ., dec. nr. 795/1989 în Dreptul nr. 7/1990, p. 60.

40 judecătorească de divorț66.
Potrivit dispozițiilor art. 40 alin. 2 partea finală, pentru motive temeinice,
instanța judecătorească poate, în lipsa unei învoieli între soți, să în cuviințeze ca
soțul care a purtat în timpul căsătoriei numele de familie al celuilalt soț să poarte
acest nume și după desfacerea ei. Astfel, în practica judecătorească a fost
considerată ca temeinic justificată cererea unuia din soți de a păstra numele de
familie al celuilalt soț și după desfacerea căsătoriei întemeindu -se pe faptul că pe
numele purtat în căsătorie, soția, profesoară, avea certificatele de absolvire a
examenului de definitivare, a examenului de grad și contractul pentru construirea
unui ap artament proprietate personală cu sprijinul statului și că tot pe acest nume
este cunoscută în activitatea științifică și invitată la un congres de specialitate în
străinătate67. Față de temeinicia motivelor invocate, opunerea soțului al cărui nume
de famil ie a constituit numele comun al soților în căsătorie este lipsită de eficiență.
Dimpotrivă, faptul de a fi expus în fața unui auditoriu, în mod sporadic, unele
comu nicări științifice nu constituie o consacrare științifică de felul celei care intervine
prin publicarea unor studii sau cercetări de specialitate, împrejurare ce nu poate
constitui motiv temeinic, în sensul art. 40 alin. 2 partea finală, în justificarea cererii
unuia din soți de a purta și după divorț numele de familie al celuilalt soț68.
Cu privi re la aprecierea temeiniciei motivelor invocate de unul din soți de a
purta și după desfacerea căsătoriei numele celuilalt soț, de o importanță deosebită
sunt indicațiile date de Secția civilă a fostului Tribunal Suprem prin decizia civilă nr.
186/1974 în care se arată că „Prevederea legală potrivit căreia instanța, pentru
motive temeinice, poate încuviința ca soțul să continue a purta și după desfacerea
căsătoriei numele celuilalt soț, are ca unic scop să evite cauzarea unui prejudiciu
moral celor ce s -au distins prin activitatea lor socială”. Este vorba, desigur, de acele
persoane care au devenit cunoscute în societate sub numele purtat în timpul
căsătoriei, în activitatea de producție, științifică, literară, sportivă, artistică, precum și
ca specialiști c u o înaltă calificare profesională în domeniul tehnicii, justiției,
medicinii etc. În consecință, dacă nu se face dovada producerii unui asemenea

66 Dumitru Lupulescu, Ana Maria Lupulescu, op. cit., p. 59.
67 Trib. jud. Bistrița Năsăud, dec. civ. nr. 404/1976, în RRD nr. 6/1977, p. 59.
68 Trib. jud. Timiș, dec. civ. nr. 1657/1973, în RRD nr. 6/1974, p. 72.

41 prejudiciu, în lipsă de învoială a soților, instanța judecătorească nu poate da
încuviințarea ca după desfacer ea căsătoriei unul din soți să poarte în continuare
numele celuilalt soț pe care 1 -a dobândit prin căsătorie69.
În ultima vreme, unele instanțe de judecată au considerat ca fiind motiv
temeinic cererea făcută de mama copilului minor rezultat din căsătorie d e a-și
păstra numele avut în timpul căsătoriei, pentru a avea același nume cu cel al
minorului ce i -a fost încredințat spre creștere și educare70.
Cu privire la această problemă, în literatura juridică au fost expuse două
opinii: una ce consideră că dispozi țiilor art. 40 din Codul familiei trebuie să li se dea
o interpretare extensiva ‚ iar cealaltă că aceleași dispoziții trebuie interpretate
restrictiv .
Autorii ce consideră că cererea părintelui căruia i -au fost încredințați spre
creștere și educare copiii m inori rezultați din căsătorie ca fiind motiv temeinic pentru
a i se putea încuviința purtarea numelui și după desfacerea căsătoriei lărgesc în
mod nejustificat sfera acestor motive.
Regula instituită de art. 40 din Codul familiei cu privire la această prob lemă
este că după divorț „fiecare dintre foștii soți va purta numele ce avea înainte de
căsătorie”71.
Posibilitatea prevăzută de lege ca soții să păstreze și după divorț numele
purtat în timpul căsătoriei este o prevedere de excepție, fiind de strictă interpretare.
A admite de principiu că încredințarea spre creștere și educare a minorilor unuia
dintre părinți constituie motiv temeinic pentru încuviințarea purtării numelui celuilalt
soț și după divorț, echivalează cu transformarea excepției în regulă, în con dițiile în
care, din marea majoritate a căsătoriilor rezultă copii ce trebuie încredințați spre
creștere și educare unuia dintre părinți. Această împrejurare poate constitui motiv
temeinic numai coroborată cu alte probe din care să rezulte un interes legit im și
serios care să justifice încuviințarea purtării numelui celuilalt soț și după divorț.
Aprecierea temeiniciei acestor motive trebuie făcută de la caz la caz de către

69 Dumitru Lupulescu, Ana Maria Lupulescu, op. cit., p. 47.
70 Trib. mun. București, Secția a IV -a civ., dec. nr. 178/1990, în Dreptul nr. 3/1992, p. 65; în
același sens, Trib. jud. Suceava, dec. nr. 894/1982, în Dreptul nr. 4/1983, p. 72.
71 Dumitru Lupulescu, Ana Maria Lupulescu, op. cit., p. 48.

42 instanțele de judecată având în vedere și motivele care au condus la desfacerea
căsăt oriei.
De aceea, așa cum s -a statuat și în practica judecătorească, prin motive
temeinice trebuie să se aibă în vedere orice interes legitim și serios care ar putea fi
vătămat prin modificarea numelui purtat de unul din soți în timpul căsătoriei, interes
care poate fi nu numai moral, dar și material72.
Încuviințarea instanței de judecată, atunci când există motive temeinice, dată
unuia din soți de a purta și după desfacerea căsătoriei numele celuilalt soț, trebuie
să intervină înainte de pronunțarea divorțul ui. În hotărârea de divorț instanța de
judecată trebuie să menționeze motivele în baza cărora a A încuviințat unuia din soți
de a purta numele celuilalt soț și după desfacerea căsătoriei. În legătură cu aceasta,
în practica judecătorească s -a statuat că „N ici un text și nici o altă dispoziție legală
nu prevede dreptul instanțelor judecătorești ca după pronunțarea divorțului să mai
dispună o atare măsură”73.

§ 4. Modificarea numelui de familie în cazul nulității sau al anulării
căsătoriei .
Prin anularea sau nulitatea unei căsătorii se modifică starea civilă a unei
persoane și, pe cale de consecință, se modifică și numele de familie. În urma
rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care s -a constatat ori a fost
pronunțată nulitatea, căsătoria se con sideră că n -a existat niciodată, că soții n -au
fost nicicând căsătoriți74.
Indiferent că este vorba de nulitatea absolută sau relativă a căsătoriei,
efectele pe care le produce această sancțiune sunt aceleași în privința numelui de
familie. Într -adevăr, anularea sau nulitatea căsătoriei are ca efect revenirea soților la
numele de familie pe care l -au purtat înainte de încheierea căsătoriei.
Deși nulitatea produce efecte nu numai pentru viitor, ci și retroactive trebuie
să observăm că în privința numelui de f amilie anularea sau nulitatea căsătoriei

72 Trib. Supr., Secț. civ., dec. nr. 1467/1980, în RRD nr. 2/1981, p. 62; în același sens, Curtea de
Apel București, Secț. a IV -a civ., dec. nr. 727/1996, în Culegere de practică judiciară c ivilă (1993 –
1998), p. 111.
73 Trib. Supr., Col. civ., dec. nr. 1587/1956, în CD 1956, p. 402.
74 Petrică Trușcă , op. cit., p. 361.

43 produce efecte numai în viitor, fiindcă nu este posibil ca pentru trecut să fie
desființat numele pe care soții l -au purtat în căsătorie.
În literatura de specialitate s -a ridicat problema dacă cu ocazia încheierii
căsătoriei unul din soți a luat numele celuilalt soț poate păstra acest nume și după
desființarea căsătoriei, așa cum se permite în situația desfacerii căsătoriei prin
divorț.
În lipsa unor prevederi legale exprese în această privință, credem că în urina
anulării sau nulității căsătoriei soții revin în toate cazurile la numele de familie avut
înainte de căsătorie, chiar dacă sub acest nume pe timpul căsătoriei unul din soți a
devenit cunoscut în activitatea desfășurată în viața socială75.

§ 5. Modificarea n umelui de familie prin încetarea căsătoriei .
În conformitate cu prevederile art. 37 alin. 1 din Codul familiei, căsătoria
încetează prin moartea unuia dintre soți sau prin declararea judecătorească a morții
unuia dintre ei.
În caz de încetare a căsătoriei prin moartea unuia din soți, o primă problemă
care se pune este aceea privitoare la numele de familie pe care urmează să-l poarte
soțul supraviețuitor, în situația în care în timpul căsătoriei el purta ca nume comun
numele soțului decedat.
Soțul supraviețu itor are dreptul de a continua să poarte numele de familie al
soțului decedat, nume ce fusese comun în timpul căsătoriei încetate prin deces76. În
legătură cu acest drept al soțului supraviețuitor se ridică problema de a ști dacă el
are facultatea de a aleg e între numele de familie al soțului decedat, pe care 1 -a
purtat în căsătorie ca nume comun, și numele pe care 1 -a avut înainte de
încheierea căsătoriei ori, dimpotrivă, el este obligat ca după încetarea căsătoriei prin
deces să continue a purta numai nume le de familie al soțului decedat.
În literatura de specialitate au fost expuse în legătură cu această problemă
două puncte de vedere. Astfel, într -o primă opinie s -a susținut că soțul supraviețuitor
are un drept de opțiune în sensul că el poate după înceta rea căsătoriei prin moarte
fie să poarte, în continuare, numele comun purtat în timpul căsătoriei, fie să revină

75 Dumitru Lupulescu, Ana Maria Lupulescu, op. cit., p. 50.
76 Trib. Supr., Col. civ., dec. nr. 1398/1963, în IN nr. 7/1964, p. 1 63.

44 la numele pe care l-a avut înainte de încheierea căsătoriei . Într-o altă opinie , pe care
o considerăm ca fiind justă, se ajunge la concluzia că soțul supraviețuitor nu are un
drept de opțiune, ci, dimpotrivă, el este obligat de a continua să poarte numele
comun din căsătoria ce a încetat prin moartea unuia din soți, chiar dacă acest nume
comun a fost numele soțului decedat77.
Principalele argument e pe care se întemeiază această din urmă concluzie au
în vedere natura juridică și funcția socială a dreptului la numele de familie, tradiția
dreptului românesc în această privință, precum și lipsa unui text de lege care să
consacre dreptul de opțiune al s oțului supraviețuitor. Intr -adevăr, dreptului subiectiv
personal nepatrimonial al fiecărei persoane la numele de familie îi corespunde
obligația legală de a purta acest nume. Obligația fiecărei persoane de a purta
numele de familie dobândit în condițiile s tabilite de lege rezultă din funcțiile sociale
pe care le îndeplinește dreptul la numele de familie, și anume de a servi ca principal
instrument de identificare și evidență a persoanelor fizice în societate.
În dreptul nostru nu există nici o dispoziție le gală care să prevadă un drept de
opțiune pentru soțul supraviețuitor în privința numelui pe care urmează să -l poarte
după încetarea căsătoriei prin moarte. De altfel, nu există nici o normă juridică care
să prevadă o anume procedură pe care trebuie să o ur meze soțul supraviețuitor în
privința numelui de familie care să -și găsească o anumită consemnare sub forma
înregistrării sau înscrierii prin mențiune în registrele de stare civilă. În tăcerea legii,
înseamnă că soțul supraviețuitor va continua să poarte ș i după încetarea căsătoriei
numele de familie pe care l-a purtat în timpul căsătoriei, chiar dacă acest nume
comun a fost numele soțului decedat.
La toate aceste argumente mai poate fi invocat un argument a fortiori în
sensul extinderii aplicării dispoziți ilor legale în materie de divorț privind încuviințarea
purtării numelui și după desfacerea căsătoriei, fără a distinge după cum divorțul s -a
pronunțat din culpa celui ce solicită purtarea numelui celuilalt soț și la cazul încetării
căsătoriei prin moartea unuia din soți. Într -adevăr, dacă potrivit dispozițiilor art. 40
din Codul familiei instanța are posibilitatea să încuviințeze ca soțul ce a purtat în
timpul căsătoriei numele celuilalt soț să poarte acest nume și după desfacerea
căsătoriei, soluția se imp une cu și mai multă putere în cazul în care căsătoria

77 Dumitru Lupulescu, Ana Maria Lupulescu, op. cit., p. 51.

45 încetează prin moartea unuia din soți78.
În afară de acestea, în tradiția dreptului românesc „femeia căsătorită se
identifică prin numele soțului” și după desfacerea sau încetarea căsătoriei prin
moartea soțului ei .
Prin urmare, în cazul încetării căsătoriei prin decesul unuia din soți, soțul
supraviețuitor are nu numai dreptul, dar și obligația de a purta numele de familie pe
care l-a avut în căsătorie, chiar și în situația în care acest nume comun fuses e
numele soțului decedat.
Această soluție a fost consfințită și de practica instanței noastre supreme în
unele decizii de speță79.
O a doua problemă care a preocupat, deopotrivă, atât literatura de
specialitate, cât și practica judecătorească a fost aceea d acă soțul supraviețuitor,
care după încetarea căsătoriei a continuat să poarte numele de familie al soțului său
predecedat, poate în caz de încheiere a unei noi căsătorii să -l facă comun cu noul
soț sau îl poate păstra în noua căsătorie numai ca nume propr iu. Într -adevăr, în
redactarea sa inițială art. 28 alin. 1, partea întâi, din Codul familiei, după ce
prevedea regula că soții sunt obligați să poarte în timpul căsătoriei numele comun
declarat cu ocazia încheierii căsătoriei dispunea, în continuare, în ce a de a doua
parte a aceluiași alineat că „După desfacerea căsătoriei prin moarte soțul
supraviețuitor are dreptul să poarte acest nume, cât timp nu a încheiat o nouă
căsătorie ”. Prin Legea nr. 4 din 4 aprilie 1956 cea de a doua parte a alin. 1 al art. 28
din Codul familiei a fost suprimată80.
Față de această stare legislativă în literatura de specialitate s -a formulat
concluzia potrivit căreia soțul supraviețuitor având asupra numelui de familie
dobândit de la soțul predecedat toate drepturile pe care le are orice persoană
asupra numelui său nimic nu se opune ca în cea de a doua căsătorie viitorii soți să
se învoiască să poarte ca nume comun acest nume de familie.
Căsătoria încetează și prin declararea judecătorească a morții unuia din soți.
În conformitate c u prevederile alin. 2 al art. 1 6 din Decretul nr. 31/1954 pentru

78 Dumitru Lupulescu, Ana Maria Lupulescu, op. cit., p. 52.
79 Trib. Supr., Col. civ., dec. nr. 1101/1956 și dec. 567/1961.
80 Dumitru Lupulescu, Ana Maria Lupulescu, op. cit., p. 53.

46 declararea judecătorească a morții unei persoane trebuie întrunite cumulativ
următoarele condiții:
 să existe o hotărâre judecătorească de declarare a dispariției, rămasă
definitivă;
 să fi trecut cel puțin 4 ani de la ultimele știri din care rezultă că era în
viață;
 să fi trecut un termen de 6 luni de la data afișării extrasului de pe
hotărârea judecătorească de declarare a dispariției.
Pentru declararea judecătorească a dispariției unei pers oane trebuie
îndeplinită condiția ca de la data ultimelor știri, din care rezultă că era în viață, să fi
trecut cel puțin un an.
Hotărârea de declarare judecătorească a morții celui dispărut se întemeiază
pe o prezumție relativă de moarte. Aceasta înseamnă că se presupune că
dispărutul a încetat din viață la data stabilită prin hotărâre ca fiind data morții sale.
Pe cale de consecință, se prezumă că până la această dată dispărutul a fost în
viață.
În privința efectelor, hotărârea judecătorească de declarare a morții produce
aceleași efecte ca și moartea propriu -zisă, constatată fizic. Astfel, pe data stabilită
prin hotărâre ca fiind data morții celui dispărut, încetează căsătoria, se deschide
succesiunea etc.
Încetarea căsătoriei prin declararea judecătoreas că a morții are influență și
asupra numelui de familie. Sub acest aspect, soțul supraviețuitor este îndreptățit să
poarte și după declararea judecătorească a morții celuilalt soț numele de familie
comun din timpul căsătoriei, chiar dacă acest nume era al c elui ce a fost declarat
judecătorește mort. Considerăm, de asemenea, că și în această situație soțul
supraviețuitor, în caz de recăsătorire, poate să facă comun cu cel de -al doilea soț
numele său de familie, chiar dacă acest nume era al fostului soț, decla rat
judecătorește mort81.
Dacă cel declarat mort este în viață, se poate cere, oricând, de orice
persoană, anularea hotărârii judecătorești prin care s-a declarat moartea.
În cazul în care soțul celui ce fusese declarat mort s -a recăsătorit, iar

81 Dumitru Lu pulescu, Ana Maria Lupulescu, op. cit., p. 55.

47 hotărârea j udecătorească de declarare a morții a fost anulată, efectele pe care le
produce această sancțiune sunt diferite, după cum soțul supraviețuitor cu ocazia
recăsătoririi a fost de bună sau de rea -credință. Astfel, în situația în care soțul unei
persoane decla rată moartă s -a recăsătorit, fiind de bună -credință, adică
necunoscând că cel declarat mort trăiește și, după aceasta, hotărârea de declarare
a morții este anulată, căsătoria cea nouă rămâne valabilă. Prima căsătorie
încetează pe data încheierii noii căsăt orii. Dimpotrivă, dacă soțul celui declarat mort
cu ocazia recăsătoririi a fost de rea-credință, în sensul că știa că soțul declarat mort
este în viață, cea de a doua căsătorie va fi anulată, ea fiind încheiată cu
nerespectarea dispozițiilor art. 5 din Cod ul familiei care oprește pe o persoană
căsătorită de a încheia o nouă căsătorie. Anularea celei de a doua căsătorii are
influență și asupra numelui de familie, soțul a cărui căsătorie a fost anul ată revenind
la numele pe care l -a purtat în prima căsătorie.

§ 6. Modificarea numelui de familie ca efect al adopției.
6.1. Numele dobândit de adoptat.
Copilul adoptat dobândește potrivit Legii nr. 273/2004, numele de familie al
adoptatorului. Această dispoziție, consfințește una dintre consecințele firești ale
raporturilor de rudenie civilă care se stabilesc prin adopție, între cel adoptat și cel
(sau cei) care îl adoptă82.
În cazul în care adopția este făcută de doi soți ori de soțul care adoptă copilul
celuilalt soț, iar soții au nume de familie comun, copilul ad optat va purta acest nume.
Dacă soții nu au nume de familie comun, ei vor declara cu ocazia încuviințării
adopției numele pe care adoptatul urmează să -l poarte. Adoptatul va putea să
dobândească fie numai numele unuia dintre adoptatori, fie numele lor reun ite. Dacă
adoptatorii nu se înțeleg în privința numelui, va decide instanța.
Practica judiciară a instanței noastre supreme a statuat în cazul adopției cu
efecte depline că nu se poate încuviința ca minorul să poarte vechiul său nume
adăugat la cel dobândi t prin adopție83.

82 Maria Banciu , op. cit. , p. 264.
83 Curtea Supremă de Justiție, s. civ., dec. nr. 2037/1991, “Dreptul” nr. 6/1992, p. 83. Trebuie
precizat că, în prezent, renunțându -se la adopția cu efecte restrânse – care n u aducea atingerii

48 Indiferent de situație, în hotărârea judecătorească de încuviințare a adopției,
trebuie să se menționeze numele de familie pe care urmează să -l poarte adoptatul.

6.2. S chimbarea numelui de familie al adoptatorului.
Ca urmare a schimbări i numelui de familie al adoptatorilor, adoptatul minor
dobândește și el noul nume de familie al acestora.
Cererea de schimbare a numelui minorului se face, după caz, de către părinții
adoptatori sau de către tutore, cu încuviințarea prealabilă a autorită ții tutelare.
Cererea va fi semnată și de copilul adoptat dacă a împlinit vârsta de 14 ani.
Schimbarea numelui de familie al minorului se poate cere odată cu
schimbarea numelui de familie al părinților adoptatori sau, pentru motive temeinice,
și separat84. Dacă părinții adoptatori nu cad la învoială cu privire la schimbarea
numelui copilului, va decide autoritatea tutelară.
În situația în care numai unul dintre părinți își schimbă numele de familie, soții
se vor înțelege cu privire la numele pe care îl va pu rta minorul și vor face cerere
pentru schimbarea acestuia. Dacă soții nu se înțeleg în această privință, va decide
autoritatea tutelară.
6.3. N umele soțului adoptat.
Nici legea specială și nici Codul familiei nu reglementează la fel cum nici
Codul familiei nu a reglementat, problema efectelor adopției cu privire la numele pe
care urmează să -l poarte persoana care este adoptată după ce s -a căsătorit, fapt
pentru care această problemă a fost controversată în literatura juridică.
Opinia dominantă a fost în sen sul că, dacă prin căsătorie soții n -au dobândit
nume comun, păstrându -și fiecare numele purtat anterior, acela dintre soți care va fi
adoptat își va putea modifica acest nume.
Dacă prin căsătorie soții au dobândit un nume comun, soțul adoptat va
rămâne cu numele comun85 deci, el nu va dobândi numele adoptatorului. Numele

legăturii de rudenie firească dintre adoptat si descendenții săi, pe de o parte, și părinții firești si
rudele acestora, pe de altă parte -, este permisă doar adopția cu efecte depline de filiație firească din
legislația anterioară. Notă la decizia civ.nr.2037/1991 de Cristiana Turianu și Corneliu Turianu ,
op. cit. , p. 415.
84 Ion P. Filipescu , op. cit ., p.450.
85 Ion P. Filipescu , op. cit. , p.450.

49 comun al soților fiind rezultatul unui acord de voință, nu poate fi modificat unilateral,
prin adopția unui dintre ei.86
În cazul în care celălalt soț consimte, soțul adoptat poate dobândi nu mele de
familie al adoptatorului. Dacă soțul adoptat rămâne cu numele comun, iar căsătoria
se desface prin divorț, acel soț nu va lua numele pe care l -a avut înainte de
căsătorie, ci numele adoptatorului, deoarece trebuie să dispară toate urmele
rudeniei f irești.87 Soțul supraviețuitor adoptat rămâne cu numele comun, neluând
numele adoptatorului.

§ 7. Modificarea numelui de familie ca efect al stabilirii filiației față de
mamă.
Stabilirea filiației față de mamă sau a maternității, cum mai este numită, este
reglementată de Codul familiei în art. 47 -52, fără a se face deosebirea dacă mama
este ori nu căsătorită.
Potrivit dispozițiilor art. 47 din Codul familiei, elementele de stabilire a
maternității sunt faptul nașterii copilului și identitatea copilului ca acela a cărui filiație
urmează a se stabili. Filiația față de mamă, se prevede în alin. 2 al art. 47, se
stabilește și se dovedește prin certificatul constatator al nașterii. Aceasta înseamnă
că prin acest certificat se atestă cele două elemente de stabili re a maternității: faptul
nașterii și identitatea copilului88.
Filiația față de mamă se mai poate stabili și prin recunoașterea voluntară a
mamei (art. 48 și 49 din Codul familiei), în toate cazurile în care maternitatea nu
poate fi stabilită prin certifica tul de naștere.
Recunoașterea voluntară a maternității, având caracter de excepție, poate
avea loc numai în situațiile expres prevăzute de art. 48 din Codul familiei, și anume
în cazul în care nașterea nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă, p recum și
în cazul în care copilul a fost trecut în registrul de stare civilă ca născut din părinți
necunoscuți.
Recunoașterea filiației față de mamă se poate face: fie prin declarație la
serviciul de stare civilă, fie printr -un înscris autentic, fie prin t estament.

86 Maria Banciu , op. cit ., p.265.
87 Ion P. Filipescu , op. cit ., p.450.
88 Dumitru Lupulescu, An a Maria Lupulescu, op. cit., p. 62.

50 În toate cazurile în care recunoașterea maternității nu corespunde adevărului,
orice persoană interesată o poate contesta folosindu -se în acest scop de orice
mijloc de probă.
În ceea ce privește stabilirea filiației față de mamă prin acțiune în j ustiție,
potrivit dispozițiilor art. 50 din Codul familiei, aceasta se poate introduce numai în
următoarele cazuri:
 când, din orice împrejurări, dovada filiației față de mamă nu se poate face
prin certificatul constatator al nașterii;
 când se contestă rea litatea celor cuprinse în certificatul constatator al
nașterii.
Titularul acțiunii pentru stabilirea filiației față de mamă este numai copilul.
Dacă copilul este minor sau pus sub interdicție judecătorească acțiunea în justiție
pentru stabilirea maternităț ii poate fi introdusă și de reprezentantul său legal. În
ipoteza în care copilul a decedat, moștenitorii acestuia nu au dreptul de a introduce
acțiune în justiție în stabilirea filiației față de mamă, însă pot continua acțiunea
introdusă dacă copilul a dec edat înainte de terminarea procesului.
Acțiunea în stabilirea maternității se introduce împotriva pretinsei mame, iar
după moartea acesteia, împotriva moștenitorilor pretinsei mame.
În privința numelui de familie, în cazul stabilirii filiației față de mamă , trebuie
să observăm că .atunci când recunoașterea a intervenit fără ca înregistrarea nașterii
să fi avut loc, cu ocazia înregistrării nașterii, copilul va dobândi numele de familie al
mamei sale care l-a recunoscut. In acest caz nu se pune problema modif icării
numelui de familie, deoarece nașterea nefiind înregistrată în registrele de stare
civilă copilul n -a dobândit nici un nume de familie. Prin recunoaștere el a dobândit
numele de familie al mamei sale89.
În situația însă în care recunoașterea se referă la un copil a cărui naștere a
fost trecută în registrul de stare civilă ca fiind născut din părinți necunoscuți, numele
de familie stabilit prin dispoziția primarului localității unde a fost înregistrată nașterea
copilului va fi înlocuit cu numele de fami lie al mamei care a făcut recunoașterea. Pe
cale de consecință, copilul va dobândi numele de familie al mamei sale care 1 -a
recunoscut.

89 Dumitru Lupulescu, Ana Maria Lupulescu, op. cit., p. 63.

51 Dacă stabilirea filiației față de mamă are loc pe calea acțiunii în justiție,
instanța de judecată este obligată să se p ronunțe și cu privire Ia numele de familie
pe care urmează să -l poarte copilul a cărui filiație a fost stabilită. În cazul unei
imposibilități absolute de dovadă a filiației față de mamă, rezultând din faptul că
înregistrarea nașterii copilului s -a făcut c a fiind născut din părinți necunoscuți,
stabilirea maternității prin acțiune în justiție presupune în mod necesar ca instanța
de judecată să se pronunțe și cu privire la numele de familie al copilului care nu
poate fi decât al mamei sale. În mod asemănător urmează să procedeze instanța de
judecată și în cazurile în care în mod justificat nu se cunoaște locul înregistrării
nașterii copilului sau nu s -a înregistrat numele adevăraților părinți și a fost introdusă
acțiune pentru stabilirea maternității.
Dacă st abilirea filiației față de mamă are loc ca urmare a contestării realității
celor cuprinse în certificatul de naștere, instanța de judecată va trebui să dispună
înlocuirea numelui de familie al mamei din certificatul de naștere contestat cu
numele de famili e al mamei față de care s -a stabilit filiația pe cale judecătorească.
Dacă dintr -o eroare sau ca urmare a unei fraude are loc o substituire de copii,
după înregistrarea nașterii acestora, folosirea stării lor civile nu mai este conformă
cu certificatul de naștere, situații în care contestarea filiației față de mamă privește
numai identitatea copilului90.

§ 8. Modificarea numelui de familie ca efect al stabilirii paternității.
Spre deosebire de stabilirea filiației față de mamă care se face după aceleași
reguli, indiferent după cum copilul este născut din căsătorie sau din afara căsătoriei,
stabilirea filiației față de tată este reglementată diferit de către Codul familiei. Într –
adevăr, în art. 53-55 este reglementat modul de stabilire a paternității copilulu i din
căsătorie, iar în art. 56-60 modul de stabilire a paternității copilului din afara
căsătoriei91.
Paternitatea copilului din căsătorie se stabilește cu ajutorul prezumțiilor legale
de paternitate prevăzute de art. 53 din Codul familiei. Astfel, potrivi t acestor
dispoziții legale, copilul născut Am timpul căsătoriei are ca tată pe soțul mamei.

90 Trib. Supr., Secț. civ., dec. nr. 809/1979, în CD 1979, p. 7.
91 Dumitru Lupulescu, Ana Maria Lupulescu, op. cit., p. 65.

52 Copilul născut după desfacerea ori încetarea căsătoriei, declararea nulității sau
anularea căsătoriei are ca tată pe fostul soț al mamei, dacă a fost conceput în t impul
căsătoriei și nașterea copilului a avut loc înainte ca mama să fi încheiat o nouă
căsătorie.
Față de împrejurarea că momentul concepției unui copil nu poate fi stabilit cu
exactitate, pe baza datelor medicale privind durata maximă și minimă a gestați ei,
legiuitorul nostru a stabilit în art. 61 din Codul familiei timpul legal al concepției
dispunând ca „Timpul cuprins între a trei suta și a o sută optzecea zi dinaintea
nașterii copilului este timpul legal al concepției. El se socotește de la zi la zi” .
Atât în literatura de specialitate cât și în practica judecătorească s -a
considerat că dispozițiile art. 61 creează o prezumție legală absolută privind timpul
legal al concepției care se aplică deopotrivă atât la paternitatea copilului din
căsătorie, cât și la paternitatea copilului din afara căsătoriei.
Numele de familie al copilului născut în timpul căsătoriei se stabilește în
conformitate cu dispozițiile art. 62 din Codul familiei92.
Potrivit art. 56 din Codul familiei, paternitatea copilului din afara căsătoriei se
stabilește prin recunoașterea tatălui sau prin hotărâre judecătorească.
Recunoașterea voluntară de paternitate din partea celui ce se pretinde tatăl
copilului se poate face numai cu privire la copiii concepuți și născuți în afara
căsătoriei. P oate fi recunoscut, de asemenea, și copilul din căsătorie, dar căruia i s –
a tăgăduit paternitatea, care devine astfel copil din afara căsătoriei.
Copilul născut în afara căsătoriei poate fi recunoscut și după moartea sa însă
numai dacă a lăsat descendenți firești. Această soluție legislativă are ca scop să
evite o recunoaștere făcută în interesul tatălui cu privire la dobândirea succesiunii
copilului decedat.
Recunoașterea voluntară de paternitate, prevede art. 57 alin. 2 din Codul
familiei, se poate face prin declarație la serviciul de stare civilă, fie odată cu
înregistrarea nașterii copilului, fie după această dată, prin înscris autentic sau prin
testament.
Dacă recunoașterea de paternitate nu corespunde adevărului, orice persoană
interesată poate introdu ce acțiune în justiție pentru contestarea recunoașterii

92 Dumitru Lupulescu, Ana Maria Lupules cu, op. cit., p. 66.

53 paternității. In practica judecătorească s -a admis că este posibilă contestarea
recunoașterii chiar de către cel ce a făcut -o care a știut de la început că face o
recunoaștere ce nu corespunde adevăru lui. De îndată ce acțiunea în contestare a
recunoașterii a fost admisă, ea are ca efect înlăturarea filiației față de bărbatul care
a efectuat recunoașterea. Recunoașterea de paternitate făcută cu încălcarea
dispozițiilor legale este sancționată cu nulitat ea absolută sau relativă a actului de
recunoaștere.
Paternitatea copilului din afara căsătoriei poate fi stabilită și pe calea acțiunii
în justiție, în condițiile prevăzute de art. 59-60 din Codul familiei.
Acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei aparține copilului și ea
se exercită în cazul copilului minor, în numele său de către mamă, chiar dacă
aceasta este minoră, ori de reprezentantul legal al copilului. Moștenitorii copilului nu
pot introduce acțiune în stabilirea paternității, dar o pot continua, dacă acțiunea a
fost introdusă de copil93.
Acțiunea în stabilirea paternității, având un caracter strict personal al cărei
titular este copilul din afara căsătoriei, de îndată ce a fost exercitată în numele său
de către mamă ori de reprezentan tul lui legal, aceștia nu mai pot renunța la acțiune,
nici chiar dacă ar avea încuviințarea autorității tutelare94.
Scopul acțiunii în cercetarea paternității constă în stabilirea statutului civil al
copilului, vizând un interes major al acestuia ce interes ează și societatea, de aceea
renunțarea la această acțiune este împotriva intereselor copilului, al cărui statut civil
se cere a fi stabilit.
Acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei se introduce împotriva
pretinsului tată, iar după moartea acestuia poate fi introdusă și împotriva
moștenitorilor săi în termen de un an de la nașterea copilului. În cazul în care un
copil a pierdut calitatea de copil din căsătorie, prin admiterea acțiunii în tăgăduirea
paternității, s -a declarat nulitatea recun oașterii de paternitate sau a fost contestată
recunoașterea de paternitate, termenul de un an curge de la data când hotărârea
judecătorească de tăgadă a paternității, de anulare sau contestare a recunoașterii
voluntare de paternitate a rămas definitivă.

93 Dumitru Lupulescu, Ana Maria Lupulescu, op. cit., p. 67.
94 Trib. Supr., Secț. civ., dec. nr. 1235/1970, în RRD nr. 4/1971, p. 138.

54 Dacă mama a conviețuit cu pretinsul tată sau dacă pretinsul tată a prestat
copilului întreținere, termenul de un an pentru introducerea acțiunii de stabilire a
paternității va începe să curgă de la data încetării conviețuirii sau prestării întreținerii
Cu oc azia stabilirii filiației față de tatăl din afara căsătoriei se ridică unele
probleme în legătură și cu numele de familie. Astfel, în cazul recunoașterii voluntare
a paternității, copilul din afara căsătoriei nu dobândește de drept numele tatălui care
l-a recunoscut, ci, în conformitate cu prevederile art. 64 alin. 2 din Codul familiei,
încuviințarea purtării de către copil a numelui tatălui trebuie să o dea instanța de
judecată95.
În conformitate cu prevederile art. 45 din Legea nr. 119/1996 cu privire Ia
actele de stare civilă, în situația în care ulterior, prin hotărâre judecătorească
definitivă și irevocabilă s -a încuviințat purtarea numelui de familie al părintelui față
de care s-a stabilit filiația, mențiunea se înscrie și pe actele de naștere ale copiilor
minori, iar în cazul copiilor majori, numai Ia cererea acestora. Încuviințarea purtării
numelui ca efect al stabilirii filiației este de competența instanțelor de judecată96.
Dreptul la acțiune, cu privire la numele copilului din afara căsătoriei, aparț ine
în exclusivitate copilului care, dacă este major, îl exercită personal; iar dacă este
minor, prin reprezentanții săi legali până la 14 ani și cu încuviințarea ocrotitorilor săi
între 14 -18 ani.
În cazul contestării sau anulării recunoașterii voluntare de paternitate, copilul
revine la numele avut înainte de a fi fost recunoscut.
Dacă paternitatea din afara căsătoriei a fost stabilită prin acțiune în justiție,
instanța de judecată trebuie să se pronunțe cu ocazia admiterii acțiunii de
paternitate și cu p rivire la numele de familie pe care urmează să-l poarte copilul, a
cărui paternitate s a cerut a se stabili pe cale judecătorească.
În cazul în care cu ocazia stabilirii paternității, instanța de judecată nu s -a
pronunțat și cu privire la numele de familie , nimic nu se opune ca ulterior, pe calea
unei acțiuni separate să se solicite de către copil încuviințarea de a purta numele
tatălui față de care a fost stabilită filiația mai înainte prin acțiune în justiție97.

95 Dumitru Lupulescu, Ana Maria Lupulescu, op. cit., p. 68.
96 Trib. Supr. Col. civ., dec. nr. 153/1961, în JN nr. 3/1962, p. 132.
97 Dumitru Lupulescu, Ana Maria Lupulescu, op. cit., p. 69.

55 Dreptul la nume fiind un drept personal nepa trimonial, acțiunea în justiție
pentru încuviințarea purtării numelui tatălui, indiferent că paternitatea s -a stabilit prin
recunoaștere sau pe calea acțiunii în justiție, este imprescriptibilă, copilul putând
exercita oricând această acțiune.
Cu toate ace stea, copilului va trebui să i se încuviințeze a purta numele de
familie pe care părintele l -a avut la data nașterii copilului și nu numele de familie pe
care îl poartă părintele în momentul introducerii acțiunii, nume care, eventual, ar fi
putut suferi mo dificări ca urmare a modificării stării civile sau pe care tatăl să-l fi
schimbat pe cale administrativă.

§ 9. Modificarea numelui de familie ca efect al tăgăduirii paternității.
În conformitate cu prevederile art. 54 din Codul familiei, paternitatea poat e fi
tăgăduită, dacă este cu neputință ca soțul mamei să fie tatăl copilului. Aceasta
presupune din partea soțului mamei dovada imposibilității ca el să fie tatăl copilului.
Imposibilitatea trebuie să rezulte din împrejurări neechivoce stabilite prin probe
convingătoare, inclusiv prin probe științifice, de natură să formeze convingerea
neîndoielnică că, într -adevăr, este cu neputință ca soțul mamei să fie tatăl
copilului98.
Acțiunea în tăgăduirea paternității poate fi introdusă numai de soțul mamei,
deoarece numai acesta este în măsură să aprecieze dacă el a conceput sau nu
copilul născut de soția sa. Moștenitorii tatălui nu pot introduce acțiune în tăgăduirea
paternității, dar o pot continua dacă acțiunea a fost pornită de către soțul mamei. În
acest sens s -a pronunțat și Curtea Constituțională care fiind sesizată cu privire la
neconstituționalitatea prevederilor art. 54 alin. 2 din Codul familiei în raport cu cele
ale art. 26 din Constituție care prevăd că autoritățile publice respectă și ocrotesc
viața intimă, familială și privată și că persoana fizică are dreptul să dispună de ea
însăși, dacă nu încalcă drepturile și libertățile altora, ordinea publică sau bunele
moravuri a statuat că „în Codul familiei nu există nici o posibilitate pentru altcineva
decât s oțul mamei de a contesta paternitatea copilului născut din căsătorie”99.
Dacă soțul mamei este pus sub interdicție judecătorească, tutorele va putea

98 Dumitru Lupulescu, Ana Maria Lupulescu, op. cit., p. 70.
99 Curtea Constituțională, dec. nr. 78/1995, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I nr.
294/1995.

56 introduce acțiune în tăgăduirea paternității în numele interzisului numai cu
încuviințarea autorității tutel are.
Acțiunea în tăgăduirea paternității se introduce împotriva copilului, care până
la vârsta de 14 ani este reprezentat de către mama sa, iar după această vârstă
copilul participă singur în proces.
Potrivit dispozițiilor alineatului final al art. 54 din Codul familiei, acțiunea în
tăgăduirea paternității se judecă în contradictoriu cu mama copilului care va fi citată
în toate cazurile100.
Acțiunea în tăgăduirea paternității poate ‚ fi introdusă numai în termen de
șase luni de la data când tatăl a cunoscut n așterea copilului (art. 55 alin. 1 din Codul
familiei). Dacă însă mai înainte de împlinirea acestui termen, tatăl a fost pus sub
interdicție judecătorească, un nou termen va curge pentru tutore de la data când
acesta a aflat de nașterea copilului.
În cazul în care acțiunea în tăgăduirea paternității n -a fost introdusă de către
tutore, ea poate fi pornită de tată după ce i s -a ridicat interdicția, în termen de șase
luni de la data când a cunoscut efectiv nașterea copilului.
Dacă acțiunea în tăgăduirea patern ității a fost admisă, copilul devine din
afara căsătoriei, ceea ce duce la modificarea stării sale civile, iar pe cale de
consecință, la modificarea numelui de familie.
În legătură cu modificarea numelui de familie, o primă situație, care practic se
poate întâlni, este aceea în care cei doi soți n -au avut în timpul căsătoriei un nume
comun, iar copilul a dobândit numele de familie al tatălui său. In acest caz, numele
de familie al copilului va fi înlocuit cu numele de familie pe care mama îl avea în
momentu l nașterii copilului. Este semnificativă sub acest aspect decizia nr. 299 din
4 martie 1969 a fostului Tribunal Suprem, Secția civilă, în care se arată că „în acest
caz de admitere a acțiunii în tăgăduire a paternității, copilul urmează să poarte
numele pe care l-a avut mama în momentul nașterii lui, iar nu pe cel avut înainte de
încheierea căsătoriei cu reclamantul ”.
Dacă copilul a dobândit la naștere numele de familie al mamei sale, după
admiterea acțiunii în tăgăduirea paternității, el va continua să poa rte acest nume101.

100 Dumitru Lupulescu, Ana Maria Lupulescu, op. cit., p. 71.
101 Dumitru Lupulescu, Ana Maria Lupulescu, op. cit., p. 72.

57 În cazul în care la încheierea căsătoriei cei doi soți au adoptat un nume
comun, admiterea acțiunii în tăgăduirea paternității nu are nici un efect asupra
numelui de familie al copilului. În această situație copilul va continua să poarte
numele de familie dobândit cu ocazia înregistrării nașterii sale, chiar dacă acel
nume aparținea soțului mamei și devenise comun prin căsătorie deoarece acesta
era numele de familie pe care mama îl purta în momentul nașterii copilului. Aceeași
soluție se impune și în situația în care copilul a dobândit la naștere numele reunite
ale părinților săi. Intr -adevăr, în conformitate cu prevederile art. 64 alin. 1 din Codul
familiei, copilul din afara căsătoriei dobândește numele de familie al aceluia dintre
părinți față de care filiația a fost mai întâi stabilită. Desigur, în astfel de împrejurări
este vorba de numele pe care acel părinte îl avea la data nașterii copilului, nume pe
care mama copilului l-a dobândit prin căsătorie și care poate fi numele soțului ei.
Într-o astfel de situație copilul va purta numele soțului mamei care însă nu este și
tatăl său. De aceea, în literatura de specialitate, de lege ferenda, s-a propus ca în
astfel de situații copilul să poarte numele mamei dobândit de aceasta prin filiație . În
mod asemănător s -a propus ca minorul să primească numele dobândit de mamă
prin filiație și în cazul în care numele mamei a fost dobândit dintr -o căsătorie
anterioară care a încetat prin moarte ori declarare judecătorească a morții sau a fost
desfăcută pr in divorț.
Dacă în timpul căsătoriei maina copilului și -a schimbat numele pe cale
administrativă, urmare a admiterii cererii de tăgadă a paternității, copilul, potrivit
dispozițiilor art. 64 alin. 1 Codul familiei, va dobândi acest nume, deoarece primul
părinte față de care s -a stabilit filiația este mama.
Soluția dobândirii de către copil a numelui pe care mama 1 -a avut în
momentul nașterii lui, în caz de admitere a unei acțiuni de tăgadă a paternității, nu
poate duce decât la rectificarea actului de naște re al minorului, în sensul radierii de
la rubrica „numele și prenumele tatălui” a datelor privind pe soțul mamei, copilul
figurând înscris ca fiind născut în afara căsătoriei102.
Prin urmare, regula este că în cazul tăgăduirii paternității copilul va continu a
să poarte numele de familie pe care mama îl avea în momentul nașterii sale și

102 CSJ, Secț. civ., dec. nr. 2186/1990, în „Probleme de drept din deciziile Curții Supreme de
Justiție , 1990 -1992”, Editura Orizonturi, 199 3, p. 189.

58 aceasta chiar dacă, ulterior nașterii copilului, mama și-ar fi schimbat numele de
familie pe cale administrativă103.

SECȚIUNEA 6
SCHIMBAREA NUMELUI

§ 1. Cadrul legal privind co ndițiile de fond cu privire schimbarea
numelui.
Fiind unul dintre atributele personalității umane există un interes social ca
numele persoanei fizice să fie cât mai statornic deoarece prin nume se face
individualizarea persoanelor în raporturile familiale și sociale. Pentru aceasta,
schimbarea în orice fel, a numelui de familie sau a prenumelui, se prevede în art. 12
alin. 3 din Decretul nr. 31/1954, este îngăduită numai în cazurile și în condițiile
stabilite de lege.
Reglementarea schimbării numelui pe cal e administrativă este cuprinsă, în
prezent, în Decretul nr. 975 din 29 octombrie 1968 care reproduce în linii generale
reglementările de principiu cuprinse în Decretul nr. 273 din 30 decembrie 1950,
referitor la schimbarea numelui sau prenumelui, pe care î l abrogă104.
O nouă reglementare în această materie a fost determinată de necesitatea
îmbunătățirii activității practice în domeniul schimbării numelui, precum și de nevoia
punerii de acord a acestui act normativ cu celelalte acte normative edictate de către
statul nostru privitoare la atributele persoanei fizice. Astfel, deși Decretul nr.
278/1960 cu privire la actele de stare civilă stabilea procedura de înregistrare a
nașterii copilului găsit, totuși nu reglementa și modul de stabilire a numelui acestui
copil. De altfel, pentru prima dată în legislația țării noastre, art. 2 din Decretul nr.
975/1968 reglementează modul de stabilire a numelui copilului găsit, în sensul că
acesta se stabilește, prin dispoziție de către primarul localității unde se înregistrea ză
nașterea copilului.
Pe linia preocupării punerii de acord a dispozițiilor sale cu cele ale Decretului
nr. 278/1960 cu privire la actele de stare civilă, Decretul nr. 975/1968 prevede că

103 Dumitru Lupulescu, Ana Maria Lupulescu, op. cit., p. 73.
104 Petrică Trușcă ,, op. cit., p. 362.

59 deciziile de schimbare a numelui se înscriu prin mențiune pe margin ea actelor de
stare civilă ale persoanei care și -a schimbat numele. O prevedere similară este
cuprinsă și în art. 49 din Legea nr. 119/1996 potrivit căreia „Mențiunea privitoare la
schimbarea numelui se înscrie pe actele de stare civilă ale persoanei în ca uză,
potrivit legii”.
De asemenea, pentru înlăturarea diferitelor interpretări ce se făceau cu
privire la data la care decizia de schimbare a numelui produce efecte, în art. 15 din
Decretul nr. 975/1968 s-a prevăzut în mod expres că această decizie își pro duce
efectele de la data înscrierii mențiunii de schimbare a numelui pe marginea actului
de naștere. De la această dată cel ce a obținut schimbarea numelui este obligat să
poarte numai numele obținut prin decizie105.
În ceea ce -i privește pe minori, reglemen tarea înscrisă în Decretul nr.
273/1950 cuprindea posibilitatea pentru aceștia de a -și schimba numai numele de
familie nu și prenumele. Ținând seama de situațiile care s -au ivit în practică, în
special în privința copiilor adoptați, prin Decretul nr. 975/1 968 s-a reglementat
posibilitatea schimbării de către minori nu numai a numelui de familie, ci și a
prenumelui.
Pentru ocrotirea intereselor copiilor minori, privind numele ca element
esențial de individualizare a acestora, în decret s -a prevăzut că, atunc i când părinții
nu se înțeleg cu privire la schimbarea numelui copilului minor sau în cazul când
cererea de schimbare a numelui este făcută de către tutore, se va cere încuviințarea
autorității tutelare. În același mod se va proceda și în situația în care cererea de
schimbare a numelui se face de către tutore pentru o persoană pusă sub interdicție
judecătorească.
În vederea asigurării unei mai mari operativități în rezolvarea cererilor de
schimbare a numelui, în decret s -a prevăzut o procedură mai simplă pe ntru
schimbarea numelui format din expresii indecente, ridicole sau care a fost
transformat prin traducere ori în alt mod.
În sfârșit, Decretul nr. 975/1968 prevede dreptul persoanelor fizice al căror
nume de familie sau prenume a fost înregistrat în actel e de stare civilă tradus în altă
limbă sau scris cu ortografia altei limbi decât cea maternă, ca la cererea lor să

105 Dumitru Lupulescu, Ana Maria Lupulescu, op. cit., p. 75.

60 redobândească numele de familie ori prenumele avut anterior, pentru aceasta fiind
suficientă, în astfel de cazuri, numai aprobarea primarului municipiului, orașului,
comunei ori sectoarelor municipiului București, de la locul unde se află registrele de
stare civilă106.

§ 2. Persoanele îndreptățite să ceară schimbarea numelui.
Prin schimbarea numelui pe cale administrativă se înțelege înlocuirea
numelui de familie cu un alt nume. de familie, la cerere, prin decizie administrativă .
Dreptul de a cere schimbarea numelui pe cale administrativă este prevăzut în mod
expres pentru persoanele fizice în art. 3 din Decretul nr. 975/1968 potrivit căruia
„Num ele se poate schimba pe cale administrativă ”.
În conformitate cu prevederile art. 4 din Decretul nr. 975/1968, cetățenii
români pot obține, pentru motive temeinice, schimbarea numelui de familie și a
prenumelui sau numai a unuia dintre acestea.
Din aceste prevederi legale rezultă, în primul rând, că o persoană fizică poate
cere fie schimbarea deodată atât a numelui de familie, cât și a prenumelui, fie
schimbarea numai a numelui de familie ori numai a prenumelui107.
Pentru a putea cere schimbarea numelui de fa milie, în al doilea rând, rezultă
că persoana fizică trebuie să aibă cetățenia română. De la această regulă, art. 20
din Decret cuprinde o prevedere de excepție, în sensul că recunoaște dreptul de a
cere schimbarea numelui și persoanelor fără cetățenie car e domiciliază pe teritoriul
României. Cererile de schimbare a numelui ale acestor persoane se soluționează în
aceleași condiții ca și cele ale cetățenilor români.
În sfârșit, în al treilea rând, cel care solicită schimbarea numelui de familie
trebuie să ai bă motive temeinice care să îl îndreptățească la aceasta. Temeinicia
motivelor se apreciază de către organul competent a aproba schimbarea numelui.
Unele motive temeinice care justifică formularea unei cereri de schimbare a
numelui sunt prevăzute de către însuși Decretul nr. 975/1968. Într-adevăr, situațiile
în care numele de familie este format din cuvinte indecente, ridicole, ori este
transformat prin traducere sau în alt mod constituie nu numai motive temeinice, care

106 Dumitru Lupulescu, Ana Maria Lupulescu, op. cit., p. 76.
107 Dumitru Lupulescu, Ana Maria Lupulescu, op. cit., p. 77.

61 să justifice cererea de schimbare, da r în astfel de situații s -a prevăzut și o procedură
mai simplă pentru schimbarea numelui.
Pentru ca o persoană să poată cere schimbarea numelui de familie ea
trebuie să aibă deplină capacitate de exercițiu, adică să aibă o voință conștientă și
matură pentr u a încheia personal acte juridice. Deplina capacitate de exercițiu,
persoana fizică o dobândește la împlinirea vârstei de 18 ani.
Cererea de schimbare a numelui de familie al minorului care n -a împlinit
vârsta de 14 ani și care, potrivit dispozițiilor art . 11 din Decretul nr. 31/1 954, este
lipsit de capacitatea de exercițiu se face, după caz, de părinți sau de către tutore,
acesta din urmă trebuind să aibă și încuviințarea autorității tutelare. In cazul în care
părinții nu se înțeleg cu privire la schimbar ea numelui de familie al copilului lor
minor, va hotărî autoritatea tutelară.
Dacă minorul a împlinit vârsta de 14 ani, având, potrivit dispozițiilor art. 9 din
Decretul nr. 31/1954, capacitate de exercițiu restrânsă, cererea de schimbare a
numelui va fi s emnată și de către minor.
Pentru persoanele alienate sau debile mintal care au fost puse sub interdicție
prin hotărâre judecătorească, fiind lipsite de capacitatea de exercițiu, cererea de
schimbare a numelui, se prevede în art. 6 alin. 3 din Decretul nr. 975/1968, se face
de către tutore, cu încuviințarea autorității tutelare.
Deși legea nu prevede, credem că nimic nu se opune ca cererea de
schimbare a numelui de familie al persoanelor puse sub interdicție judecătorească
să poată fi făcută și de părinți în situația în care aceste persoane se află sub
ocrotirea părinților108.
În conformitate cu prevederile art. 7 din Decretul nr. 975/1968, schimbarea
numelui de familie al copilului minor se poate cere odată cu schimbarea numelui
părinților săi. Cu toate aceste a, prevede același articol, în mod excepțional și numai
când există motive temeinice schimbarea numelui de familie al copilului minor se
poate cere și separat. Aceasta înseamnă că schimbarea numelui de familie pe cale
administrativă a unui minor, fără să se fi cerut și schimbarea pe aceeași cale a
numelui de familie al părinților săi, presupune în mod necesar existența unor motive
temeinice care să justifice formularea unei astfel de cereri.

108 Dumitru Lupulescu, Ana Maria Lupulescu, op. cit., p. 78.

62 Constituie motiv temeinic, consideră fostul Tribunal Suprem, situa ția în care
s-a desfăcut adopția unei persoane căsătorite ce are copii minori, iar în urma
desfacerii adopției, ea revine la numele avut înainte de adopție. In ceea ce privește
„copilul celui a cărui înfiere a fost desfăcută continuă să poarte numele pe ca re cel
înfiat l-a avut la data căsătoriei și nașterii, întrucât copilul dobândind în mod legal
acel nume și neexistând nici o neconcordanță față de statutul său civil, procedura
referitoare la rectificarea actelor de stare civită nu este aplicabilă ”109.
De lege ferenda s-a propus ca în astfel de situații înscrierea mențiunii de
revenire la vechiul nume să se facă nu numai pe actele de stare civilă ale părintelui
cu privire la care s -a desfăcut adopția, ci și pe actele de stare civilă ale copiilor săi
minori cărora urmează să le fie eliberate certificate de naștere cu vechiul nume al
părintelui său. Aceeași soluție urmează a se aplica și în situația în care la
încheierea căsătoriei unul din soți a luat numele celuilalt soț, nume pe care acesta
1-a dobândit prin adopție, iar ulterior are loc desfacerea adopției și revenirea soțului
la vechiul său nume110.
Schimbarea prenumelui copilului minor se poate cere oricând, deoarece
prenumele se stabilește odată cu înregistrarea nașterii copilului la serviciul de stare
civilă și nu este influențat în nici un fel de numele de familie al părinților, în timp ce
numele de familie se dobândește ca efect al filiației.
Reglementările cuprinse în Decretul nr. 975/1968 referitoare la schimbarea
numelui copiilor minori se aplică în eg ală măsură atât copiilor din căsătorie, cât și
celor din afara căsătoriei. Această soluție rezultă din prevederile acestui decret care
formulează în termeni generali schimbarea numelui de familie al copiilor minori f~ră
a deosebi după cum aceștia sunt din căsătorie sau din afara căsătoriei și are la
bază principiul egalității dintre copiii născuți din căsătorie și cei din afara căsătoriei,
principiu înscris în art. 63 din Codul familiei.
Unele probleme se ridică în legătură cu schimbarea numelui de familie de
către persoanele căsătorite. In legătură cu aceasta este de observat concordanța
deplină ce există între dispozițiile Decretului nr. 975/1968 cu cele ale Codului
familiei privind numele de familie. Într -adevăr, ținând seama de dispozițiile art. 28

109 Trib. Supr., Col. civ., dec. nr. 257/1965, în J N nr. 8/1965, p. 159.
110 Dumitru Lupulescu, Ana Maria Lupulescu, op. cit., p. 79.

63 alin. 2 din Codul familiei și în deplină concordanță cu acestea, în art. 8 din Decretul
nr. 975/1968 se prevede că „În cazul când soții s -au învoit să poarte în timpul
căsătoriei un nume de familie comun, pentru schimbarea acestui nume este
necesar consimțământ ul celuilalt soț” .
Din aceste prevederi legale rezultă că în toate cazurile în care cu ocazia
încheierii căsătoriei soții s -au învoit să poarte în timpul căsătoriei un nume de familie
comun, nume pe care l -au declarat la încheierea căsătoriei, schimbarea a cestui
nume de familie comun, pe cale administrativă de către unul din soți nu poate avea
loc decât cu consimțământul celuilalt soț. Soluția este cât se poate de firească. De
îndată ce la încheierea căsătoriei soții au hotărât de comun acord ca să poarte u n
nume de familie comun, tot prin învoiala lor se poate ajunge ca fiecare din ei să -și
schimbe acest nume, pe cale administrativă, în timpul căsătoriei111.
În cazul în care la încheierea căsătoriei soții s -au învoit să -și păstreze, fiecare
în parte, numele d e familie pe care l -au avut înainte de căsătorie, schimbarea în
timpul căsătoriei a numelui de familie de către oricare din soți nu necesită și
consimțământul celuilalt.
Potrivit dispozițiilor art. 8 alin. 2 din Decretul nr. 975/1968, schimbarea
numelui de familie al unuia dintre soți nu implică schimbarea numelui de familie al
celuilalt soț. Dacă această prevedere legală este cât se poate de clară pentru
situația în care soții la încheierea căsătoriei s -au învoit să -și păstreze – după cum
arătam – fiecare în parte numele de familie pe care l-a avut înainte de căsătorie, în
schimb în ipoteza în care soții au un nume de familie comun și numai unul dintre ei
își schimbă numele, consimțământul celuilalt soț nu echivalează cu o cerere, cum
că și el ar dori schim barea numelui, pentru aceasta fiind nevoie de o cerere expresă
din partea sa de schimbare a numelui de familie. Prin urmare, schimbarea numelui
de familie comun de către ambii soți presupune formularea de către fiecare in parte
a unei cereri exprese în ace st sens.

§ 3. Procedura de schimbare a numelui.
3.1. Cererea de schimbare a numelui .
Dreptul de a cere schimbarea numelui aparține tuturor persoanelor fizice.
Pentru ca o persoană să obțină însă schimbarea numelui pe cale administrativă

111 Dumitru Lupulescu, Ana Maria Lupules cu, op. cit., p. 80.

64 trebuie să aibă mo tive temeinice care să justifice formularea unei cereri în acest
sens. Într -adevăr, potrivit dispozițiilor art. 5 alin. 2 din Decretul nr. 975/1968,
„cererea de schimbare a numelui trebuie să fie motivată”. Aceasta înseamnă că
aprobarea schimbării numelui presupune o cerere care să se întemeieze pe motive
temeinice care să justifice o astfel de măsură din partea organelor competente să o
soluționeze112.
În cererea de schimbare a numelui, petiționarul va trebui să specifice
motivele pentru care solicită înlocu irea numelui său cu un alt nume și, totodată, să
indice numele pe care dorește să -l poarte în viitor. Cu alte cuvinte, numele pe care
urmează să -l poarte în viitor solicitantul și -l alege singur, având obligația de a -l
indica în cererea de schimbare a nume lui.
Odată cu cererea de schimbare a numelui, petiționarul, prevede art. 5 din
Decretul nr. 975/1968, va trebui să mai depună și următoarele acte113:
 copii certificate ori legalizate de pe certificatele de stare civilă ale celui
care solicită schimbarea nume lui;
 un exemplar al Monitorului Oficial al României, partea a III a în care a fost
publicată cererea de schimbare a numelui;
 actul de consimțământ, dat în formă autentică, al celuilalt soț, în cazul
schimbării numelui de familie comun purtat în timpul căsă toriei de către
soți;
 copia deciziei de aprobare a autorității tutelare, în situațiile în care părinții
nu se înțeleg cu privire la schimbarea numelui copiilor lor minori, precum
și atunci când cererea de schimbare a numelui este făcută, pentru
minori și persoanele puse sub interdicție judecătorească, de către
tutore;
 orice alte acte pe care solicitantul le consideră necesare pentru motivarea
cererii sale.
Certificatele de stare civilă cuprind principalele date ale actelor de stare civilă
și se întocmesc pe formulare speciale. Întrucât certificatele sunt extrase de pe
actele de stare civilă întocmite în registrele de stare civilă, ele sunt, ca și acestea,

112 Dumitru Lupulescu, Ana Maria Lupulescu, op. cit ., p. 84.
113 Petrică Trușcă , op. cit., p. 366.

65 de trei feluri: certificate de naștere, căsătorie și deces.
În conformitate cu prevederile art. 11 din L egea nr. 119/1996 cu privire la
actele de stare civilă, în baza înregistrărilor din registrele de stare civilă se
eliberează, numai celui îndreptățit, un certificat original constatator. Pentru copiii
minori și persoanele puse sub interdicție judecătoreasc ă, certificatele de stare civilă
se eliberează reprezentanților legali ai acestor persoane, adică părinților sau
tutorilor .

3.2. Publicitatea cererii de schimbare a numelui
Pentru a da posibilitatea tuturor persoanelor să ia cunoștință despre
schimbarea n umelui unei persoane, în art. 9 din Decretul nr. 975/1968 se prevede
că cererea de schimbare a numelui se publică, în extras, prin grija și pe cheltuiala
solicitantului, în Monitorul Oficial al României, partea a III -a. Numai asigurând
această publicitate, persoanele interesate se pot opune la numele pe care și 1 -a
ales o persoană să -l poarte în viitor. Înainte de publicare în Monitorul Oficial,
cererea de schimbare a numelui se afișează la sediul primăriei municipiului,
sectorului municipiului București, o rașului sau comunei de la domiciliul
solicitantului114.
În cazul în care numele a cărui înlocuire se solicită este format din expresii
indecente, ridicole, ori transformat prin traducere sau în alt mod, cererea de
schimbare a numelui este scutită de publicar e.
Scutirea de publicare a unei asemenea cereri de schimbare a numelui se
aprobă de către șefii organelor locale de poliție.

3.3. Opoziții la cererea de schimbare a numelui
În urma publicării, în extras, în Monitorul Oficial al României, a cererii de
schimbare a numelui, persoanele interesate pot face opoziție la această cerere (art.
10 din Decretul nr. 975/1968). A face opoziție înseamnă a se împotrivi ca o
persoană să poarte, în viitor, numele de familie pe care l-a indicat în cererea de
schimbare.
Opozi țiile la cererea de schimbare a numelui se pot face în termen de 30 de
zile de la publicarea cererii în Monitorul Oficial.

114 Dumitru Lupulescu, Ana Maria Lupulescu, op. cit., p. 86.

66 Persoanele care se împotrivesc la numele de familie pe care și l-a ales o
persoană să -l poarte în viitor trebuie să facă opoziția în scris și să o motiveze
temeinic. Cu alte cuvinte, nu este suficientă o simplă împotrivire, ci această
împotrivire trebuie să se întemeieze pe motive serioase.
Opoziția făcută în scris și motivată se depune la primăria comunei, orașului,
municipiului sau al sectorului municipiului București, unde solicitantul a depus
cererea de schimbare a numelui.
Depunerea opozițiilor după expirarea termenului de 30 de zile de la
publicarea cererii de schimbare a numelui în Monitorul Oficial face ca acestea să nu
mai fie l uate în considerare115.

3.4. Procedura soluționării cererii de schimbare a numelui .
Persoana care solicită schimbarea numelui va trebui să depună, în acest
scop, o cerere care se întocmește pe formular tip. Cererea de schimbare a numelui
se depune la primăr ia comunei, orașului, municipiului sau sectorului municipiului
București de la domiciliul solicitantului.
Potrivit dispozițiilor art. 11 din Decretul nr. 975/1968, cererea de schimbare a
numelui, împreună cu toate actele prevăzute în art. 5 din decret, pre cum și cu
opozițiile, dacă s -au făcut, se înaintează de către primărie spre rezolvare
Inspectoratului General al Poliției, prin organele locale ale poliției.
Primind cererea, Inspectoratul General al Poliției după ce verifică legalitatea
și apreciază temei nicia motivelor invocate pentru a justifica schimbarea numelui,
precum și a opozițiilor, dacă s -au făcut, dă o decizie motivată de admitere sau de
respingere a cererii, în termen de 60 de zile de la primirea dosarului.
Dacă cererea de schimbare a numelui a fost admisă, decizia de schimbare
se trimite, în copie, în numărul de exemplare necesare pentru a se face
comunicările prevăzute în art. 14 din decret, primăriei la care a fost înregistrată
cererea.
Primăria este obligată să încunoștințeze de îndată pe so licitant, iar după
depunerea de către acesta a dovezii de plată a taxei de timbru, îi va elibera o copie
de pe decizia de admitere a schimbării numelui116.

115 Dumitru Lupulescu, Ana Maria Lupulescu, op. cit., p. 87.
116 Dumitru Lupulescu, A na Maria Lupulescu, op. cit., p. 88.

67 Dacă în termen de 60 de zile de la data luării la cunoștință cel căruia i s -a
aprobat schimbarea numel ui nu depune dovada de plată a taxei de timbru, primăria
va restitui Inspectoratului General al Poliției copia deciziei de admitere a schimbării
numelui.
În cazul în care numele a cărui schimbare s -a solicitat este format din
expresii indecente, ridicole o ri transformat prin traducere sau în alt mod, cererea de
schimbare este scutită de plata taxei de timbru. Scutirea de plata taxei de timbru
trebuie însă să fie menționată în chiar decizia prin care s -a aprobat schimbarea
numelui.
Decizia de respingere a ce rerii de schimbare a numelui se comunică de către
Inspectoratul General al Poliției direct solicitantului care este îndreptățit să o
conteste în termen de 30 de zile de la data comunicării.

3.5. Înscrierea schimbării numelui .
Schimbarea numelui se înscrie , prin mențiune, pe marginea actelor de
naștere și, după caz, și de căsătorie.
Pentru înscrierea mențiunii de schimbare a numelui pe actele de stare civilă
prevăzute de lege, primăria la care s -a înregistrat cererea va trimite, din oficiu,
primăriilor care au în păstrare actele de stare civilă, câte o copie de pe decizia de
schimbare a numelui.
Înscrierea schimbării numelui se poate face și la cererea celui ce a obținut
schimbarea, în temeiul unei copii legalizate de pe decizia de admitere a schimbării
nume lui.
Decizia de schimbare a numelui produce efecte juridice de la data înscrierii
mențiunii corespunzătoare pe marginea actului de naștere. De la această dată
solicitantul va trebui să poarte numai numele obținut prin decizie.
Dovada de schimbare a numelui se va face cu decizia de admitere a
schimbării numelui sau cu certificatul eliberat pe baza acestei decizii117.

117 Dumitru Lupulescu, Ana Maria Lupulescu, op. cit., p. 89.

68 CCAAPPIITTOOLLUULL 33
DDOOMMIICCIILLIIUULL ȘȘII RREEȘȘEEDDIINNȚȚAA PPEERRSSOOAANNEEII FFIIZZIICCEE
SECȚIUNEA 1
NOȚIUNEA DE DOMICILI U ȘI IMPORTANȚA DOMI CILIULUI

Într-un înțeles popular, dom iciliul este un cămin personal în care fiecare este
liber să interzică accesul oricui vrea el, indiferent că îl ocupă ca proprietar, locatar
sau cu orice alt titlu. Invers, domiciliul este dreptul fiecăruia de a face din locuința sa
un loc de azil și de re tragere a altora; este apoi dreptul titularului să trăiască – dacă
dorește – singur și liniștit, la adăpost de intruziunile, imixtiunile și intervențiile
indiscrete ale altora este libertatea de a avea pace la tine. Domiciliul este unul din
mijloacele de a face să -ți fie respectată viața privată118.
Pentru a garanta acest „confort ” legea penală sancționează violarea
domiciliului (art. 192 C. pen. ). Această infracțiun e interzice de a te introduce sau a
rămâne în locul în care locuiește o persoană fără consimță mântul acesteia , a fortiori
împotriva voinței acesteia, prin amenințare, constrângere etc.
Ceea ce este specific domiciliului este faptul că protecția libertății și intimității
titularului are un caracter geografic, este limitată în spațiu. El se materiali zează prin
recunoașterea unui teritoriu la frontierele căruia se oprește puterea altuia și în sânul
căruia domnește o mică suveranitate.
Trebuie să subliniem că dreptul civil are o altă concepție asupra domiciliului;
el se ocupă, în primul rând, nu de prot ejarea persoanei în acest loc, ci mai ales de a
o situa într -un spațiu și de efectele care decurg din această determinare.
Art. 13 din Decretul nr. 31/1954 statuează: „Domiciliul persoanei fizice este
acolo unde ea își are locuința statornică sau principal ă” iar art. 25 alin. 1 din Legea
nr. 105/1996 dispune: „Domiciliul persoanelor fizice prevăzute în art. 24 este la
adresa din localitatea unde acestea își au locuința statornică ”.
Prin domiciliu lato sensu vom înțelege acel atribut de identificare a persoa nei
fizice care o individualizează în spațiu, prin indicarea unui loc având această
semnificație juridică119.

118 A se vedea, Ovidiu Ungureanu, Călina Jugastru, „Drept civil. Persoanele”, Editura Rosetti,
București, 2003, p. 162.
119 Gh. Beleiu, op. cit., p. 367.

69 Există însă trei feluri de domicilii (de drept comun, legal și convențional) pe
care le vom defini la timpul potrivit.
Din prevederile art. 13 din D ecretul nr. 31/1954 rezultă că pentru a constitui
un domiciliu, locuința trebuie să fie statornică iar nu temporară. în cazul în care
persoana are două sau mai multe locuințe statornice, atunci domiciliul său va fi la
acea dintre locuințele statornice care este cea principală. S -a arătat că pentru a
deosebi locuința statornică de cea temporară se folosesc două noțiuni: domiciliu și
reședință.
Menționăm că prevederile art. 13 din Decretul nr. 31/1954 au fost preluate din
fostul art. 87 C.civ. (abrogat) care însă nu era identic cu textul corespunzător din
Codul francez3. Aceste texte acreditează concepția potrivit căreia simpla întrunire a
caracterului de locuință statornică sau principală a unei persoane este suficientă
pentru a defini acea locuință ca fiind domiciliul persoanei120.

SECȚIUNEA 2
CARACTERELE DOMICILI ULUI

Domiciliul nefiind numai un atribut de individualizare a persoanei ci și un
drept personal nepatrimonial, el se bucură de caracterele acestor drepturi:
opozabilitate erga omnes, inalienabilitate , imprescriptibilitate, personalitate și
universalitate.
Deosebit de acestea domiciliul prezintă și unele caractere specifice astfel121:
– stabilitatea care caracterizează îndeosebi domiciliul de drept comun și
domiciliul legal. Legea subliniază acest caract er prin expresia „locuință statornică ”;
aceasta este deosebită de reședința persoanei fizice.
Domiciliul are ca scop să lege un individ (din punct de v edere juridic) de un
anumit punct din spațiu, din teritoriu. în viața sa juridică orice individ trebuie g ăsit
într-un anumit loc; domiciliul este cel care operează localizarea juridică a fiecărui
individ. Ori dacă domiciliul nu ar avea stabilitate, funcția sa ar deveni iluzorie.
Caracterul stabilității domiciliului nu împiedică libertatea persoanei de a merge și a

120 În acest sens, M. Cantacuzino, op. cit., p. 81.
121 Ovidiu Ungureanu, Călina Jugastru, op. cit., p. 164 și urm.

70 veni și nici libertatea de stabilire a altui domiciliu. Principiul este și rămâne că fiecare
persoană își poate fixa domiciliul unde dorește și îl poate schimba când îi convine,
în condițiile legii. Este, bineînțeles, un pleonasm a spune „domiciliu s tabil”.
– unicitatea domiciliului presupune că o persoană la un moment dat are un
singur domiciliu (de drept comun sau legal). Aceasta înseamnă că dacă o persoană
are mai multe locuințe statornice, numai una va avea valoarea juridică a domiciliului
și anum e cea principală. În doctrină s -a mai învederat că acest caracter nu exclude
coexistența domiciliului de drept comun cu cel convențional; de asemenea nu
exclude schimbarea domiciliului122.
După cum, pe bună dreptate, s -a observat, astăzi unicitatea domiciliu lui mai
mult ca oricând este pusă la încercare prin extinderea în spațiu a diverselor activități
și prin multiplicarea legăturilor teritoriale ("nu pentru că noi am fi mai puțin
sedentari")4. Spiritul domiciliului, arată autorul, este în prezent dispersare a
organizată a vieții (între două părți, între oraș și țară, între capitală și provincie, între
muncă și vacanță etc.). Cutare lucrează aici, locuiește acolo; altul lucrează în
diverse locuri; alții își împart existența între mai multe reședințe etc.5.
– obligativitatea domiciliului decurge în mod firesc din aceea că domiciliul
este, după cum am arătat, un mijloc de individualizare în spațiu a individului.
Această individualizare printr -o localizare geografică constituie un imperativ atât de
important încât interesează întreaga societate. Orice persoană fizică trebuie să aibă
un domiciliu. Deci, din punct de vedere legal, chiar și persoanele care nu au efectiv
o locuință statornică și principală (nomazii și vagabonzii) au un domiciliu care
trebuie considerat a fi, după caz, ultimul domiciliu, domiciliul părinților ori domiciliul
de origine (locul nașterii). Cu toate acestea unii autori au susținut că de la această
regulă există excepții în sensul că unele persoane (nomazii) efectiv nu au un
domiciliu iar infracțiunea de vagabondaj (prevăzută de art. 327 C. pen.) are ca
premisă faptul că învinuitul este o persoană lipsită de domiciliu. S -a susținut, de altă
parte, că domiciliul este o abstracțiune, o ficțiune a legiuitorului6.

122 G. Boroi, op. cit., p. 339.

71 SECȚIUNEA 3
FELURILE DOMICILIULU I

După modul de determinare domiciliul este de trei feluri:
 domiciliu de drept comun (voluntar);
 domiciliu legal;
 domiciliu convențional (denumit și "ales").
În raport de teritoriul pe care se află, domiciliul se împarte în: domiciliu în țară
și domiciliu în străinătate.
Apoi, în funcție de succesiunea lor, se poate distinge între domiciliu de
origine (de naștere), fostul domiciliu și actualul domiciliu.
În sfârșit, în raport cu situația soților, se poate deosebi între domiciliul
conjugal comun (regula) și domicilii separate . Uneori se vorbește despre domiciliu
aparent.

§ 1. Domiciliul de drept comun (voluntar) .
a. Definire și stabilire. Domiciliul voluntar este domiciliul pe care persoana
fizică cu capacitate deplină de exercițiu și -l alege în mod liber , stabilindu -și locuința
statornică sau principală în orice localitate din țară, cu respectarea legii.
Potrivit art. 24 alin. 1 și 2 din Legea nr. 105/1996: "Cetățenii români cu
domiciliul în România au dreptul să -și stabilească sau să -și schimbe domiciliu l ori
reședința în orice localitate din țară în condițiile legii.
Persoanele fizice prevăzute la alin. 1 nu pot avea în același timp decât un
singur domiciliu și o singură reședință. în cazul în care acestea dețin mai multe
locuințe își pot stabili domicil iul sau reședința în oricare dintre ele".
Pentru a fi în prezența unui domiciliu este necesar ca persoana să -și
manifeste voința de a se stabili într -o anumită localitate și totodată să aibă efectiv o
locuință statornică sau principală în acea localitate.
Așadar, în principiu, orice persoană majoră poate să -și aleagă domiciliul de
drept comun în mod liber și să abandoneze domiciliul legal pe care l -a avut. Deci
voința individuală constituie un factor decisiv în determinarea domiciliului; numai că
această in tenție a persoanei interesate trebuie să se materializeze în fapte, mai

72 exact ea trebuie să se concretizeze într -o instalare materială care să corespundă
unei stabiliri efective într -o anumită locuință.
Domiciliul se determină deci prin conjuncția unui ele ment intențional și unul
material; luate izolat nici unul din aceste elemente nu ar fi suficient.
Este indiferent că o persoană ar fi proprietar sau locatar al unei locuințe; este
posibil ca o persoană să fie locatarul unei apartament unde își are locuința
statornică și principală și totodată proprietarul unei reședințe etc.
Reamintim că textul art. 13 din Decretul nr. 31/1954 prevede: "Domiciliul
persoanei fizice este acolo unde ea își are locuința statornică sau principală", în
doctrină s -a pus întrebarea dacă pentru determinarea domiciliului sunt suficiente
criteriile enunțate de art. 13 din Decretul nr. 31/1954 sau mai este necesară și
mențiunea de stabilire și de schimbare a domiciliului reglementată de Cap. III din
Legea nr. 105/1996 intitulat „Stabili rea și schimbarea domiciliului și reședinței
cetățenilor români cu domiciliul în România ”. Menționăm că potrivit acestei
proceduri administrative stabilirea domiciliului sau a reședinței se înscrie în fișa de
evidență a populației și în Registrul permanent de evidență a populației; de
asemenea, domiciliul se înscrie în cartea de identitate, în urma unei declarații a
persoanei interesate, pe proprie răspundere, cu indicarea adresei unde are locuința
asigurată, declarație care este depusă la organul de poliți e.
Având în vedere aceste constatări, răspunsul oferit – la care ne raliem – a fost
acela că înscrierea mențiunii de stabilire sau schimbare a domiciliului nu adaugă și
nu modifică criteriile prevăzute de art. 13 din Decretul nr. 31/1954 pentru
determinare a domiciliului; că această mențiune se face în scop de evidență a
populației, constituind un mijloc (nu unicul) de dovadă a domiciliului unei persoane.
O excepție de domiciliu de drept comun este cea cuprinsă în art. 102 din C.
fam. potrivit căruia: „Autor itatea tutelară poate da încuviințare copilului, la cererea
acestuia, după împlinirea vârstei de 14 ani, să -și schimbe felul învățăturii ori
pregătirii profesionale stabilită de părinți sau să aibă locuința pe care o cere
desăvârșirea învățăturii ori pregă tirii profesionale ”.
Menționăm că domiciliul comun al soților este tot un domiciliu de drept comun
pentru că el este ales de către ambii soți; el trebuie să răspundă obligației de
coabitare. Domiciliul conjugal nu este o obligație absolută admițându -se ca pentru

73 motive cum ar fi exercitarea profesiei, necesitatea pregătirii de specialitate, îngrijirea
sănătății, soții să aibă domicilii separate.
b. Schimbarea domiciliului voluntar. Art. 28 din Legea nr. 105/1996
statuează că persoana care își schimbă domici liul este obligată ca în termen de 15
zile de la data mutării la noua adresă, să se prezinte la formațiunea de evidență a
populației pentru eliberarea unei noi cărți de identitate. Încă o dată trebuie să
subliniem că principiul care operează în materia sch imbării domiciliului este
libertatea de alegere a persoanei interesate, ea nefiind ținută să motiveze în vreun
fel această schimbare.
c. Dovada domiciliului de drept comun. În principiu, dovada domiciliului se
face cu cartea de identitate întocmită și elib erată persoanelor fizice care au împlinit
14 ani, de către formațiunea de evidență a populației de la domiciliul sau reședința
acestora. În acest sens art. 10 din Legea nr. 105/1996 privind evidența populației
prevede: „Cartea de identitate este documentul care se eliberează cetățeanului
român cu domiciliul în România, la împlinirea vârstei de 14 ani, și cu care se face
dovada identității și a domiciliului ”. Tot cu cartea de identitate se poate face dovada
cetățeniei române.
Dovada identității și a domicili ului minorului sub 14 ani se face cu certificatul
său de naștere și cu cartea de identitate a părintelui sau a reprezentantului său
legal.
Așa cum am arătat, mențiunea din cartea de identitate cu privire la domiciliul
unei persoane nu are efecte constituti ve în privința determinării acestuia. De aceea
în raporturile de drept civil domiciliul poate fi dovedit și cu alte mijloace de probă.
Desigur, art. 13 din Decretul nr. 31/1954 nu ridică dificultăți pentru persoana
care exercită profesia acolo unde locuieș te pentru că prin coincidența lor se poate
determina ușor principala locuință. Dificultatea poate să survină în caz de pluralitate
de locuințe statornice căci trebuie determinată cea principală. Într-o atare situație
(totuși, rar întâlnită) determinarea do miciliului voluntar devine o chestiune de fapt
care va fi apreciată, de la caz la caz, de instanța de judecată. Judecătorul, având în
vedere împrejurări ca: situarea imobilelor, declarațiile anterioare, titlul de proprietate,
contract de închiriere, depozi tele în bancă, locul de muncă etc. va trebui să
stabilească locuința principală în conformitate cu voința persoanei interesate.

74 § 2. Domiciliul legal .
a. Definire și caractere. Legea dă din oficiu un domiciliu unei anumite
categorii de persoane. Așadar, do miciliul legal este acel domiciliu care este stabilit
de lege pentru anumite categorii de persoane fizice. El are următoarele caractere:
 este stabilit de lege;
 are semnificația unei măsuri de ocrotire pentru anumite persoane;
 coincide cu domiciliul de d rept comun al persoanei care exercită ocrotirea
iar în alte cazuri, cu sediul persoanei juridice căreia îi este încredințat sau
plasat copilul aflat în dificultate.
Trebuie să observăm că uneori domiciliul legal este fixat la altă persoană pe
motivul legă turii care îi unește.
Au domiciliu legal:
– minorul care are domiciliul legal la părinții săi ori, după caz, la părintele la
care locuiește statornic, la părintele care -l ocrotește sau la tutore. Art. 14 alin. 1 din
Decretul nr. 31/1954 stabilește: „Domici liul minorului este la părinții săi sau la acela
dintre părinți la care el locuiește statornic ”; alin. 2 „Domiciliul copilului încredințat de
instanța judecătorească unei a treia persoane rămâne la părinții săi ”; alin. 3
„Domiciliul minorului în cazul în c are numai unul dintre părinții săi îl reprezintă ori în
cazul în care se află sub tutelă precum și domiciliul persoanei puse sub interdicție,
este la reprezentantul legal ”.
În același sens, art. 100 C. fam. stabilește regula: „Copilul minor locuiește la
părinții săi ” iar „dacă părinții nu locuiesc împreună, aceștia vor decide de comun
acord la care dintre ei va locui copilul ”; alin. 2 „În caz de neînțelegere între părinți
instanța judecătorească, ascultând autoritatea tutelară precum și pe copil, dacă
acest a a împlinit 10 ani, va decide ținând seama de interesele copilului ”. Apoi art.
128 C. fam. spune că: „Minorul pus sub tutelă locuiește la tutore ” și „numai cu
încuviințarea autorității tutelare minorul poate avea o altă locuință ”. Așa cum s -a
observat ace ste reguli sunt reluate de Legea nr. 105/1996 privind evidența
populației și cărțile de identitate;
– cel pus sub interdicție (interzisul judecătoresc) are domiciliul legal la
tutore123;

123 Art. 14 alin. 3 din Decretul nr. 31/1954.

75 – cel ocrotit prin curatelă are domiciliul legal la curatorul său dar n umai dacă
acesta este în drept să -l reprezinte;
copilul aflat în dificultate are domiciliul legal la persoana fizică sau juridică
(serviciul public autorizat sau organul privat autorizat) căreia i -a fost încredințat sau
plasat. Art. 10 din OUG nr. 26/1997 privind protecția copilului aflat în dificultate
precizează că pe durata încredințării, domiciliul copilului este la persoanele (fizice
sau juridice) cărora Ie -a fost încredințat;
– cei chemați la moștenire au domiciliul legal la custode sau curator în
măsura în care acesta este îndreptățit să -i reprezinte. în acest sens art. 15 din
Decretul nr. 31/1954 stabilește: „în cazul în care s -a instituit o curatelă asupra
bunurilor celui care a dispărut, cel dispărut are domiciliul la curator, în măsura în
care ace sta este îndreptățit să -l reprezinte. Dacă un custode sau un curator a fost
numit asupra unor bunuri succesorale, cei chemați la moștenire au domiciliul la
custode sau la curator în măsura în care acesta este îndreptățit să -i reprezinte ”.
b. Schimbarea dom iciliului legal. În acest caz, aceasta se realizează, de
regulă, o dată cu schimbarea domiciliului de drept comun al persoanei fizice sau
juridice care are în ocrotire persoana respectivă. Dar schimbarea acestui domiciliu
mai poate interveni prin reîncredi nțarea minorului stabilită pe cale judecătorească.
c. Dovada domiciliului legal. Aceasta se face prin probarea domiciliului de
drept comun al persoanei care are în ocrotire persoana cu domiciliu legal (art. 10
din Legea nr. 105/1996). În unele cazuri dovad a domiciliului legal trebuie complinită
cu hotărârea judecătorească de încredințare a minorului ori cu decizia de instituire a
tutelei ori a curatelei; în alte cazuri este necesară hotărârea Comisiei județene
pentru protecția copilului (bunăoară, pentru co pilul aflat în dificultate).

§ 3. Domiciliul convențional (ales).
a. Definiție. Prin domiciliu convențional sau ales vom înțelege domiciliul
(adresa) stabilit, în condițiile legii, prin acordul de voință al părților unui act juridic
civil în vederea produ cerii unor efecte juridice în acel loc sau pentru soluționarea
unui litigiu și comunicarea actelor de procedură.
În realitate, nu suntem în prezența unui domiciliu real, nefiind o locuință a
părții dar nici a unui domiciliu fictiv; domiciliul convențional este un artificiu juridic
reglementat de lege. Ci ne alege domiciliul într -un anumit loc, nu -și schimbă

76 domiciliul. Deoarece el nu este un domiciliu autentic, reglementarea domiciliului ales
o aflăm în Codul de procedură civilă și în Codul civil și nu în De cretul nr. 31/1954.
Astfel art. 19C.pr.civ. dispune: „Părțile pot conveni prin înscris sau prin declarație
verbală în fața instanței ca pricinile privitoare la bunuri să fie judecate de alte
instanțe decât acelea care, potrivit legii, au competență teritor ială, afară de cazurile
prevăzute de art. 13,14,15 și 16 ”. Apoi, în conformitate cu art. 93 C. pr. civ. „în caz
de alegere de domiciliu, dacă partea a arătat și persoana însărcinată cu primirea
actelor de procedură, comunicarea acestora se va face la acea persoană, iar în
lipsa unei asemenea arătări, la domiciliul părții ”.
b. Natura juridică. Domiciliul convențional este o convenție accesorie care
are ca efect prorogarea de competență teritorială. De regulă, domiciliul convențional
nu va putea fi schimbat d ecât prin acordul de voință al părților, în situația în care
alegerea de domiciliu s -a făcut numai în favoarea uneia dintre părți, aceasta va
putea să renunțe unilateral la domiciliul ales.
În literatura de specialitate s-a subliniat că domiciliul ales fii nd o convenție
accesorie, ea este supusă principiului accesorium sequitur principale, pe de o parte,
și de asemenea supusă regulilor privind condițiile și efectele actelor juridice
bilaterale.

SECȚIUNEA 4
REȘEDINȚA

§ 1. Noțiunea și caracterele reședinței .
Reședința persoanei fizice este o locuință vremelnică, ocazională sau
temporară3. Legea nr. 105/1996 definește reședința ca fiind „locuința în care
persoanele fizice cetățeni români locuiesc temporar, alta decât cea de domiciliu ”.
Din aceste definiții re zultă că trebuie să refuzăm caracterul de reședință
locurilor în trecere sau sejururilor efemere, accidentale, ocazionale cum ar fi o
scurtă ședere într -o cameră de hotel, un popas rural, o cazare la prieteni. Reședința
deși este temporară trebuie totuși s ă presupună o locuire relativ durabilă.
Analizată prin prisma caracterelor juridice reședința nu este obligatorie (doar
posibilă) și nu se bucură de stabilitate; de altă parte, din definiție rezultă că ea nu
este statornică ci doar o locuință temporară. Ea nu este nici unică deși art. 24 alin. 2

77 din Legea nr. 105/1996 consacră principiul unicității reședinței: „Persoanele fizice
prevăzute la alin. 1 nu pot avea în același timp decât un singur domiciliu și o singură
reședință ”. Aceste prevederi trebuie inter pretate, așa cum s -a subliniat în literatura
juridică, în sensul că o persoană – din punct de vedere administrativ – nu poate fi
înregistrată în evidențe decât cu o singură reședință. Este însă posibil ca o
persoană să aibă în același timp mai multe locuin țe temporare care nu pot fi numite
altfel decât reședințe. De exemplu, atunci când o persoană în cursul unui an
locuiește în mai multe locuri, fiecare dintre el constituie, pentru ea, o reședință în
timp ce își are domiciliul unic într -o locuință principal ă și statornică. Mai mult,
credem că o persoană poate să aibă o reședință principală și una sau mai multe
reședințe secundare, dar numai una din ele va fi menționată în cartea de identitate.

§ 2. Importanța și dovada reședinței.
a. Importanță. Cu toate că ea nu prezintă importanța juridică a domiciliului,
are efecte juridice și utilitate în dreptul constituțional, dreptul administrativ, dreptul
fiscal, dreptul comercial, dreptul muncii, dreptul familiei, dreptul procesual civil etc.
Uneori reședința suplin ește domiciliul atunci când acesta este necunoscut; de cele
mai multe ori ea este atașată domiciliului cu titlu subsidiar (cu o valoare de
înlocuire). Alteori reședința are efectele echivalente celor ale domiciliului; de pildă,
în cazul căsătoriei care poa te fi celebrată în locul în care soții își au domiciliul sau
acela în care ei își au reședința.
Actualmente, fără a detrona domiciliul, reședința tinde să aibă o importanță
mărită deoarece este o noțiune mai simplă, mai concretă și corespunde mai bine
dinamicii vieții cotidiene.
b. Stabilire și dovadă. Art. 12 pct. 1 din Pactul internațional privind drepturile
civile și politice stabilește: „Orice persoană care se află în mod legal pe teritoriul
unui stat are dreptul de a circula acolo liber și de a -și alege liber reședința ” iar
Legea nr. 105/1996 statuează: „Cetățenii români cu domiciliul în România au dreptul
să-și stabilească sau să -și schimbe domiciliul ori reședința în orice localitate din țară
în condițiile legii ”.
Din textele de lege citate rezultă că în această materie operează principiul
libertății stabilirii reședinței.

78 Potrivit art. 29 alin. 1 din Legea nr. 105/1996 persoana care locuiește
temporar mai mult de 45 de zile la altă adresă decât cea a domiciliului este obligată
să se prezinte la formaț iunea de evidență a populației pentru a cere înscrierea în
cartea de identitate a mențiunii de reședință. Ea se acordă pe cel mult un an și
poate fi reînnoită.
Regimul stabilirii reședinței se aplică și schimbării ei.
Dovada reședinței se face prin mențiun ea înscrisă în cartea de identitate; în
concret, prin eticheta autocolantă aplicată pe verso -ul cărții de identitate1. Dar ca și
în cazul domiciliului, dovada reședinței va putea fi făcută și cu alte mijloace de
probă.

79 CCAAPPIITTOOLLUULL 44
AACCTTEELLEE DDEE SSTTAARREE CCIIVVIILLĂĂ
SECȚIUNEA 1
NOȚIUNEA ȘI CARACTER ELE STĂRII CIVILE

§ 1. Noțiune.
Prin starea civilă sau statut civil al persoanei fizice înțelegem suma de calități
și particularități care, prin consecințele pe care legea le prevede, contribuie la
individualizarea ei în so cietate și familie.
Așa cum s -a spus, dacă numele ne permite să recunoaștem și să desemnăm
o persoană iar domiciliul ne indică locul unde această persoană poate fi găsită, apoi
starea civilă stabilește identitatea juridică a persoanei. Starea civilă este c ea care
separă cu adevărat persoana fizică de persoana juridică. Așadar, alături de nume și
domiciliu, starea civilă este al treilea mijloc de individualizare a persoanei fizice.
Chiar de la început este necesar a preciza că starea civilă are în conținutul ei
două laturi:
 este un drept subiectiv de individualizare a persoanei și
 este o sumă a unor calități personale124.

§ 2. Caracterele juridice ale stării civile .
Ca noțiune complexă de natură nepatrimonială, starea civilă prezintă toate
caracterele juridi ce ale drepturilor personal nepatrimoniale: opozabilitate erga
omnes125, inalienabilitate, imprescriptibilitate, personalitate și universalitate. La fel
ca și în cazul altor mijloace de identificare, unele dintre ele posedă anumite
particularități:
– starea civilă este indivizibilă. Aceasta înseamnă că ea nu poate fi scindată,
respectiv, o persoană fizică are la un moment dat una și aceeași stare civilă față de
terți4. De exemplu, o persoană căsătorită are această stare civilă nu numai în raport

124 Pentru detalii, a se vedea Gh. Beleiu, op. cit., p. 361.
125 În literatura de sp ecialitate s -a observat că nu starea civilă este susceptibilă de opozabilitate ci
folosința stării civile conformă cu realitatea și sprijinită pe actul de stare civilă creează opozabilitatea
– I. Deleanu, „Părțile și terții. Relativitatea și opozabilitate a efectelor juridice”, Editura Rosetti,
București, 2002, p. 226.

80 cu celălalt s oț, dar și în raport cu toți ceilalți; sau un copil are situația de adoptat nu
numai față de adoptatori ci și față de toți ceilalți membri ai societății. Indivizibilitatea
stării civile este, evident, și o consecință a opozabilității e/ga omnes;
– starea civ ilă este indisponibilă; o persoană nu poate dispune de starea ei
civilă în sensul că nu o poate înstrăina prin acte juridice și nici nu poate renunța la
ea. Dar este de reținut că o persoană poate oricând să încheie acte sau să
săvârșească fapte juridice c are pot să aducă modificări ale stării civile (căsătorie,
adopție etc). Așa cum s -a spus, aceste modificări se produc în temeiul legii și nu în
temeiul voinței părților. Starea civilă este de ordine publică iar elementele ei sunt
independente de voința ind ividuala;
– starea civilă este imprescriptibilă atât extinctiv, cât și achizitiv. Consecința
acestui caracter este că elementele stării civile (starea de persoană căsătorită, de
copil adoptat, de copil recunoscut etc.) nu se pierd prin neuz, oricât timp pers oana
nu le -ar folosi; invers, o anumită stare civilă nu se poate dobândi legal chiar dacă o
persoană ar folosi -o vreme îndelungată;
– starea civilă are un caracter strict personal. Acest caracter presupune
că starea civilă nu poate fi exercitată decât person al și nu pe cale de
reprezentare. Dar de la această regulă există și unele excepții: unele acțiuni
de stare civilă pot fi exercitate (intentate) sau continuate de către moștenitorii
ori reprezentanții legali îndreptățiți; bunăoară, acțiunea în stabilirea paternității
copilului din afara căsătoriei se promovează de către mamă dar în numele copilului;
sau acțiunea în tăgada paternității poate fi continuată de către moștenitori etc.;
– starea civilă are un caracter de universalitate, ceea ce înseamnă că orice
persoană are o anumită stare civilă; apoi starea civilă are și un caracter de
legalitate, în sensul că ea este stabilită prin lege, prin norme imperative.
De precizat, starea civilă este marcată de specificitatea persoanei fizice și ea
nu are un echivalent v eritabil pentru persoanele juridice; după cum s -a spus,
unicității ființei umane i se opune diversitatea persoanelor juridice2.
Menționăm că prin art. 8 al Convenției privind drepturile copilului s -a stipulat:
„Statele părți se angajează să respecte dreptu l copilului de a -și păstra identitatea,
inclusiv cetățenia, numele său și relațiile familiale, astfel cum sunt recunoscute de
lege fără amestec ilegal. Dacă un copil este lipsit în mod ilegal de elementele

81 constitutive ale identității sale sau de unele din tre acestea, statele părți vor acorda
asistență și protecție corespunzătoare pentru ca identitatea sa să fie restabilită cât
mai repede posibil ”.

SECȚIUNEA 2
ACTELE DE STARE CIVI LĂ

§ 1. Noțiune și natură juridică .
Actele de stare civilă sunt acele acte (instrumentu m), din registrele de stare
civilă, în care sunt consemnate, de către organele cu atribuții de stare civilă, în
condițiile legii, elementele stării civile.
În sens restrâns, actele de stare civilă sunt numai actul de naștere, actul de
căsătorie și actul de deces.
În sens mai larg, urmează a fi incluse în categoria actelor de stare civilă și
certificatele eliberate pe baza celor trei acte de stare civilă (certificatul de naștere,
certificatul de căsătorie și certificatul de deces), precum și dupli catele acestor
certificate, eliberate în condițiile legii.
Actele de stare civilă au o natură juridică mixtă.
Pentru dreptul civil, ele reprezintă o categorie de înscrisuri autentice. De
altfel, art. 1 din Legea nr. 119/1996 prevede expres că „actele de s tare civilă sunt
înscrisuri autentice prin care se dovedește nașterea, căsătoria sau dece sul unei
persoane ”.
Pentru dreptul administrativ, actul de stare civilă este, pe de o parte, în scrisul
doveditor (instrumentu m) al actului administrativ individual (negotiu m) care este
înregistrarea de stare civilă, iar, pe de altă parte, un mijloc de evidență a populației.

§ 2. Regimul juridic al actelor de stare civilă.
Regimul juridic al actelor de stare civilă cuprinde, pe lângă regulile referi toare
la înregistr area lor inițială (de care ne -am ocupat deja), anumite reguli privind
reconstituirea și întocmirea ulterioară, precum și o serie de reguli referitoare la
anularea, modificarea, rectificarea și completarea actelor de stare civilă și ale
mențiunilor de pe ac estea.

82 a. Reconstituirea și întocmirea ulterioară
Reconstituirea actelor de stare civilă poate fi cerută atunci când:
 registrele de stare civilă au fost pierdute sau distruse, în totalitate ori în
parte;
 actul de stare civilă a fost întocmit în străinătate și nu poate fi procurat
certificatul sau extrasul de pe acest act.
Întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă se poate cere dacă:
 întocmirea actului de naștere sau deces a fost omisă, deși au fost de puse
actele necesare întocmirii acestuia;
 întocmi rea actului de căsătorie a fost omisă, deși a fost luat consimță –
mântul soților de către ofițerul de stare civilă.
Procedura reconstituirii sau întocmirii ulterioare a actelor de stare civilă este o
procedură administrativă.
Cererea de reconstituire sau, d upă caz, de întocmire ulterioară a actului de
stare civilă se depune, împreună cu actele doveditoare, la autoritatea administrației
publice locale. Această cerere trebuie soluționată în termen de 30 de zile, prin
dispoziție a primarului, dispoziție care se va comunica solicitantului, în termen de 10
zile de la emitere.
în caz de respingere a cererii de reconstituire sau, după caz, de întocmire
ulterioară a actului de stare civilă, dispoziția primarului poate fi contestată de
petiționar la judecătoria în a c ărei rază teritorială își are sediul autoritatea emitentă.
b. Anularea, modificarea, rectificarea și completarea actelor de stare
civilă și ale mențiunilor de pe acestea
Anularea actelor de stare civilă și a mențiunilor înscrise pe marginea acestora
este a cea sancțiune care intervine atunci când nu au fost respec tate dispozițiile
legale ce reglementează condițiile de valabilitate a acestora.
Potrivit art. 103 alin. 1 din Metodologie, anularea se poate cere dacă:
 actul de stare civilă a fost întocmit într -un registru necorespunzător;
 actul nu trebuia întocmit la primăria respectivă sau, după caz, de primă ria
respectivă (necompetența generală, materială sau teritorială);
 faptul sau actul de stare civilă nu există;
 nu s-au respectat prevederile legale la înto cmirea actului de stare civilă;

83  mențiunea a fost înscrisă pe un alt act de stare civilă;
 mențiunea a fost operată cu un text greșit.
Această enumerare legală nu are caracter limitativ, existând și cazuri de
nulități virtuale, spre exemplu, înregistrarea a fost făcută de o persoană
necompetentă, cu excepția situației în care și -ar găsi aplicare art. 7 din Legea nr.
119/1996; înregistrarea nu s -a făcut în registrul de stare civilă; actul re constituit a
fost procurat etc.
Modificarea actelor de stare civilă p resupune înregistrarea unor mențiuni ce
privesc, în general, schimbările în starea civilă a unei persoane, în ipote zele
prevăzute de lege (dar și în alte ipoteze), anume:
 înscrierea recunoașterii sau stabilirii ulterioare a filiației;
 înscrierea adopției, a anulării sau a desfacerii acesteia;
 înscrierea divorțului, anulării sau desfacerii căsătoriei;
 înscrierea schimbării pe cale administrativă a numelui de familie sau a
prenumelui;
 înscrierea acordării sau pierderii cetățeniei române.
Subliniem că modific area actelor de stare civilă sau a mențiunilor înscrise pe
marginea acestora ar putea interveni și în alte ipoteze decât cele care se desprind
din art. 105 coroborat cu art. 65 și urm. din Metodologie, spre exem plu, în cazul
schimbării sexului (la care se referă expres art. 44 lit. i din Legea nr. 119/1996).
Rectificarea actelor de stare civilă și a mențiunilor înscrise pe marginea
acestora presupune îndreptarea unor erori materiale comise cu ocazia înregistrărilor
de stare civilă, de exemplu, dacă există neconcordanță între cele două exemplare
ale registrelor de stare civilă, dacă la rubrica „numele tatălui ” din actul de naștere a
fost înregistrat un alt nume decât cel care tre buia trecut etc.
Comp letarea actelor de stare civilă presupune întregirea acest ora cu
mențiunile omise, atunci când, din diferite motive, unele rubrici au rămas libere deși
trebuiau completate, spre exemplu, la rubrica „numele tatălui ” din actul de naștere
nu a fost trecut nici un nume, deși la data întocmirii actului de naștere copi lul
respectiv avea stabilită filiația față de tată.
De reținut că, potrivit art. 57 alin. 4 din Legea nr. 119/1996, „actele de stare
civilă reconstituite nu pot fi rectificate ori completate ”. Utilizând argumentul de

84 interpretare logică per a contrario, ar rezulta, pe de o parte, că actele de stare civilă
reconstituite sunt susceptibile de anulare sau, după caz, de modi ficare, iar, pe de
altă parte, că actele de stare civilă întocmite ulterior pot fi anulate, modificate,
rectificate ori completate.
Anulare a, modificarea, rectificarea și completarea actelor de stare civilă și ale
mențiunilor înscrise pe marginea acestora se pot face numai în temeiul unei hotărâri
judecătorești irevocabile (art. 57 alin. 1 din Legea nr. 119/1996 și art. 101 alin. 1 din
Metodo logie).
Instanța judecătorească poate fi sesizată de persoana interesată, de auto –
ritatea administrației publice locale (primar), de consiliul județean sau de parchet.
Competența de soluționare în primă instanță a cererii referitoare la anula rea,
modifica rea, rectificarea sau completarea actelor de stare civilă ori mențiunilor
înscrise pe marginea acestora aparține judecătoriei în a cărei rază teritorială se află
domiciliul sau, după caz, sediul solicitantului, iar, dacă petiționarul este un cetățean
străin ori un cetățean român cu domiciliul în străinătate, competența aparține
Judecătoriei sectorului I București.
Judecata cererii se face pe baza cercetărilor efectuate de poliție, iar con cluziile
procurorului sunt obligatorii , în caz de admitere a cererii, anularea sau, după caz,
modificarea, rectificarea ori completarea actului de stare civilă sau mențiunii înscrise pe
acesta se va înscrie numai prin mențiune pe actul de stare civilă corespunzător.
Efectele hotărârii judecătorești pronunțate sunt opozabile oricărei per soane,
însă terții au posibilitatea să facă dovada contrară126. Opozabilitatea erga omnes a
efectelor hotărârilor judecătorești pronunțate în această materie decurge din
caracterul indivizibil al stării civile. Față de terți însă, opozabili tatea nu este absolută,
ci relativă, terțul interesat având posibilitatea să facă dovada contrară.
Mai este de menționat că în cazul în care eroarea privește certificatul de
stare civilă, nu se va recurge la procedura judiciară, ci își va găsi aplicare o
procedură administrativă, îndreptarea făcându -se de chiar organul care a efectuat
înregistrarea de stare civilă.

126 Art. 23 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 și art. 15 din Legea nr. 119/1996.

85 CCAAPPIITTOOLLUULL 55
CCOONNCCLLUUZZIIII ȘȘII OOBBSSEERRVVAAȚȚIIII FFIINNAALLEE

Având în vedere toate cele subliniate pe parcursul lucrării de față, trebuie
reținut că prin identific area persoanei fizice se înțelege individualizarea persoanei
fizice în raporturile juridice, deci determinarea poziției sale în viața juridică.
Este de reținut , de asemenea, că individualizarea persoanei fizice se
realizează nu numai în raporturile juridic e civile, ci în toate celelalte raporturi juridice
în care per soana fizică apare ca titulară de drepturi și obligații.
În consecință, ca ansamblu de norme juridice ce reglementează
individualizarea persoanei fizice în raporturile juridice la care aceasta participă,
identificarea persoanei fizice este o instituție complexă, iar numai o parte din
această instituție juridică aparține dreptului civil, anume aceea formată din normele
juridice (civile) care reglementează mijloacele de individualizare a persoane i fizice
în raporturile juridice c ivile.
Mai trebuie amintit că, în lucrările de specialitate, materia identificării
persoanei fizice este desemnată și tratată sub diferite denumiri, precum: „atributele
persoanei fizice ”, „drepturile personale nepatrimonia le”, „individualizarea persoanei
fizice ”, „drepturile personalității umane ”. Sub aceste denumiri sunt analizate
mijloacele care servesc la identificarea persoanei fizice, mijloace denumite, la
rândul lor, „atribute ” sau „elemente ” de identifi care a perso anei fizice.
De asemenea, o terminologie diferită este folosită și în legislație ; spre
exemplu, capitolul III din Decretul nr. 31/1954 este intitulat „Ocrotirea drep turilor
personale nepatrimoniale ”, art. 293 C. pen. utilizează termenul de „identitate ” etc.
Identificarea persoanei fizice constituie o necesitate generală și perma nentă.
Identificarea reprezintă o necesitate generală, deoarece individualizarea persoanei
fizice se realizează în toate raporturile juridice la care aceasta participă, deci în
toate ramurile de drept. Identificarea persoanei fizice este o necesitate permanentă,
întrucât ființa umană participă continuu (de la naștere și până la moarte) la cele mai
diverse raporturi juridice.
Sub un alt aspect, necesitatea identificării persoanei fiz ice este atât de ordin
general (obștesc), cât și de ordin personal (individual).

86 Necesitatea identificării persoanei fizice este de ordin general, deoarece
însăși societatea are interesul ca fiecare component al ei să poată fi identifi cat în
multiplele ra porturi juridice la care participă.
Necesitatea identificării persoanei fizice este și de ordin personal, întrucât
fiecare persoană fizică, în calitate de participantă la diverse raporturi juri dice, este
direct interesată să se poată individualiza în aces te raporturi.
Pentru identificarea persoanei fizice sunt necesare anumite mijloace
(atribute), care, la rândul lor, nu aparțin unei singure ramuri de drept.
Este de reținut că, din punct de vedere terminologic, expresia „mijloace de
identificare ” are două sensuri.
Într-un prim sens, prin mijloace de identificare înțelegem toate acele atribute
sau calități care ser vesc la individua lizarea persoanei fizice și care sunt
reglementate de lege.
Într-un al doilea sens, prin mijloace de identificare se mai desemne ază și
acele mijloace (de regulă, înscrisuri) prin care se dovedesc atributele sau calitățile
ce individualizează persoana fizică, spre exemplu, actele de stare civilă, cartea de
identitate, livretul militar etc.
În dreptul civil, principalele mijloace (at ribute) de identificare a persoanei
fizice sunt: numele, domiciliul și starea civilă. Așa cum se spune uneori, numele
permite să recunoaștem persoana fizică și să o desemnăm, domi ciliul ne indică
locul unde ea poate fi găsită, iar starea civilă stabilește identitatea juridică a
persoanei fizice respective.

87 BIBLIOGRAFIE SELECTI VĂ

 Anghel Ion M., Dreptul roman , Editura Lumina Lex, București, 2001.
 Beleiu Gheorghe, Drept civil român. Introducere în dreptul civil român.
Subiectele dreptului civil , Casa de E ditură și Presă „Șansa” SRL, București,
1995.
 Boroi Gabriel, Drept civil. Persoanele, Editura All Beck, București, 2001;
 Buergenthal Thomas, Weber Renate, Dreptul internațional al drepturilor
omului , Editura All, București, 1996.
 Ciucă Valeriu M., Lecții d e drept roman, Vol. I, Editura Polirom, Iași, 2000.
 Cocoș Ștefan, Drept roman, Editura Lumina Lex, București, 1998.
 Costin M. N., Marile instituții ale dreptului civil român. Persoana fizică și
persoana juridică, Vol. II, Editura Dacia, Cluj -Napoca, 1984.
 Dianu Tiberiu, Protecția penală internațională a drepturilor omului, Editura
Lumina Lex, București, 1996.
 Duculescu Victor, Călinoiu Constanța, Duculescu Georgeta, Constituția
României – comentată și adnotată, Editura Lumina Lex, București, 1997.
 Ducules cu Victor, Protecția juridică a drepturilor omului – mijloace interne
și internaționale, Editura Lumina Lex, București, 1998.
 Ghimpu S., Grossu S., Capacitatea și reprezentarea persoanei fizice în
dreptul RPR , Editura Științifică, București, 1960.
 Giosan L ucia, Florea Măgureanu, „Drept civil”, Editura Universul Juridic, ,
București, 2004.
 Hamangiu C., Rosetti -Bălănescu I., Băicoianu Al., Tratat de drept civil
român, Vol. I., Editura All, București, 1996.
 Hanga Vladimir, Jacotă M., Drept privat roman, Editur a Didactică și
Pedagogică, București, 1964.
 Lupan Ernest , Drept civil. Partea generală, Universitatea Creștină „Dimitrie
Cantemir”, Cluj-Napoca, 1996.
 Lupan Ernest, Drept civil. Persoana fizică, Editura Lumina Lex, București,
1999.
 Lupan Ernest, Introduce re în dreptul civil, Editura Argonaut, Cluj -Napoca,
1999.

88  Molcuț Emil, Oancea Dan, Drept roman , Casa de Editură și Presă „Șansa”
SRL, București, 1993.
 Poenaru Emil, Introducere în dreptul civil. Teoria generală. Persoanele ,
Editura Europa Nova, București, 1996.
 Pop T., Drept civil român. Persoanele fizice și juridice , Editura Lumina Lex,
București, 1994.
 Pricopi Adrian, Rudenia în dreptul român , Editura Lumina Lex, București,
2000.
 Turianu Cristiana, Drept civil. Partea generală. Practică judiciară coment ată
și adnotată, Editura Universitară, București, 2001.
 Petrică Trușcă, „Drept civil. Introducere în dreptul civil. Persoana fizică.
Persoana juridică”, Editura S. C. Universul Juridic S.R.L., București, 2004;
 Stătescu Constantin, Drept civil. Persoana fi zică. Persoana juridică.
Drepturile reale, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1970.
 Ungureanu Ovidiu, Drept civil. Introducere, Editura All Beck, București, 2000.
 Ungureanu Ovidiu, Jugastru Călina, Drept civil. Persoanele, Editura Rosetti,
Bucure ști, 2003.
 Urs Iosif R., Angheni Smaranda, Drept civil. Partea generală. Persoanele,
Editura Oscar Print, București, 1998.
 Voicu Marin, Curtea Europeană a drepturilor omului, Editura Juridică,
București, 2001.
 Codul civil
 Codul familiei
 Decretul nr. 31/195 4
 Decretul nr. 32/1954
 Constituția României, republicată în 2003.