Persoana Fizică In Dreptul Interntional Privat
PERSOANA FIZICĂ ÎN DREPTUL INTERNȚIONAL PRIVAT
Cuprins
CAPITOLUL I NOȚIUNI GENERALE PRIVIND PERSOANA FIZICĂ
Secțiunea I Noțiunea și clasificare persoanelor fizice
1. Noțiune.
Subiectele de drept civil, adică participanții la raporturile juridice civile (purtătorii de drepturi subiective civile și de obligații civile), se împart în două categorii: persoanele fizice și persoanele juridice.
Prin noțiunea de persoană fizică se desemnează omul, privit ca titular de drepturi subiective civile și de obligații civile.
Trebuie subliniat că, în dreptul modern, orice ființă umană are calitatea de subiect de drept civil, deci orice om are calitatea de persoană fizică.
Sub aspect etimologic, este de menționat că termenul „persoană” provine din cuvântul latin persona, ce desemna la teatru masca pe care o purta pe scenă actorul, sugerând rolul său în piesă; preluându-se acest cuvânt în drept, s-a dorit să se exprime rolul omului de actor pe scena vieții juridice.
Este de reținut că, în dreptul roman, cuvântul persona nu era folosit și pentru desemnarea persoanei juridice, pentru care, de altfel, nici nu exista un termen special (se întrebuințau, după caz, termenii fiscus, civitates, universitates personarum sau corpora, universitates rerum sau piae causae). De altfel, chiar și în limbajul juridic actual, termenul persoană este utilizat uneori pentru a desemna numai ființa umană ca subiect de drept. Alteori, prin cuvântul respectiv se desemnează atât persoanele fizice, cât și persoanele juridice (desigur că sensul în care este întrebuințată noțiunea de persoană rezultă din context).
Deși, ab originem, noțiunea de persoană fizică aparținea numai dreptului civil, în sensul că exprima calitatea omului de a fi subiect de drept civil, este totuși de reținut că, uneori, mai ales în literatura de specialitate, noțiunea de „persoană fizică” este însoțită de atributul „ca subiect de drept civil”, iar aceasta datorită faptului că noțiunea în discuție a ajuns să fie utilizată nu numai în dreptul civil, ci și în alte ramuri de drept, pentru a exprima calitatea omului de subiect de drept într-o ramură sau alta.
2. Clasificarea persoanelor fizice.
Categoria persoanelor fizice, ca subiecte de drept civil, este susceptibilă de mai multe clasificări.
Într-o primă clasificare, deosebim:
– minorii până la împlinirea vârstei de 14 ani;
– minorii cu vârsta între 14 și 18 ani;
– majorii (persoanele fizice de peste 18 ani, precum și femeia care se căsătorește, în condițiile prevăzute de lege, înainte de împlinirea vârstei de 18 ani).
Această clasificare prezintă importanță juridică sub aspectul capacității civile de exercițiu. Astfel, minorii sub 14 ani (împreună cu cei puși sub interdicție) sunt lipsiți de capacitate civilă de exercițiu, minorii între 14 și 18 ani (cu excepția celor puși sub interdicție și a femeii ce se căsătorește, în condițiile prevăzute de lege, înainte de împlinirea vârstei de 18 ani) au capacitate civilă de exercițiu restrânsă, iar persoanele fizice de peste 18 ani (cu excepția celor puși sub interdicție), precum și femeia care se căsătorește, în condițiile prevăzute de lege, înainte de a împlini vârsta de 18 ani au capacitate civilă de exercițiu deplină.
Într-o a doua clasificare, putem distinge:
– persoanele fizice cu cetățenie română;
– persoanele fizice cu cetățenie străină;
– persoanele fizice fără cetățenie (apatrizii).
Clasificarea în discuție prezintă importanță juridică și pentru dreptul civil, spre exemplu, în privința dobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor [potrivit art. 41 alin. (2) din Constituție, „cetățenii străini și apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor”], în materia contractului de arendare [conform art. 3 alin. (2) din Legea arendării nr. 16/1994, cu modificările ulterioare, arendașii -persoane fizice pot fi numai cei care au cetățenia română], a schimbării numelui pe cale administrativă (potrivit art. 4 și art. 20 din Decretul nr. 975/1968 cu privire la nume, schimbarea numelui pe cale administrativă poate fi solicitată de cetățenii români și de apatrizii domiciliați în România), a acordării creditelor la care se referă Legea locuinței nr. 114/1996, cu modificările ulterioare, Legea nr. 152/1998 privind înființarea Agenției Naționale pentru Locuințe și Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare (persoanele fizice care pot beneficia de credite în condițiile acestor legi trebuie să aibă cetățenie română și domiciliul în România) etc.
Într-o altă clasificare, putem face distincție între:
– persoanele fizice cu domiciliul în România;
– persoanele fizice cu domiciliul în străinătate.
Această clasificare prezintă importanță juridică, de exemplu, în ceea ce privește adopția, schimbarea numelui, acordarea creditelor la care se referă Legea nr. 114/1996, cu modificările ulterioare, Legea nr. 152/1998 și Legea nr. 190/1999, regimul investițiilor în România etc.
Ultimele două clasificări menționate mai sus prezintă importanță și pentru a determina legea aplicabilă raportului juridic cu element de extraneitate, însă, de această problemă se ocupă dreptul internațional privat.
Secțiunea a II-a Capacitatea persoanei fizice
Capacitatea de drept civil (sau capacitatea civilă) este parte componentă a capacității juridice. Ea poate fi definită ca acea parte a capacității juridice a omului care constă în aptitudinea acestuia de a avea și de a-și exercita drepturile civile și de a avea și de a-și asuma obligații civile, prin încheierea de acte juridice. Această capacitate privește orice subiect de drept civil, ființa umană fiind premisa capacității de drept civil a oricărui subiect de drept.
Din această definiție a capacității de drept civil rezultă următoarele: ea este o parte a capacității juridice; exprimă aptitudinea generală și abstractă de a avea drepturi și obligații civile; ea înseamnă aptitudinea de a-și exercita aceste drepturi și de a-și asuma aceste obligații; în fine, ea mai înseamnă că aceste drepturi se exercită, respectiv obligațiile se execută prin încheierea de acte juridice civile.
În doctrină s-a pus problema în ce sens trebuie privită capacitatea civilă: ca o capacitate generală având ca domeniu de aplicare toate ramurile dreptului și prezentând anumite particularități de la o ramură la alta, sau ca o capacitate de ramură al cărui domeniu de incidență este restrâns la dreptul civil?
În această problemă, s-au conturat, în esență, două opinii.
Într-o primă opinie, de largă audiență, se susține teza caracterului general al capacității civile. În acest sens, se arată că "Persoana fizică are capacitate de folosință și de exercițiu, care împreună alcătuiesc capacitatea civilă în înțeles de capacitate în societate și nu de capacitate de drept civil, cu restrângeri ce pot varia de la o ramură la alta a dreptului".
Într-o a doua opinie, s-a susținut că „divizarea capacității juridice în capacitatea de folosință și în cea de exercițiu a fost opera științei dreptului civil, fiind consacrată de legislația civilă (Decretul nr.31/1954). Aceste categorii ale dreptului civil au fost uneori generalizate în mod neîntemeiat pentru toate ramurile dreptului…" . Pe temeiul acestei constatări, autorii citați conchid: „Capacitatea juridică este unică. Ea presupune atât posibilitatea de a fi titular al drepturilor și obligațiilor, cât și facultatea de a le exercita. Această concepție a capacității juridice stă la baza stabilirii capacității de subiect de drept în toate ramurile dreptului…, în afara dreptului civil".
În ce ne privește, îmbrățișăm cea de-a doua opinie și anume: capacitatea de drept civil (sau civilă) este o capacitate de ramură.
Deosebirea esențială între capacitatea de drept civil și capacitatea din alte ramuri de drept privitoare la persoanele fizice constă în următoarele: în dreptul civil, persoana fizică are aptitudinea de a avea drepturi și obligații chiar dacă nu are și aptitudinea de a le exercita, respectiv executa personal prin încheierea de acte juridice, pe când în celelalte ramuri de drept, aptitudinea de a avea drepturi și obligații se asociază organic, într-o unitate inseparabilă, cu aptitudinea de a le exercita, respectiv de a le executa personal. Situația se prezintă identic numai în privința persoanelor juridice, în privința cărora ambele elemente componente ale capacității juridice (capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu) apar deodată.
Potrivit prevederilor art. 5 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, structura capacității de drept civil a persoanei fizice cuprinde două elemente: capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu.
Capacitatea de drept civil cu cele două elemente componente nu se confundă cu drepturile și obligațiile civile; capacitatea este – după cum am văzut – o aptitudine abstractă, pe când dreptul civil subiectiv o posibilitate concretă de a avea o anumită conduită, respectiv obligația civilă o îndatorire concretă de a avea o anumită conduită, corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ.
De drepturi civile subiective, respectiv de obligații civile se poate vorbi numai în prezența capacității civile, aceasta constituind premisa existenței, dobândirii, respectiv asumării lor, precum și a exercitării, respectiv executării lor.
Secțiunea a III-a Identificarea persoanei fizice
1. Noțiunea de identificare a persoanei fizice.
Prin identificarea persoanei fizice se înțelege individualizarea persoanei fizice în raporturile juridice, deci determinarea poziției sale în viața juridică.
Este de reținut că individualizarea persoanei fizice se realizează nu numai în raporturile juridice civile, ci în toate celelalte raporturi juridice în care persoana fizică apare ca titulară de drepturi și obligații.
În consecință, ca ansamblu de norme juridice ce reglementează individualizarea persoanei fizice în raporturile juridice la care aceasta participă, identificarea persoanei fizice este o instituție complexă, iar numai o parte din această instituție juridică aparține dreptului civil, anume aceea formată din normele juridice (civile) care reglementează mijloacele de individualizare a persoanei fizice în raporturile juridice civile.
Mai precizăm că, în lucrările de specialitate, materia identificării persoanei fizice este desemnată și tratată sub diferite denumiri, precum: „atributele persoanei fizice”, „drepturile personale nepatrimoniale”, „individualizarea persoanei fizice”, „drepturile personalității umane.” Sub aceste denumiri sunt analizate mijloacele care servesc la identificarea persoanei fizice, mijloace denumite, la rândul lor, „atribute” sau „elemente” de identificare a persoanei fizice.
De asemenea, o terminologie diferită este folosită și în legislație, spre exemplu, capitolul III din Decretul nr. 31/1954 este intitulat „Ocrotirea drepturilor personale nepatrimoniale”, art. 293 C. pen. utilizează termenul de „identitate” etc.
2. Necesitatea identificării persoanei fizice.
Identificarea persoanei fizice constituie o necesitate generală și permanentă.
Identificarea persoanei fizice reprezintă o necesitate generală, deoarece individualizarea persoanei fizice se realizează în toate raporturile juridice la care aceasta participă, deci în toate ramurile de drept.
Identificarea persoanei fizice este o necesitate permanentă, întrucât ființa umană participă continuu (de la naștere și până la moarte) la cele mai diverse raporturi juridice.
Sub un alt aspect, necesitatea identificării persoanei fizice este atât de ordin general (obștesc), cât și de ordin personal (individual).
Necesitatea identificării persoanei fizice este de ordin general, deoarece însăși societatea are interesul ca fiecare component al ei să poată fi identificat în multiplele raporturi juridice la care participă.
Necesitatea identificării persoanei fizice este și de ordin personal, întrucât fiecare persoană fizică, în calitate de participantă la diverse raporturi juridice, este direct iantă la diverse raporturi juridice, este direct interesată să se poată individualiza în aceste raporturi.
3. Atributele de identificare ale persoanei fizice.
Pentru identificarea persoanei fizice sunt necesare anumite mijloace (atribute), care, la rândul lor, nu aparțin unei singure ramuri de drept.
Este de reținut că, din punct de vedere terminologic, expresia „mijloace de identificare” are două sensuri.
Într-un prim sens, pe care îl vom avea în vedere în cele ce urmează, prin mijloace de identificare înțelegem toate acele atribute sau calități care servesc la individualizarea persoanei fizice și care sunt reglementate de lege.
Într-un al doilea sens, prin mijloace de identificare se mai desemnează și acele mijloace (de regulă, înscrisuri) prin care se dovedesc atributele sau calitățile ce individualizează persoana fizică, spre exemplu, actele de stare civilă, cartea de identitate, livretul militar etc.
În dreptul civil, principalele mijloace (atribute) de identificare a persoanei fizice sunt: numele, domiciliul și starea civilă. Așa cum se spune uneori, numele permite să recunoaștem persoana fizică și să o desemnăm, domiciliul ne indică locul unde ea poate fi găsită, iar starea civilă stabilește identitatea juridică a persoanei fizice respective.
4. Natura juridică a atributelor de identificare a persoanei fizice.
Așa cum am arătat atunci când/am prezentat clasificarea drepturilor subiective civile în funcție de natura conținutului lor, drepturile subiective civile nepatrimoniale (personale nepatrimoniale) pot fi împărțite în mai multe categorii, una dintre acestea fiind formată din drepturile care privesc identificarea persoanei.
Așadar, ca natură juridică, atributele de identificare a persoanei fizice sunt drepturi nepatrimoniale. În mod excepțional, unele atribute de identificare a persoanei fizice, care însă aparțin altor ramuri de drept, iar nu dreptului civil, nu sunt drepturi subiective (de exemplu, persoană cu cazier judiciar, recidivist).
Calificarea atributelor de identificare a persoanei fizice ca drepturi subiective civile nepatrimoniale este în afara oricărei îndoieli, sprijinindu-se și pe un argument de text, în sensul că art. 54 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954, care este situat în capitolul III, intitulat „Ocrotirea drepturilor personale nepatrimoniale”, prevede că „persoana care a suferit o atingere în dreptul său la nume ori la pseudonim, … sau în orice alt drept personal nepatrimonial va putea cere instanței judecătorești încetarea săvârșirii faptei care aduce atingere drepturilor mai sus arătate”.
În consecință, atributele de identificare a persoanei fizice prezintă acele caractere juridice care sunt ale drepturilor nepatrimoniale. Astfel:
– au ca obligație civilă corelativă acea obligația generală și negativă de a nu ii se aduce atingere, obligație ce revine tuturor celorlalte subiecte de drept (sau, cum se spune în doctrină, sunt opozabile erga omnes);
– sunt inalienabile (totuși, există o excepție în privința numelui, în sensul că, în condițiile legii, este posibilă o transmisiune sui-generis);
– sunt insesizabile;
– sunt imprescriptibile extinctiv (cu excepția unor acțiuni de stare civilă) și achizitiv;
– nu sunt susceptibile de exercitare prin reprezentare (unele excepții există în privința numelui și a stării civile);
– aparțin oricărei persoane fizice.
La aceste caractere juridice comune, vom mai adăuga și acele caractere proprii fiecărui atribut de identificare a persoanei fizice (de exemplu, unitatea numelui, stabilitatea, unicitatea și obligativitatea domiciliului, indivizibilitatea stării civile).
Sub un alt aspect, atributele de identificare a persoanei fizice pot fi privite și ca elemente din conținutul capacității de folosință (în sensul de aptitudine a persoanei fizice de a avea drepturile nepatrimoniale prevăzute de lege), situație în care caracterele juridice care sunt ale capacității de folosință a persoanei fizice (legalitatea, generalitatea, egalitatea, inalienabilitatea, intangibilitatea și universalitatea) sunt și caracterele juridice ale atributelor de identificare a persoanei fizice.
CAPITOLUL II CONDIȚIA JURIDICĂ A PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL PRIVAT
Secțiunea I Noțiunea și statutul străinilor
Străinul este persoana care se află pe teritoriul unui stat fără a avea cetățenia acestuia, ci a unui alt stat. Noțiunea poate fi privită lato sensu, prin străin înțelegând orice subiect de drept, atât persoana fizică, cât și juridică, care nu are cetățenia, respectiv naționalitatea statului pe teritoriul căruia se găsește sau activează, sau stricto sensu, înțelegând doar persoanele fizice. Elementul comun pentru ambele conotații ale noțiunii de străin îl reprezintă deci raportarea la un stat față de jurisdicția căruia un nenațional intră într-un raport juridic, indiferent de natura acestuia. Atunci când o persoană părăsește statul a cărei cetățenie o posedă, ea continuă să rămână cetățean al statului respectiv, dar față de ordinea juridică a țării pe teritoriul căreia a intrat, persoana este „străin”. Situația este diferită atunci când persoana ajunge în apele internaționale, caz în care ea nu capătă statutul de străin față de niciun stat. Menționăm că, în afară de apele internaționale și anumite zone ale Antarcticii, practic nu există pe glob teritorii care să nu se găsească sub jurisdicția vreunui stat. Examinând legislațiile naționale ale diferitelor state, am ajuns la concluzia că nu a fost dată o definiție general acceptată noțiunii de străin. Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată prevede în art. 2 lit. a) că prin străin se înțelege persoana care nu are cetățenia română. Ordonanța franceză nr. 45-2658 din 2 noiembrie 1945 precizează în art. 1 că sunt considerați străini, în înțelesul ordonanței, toate persoanele care nu au naționalitatea franceză, fie că au naționalitatea străină, fie că nu au nicio naționalitate. În Grecia, potrivit Legii nr. 1975/1991 privind regimul juridic al străinilor, prin străin se înțelege orice persoană care nu are cetățenia greacă sau persoana fără cetățenie. Legea nr. 39/1990 privind regimul străinilor în Italia definește noțiunea de străini ca persoane care au altă cetățenie decât cea italiană. În Austria, Legea nr. 838/1992 privind regimul străinilor definește străinul ca o persoană care nu are cetățenia austriacă. Articolul 2 din Legea străinilor din Polonia, din 13 ianuarie 2003, definește noțiunea de străin ca fiind orice persoană care nu are cetățenia poloneză. În anumite legislații naționale, noțiunea de străin nu este definită. Astfel, în art. 56 din Codul civil chilian se definește noțiunea de chilieni. În accepțiunea lui, chilienii sunt cei declarați ca atare de către Constituția statului chilian. Toți ceilalți sunt străini. În felul acesta statutul străinului este determinat prin excludere. În R.P. Chineză regimul juridic al străinilor este reglementat de Legea nr. 31/1986 privind intrarea și ieșirea străinilor, care în art. 31 precizează că prin străin se înțelege persoana care nu are cetățenia chineză.
Pentru a face distincție între noțiunea de străin și evreu, în Israel, Legea Returnării nr. 5710/1950, în art. 4B, prevede că prin noțiunea de „evreu” se înțelege persoana care s-a născut din mamă evreică sau cel care s-a convertit la iudaism și nu este membru al niciunei alte religii. În Germania, Legea străinilor din 1990, în art. 1 alin. 2, stabilește că au statutul de străin acele persoane fizice care nu sunt germani în sensul art. 166 din Constituție. Potrivit Constituției R.F. Germania, sunt germani persoanele care dețin cetățenia germană, precum și refugiații de origine etnică germană, soții acestora și descendenții lor, care s-au stabilit și au fost primiți pe teritoriul statului german. Articolul 116 precizează că teritoriul respectiv are în vedere ca punct de reper granița statului german la data de 31 decembrie 1937.
Legea imigrării din 1990 (IMMACT 90) din Statele Unite ale Americii definește noțiunea de străin ca persoana care nu este cetățean sau un național al Statelor Unite. Se precizează că această definiție se referă la toți cetățenii străini din S.U.A., indiferent dacă șederea lor este temporară sau permanentă. Legea americană definește și noțiunea de imigrant ca fiind un străin care intră în Statele Unite pentru a trăi în mod permanent. De asemenea, prin noțiunea de neimigrant (nonimmigrant) se înțelege străinul care intră în Statele Unite pentru o ședere temporară. Aceste trei definiții le întâlnim și în legile străinilor din statele care aparțin sistemului common law, precum Australia, Canada, Marea Britanie, Noua Zeelandă.
Au existat încercări pe plan internațional pentru a defini noțiunea de străin. Institutul de Drept Internațional, la sesiunea din 1892 de la Geneva, a pregătit o rezoluție în care în art. 1 se precizează că sunt străini toți cei care nu au un drept de naționalitate într-un stat, fără a face distincție dacă sunt în trecere sau au reședințe sau domicilii și nici dacă sunt refugiați.
Pentru prima dată o definiție comună a noțiunii de străin o întâlnim în dreptul comunitar european. Statele europene membre ale Acordului de la Schengen din 14 iunie 1985 au convenit în art. 1 al Convenției de Aplicare a Acordului de la Schengen, semnată la 19 iunie 1990, că prin străin se înțelege orice persoană alta decât cetățenii statelor membre ale Uniunii Europene.
În unele legislații europene, pe lângă noțiunea de „străin” apare și noțiunea de „imigrant”, precum și de „persoană de origine străină”. În doctrina franceză se face și distincția dintre „străin” și „imigrant”, precum și dintre „străin” și „persoană de origine străină”. Imigrantul este persoana care, nefiind născută în Franța, s-a stabilit ulterior în această țară. Imigrantul nu este neapărat străin, căci este posibil ca acesta să fi dobândit naționalitatea franceză. Din această categorie nu fac parte francezii născuți în străinătate, repatriați ulterior.
Persoanele de origine străină sunt acelea care sunt născute în Franța din părinți imigranți.
Străinul care se găsește la un moment dat pe teritoriul unui stat poate avea statutul de apatrid, refugiat sau persoană strămutată.
Apatridul este asimilat cu cetățeanul străin. Apatrizi sunt persoanele fără nicio cetățenie. Cauzele apatridiei rezidă în conflictele dintre legile diferitelor state în ceea ce privește cetățenia. Astfel, o persoană poate pierde cetățenia unui stat fără însă a dobândi altă cetățenie; tot astfel, un copil născut din părinți apatrizi este, la rândul său, apatrid. Deosebirile dintre un apatrid și străin privesc în special materia expulzării. Apatridul cu domiciliul sau reședința într-un stat nu poate fi expulzat. Statutul personal al apatridului este supus legii domiciliului, iar în lipsa acestuia, legii reședinței. Străinul beneficiază de dovada cetățeniei și identității și se bucură de protecția diplomatică și consulară. Față de multiplele neajunsuri pricinuite de existența apatridiei, dreptul internațional tinde spre crearea unui regim comun al apatrizilor față de străini. Astfel de măsuri sunt: amânarea autorizației dată de un stat de a se renunța la cetățenia sa până când persoana respectivă dobândește o nouă cetățenie, condiționarea pierderii cetățeniei inițiale a unei femei căsătorite cu un străin de dobândirea cetățeniei statului acestuia, păstrarea de către copii a cetățeniei inițiale, în cazul în care părinții dobândesc o nouă cetățenie prin naturalizare, care însă nu se extinde asupra copiilor.
România a decis, începând cu anul 1993, să nu mai accepte cererile cetățenilor români de a renunța voluntar la cetățenia română dacă aceștia nu au dobândit o altă cetățenie sau dacă nu probează că vor obține cu siguranță altă cetățenie, de la statul care nu admite dubla cetățenie. Conferința de la Haga din 1930 a adoptat două Protocoale prin care se recomandă statelor participante să întreprindă măsuri pentru reducerea, pe cât posibil, a cazurilor de apatridie. Convenția de la New York din 28 septembrie 1954 reglementează statutul apatrizilor, iar Convenția O.N.U. din anul 1961 se referă la reducerea cazurilor de apatridie.
Refugiatul este persoana care, în urma unor temeri justificate de a fi persecutată pe motive de rasă, religie, naționalitate, apartenență la un anumit grup social sau opinie politică, se găsește în afara țării sale de origine și nu poate sau, din cauza acestor temeri, nu dorește să revină în această țară. Această definiție este preluată în toate legislațiile statelor care au aderat la Convenția de la Geneva din 28 iulie 1951 (în vigoare din 22 aprilie 1954) privind statutul refugiaților și la Protocolul cu privire la statutul refugiaților de la New York, din 31 ianuarie 1967 (în vigoare din 4 octombrie 1967).
Pentru a depăși inconvenientele create de criteriile limitative pentru aprecierea statutului de refugiat, în legislațiile unor state europene care s-au confruntat în aii '90 ai secolului trecut cu un mare număr de refugiați din fosta Iugoslavie, au apărut reglementări privind statutul special pentru refugiați temporari. Astfel, în Italia, potrivit Legii nr. 390 din 24 septembrie 1992, refugiații din fosta Iugoslavie și din Somalia pot obține un permis de ședere temporar pentru motive umanitare. Permisul de ședere valabil pentru un an este reînnoit în fiecare an și dă dreptul la muncă și la studii străinului refugiat în Italia. În felul acesta și ca efect al Decretului nr. 489 din 18 noiembrie 1995, un număr de 250.000 de străini aflați în situație ilegală au putut să-și reglementeze ședere în Italia.
În Franța, Circulara ministrului de interne nr. NOR/INT/D/91/ 00163C din 23 iulie 1991 fixează pentru prima dată condițiile de ședere în mod excepțional pentru străinii cărora li s-a refuzat dreptul de azil. În Marea Britanie, un statut special al refugiaților temporari a fost, de asemenea, creat în situația refugiaților bosnieci, în perioada anilor 1992 și 1993. Acest statut încetează pe măsură ce situația din statul de origine revine Ia normal, iar străinii sunt repatriați.
Persoanele strămutate sunt cetățenii unor state care au fost deportați din țările lor, cu forța, în alte state.
Noțiunea de străin poate fi pusă mai bine în evidență raportându-o la aceea de cetățean, acesta fiind persoana care beneficiază de cetățenie. Cetățenia este o legătură politico-juridică cu caracter de permanență relativă, legătură ce se realizează între o persoană fizică și un stat sau un alt subiect de drept internațional public (națiunile și popoarele care luptă pentru independență).
Faptul că o persoană nu are cetățenia unui anumit stat este considerat ca probă a situației sale de străin.
Secțiunea a II-a Regimul juridic al străinilor în România
1. Generalități.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, prin străin se înțelege persoana care nu are cetățenia română. Dovada cetățeniei străine se face cu pașaportul sau un alt document de identitate emis de statul al cărui cetățean este străinul. Apatridul este străinul care nu are cetățenia niciunui stat. Dovada identității și calității de apatrid se face cu pașaportul sau cu alt document emis în statul în care acesta își are domiciliul. Statutul personal al apatridului este supus legii domiciliului sau, în lipsă, legii reședinței (art. 12 alin. ultim din Legea nr. 105/1992).
Străinul care a solicitat statutul de refugiat în România se bucură de o protecție asemănătoare celei acordate de statele membre ale Uniunii Europene.
Principiul de bază în această materie îl reprezintă alinierea legislației române la legislația Uniunii Europene.
România este parte la Convenția de la Geneva din 1951 și la Protocolul de la New York din 1967 privind statutul refugiaților încă din anul 1991 când, prin Legea nr. 46/1991, au fost ratificate fără rezerve cele două instrumente internaționale menționate.
Articolul 18 alin. (2) din Constituția României din 2003 prevede că dreptul de azil se acordă și se retrage în condițiile legii, cu respectarea tratatelor și a convențiilor internaționale la care România este parte. Ordonanța nr. 43/2004 privind modificarea și completarea Ordonanței Guvernului nr. 102/2000 privind statutul și regimul refugiaților în România reformulează definiția refugiatului, clauzele de încetare, retragere și anulare a statutului de refugiat și introduce principiul nereturnării persoanelor aflate în procedură de acordare a statutului de refugiat. Au fost astfel eliminate diferențele de regim juridic dintre străinii care au primit statutul de refugiat și cei care au dobândit protecția umanitară condiționată, asigurându-se accesul ambelor categorii de persoane la aceleași drepturi.
2. Drepturile și obligațiile străinilor.
Regimul juridic al străinilor în România are un caracter complex, deoarece este stabilit prin numeroase acte normative și prin tratatele internaționale Ia care participă țara noastră. Drepturile și obligațiile străinilor dă expresia concepției juridice și politice a statului român cu privire la străini, diferențiindu-se de materializările aceleiași instituții în legislația altor state.
În art. 18 alin. (1) din Constituția României din 2003 se prevede că cetățenii străini și apatrizi care locuiesc în România se bucură de protecția generală a persoanelor și a averilor, garantată de Constituție și de alte legi. Ordonanța de urgență a Guvernului privind regimul străinilor în România nr. 194/2002 precizează în art. 3 alin. (1) că „Străinii care locuiesc legal în România se bucură de protecția generală a persoanelor și a averilor, garantată de Constituție și de alte legi, precum și de drepturile prevăzute în tratatele internaționale la care România este parte”. Formularea greșită din legea specială ne duce la interpretarea că numai străinii care locuiesc legal în România se bucură de protecția statului român. Or, în realitate, protecția generală de care se bucură străinii § în România implică și o protecție juridică indiferent dacă locuiesc legal sau ilegal. Este vorba de protejarea străinului ca individ în cadrul societății unde se află legal sau a devenit ilegal din punct de vedere al legii speciale care reglementează regimul străinilor. Protecția străinului este asigurată și din punct de vedere politic și prin angajamentele internaționale ale statului român asumate în urma ratificării Declarației Universale a Drepturilor Omului, Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului, Pactului Internațional cu privire la drepturile civile și politice ale omului, Pactul Internațional privind drepturile economice și socio-culturale etc. Străinii aflați în România pot circula liber pe întreg teritoriul, pot să-și aleagă o reședință sau domiciliu oriunde doresc. Pe perioada șederii lor în țara noastră beneficiază de măsuri de protecție socială din partea statului român, având același tratament ca și cetățenii români. Ei au acces la învățământul de toate gradele și pot desfășura activități lucrative în condițiile legii.
În baza tratamentului național stabilit de legea română, străinii au, ca și cetățenii români, obligația de a respecta legislația română.
În domeniul politic, străinii sunt lipsiți de dreptul de a organiza pe teritoriul României partide politice și alte organizații sau grupări similare acestora și nici nu pot face parte din acestea. Străinii nu pot ocupa funcții și demnități publice și nu pot iniția, organiza sau participa la manifestații ori întruniri care aduc atingere ordinii publice sau siguranței naționale. Străinii nu pot finanța partide, organizații, grupări sau manifestații ori întruniri ale acestora. Constituția României, în art. 44, prevede aplicarea regimului reciprocității în privința dreptului de proprietate privată de care se bucură străinii. Astfel, cetățenii străini și apatrizi pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condițiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană și din alte tratate internaționale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condițiile prevăzute prin legea organică, precum și prin moștenire legală.
Reciprocitate legislativă întâlnim în art. 16 alin. (4) din Constituție, în care se prevede că, în condițiile aderării României la Uniunea Europeană, cetățenii Uniunii care îndeplinesc cerințele legii organice au dreptul de a alege și de a fi aleși în autoritățile administrației publice locale. Străinul are dreptul să investească în România, să transfere sumele rezultate din investiție, să beneficieze de serviciile publice, poștă, transport în comun, telefon, să achiziționeze acțiuni sau bunuri ale societăților comerciale cu capital de stat, să încheie contracte de prestări de servicii.
Străinii aflați pe teritoriul României sunt obligați să respecte scopul pentru care li s-a acordat viza de intrare și dreptul de ședere și să nu rămână peste perioada stabilită prin viză sau prin permisiunea de ședere acordată la punctul de frontieră. În general, se poate spune că drepturile și obligațiile străinilor, cu anumite limitări, restricții și prohibiții, formează un regim de egalitate aproximativă cu cetățeanul român, ceea ce reflectă principiul regimului național aplicabil în legislația modernă europeană. Pe parcursul implementării dispozițiilor dreptului comunitar european în legislația internă, drepturile și obligațiile străinilor, apatrizilor și refugiaților vor deveni asemănătoare cu cele din statele membre ale Uniunii Europene. Un exemplu în acest sens este dispoziția din art. 12 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului privind regimul străinilor nr. 194/2002, referitoare la înregistrarea călătorilor în hoteluri, care reflectă armonizarea legislației române cu prevederile art. 19 al Acordului de la Schengen și art. 22 al Convenției de Aplicare a Acordului de la Schengen. Astfel, străinul, cetățean al unui stat aflat pe lista neagră a Uniunii Europene, care a intrat pe teritoriul României, are obligația să anunțe despre aceasta organul de poliție competent teritorial, în termen de 3 zile de la data intrării.
Guvernul României stabilește anual, prin hotărâre, politica în domeniul imigrației privind numărul permiselor de ședere care pot fi eliberate străinilor pentru încadrarea în muncă, numărul locurilor în unitățile sau instituțiile de învățământ pentru străini, cuantumul alocațiilor necesare pentru hrănirea, întreținerea și cazarea în centre, precum și a celor pentru asistență medicală și spitalizare.
De asemenea, Guvernul poate stabili prin hotărâre, ori de câte ori este cazul, introducerea ori suspendarea unor facilități pe termen scurt, la acordarea dreptului de a intra sau, după caz, la prelungirea dreptului de ședere pe teritoriul României, pentru anumite categorii de străini, precum și perioadele pentru care se acordă, respectiv se suspendă, aceste facilități.
3. Intrarea străinilor pe teritoriul României.
Străinii pot trece frontiera de stat a României pe baza documentelor valabile, recunoscute și acceptate de statul român, dacă în acestea este aplicată viza română, în afara cazurilor când este desființată în baza unor înțelegeri bilaterale.
Documentele de trecere a frontierei de stat, recunoscute sau acceptate de statul român, sunt pașapoartele sau alte documente similare care atestă identitatea și cetățenia deținătorului, emise de autoritățile competente ale statului al cărui cetățean este străinul ori de către o entitate internațională recunoscută de statul român sau, după caz, de statul în care străinul își are domiciliul, dacă acesta are statutul de apatrid. Articolul 10 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002 prevede documentele de trecere a frontierei de stat acceptate de statul român, astfel:
– pașapoartele, titlurile de voiaj, carnetele de marinar sau alte documente similare eliberate, la standardele cerute de practica internațională, de către statele, teritoriile sau entitățile internaționale recunoscute de România;
– cartea de identitate sau alte documente similare, pe bază de reciprocitate sau unilateral, pentru cetățenii aparținând statelor stabilite prin hotărâre a Guvernului României;
– documentele de călătorie ale refugiaților, eliberate în baza Convenției de la Geneva din 1951 privind statutul refugiaților, și documentele de călătorie eliberate străinilor cărora li s-a acordat protecție umanitară condiționată;
– documentele de călătorie ale apatrizilor, eliberate de statele în care aceștia își au domiciliul.
Străinii pot intra și ieși din România și pe baza unui pașaport colectiv, numai în grup, cu condiția ca fiecare membru al grupului să posede un document individual care atestă identitatea și în care este aplicată fotografia titularului, iar conducătorul grupului să fie în posesia unui document individual de trecere a frontierei de stat. Străinii incluși într-un document de trecere a frontierei de stat aparținând altei persoane pot intra sau ieși din România numai împreună cu titularul acestuia.
La propunerea Ministerului Afacerilor Externe și a Ministerului Administrației și Internelor, Guvernul va da publicității lista cuprinzând documentele de trecere a frontierei de stat acceptate de România pentru intrarea în țară, emise de statele sau entitățile internaționale recunoscute de statul român. Din considerente umanitare sau în aplicarea unor acorduri ori înțelegeri internaționale la care România este parte, Guvernul României poate aproba, prin hotărâre, și alte documente pe baza cărora se poate permite intrarea străinilor pe teritoriul României.
Străinii care intră pe teritoriul statului român trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
– să aibă un document valabil de trecere a frontierei de stat, acceptat de statul român;
– să fie în posesia unei vize române sau permis de ședere valabil;
– să prezinte documente care justifică scopul și condițiile șederii, dovada existenței unor mijloace corespunzătoare atât pentru întreținerea pe perioada șederii, cât și pentru întoarcerea în țara de origine sau pentru tranzitul către alt stat în care există siguranța că li se va permite intrarea;
– să prezinte garanții că li se va permite intrarea pe teritoriul statului de destinație sau că vor părăsi teritoriul României, în cazul străinilor aflați în tranzit;
– să nu fie incluși în categoria străinilor împotriva cărora s-a instituit măsura interzicerii intrării în România sau care au fost declarați indezirabili;
– să nu prezinte un pericol pentru apărarea și siguranța națională, ordinea, sănătatea ori morala publică.
Poliția de frontieră poate refuza intrarea străinilor pe teritoriul statului român dacă aceștia nu îndeplinesc aceste condiții, care sunt prezentate în art. 6 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002.
De asemenea, străinilor li se refuză intrarea dacă:
– sunt semnalați de organizațiile internaționale la care România este parte, precum și de instituțiile specializate în combaterea terorismului, că finanțează, pregătesc, sprijină în orice mod sau comit acte de terorism;
– există indici că fac parte din grupuri infracționale organizate cu caracter transnațional sau că sprijină în orice mod activitatea acestor grupuri;
– există motive serioase să se considere că au săvârșit sau au participat la săvârșirea unor infracțiuni contra păcii și omenirii ori a unor crime de război sau crime contra umanității, prevăzute în convențiile internaționale la care România este parte;
– au săvârșit infracțiuni în perioada altor șederi în România ori în străinătate împotriva statului sau a unui cetățean român;
– au introdus ori au încercat să introducă ilegal în România alți străini;
– au încălcat anterior, în mod nejustificat, scopul declarat la obținerea vizei sau, după caz, la intrarea pe teritoriul României;
– au încercat anterior să treacă frontiera României cu documente false sau falsificate;
– suferă de maladii care pot pune în pericol grav sănătatea publică, maladii stabilite prin ordin al ministrului sănătății.
Măsura nepermiterii intrării în România se motivează de organele poliției de frontieră și se comunică imediat persoanei în cauză și Direcției Generale Afaceri Consulare din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
4. Șederea străinilor în România.
Străinii aflați temporar în mod legal în România pot rămâne pe teritoriul statului român numai până la data la care încetează dreptul de ședere stabilit prin viză sau prin permisul de ședere. Străinii care nu sunt supuși regimului de vize pot rămâne pe teritoriul statului român până Ia 90 de zile, în decurs de 6 luni, aceasta fiind regula stabilită de statele membre ale Acordului de la Schengen și preluată și de legislația română.
Pentru străinii care sunt cazați în hoteluri sau în alte amenajări turistice, administrația localului respectiv va comunica datele despre străin în 24 de ore organului de poliție competent teritorial.
Străinii au obligația să declare la formațiunea teritorială a Autorității pentru Străini schimbările intervenite în situația lor, cu privire la: orice modificare intervenită în situația personală, în special schimbarea cetățeniei, încheierea, desfacerea sau anularea căsătoriei, nașterea unui copil, decesul unui membru de familie aflat pe teritoriul României; orice modificare intervenită în legătură cu angajarea sa în muncă; pierderea, prelungirea valabilității sau schimbarea documentului de trecere a frontierei de stat.
5. Ieșirea străinilor de pe teritoriul României.
Străinii pot ieși din România prin punctele de trecere, folosind documentul de călătorie în baza căruia i s-a permis intrarea.
În cazul în care străinul nu mai este în posesia documentului de trecere a frontierei de stat în baza căruia a intrat în țară, trebuie să prezinte la ieșirea din România un nou document, valabil, eliberat de misiunea diplomatică sau oficiul consular al statului al cărui cetățean este. În această situație, organele poliției de frontieră permit ieșirea din țară cu avizul Autorității pentru Străini, care se eliberează în regim de urgență.
În următoarele situații străinului nu i se permite ieșirea din țară:
– este învinuit sau inculpat într-o cauză penală și magistratul dispune instituirea măsurii interdicției de părăsire a localității sau a țarii;
– a fost condamnat prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă și are de executat o pedeapsă privativă de libertate.
Măsura de a nu permite ieșirea de pe teritoriul României va fi luată de organul competent din cadrul Ministerului Administrației și Internelor numai în baza solicitării scrise a procurorului, a instanțelor judecătorești și a organelor prevăzute de lege care au atribuții de punere în executare a pedepsei închisorii. Măsura va fi motivată și vor fi prezentate documentele doveditoare. În astfel de situații, Inspectoratul General al Poliției de Frontieră instituie consemnul nominal în sistemul de evidență a traficului la frontiera de stat, iar în documentul de trecere a frontierei se aplică o ștampilă cu simbolul „C”.
Revocarea măsurii de nepermitere a ieșirii se va face prin anularea consemnului nominal sau prin aplicarea ștampilei cu simbolul „L”, în documentul străinului. Potrivit art. 16 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002, măsura neper-miterii ieșirii încetează de drept dacă străinul dovedește că:
– s-a dispus, în cauza sa, neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală ori s-a dispus încetarea urmăririi penale, a fost achitat sau s-a dispus încetarea procesului penal;
– a executat pedeapsa, a fost grațiat, beneficiază de amnistie sau a fost condamnat, prin hotărâre judecătorească definitivă, cu suspendarea condiționată a executării pedepsei.
CAPITOLUL III STAREA ȘI CAPACITATEA PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL PRIVAT
Secțiunea I Generalități
1. Regula aplicării legii naționale.
Starea și capacitatea persoanei fizice, care împreună cu relațiile de familie formează statutul persoanei fizice, sunt cârmuite de legea sa națională, cu excepția cazului în care, prin dispoziții speciale, se prevede altfel (art. 11 din Legea nr. 105/1992).
Interpretarea noțiunii de lege națională este făcută de art. 12 din Legea nr. 105/1992. Conform textului, legea națională este legea statului a cărui cetățenie o are persoana în cauză (lex patriae). Cetățenia constituie, așadar, punctul de legătură pentru norma conflictuală în al cărei conținut intră starea și capacitatea (precum și relațiile de familie) ale persoanei fizice.
După cum rezultă explicit din prevederile art. 11 din lege, aplicarea legii naționale – deci luarea cetățeniei ca punct de legătură – constituie regula în materie, de la care însă, prin dispoziții speciale, se pot stabili excepții. Aceste excepții sunt date de cazurile în care se aplică legea domiciliului sau a reședinței.
În literatura de specialitate s-au adus mai multe argumente în sprijinul aplicării legii naționale în materia la care ne referim, argumente care, neîndoielnic, au fost avute în vedere de legiuitorul român atunci când a adoptat această normă conflictuală. Dintre acestea cele mai importante sunt:
caracterul de stabilitate al cetățeniei care, ca legătură politico-juridică dintre un stat și cetățenii săi, se dobândește și se pierde în condiții strict reglementate de lege, în dreptul român, este aplicabilă în această materie Legea cetățeniei române, nr. 21/1991;
caracterul de certitudine al cetățeniei, care se dovedește cu documente oficiale emise de autoritățile statului despre a cărui cetățenie este vorba. Din acest punct de vedere, cetățenia, fiind o stare de drept, prezintă mai multă siguranță decât domiciliul, care este o simplă stare de fapt.
Datorită acestui caracter, cetățenia permite mai puțin frauda la lege, decât domiciliul.
Faptul că legile statului de cetățenie sunt, prin ipoteză, cel mai bine adaptate în funcție de particularitățile persoanelor fizice naționale (obiceiuri, nevoi, temperament al acestora etc). Datorită acestui caracter, legile statului de cetățenie asigură, în principiu, cea mai bună ocrotire a intereselor persoanelor fizice resortisante, indiferent unde acestea s-ar afla. Această idee este exprimată, printr-o formulare de maximă generalitate, în art. 17 din Constituția României, precum și în art. 1 al. 2 din Legea cetățeniei române, nr. 21/1991, conform cărora cetățenii români se bucură în străinătate de protecția statului român.
În ultimă instanță însă, elementul determinant în alegerea legii cetățeniei ca lege primordial aplicabilă statutului persoanei fizice este interesul statului de a asigura o cât mai largă și completă extindere a legilor sale asupra persoanelor fizice resortisante, oriunde s-ar afla acestea. Astfel, în principiu, statele de emigrare adoptă norma conflictuală având ca punct de legătură cetățenia, în timp ce statele de imigrare și cele federale optează pentru legea domiciliului. România face parte, istoricește, din prima categorie.
De altfel, tocmai datorită acestei situații, norma conflictuală lex patriae este tradițională în dreptul internațional privat român, ea fiind prevăzută și în art. 2 al. 2 C.civ. (abrogat prin Legea nr. 105/1992), care prevedea că „Legile relative la starea civilă și la capacitatea persoanelor urmăresc pe români, chiar când ei își au reședința în străinătate”.
Determinarea și proba cetățeniei se fac în conformitate cu legea statului a cărui cetățenie se invocă (art. 12 al. 1 teza II din Legea nr. 105/1992). Această prevedere consacră o excepție de la regula calificării instituțiilor juridice după legea forului (art. 3 din Legea nr. 105/1992).
Legea națională a cetățeanului român care, potrivit legii străine, este considerat că are o altă cetățenie, este legea română (art. 12 al. 2 din Legea nr. 105/1992). Așadar, legea română se aplică pentru cetățenii români, chiar dacă aceștia au dobândit și o altă cetățenie (situația dublei sau multiplei cetățenii), atâta timp cât ei nu au pierdut cetățenia română, în conformitate cu dreptul român. Aceeași concluzie se desprinde și din dispozițiile art. 2 din Legea cetățeniei române, nr. 21/1991, conform cărora modurile de dobândire și de pierdere a cetățeniei române sunt cele prevăzute de această lege, și este tradițională în dreptul român.
În cazul în care însă un străin are mai multe cetățenii, legea lui națională este legea statului unde își are domiciliul sau, în lipsă, reședința (art. 12 al. 3).
O excepție de la această regulă este prevăzută în art. 28, în materia filiației copilului din afara căsătoriei. Conform textului, în cazul în care copilul, cetățean străin, are și o altă cetățenie străină, se aplică legea care îi este mai favorabilă.
2. Aplicarea, în anumite cazuri, a altei legi în materia statului persoanei fizice.
Așa cum am arătat, conform prevederilor art. 11 din Legea nr. 105/1992, starea și capacitatea (precum și relațiile de familie) ale persoanei fizice sunt supuse legii naționale (legii cetățeniei) numai dacă „prin dispoziții speciale, nu se prevede altfel”.
O asemenea „dispoziție specială” este cuprinsă în art. 12 al. 4 din Legea nr. 105/1992, conform căruia, dacă o persoană nu are nici o cetățenie (adică este apatrid), se aplică legea domiciliului sau în lipsă, legea reședinței.
Așadar, legea domiciliului (lex domicilii) și, în lipsă, a reședinței, au un caracter subsidiar față de lex patriae în determinarea stării și capacității, precum și a relațiilor de familie ale persoanei fizice.
Legea națională (lex patriae) și legea domiciliului (lex domicilii) sau a reședinței se subsumează noțiunii mai generale de „lege personală” (lex personalis) a persoanei fizice.
Secțiunea a II-a Starea civilă
Normele conflictuale privind statutul persoanei fizice au un caracter imperativ, în sensul că părțile nu pot deroga de la ele, prin manifestarea (acordul) lor de voință.
Mai mult decât atât, considerăm că norma conflictuală privind starea și capacitatea cetățenilor români este de ordine publică și în dreptul internațional privat român, concluzie desprinsă din prevederile art. 168 al. 2 din Legea nr. 105/1992.
1. Domeniul de aplicare a legii statutului persoanei fizice.
Determinarea domeniului de aplicare a legii statutului persoanei fizice implică stabilirea materiilor juridice (instituțiile de drept și raporturile juridice) care intră în conținutul normei conflictuale privind statutul persoanei fizice. Determinarea acestor materii constituie o problemă de calificare a normei conflictuale respective și anume a primului element din structura acesteia (conținutul normei). Această precizare are un caracter de generalitate, fiind valabilă pentru operațiunile de determinare a domeniului de aplicare a tuturor normelor conflictuale de care ne vom ocupa în continuare.
Legea privind statutul persoanei fizice cârmuiește, în materia dreptului civil, următoarele instituții juridice:
a) Starea civilă a persoanei fizice, și anume ansamblul de calități (elemente) personale, care izvorăsc din acte și fapte de stare civilă, de care legea leagă anumite efecte juridice specifice și care servesc pentru identificarea persoanei în familie și societate.
Astfel, sunt supuse normei conflictuale privind statutul personal, în principal, următoarele calități care intră în conținutul stării civile:
cu privire la filiație (persoana are filiația stabilită sau nu; filiația este din căsătorie, din afara căsătoriei etc);
cu privire la căsătorie (persoana este căsătorită, necăsătorită, divorțată, văduvă etc);
cu privire la adopție (calitatea de adoptat, adoptator etc);
cu privire la rudenie (persoana este în rudenie sau nu cu o altă persoană);
cu privire la afinitate (persoana este afin, neafin) etc.
Sunt supuse, de asemenea, normei conflictuale lex personalis, folosința stării civile (posesia de stat) și acțiunile de stare civilă.
Întocmirea (înregistrarea) actelor și faptelor de stare civilă nu este guvernată însă de legea personală, ci de legea locului încheierii actului, conform regulii locus regit actum sau de legea autorității care efectuează înregistrarea (auctor regit actum), după cum se deduce din prevederile Legii nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă (art. 3 și urm.).
b) Capacitatea civilă a persoanei fizice.
Legea națională se aplică atât capacității de folosință, cât și celei de exercițiu a persoanei fizice.
Capacitatea de folosință a persoanei fizice este supusă legii naționale, această lege determinând atât „începutul și încetarea personalității” (art. 13 din Legea nr. 105/1992) cât și conținutul acesteia (după care se deduce din art. 11 care vorbește de „capacitatea… persoanei fizice”), în conținutul capacității de folosință a persoanei fizice intră, ca un element esențial, capacitatea acesteia de a încheia acte juridice (de a contracta).
În cazul în care este vorba de determinarea drepturilor și obligațiilor unei persoane fizice străine în România, legea națională a străinului, care reglementează conținutul capacității sale de folosință, se aplică cumulativ cu legea materială română, care stabilește condiția juridică a străinului persoană fizică în România.
În legătură cu conținutul capacității de folosința, o analiză specială necesită, pe planul dreptului internațional privat, conținutul negativ al acestei capacități, și anume incapacitățile de folosință.
Incapacități Ie de folosință sunt speciale, în sensul că lipsesc persoana fizică de aptitudinea de a avea numai anumite drepturi și obligații civile, iar pe planul dreptului internațional privat ele sunt supuse unor norme conflictuale diferite, în funcție de calificarea care li se acordă, de la caz la caz.
Astfel, incapacitățile cu caracter de sancțiune (civilă) – ca, de exemplu, decăderea din drepturile părintești (art. 109 C. fam.) sunt supuse legii naționale a persoanei fizice în cauză.
Incapacitățile cu caracter de măsuri de ocrotire sunt, în principiu, calificate în mod diferit, în funcție de sfera persoanelor între care acționează.
Astfel, incapacitățile de folosință absolute (care operează între persoana a cărei capacitate este îngrădită și toate celelalte persoane, nedeterminate – erga omnes -), sunt supuse, în principiu, legii naționale a persoanei îngrădite, fiind dispuse de lege în considerarea calităților(particularităților) acesteia. Intră în această categorie, de exemplu: incapacitatea minorului mai mic de 16 ani de a dispune prin donație sau prin testament (art. 806 C.civ), incapacitatea minorului de peste 16 ani de a dispune prin testament de mai mult de jumătate din ceea ce ar fi putut dispune dacă ar fi fost major (art. 807 C.civ).
În schimb, incapacitățile de folosință relative (care operează numai între persoana a cărei capacitate este îngrădită și o altă sau alte persoane determinate), fiind legate strict de un anumit act juridic – pe care legea îl prohibește -, sunt supuse, în principiu, legii actului prohibit (lex con-tractus, dacă este vorba de un contract sau lex succesionis, dacă este vorba de testament). Se includ în această categorie, de pildă: incapacitatea minorului de a dispune prin testament sau donație în favoarea tutorelui său (art. 809 C.civ. și art. 128 C. fam.); incapacitatea medicilor, farmaciștilor și preoților de a primi donații sau legate din partea persoanelor pe care le-au îngrijit în boala de care au murit (art. 810 C.civ); incapacitatea soților de a încheia între ei contracte de vânzare-cumpărare (art. 1307 C.civ.).
Regimul de drept internațional privat privind sfârșitul capacității de folosință a persoanei fizice este stabilit de art. 16 din Legea nr. 105/ 1992. Conform textului, condițiile, efectele și anularea unei hotărâri prin care se constată moartea prezumată, absența sau dispariția, precum și prezumțiile de supraviețuire sau de moarte sunt cârmuite de ultima lege națională a persoanei dispărute. Dacă această lege nu poate fi identificată, se aplică legea română.
Capacitatea de exercițiu a persoanei fizice este supusă legii naționale, așa cum rezultă din prevederile art. 11 din Legea nr. 105/ 1992, care vorbește, în general de „capacitatea… persoanei fizice”.
În conținutul capacității de exercițiu a persoanei fizice intră capacitatea acesteia de a încheia personal acte juridice.
Incapacitățile de exercițiu, care sunt generale, în sensul că se referă la toate sau la categorii de acte juridice ale incapabilului, sunt supuse legii naționale a acestuia (minor sau interzis judecătoresc). În această materie, legea națională a incapabilului va determina, în special: categoriile de acte juridice pe care acesta nu le poate face (sau, prin excepție, le poate face); sancțiunea încălcării incapacității și anume nulitatea actului (cazurile de nulitate și felurile acesteia, persoanele care o pot invoca și în ce condiții etc).
Pentru formele de abilitare a incapabililor, și anume reprezentarea legală a persoanei fizice lipsite de capacitate de exercițiu, precum și pentru asistarea persoanei fizice cu capacitate de exercițiu restrânsă, Legea nr. 105/1992, în art. 47, conține o reglementare specială, în sensul că acestea „sunt supuse legii care se aplică raportului juridic din care se naște atribuția de reprezentare sau de asistare”. Astfel, aceste instituții juridice vor fi supuse legii aplicabile în materia ocrotirii părintești sau a tutelei, în funcție de izvorul reprezentării legale, respectiv asistării, după distincțiile prevăzute de art. 36 și 37 din Legea nr. 105/1992.
În ceea ce privește majoratul, aplicând principiul legii mai favorabile în materia conflictului mobil de legi, art. 15 din Legea nr. 105/1992 prevede că apartenența unei persoane la o nouă lege națională nu aduce atingere majoratului dobândit potrivit legii care îi era anterior aplicabilă.
2. Excepția de la aplicarea legii personale normal competente cu privire la capacitatea persoanei fizice – teoria interesului național
Excepția de la aplicarea legii personale normal competente, cu privire la capacitatea persoanei fizice, cunoscută în literatura de specialitate sub denumirea de „teoria interesului național”, este reglementată în art. 17 din Legea nr. 105/1992. Conform primului alineat al acestui articol, „persoana care, potrivit legii naționale sau legii domiciliului său, este lipsită de capacitate sau are capacitate de exercițiu restrânsă, nu poate să opună această cauză de nevaliditate celei care l-a socotit, cu bună credință, ca fiind deplin capabil în conformitate cu legea locului unde actul a fost întocmit”.
Speța lider în această materie s-a soluționat în anul 1861 în fața instanțelor franceze și este cunoscută sub numele de „speța Ljzardi”: un cetățean mexican, pe nume Lizardi, care locuia la Paris, a cumpărat de la un bijutier francez bijuterii de valoare, pe care urma să le plătească prin cambiile pe care le-a emis cu acea ocazie. Când aceste cambii au fost prezentate spre plată, mexicanul, prin tutorele său, a invocat nulitatea contractului pentru incapacitatea sa, arătând că, deși la data asumării obligației prin cambii, el împlinise vârsta de 21 de ani, deci era capabil potrivit legii franceze din acel timp, nu era capabil potrivit legii sale naționale, conform căreia capacitatea se dobândește la vârsta de 25 de ani, această din urmă lege fiind aplicabilă în speță, în temeiul normei conflictuale franceze care, pentru capacitatea persoanei, trimite la legea națională (lex patriae). Instanțele franceze au validat însă contractul de vânzare-cumpărare a bijuteriilor, considerând că, atunci când incapacitatea unui străin, dată de legea lui națională, duce la lezarea interesului național francez, prin prejudicierea unui cetățean național care a acționat cu bună credință, legea națională a străinului trebuie înlăturată și înlocuită cu legea locală, care îl declară capabil pe respectivul străin. În speță, în cazul în care contractul de vânzare-cumpărare ar fi fost anulat, vânzătorul francez (bijutierul) ar fi fost prejudiciat prin faptul că bijuteriile nu ar mai fi putut fi restituite, fiind înstrăinate între timp de către cumpărătorul mexican.
Din prevederile art. 17 al. 1 din Legea nr. 105/1992 rezultă că, pentru a se aplica teoria interesului național, trebuie întrunite cumulativ următoarele condiții:
persoana să fie lipsită de capacitate de exercițiu sau să aibă capacitate de exercițiu restrânsă, potrivit legii sale personale (lex patriae sau lex domicilii), dar să fie pe deplin capabilă potrivit legii forului;
actul să fi fost întocmit în țara forului;
cocontractantul local să fie de bună credință. Prin aceasta se înțelege că acesta trebuie să nu fi cunoscut și, în mod rezonabil, nici să nu fi putut cunoaște cauza de nevalabilitate a actului juridic, adică incapacitatea străinului, potrivit legii sale naționale.
În literatura de specialitate se precizează, pe drept cuvânt că, pentru ca această condiție să fie întrunită, este necesar ca cetățeanul național să fi încheiat un act curent al profesiunii sale, pentru care, prin natura operațiunii respective, nu se cer a fi făcute verificări speciale. În speța Lizardi, această condiție era îndeplinită în ceea ce privește pe comerciantul bijutier. În schimb, în cazul unei bănci, se consideră că o asemenea condiție, în principiu, nu se întrunește, deoarece băncile trebuie să verifice, cu o vigilență sporită, capacitatea clienților lor.
anularea actului să fie de natură a produce un prejudiciu nejustificat cocontractantului național. Această condiție, deși nu este menționată expres, se deduce din spiritul art. 17 al. 1 din Legea nr. 105/1992.
În cazul în care aceste condiții sunt întrunite, se produce efectul juridic al teoriei și anume legea personală (lex patriae sau lex domicilii) este înlocuită cu legea locală, a locului încheieri i actului (lex loci actus), operând, astfel, o transmutație la nivelul punctului de legătură al normei conflictuale aplicabile.
Conform prevederilor art. 17 al. 2 din lege, regula exprimată de „teoria interesului național” nu se aplică „actelor juridice referitoare la familie, moștenire și transmiterea imobilelor”.
În literatura de specialitate s-au invocat mai multe temeiuri pentru fundamentarea teoretică a „teoriei interesului național”, și anume, în special: a) ocrotirea ordinii publice de drept internațional privat a forului, temei sugerat, de altfel, de însăși denumirea acestei teorii, care urmărește protejarea „interesului național”; b) necunoașterea scuzabilă a legii străine de către cetățeanul național;
Îmbogățirea fără just temei a străinului, în detrimentul cocontractantului național; eroarea comună și invincibilă a naționalilor (error communis facit jus). După părerea noastră, din dispozițiile art. 17 al. 1 din Legea nr. 105/1992, se poate deduce că fundamentul teoretic al excepției de la aplicarea legii străine privind capacitatea persoanei fizice este ocrotirea bunei credințe a partenerului local.
Secțiunea a III-a Numele și domiciliul
1. Numele persoanei fizice.
Conform prevederilor art. 14 al. 1 din Legea nr. 105/1992, „Numele persoanei fizice este cârmuit de legea sa națională”.
Textul trebuie coroborat cu dispozițiile art. 12 al. 4, în sensul că, dacă nu există lege națională (deoarece persoana nu are nici o cetățenie), se aplică legea domiciliului sau, în lipsă, legea reședinței. Așadar, cu privire la numele persoanei este aplicabilă legea sa personală.
În ceea ce privește domeniul (incidența) legii persoanele cu privire la nume, dispozițiile art. 14 trebuie coroborate cu alte prevederi ale legii. Astfel, stabilirea (dobândirea) și modificarea numelui determinate de căsătorie, filiație, adopție etc, fiind efecte nepatrimoniale ale acestor instituții asupra numelui, sunt supuse legii care guvernează efectele respective. Această lege este menționată în art. 20, în cazul căsătoriei, în art. 25 și 26 pentru filiația copilului din căsătorie (astfel, art. 26 lit. b precizează expres că „dobândirea numelui de către copil” intră în domeniul legii filiației copilului din căsătorie), art. 28 pentru filiația copilului din afara căsătoriei, art. 31 pentru adopție etc. în domeniul legii personale intră schimbarea numelui pe cale administrativă. Așadar, legea personală, conform art. 14, rămâne aplicabilă numai în principiu pentru numele persoanei, această lege fiind circumstanțiată sau înlocuită atunci când o altă dispoziție legală prevede altfel.
În domeniul legii personale, cu precizările de mai sus, se include numele în sens larg (lato sensu), adică atât numele de familie , cât și prenumele.
Prin excepție, stabilirea numelui copilului găsit pe teritoriul României, fiind de competența unei autorități administrative (primăria), conform prevederilor art. 2 al. 2 din Decretul nr. 975/1968 cu privire la nume, exprimă, pe planul dreptului internațional privat, aplicarea regulii „auctor regit actum”.
De asemenea, schimbarea pe cale administrativă a numelui persoanelor fără cetățenie (apatrizi) domiciliate în România este supusă legii române, ca lex domicilii. Această concluzie se deduce din art. 20 din Decretul nr. 975/1968, care prevede că cererile de schimbare a numelui privind persoanele fără cetățenie domiciliate în România se rezolvă în aceleași condițiuni ca și cele ale cetățenilor români. Acest articol ține de condiția juridică a străinului în România.
Printr-o normă conflictuală unilaterală, art. 14 al. 2 din Legea nr. 105/1992 prevede că „Ocrotirea împotriva actelor de încălcare a dreptului la nume, săvârșite în România, este asigurată potrivit legii române”.
Pseudonimul este supus legii naționale a persoanei în cauză.
2. Domiciliul persoanei fizice.
Dreptul român nu conține dispoziții conflictuale privind domiciliul persoanei fizice, acesta fiind tratat numai ca un punct de legătură în cazul normei conflictuale lex domicilii, în materia stării civile, capacității și relațiilor de familie ale persoanei fizice, condițiilor de fond ale actului juridic, în anumite cazuri, sau ca un element care atrage competența instanțelor române, în condițiile legii.
Stabilirea domiciliului de drept comun al străinului în România este supusă legii materiale române, fiind o problemă ce ține de condiția juridică a străinului în țară (Legea nr. 25/1969 privind regimul străinilor în România, art. 5 și urm).
Pierderea de către cetățeanul român aflat în străinătate a domiciliului său de drept comun din România este supusă legii române, ca lege a domiciliului fri discuție. Soluția credem că se impune prin analogie cu situația cetățeniei (art. 12 al. 1 și 2 din Legea nr. 105/1992).
Domiciliul legal al persoanei fizice, fiind o măsură de ocrotire, este supusă legii naționale a ocrotitului (minor, interzis judecătoresc, persoană dispărută etc).
Domiciliul ales, fiind stabilit printr-un act juridic, este supus legii actului respectiv (lex voluntatis sau legea determinată prin localizarea obiectivă a actului).
Reședința persoanei fizice străine în țară este supusă regulilor aplicabile pentru domiciliul de drept comun (Legea nr. 25/1969, art. 5 și urm.).
CAPITOLUL IV PERSOANA FIZICĂ ȘI RAPORTURILE DE FAMILIE ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL PRIVAT
Secțiunea I Încheierea căsătoriei
Relațiile de familie care, împreună cu starea civilă și capacitatea, formează statutul persoanei fizice sunt cârmuite, în principal, de legea națională (legea cetățeniei), iar, dacă persoana nu are nici cetățenie, de legea domiciliului sau, în lipsă, de cea a reședinței persoanei fizice, conform prevederilor art. 11 și 12 din Legea nr. 105/1992.
1. Condițiile de fond și impedimentele la căsătorie.
Calificarea condițiilor privind încheierea căsătoriei ca fiind de fond (inclusiv impedimente la căsătorie) sau de formă se face după legea forului (lex fori), conform regulii prevăzute de art. 3 al. 1 din Legea nr. 105/1992.
Condițiile de fond cerute pentru încheierea căsătoriei sunt determinate de legea națională a fiecăruia dintre viitori soți (art. 18 al. 1). Textul cere, așadar, pentru valabilitatea încheierii căsătoriei, să fie îndeplinite în mod cumulativ condițiile de fond prevăzute de legile naționale ale ambilor soți, legi care, în principiu, sunt diferite.
Impedimentele la căsătorie, fiind condiții de fond negative, sunt supuse aceleiași condiții a cumulului de legi naționale ale celor doi viitori soți.
În ceea ce privește impedimentele la căsătorie, art. 18 al. 2 conține o prevedere de ocrotire a ordinii publice de drept internațional privat român. Conform textului, dacă legea națională a oricăruia dintre viitorii soți este o lege străină, iar aceasta prevede un impediment la căsătorie care, potrivit dreptului român, este incompatibil cu libertatea de a încheia o căsătorie, acel impediment va fi înlăturat ca inaplicabil în cazul în care unul dintre viitorii soți este cetățean român și căsătoria se încheie pe teritoriul României. Prin aceste dispoziții se apără, așadar, principiul libertății cetățenilor români de a încheia o căsătorie.
Aplicarea legii naționale privind condițiile de fond (și impedimentele) la încheierea căsătoriei rezultă și din prevederile art. 33 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă. Conform textului, ofițerul român de stare civilă poate încheia căsătoria între cetățeni străini numai dacă, pe lângă celelalte acte prevăzute de lege, viitori soți prezintă dovezi eliberate de misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale țărilor ai căror cetățeni sunt, din care să rezulte că sunt îndeplinite condițiile de fond, cerute de legea lor națională pentru încheierea căsătoriei.
În domeniul legii personale, cu privire la condițiile de fond și impedimentelor la căsătorie, intră stabilirea acestora și a efectelor lor asupra încheierii căsătoriei.
În acest context, se impune a fi subliniat faptul că, în urma abrogării art. 134 C.civ. prin D.L. nr. 9/1989 (publicat în M.O. nr. 9/31 decembrie 1989), căsătoria unui cetățean român cu unul străin nu mai este supusă condiției prealabile a autorizării de către Președintele României.
2. Condițiile de formă ale căsătoriei.
Forma încheierii căsătoriei este supusă legii statului pe teritoriul căruia se celebrează (art. 19 al. 1). Este aplicabil, așadar, principiul locus regit actum.
Căsătoria unui cetățean român aflat în străinătate poate fi încheiată în fața autorităților locale de stat competente ori în fața agentului diplomatic sau funcționarului consular fie al României, fie al statului celuilalt viitor soț (art. 19 al. 2). Deoarece textul prevede posibilitatea unui cetățean român în străinătate de a se căsători numai în fața autorității de stat sau a agentului diplomatic ori consular (care este tot un funcționar de stat), rezultă per a contrario că o căsătorie încheiată în fața unui organ local confesional (religios) nu va fi recunoscută ca valabilă în țară. Dispozițiile art. 19 al. 2 constituie o normă de aplicație imediată, care înlătură de la aplicare norma conflictuală din art. 19 al. 1.
Este evident că, deoarece art. 19 al. 2 nu distinge, o căsătorie religioasă a unui cetățean român aflat în străinătate nu este socotită valabilă în țară nici în ipoteza în care legea locală acordă efecte juridice căsătoriei religioase și, chiar dacă această lege ar fi legea națională a celuilalt soț.
În cazul în care căsătoria se încheie în fața agentului diplomatic sau funcționarului consular al României, ea este supusă condițiilor de formă ale legii române (art. 19 al. 3). În acest caz se acordă, așadar, prioritate regulii auctor regit actum. Deși textul nu prevede explicit, este evident, printr-un raționament de analogie, că o căsătorie închei at ă de un cetățean român în fața agentului diplomatic sau consular al statului” celuilalt soț va fi supusă condițiilor de formă ale legii statului străin respectiv.
Dispozițiile art. 19 al. 2 și 3 din Legea nr. 105/1992 sunt concordante cu cele ale art. 42 și 43 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă. Conform art. 42, întocmirea actelor de stare civilă (inclusiv a actului de căsătorie, deoarece textul nu distinge) privind pe cetățenii români aflați în străinătate se face la misiunile diplomatice, la oficiile consulare de carieră ale României sau la autoritățile locale competente.
Art. 43 al. 1 precizează că șefii misiunilor diplomatice și ai oficiilor consulare de carieră ale României încheie căsătorii între cetățeni români sau dacă unul dintre viitorii soți este cetățean român dacă aceasta este în concordanță cu legislația țării în care sunt acreditați. Așadar, abilitatea misiunii diplomatice sau consulare române din străinătate de a încheia căsătorii între cetățenii români sau între aceștia și cetățeni străini trebuie să fie acceptată de legea statului pe teritoriul căruia respectiva misiune își desfășoară activitatea sau, adăugăm noi, de convențiile internaționale bi sau multilaterale în materie. În cazul în care un asemenea accept există, legea aplicabilă condițiilor de formă ale căsătoriei încheiate în fața misiunii respective este cea română, conform regulii auctor regit actum din art. 19 al. 3.
În domeniul legii aplicabile condițiilor de formă ale căsătoriei intră formalitățile premergătoare căsătoriei și procedura încheierii căsătoriei.
Proba căsătoriei este supusă tot legii locului încheierii căsătoriei, prin aplicarea dispozițiilor art. 161 al. 1 din Legea nr. 105/1992. Conform textului, mijloacele de probă pentru dovedirea unui act juridic și puterea doveditoare a înscrisului care îl constată sunt cele prevăzute de legea locului încheierii actului juridic (locus regit actum) sau de legea aleasă de părți (lex voluntatis), dacă ele aveau dreptul să o aleagă. Deoarece, de principiu, în materia căsătoriei părțile nu au dreptul să-și aleagă legea aplicabilă (căsătoria fiind un act juridic – condiție), rămâne ca unica soluție posibilă cea a aplicării legii locului încheierii căsătoriei.
Secțiunea a II-a Efectele căsătoriei
1. Relațiile personale și patrimoniale dintre soți.
Art. 20 al. 1 și 2 din Legea nr. 105/1992 prevede că relațiile personale și patrimoniale dintre soți sunt supuse mai multor legi, care se aplică în mod succesiv, și anume: legii naționale comune a soților. Pentru a se aplica această lege este necesar ca ambii soți să fie cetățeni români sau cetățeni străini ai aceluiași stat;
legii domiciliului comun al soților, în cazul în care ei au cetățenii deosebite. Deoarece legea adoptă ca punct de legătură „domiciliul comun”, este indiferent dacă soții locuiesc în fapt împreună sau separat;
în lipsă de cetățenie comună sau de domiciliu comun, legii statului pe teritoriul căreia soții au ori au avut reședința comună sau cu care întrețin în comun cele mai strânse legături.
Soluția conflictuală de la lit. c) necesită următoarele precizări:
– prima posibilitate este aplicarea legii statului pe teritoriul căreia soții își au reședința comună, în momentul când se pune problema aprecierii efectelor căsătoriei lor (adică, de principiu, în momentul litigiului dedus spre judecare instanței competente), sau pe teritoriul căruia și-au avut anterior, în orice moment al căsătoriei lor, reședința comună;
– a doua posibilitate este aplicarea legii statului, cu care soții întrețin, în comun, legăturile cele mai strânse. Aceasta constituie o aplicație a teoriei „legii proprii” („the proper law”) în materia efectelor căsătoriei;
– cele două posibilități la care ne referim sunt alternative, iar nu succesive, așa cum sunt legile aplicabile menționate la literele a)-c) de mai sus. Alegerea uneia sau alteia dintre aceste două posibilități aparține, de principiu, instanței competente pentru judecarea litigiului.
Art. 20 constituie un important text de referință, la care trimit numeroase alte articole din Legea nr. 105/1992, în materia relațiilor de familie, și anume: art. 21 al. 2 (regimul și efectele convenției matrimoniale), art. 22 (divorțul), art. 23 (separația de corp), art. 25 (filiația copilului din căsătorie), art. 27 (condițiile legitimării prin căsătorie subsecventă a copilului născut anterior), art. 30 al. 2 (condițiile de fond cerute soților care adoptă), -art. 31 (efectele adopției consimțite de soți), art. 34 lit. a), b) și c) (obligația de întreținere în raporturile dintre părinți și copii, soți și foști soți, cu observația că în această materie trimiterea la art. 20 se face direct sau indirect), art. 36 (ocrotirea minorului).
Legea aplicării efectelor căsătoriei guvernează, în primul rând, relațiile personale dintre soți. Aceleiași legi îi este supusă și modificarea numelui soților la încheierea căsătoriei. Așadar, cu privire la numele soților la căsătorie se aplică soluțiile conflictuale din art. 20 (fiind vorba de un efect al căsătoriei), care sunt mult mai nuanțate, fără a fi însă fundamental diferite față de cea prevăzută de art. 14 („Numele persoanei este cârmuit de legea sa națională”).
În ceea ce privește efectele căsătoriei cu privire la capacitatea de exercițiu a soților, credem că trebuie făcută o distincție: capacitatea unui soț (în dreptul român, a femeii) de a se căsători înainte de majorat este supusă legii sale personale (conform art. 11 și 12); în schimb, efectele căsătoriei asupra capacității (adică problema dacă, prin căsătorie înainte de majorat, soțul dobândește sau nu capacitate deplină de exercițiu) sunt date de legea aplicabilă efectelor căsătoriei, conform art. 20.
Relațiile patrimoniale dintre soți sunt supuse, de asemenea, legii efectelor căsătoriei. În domeniul acestei legi intră, mai ales, determinarea bunurilor comune sau proprii ale soților, drepturile soților asupra bunurilor comune și proprii^ împărțirea bunurilor comune în timpul căsătoriei, regimul datoriilor soților, obligația de întreținere între soți (art. 34 lit. b) etc.
Regimul și efectele convenției matrimoniale urmează soluțiile conflictuale din art. 21 care, în ultimă instanță, prevede tot aplicarea legii efectelor căsătoriei (din art. 20), așa cum vom vedea imediat mai jos.
Obligația de întreținere dintre soți, care este un efect patrimonial al căsătoriei, este supusă tot legii efectelor căsătoriei, conform art. 34 lit. b), care trimite la art. 20.
2. Soluționarea conflictului mobil de legi și înlăturarea fraudei de legi în materia efectelor căsătoriei.
Conform dispozițiilor art. 20 al. 2, legea națională comună sau legea domiciliului comun al soților continuă să reglementeze efectele căsătoriei în cazul în care unul dintre ei își schimbă, după caz, cetățenia sau domiciliul.
Prin această reglementare se soluționează conflictul mobil de legi în materie, dându-se câștig de cauză legii vechi, care continuă să reglementeze efectele căsătoriei în cazul când unul dintre soți își schimbă, pe parcursul căsătoriei, cetățenia sau domiciliul. Dacă însă amândoi soții își schimbă cetățenia sau domiciliul, se va aplica legea nouă, care este legea națională comună sau legea noului domiciliu comun, conform soluției conflictuale principale din art. 20 al. 1. Aplicarea noii legi comune, a cetățeniei sau domiciliului soților, se va face, desigur, numai pentru viitor (ex nunc), adică pentru efectele căsătoriei produse după ce a survenit schimbarea.
Prin soluția pe care o adoptă, art. 20 al. 2 înlătură practic posibilitatea fraudei de lege în materia efectelor căsătoriei, materie care fusese, în general, predilectă pentru fraudă.
3. Convenția matrimonială.
Art. 21 din Legea nr. 105/1992, care reglementează legea aplicabilă convenției matrimoniale, este conceput în perspectiva viitoarei reglementări privind regimul matrimonial în dreptul român, știut fiind că actualul Cod al familiei nu cunoaște convențiile matrimoniale.
Conform al. 1 din acest articol, condițiile de fond cerute pentru încheierea convenției matrimoniale sunt cele stabilite de legea națională a fiecăruia dintre viitorii soți. Se cere, așadar, întrunirea în mod cumulativ a condițiilor de fond din legile naționale ale celor doi soți.
În domeniul legilor în prezență intră condițiile de fond ale convenției matrimoniale, care este un contract, și anume: capacitatea fiecărui soț de a încheia convenția matrimonială, consimțământul acestora, obiectul și cauza convenției etc.
În ceea ce privește regimul și efectele convenției matrimoniale, conform art. 21 al. 2, acestea sunt cârmuite de legea aleasă prin acord de către viitorii soți, iar în lipsă, de legea prevăzută de art. 20. Cu privire la aceste aspecte se aplică, așadar, în principal, legea autonomiei de voință a soților (lex voluntatis) iar, în subsidiar, legea efectelor căsătoriei conform distincțiilor din art. 20.
Condițiile de formă ale convenției matrimoniale, care nu cunosc o reglementare specială, sunt supuse regulilor privind forma contractelor, din art. 86, raportat la art. 71 din Legea nr. 105/1992, care se aplică în mod corespunzător.
Conform dispozițiilor art. 21 al. 3, legea care guvernează regimul și efectele convenției matrimoniale stabilește dacă este posibilă modificarea sau înlocuirea convenției matrimoniale în timpul căsătoriei, iar modificarea sau noua convenție matrimonială nu poate aduce prejudicii terților. Prin aceste prevederi s-a urmărit soluționarea conflictului mobil de legi, dându-se prioritate legii vechi, atât în relațiile dintre soți – în sensul că această lege va indica dacă modificarea sau înlocuirea convenției matrimoniale este posibilă ori nu -, cât și, mai ales, în relațiile cu terții, unde noul acord între soți nu poate să producă nici un prejudiciu terților.
Secțiunea a III- a Desființarea căsătoriei
1. Divorțul.
După cum rezultă din prevederile art. 22, divorțul este cârmuit de legea aplicabilă efectelor căsătoriei (relațiilor personale și patrimoniale dintre soți), după distincțiile din art. 20 al. 1 și 2. Așadar, divorțul va fi supus legii naționale comune a soților sau, în subsidiar, legii domiciliului lor comun sau, într-un al doilea subsidiar, legii reședinței lor comune ori a statului cu care întrețin în comun legăturile cele mai strânse.
Deoarece art. 22, care trimite global la art. 20, nu distinge, rezultă că sunt aplicabile și prevederile art. 20 al. 2, care soluționează conflictul mobil de legi și înlătură frauda la lege în materie. În consecință, legea națională comună sau legea domiciliului comun al soților continuă să reglementeze divorțul, în cazul în care unul dintre soți își schimbă, după caz, cetățenia sau domiciliul.
În cazul în care divorțul privind un soț cetățean român este pronunțat în străinătate, deoarece este vorba de un proces ce privește starea civilă a unui cetățean român, instanța străină trebuie să respecte, de principiu, normele conflictuale din dreptul internațional privat român (adică cele din art. 20), în caz contrar hotărârea de divorț străină neputând fi recunoscută în România, conform dispozițiilor art. 168 al. 2 din Legea nr. 105/1992. Subliniem, în lumina acestui din urmă text, condiția recunoașterii hotărârii de divorț străine în România este respectarea dreptului internațional privat român, fiind indiferent dacă, conform art. 20, acesta trimite la legea materială română sau la o lege străină.
În domeniul legii divorțului intră, mai ales, următoarele aspecte:
determinarea sferei persoanelor care au dreptul de a cere desfacerea căsătoriei prin divorț;
motivele de divorț, inclusiv problema dacă divorțul poate fi pronunțat fără enunțarea motivelor de divorț, pe baza consimțământului soților;
efectele divorțului cu privire la relațiile dintre soți și anume:
relațiile personale dintre soți, inclusiv numele soților după divorț, problema dacă ei se pot recăsători etc;
capacitatea de exercițiu a soților;
relațiile patrimoniale dintre soți, și anume împărțirea bunurilor comune, regimul locuinței comune, suportarea datoriilor comune, obligația de întreținere între foștii soți – la care se referă și art. 34 lit. c) – etc;
efectele divorțului cu privire la relațiile dintre părinți și copii, și anume:
relații personale, precum încredințarea copiilor minori etc;
relațiile patrimoniale, precum obligația de întreținere a părinților față de copiii lor, exercitarea drepturilor și îndatoririlor cu privire la bunurile copilului etc.
Procedura divorțului (ordinatoria litis) nu este supusă însă legii divorțului ci legii forului, conform soluției de principiu din art. 159 din Legea nr. 105/1992. Măsurile provizorii și cele urgente luate de instanța de divorț cad sub incidența aceleiași legi, fiind aspecte de natură procedurală.
Art. 22 al. 2 conferă caracter de ordine publică dispozițiilor legii române privind admisibilitatea divorțului, pe baza unor motive temeinice, care nu sunt însă excesiv de restrictive. Astfel, textul prevede ca, dacă legea străină, determinată conform art. 22 al. 1, nu permite divorțul ori îl admite în condiții deosebit de restrictive, se aplică legea română, în cazul în care unul dintre soți este, la data cererii de divorț, cetățean român. Ipoteza aplicării textului este, desigur, aceea că instanțele române sunt competente pentru judecarea divorțului.
Prin precizarea că se are în vedere cetățenia română a unuia dintre soți „la data cererii de divorț”, textul soluționează conflictul mobil de legi în materie. Astfel, dispozițiile textului sunt aplicabile în cazul în care unul dintre soți este cetățean român la data acțiunii de divorț, chiar dacă anterior a avut sau ulterior dobândește o altă cetățenie.
2. Separația de corp.
Dispozițiile art. 23 din Legea nr. 105/1992 sunt adoptate, ca și pentru
cazul convenției matrimoniale (art. 21). În perspectiva viitoarei legislații a familiei, deoarece de lege lata în dreptul român nu este reglementată separația de corp ca instituție juridică.
Conform textului, în cazai în care soții sunt în drept să ceară separația de corp, condițiile acesteia sunt supuse legii prevăzute de art. 20, care se aplică în mod corespunzător. Așadar, condițiile separației de corp sunt guvernate, ca și divorțul, de legea efectelor căsătoriei. Dreptul soților de a cere separația de corp este supus aceleiași legi, deși din formularea textului ar putea, la prima vedere, să rezulte altfel.
Deși textul nu prevede, efectele separației de corp trebuie incluse în domeniul de aplicare al aceleiași legi.
3. Nulitatea căsătoriei.
Conform art. 24 al. 1, legea care reglementează cerințele legale pentru încheierea căsătoriei se aplică nulității căsătoriei – adică, adăugăm noi, cauzelor (cazurilor) de nulitate -, precum și efectelor acestei nulități. Reglementarea legală este logică deoarece aceeași lege care se aplică pentru condițiile încheierii căsătoriei trebuie să arate și consecințele neîndeplinirii acestor condiții.
Așadar, în ceea ce privește cauzele de nulitate, legea aplicabilă se stabilește după următoarele distincții:
nulitatea căsătoriei pentru nerespectarea condițiilor de fond cerute pentru încheierea căsătoriei se pronunță în conformitate cu legea națională a fiecăruia dintre viitorii soți (art. 18 al. 1);
nulitatea căsătoriei pentru nerespectarea condițiilor de formă la încheierea ei se pronunță în conformitate cu legea statului pe teritoriul căruia s-a celebrat căsătoria (locus regit actum) sau cu legea agentului diplomatic ori consular care a instrumentat-o (auctor regit actum), conform distincțiilor din art. 19.
În cazul în care căsătoria a fost încheiată în străinătate, nulitatea ei pentru încălcarea condițiilor de formă poate fi admisă în România numai dacă sancțiunea nulității este prevăzută și de legea română (art. 24 al. 2). Acest text duce la următoarea concluzie: o hotărâre judecătorească străină, prin care s-a pronunțat nulitatea unei căsătorii încheiate în străinătate (se subînțelege, în fața autorității locale, care a aplicat propria sa lege), pentru nerespectarea condițiilor de formă prevăzute de legea străină, poate fi recunoscută în România numai sub condiția dublei reglementări, adică numai dacă sancțiunea nulității este prevăzută și de legea română.
Textul atrage cel puțin următoarele observații:
el nu pune condiția ca cel puțin unul dintre soți să fie cetățean român. Dacă există totuși o asemenea situație (ceea ce este cel mai probabil în practică), art. 24 al. 2 apare ca fiind perfect concordant cu art. 168 al. 2 conform căruia (citit în limitele care ne interesează în acest context) o hotărâre judecătorească străină nu poate fi recunoscută în România dacă procesul privește starea civilă a unui cetățean român iar soluția adoptată de instanța străină diferă de cea la care s-ar fi ajuns potrivit legii române;
în cazul în care condiția nulității de formă nu este prevăzută și de legea română, nulitatea pronunțată prin hotărârea străină nu se recunoaște în România, deși în străinătate căsătoria este legal anulată;
textul nu se aplică în cazul în care căsătoria a fost anulată pentru nerespectarea condițiilor de fond prevăzute de legea străină, chiar dacă aceste condiții nu sunt admise și de legea română. Soluția este concordantă cu dispozițiile art. 170, conform cărora instanța română nu poate proceda le examinarea în fond a hotărârii străine și nici la modifica rea ei.
Efectele nulității căsătoriei sunt supuse, ca și cauzele (cazurile) de nulitate, legii care reglementează cerințele legale pentru încheierea căsătoriei, după cum prevede expres art. 24 al. 1. Implicit aceeași lege reglementează felurile nulității.
Aspectele de procedură (ordinatoria litis) nu sunt supuse legii nulității, ci legii instanței sesizate (lex fori), ca și în cazul divorțului.
Condițiile și efectele căsătoriei putative sunt supuse legii nulității. După această lege se va aprecia și buna credință a soțului față de care căsătoria putativă produce efecte.
4. Convențiile internaționale în materie de căsătorie.
România este parte la unele convenții internaționale care instituie norme conflictuale în materie de căsătorie, și anume:
a) Convențiile internaționale semnate la Haga la 30 mai 1902, ratificate de România prin D.-L. nr. 873/2 iulie 1904 și publicate în M.O. nr. 49/1904, respectiv:
Convenția pentru a reglementa conflictul de lege în materie de căsătorie;
Convenția pentru a reglementa conflictul de lege și de jurisdicție în materie de despărțenie și de separațiune de corp.
b) Convenția de drept internațional privat încheiată la Haga la 4 iulie 1905, ratificată de România prin D-L. nr. 1007/28 februarie 1912 (publicată în M.O. nr. 261/1912) și anume: Convenția privitoare la conflictele de legi relative la efectele căsătoriei asupra drepturilor și datoriilor soților în raporturile lor personale și asupra averilor soților.
Aceste convenții, deși în vigoare, la cunoștința noastră nu au fost aplicate în practica judiciară românească, cel puțin în ultimele decenii.
II) Convențiile internaționale care conțin reglementări uniforme (de fond).
a) Convenția asupra cetățeniei femeii căsătorite, încheiată la New York la 29 ianuarie 1957, la care România a aderat prin D. nr. 339/1960 (publicat în B.O. nr. 20/22 septembrie 1960);
b) Convenția privind consimțământul la căsătorie, vârsta minimă pentru căsătorie și înregistrarea căsătoriilor, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U., New York, la 10 decembrie 1962, ratificată de România prin Legea nr. 116/1992 (publicată în M.O. nr. 330/1992).
Dreptul român este aliniat la prevederile acestor convenții multilaterale.
În materie poate fi menționată și o convenție bilaterală și anume Convenția dintre România și Regatul Belgiei cu privire la recunoașterea hotărârilor judecătorești referitoare la divorț, ratificată prin D. nr. 53/1982 (publicată în B.O. nr. 21/1982).
CAPITOLUL V PERSOANELE FIZICE ȘI SUCCESIUNILE ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL PRIVAT
Secțiunea I Determinarea legii aplicabile
În conformitate cu prevederile art. 66 din Legea nr. 105/1992, moștenirea (succesiunea) este supusă unor legi diferite, în funcție de obiectul ei. Astfel:
a) în ceea ce privește bunurile mobile, oriunde acestea s-ar afla, moștenirea este guvernată de legea națională (lex patriae) pe care persoana decedată o avea la data morții. În acest caz, se face aplicarea principiului „mobilia sequuntur personam” („bunurile mobile urmează persoana”, se subînțelege, căruia îi aparțin).
b) în ceea ce privește bunurile imobile, moștenirea este supusă legii locului unde fiecare imobil din masa succesorală este situat (lex rei sitae).
Noțiunea generală, care desemnează legea aplicabilă moștenirii este lex succesionis.
Soluțiile consacrate de art 66 din Legea nr. 105/1992 sunt de tradiție în dreptul român.
Secțiunea a II-a Domeniul de aplicare al legii
Determinarea domeniului de aplicare a legii moștenirii constituie, așa cum am arătat și în alte contexte similare, o operațiune de calificare, al cărei scop este stabilirea elementelor care, în conformitate cu dreptul român – ca lex fori -, intră în noțiunea de „moștenire”, materie ce constituie conținutul normei conflictuale lex succesionis.
Domeniul de aplicare a legii succesiunii este prevăzut, în cea mai mare parte, în art. 67 din Legea nr. 105/1992. Există însă și anumite aspecte privind domeniul legii succesiunii pe cere acest articol nu le cuprinde în mod explicit și care trebuie, de aceea, calificate separat. Analizăm pe rând aceste două situații.
Conform art. 67, legea aplicabilă moștenirii stabilește „îndeosebi” (enumerarea fiind, așadar, exemplificativă):
I) momentul deschiderii succesiunii
Se remarcă faptul că legea succesiunii se aplică numai în ceea ce privește momentul (data) deschiderii succesiunii, nu și în ceea ce privește locul.
Locul deschiderii succesiunii – respectiv locul unde defunctul și-a avut ultimul domiciliu – nu are, de regulă, importanță pe planul conflictului de legi, el neconstituind punct de legătură în cazul nici unei norme conflictuale aplicabile în materie. Prin excepție, acest loc prezintă interes pentru determinarea legi aplicabile întocmirii, modificării și revocării testamentului, în condițiile art. 68 al. 3 lit. b) din Legea nr. 105/1992, alternativ cu alte puncte de legătură incidente în materie, așa cum vom vedea mai jos. În schimb, locul deschiderii succesiunii produce importante consecințe pe planul determinării competenței în dreptul internațional privat, fiind principalul element pentru stabilirea competenței notarilor publici în procedura succesorală notarială – necontencioasă – (art. 10 lit. a și b și art. 68 din Legea notarilor publici și a activității notariale, nr. 36/1995, publicată în M.O. nr. 92/1995), precum și a instanțelor judecătorești competente în litigiile succesorale (art. 149 pct.8 din Legea nr. 105/1992).
II) persoanele cu vocație de a moșteni
Legea succesiunii guvernează, așadar, vocația succesorală, care constituie una dintre condițiile esențiale pentru a putea moșteni, alături de condiția capacității succesorale și a aceleia de a nu exista nedemnitate succesorală. Implicit, legea succesiunii determină devoluțiunea succesorală.
Prezintă importanță și pe planul dreptului internațional privat, datorită problemelor conflictuale diferite pe care le ridică, clasificarea devoluțiunii în legală și testamentară.
a) legea aplicabilă devoluțiunii legale a moștenirii
Legea succesiunii stabilește sfera persoanelor chemate la moștenirea legală și ordinea chemării lor. Totodată, această lege se aplică în ce privește reprezentarea succesorală, determinarea cotelor din moștenire ce se cuvin, conform legii, fiecărui succesor, rezerva succesorală și cotita-tea disponibilă, precum și drepturile succesorale ale soțului supraviețuitor.
b) legea aplicabilă devoluțiunii testamentare a moșteniri
În legătură cu regimul de drept internațional privat al moștenirii testamentare interesează două aspecte:
reglementarea specială privind legea aplicabilă acestei forme de moștenire;
legea aplicabilă condițiilor de fond și de formă ale testamentului.
În legătură cu primul aspect, sunt aplicabile dispozițiile art. 68 al. 1 din Legea nr. 105/1992, conform cărora „Testatorul poate supune transmiterea prin moștenire a bunurilor sale altei legi decât cea arătată în art. 66, fără a avea dreptul să înlăture dispozițiile ei imperative”.
Din acest text rezultă că, în cazul moștenirii testamentare, normele conflictuale reglementate de art. 66 – și anume atât cea care plasează moștenirea mobiliară în sfera ultimei legi naționale a defunctului cât și cea care supune moștenirea imobiliară legii locului situării imobilului -au caracter supletiv, testatorul putând să facă aplicabilă transmiterii succesorale a bunurilor sale o altă lege, conform voinței sale.
Autonomia de voință a testatorului este însă limitată, în sensul că dispozițiile imperative ale legii aplicabile conform art. 66, rămân totuși aplicabile. Credem că prin „dispozițiile imperative” ale legii aplicabile trebuie să se înțeleagă acele prevederi a căror încălcare atrage posibilitatea aplicării ordinii publice de drept internațional privat.
În cazul în care testatorul a ales legea aplicabilă, acesta va guverna toate elementele care formează domeniul legii succesiunii (art. 68 al. 2).
Testamentul, pentru a fi valabil, trebuie să îndeplinească anumite condiții de fond și de formă, care sunt supuse, pe planul dreptului inter național privat, unor legi diferite.
Astfel, condițiile de fond ale testamentului sunt cele ale oricărui act juridic și anume:
– capacitatea de a dispune prin testament. În această materie interesează incapacitățile de folosință de a dispune prin testament. În cazul în care sunt absolute și deci stabilite de lege în considerarea persoanei incapabile (testatorului), sunt supuse legii personale a acesteia (acestuia). Incapacitățile relative de folosință de a dispune (și primi) prin testament, având ca scop ocrotirea testatorului în relația juridică directă cu cel gratificat, urmează legea moștenirii testamentare (lex succesionis, conform art. 66 și 68 al. 1 și 2).
Sancțiunea încălcării incapacităților de folosință, în această materie, este supusă legii aplicabile respectivei incapacități.
consimțământul și cauza testamentară, care sunt guvernate de legea succesiunii, ca și viciile de consimțământ în materie.
obiectul testamentului, și anume legatul, este supus, de asemenea, legii succesorale, care va guverna, în principal: condițiile de validitate a legatului, rezerva și cotitatea disponibilă, limitele dreptului de a dispune prin acte juridice de bunurile moștenirii (regimul pactelor asupra unei succesiuni viitoare, al substituției fideicomisare, al liberalităților care încalcă rezerva succesorală – precum reducțiunea liberalităților excesive, raportul donațiilor), desemnarea și puterile executorului testamentar, cauzele de ineficacitate a legatelor etc.
Regulile de interpretare a testamentului sunt, de asemenea, stabilite de lex succesionis.
Condițiile de formă ale testamentului sunt supuse, din punct de vedere al dreptului internațional privat, prevederilor art. 68 al. 3 din Legea nr. 105/1992. Acest articol reglementează foarte generos regimul de drept internațional privat privind validitatea formală a testamentului, care este socotit valabil dacă îndeplinește condițiile de formă ale oricăruia dintre legile pe care textul le menționează. Se face aplicarea, astfel, a principiului legii mai favorabile în materia formei testamentare (favor testamenti). Articolul la care ne referim prevede aplicarea alternativă a mai multor legi, atât în plan spațial, cât și temporal.
Astfel, în plan spațial, testamentul este valabil dacă îndeplinește condițiile de formă ale uneia din următoarele legi: a) legea națională (lex patriae) a testatorului; b) legea domiciliului acestuia (lex domicilii); c) legea locului unde testamentul a fost întocmit, modificat sau revocat (conform principiului locus regit actum); d) legea situației imobilului care formează obiectul testamentului (lex rei sitae); e) legea instanței sau a organului care îndeplinește procedura de transmitere a bunurilor moștenite (lex fori sau anctor regit actum).
În plan temporal, testamentul este valabil dacă respectă condițiile de formă impuse de oricare dintre legile menționate mai sus, aplicabile fie la data când testamentul a fost întocmit, modificat sau revocat, fie la data decesului testatorului. Prin această reglementare, art. 68 al. 3 soluționează și conflictul mobil de legi care poate apare în această materie.
Față de dispozițiile articolului la care ne referim, prevederile art. 885 C.civ. apar ca fiind pe deplin concordante, dând expresie aceluiași principiu al legii mai favorabile. Conform textului, românul aflat în străinătate va putea face testamentul său, fie în formă olografă (se subînțelege după regulile prescrise de legea română, ca lex patriae), fie în forma autentică întrebuințată la locul unde se face testamentul (locus regit actum).
III) calitățile cerute pentru a moșteni
Credem că, prin această exprimare, art. 67 lit. c) din Legea nr. 105/1992 s-a referit, în principal, la celelalte condiții legale pentru a putea moșteni, altele decât vocația succesorală – la care se referă art. 67 lit. b) – și anume existența capacității succesorale și lipsa nedemnitâții de a moșteni.
Capacitatea succesorală – adică existența calității de subiect de drept la data deschiderii succesiunii – este supusă, așadar, legii succesiunii, iar nu legii personale, tocmai datorită calificării ei ca o condiție esențială pentru a putea moșteni. Prezumția timpului legal al concepției copilului, cu ajutorul căreia se stabilește dacă acesta era conceput la data deschiderii succesiunii, fiind o problemă de capacitate de folosință a copilului, este supusă însă legii personale a acestuia.
Regimul juridic al comorienților, deoarece privește capacitatea succesorală, este supus legii succesiunii.
Nedemnitatea succesorală este reglementată și ea de lex succesionis, care va determina cazurile în care există nedemnitate succesorală, modul în care operează, efectele acesteia etc.
IV) exercitarea posesiei asupra bunurilor rămase de la defunct.
Sub această formulare, art. 67 lit. d) din Legea nr. 105/1992 supune legii succesiunii un aspect ce ține de transmiterea activului moștenirii și anume sezina (posesia succesiunii). Această lege va guverna, astfel, determinarea succesorilor care au sezină, efectele acesteia etc. Procedura trimiterii în posesie și cea a predării legatului, precum și alte aspecte procedurale în materie, nu sunt însă supuse legii succesiunii, ci legii locului unde se desfășoară (lex fori).
V) condițiile și efectele opțiunii succesorale (dreptul de opțiune succesorală).
Legea succesiunii guvernează principalele condiții ale opțiunii succesorale, și anume: cine poate fi subiectul dreptului de opțiune succesorală; posibilitățile pe care le are succesibilul (de a accepta succesiunea pur și simplu sau sub beneficiu de inventar, ori de a renunța la ea); termenul de prescripție pentru exercitarea dreptului de opțiune succesorală și situația juridică a succesibilul ui până la exercitarea opțiunii sau până la expirarea termenului de opțiune, inclusiv transmiterea, în cadrul acestui termen, a dreptului de opțiune al succesibilului decedat înainte de exercitarea opțiunii, către moștenitorii săi; determinarea actelor care valorează acceptarea succesiunii etc.
Condițiile de fond ale opțiunii succesorale, ca act juridic unilateral, și anume consimțământul, cauza, viciile de consimțământ și efectele acestora, sunt supuse, de asemenea, legii succesorale. În schimb, capacitatea cerută pentru a putea opta este supusă legii personale a succesibilului, fiind o problemă de capacitate de exercițiu. Cerințele de formă ale opțiunii succesorale urmează legea formei actului (art. 71 și 72 din Legea nr. 105/1992).
Efectele opțiunii succesorale sunt guvernate, de asemenea de legea succesiunii, și anume, în special: efectele acceptării succesiunii (pură și simplă sau sub beneficiere de inventar) și renunțării la succesiune, inclusiv momentul până la care aceste efecte se produc; consecințele prescripției dreptului de opțiune succesorală etc.
Nu se aplică legea succesorală, ci legea locului situării bunurilor (lex rei sitae), pentru aspectele de procedură legate de opțiunea succesorală (inventarierea bunurilor succesorale, actele de conservare cu privire la acestea etc), precum și formele de publicitate privind bunurile succesorale.
VI) întinderea obligației moștenitorilor de a suporta pasivul.
Sub acest aspect, legea succesiunii determină, în special, conținutul pasivului succesiunii, care sunt succesorii ținuți de pasivul succesoral, măsura în care aceștia suportă datoriile și sarcinile succesiunii (ultra sau intra vires hereditatis) etc.
VII) drepturile statului asupra succesiunii vacante.
Prin includerea acestui drept în domeniul legii succesiunii, rezultă că dreptul statului asupra moștenirii vacante este calificat, în toate cazurile, ca un drept de moștenire. Din coroborarea prevederilor art. 67 lit. g) cu cele ale art. 66, soluția care se desprinde pe planul dreptului internațional privat este diferită în funcție de natura bunului care face obiectul succesiunii vacante și anume: dacă bunul este mobil, se va aplica legea națională a defunctului de la data morții, iar dacă este imobil, legea locului situării bunului. Aceste legi sunt cele care vor indica, așadar, soluția pe fond.
Dacă legea aplicabilă, după distincțiile menționate mai sus, este cea română, problema care se pune este ce soluție pe fond adoptă dreptul român. Această soluție depinde de natura juridică conferită dreptului statului asupra moștenirii vacante, ceea ce constituie o problemă de drept civil, asupra căreia există controversă în literatura de specialitate. Problema prezintă însă o deosebită importanță pe planul dreptului internațional privat deoarece, așa cum s-a arătat în literatura de specialitate de drept civil, interesul practic al determinării naturii juridice a dreptului statului asupra succesiunii vacante există numai în raporturile cu element de extraneitate. Astfel, este vorba de ipotezele, fie în care un cetățean român decedează fără moștenitori și lasă bunuri mobile în străinătate, fie un cetățean străin decedează fără a avea moștenitori și lasă bunuri mobile în România. În aceste ipoteze, dacă se adoptă soluția statului moștenitor, bunurile mobile vor fi culese de statul al cărui cetățean a fost defunctul la data morții, iar dacă se adoptă teoria dreptului de desherență al statului (care culege bunurile în temeiul suveranității sale de jure imperii), acestea vor reveni statului pe teritoriul căruia ele se află.
În ceea ce ne privește, observăm mai întâi că se impune o distincție, și pe planul dreptului civil (ca și pe cel al dreptului internațional privat) între regimul bunurilor mobile și al celor imobile.
Pentru bunurile mobile, împărtășim opinia majoritară din literatura juridică de drept civil, conform căreia statul culege succesiunea mobiliară vacantă în baza unui drept de moștenire (de jure hereditatis). În consecință, dacă dreptul român este lex causae, succesiunea mobiliară vacantă va fi culeasă de statul al cărui cetățean a fost de cujus, la data morții sale.
În schimb, succesiunea imobiliara vacantă aparține statului pe al cărui teritoriu sunt situate fiecare din imobilele respective, dreptul statului fiind calificat, de această dată, ca un drept originar de a culege bunurile fără stăpân aflate pe teritoriul său (drept de desherență), în temeiul suveranității sale (de jure imperii).
Deși art. 67 din Legea nr. 105/1992 nu prevede în mod expres, credem că regimul juridic al petiției de ereditate (caracteristici, efecte, termen de prescripție etc.) este supus legii succesiunii.
În schimb, împărțeala moștenirii, pe care, de asemenea, art. 67 nu o menționează ca fiind în domeniul de aplicare a legii succesiunii, este supusă, în principal, legii locului situării bunurilor de împărțit, fiind strâns legată de regimul acestora. Determinarea persoanelor care pot cere împărțeala este indicată însă de legea succesiunii. Formele procedurale ale împărțelii urmează legea forului.
CAPITOLUL VI PERSOANELE FIZICE ȘI RAPORTURILE DE MUNCĂ ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL PRIVAT
Secțiunea I Generalități
Numai anumite instituții ale dreptului muncii aparțin dreptului privat și deci sunt susceptibile de conflicte de legi. Cea mai importantă dintre acestea este contractul de muncă. De altfel, Legea nr. 105/1992, în art. 101 și 102, reglementează numai conflictele de legi în domeniul acestui contract.
Elementele de extraneitate relevante pentru ca un contract de muncă să aibă caracter internațional sunt, îndeosebi, cetățenia ori domiciliului salariatului, locul unde acesta execută munca sau sediul întreprinderii care angajează. Astfel, contractul este internațional, din punct de vedere al dreptului român – și deci pune în mișcare mecanismul normei conflictuale române – în cazurile în care, de exemplu, se încheie între un cetățean străin sau o persoană cu domiciliul în străinătate și o întreprindere cu sediul în România, între un cetățean român și o întreprindere românească dar locul muncii este în străinătate sau salariatul este angajat al unei întreprinderi străine dar locul muncii este în România.
Secțiunea a II-a Legea aplicabilă contractului de muncă
1. Lex voluntatis.
Conform enunțului art. 102, precum și a art. 101 din Legea nr. 105/1992, contractul de muncă este supus, în primul rând, legii convenite de părți (lex voluntatis).
Aplicarea legii autonomiei de voință a părților pentru contractul de muncă este admisă în mod tradițional în dreptul internațional privat român
Autonomia de voință a părților în materia contractului de muncă este afectată însă de o limitare specifică, prevăzută de art. 101. Conform textului, „legea convenită de părți, potrivit art. 73 și 76 spre a cârmui contractul de muncă este aplicabilă numai în măsura în care nu aduce restrângeri ocrotirii pe care o asigură salariatului dispozițiile imperative ale legii aplicabile în lipsa unei atare alegeri”.
Aceste prevederi impun cel puțin următoarele precizări:
– limitarea pe care o conține textul constituie o expresie a aplicării excepției de ordine publică în dreptul internațional privat. Intenția legiuitorului a fost aceea de a înlătura legea aleasă de părți, în cazul în care ea restrânge ocrotirea pe care o asigură salariatului „dispozițiile imperative” ale legii care ar fi aplicabilă prin localizarea obiectivă a contractului de muncă (criteriile de localizare obiectivă fiind prevăzute în art. 102).
Reglementarea prezintă o particularitate și în ceea ce privește obiectul excepției de ordine publică care poate fi invocată, în sensul că ordinea publică poate fi bazată fie pe sistemul de drept român, fie pe orice alt sistem de drept, care este aplicabil prin localizarea obiectivă a contractului de muncă, în temeiul art. 102.
Înlăturarea de la aplicare a legii convenite de părți se face, în principiu, numai parțial, în măsura în care aduce restrângeri ocrotirii pe care o asigură salariatului legea ce rezultă din localizarea obiectivă a contractului;
– trimiterea pe care art. 101 o face la legea convenită de părți „potrivit art. 73 și 76” exprimă intenția legiuitorului de a corobora acest articol cu textele de bază care reglementează autonomia de voință a părților în materie contractuală, dar nu semnifică, după părerea noastră, eliminarea de la aplicare a celorlalte două articole generale care privesc lex voluntatis și anume art. 74, care stabilește modalitățile de exprimare a voinței părților, și art. 75, care indică întinderea voinței părților. Așadar și aceste din urmă două articole trebuie considerate ca incidente în materia legii aplicabile, prin voința părților, contractului de muncă.
2. Localizarea obiectivă a contractului de muncă.
În lumina art. 102, „contractul de muncă este supus, dacă părțile nu au convenit altfel, legii statului pe al cărui teritoriu:
salariatul își îndeplinește în mod obișnuit munca, în temeiul contractului, chiar dacă este temporar detașat într-un alt stat;
se află sediul întreprinderii care a angajat salariatul, dacă acesta își îndeplinește munca, prin natura funcției sale, în mai multe state;
în cazul în care totuși există legături mai puternice ale contractului de muncă cu un alt stat, devine aplicabilă legea acestuia”.
Din acest text rezultă că legea aplicabilă contractului de muncă, printr-o localizare obiectivă, diferă, în principal, în funcție de contextul spațial (locul) în care angajatul își îndeplinește munca, după distincțiile de mai jos.
În cazul în care salariatul își îndeplinește în mod obișnuit munca, în temeiul contractului, pe teritoriul unui singur stat, se va aplica legea statului respectiv, chiar dacă salariatul este temporar detașat într-un alt stat (art. 102 lit. a).
Textul trimite, așadar, la legea locului unde se execută munca (lex loci laboris). Această lege coincide cu cea a locului de executare a contractului de muncă (lex loci executionis).
Pentru a se aplica lex loci laboris, art. 102 lit. a) impune, în mod explicit, două condiții, și anume ca salariatul să își îndeplinească „în mod obișnuit” munca pe teritoriul statului respectiv, iar acest lucru să se facă „în temeiul contractului”.
Condiția ca munca să se desfășoare „în mod obișnuit” pe teritoriul statului a cărui lege este aplicabilă trebuie analizată în corelație cu ultima precizare a art. 102 lit. a), conform căreia această lege se aplică „chiar, dacă este temporar detașat într-un alt stat”.
Noțiunea juridică de „detașat” (detașare), pe care textul o conține, trebuie calificată, desigur, în funcție de conceptele dreptului român, din care Legea nr. 105/1992 face parte, conform regulii generale din materia calificării (art. 3 din această lege). În lumina art. 66 din Codul muncii, astfel cum a fost interpretat de către literatura de specialitate, detașarea implică o cesiune temporară și parțială a contractului de muncă în favoarea întreprinderii unde salariatul este detașat, în interesul acesteia din urmă. Această situație nu atrage consecințe pe planul dreptului internațional privat, așa încât salariatul rămâne supus, în continuare, legii statului pe al cărui teritoriu își desfășoară în mod obișnuit munca, în temeiul contractului.
Privind detașarea ca o cesiune a contractului de muncă, observăm că soluția conflictuală prevăzută de art. 102 lit. a)
care conferă aplicabilitate legii contractului de muncă principal (de bază), dintre salariat și întreprinderea unde este angajat – este concordantă cu cea stabilită de art. 120, care aplică cesiunii de creanță legea raportului fundamental, dintre cedent și debitorul cedat.
Considerăm că aceeași soluție conflictuală se aplică a fortiori în cazul în care salariatul este numai delegat să-și desfășoare munca într-un alt stat, caz în care centrul de greutate al contractului de muncă rămâne la întreprinderea (deci în statul) care deleagă – delegarea fiind făcută în interesul acestei întreprinderi -, intervenind numai o schimbare temporară (mai scurtă decât în cazul detașării) a locului de muncă.
În concluzie, în ambele situații la care ne referim (delegarea și detașarea), se aplică lex Iod laboris – dacă, desigur, se îndeplinesc condițiile menționate mai sus -, iar nu lex Iod delegationis, în sensul de lege a locului unde are loc delegarea sau detașarea. Așadar, Legea nr. 105/1992 a acordat prioritate situației de drept, care rezultă din contract („în temeiul contractului”), în cazul în care ea coincide „în mod obișnuit” cu situația de fapt (locul îndeplinirii muncii), iar nu unei simple situații de fapt temporare.
Aplicarea legii locului muncii (lex Ioci laboris) constituie regula în mod tradițional, pentru localizarea obiectivă a contractului de muncă un element de extraneitate, în dreptul român.
Aceeași lege s-a aplicat, de principiu, și în două cazuri speciale, care s-au bucurat de o atenție deosebită din partea literaturii de specialitate dinainte de 1990, dar care își găsesc aplicația practică și astăzi, deși cu o importanță relativ mai redusă.
Este vorba, în primul rând, de contractul de muncă dintre societățile comerciale constituite cu participare română, cu sediul în străinătate, și angajații lor, pentru care este incidență, așadar, legea străină. Soluția aplicării legii străine pentru contractele de muncă dintre societățile cu participare română în străinătate și angajații lor a fost admisă și în practica judecătorească.
În al doilea rând, lex Ioci laboris – respectiv legea română – s-a aplicat și contractului de muncă încheiat de personalul reprezentanței unei firme comerciale străine în România. (12) Considerăm că, în prezent, în temeiul art. 102 lit. a) din Legea nr. 105/1992, contractul de muncă dintre sucursala sau reprezentanța unei societăți comerciale străine în România și angajatul său (român sau străin) este supus legii române, ca lex Ioci laboris, dacă sunt întocmite condițiile prevăzute de acest articol.
În cazul în care salariatul îndeplinește munca, prin natura funcției sale, în mai multe state, de regulă, se aplică legea statului pe al cărui teritoriu se află sediul întreprinderii care a angajat salariatul (art. 102 lit. b), teza I).
Este în incidență, așadar, lex societatis, a angajatorului.
Aplicarea legii sediului întreprinderii care angajează este supusă însă condiției ca „prin natura funcției sale”, salariatul să își îndeplinească munca pe teritoriul mai multor state. Una dintre situațiile tipice la care se referă textul este, după părerea noastră, cea a angajaților din transporturile internaționale. Așadar, contractele de muncă dintre întreprinderile de transport feroviar sau rutier și angajații lor urmează a fi supuse legii sediului întreprinderii de transport respective. În ceea ce privește transporturile navale (maritime și fluviale) și cele aeriene, conform art. 140 lit. b) din Legea nr. 105/1992, contractul de angajare a personalului navigant este cârmuit de legea pavilionului navei sau statului de înmatriculare a aeronavei. Acest din urmă articol constituie, după părerea noastră, o aplicație a art. 102 lit. b) teza I, deoarece legea pavilionului (a naționalității) navei sau aeronavei coincide, în cea mai mare parte a cazurilor, cu legea sediului întreprinderii de transport care angajează personalul respectiv.
O altă categorie de angajați care pot îndeplini condiția prevăzută de art. 102 lit. b) teza I o constituie auxiliarii dependenți ai comercianților, care se află în raporturi de muncă cu aceștia (precum prepușii, comisii pentru negoț etc), care prin natura muncii pe care o realizează sunt adeseori obligați să se deplaseze în diferite țări, pentru a reprezenta interesele celor care i-au angajat.
Justificarea soluției conflictuale consacrate, ca regulă, de art. 102 lit. b) teza I constă în rațiuni de natură practică și anume, în cazul în care salariatul își îndeplinește munca, prin natura funcției sale, în mai multe state, nu există un loc în care acesta să activeze „în mod obișnuit” (și dacă soluția prevăzută de art. 102 lit. a) nu se poate aplica), iar singurul element care asigură, în mod semnificativ, legătura salariatului respectiv cu legea unui stat este locul unde se află sediul întreprinderii care l-a angajat.
Printr-o reglementare cu caracter de excepție, art. 102 lit b) teza D prevede că, în cazul în care totuși există legături mai puternice ale contractului de muncă cu un alt stat decât cel al sediului întreprinderii angajatoare, devine aplicabilă legea acestuia. Reglementarea la care ne referim constituie o reafirmare, în materia contractului internațional de muncă, a regulii care guvernează localizarea obiectivă a contractelor în general, prevăzută de art. 77 al. 1, conform căreia contractul este supus legii statului cu care prezintă legăturile cele mai strânse. Implicit, se afirmă aplicarea, în această materie, a teoriei „legii proprii a contractului” (the proper law ot the contract), cu toate consecințele care decurg de aici.
3. Aplicarea, ca lex causae, a dreptului român.
În ipoteza când, prin voința părților sau printr-o localizare obiectivă, contractul de muncă este supus dreptului român, principalul act normativ aplicabil în materie este Codul muncii.
Conform art. 183 al. 3 din acest Cod, prevederile sale sunt aplicabile și raporturilor de muncă dintre unitățile române și cetățenii străini, în condițiile stabilite de dispozițiile privind regimul străinilor și ale acordurilor în care România este parte, precum și raporturilor de muncă dintre cetățenii români și societățile mixte (în prezent, societățile cu participare străină, n. n.) care funcționează pe teritoriul țării.
Secțiunea a III-a Domeniul legii aplicabile
În domeniul legii aplicabile contractului de muncă intră condițiile de fond și efectele acestui contract, conform regulilor privind domeniul legii contractului, în general.
După părerea noastră, numai contractul individual de muncă este susceptibil de a conține un element de extraneitate relevant (dintre cele menționate mai sus, la nr. 1), de natură a-i conferi caracter internațional, și, de aceea, numai la el ne referim în acest context. Contractul colectiv de muncă nu îndeplinește această condiție, iar, pe de altă parte, este reglementat, de regulă, prin norme teritoriale, de aplicație imediată, de la sediul întreprinderii, așa încât el excede dreptului conflictual.
În ceea ce privește condițiile de fond ale contractului (individual) de muncă, unele dintre acestea pot prezenta particularități Astfel, capacitatea de a contracta este supusă, neîndoielnic, legii personale a contractanților (salariat și întreprinderea angajatoare), dar anumite aspecte care, la prima vedere, țin de capacitate, au, în realitate, o altă natură juridică. De exemplu, interzicerea angajării copiilor sub o anumită vârstă este dictată de considerații de ordin social și moral, altele decât cele care stau la baza normelor legale privind capacitatea și, de aceea, cade, de regulă, sub incidența unor norme de aplicații imediată de la locul efectuării muncii, indiferent de cetățenia sau domiciliul minorului. Efectele contractului de muncă (drepturile și obligațiile părților) sunt supuse legii aplicabile în măsura ui care privesc conținutul negociabil al acestui contract și anume aspectele privind, îndeosebi:
felul muncii și modalitățile de realizare a acesteia;
cuantumul și modalitățile de plată a salariului;
alte obligații ale salariatului (de fidelitate, neconcurență etc.) sau
ale întreprinderii angajatoare;
durata contractului;
executarea contractului de muncă (timpul de muncă, de odihnă concediul de odihnă, etc);
suspendarea și modificarea contractului de muncă (de regulă);
răspunderea materială a salariatului și răspunderea patrimonială
a angajatorului față de salariat, inclusiv pentru prejudiciile produse salariatului ca urmare a nerespectării obligațiilor privind protecția muncii.
încetarea contractului;
nulitatea contractului.
În ceea ce privește nulitatea contractului individual de muncă, o precizare se impune cu privire la legea aplicabilă unui efect specific al nulității pe planul drepturilor salariate ale angajatului, și anume acela că, pentru prestațiile pe care le-a efectuat până la momentul constatării nulității, angajatul trebuie să primească salariul. Această situație juridică poate genera, pe planul dreptului internațional privat, un conflict de calificări și anume: dacă obligația întreprinderii de a plăti salariului este calificată ca avându-și temeiul în îmbogățirea fără justă cauză a acesteia, se poate aplica legea locului îmbogățirii; în schimb, dacă situația la care ne referim este calificată ca o problemă de răspundere contractuală a întreprinderii, va fi incidență legea contractului de muncă. Considerăm că soluția conflictuală se regăsește în art. 105 din Legea nr. 105/1992, conform căruia, în cazul în care îmbogățirea fără justă cauză decurge dintr-o prestație întemeiată pe un raport juridic anulat, legea respectivului raport juridic este aplicabilă și îmbogățirii. Așadar, în speță se aplică legea contractului de muncă, indiferent dacă situația juridică este calificată ca o îmbogățire fără justă cauză sau ca o problemă de răspundere contractuală.
Numeroase instituții ale dreptului muncii, care formează latura de drept public a acestei ramuri de drept, exced raționamentului conflictual, fiind supuse unor norme teritoriale, de aplicație imediată, prevăzute de oricare dintre sistemele juridice în prezență (de la sediul întreprinderii, de la locul efectuării muncii, cel al cetățeniei ori domiciliului salariatului în anumite cazuri etc). Cad sub incidența unor asemenea norme, mai ales, următoarele aspecte:
sistemul de salarizare și, îndeosebi, salariul minim garantat pe economia națională;
unele aspecte privind concediul de odihnă. De exemplu, unele legislații prevăd că durata concediului de odihnă acordat cetățeanului național care lucrează în străinătate, de către întreprinderea străină cu care acesta are contract de muncă, nu poate fi mai mic decât cea prevăzută de legislația lui națională.
vechimea în muncă și carnetul de muncă;
disciplina muncii (răspunderea disciplinară);
conflictele colective de muncă;
sindicatele și patronatul;
pregătirea și perfecționarea profesională (sub unele aspecte);
protecția muncii. Răspunderea angajatorului față de salariat pentru
prejudiciile aduse acestuia din urmă ca o consecință a nerespectării obligațiilor de asigurare a protecției muncii cade însă, în principiu, sub incidența legii contractului de muncă, așa cum am văzut;
asigurările sociale necontractuale.
Împletirea elementelor de drept privat, care generează conflicte de legi, cu cele de drept public, supuse unor norme de aplicație imediată, face ca localizarea contractului de muncă în sfera unui sistem de drept să fie, de regulă, mai dificilă decât în cazul altor contracte. Soluția optimă pentru înlăturarea dificultăților este încheierea de acorduri bilaterale între statele ale căror legislații sunt în prezență cu privire la contractele internaționale de muncă cele mai frecvente în practică.
Secțiunea a IV-a Convențiile internaționale în materia dreptului muncii
1. Convenții internaționale multilaterale.
România a devenit parte la numeroase convenții internaționale multilaterale în materia dreptului muncii, cele mai multe dintre acestea fiind adoptate sub egida Organizației Internaționale a Muncii, ca organism specializat al O.N.U. care a luat ființă în anul 1919. Conținând, în principiu, reglementări de drept material aplicabile statelor, aceste convenții fac obiectul dreptului internațional al muncii, ca domeniu al dreptului internațional public. O parte din aceste convenții interesează însă și dreptul privat, ca urmare a consecințelor pe care le produc pe planul legislației interne, inclusiv la nivelul contractului de muncă. De altfel, prevederile lor au fost introduse, în totalitate, în legislația internă.
Dintre convențiile internaționale adoptate sub egida O.I.M. la care România a devenit parte după 1989 menționăm următoarele:
Convenția 144/1976 (Convenția privitoare la consultările tripartite destinate să promoveze aplicarea normelor internaționale ale muncii), adoptată la 2 iunie 1976 la Geneva, rectificată prin Legea nr. 96/1992 (publicată în M.O. nr. 237/1992);
Convenția nr. 154 privind promovarea negocierilor colective, 1981 și Convenția nr. 168 privind promovarea angajării și protecția contra șomajului, 1988, ratificate prin L. 112/1992 (M.O. 302/1992);
Convenția nr. 105/1957 privind abolirea muncii forțate, ratificată prin Legea nr. 140/1998 (publicată în M.O. nr. 249/1998);
Convenția nr. 147/1976 privind standardele minime la bordul navelor comerciale și a Protocolului din 1996 la această convenție, ratificate prin O.G. nr. 56/1999 (publicate în M.0.408/1999);
Convențiile nr. 92/1949,133/1970,68/1946,22/1926,180/1996 și 166/1987, ratificate prin O.G. nr. 16/2000 (M.O. 34/2000).
De asemenea, România a ratificat Carta socială europeană revizuita, adoptată la Strasbourg la 3 mai 1996, prin Legea nr. 74/1999 (publicată în M.O. 193/1999).
2. Acorduri bilaterale.
România a încheiat mai multe acorduri bilaterale de dreptul muncii, unele dintre ele privind în mod direct contractele internaționale de muncă încheiate între persoane din cele două țări, cum este cazul, de pildă, al acordurilor privind trimiterea de personal român pentru a lucra în țările respective.
Bibliografie
Augustin Fuerea, Drept internațional privat, Ed. Universul Juridic, București 2005;
B. Ștefănescu, I. Rucăreanu, Contribuții la studiul raporturilor juridice de muncă cu element de extraneitate în dreptul internațional privat al României, în R.R.S.I. nr. 1/1972;
Catrinciuc Petre, Regimul juridic al străinilor, Ed. C.H. Beck, București 2007;
C. Stătescu, Drept civil. Persoana fizică, persoana juridică, drepturile reale, Editura didactică și pedagogică, București, 1970;
Dragoș Alexandru Sitaru, Tratat de drept internațional privat, Ed. Lumina Lex, București 2001;
E. Poenaru, Drept civil. Teoria generală. Persoanele, Ed. Dacia Europa Nova, Lugoj, 2000;
Gabriel Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed. All Beck, București 2002;
Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed. a VII-a revăzută și adăugită de M. Nicolae și P. Trușcă, Ed. Șansa, 1999;
I. Lipovanu, Probleme de drept internațional privat comparat în domeniul statutului persoanelor fizice, în S.C.J. nr. 4/1973;
I. Muraru, Drept constituțional și instituții politice, Ed. Naturismul, București, 1991;
I. Nestor, O. Căpățînă, Legea aplicabilă statutului personal al străinilor potrivit dreptului internațional privat român, în R.R.D. nr. 9/1967;
I. Niboyet, Traite de droit internațional prive francais, vol. I, Paris, 1947;
I.P. Filipescu, Drept internațional privat, vol. II, Ed. Actami, 1995;
M. Tribalat, Cent ans d'immigration, etrangers d'hier, Francais d'aujoud'hui, Ed. PUF-INED, Paris. 1991;
M.V. Jakotă, Drept internațional privat, vol. II, Ed. Chemarea, 1997;
Mădălina Virginia Antonescu, Regimul juridic al străinilor în România, Ed. All Beck, București 2001;
O. Căpățînă, Determinarea cetățeniei persoanelor bipartide în dreptul românesc, în R.R.S.I., nr. 4/1973;
R. Miga-Beșteliu, Drept internațional. Introducerea în dreptul internațional public, ed. a II-a, Ed. All Beck, București, 2003;
Ș. Beligrădeanu, Legislația muncii, 1992, Comentată, vol. VI, E.L.L., 1993;
Șerban Stănescu, Considerații privind noul regim al străinilor în România reglementat prin O.U.G. nr. 194/2002, în AUB nr. 1/2004;
T.R. Popescu, Drept internațional privat, Ed. Romfel, București, 1994;
Y. Eminescu, Drepturile personale nepatrimoniale, în lucrarea Persoana fizică în dreptul R.P.R., Ed. Academiei, București, 1963.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Persoana Fizică In Dreptul Interntional Privat (ID: 125934)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.