Persoana Fizica In Dreptul International Privat

CUPRINS

CAPITOLUL 1: CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND STRĂINUL PERSOANĂ FIZICĂ

În realitatea vieții sociale oamenii intră în diferite raporturi, potrivit poziției pe care o dețin în cadrul organismului social și potrivit intereselor proprii. În calitatea lor de cetățeni, ei trebuie să-și desfășoare aceste raporturi în conformitate cu normele de conduită socială în cadrul cărora normele juridice stabilite de organele abilitate ale statului ocupă un loc central, dreptul având un important rol normativ regulator al raporturilor sociale.

Dacă în cadrul intern al unui stat situația se prezintă relativ simplu, statul ca putere unică având dreptul de a edicta normele de conduită ale cetățenilor săi, a căror aplicare se asigură la nevoie prin forța de constrângere de care dispune, problema raporturilor dintre diferitele entități ale societății internaționale se pune în termeni relativ diferiți.

În viața internațională nu există un organ suprem, deasupra statelor, ca principale entități ale societății internaționale, care să stabilească reguli obligatorii cărora statele și cetățenii acestora să li se supună. Raporturile dintre state, după cum spunea și marele jurist și diplomat român Nicolae Titulescu, sunt raporturi de coordonare și nu de subordonare.

Situația se explică prin existența, din punct de vedere juridic, a suveranității statelor, potrivit căreia acestea nu se supun în raporturile dintre ele unei autorități superioare. Statele stabilesc însă, în cadrul cooperării dintre ele, principii, norme și structuri instituționale în diferite domenii, ca expresie a solidarității și intereselor lor comune.

Populația, alături de teritoriu și guvern, reprezintă unul dintre elementele constitutive ale statului. Ea cuprinde totalitatea cetățenilor unui stat, precum și celelalte categorii de persoane aflate pe teritoriul și sub jurisdicția sa, străini, apatrizi, refugiați și persoane strămutate. Sunt excluși de sub jurisdicția statului personalul diplomatic și consular al statelor străine aflat pe teritoriul statului, precum și funcționarii internaționali care beneficiază de imunități și privilegii diplomatice.

Statul, în temeiul suveranității sale, stabilește, prin legislația națională, statutul juridic al persoanelor care formează populația sa. Demersul legislativ al statului în acest domeniu trebuie să se bazeze pe principiul respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

Problema dacă persoanele fizice pot avea și calitatea de subiect de drept internațional este controversată, ele fiind, după cum se știe, subiecte tipice de drept intern. În dreptul internațional contemporan, persoanelor fizice li s-a creat un statut tot mai favorabil în raport cu statele, recunoscându-li-se anumite drepturi a căror ocrotire trebuie să se realizeze dincolo de limitele legislațiilor naționale. Pe de o parte, cu deosebire în cadru european, persoanele fizice pot, cu respectarea unor condiții, mai ales cele referitoare la epuizarea recursului intern, să reclame statele, inclusiv pe cele ale căror cetățeni sunt, în fața unor foruri internaționale cu caracter administrativ sau jurisdicțional, iar hotărârile acestora sunt opozabile statelor respective. Pe de altăparte, persoanele fizice pot să fie subiect al răspunderii penale, să fie judecate și condamnate pentru săvârșirea unor fapte penale grave cum ar fi crimele contra păcii, crimele împotriva umanității și crimele de război sau alte crime stabilite prin convenții internaționale, de către tribunalele penale internaționale. Deși sub ambele aspecte persoanele fizice sunt tot mai prezente în plan internațional, perspectiva consolidării acestei evoluții fiind favorabilă, nu se poate vorbi încă de o recunoaștere a calității lor de subiecte de drept internațional. Persoanele fizice nu sunt creatoare de norme de drept și nici nu au atribuții proprii în realizarea acestor norme, drepturile și obligațiile lor fiind stabilite de către state atât în baza legilor interne, cât și prin convenții internaționale.

Statutele persoanelor sunt legate de legislația locului de origine sau al domiciliului persoanei. Statutul personal, în sens obiectiv, are o putere extrateritorială, el urmează persoana și guvernează statutul său personal, în sens subiectiv.

Sub rezerva diferențelor, uneori importante, în definiția domiciliului, se poate spune că sistemele sunt divizate între tendințele criteriului cetățeniei și acelea care preferă domiciliul ca punct de legătură. Țările anglo-saxone, în particular Anglia, Irlanda, S.U.A. și Canada, sunt favorabile domiciliului; la fel Norvegia și Danemarca și, într-o manieră foarte netă după 1987, Elveția.

Chiar dacă celelalte țări europene dau prioritate legăturii de cetățenie, se poate vorbi de o criză a acestui principiu, criză care ține în numeroase cazuri de dubla cetățenie, cazurile de cetățenie diferită între soți sau între părinți și copii. De asemenea, se vorbește despre rolul redus al cetățeniei într-o lume în mișcare, așa cum o demonstrează evoluția actuală a Europei, mai ales în cadrul Comunității Economice Europene.

Contrar regulii conform căreia definirea punctului de legătură este, în general, dat de legea forului, determinarea cetățeniei este guvernată de dreptul statului al cărui cetățean este persoana în cauză.

Noțiunea de persoană ca element unghiular al unui stat ce pretinde a fi unul democratic și, în special, unul de drept, nu poate fi percepută fără atributele ei esențiale, cum ar fi drepturile și libertățile ei fundamentale, de care nu poate fi lipsită, indiferent de locul unde s-a născut, de ce nume poartă, de rasă, de sex sau culoare, ele fiindu-i garantate de stat, care va asigura respectarea lor nu numai cetățenilor săi, dar și celorlalte categorii de persoane, adică și străinilor, apatrizilor sau refugiaților.

În acest sens, în articolul 1 al Declarației Universale a Drepturilor Omului este accentuat faptul că toate ființele umane se nasc libere și egale în drepturi, iar în articolul 2 alineat 1 al aceleiași declarații se menționează că fiecare se poate prevala de toate drepturile și de toate libertățile, fără nici o deosebire, în special de rasă, de culoare, de sex, de limbă, de religie, de naștere sau decurgând din orice altă situație.

1.1: ASPECTE GENERALE PRIVIND NOȚIUNEA DE STRĂIN

În dreptul internațional, având în vedere faptul că această ramură de drept cuprinde referiri juridice specifice tuturor statelor, persoana fizică este denumită străin. Astfel, este considerată a fi străin, persoana care se găsește pe teritoriul unui stat fără a avea cetățenia acestuia.

În limbaj comun, străinul este persoana care face parte din populația altei țări decât aceea în care se află sau trăiește; care este originară din altă regiune, localitate etc. decât aceea în care se află sau locuiește, persoană care aparține unei naționalități ce nu formează, în cadrul unui stat, o minoritate națională.

Potrivit Dicționarului Politic, străinul este privit în sensul larg al termenului, adică cel de persoană fizică, el fiind definit ca orice individ ce nu posedă naționalitatea statului în care se găsește. Această definiție condiționează caracterul de extraneitate al persoanei în funcție de teritoriul pe care se află, precum și de criteriul cetățeniei pe care o deține respectiva persoană.

Pentru prima dată o definiție comună a noțiunii de străin o întâlnim în dreptul comunitar european. Statele europene membre ale Acordului de la Schengen din 14 iunie 1985 au convenit în articolul 1 al Convenției de Aplicare a Acordului de la Schengen, că prin străin se înțelege orice perosană alta decât cetățenii statelor membre a Uniunii Europene.

Examinând legislațiile naționale ale diferitelor state am ajuns la concluzia că nu a fost dată o definiție general acceptată noțiunii de străin.

Noțiunea de străin este definită prin dispozițiile Ordonanței de Urgență a Guvernului numărul 194 din 27 decembrie 2002 ca fiind persoana fără cetățenie română.

Odată cu intrarea României în Uniunea Europeană, sfera noțiunii de străin s-a restrâns. Prin modificarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România de către Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 55/2007 privind înființarea Oficiului Român pentru Imigrări prin reorganizarea Autorității pentru străini și a Oficiului Național pentru Refugiați, precum și modificarea și completarea unor acte normative, străin nu mai este orice persoană care nu are cetățenie română. Prin noțiunea de străin se are astăzi în vedere persoana care nu are cetățenia română sau cetățenia unui alt stat membru al Uniunii Europene ori al Spațiului Economic European.

Discuții privind persoana fizică din punct de vedere al dreptului internațional întâlnim și în legislațiile altor state. Astfel, Ordonanța franceză nr. 45-2658 din 2 noiembrie 1945 precizează în articolul 1 că sunt considerați străini, în înțelesul ordonanței, toate persoanele care nu au naționalitatea franceză, fie că au naționalitatea străină, fie că nu au nici o naționalitate.

În Grecia, potrivit Legii nr. 1975/1991 privind regimul juridic al străinilor, prin străin se înțelege orice persoană care nu are cetățenia greacă sau persoana fără cetățenie.

Legea nr. 39/1990 privind regimul străinilor în Italia definește noțiunea de străini ca fiind persoana care are altă cetățenie decât cea italiană.

În Austria, Legea nr. 838/1992 privind regimul străinilor definește străinul ca o persoană care nu are cetățenia austriacă.

Articolul 2 din Legea străinilor din Polonia, din 13 ianuarie 2003, definește noțiunea de străin ca fiind orice persoană care nu are cetățenia poloneză.

Pentru a face distincție între noțiunea de străin și evreu, în Israel, Legea returnării nr. 5710 din 1950, în articolul 4B prevede că prin noțiunea de „evreu” se înțelege persoana care s-a născut din mamă evreică sau cel care s-a convertit la iudaism și nu este membru al nici unei alte religii.

În Germania, Legea străinilor din 1990 în articolul 1 alineat 2 stabilește că au statutul de străin acele persoane fizice care nu sunt germani în sensul articolului 166 din Constituție. Potrivit Constituției R.F. Germania sunt germani persoanele care dețin cetățenia germană, precum și refugiații de origine etnică germană, soții acestora și descendenții lor, care s-au stabilit și au fost primiți pe teritoriul statului german. Articolul 116 precizează că teritoriul respectiv are în vedere ca punct de reper granița statului german la data de 31 decembrie 1937.

Legea imigrării din 1990 (IMMACT 90) din Statele Unite ale Americii definește noțiunea de străin ca persoana care nu este cetățean sau un național al Statelor Unite. Se precizează că această definiție se referă la toți cetățenii străini din S.U.A., indiferent dacă șederea lor este temporară sau permanentă.

Străinul care se găsește la un moment dat pe teritoriul unui stat poate avea statutul de apatrid, refugiat sau persoană strămutată.

Apatridul este asimilat cu cetățeanul străin. Apatrizii sunt persoanele fără nici o cetățenie. Cauzele apatridiei rezidă în conflictele dintre legile diferitelor state în ceea ce privește cetățenia.

Refugiatul este persoana care în urma unor temeri justificate de a fi persecutată pe motive de rasă, religie, naționalitate, apartenență la un anumit grup social sau opinie politică, se găsește în afara țării sale de origine și nu poate sau, din cauza acestor temeri, nu dorește să revină în această țară. Această definiție o întâlnim preluată în toate legislațiile statelor care au aderat la Convenția de la Geneva din 28 iulie 1951 privind statutul refugiaților și Protocolul cu privire la statutul refugiaților de la New York din 31 ianuarie 1967.

Persoanele strămutate sunt cetățenii unor state care au fost deportați din țările lor, cu forța, în alte state.

Noțiunea de străin poate fi pusă mai bine în evidență raportând-o la aceea de cetățean, aceasta fiind persoana care beneficiază de cetățenie.

Faptul că o persoană nu are cetățenia unui anu unui anumit stat este considerat ca probă a situației sale de străin.

1.2: NATURA TRATAMENTULUI APLICAT STRĂINILOR

În privința tratamentului aplicabil străinilor, se constată existența mai multor tipuri de regimuri. Subliniem însă că nici în această privință nu există reguli de drept cu aplicabilitate generală. Statele își rezervă dreptul de a refuza străinilor aplicarea dreptului intern în anumite domenii, precum efectuarea de către străini a anumitor munci salariate, exercitarea unui anumit gen de comerț sau diverse profesiuni. Străinii nu sunt titulari ai anumitor drepturi. Nefiind cetățeni ai statului respectiv, ei nu sunt nici alegători, nici eligibili, nu sunt supușiobligațiilor de efectuare a serviciului militar etc.

În practica statelor, ca și în lucrările de codificare ale Comisiei de Drept Internațional a O.N.U., sunt cunoscute ca și regimuri aplicabile străinilor regimul național, care recunoaște, în general, cetățenilor unui alt stat aceleași drepturi pe care le acordă propriilor cetățeni, cum sunt cele sociale, economice, culturale și civile. Străinii nu se bucură însă de drepturi politice și nu pot ocupa funcții politice. Cu alte cuvinte, anumite inegalități de regim juridic între proprii cetățeni și străini, sunt admisibile.

Alt tip de regim este cel bazat pe clauza națiunii celei mai favorizate, prin care se acordă cetățenilor unui stat străin, în baza unor tratate internaționale, regimul cel mai favorabil care a fost acordat resortisanților unui stat terț.

În doctrina internațională există opinia conform căreia ar trebui să se acorde străinilor un tratament internațional minim. În practica actuală a unor state se aplică străinilor, în multe cazuri, un tratament mixt, acordându-li-se un regim cu elemente din ambele tipuri de regimuri, mai sus menționate.

În cadrul O.N.U., problema drepturilor străinilor a făcut obiectul unei Declarații asupra drepturilor omului, ale persoanelor care nu sunt cetățeni ai țării în care trăiesc. Unele aspecte privind nediscriminarea străinilor fuseseră cuprinse anterior, prin analogie, în Convenția de la Geneva privind statutul refugiaților din iulie 1951.

În cuprinsul Declarației se prevede, în primul rând, că acest document nu legitimează intrarea ilegală într-un stat de către un străin. Se mai prevede că dispozițiile rezoluției nu afectează folosirea de către străini a drepturilor acordate de legile interne ale unui stat, ca și a drepturilor pe care statele sunt obligate să le acorde străinilor conform dreptului internațional, chiar dacă nu sunt prevăzute în Declarație.

Dintre drepturile străinilor rezidenți în alt stat, prevăzute în articolul 5 al Declarației, menționez dreptul la securitatea persoanei, inclusiv dreptul de a avea un statut legal în fața instanțelor judecătorești, dreptul la libertatea de gândire, de opinie, de religie și de a-și păstra limba, cultura și tradițiile, dreptul de a părăsi țara și dreptul de a dobândi proprietăți.

În concluzie, rezultă că exercitarea de către străini a drepturilor mai sus menționate se realizează în contextul îndeplinirii obligațiilor de ordin general ce le revin din aplicarea legilor interne ale statelor de rezidență și al diversității legislațiilor respective, de unde rezultă diferența de tratament, în funcție de interesele politice ale fiecărei țări.

1.3: CONDIȚIA JURIDICĂ A STRĂINILOR ȘI FACTORII CARE O INFLUENȚEAZĂ

Noțiunea de condiție juridică a străinului sau de regim juridic al străinului implică o semnificație largă și una restrânsă. Lato sensu, se poate vorbi de condiția juridică a străinului, persoană fizică sau juridică, iar stricto sensu de condiția juridică a persoanelor fizice străine.

Prin noțiunea de condiție juridică a străinului se înțelege totalitatea normelor juridice care reglementează capacitatea de folosință a străinului, adică drepturile și obligațiile pe care acesta le are într-un anumit stat în care are calitatea de străin.

Referitor la domeniul de aplicare a instituției condiției juridice a străinului, trebuie făcută precizarea că, pe de o parte, aceasta se referă la un ansamblu de drepturi și obligații care sunt protejate prin norme juridice specifice diferitelor ramuri de drept, și pe de altă parte, că dispozițiile legale care stabilesc aceste drepturi și îndatoriri sunt cuprinse atât în diferite izvoare interne, cât și în izvoare internaționale.

În ceea ce privește izvoarele internaționale, prezintă interes pentru condiția juridică acele instrumente juridice internaționale care conțin reglementări relative la anumite drepturi și obligații ce revin străinilor, cum ar fi tratatele și convențiile de asistență juridică bilaterale încheiate în anumite domenii, convențiile consulare, convențiile pentru promovarea și garantarea investițiilor, convențiile pentru evitarea dublei impuneri, tratatele și convențiile comerciale, acordurile de cooperare tehnico-economică și cele în domeniul transporturilor.

Condiția juridică a străinului a făcut obiectul a numeroase concepții doctrinare, atât în țară, cât și în străinătate, avându-se în vedere asigurarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului și a intereselor publice naționale. Astfel, numai în doctrina franceză, există trei concepții privitoare la situația străinilor, și anume asimilarea totală a unui străin cu un național, crearea unei situații mai grele aplicabile străinilor, acordarea străinilor de facilități în anumite domenii și recunoașterea, pe de altă parte, a acelorași drepturi ca și naționalilor.

Condiția juridică a străinului este instituită de statul de reședință a străinului, rezultând de aici caracterul unilateral. Nu trebuie exclusă posibilitatea încheierii de convenții internaționale referitoare la regimul juridic al străinului, conferindu-i-se astfel caracter bilateral. Între străin și statul pe teritoriul căruia acesta se află apare un raport de subordonare, de obicei cu caracter temporar. Acest raport poate lua sfârșit oricând prin expulzarea cetățeanului străin sau prin abandonul de către acesta a teritoriului statului respectiv.

În stabilirea regimului juridic, statul de reședință poate urmări două coordonate, și anume acordarea unui regim juridic corespunzător propriilor interese sau a unui regim juridic cât mai apropiat de cel al propriilor interese.

Condiția juridică a străinului prezintă legătură atât cu conflictul de legi, cât și cu conflictul de jurisdicții. Legătura dintre condiția juridică a străinului și conflictul de legi constă în aceea că există un conflict de legi numai în măsura în care se recunoaște străinului un anumit drept. Deosebirea între condiția juridică a străinului și conflictul de legi constă în aceea că, pe când condiția juridică a străinului interesează capacitatea de folosință a acestuia, conflictul de legi privește capacitatea de exercițiu a străinului.

Normele ce determină condiția juridică a străinului sunt norme materiale și nu norme conflictuale, care determină drepturile și obligațiile străinilor.

Această instituție a cunoscut o evoluție variată de-a lungul întregii istorii. Politicile naționale față de străini diferă de la un stat la altul, în funcție de interesul pe care îl are statul care recunoaște anumite drepturi străinului respectiv. Aceasta poate fi influențată de o serie de factori variați, cum ar fi factori de natură economică, factori socio-politici sau factori demografici.

Așa cum menționam anterior, condiția juridică a străinului desemnează ansamblul normelor juridice ce instituie drepturile și obligațiile acestuia într-un anumit stat. Ca o regulă generală, în majoritatea statelor lumii intrarea, șederea și ieșirea străinilor fac obiectul legilor speciale privind regimul străinilor. Drepturile și obligațiile străinului sunt prevăzute de diferite acte normative interne și înțelegeri internaționale semnate de statul de reședință. Fiecare stat reglementează intrarea, șederea și ieșirea străinilor de pe teritoriul său într-un mod uniform, indiferent dacă este vorba de un stat federal sau unitar. În privința volumului de drepturi și de obligații ale străinului pe perioada șederii pot apărea diferențe în funcție și de reglementările locale din acel stat. Astfel, în Marea Britanie, stat unitar, există diferențe între legile din Anglia, Scoția și Irlanda de Nord sau în Statele Unite ale Americii există diferențe între drepturile și obligațiile acordate străinilor prin legile statelor din California sau Texas.

1.4: PRINCIPALELE FORME ALE CONDIȚIEI STRĂINULUI

Regimul juridic al străinilor cuprinde mai multe forme de tratament care se acordă cetățenilor altui stat, fie în baza normelor juridice cuprinse în legislația internă, fie în tratate internaționale.

Regimul juridic al străinilor, care se referă la condițiile de intrare, de ședere și de ieșire a acestora din țară și la drepturile și obligațiile lui în raport cu statul pe teritoriul căruia se află, se stabilește în principiu, de către fiecare stat prin legislația proprie și prin acte ale administrației sau ale justiției statului primitor. În același timp, o sumă de reguli privind regimul juridic al străinilor sunt stabilite pe bază de reciprocitate de către state prin convenții internaționale, în general cu caracter bilateral.

Formele condiției juridice se referă la regimul juridic ce poate fi aplicat unei persoane fizice pe teritoriul altui stat decât cel originar.

Străinii nu pot avea, potrivit dreptului internațional, un regim mai favorabil decât cetățenii proprii ai unui stat, deși istoria dreptului internațional a cunoscut și situații când pentru străini se instituia un statut privilegiat, cum este regimul capitulațiilor.

În practica și teoria dreptului internațional se întâlnesc patru forme principale ale condiției juridice a străinului, și anume regimul național, regimul special, regimul clauzei națiunii celei mai favorizate și regimul reciprocității.

Potrivit principiului regimului național străinii, în condițiile legii, dispun de drepturi civile și fundamentale, extrem de rar și de drepturi politice. Străinilor li se pot recunoaște orice alte drepturi decât cele civile și fundamentale, consacrate prin lege sau acorduri internaționale.

Regimul clauzei națiunii celei mai favorizate este o prevedere, de cele mai multe ori conținută într-o înțelegere internațională bilaterală, prin care părțile contractante își acordă aceleași avantaje și privilegii pe care le-au acordat sau ar putea să le acorde în viitor unui stat terț.

Reciprocitatea implică situații în care străinii au anumite drepturi sub condiția ca aceleași drepturi să fie acordate și cetățenilor proprii în țările cărora aparțin străinii în cauză. Reciprocitatea poate fi legislativă, diplomatică sau de facto.

În contextul discuțiilor și, ulterior, al deciziilor din anii 1980 legate de realizarea Pieței Interne, obiectivul liberei circulații a persoanelor s-a dovedit probabil cel mai dificil de realizat. Câteva dintre statele membre, nemulțumite de progresele lente în domeniu, au decis să creeze un cadru independent de arhitectură instituțională europeană, în care să adopte măsurile necesare pentru abolirea controlului la frontieră.

La 14 iunie 1985, într-o mică localitate din Luxemburg denumită Schengen, reprezentanții guvernelor Belgiei, Marelui Ducat de Luxemburg, Regatului Țărilor de Jos, Republicii Federale Germania și Republicii Franceze au semnat un acord cu privire la suprimarea graduală a controlului vamal la granițele comune.

La 19 iunie 1990 în localitatea Schengen, reprezentanții guvernelor Belgiei, Marelui Ducat de Luxemburg, Regatului Țărilor de Jos, Republicii Federale Germania și Republicii Franceze au semnat o Convenție pentru Aplicarea în practică a Acordului din 1985. Pentru acea perioadă, Schengen reprezenta o colaborare între guverne și nu în cadrul comunitar. Treptat, o serie de state au aderat la Acordul Schengen din 1985, astfel, Italia la 27 noiembrie 1990, Spania și Portugalia la 25 iunie 1991, Grecia la 6 noiembrie 1992, Austria la 28 aprilie 1995, Finlanda, Suedia, Norvegia, Islanda și Danemarca la 19 decembrie 1996. Elveția s-a asociat la aplicarea și dezvoltarea acquis-ului Schengen prin Decizia Consiliului 2004/849/EC din 25 octombrie 2004 privind semnarea acordului de asociere și va deveni membru operativ Schengen în 2008.

În dreptul internațional contemporan un stat are în principiu datoria să admită intrarea oricărui străin pe teritoriul său, dar poate refuza o asemenea intrare unor persoane sau unor categorii de persoane considerate ca indezirabile datorită atitudinii lor față de statul respectiv ori pentru că acestea constituie un pericol pentru ordinea constituțională sau ordinea publică.

În prezent, legislația din majoritatea statelor lumii cuprinde un regim mixt de acordare a drepturilor străinilor, cu elemente din toate regimurile prezentate.

În ceea ce privește formele condiției juridice în România, țara nostră recunoaște regimul național, regimul reciprocității, regimul clauzei națiunii celei mai favorizate, regimul special și, nu în ultimul rând, regimul mixt.

Conform dispozițiilor articolului 18 alineat 1 din Constituția României, cetățenii străini și apatrizii care locuiesc în România se bucură de protecție generală a persoanelor și a averilor.

În legătură cu regimul național, România recunoaște în favoarea străinilor drepturile fundamentale și civile pe care le acordă propriilor săi cetățeni, excepție făcând drepturile politice.

Legea 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat în articolul 2 dispune că străinii sunt asimilați în drepturi civile cu cetățenii români în tot ce privește aplicarea dispozițiilor legii.

Regimul reciprocității poate fi legislativ, diplomatic ori de fapt. Acesta poate fi convenit între două sau mai multe state, fie printr-un acord sau tratat internațional, fie prin reglementări interne, prin care se conferă cetățenilor statelor semnatare aceleași drepturi pe teritoriile țărilor respective.

Reciprocitatea legislativă se referă la o identitate de reglementări juridice între normele juridice cuprinse în sistemele de drept ale celor două state.

Reciprocitatea diplomatică presupune existența unei convenții internaționale încheiate între două state prin care acordă aceleași drepturi cetățenilor unui stat semnatar aflați pe teritoriul celuilalt stat semnatar.

Reciprocitatea de fapt este o anumită practică internațională privind recunoașterea drepturilor de care beneficiază străinii în altă țară.

Regimul clauzei națiunilor celei mai favorizate presupune acordarea în favoarea cetățenilor unui anumit stat de drepturi cel puțin egale cu cele pe care le au cetățenii unor state terțe.

În doctrină „clauza națiunii celei mai favorizate” a fost definită ca fiind o prevedere specială, prin intermediul căreia, părțile contractante își acordă pe bază de reciprocitate aceleași avantaje și privilegiile pe care le-au acordat sau le vor acorda unui stat terț.

În baza regimului special, unele categorii de străini și în domenii de activitate determinate, pot beneficia de anumite drepturi prevăzute în legislația națională sau în tratate și acorduri internaționale.

Regimul mixt presupune o combinație între regimul național și cel al clauzei națiunii celei mai favorizate.

CAPITOLUL 2: REGIMUL JURIDIC AL STRĂINILOR

Regimul străinilor în România este reglementat de Ordonanța de Urgență nr. 194 din 12 decembrie 2002 privind regimul străinilor în România, modificată prin Legea 357 din 11 iulie 2003. Fără a constitui propriu-zis un cod, legea formează un cadru juridic util, care instituie o concepție unitară, precizând drepturile și obligațiile ce revin străinilor. Prevederile textelor legale se referă la regimul administrativ al străinilor, posibilitatea angajării în muncă și răspunderea lor disciplinară, materială, civilă, contravențională sau penală.

În materia regimului străinilor, actele normative interne se întregesc cu reglementările internaționale. Prin corelarea lor, se asigură respectarea angajamentelor internaționale asumate de România.

Regimul juridic aplicabil străinului persoană fizică de către legea română reprezintă un conglomerat de drepturi și obligații specifice raporturilor juridice ale străinilor, care aparțin diferitelor ramuri de drept și care alcătuiesc ceea ce în doctrină poartă denumirea de condiție juridică a străinului.

Într-o opinie, condiția juridică este privită lato sensu, cuprinzând toate normele specifice aplicabile străinilor și stricto sensu, folosită spre a delimita o altă instituție, cea a conflictului de legi, care reglemetează legea după care trebuie să se exercite drepturile și obligațiile străinului. Pe de o parte, condiția juridică a străinului este determinată ca ansamblu de drepturi și obligații specifice, de legea statului în care se află străinul în mod temporar, adică legea statului de reședință, ceea ce face ca unii autori să-i recunoască un caracter unilateral. Aceiași autori consideră însă că în definirea regimului juridic al străinului statul de rezidență îl tratează pe străin în concordanță cu propriile sale interese, iar statul de cetățenie sau de domiciliu îi asigură un regim apropiat de cel al propriilor cetățeni.

Prezența străinului pe teritoriul altui stat, poate fi temporară sau parmanentă. Această prezență naște anumite probleme juridice, în special ca urmare a faptului că acestuia i se aplică, atât legile statului al cărui cetățenie o are, cât și a statului pe al cărui teritoriu se află.

O primă chestiune privind străinii este cea a intrării lor pe teritoriul unui stat a cărei cetățenie nu o au. Statele, în temeiul suveranității lor, au dreptul să permită sau nu intrarea unui străin pe teritoriul lor. Pe bază de reciprocitate, statele pot suprima viza de intrare pentru cetățenii celuilalt stat.

Practica generală consacră dreptul fiecărui stat de a determina, în cadrul exercitării suveranității naționale, regimul străinilor pe teritoriul său, adică ansamblul de norme juridice care stabilesc drepturile și obligațiile acestora, condițiile de intrare, ședere și ieșire din țara respectivă.

Statutul străinilor constituie astfel o problemă internă care formează, prin natura sa, obiectul atribuțiilor organelor competente legislative, judiciare sau administrative ale fiecărui stat. Aceasta nu exclude însă faptul că din necesități determinate de dezvoltarea cooperării internaționale, situația străinilor să facă, în ansamblul său, sub anumite aspecte, obiectul unor reglementări internaționale sub forma, de regulă, a unor tratate bilaterale, încheiate în condiții reciproc avantajoase de statele interesate.

Regimul juridic al străinilor are ca premisă obligația fiecărui stat de a promova egalitatea în drepturi și respectul reciproc al suveranității naționale, principii fundamentale ale dreptului internațional, în baza cărora drepturile și obligațiile strănilor nu trebuie să prejudicieze interesele acestora și implicit ale statului de cetățenie. Aflat pe teritoriul unui stat ca străin, o persoană este supusă legăturii juridice decurgând din situația de străin, dar ea nu încetează să fie legată prin drepturi și obligații de statul al cărui cetățean este și sub a cărui ocrotire se află; în acest cadru manifestându-se dreptul suveran al statului de protecție diplomatică, ai intereselor cetățenilor săi, când acestea au fost prejudiciate pe teritoriul unui stat străin.

Regimul juridic al străinilor comportă, prin conținutul său, în conformitate cu prevederile Cartei O.N.U. și ale reglementărilor internaționale generale privind promovarea drepturilor fundamentale ale omului, drepturi și obligații acordate fără discriminare. În acest sens, se susține în doctrină concordanța regimului străinilor stabilit de fiecare stat cu un ,,standard internațional” de principii și norme juridice aplicabile relațiilor dintre state. D. J. L. Brown, arată că ,,față de străini statul nu este liber să-i trateze după plac, ci trebuie să se conformeze unui standard internațional”. Această obligație a statului primitor există față de statul național și nu direct față de străini.

2.1: REGIMUL JURIDIC APLICABIL STRĂINILOR ÎN ROMÂNIA

Dispozițiile articolului 57 din Constituție stabilește că cetățenii români, cetățenii străini și apatrizii trebuie să-și exercite drepturile și libertățile constituționale cu bună-credință, fără să încalce drepturile și libertățile celorlalți.

Drepturile de care beneficiază străinii în România sunt cuprinse atât în reglementări interne, cât și în reglementări internaționale.

În principiu, în România, regimul aplicabil străinilor este cel național, cu unele excepții. În baza acestui regim, străinii se bucură de drepturile și libertăție democratice fundamentale consfințite de Constituția României, cât și în tratate internaționale, drepturile civile prevăzute în Constituție și în legi materiale din domeniu, drepturile procesuale ale străinilor într-un proces internațional, precum și alte drepturi care sunt în strânsă legătură cu activitatea comercială.

Potrivit articolului 2 alineat 1 litera a) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, prin străin se înțelege persoana care nu are cetățenia română. Dovada cetățeniei străine se face cu pașaportul sau un alt document de identitate emis de statul al cărui cetățean este străinul.

Apatridul este străinul care nu are cetățenia nici unui stat. Dovada identității și calității de apatrid se face cu pașaportul sau cu alt document emis în statul în care acesta își are domiciliul. Statutul personal al apatridului este supus legii domiciliului sau, în lipsă, legii reședinței.

Străinul care a solicitat statutul de refugiat în România se bucură de o protecție asemănătoare celei acordate de statele membre ale Uniunii Europene. România este parte la Convenția de la Geneva din 1951 și la Protocolul de la New York din 1967 privind statutul refugiaților încă din anul 1991 când, prin Legea nr. 46/1991, au fost ratificate fără rezerve cele două instrumente internaționale menționate.

Articolul 18 alineat 2 din Constituția României prevede că dreptul de azil se acordă și se retrage în condițiile legii, cu respectarea tratatelor și a convențiilor internaționale la care România este parte. Ordonanța nr. 43/2004 privind modificarea și completarea Ordonanței Guvernului nr. 102/2000 privind statutul și regimul refugiaților în România reformulează definiția refugiatului, clauzele de încetare, retragerea și anularea statutului de refugiat și introduce principiul nereturnării persoanelor aflate în procedură de acordare a statutului de refugiat. Au fost astfel eliminate diferențele de regim juridic dintre străinii care au primit statutul de refugiat și cei care au dobândit protecția umanitară necondiționată, asigurându-se accesul ambelor categorii de persoane la aceleași drepturi.

În articolul 18 alineat 1 din Constituția României se prevede că cetățenii străini și apatrizii care locuiesc pe teritoriul României se bucură de protecția generală a persoanelor și a averilor, garantată de Constituție și de alte legi.

Protecția străinului este asigurată și din punct de vedere politic prin angajamentele internaționale ale statului român asumate în urma ratificării Declarației Universale a Drepturilor Omului, Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, Pactului Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice ale Omului etc.

Străinii aflați în România pot circula liber pe întreg teritoriul, pot să-și aleagă o reședință sau domiciliu oriunde doresc. Pe perioada șederii lor în țara noastră beneficiază de măsuri de protecție socială din partea statului român, având același tratament ca și cetățenii români. Ei au acces la învațământul de toate gradele și pot desfățura activități lucrative în condițiile legii. Străinii au obligația, ca și cetățenii români, de a respecta legislația română.

În domeniul politic, străinii sunt lipsiți de dreptul de a organiza pe teritoriul României partide politice și alte organizații sau grupări similare acestora și nici nu pot face parte din acestea. Străinii nu pot ocupa funcții și demnități publice și nu pot iniția, organiza sau participa la manifestații ori întruniri care aduc atingere ordinii publice sau siguranței naționale. Străinii nu pot finanța partide, organizații, grupări sau manifestații ori întruniri ale acestora.

Constituția României, în articolul 44, prevede aplicarea regimului reciprocității în privința dreptului de proprietate privată de care se bucură străinii. Astfel, cetățenii străini și apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condițiile rezultate din aderare României la Uniunea Europeană și din alte tratate internaționale la care România este parte, în condițiile prevăzute prin legea organică, precum și prin moștenire legală.

Cetățenii Uniunii Europene care îndeplinesc cerințele legii organice, au dreptul de a alege și de a fi aleși în autoritățile administrației publice locale. Străinul are dreptul să investească în România, să transfere sumele rezultate din investiție, să beneficieze de serviciile publice, poștă, transport în comun, telefon, să achiziționeze acțiuni sau bunuri ale societăților comerciale cu capital de stat, să încheie contacte de prestări servicii.

În același timp, străinii aflați pe teritoriul României sunt obligați să respecte scopul pentru care li s-a acordat viza de intrare și dreptul de ședere și să nu rămână peste perioada stabilită prin viză sau prin permisiunea de ședere acordată la punctul de frontieră. Guvernul României stabilește anual, prin hotărâre, politica în domeniul imigrației privind numărul permiselor de ședere care pot fi eliberate străinilor pentru încadrare în muncă, numărul locurilor în unitățile sau instituțiile de învățământ pentru străini, cuantumul alocațiilor necesare pentru hrănirea, întreținerea și cazarea în centre, precum și a celor pentru asistență medicală și spitalizare. De asemenea, Guvernul poate stabili prin hotărâre, ori de câte ori este cazul, introducerea ori suspendarea unor facilități pe termen scurt, la acordarea dreptului de a intra sau, după caz, la prelungirea dreptului de ședere pe teritoriul României, pentru anumite categorii de străini, precum și perioadele pentru care se acordă, respectiv, se suspendă aceste facilități.

Constituția României conține și prevederi pentru cazul conflictului de reglementare între legea internă și tratatele internaționale privitoare la drepturile omului. În situația în care există neconcordanțe între pactele și tratatele privind drepturile fundamentale ale omului și legea internă, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legea organică cuprinde dispoziții mai favorabile.

Restrângerea exercitării drepturilor și libertăților democratice poate fi dispusă numai prin lege și numai dacă se impune pentru apărarea securității naționale, a ordinii, sănătății sau moralei publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor, pentru desfășurarea instrucției penale, prevenirea consecințelor unor calamități naturale, ale unui dezastru sau ale unui sinistru deosebit de grav.

Într-un stat democratic, această restrângere poate fi dispusă numai dacă este necesar și numai proporțional cu situația care a dus la instituirea ei, trebuind să fie aplicată în mod nediscriminatoriu.

O excepție de la regimul național aplicabil străinilor este că aceștia nu beneficiază de drepturi politice. Astfel, ei nu au drepturi electorale și nu pot fi aleși în funcții publice. Subliniem faptul că excepția nu se aplică persoanelor cu dublă cetățenie, română și străină, care pot ocupa funcții publice, demnități civile și militare, în condițiile articolului 16 punctul 3 din Constituție. Ca o excepție de la această interdicție, articolul 16 punctul 4 dispune că, în condițiile aderării României la Uniunea Europeană, cetățenii Uniunii care îndeplinesc cerințele legii organice au dreptul de a alege și de a fi aleși în autoritățile administrației publice locale. Străinii nu se pot organiza pe teritoriul românesc în partide sau organizații cu scop politic.

În același sens, Ordonanța de Urgență nr. 56 din 2007 privind încadrarea în muncă și detașarea străinilor pe teritoriul României, definește străinii ca fiind persoanele care nu au cetățenie română sau cetățenia unui stat membru al Uniunii Europene ori al Spațiului Economic European.

Așadar, cetățenii comunitari, care nu mai sunt cosiderați străini, pot fi încadrați potrivit reglementărilor Uniunii Europene în domeniu. Astfel, cetățeanul oricărui stat membru al Uniunii Europene, care lucrează în România, se bucură de regimul național aplicabil cetățenilor români. În acest sens sunt aplicabile dispozițiile Regulamentului nr. 1612/68/CEE referitor la circulația lucrătorilor în interiorul comunității și Directivei nr. 2004/38/CE privind libera circulație și ședere pe teritoriul statelor mambre pentru cetățenii din Uniunea Europeană și membrii familiilor acestora.

În Monitorul Oficial nr. 533 din 28 iulie 2011 a fost publicată Legea nr. 157/2011 pentru modificarea și completarea unor acte normative privind regimul străinilor în România, în vederea creării cadrului juridic necesar aplicării directe a Regulamentului (CE) nr. 810/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 13 iulie 2009 privind instituirea unui Cod comunitar de vize sau Codul de vize și pentru crearea cadrului juridic necesar aplicării Deciziei 582/2008/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 17 iunie 2008 de introducere a unui regim simplificat de control al persoanelor la frontierele externe bazat pe recunoașterea unilaterală de către Bulgaria, Cipru și România a anumitor documente ca fiind echivalente cu vizele naționale ale acestora în scopul tranzitului pe teritoriile lor, a Deciziei 586/2008/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 17 iunie 2008 de modificare a Deciziei nr. 896/2006/CE de stabilire a unui regim simplificat de control al persoanelor la frontierele externe bazat pe recunoașterea unilaterală de către statele membre a anumitor permise de ședere eliberate de Elveția și de Liechtenstein în scopul tranzitului pe teritoriul lor.

2.2: REGIMURI JURIDICE SPECIALE

Potrivit acestui regim, un stat acordă străinilor anumite drepturi prevăzute fie în legislația sa, fie într-un tratat internațional. Acest lucru se realizează în diferite domenii de activitate și pentru anumite categorii de străini.

Așa cum menționam, acest regim presupune că, prin lege sau tratat internațional, străinului i se acordă un regim special. Astfel, străinii se bucură de orice drepturi civile și fundamentale, cu excepția celor politice, recunoscute potrivit legii statului sau printr-un tratat internațional încheiat de acest stat cu alt stat sau alte organizații internaționale. Străinului i se poate stabili un regim special, care diferă de regimul său național după conținut. Acest regim poate fi îmbinat cu celelalte regimuri aplicabile străinilor.

Cetățenii statelor membre ale Uniunii Europene sau ai Spațiului Economic European pot intra pe teritoriul României pe baza cărții de identitate. Cetățenii acestor state, precum și membrii lor de familie se bucură de protecția generală a persoanei și a proprietății, garantată prin Costituție și prin celelalte legi, precum și de drepturile prevăzute în tratatele internaționale la care România este parte; libertatea de deplasare și de a-și stabili reședința oriunde pe teritoriul României; toate drepturile și beneficiile acordate persoanelor angajate, precum și de protecția socială din partea statului, în aceleași condiții ca și cetățenii români și i se eliberează un document de identitate care să facă dovada dreptului de ședere, emis de Autoritatea pentru Străini, denumit Permis de ședere pentru un cetățean al unui stat membru al Uniunii Europene sau aparținând Spațiului Economic European, valabil 5 ani, cu posibilitatea de prelungire pentru încă 5 ani.

Străinii cu drept de ședere permanentă în statele membre ale Uniunii Europene pot intra și rămâne pe teritoriul statului român, pentru o perioadă de 90 de zile în decurs de 6 luni, fără vize. Membrii de familie ai străinilor cu drept de ședere permanentă în statele membre ale Uniunii pot intra în România în baza unei vize de lungă ședere, acordată de misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale României, cu îndeplinirea condițiilor generale de acordare a vizelor, precum și cu prezentarea dovezilor privind dreptul de ședere pe teritoriul statului membru al Uniunii Europene.

Străinilor minori care intră neînsoțiți pe teritoriul României li se asigură reprezentarea printr-o instituție competentă potrivit legii, care le va asigura protecția și îngrijirea necesară, inclusiv cazarea în centre speciale de ocrotire a minorilor, în aceleași condiții ca și pentru minorii români. În scopul identificării părinților și returnării în țara de reședință a părinților ori în țara în care au fost identificați alți membri de familie, Autoritatea pentru Străini cooperează cu alte instituții, precum și cu organizațiile interne și internaționale specializate în domeniul ocrotirii minorilor.

2.2.1: STATUTUL REFUGIAȚILOR

Acest statut se poate acorda la cererea străinului care, în urma unei temeri bine întemeiate de a fi persecutat pe considerente de rasă, religie, naționalitate, apartenență la un anumit grup social sau opinie politică, se află în afara țării de origine și care nu poate primi sau, ca urmare a acestei temeri, nu dorește protecția acestei țări.

Statutul de refugiat se acordă, pentru străinul care îndeplinește condițiile necesare cererii și soției sau, după caz, soțului, precum și copiilor minori cu excepția cazurilor în care persoanele respective se află în una dintre situațiile în care străinului nu i se poate acorda statutul de refugiat prevăzut la articolul 4 din Ordonanța Guvernului nr. 102/2004. În această situație este vorba numai de căsătoriile încheiate de persoana căreia i s-a recunoscut statutul de refugiat înainte de intrarea pe teritoriul României, astfel că numai în cazul acestor căsătorii se poate acorda statutul de refugiat și, după caz, soției sau soțului, precum și copiilor minori.

Statutul de refugiat nu se acordă persoanei care a comis o infracțiune contra păcii ori o infracțiune la care se referă convențiile internaționale la care România este parte, a comis o infracțiune gravă de drept comun în afara României înainte de a fi admis pe teritoriul acesteia ca refugiat sau a comis fapte care sunt contrare scopurilor și principiilor enunțate în Carta Organizației Națiunilor Unite.

Refugiații sunt persoane care, în urma unor temeri justificate de a fi perscutate datorită rasei, religiei, naționalității, apartenenței la un grup social sau opiniilor politice, se află în afara țării a cărei cetățenie o au, și care nu pot sau, datorită acestei temeri, nu doresc protecția acestei țări, sau care, neavând nici o cetățenie și găsindu-se în afara țării în care aveau reședința obișnuită, ca urmare a unor astfel de evenimente nu pot sau, datorită respectivei temeri, nu doresc să se reîntoarcă.

Refugații reprezintă o categorie distinctă de străini existenți, la un moment dat, pe teritoriul unui stat. În mod obișnuit, țara de origine acordă cetățenilor săi protecție, în raport cu alte state, în cazurile în care se consideră că drepturile că drepturile acestora sunt încălcate de statele străine. Principala caracteristică a refugiaților constă tocmai în faptul că aceștia nu pot să beneficieze de protecția țării de origine sau nu doresc această protecție.

Dreptul refugiaților a fost conceput pentru a proteja și asista persoanele care trec o graniță pentru că sunt victimele sau riscă să fie victimele unor persecuții în statul lor de origine. Problemele refugiaților sunt tratate în dreptul internațional la capitolul persoanelor fizice.

În România, statutul refugiaților este asigurat prin Legea 46/1991 prin care statul român a aderat la Convenția O.N.U. din 1951, completată de Protocoalele adiționale din 1967.

După cum am văzut, statutul de refugiat este acordat pe baza individuală și nu pentru grupuri de persoane. Acesta este similar cu cel al străinilor sau al cetățenilor statelor, potrivit Convenției din 1951. chiar dacă statelor nu le revine nici o obligație de admitere pe o bază permanentă a acestor categorii de persoane pe teritoriul lor, returnarea refugiaților și în state unde riscă să le fie încălcate drepturile fundamentale ale omului sunt interzise.

Unele dintre principiile fundamentale care guvernează dreptul refugiaților este principiul nereturnării, care interzice înapoierarea forțată a unui refugiat în țara de origine. Principiul nereturnării este un principiu general de drept internațional.

Statele părți nu au nici o obligație să le acorde solicitanților de azil statut de refugiați, dar solicitanții de azil au dreptul să ceară azil. Principiul nereturnării interzice înpoierea unui solicitant de azil în țara sa de origine, înainte ca cererea sa de azil să fie examinată.

Articolul 31 din Convenție afirmă, de asemenea, că nici un fel de pedeapsă nu poate fi dispusă împotriva unui refugiat din cauza intrării ilegale în statul gazdă, dacă acesta vine direct dintr-un teritoriu unde viața îi era pusă în pericol și dacă se prezintă fără întârziere în fața autorităților din statul gazdă. În baza practicii generale a statelor, nereturnarea refugiaților poate fi considerată ca făcând parte din dreptul internațional cutumiar. În același timp, acest corp de reguli le asigură refugiaților garanții elementare în privința drepturilor omului în statul în care acordă azilul.

Acordarea statutului de refugiat conferă beneficiarului o serie de drepturi, dintre care amintim dreptul de a rămâne pe teritoriul României și să obțină documentele corespunzătoare pentru dovedirea identității și pentru trecerea frontierei de stat, dreptul de a își alege locul de reședințăși să circule liber în condițiile stabilite de lege pentru străini, dreptul de a fi angajat de persoane fizice sau juridice, să exercite activități nesalarizate, să exercite profesiuni libere, să efectueze acte și fapte de comerț, precum și alte acte juridice, dreptul de a-și transfera bunurile pe care le-a introdus în România în vederea reinstalării, dreptul de a beneficia de asigurări sociale, ajutor social și asigurări sociale de sănătate, dreptul de acces la toate formele de învățământ, dreptul de a beneficia de un tratament egal cu cel acordat cetățenilor români în ceea ce privește libertatea de a practica propria religie și de instruire religioasă a copiilor săi, dreptul de a beneficia de protecția datelor personale și a oricăror alte detalii în legătură cu cazul său, dreptul la asociere în ceea ce privește asociațiile cu scop apolitic și nelucrativ și sindicatele profesionale, dreptul de acces liber la instanțele de judecată și la asistență administrativă, dreptul de a nu fi expulzat sau returnat, cu excepția cazurilor impuse de rațiuni de siguranță națională sau ordine publică, iar atunci când se dispun aceste măsuri, cel în cauză să nu poată fi trimis în teritorii unde viața sau libertatea i-ar fi amenințate pe motive de rasă, religie, naționalitate, apartenență sau opinii politice sau dreptul de a primi la cerere un ajutor rambursabil stabilit la nivelul unui salar minim brut.

Beneficiarul uneia dintre formele de protecție are și obligații față de statul care îi asigură protecție. Dintre aceste obligații amintim obligația de a respecta legile țării, de a avea o conduită corectă și civilizată, obligația de a evita provocarea oricăror stări conflictuale sau incidente ce pot intra sub incidența legii penale, de a se supune regulilor privind regimul juridic al străinilor.

Persoana care a dobândit o formă de protecție are obligația să ramburseze ajutorul primit dacă a realizat venituri care permit acest lucru, fără a fi afectată întreținerea sa și a familiei sale. Sumele rambursate se fac venit la bugetul de stat.

Statutul refugiaților trebuie privită din două prspective, individual, din punctul de vedere al celui care solicită azilul și cel al statului care acordă azilul. Din punct de vedere al statului acordarea sau refuzul de a da azil reprezintă un drept suveran, prin urmare, acordarea azilului este o expresie a suveranității statului, un drept absolut al său, un stat nu poate fi oligat să acorde azil, de obicei, statele apreciază în ficare caz aparte temeinicia motivelor pe care se bazează cererea de azil.

Din punct de vedere al individului, dreptul de a solicita azil este considerat un drept fundamental al omului, prevăzut de Declarația Universală a Drepturilor Fundamentale ale Omului.

Din textul Convenției menționate se deduce că nu intră în categoria persoanele refugiate, refugiații economici și persoanele care au dobândit statutul de refugiați ca efect al unor conflicte armate internaționale sau interne. În aceste cazuri, soluția care s-ar impune ar fi cea a ajutorului internațional în țara de origine sau a unor măsuri de dezvoltare economică. Pe lângă motivele invocate de Convenția O.N.U. pentru acordarea statutului de refugiat, legea română adaugă considerentele umanitare și cazul unor conflicte armate, în limita posibilităților și pe o durată determinată.

Pe scurt, o persoană nu poate primi statutul de refugiat dacă a comis o crimă împotriva păcii, o crimă de război sau o crimă împotriva umanității, așa cum sunt ele definite în instrumentele relevante sau dacă a săvârșit o infracțiune de drept comun gravă în afara țării de refugiu, înainte de admiterea lui în acea țară ca refugiat sau dacă se face vinovat de fapte contrare scopurilor și principiilor Națiunilor Unite. Chiar dacă dreptul internațional al refugiaților nu este aplicabil pentru a asigura protecția acestor persoane, drepturile omului și dreptul internațional umanitar sunt aplicabile.

2.2.2: REGIMUL JURIDIC APLICABIL AZILANȚILOR

Termenul de „azil” își are rădăcinile în grecescul „asilon”, care este o formă a adjectivului „asylos”, însemnând inviolabil. Din punct de vedere terminologic însă, cuvântul „azil” este de origine latină, asylum.

Pornind de la terminologia latină, prin interpretarea care i se dă astăzi, „azil” înseamnă „a nu putea fi urmărit” sau „a nu putea fi arestat”, „protecție împotriva persecuției”, „loc de refugiu” sau „de siguranță”, „loc în care se găsește ocrotire, adăpost, refugiu”.

Prin azil se înțelege acordarea de către un stat a dreptului de intrare și de ședere pe teritoriul său a unei persoane străine, persecutate în țara sa pentru convingerile politice.

Unii autori, când se referă la noțiunea de azil arată că aceasta reprezintă „acordarea de către un stat a dreptului de stabilire pe teritoriul său a unor persoane urmărite în țara lor din motive politice sau religioase” sau „acordarea de către un stat a posibilității de stabilire pe teritoriul său a unor persoane urmărite în țara lor”.

Potrivit dreptului internațional dreptul de azil definește ca fiind dreptul unui stat suveran de a aproba intrarea și stabilirea pe teritoriul său a unor străini supuși persecuțiilor sau urmăriți în țara lor pentru activități politice ori pentru concepțiile lor care nu sunt în concordanță cu regimul politic și juridic intern al statului de origine.

În ceea ce privește documentele internaționale și regionale în materie, vom constata că acestea prezintă abordări și aspecte comune, care tratează doar noțiunea de refugiat și nu pe cea de azil, cu atât mai puțin pe cea de azil politic. Documentele adoptate în Europa în această materie fac o tratare similară a problemei, cu unele nuanțări nesemnificative pentru noțiunea de „azil”. Astfel, după ce Convenția Europeană a Drepturilor Omului face o definire a drepturilor ființei umane în cuprinsul Titlului I, acesta tratează doar tangențial noțiunea de azil. Procoalele care aduc unele modificări și completări normei în discuție stabilesc doar practici referitoare la sosirea solicitanților de azil pe aeroporturi.

Pornind de la Declarația Universală a Drepturilor Omului și până în prezent, la nivel internațional, există un singur document care abordează problema azilului și anume Declarația asupra Azilului Teritorial. Cu toate că acest document analizează în mod distinct problema azilului, datorită unor tratări diferențiate și acest document evită o definiție a noțiunii de azil, conexând acest drept al ființei umane la prerogativele de suveranitate a statelor și creând, astfel, posibilitatea unor abordări diferite și, nu de puține ori, contrare principiilor enunțate de articolul 14 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.

În concluzie, putem defini noțiunea de azil politic ca fiind o instituție juridică de drept internațional, menită să asigure respectarea drepturilor fundamentale ale omului, asigurându-i condițiile legale de a se așeza pe teritoriul altui stat și de a beneficia de drepturi și obligații, conform normelor interne ale acelui stat, atunci când nu se poate bucura de aceste drepturi în țara sa de origine sau în țara de reședință, datorită persecuțiilor cu caracter politic la care este supus.

Azilul teritorial se acordă unor persoane, la cerere, în cazuri de persecuții politice exercitate asupra unei persoane în propriul lor stat. Acordarea azilului teritorial reprezintă un drept suveran al statului, însă, o dată ce l-a acordat, statul este ținut să asigure o protecție activă vizând asimilarea azilantului în societate, precum și o ocrotire din rațiuni umanitare. Dreptul de a solicita azil este considerat un drept fundamental al omului, înscris în Declarația Universală a Drepturilor Omului adoptată de O.N.U. în 1948.

Azilul diplomatic se referă la primirea și protecția acordată în localurile ambasadelor străine, a cetățenilor statului pe lângă care este acreditată misiunea diplomatică, cetățeni urmăriți de propriile autorități ori a căror viață este în pericol din cauza unor evenimente interne excepționale. Acordarea azilului diplomatic poate fi considerată un act de încălcare a suveranității statului de reședință. În general, azilul diplomatic se acordă în baza unor convenții sau pe bază de reciprocitate.

Dreptul de azil mai reglementat la acest nivel internațional prin Declarația O.N.U. privind azilul teritorial adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 14 decembrie 1967 prin Rezoluția nr.2312(XXII). Această Declarație a avut la bază rezoluțiile nr. 183(XVII) din 19 decembrie 1962, nr. 2100(XX) din 20 decembrie 1965 și nr. 2203(XXI) din 16 decembrie 1966, toate privitoare la dreptul de azil și exigența codificării regulilor referitoare la acest drept.

La nivel regional au fost adoptate o serie de convenții privind dreptul de azil. Astfel, Conferința Statelor Americane a adoptat trei convenții în acest sens și anume Convenția privind azilul, Convenția asupra azilului politic, Convenția privind azilul teritorial și Convenția privind azilul diplomatic.

La cel de-al II-lea Congres Sud American de Drept Privat Internațional a fost adoptat Tratatul privind azilul politic și refugiații.

Dreptul de azil nu poate fi invocat în cazul urmăririlor penale îndreptate în mod concret împotriva delictelor fără caracter politic sau împotriva actelor contrare scopurilor ori principiilor

Organizației Națiunilor Unite.

Acordarea azilului, se subliniază în continuare în Declarație, este „un act pașnic și umanitar, neputând fi considerat un act inamical față de nici un alt stat”, care să atragă măsuri de retorsiune din partea acestuia. Declarația recomandă ca statele să își fundamenteze practicile referitoare la azilul teritorial pe o serie de principii.

Primul principiu se referă la faptul că dreptul de azil se acordă de un stat în virtutea suveranității sale și trebuie respectat de celelalte state.

Următorul principiu menționează faptul că persoanele care pot fi solicitanți de azil sunt cele care luptă împotriva colonialismului și nu poate fi invocat de cele față de care există motive serioase să se considere că au săvârșit crime contra păcii sau umanității ori crime de război, așa cum aceste fapte grave sunt definite în instrumentele internaționale.

Un alt principiu face referire la faptul că statele sunt cele care evaluează temeiurile pentru acordarea dreptului de azil, iar acordarea sa este la latitudinea statului în cauză.

De asemenea, situația solicitanților de azil sau azilanților este în sarcina comunității internaționale, de aceea există un sistem organizat al Organizației Națiunilor Unite referitor la azilanți. Desigur că acest regim nu poate aduce atingere suveranității statului sau scopurilor și principiilor Organizației Națiunilor Unite.

Un alt principiu specifică situația când statul de primire întâmpină dificultăți în acordarea sau continuarea acordării dreptului de azil, celelalte state, în mod individual sau prin intermediul Organizației Națiunilor Unite, vor stabili, în spiritul solidarității internaționale, măsurile necesare pentru a facilita îndeplinirea obligației statului de primire.

Nici un solicitant de azil nu trebuie să fie supus măsurilor de respingere la frontieră sau, în cazul în care a intrat deja pe teritoriul statului în care caută azil, acesta nu poate fi supus expulzării sau întoarcerii silite într-un stat în care poate suferi persecuții. Pot fi admise excepții numai pentru motive excepționale de siguranță națională sau pentru protecția populației ori în cazul unei masive migrări de persoane.

Penultimul mprincipiu care guvernează acordarea azilului precizează că statele pot acorda dreptul de azil provizoriu, în condițiile prevăzute de Declarație.

Ultimul principiu specifică faptul că statele care acordă dreptul de azil nu vor permite azilanților implicarea în activități contrare scopurilor și principiilor Organizației Națiunilor Unite.

Singura Convenție care privește dreptul de azil, în general, fără să se refere în concret la cel teritorial sau diplomatic, este Convenția privind azilul.

O serie de reguli privind azilul se regăsesc și în Convenția asupra azilului teritorial. Aceste reguli, printre care amintim că statele au dreptul, în exercitarea suveranității lor, de a admite străini pe teritoriul lor, fără ca prin aceasta să cauzeze nemulțumirea altui stat. De asemenea, pot fi admise pe teritoriul unui stat persoane persecutate pentru credințele, opiniile sau apartenența lor politică și cele care au săvarșit infracțiuni politice în statul lor de origine, regimul acordat de statul de primire trebuie să fie cel național, egal cu cel al celorlalți locuitori. O altă regulă menționează că azilanții teritoriali nu pot fi expulzați sau extrădați de către statul de primire, dacă au fost persecutați, sunt infractori politici sau cercetați pentru infracțiuni politice, în statul de origine, dacă au săvarșit infracțiuni de drept comun, în scopuri politice ori dacă extrădarea este solicitată pentru motive predominant politice.

În aceeași ordine de idei, aplicarea Convenției se va face și dacă persoana în cauză a intrat „clandestin sau ilegal” pe teritoriul statului de primire și firesc, dacă sunt îndeplinite condițiile din acest instrument juridic internacional.

O altă regulă precizează că nu există deosebiri de regim juridic între azilanți și refugiații politici. Azilanții se bucură de libertatea de exprimare a gândurilor și a opiniilor exprimate public împotriva unui stat, cu condiția ca aceasta să nu constituie o propagandă sistematică, prin care se incită la folosirea forței sau a violenței contra statului reclamat.

Penultima regulă menționează că statul de primire are dreptul de a restrânge exercitarea libertății întrunirilor și a dreptului de asociere, dacă întrunirea sau asocierea are drept scop instigarea la folosirea violenței sau a forței împotriva guvernului unui stat, precum și a dreptului la liberă circulație, prin supravegherea sau obligarea azilantului de a-și stabili reședința la o distanță rezonabilă de frontieră, pentru cei recunoscuți drept conducători ai unor mișcări subversive și pentru complicii lor.

Plecarea azilanților de pe teritoriul statului în care s-a acordat dreptul de azil trebuie să se facă cu anunțarea acestuia și cu condiția de a nu pleca în țara din care a venit.

Ultima regulă precizează că statul care acordă dreptul de azil apreciază motivele cererii formulate de un solicitant de azil.

Dacă în trecut țara noastră a avut în principal un rol de țară de tranzit pentru fluxurile migratorii provenite din statele estice în drumul lor spre țările occidentale cu un înalt nivel de dezvoltare economică, în prezent România devine pe zi ce trece și o țară de destinație, având în vedere aderarea României la Uniunea Europeană și stabilizarea situației economice la nivel național. În acest context, autoritățile române cu atribuții în domeniul migrației au întreprins măsuri menite să eficientizeze managementul acestui fenomen la nivelul instituțiilor similare din Statele Membre ale Uniunii Europene, importanța acestor măsuri fiind cu atât mai mare cu cât România este stat la frontiera de est a Uniunii Europene.

Aderarea României la Uniunea Europeană și tendința de creștere a nivelului de trai constituie un factor de atragere pentru migranți iar experiența noilor State Membre ne arată că pentru a face față noilor provocări trebuie să existe, la nivel internațional, o foarte bună cooperare între autorități și o gestionare eficientă a resurselor umane, financiare și logistice, în scopul creării unui cadru instituțional și legislativ modern în domeniul migrației și azilului.

CAPITOLUL 3: ASPECTE PRIVIND STAREA ȘI CAPACITATEA PERSOANEI FIZICE

Noțiunea de statut personal din cadrul dreptului internațional privat nu are același conținut cu noțiunea de statut personal reglementat de dreptul civil intern.

În dreptul internațional privat, conținutul statutului personal, raportat la conținutul aceleiași noțiuni din dreptul intern, cunoaște două dimensiuni de diferențiere. Privit printr-o extindere a dreptului, în sensul că statutul personal cuprinde starea civilă, numele, domiciliul, capacitatea juridică, precum și relațiile de familie ale persoanei fizice, reunind statutul individual și cel familial.

Limitând conținutul, vorbim despre faptul că aspectele legate de regimul matrimonial, incapacitățile speciale, libertățile sunt supuse altei legi decât cea care cârmuiește statutul personal.

Prin statutul persoanei fizice, din punctul de vedere al dreptului internațional privat, se înțelege starea, capacitatea și relațiile de familie ale acesteia.

Conform Legii 105/1992, statutul personal este supus legii naționale a persoanei fizice, excepție făcând cazurile când prin dispoziții speciale se prevede altfel.

3.1: STAREA CIVILĂ A PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL PRIVAT

Participarea ființelor umane la raporturile juridice de drept privat nu poate fi concepută fără o identificare corespunzătoare a acestora. Identificarea persoanei fizice în raporturile juridice în care aceasta participă înseamnă individualizarea ei concretă cu ajutorul unor atribute sau elemente de identificare stabilite de lege. Starea civilă, alături de nume si domiciliu, face parte din cadrul acestor atribute. Normele dreptului internațional privat vor fi acelea care vor desemna legea aplicabilă acestor atribute atunci când în cadrul raportului legat de identificarea persoanei fizice se întâlneste un element de extraneitate.

Noțiunea de stare civilă, statut civil sau pur si simplu starea persoanei provine din sintagma latină „status civitatis” care desemna atributele necesare pentru a poseda calitatea de subiect de drept. În dreptul roman, aceste atribute erau în număr de trei „status libertatis”, „status civitatis” si „status familiae”. Pentru ca cineva să se bucure de calitatea de subiect de drept trebuia să fie liber și nu sclav, să fie cetățean și nu latin sau peregrin, să fie șef de familie și nu „alieni juris”. Prin urmare, din perspectiva dreptului internațional privat, starea civilă nu poate fi privită decât ca fiind parte componentă a statutului personal, fiind guvernată de legea personală.

În prezent, starea civilă cuprinde un ansamblu de elemente prin care se individualizează o persoană fizică ca subiect de drepturi și obligații și prin care se stabilește poziția juridică a acestei persoane față de familia din care face parte. Elementele pe care trebuie să le cuprindă starea civilă în vederea individualizării unei persoane fizice, precum și modul în care aceste elemente trebuie să fie supuse înregistrării, sunt guvernate în mod imperativ de lege, consfințindu-se, astfel, caracterul de legalitate al stării civile. Acest caracter impune ca de la început, adică de la naștere, și până la sfârșit, la moarte, starea civilă să fie cârmuită, cu precădere, de lege, prin dispoziții cu caracter imperativ, depinzând mai mult sau mai puțin de voința titularului ei.

În consecință, dintr-o posibilitate abstractă prevăzută de lege, starea civilă, prin intermediul actelor de stare civilă, devine o realitate tangibilă. În același timp, o persoană nu-și poate alege o stare care nu este conformă prevederilor legale sau să solicite înregistrarea unor acte sau fapte de stare civilă ce nu sunt prevăzute de lege.

Starea civilă cuprinde calități de individualizare a persoanei ce impun o stabilitate în timp. Așadar, profesia este o calitate care poate contribui la individualizarea și identificarea acesteia. Dar, deși ea prezintă o relativă stabilitate, este nesemnificativă pentru faptul că o persoană poate avea o pluralitate de profesii. Aceste calități ale stării civile, pe lângă faptul că se bucură de legalitate și stabilitate, se mai cataloghează și printr-un caracter de unicitate. Tocmai datorită faptului că starea civilă cunoaste o reglementare imperativă, de ordine publică, fiind indivizibilă și legată strict de statutul persoanei, nu putem concepe ca aceasta să fie guvernată de o altă lege decât de legea națională.

În doctrina juridică au fost date mai multe definiții stării civile. Acest lucru se datorează, în cea mai mare măsură, lipsei unei definiții legale a stării civile. Definițiile oferite de doctrină diferă de la un autor la altul, starea civilă prezentându-se, în acest sens, ca fiind acel teren juridic din literatura de specialitate ce lasă loc unei polemizări perpetue. Prin urmare, nu numai definirea conceptului de stare civilă diferă, ci și cuprinsul acesteia variază de la un autor la altul. Cu toate acestea, în mod cumulativ, aceste definiții oferă acel contur necesar conceptului de stare civilă.

Generalizând, starea civilă reprezintă „mijlocul juridic de individualizare a persoanei fizice prin indicarea calităților personale având această semnificație”.

Din definiție, rezultă că starea civilă este o noțiune complexă, exprimată printr-o sumă de calități și atribute individuale ale persoanei. Dar este vădit că nu toate și nu oricare dintre atributele și calitățile individuale ale unei persoane pot fi reținute pentru a fi incluse în conținutul stării civile. Așa, de pildă, apartenența persoanei la o anumită etnie, rasă, împărtășirea unei anumite credințe religioase, înregimentarea într-un anumit partid politic și altele, sunt tot atâtea calități ale persoanei, dar nici una din ele nu poate fi reținută pentru a fi inclusă în starea ei civilă. Aceasta are loc fie datorită faptului că nu au nici o relevanță juridică, fie datorită faptului că prezintă o opțiune a persoanei exprimată în exercitarea unei libertăți fundamentale asupra căreia persoana poate să revină necondiționat, fie că, din alte considerente, sunt calități nesemnificative pentru identificarea persoanei.

După cum susține prof. Ionel Reghini, singurul criteriu de reunire a acelor calități ale persoanei care pot fi reținute ca fiind elemente ale stării civile constituie actele de stare civilă, prin care se dovedește însăsi starea civilă a unei anumite persoane. În această situație, starea civilă poate fi definită ca un „ansamblul de calități, atribute personale, de fapt și juridice, care, potrivit legii, trebuie evidențiate prin actele de stare civilă, în scopul individualizării persoanei în familie și societate”.

O sinteză a relațiilor din care derivă elementele ce compun starea civilă s-ar prezenta, ca fiind, în primul rând, relațiile dintre persoana fizică și stat, cetățean sau străin, în al doilea rând, relațiile față de situația sa personală, adică sub aspectul capacității sale, capabilă deplin, lipsită sau restrânsă în capacitatea de exercițiu, pusă sub interdicție sau nu, bărbat sau femeie etc. și, în sfârșit, relațiile persoanei față de familia din care face parte, dacă aceasta s-a născut din căsătorie ori din afara căsătoriei, dacă este căsătorită ori divorțată sau celibatară, dacă este adoptată, dacă a încetat personalitatea sa etc.

Referitor la caracterele stării civile, doctrina a evocat faptul că în calitatea sa de drept personal nepatrimonial, starea civilă se bucură ca și caractere juridice de legalitate; indivizibilitate; opozabilitate erga omnes; personalitate; imprescriptibilitate și, important pentru dreptul internațional privat, naționalitate.

În lumina dreptului internațional privat, starea civilă este parte componentă a statutului personal. În contextul caracterului de permanență al statutului personal, legea care guvernează acest statut trebuie să beneficieze și ea de o permanență. Prin urmare, o persoană care este căsătorită sau necăsătorită, născută din căsătorie ori adoptată conform unei legi, ar trebui să fie considerată astfel și pe teritoriul altui stat, chiar când legea materială a forului ar considera-o altfel. Cu alte cuvinte, starea civilă ar trebui să fie guvernată oriunde și oricând de aceeași lege care este, în principiu, legea personală, fie aceasta lex patriae sau lex domicilii.

Din punct de vedere al stării civile, o persoană poate fi ori căsătorită ori necăsătorită, fără a mai interesa, atunci când este căsătorită, dacă este căsătorită pentru prima dată ori recăsătorită și fără a mai trebui să se facă distincție, atunci când este necăsătorită, după cum această stare rezultă din celibat, din viduitate, din divorț sau ca urmare a încetării căsătoriei. Important este faptul că persoana își pierde statutul de persoană căsătorită și devine persoană necăsătorită, ceea ce se înregistrează, în mod corespunzător, în actele de stare civilă.

Starea civilă decurge dintr-un fapt sau dintr-un act de stare civilă, cum ar fi nașterea sau decesul, căsătoria sau divorțul, adopția, schimbarea numelui etc. Aceste fapte sau acte de stare civilă nu se identifică cu actele de stare civilă ce desemnează înscrisurile doveditoare ale stării civile. Din dorința de a evita, pe cât posibil, orice confuzie, unii autori au preferat formularea de acte juridice de stare civilă, atunci când este vorba de acele surse generatoare ale stării civile, actul de căsătorie, de divorț, de recunoaștere a filiației etc.,și cea de acte de stare civilă, atunci când este vorba de înscrisurile doveditoare întocmite pentru proba stării civile. Legea înțelege prin acestea actul de naștere, de căsătorie, de divorț și cel de deces.

Prin urmare, ținând cont de această delimitare, elementele stării civile rezultă din faptele și actele juridice de stare civilă. Chiar dacă sunt într-o strânsă legătură cu starea civilă, aceste fapte și acte juridice sunt supuse unui regim juridic aparte decât starea civilă, fiind, în acest sens, instituții autonome ale dreptului familiei sau ale dreptului civil, atunci când sistemul de drept nu recunoaște dreptului familiei autonomia. Drept urmare, legea aplicabilă actului juridic de căsătorie sau celui de divorț, actului juridic de recunoaștere sau celui de tăgadă a filiației, poate fi o altă lege decât legea normal aplicabilă stării civile. Astfel, apar situații când pe teritoriul unui stat se aplică legea locului de încheiere a căsătoriei, nu numai în cazul condițiilor de formă, ci și a celor de fond, când doi soți, căsătoriți conform legii lor naționale, divorțează într-o țară unde aceștia sunt supuși legii forului sau legii domiciliului comun; când filiația este supusă în exclusivitate legii instanței sau autorității sesizate etc.

În asemenea situații, este evident că actele generatoare ale stării civile nu vor fi guvernate, în exclusivitate, de legea națională, ci această lege va fi numai una dintre multiplele soluții. Ar fi de dorit ca toate actele intuitu personae să fie supuse uneia și aceleași legi, legii naționale. Însă, uneori dreptul internațional privat stabilește că pentru unele acte juridice de stare civilă nu legea națională prezintă legătura cea mai strânsă, ci o altă lege.

Astfel, divorțul interesează starea civilă deoarece aduce o schimbare în situația conjugală a persoanei fizice. Cu referire la starea civilă, dacă va fi sau nu va fi persoana considerată necăsătorită, depinde de faptul dacă divorțul va avea sau nu eficacitate internațională în țara de cetățenie sau într-un stat terț. Pentru aceasta actul de divorț va trebui să treacă o procedură de recunoaștere în țara unde se invocă eficacitatea sa. În caz afirmativ, legea națională va guverna starea civilă a persoanei cumulativ cu o altă lege. Astfel, persoana poate fi considerată ca fiind născută din căsătorie, conform legii sale naționale și necăsătorită, conform legii unde a avut loc modificarea situației conjugale, adică divorțul. Prin urmare, legea națională nu poate urma tot timpul și oriunde starea civilă a persoanei, deoarece transformările ulterioare ale acesteia pot avea loc conform altor legi, și anume, conform legilor arătate de dreptul internațional privat al statului unde au intervenit aceste modificări.

Starea civilă nu se confundă nici cu urmările pe care le generează statutului unei persoane. Un asemenea impact starea civilă ar putea să-l aibă asupra capacității persoanei. Deși ca noțiuni sunt distincte, totuși între capacitatea persoanei și starea civilă există o strânsă legătură. Astfel, printre componentele care alcătuiesc starea civilă se numără și elementele ce determină începutul, nașterea și sfârșitul capacității de folosință, moartea fizică sau cea declarată.

Cu toate că nu exista unanimitate în ceea ce privește definirea conceptului de stare civilă, achiesam la punctul de vedere potrivit căruia aceasta reprezintă un ansamblu de elemente care rezultă din actele și faptele de stare civilă, ansamblu de elemente prin care persoana fizică se individualizează în familie și societate. Starea civilă este un ansamblu de elemente, aceste elemente izvorasc din actele și faptele de stare civilă. Legea leagă de aceste elemente anumite efecte juridice, toate elementele servind la identificarea persoanei în familie și societate.

Starea civilă nu se confundă cu fiecare dintre elementele care o compun, este o noțiune distinctă de elementele ei componente, având anumite caractere juridice. La rândul lor, aceste caractere juridice nu se confundă cu caracterele juridice ale fiecăruia dintre elementele care în totalitate, alcătuiesc starea civilă, nu se confundă cu capacitatea civilă, individualizând persoana fizică nu numai în familie, ci și în societate.

Așadar, după cum rezultă din practică, legea aplicabilă stării civile poate fi alta decât legea aplicabilă surselor ce o generează, precum și diferitele urmări ale stării civile, la fel, pot fi supuse unor legi deosebite. Asemenea situații sunt caracteristice mai mult sistemelor de drept unde legea personală se prezintă sub forma legii naționale. Astfel, datorită fluxului intens de persoane ce caracterizează societatea actuală, schimbările ce intervin în starea civilă pot fi guvernate în străinătate de o altă lege decât legea națională a celui implicat în aceste acte de stare civilă.

Normele conflictuale ce pornesc de la regula conform căreia starea civilă este cârmuită de legea națională nu consacră, în acest sens, decât un deziderat care are astăzi viabilitate, mai mult, în baza principiului recunoașterii drepturilor câștigate. S-a susținut că pentru a menține unicitatea și indivizibilitatea stării civile în dreptul internațional privat, toate schimbările care au loc în starea cuiva, ca efect al unor acte sau fapte de stare civilă, trebuie să fie supuse uneia și aceleiași legi, în speță, legii naționale. Aceasta se poate realiza numai dacă dreptul internațional privat unde intervine modificarea stării civile admite același criteriu al legii naționale. În practică, însă, această condiție este greu de realizat, așa încât aplicarea legii naționale actelor ce generează starea civilă se impune mai mult pe cale de excepție. Reieșind din acest fapt, sistemele care în mod tradițional au îmbrățisat și au subscris legii naționale în materia statutului personal fac tot posibilul ca acest deziderat să funcționeze chiar în materia cea mai controversată, adică în materia stării civile a persoanei fizice.

3.2: CAPACITATEA PERSOANEI FIZICE ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL PRIVAT

Statutul personal al persoanei fizice este reglementat prin legea persoanlă a acesteia, „lex personalis”. Legea persoanlă este concepută în mod diferit, de la un sistem de drept la altul. Unele sisteme adoptă ca lege persoanlă legea țării al cărei cetățean este persoana fizică (lex patriae), altele adoptă legea țării în care persoana fizică și-a stabilit domiciliul (lex domicilii), iar în unele țări în care se practică un sistem de drept mixt, capacitatea persoanei fizice determinându-se pentru străini după legea statului unde se găsesc în calitate de străini, iar pentru proprii cetățeni aflați în străinătate, după legea națională a persoanei fizice.

Un prim aspect ce vizează capacitatea de folosință, cu referire la dreptul internațional privat, derivă din discuțiile purtate în doctrină asupra faptului dacă capacitatea de folosință aparține sau nu dreptului conflictual. Cu alte cuvinte, s-a pus mai întâi problema dacă o normă conflictuală poate avea sau nu ca obiect, pe lângă capacitatea de exercițiu, de asemenea și capacitatea de folosință a persoanei fizice.

Începutul capacității de folosință a persoanei fizice echivalează cu începutul calității de subiect de drept, respectiv, cu momentul de când persoana există. Datorită acestui fapt, capacitatea de folosință a persoanei apare din momentul nașterii acesteia. Detaliile ce țin de stabilirea acestui moment vor fi cârmuite de legea națională. Aceste detalii ce pot să difere de la un stat la altul, pot naște conflicte de legi. Într-adevăr, dacă toate sistemele juridice ar reglementa uniform acest capitol al capacității de folosință, conflictul de legi în această materie ar fi exclus. Altminteri, indiferent de legea aplicabilă, s-ar ajunge la același rezultat.

În pofida aparențelor, lucrurile par a fi complicate atunci când unele legislații, pentru a atribui calitatea de subiect de drept unei persoane fizice, impun condiția ca persoana să se nască vie și viabilă. Astfel, legislația franceză prevede cerința ca copilul să se nască viabil. Această condiție se materializează prin existența la copilul născut a tuturor organelor vitale, normal constituite, fapt care i-ar permite acestuia să trăiască. Jurisprudența a apreciat că un copil nu este viabil atunci când din punct de vedere fiziologic el nu este în măsură să supraviețuiască, ca de exemplu, atunci când copilul este exagerat de prematur sau monstruos. Sigur că problema stabilirii viabilității copilului se ridică doar atunci când copilul moare la scurtă vreme după naștere, iar dovada neviabilității se poate face, în principal, prin expertiză medicală. În timp ce legea națională este lex causae, un copil, cetățean francez, va dobândi capacitatea de folosință numai dacă a întrunit condițiile legii franceze, chiar dacă s-ar fi născut în altă țară. La fel, un cetățean spaniol nu va putea fi recunoscut ca subiect de drepturi nici în țara sa și nici în străinătate, decât dacă a trăit după naștere timp de 24 de ore, deoarece astfel spune legea sa națională.

Chiar dacă unele sisteme de drept nu prevăd expres ca un copil să se nască viu, această condiție, totuși, se prezumă. Astfel, pentru a deveni subiect de drept, copilul trebuie să existe, adică să se nască și să nu fi decedat. În diferite state, medicina stabilește diferite criterii de determinare a faptului dacă copilul s-a născut viu. Se consideră că un copil s-a născut viu dacă a trăit și câteva fracțiuni de secundă. În practică, pentru a proba acest fapt poate servi proba docimaziei, adică constatarea prezenței aerului în plămâni.

Conflicte de legi în această materie pot fi generate și de situația așa-numitei capacități anticipate, capacitate ce apare din momentul concepției. Foarte multe sisteme de drept prevăd faptul că capacitatea civilă generală sau capacitatea de a dobândi anumite drepturi apare de la concepție, dar cu condiția ca copilul să se nască viu. Prin urmare, această modalitate de dobândire a capacității reprezintă o excepție de la regula conform căreia capacitatea de folosință se dobândește de la naștere.

Este o capacitate anticipată, deoarece se dobândește înainte de naștere; este o capacitate condiționată, fiindcă ea se pune în discuție doar atunci când copilul se naște viu; este limitată deoarece privește numai drepturile copilului, nu și obligațiile acestuia. Deoarece legea aplicabilă capacității de folosință o va guverna în totalitate, ea se va referi nu numai asupra instituirii acestei excepții, dar și va scoate în evidență acele condiții în care aceasta va opera.

Stabilirea momentului morții este, în principiu, o problemă a stiințelor medicale și coincide cu momentul decesului biologic al ființei umane. Moartea unei persoane este un proces fiziologic progresiv și ireversibil ce face imposibilă reîntoarcerea persoanei la viață. Sub aspect juridic, efectul principal al morții biologice a persoanei fizice constă în încetarea aptitudinii acesteia de a mai fi subiect de drept, adică în încetarea capacității sale de folosință. În baza certificatului medical de constatare a morții în registrul de stare civilă se înregistrează decesul persoanei. Organele de stare civilă eliberează în baza acestei înregistrări certificatul de deces, data morții fiind considerată data prevăzută de certificatul medical. Astfel, data morții înregistrată în actul de stare civilă va fi și data de încetare a capacității subiective a ființei umane, adică a capacității de folosință. Prin urmare, este și firesc ca încetarea capacității de folosință, de fapt, ca și începutului acesteia, să fie supusă legii personale. Cu toate acestea, nu credem că în practică stabilirea momentului decesului biologic al persoanei fizice ar putea genera un adevărat conflict de legi. Evident că ființa umană este aceeași oriunde, indiferent de cetățenie și de domiciliu, iar procesele de încetare a funcțiilor vitale cunosc aceeași procedură, având ca finalitate încetarea metabolismului celular. Prin urmare, nu putem admite că, indiferent de sistemul de drept, calificarea juridică a momentului morții biologice ar cunoaște o neuniformitate esențială în reglementare.

Legislația statuează și alte procedee ce au ca efect constatarea morții, adică a încetării capacității sale de folosință. În acest scop a fost instituită procedura judiciară de declarare a morții. Chiar dacă o hotărâre în acest sens are aceleași efecte ca și moartea biologică, totuși, spre deosebire de constatarea biologică a decesului, declararea judecătorească a morții se fondează numai pe o prezumție a morții, prezumție relativă care poate fi răsturnată oricând prin proba contrară. Ca motiv pentru declararea judecătorească a morții servește dispariția fără veste a persoanei pe un anumit termen de la locul său permanent de trai. Lipsa persoanei poate fi îndelungată și nejustificată sau datorată unor situații ce ar prezuma temeinic decesul acesteia. Drept evenimente ce ar prezuma indiscutabil moartea persoanei ar putea fi considerate calamitățile naturale, acțiunile de război, accidentele etc. Aceste evenimente pot servi ca indici obiectivi ce ar adeveri moartea unei persoane care se afla în astfel de împrejurări, iar cadavrul acesteia nu a fost găsit sau identificat.

În ceea ce privește competența în materia declarării absenței sau morții prezumate, după cum se observă, aceasta ține de domiciliul sau resedința atât a celui dispărut, cât și a persoanei interesate, fie că acesta are calitatea de reclamant, fie că este orice altă persoană care suportă efectele stării civile nou constituite. Înțelegem prin aceasta orice persoană interesată care avea domiciliul stabilit în țara forului la momentul cererii de declarare a morții prezumate. La fel, competența poate fi atribuită de situarea bunurilor celui dispărut pe teritoriul instanței sesizate. În același timp, pentru unele state, competența instanțelor sale este exclusivă în vederea declarării absenței sau a morții prezumate a cetățenilor săi sau când bunurile celui dispărut situate pe teritoriul său sunt calificate ca fiind bunuri imobile.

Referitor la anularea unei hotărâri judecătorești prin care s-a declarat absența sau moartea prezumată, competența o are numai instanța care a pronunțat hotărârea. Astfel, instanța românească va putea anula o hotărâre prin care s-a pronunțat absența sau moartea cetățeanului român sau a unui străin numai dacă aceasta aparține instanțelor românești. Anularea unei hotărâri prin care s-a declarat moartea prezumată a străinului va avea loc conform legii naționale a acestuia.

Prin prisma dreptului comparat, materia capacității de exercițiu a persoanei fizice denotă, cel puțin în dreptul continental, o anumită uniformitate de tratare a instituției.

În dreptul anglo-saxon, capacitatea de exercițiu este denumită „activ legal capacity”., aceasta având ca scop evidențierea, pe de o parte, a rolului activ al persoanei fizice în valorificarea drepturilor sale subiective recunoscute de lege și, pe de altă parte, deosebirea acesteia de capacitatea de folosință, denumită „passive legal capacity”, care lasă să se înțeleagă că pentru a fi beneficiar de totalitatea drepturilor recunoscute, persoana nu trebuie să îndeplinească vreo acțiune anume.

Deosebirile de formulare a textelor de lege sau a tratărilor doctrinare de la un autor la altul nu sunt fundamentale. Cu titlu de exemplu, în legislația românească, capacitatea de exercițiu este definită ca fiind „capacitatea persoanei de a-și exercita drepturile și de a-și asuma obligații, săvârșind acte juridice”.

Prin urmare, conceptul de capacitate de exercițiu, așa cum este el perceput în diferite sisteme de drept, nu poate isca un conflict de calificări major. Rațiunea prevederilor legale referitoare la instituția capacității de exercițiu reprezintă dorința de a înzestra persoana cu aptitudinea ce i-ar permite acesteia de a dobândi și de a exercita drepturi subiective, precum și de a-și asuma și executa obligațiile ce-i revin în mod independent. Pe de altă parte, se urmărește trasarea unui hotar fără echivoc între persoanele ce pot participa la circuitul civil de sine stătător și persoanele care, datorită unor motive temeinice, nu pot participa la acest circuit decât prin intermediul reprezentării sau cu încuviințarea prealabilă a terțelor persoane.

Sistemele juridice moderne consideră că asemenea motive sunt minoritatea și unele boli mintale, cum ar fi alienația si debilitatea mentală. Practic, toate sistemele de drept prevăd că persoana fizică devine capabilă de la o anumită vârstă instituită de legislație, premisa fiind existența discernământului. Această vârstă se stabilește numai prin efectul legii, consacrând caracterul de legalitate a capacității de exercițiu. Momentul majoratului este legat de unele aptitudini psihice ale persoanei, adică de existența facultății de a judeca și de a aprecia corect asupra necesității și oportunității încheierii unui act juridic, ca urmare a evaluării raționale a consecințelor acestuia.

Referitor la vârstă de la care apare această facultate mintală și experiența de viață necesare pentru un discernământ viabil, nu se mai sesizează aceeași unanimitate de opinii. Acest aspect a impus dreptului internațional privat sarcina găsirii unor soluții conflictuale pentru a determina legea materială competentă în materia capacității de exercițiu a persoanei fizice.

Astfel, referitor la vârsta majoratului, în România, Republica Moldova, Federația Rusă, Polonia, Franța, Anglia și altele, persoana fizică este considerată că a dobândit capacitatea deplină de exercițiu de la vârsta de 18 ani, pe când în Germania, persoana este deplin capabilă de a participa personal la circuitul civil prin încheierea actelor juridice începând cu ultima zi a vârstei de 18 ani. În Japonia, capacitatea deplină de exercițiu apare o dată cu împlinirea vârstei de 20 ani, iar în Statele Unite, în funcție de statul federal, vârsta de la care intervine majoratul persoanei variază între 18 și 21 de ani. Printr-o modificare intrată în vigoare în 1996 a articolului 14 din Codul civil elvețian, minorul devine capabil la vârsta de 18 ani, spre deosebire de reglementarea anterioară care prevedea vârsta majoratului la 20 de ani.

Așadar, conflictele de legi în această materie sunt generate de reglementările distincte legate de vârsta de la care apare majoratul persoanei. Chiar dacă, în ipoteză, chestiunea referitoare la majorat se soluționează cu privire la o persoană, legea care stabilește o vârstă similară cu legea forului, conflictul în această materie este inevitabil și, în consecință, i se va da prioritate uneia sau alteia dintre legile din conflict, mai precis legii naționale, legii domiciliului, legii forului sau legii încheierii actului.

Pe de altă parte, legislația unor state reglementează și o capacitate de exercițiu restrânsă. Aceasta apare ca rezultat al generalizării făcute de legiuitor asupra capacității de exercițiu, stabilind anumite praguri de vârstă până la care capacitatea de exercițiu nu există, de la care ea începe să existe, dar este restrânsă și de la care ea devine deplină. Legislația românească, rusească, precum și cea moldovenească instituie o asemenea capacitate restrânsă de exercițiu pentru minorii cu vârsta între 14 și 18 ani. În doctrină s-a relatat că ar exista și o capacitate restrânsă a minorilor cu vârsta între 7 și 14 ani. Persoana este capabilă dacă poate încheia de sine stătător acte juridice în general, și nu unele acte juridice, astfel că persoana care nu are această calitate este lipsită de capacitate de exercițiu.

În această ordine de idei, capacitate de exercițiu restrânsă o poate avea numai minorul cu vârsta între 14 și 18 ani, deoarece numai acesta poate încheia orice act juridic personal, dar cu încuviințarea ocrotitorului său legal, aceasta de fapt reprezentând restrângerea în materie.

Legislația poate prevedea o capacitate limitată de exercițiu și pentru persoanele majore, dar care au fost limitate în capacitatea de exercițiu datorită unor motive întemeiate. Limitarea capacității de exercițiu are loc numai în baza legii și numai prin hotărâre judecătorească. Asupra acestor persoane se instituie curatela sau tutela.

Tot în aceeași ordine de idei, unele legislații ale dreptului continental prevăd situații când minorul poate dobândi capacitatea deplină până la împlinirea majoratului, cum ar fi, spre exemplu, situația minorului ce se căsătorește sau a persoanei care lucrează în baza unui contract de muncă ori practică activitatea de întreprinzător.

Astfel, instanțele de judecată pot lipsi sau restrânge o persoană în capacitatea de exercițiu, dar nici într-un caz nu-i pot atribui această calitate. O singură excepție, aparent, ar fi situația când temeiurile ce au condus la lipsirea de capacitate au dispărut și instanța constată lipsa impedimentelor și o declară capabilă.

Această declarare nu are însă un efect constitutiv, ci unul declarativ. Prin urmare, atribuirea capacității depline nu poate fi lăsată la dispoziția instanțelor de judecată care pot satisface sau respinge cererea.

Probleme conflictuale ar putea naște și soarta capacității depline a minorului, dobândite din căsătorie, atunci când această căsătorie ar fi desfăcută, anulată sau va înceta până la majorat prin moartea celuilalt soț. Cu alte cuvinte, ne interesează care va fi legea ce va arăta dacă minorul își păstrează capacitatea deplină de exercițiu dobândită prin căsătorie în cazul divorțului sau în cazul decesului celuilalt soț sau dacă o va pierde retroactiv în cazul declarării anulării căsătoriei. Și dacă o va pierde care va fi momentul din care va fi considerat că nu o mai avea.

Încetarea capacității de exercițiu doar la moartea persoanei apare ca fiind regula în materie. Totuși, prin excepție, legea reglementează posibilitatea lipsirii persoanei fizice de capacitatea de exercițiu în timpul vieții, ca urmare a punerii acesteia sub interdicție prin hotărâre judecătorească, datorită lipsei sale de discernământ cauzată de alienația sau debilitatea mintală. Legislația civilă prevede că persoana poate fi declarată incapabilă numai de către instanța de judecată și numai atunci când există motive temeinice. Și este evident să fie așa, deoarece o persoană poate fi limitată în drepturile sale numai de către instanța de judecată. Astfel, ar putea provoca conflict de legi situația când s-ar pune problema eficacității internaționale a unei decizii pronunțate în străinătate cu privire la declararea incapacității unei persoane fizice de către un alt organ decât instanța de judecată sau când la baza hotărârii au stat alte motive decât cele prevăzute de legea forului. Cu alte cuvinte, suntem în situația de a recunoaște sau nu incapacitatea celui pus sub interdicție în străinătate. Pe de altă parte, s-ar putea ivi un conflict de calificări legat de motivele ce ar sta la baza declarării nulității actelor încheiate de persoana lipsită de capacitate până la rămânerea definitivă a hotărârii de punere sub interdicție. Așadar, actele vor fi nule ca urmare a lipsei de capacitate sau ca urmare a lipsei de discernământ în momentul încheierii actului juridic. În același timp, poate apărea situația când instanța este sesizată cu o cerere de declarare a incapacității unui străin.

Pe lângă un conflict de jurisdicții privind competența instanței va apărea și un conflict de legi în spațiu între legea națională și legea forului privind legea materială competentă de a stabili condițiile ce ar justifica interdicția.

Revenind asupra soluționării conflictului de legi în materia incapacităților speciale de exercițiu, se insistă asupra principiului conform căruia acestea vor fi guvernate fie de legea națională, atunci când operează erga omnes, fie, atunci când sunt prevăzute în interesul unor persoane concrete, de legea actului prohibit care poate fi „lex contractus” sau „lex succesionis”, după caz. Incapacitatea generală de exercițiu, care se referă la toate actele juridice ale incapabilului, sunt supuse legii naționale.

Legea națională a minorului sau a interzisului judecătoresc va determina, în special categoriile de acte juridice pe care nu le poate face sau, prin excepție, le poate face, sancțiunea încălcării incapacității și anume nulitatea actului, cazurile de nulitate și felurile acesteia, precum și persoanele care o pot invoca și în ce condiții.

În materia incapacității de exercițiu prezintă interes și procedura punerii sub interdicție a străinului și admiterea incapacității celui pus sub interdicție în străinătate. Asemenea situații nasc inevitabil conflicte de legi și conflicte de jurisdicții.

3.3: NUMELE ȘI DOMICILIUL PERSOANEI FIZICE

Numele este o noțiune complexă a cărei naștere, din punct de vedere istoric, este în primul rând rezultatul unui uzaj îndelungat, ca orice element ce ține de limbaj. Este astfel vorba despre aspecte de ordin voluntar, și nu de reglementare, familia unui individ îl desemneaza printr-unul sau mai multe cuvinte sau individul însuși își alege un asemenea mod de individualizare, iar comunitatea din care face parte îl accepta ca atare.

Elemente dintre cele mai diverse au determinat conținutul numelor și modul lor de atribuire, trăsături fizice ale persoanei, ocupație, legături de familie, religie etc.

Nu există o definiție legală a numelui, dar prin reglementarea structurii, dobândirii, modificării și a schimbării acestuia, legea oferă elementele necesare definirii sale. Pe baza acestor elemente în literatura juridică au fost propuse mai multe definiții ale numelui, dintre care o reținem pe cae conform căreia numele este „acel atribut al persoanei fizice care consta în dreptul omului de a fi individualizat, în familie și în societate, prin cuvintele stabilite, în conditiile legii, cu aceasta semnificație”.

Numele are o structură și aceasta este stabilită de articolul 12 alineat 2 din Decretul nr. 31/1954. Conform dispoziției legale citate „Numele cuprinde numele de familie și prenumele”.

Numele de familie, desemnat în vorbirea curentă prin expresia „nume patronimic”, este acea componentă a numelui care indică legătura persoanei fizice cu o anumită familie și o desemnează în raporturile sale cu membrii altor familii.

Prenumele, desemnat în vorbirea comună ca „numele de botez”, este format din unul sau mai multe cuvinte și identifică o persoana în raport cu ceilalți membri ai aceleiași familii sau cu membrii altor familii cu același nume de familie.

Numele este un atribut de identificare a persoanei fizice care constă în dreptul omului de a fi individualizat în familie și în societate, prin cuvinte stabilite, în condițiile legii, cu semnificația de nume.

În dreptul intern român, noțiunea de „nume” este folosită în două sensuri. În sens larg, desemnează numele de familie și prenumele, accepțiunea avută în vedere și în cadrul dreptului internațional privat. În sens restrâns, se referă doar la numele de familie.

Dreptul la nume este un drept personal. Acest drept corespunde unei obligații legale conform căreia fiecare persoană trebuie să poarte un nume. În conformitate cu Legea 105/1992, numele persoanei fizice este cârmuit de legea sa națională. Această legea este aplicabilă, în principiu, excepție făcând situațiile când prin legi speciale se specifică altfel.

Ca excepții de la această regulă apare situația stabilirii numelui copilului găsit pe teritoriul României. În acest caz se aplică regula „actor regit actum” conform căreia, stabilirea numelui este de competența autorității administrative în raza căreia s-a găsit copilul.

O altă situație apare atunci când se schimbă numele pe cale administrativă, aplicându-se regula „lex domicilii”.

Ultimul caz este cel referitor la modificarea numelui de familie în situațiile în care se modifică starea civilă a persoanei fizice, fiind supus „lex causae”.

În dreptul civil intern, prin domiciliu se înțelege acel atribut de identificare a persoanei fizice care o individualizează în spațiu, prin indicarea unui loc având această semnificație juridică.

Conform dispozițiilor articolului 13 din Legea 105/1992, domiciliul persoanei fizice este acolo unde își are locuința statornică sau principală.

Din perspecitva dreptului internațional privat, domiciliul reprezintă un punct de legătură în cadrul normei conflictuale „lex domicilii” în materia statutului persoanei fizice.

În practica juridică se disting mai multe domicilii. În primul rând vorbim de domiciliu de drept comun care ține de condiția juridică a străinului în țară și este reglementat de legea materială a țării respective. Domiciliul legal, ca măsură de protecție a persoanei fizice și este supus legii naționale a persoanei ocrotite. Apoi se mai poate vorbi despre domiciliul ales care se stabilește prin act juridic și este supus legii care guvernează actul respectiv. Acesta reprezintă o modalitate de derogare a părților, pe cale convențională, de la normele de drept comun.

Ultimul tip de domiciliu este reședința. Aceasta este supusă regulilor aplicabile domiciliului de drept comun. Reședința reprezintă acel atribut de identificare a persoanei fizice în spațiu, prin indicarea locuinței vremelnice ori temporare. Dreptul la reședință este reglementat de articolul 12 punctul 1 din Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice.

În conformitate cu dispozitiile Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 194/2002, privind regimul juridic al străinilor în România, își pot stabili domiciliul în România străinii care îndeplinesc cumulativ mai multe condiții, printre care și aceea a unei șederi temporare legale și continue de cel puțin cinci ani.

Trebuie menționat faptul că viza diplomatică nu poate fi asimilată unui drept de ședere temporară care să îi ofere titularului posibilitatea dobândirii dreptului de a-și stabili domiciliul în România. Cetățeanul străin, titular al unei astfel de vize, nu dobândește drepturi în nume personal, drepturile, facilitățile și privilegiile de care se bucura pe teritoriul României fiind acordate de statul român în temeiul Convenției de la Viena privind relațiile diplomatice, la care părți sunt statele.

CAPITOLUL 4: NORMA CONFLICTUALĂ PRIVIND PRINCIPALELE RAPORTURI FAMILIALE ALE PERSOANELOR FIZICE

Statutul personal al persoanei fizice, care este supus legii naționale, cuprinde statutul familial, format din raporturile de familie și statutul individual, format din starea civilă și capacitatea persoanei fizice.

Raporturile de familie rezultă din căsătorie, din rudenia firească și din adopție. Raporturile de familie presupun atât aspecte de natură patrimonială, cât și aspecte de natură nepatrimonială. Legea asimilează, sub anumite aspecte, unele raporturi cu relațiile de familie. Raporturile de familie prezintă aspecte nepatrimoniale, personale, care sunt precumpănitoare, precum și aspecte patrimoniale.

În legislația noastră internă găsim dispoziții privind conflictele de legi în materia raporturilor de familie în articolele 11-38 din Legea nr.105/1992, precum și în articolele 4 și 42 Legea nr. 119/1996 privitor la actele de stare civilă.

Primul text se referă la starea, capacitatea și relațiile de familie. Noțiunea de „stare civilă” este de sinteză și cuprinde fenomene eterogene, printre care situația familială a persoanei, starea de căsătorit, divorțat, rudenia sau adopția. Starea civilă a persoanei este determinată de anumite fapte și acte juridice. Raporturile de familie fac parte din starea civilă a persoanei.

Cel de-al doilea text se referă la înregistrarea actelor de stare civilă privind pe cetățenii români care se găsesc în străinătate și privind pe străinii care se găsesc în țara noastră.

4.1: ASPECTE PRIVIND CĂSĂTORIA

La încheierea căsătoriei, persoana fizică trebuie să îndeplinească condițiile de fond, condițiile de formă și să se constate lipsa impedimentelor la căsătorie. Distincție între condițiile de fond și de formă se face, în principal, după legea forului. Condițiile de fond la încheierea căsătoriei sunt supuse legislației naționale a fiecăruia dintre viitorii soți. Aceeași lege stabilește și impedimentele la căsătorie, cu precizarea că dacă una din legile străine determinată în modul arătat anterior prevede un impediment care conform legii române este considerat incompatibil cu libertatea de a încheia căsătoria, acel impediment este înlăturat ca inaplicabil dacă unul dintre soți este cetățean român și căsătoria se încheie pe teritoriul României.

Cetățeanul străin care se căsătorește în România va putea să probeze îndeplinirea condițiilor de fond prevăzute de legea lui națională cu un act emis de autoritatea competentă a statului al cărui cetățean este. Soluția este similară și pentru cetățeanul român care se căsătorește în străinătate.

Forma încheierii căsătoriei este supusă legii locului încheierii căsătoriei. Conform articolului 19 din Legea 105/1992, căsătoria unui cetățean român aflat în străinătate poate fi încheiată fie în fața autoriăților locale, fie în fața reprezentantului diplomatic sau consular al României sau al statului de cetățenie al celuilalt soț.

Pentru încheierea căsătoriei sunt necesare a fi îndplinite o serie de cerințe legale. Dintre acestea amintim îndeplinirea condițiilor de fond. În dreptul comparat pentru legea aplicabilă condițiilor de fond ale căsătoriei se cunosc mai multe sisteme, și anume, se aplică legea națională a viitorilor soți, se aplică legea domiciliului viitorilor soți, se aplică legea locului încheierii căsătoriei, se aplică legea națională pentru cetățenii proprii care se căsătoresc în străinătate sau se aplică legea domiciliului pentru străinii care se căsătoresc în țară, sistemul mixt.

În dreptul român condițiile de fond ale căsătoriei sunt supuse legii române, când se încheie căsătoria în străinătate între cetățeni români, legii naționale a statului unde se încheie căsătoroa când aceasta are loc între un cetățean român și un cetățean străin, legii naționale a soților când se încheie căsătoria în țara noastră între cetățeni străini, legii naționale a fiecărui soț când se încheie căsătoria în țara noastră între un cetățean român și unul străin, legii țării unde își are domiciliul în cazul apatridului, iar în lipsă legii țării unde își are resedința și legii române în cazul cetățeanului român, când se încheie căsătoria în străinătate între un cetățean român și o persoană fără cetățenie, legii țării unde își are domiciliul în cazul apatridului, iar în lipsă legii țării unde își are resedința și legii române în cazul cetățeanului român, când se încheie căsătoria în țara noastră între un cetățean român și un apatrid, legii naționale a soților când se încheie căsătoria în țara noastră între doi străini de cetățenie străină și, nu în ultimul rând, legii țării unde își au domiciliul, iar în lipsa acestuia, legii țării unde își au resedința, când se încheie căsătoria în țara noastră între doi apatrizi.

O altă cerință se referă la lipsa impedimentelor la căsătorie. Ultima condiție ce trebuie îndeplinită se referă la condițiile de formă. În acest sens, articolul 19 alineat 1 din Legea nr. 105/1992 dispune că forma încheierii căsătoriei este supusă legii statului pe teritoriul căruia se celebrează „locus regit actum”, ceea ce înseamnă că o căsătorie încheiată în țara noastră, în fața organelor de stare civilă locale, se încheie potrivit legii române privind condițiile de formă, iar dacă se încheie într-o altă țară, viitorii soți fiind ambii cetățeni români sau numai unul dintre ei, condițiile de formă sunt cele prevăzute de legea țării unde se încheie căsătoria.

Cetățenii români se pot căsătorii în străinătate fie în fața autorităților locale de stat competente ori în fața agentului diplomatic sau funcționarului consular român, fie al statului celuilalt soț.

Regula „locus regit actum” nu se aplică dacă cerințele legale nu exprimă condițiile de formă ori acestea nu pot fi primite, fiind inadecvate, această regulă reglementând organul competent pentru încheierea căsătoriei, formalitățile prealabile încheierii căsătoriei, opozițiile la căsătorie, precum și procedura îndeplinirii căsătoriei.

Efectele căsătorie sunt privesc raporturile personale dintre soți, capacitatea de exercițiu a femeii care se căsătoreste înainte de a împlini vârsta de 18 ani și raporturile patrimoniale dinte aceștia.

Determinarea legii care reglementează raporturile personale și patrimoniale dintre soți se deosebește în funcție de cetățenia soților. În primul rând, dacă soții au aceeași cetățenie, se aplică legea comună a soților. Dacă soții au cetățenii diferite, raporturile personale și patrimoniale ale soților sunt supuse legii domiciliului lor comun, adică legii țării în care ei își au domiciliul, fie că locuiesc împreună, fie că locuiesc separat. Iar dacă soții nu au nici cetățenie comună și nici domiciliu comun, raporturile personale și patrimoniale ale soților sunt supuse legii statului pe teritoriul căruia au ori au avut resedința comună sau cu care întrețin în comun cele mai strânse legături.

Articolul 21 din Legea nr. 105/1992 distinge între condițiile de fond cerute pentru încheierea convenției matrimoniale, care sunt cele prevăzute de legea națională a fiecăruia dintre viitorii soți, ceea ce înseamnă că se aplică cele două legi în mod distributiv, în sensul că fiecare trebuie să respecte condițiile cerute de legea sa națională, și condițiile de formă ale convenției matrimoniale, care se determină potrivit Legii nr. 105/1992, adică aceste condiții de formă sunt reglementate de legea care reglementează fondul convenției matrimoniale, legea locului încheierii acestei convenții, legea aplicabilă potrivit dreptului internațional privat a autorității care examinează validitatea convenției matrimoniale, legea unuia dintre aceste state atunci când părțile se găsesc la data când au încheiat convenția matrimonială, în state diferite, legea statului unde reprezentantul părții s-a aflat în momentul încheierii convenției matrimoniale și dacă a îndeplinit condițiile de formă prevăzute de această lege.

Regimul și efectele convenției matrimoniale sunt reglementate de legea aleasă prin acord de către viitori soți, iar în lipsă de legea aplicabilă efectelor căsătoriei, ceea ce conduce la concluzia că viitorii soți pot să aleagă prin acordul lor legea aplicabilă regimului și efectelor convenției matrimoniale, adică se aplică „lex voluntatis”.

În principiu, legea care reglementează cerințele legale pentru încheierea căsătoriei se aplică și nulității căsătoriei și efectelor acestei nulități, deoarece aceeași lege care se aplică pentru cerințele încheierii căsătoriei arată și consecințele legale ale nerespectării acestora. În consecință, nulitatea căsătoriei pentru încălcarea condițiilor de fond se declară în conformitate cu legea competentă a reglementa aceste condiții.

Legea aplicabilă nulității căsătoriei și efectelor acesteia reglementează și condițiile existenței căsătoriei putative, precum și efectele pe care această căsătorie le produce, efecte care sunt strâns legate de efectele nulității căsătoriei.

Potrivit dispozițiilor articolului 22 din Legea nr. 105/1992, divorțul este reglementat de legea aplicabilă efectelor căsătoriei, și anume legea națională comună a soților, legea domiciliului comun al soților, dacă au cetățenii diferite sau legea statului pe teritoriul căruia soții au ori au avut resedința comună sau cu care întrețin în comun cele mai strânse legături, în cazul în care soții nu au cetățenie comună sau nu au domiciliul comun.

Legea națională comună sau legea domiciliului comun se aplică în cazul divorțului chiar dacă după data introducerii acțiunii de divorț soții nu mai au, după caz, cetățenia comună sau domiciliul comun, soluție care rezultă din articolul 20 alineat 2 Legea nr. 105/1992, text aplicabil prin asemănare.

Legea nr. 105/1992 reglementează dreptul de a cere desfacerea căsătoriei prin divorț, motivele de divorț, ceea ce înseamnă că faptele invocate pentru divorț trebuie să constituie motive de divorț după legea aplicabilă divorțului și efectele divorțului, aceste efecte pot fi cu privire la relațiile dintre soți sau dintre acestia și copii lor.

Invocarea ordinii publice în dreptul internațional privat poate fi făcută împotriva legii divorțului sau a unora din dispozițiile acesteia, iar unele aspecte privind divorțul sunt reglementate de legea forului.

4.2: LEGEA APLICABILĂ FILIAȚIEI

Minorul este persoana care datorită vârstei sale nu are capacitatea deplină de exercițiu, spre deosebire de major care, afară de cazul punerii sub interdicție, se bucură de o asemenea capacitate.

Ocrotirea minorului se realizează nu numai prin organizarea exercitării drepturilor și îndatoririlor minorului, ci și printr-un complex de măsuri ce aparțin diferitelor ramuri de drept, ca, de exemplu, dreptul familiei, dreptul muncii, dreptul penal, dreptul procesual penal. Astfel, Codul familiei cuprinde mai multe dispoziții care au ca scop ocrotirea minorului, dintre care, referindu-ne la raporturile dintre părinți și copii, menționăm pe cele privind stabilirea filiației față de mamă și față de tată, exercițiul drepturilor și îndatoririlor părintești, existența consimțământului minorului sau ascultarea sa cu privire la unele măsuri care se iau în ceea ce îl privește, modul în care se soluționează neînțelegerile dintre părinți cu privire la exercițiul drepturilor și îndatoririlor părintești, rolul și atribuțiile autorității tutelare.

Dacă aplicarea legii naționale filiației a constituit un punct de plecare, mai târziu s-a considerat că această materie nu poate fi cârmuită de o singură regulă, ci de un ansamblu de reguli, printer care găsim trimiteri la legea națională, a domiciliului, a reședinței și a instanței. Aceste soluții se regăsesc în reglementări mai noi, în convenții internaționale, în jurisprudență, în opiniile autorilor, precum și în legea română nr. 105/1992.

Conform dispoziților articolului 25 din Legea 105/1992, filiația copilului din căsătorie se stabilește potrivit legii care, la data când s-a născut, guvernează efectele căsătoriei părinților.

Astfel, filiația copilului din căsătorie va fi reglementată de legea națională comună a soților, de legea domiciliului comun al acestora, atunci când nu au o lege națională comună sau de legea statului pe teritoriul căruia soții au ori au avut reședința comună sau cu care întrețin în comun cele mai strânse legături.

Legea aplicabilă filiației diferă după cum aceasta este din căsătorie sau din afara acesteia.

Filiația din căsătorie este cârmuită conform articolului 20 din Legea 105/1992 Dacă respectiva căsătorie a încetat sau s-a desfăcut înainte de nașterea copilului, filiația acestuia va fi guvernată de legea care, la data desfășurării sau încetării, cârmuia efectele căsătoriei părinților săi. Această lege se aplică și stabilirii filiației față de mamă și tată, efectelor filiației, acțiunii în tăgada paternității, dobândirii numelui de către copil, raporturilor dintre părinți și copii, inclusive obligația părinților de întreținere, creștere și educare a copilului și de a-i administra bunurile.

Conform articolului 28 alineat 1, Teza 1 din Legea 105/1992, filiația copilului din afara căsătoriei este supusă legislației naționale a copilului de la data nașterii. Această lege se aplică recumoașterii filiației și efectelor acestei recunoașteri. Contestările recunoscute filiației și raporturile între părinți și copil, dreptul mamei de a cere tatalui copilului să răspundă pentru cheltuielile din perioada sarcinii și pentru cheltuielile pricinuite de naștere sunt supuse legislației naționale a mamei.

În cazul în care părinții sunt în drept să procedeze la legitimarea prin căsătorie subsecventă a copilului născut anterior, condițiile cerute în acest scop sunt cele prevăzute de articolul 20 din Legea nr.105/1992, se aplică efectelor căsătoriei.

Se susține că, materia filiației reglementată de Legea nr. 105/1992, care indică diferite soluții pentru conflictul de legi, are legătură cu regimul înregistrării actelor și faptelor de stare civilă și cu regimul actelor de stat, ambele regimuri fiind supuse unor reglementări, care pe teritoriul României exclud aplicarea oricăror altor reglementări posibile. Revine misiunea jurisprudenței țării noastre de a delimita exact granițele care separă aceste două domenii, cel în care se aplică eventual legea străină și cel rezervat exclusive reglementării române.

Ca în orice materie, ordinea publică în dreptul internațional privat poate interveni pentru a înlătura aplicarea legii naționale în ce privește stabilirea filiației. Astfel, de exemplu, articolul 54 din Codul familiei permite tăgăduirea paternității din căsătorie ori de câte ori este cu neputință ca soțul mamei să fie tatăl copilului. Să presupunem că legea străină care ar urma să fie aplicată de instanța noastră, ca lege națională, permite tăgăduirea paternității, însă distinge între copilul conceput în perioada în care soții nu erau ținuți să coabiteze și copilul conceput în perioada de timp în care soții erau ținuți de obligația sus menționată. În primul caz, răsturnarea prezumției de paternitate se poate face printr-o simplă denegare de paternitate, pe când în cel de-al doilea caz, răsturnarea prezumției de paternitate nu este posibilă decât dacă se face dovada nepaternității.

Consider că tăgăduirea paternității unui copil care s-ar afla în prima situație nu se poate face prin aplicarea și în condițiile legii străine, deoarece se opune ordinea publică în dreptul internațional privat.

Legea română nu limitează cazurile în care se poate face tăgăduirea paternității, în schimb, prevede că tăgâduiala paternității este permisă dacă este cu neputință ca soțul mamei să fie tatăl copilului, ceea ce înseamnă că, în toate cazurile, trebuie făcută dovada că soțul mamei nu este tatăl copilului, și nu printr-o simplă denegare de paternitate, chiar dacă acel copil s-ar fi născut mai înainte de împlinirea a 180 zile de la data încheierii căsătoriei.

Tot astfel, s-ar putea pune problema dacă legea străină este aplicabilă când ea limitează cazurile de tăgăduire a paternității, iar soțul mamei, deși nu ar putea invoca un asemenea caz, totuși ar fi în măsură să facă dovada imposibilității ca el să fie tatăl copilului născut de soția sa. Ordinea publică în dreptul internațional privat ar putea fi invocată și în cazul filiației din afara căsătoriei.

De asemenea, este necesar a se stabili dacă este aplicabilă legea străină care limitează cazurile în care este admisă stabilirea paternității din afara căsătoriei, pe calea acțiunii în justiție, dat fiind că legea română nu conține o asemenea îngrădire, adică nu determină cazurile în care se poate stabili, prin acțiunea în justiție, filiația față de tatăl din afara căsătoriei.

O altă discuție în doctrina dreptului internațional privat este cea legată de invocarea ordinii publice împotriva legii străine în cazul în care aceasta prevede un termen pentru introducerea acțiunii, mai mare sau mai mic decât cel arătat de legea română, care este de un an, pentru stabilirea paternității din afara căsătoriei.

Unii autori susțin că s-a propus aplicarea legii naționale a copilului, în ideea că în felul acesta este competentă o singură lege, în cazul în care părinții au cetățenii diferite.Este adevărat că în unele cazuri, aplicarea legii naționale a copilului prezintă un avantaj, respectiv când el are domiciliul sau reședința în țara a cărui cetățenie o are, dar în acest caz, instanța sesizată va aplica legea forului.

4.3: LEGEA APLICABILĂ ADOPȚIEI

Adopția poate fi definită ca operațiunea juridică prin care se creează raporturi de filiație și rudenie civilă, în condițiile legii, între persoanele prevăzute de lege. Prin adopție se nasc legături de filiație între copilul adoptat si adoptator sau, după caz, soții adoptatori.

În virtutea acestor raporturi de filiație, drepturile și îndatoririle părintești revin părinților adoptatori. Prin operațiunea juridică de adopție, legătura de filiație își are fundamentul în voința celor care, potrivit legii, consimt să creeze o legătură de filiație civilă, sociologică. Adopția este un fenomen socio-juridic. Adopția internațională presupune confruntarea cu o diversitate legislativă.

Sintetizând opiniile doctrinare, legislația, dar și practica judecătorească desfășurată subvechile reglementări, se admite că noțiunea de adopție a fost folosită în patru accepțiuni, și anume ca act juridic, ca raport juridic, ca instituție juridică și ca măsură specială de protecție a copilului.

În primul rând, ca act juridic, adopția desemnează acordul de voință al persoanelor, expres prevăzute de lege, care trebuie să consimtă la adopție și care, prin încuviințarea instanței judecătorești dă naștere raportului juridic de adopție, respectiv raportul de filiație dintre adoptat și adoptator.

Ca raport juridic, adopția are în vedere efectele pe care le produce actul juridic de adopție încuviințat de instanța judecătorească, mai exact stabilirea legăturilor de rudenie dintre adoptat și adoptator, pe de o parte și rudele acestuia, pe de altă parte.

Ca instituție juridică, adopția constă în totalitatea normelor juridice care reglementează condițiile privind încheierea și încuviințarea adopției, efectele ei, desfacerea și desființarea adopției.

Și, în fine, adopția este și o măsură de protecție socială a drepturilor copilului adăugându-se astfel la celelalte măsuri de protecție socială a copilului aflat în dificultate reglementate de Legea nr. 272 /2004.

Legislațiile naționale reflectă atitudini diferite față de adopție, în raport cu tradițiile familiale, concepțiile religioase, moravurile și chiar istoria statelor.

Semnând Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, chiar în ziua aderării sale la Consiliul Europei, România și-a făcut intrarea în clubul democrațiilor europene. Ratificând respectiva Convenție, România a recunoscut oricărei persoane aparținând jurisdicției sale drepturile și libertățile definite în acest instrument juridic.

Adopția internațională în România a constituit și consituie o materie deosebit de delicată, iar în acest sens, sub presiunea sau la îndrumarea organismelor europene sau internaționale au avut loc nmeroase intervenții legislative, unele respectând și reflectând conjuctura politică internațională. Astfel, înainte de adoptarea Legii 273/2004, prin Ordonanța de Urgență a Guvern 121/2001 s-a dispus suspendarea, pe o perioadă de 12 luni de la intrarea în vigoare a Ordonanței, a tuturor procedurilor având ca obiect adopția copiilor români și cu domiciliu sau reședința în străinătate.

Scopul suspendării, așa cum reiese din articolul2 al Ordonanței, a fost de a permite Autorității Naționale pentru Protecția Copilului și pentru Adopție și Ministerului Justiției să reanalizeze regimul juridic al adopțiilor internaționale, în vederea armonizării legislației interne cu reglementările și practicile internaționale în domeniu, încercându-se eliminarea corupției și, în special, stoparea traficului de copii. Actul normativ a fost completat prin Ordonanța de Urgență a Guvernului 161/2001, prin care s-a dispus ca procedurile aflate deja pe rolul instanțelor judecătorești să se soluționeze conform normelor în vigoare la data introducerii cererilor, precum și posibilitatea ca, în situații excepționale, impuse de interesul superior al copilului, Guvernul să aprobe transmiterea unor cereri de încuviințae a adopțiilor internaționale către instanțele judecătorești competente.

În rândul actelor normative care reglementează instituția adopțiilor se numără și cele două Convenții, respectiv Convenția Europeană în materia Adopției de copii și Convenția asupra protecției copiilor și cooperării în materia adopției internaționale. România a ratificat ambele convenții și a armonizat legislația internă în materie cu prevederile internaționale.

Legea 105/1992, în Secțiunea a VIII-a reglementează aspecte privind adopția. Actualele dispoziții legale, deosebit de restrictive în materia adopțiilor internaționale, sunt, la rândul lor, criticate de susținătorii acestei instituții de drept.

În accepțiunea legislației actuale din domeniul protecției copilului, „orice copil care este, temporar sau definitiv, lipsit de ocrotirea părinților săi, sau care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora, are dreptul la protecție alternativă”.

În contextul Convenției de la Haga, noțiunea de adopție internațională nu poate fi folosită în accepțiunea generală, ci concentrează numai adopțiile internaționale prin care se realizează „deplasarea” copilului din statul de origine în statul de primire. Trebuie precizat faptul că prin „stat de origine ” nu se înțelege statul a cărui cetățenie o are copilul, ci statul unde acesta are reședința obișnuită. De asemenea, prin „stat de primire” nu se înțelege statul a cărui cetățenie o are, ci statul în care familia sa sau persoana adoptatoare își are reședința obișnuită.

La nivel internațional se pot remarca două tipuri de sisteme de drept, și anume legislațiile care ignoră sau chiar interzic adopția și legislațiile care reglementează și încurajează această instituție. În prima categorie se înscriu legislațiile din Vietnam și unele țări din America de Sud, care nu reglementează adopția, precum și dreptul din țările musulmane care, prin Coran, interzice adopția, cu excepția Tunisiei.

Remarcabil este faptul că, în prezent, majoritatea sistemelor de drept reglementează adopția ca instituție care permite stabilirea legăturilor de rudenie între adoptat și adoptator și consacră principiul potrivit căruia acest lucru se realizează în interesul superior al copilului, ca o măsură de protecție a acestuia.

În a doua categorie, cea a sistemelor de drept care reglementază adopția, se pot identifica trei tipuri de soluții legislative în ceea ce privește felurile adopției, în raport cu întinderea efectelor pe care le produce. Există legislații care reglementează numai o adopție cu efecte restânse, legislații care reglementează o adopție cu efecte depline, soluție oferită în prezent și de legislația româna, precum și legislații care reglementează ambele feluri de adopție.

Legislațiile naționale reglementează în mod diferit aspectele referitoare la condițiile de fond și de formă ale adopției, ceea ce complică mecanismul soluționării conflictelor de legi și a conflictelor de jurisdicții în cazul adopției internaționale.

Condițiile de fond ale încheierii adopției sunt supuse legii naționale a adoptatorului și legii naționale a celui ce urmează a fi adoptat, cu precizarea că ambii trebuie să întrunească cumulul condițiilor prevăzute de ambele legislații. Pentru soții care adoptă împreună un copil, condițiile de fond sunt cârmuite de legea care reglementează efectele căsătoriei, același lucru se întamplă și pentru soțul care adoptă copilul celuilalt soț. Condițiile de formă ale încheierii adopției, procedura și proba adopției, sunt supuse regulii „locus regit actum”, efectele adopției fiind supuse legii naționale a adoptatorului sau legii efectelor căsătoriei în cazul soților care adoptă un copil împreună.

Nulitatea adopției este guvernată de legea aplicabilă condițiilor de fond sau de legea aplicabilă condițiilor de formă, în funcție de condiția care nu a fost respectată și a generat nulitatea.

În ceea ce privește desfacerea adoptiei, aceasta este supusă legii care reglementează efectele adopției. Legea aplicabilă obligației de întreținere diferă în funcție de sursa obligației.

În raporturile dintre părinți și copii se aplică legea care cârmuieste efectele filiației. Dacă este vorba de filiația din căsătorie se aplica legea efectelor căsătoriei. Dacă este vorba de filiația din adopție, se aplică legea adopției. Dacă filiație este din afara căsătoriei, se aplica legea națională a copilului de la data nașterii sau, în cazul în care copilul are două cetățenii, legea care îi este mai favorabilă.

În conformitate cu articolul 6 din Legea nr.21/1991 privind cetățenia română, minorul străin sau fără cetățenie adoptat de un cetățean român sau, dacă este adoptat de doi soți din care cel puțin unul este cetățean român, în anumite condiții, dobândește cetățenia română.

În cazul în care minorul este cetățean român și este adoptat de un cetățean străin, pierde cetățenia română, dacă adoptatorul solicită aceasta în mod expres și dacă adoptatul este considerat, potrivit legii străine, că a dobândit cetățenia statului de origine al adoptatorului.

Pierderea cetățeniei române de către adoptator produce asupra cetățeniei române a adoptatului aceleași efecte ca și în cazul părinților firești. De asemenea, dobândirea cetățeniei române de către adoptator produce efecte asemănătoare asupra cetățeniei adoptatului.

În ce privește efectele nulității adopției asupra cetățeniei, deosebim cazul nulității adopției. În această situație, copilul care a fost străin și adoptat de un cetățean român și care nu a împlinit vârsta de 18 ani este considerat că nu a fost niciodată cetățean român dacă domiciliază în străinătate sau dacă părăsește țara pentru a domicilia în străinătate. Rezultă din textul de lege că dacă adoptatul a împlinit 18 ani ori dacă are sub această vârstă, dar domiciliază în țară și nu o părăsește pentru a domicilia în străinătate, își menține cetățenia română dobândită prin adopție.

În ce privește pe copilul cetățean român adoptat de un străin, în cazul nulității adopției, dacă acesta nu a împlinit 18 ani este considerat că nu a pierdut nici o dată cetățenia română. Rezultă că dacă acest copil minor nu domiciliază în țară și nici nu se reîntoarce pentru a domicilia în țară ori are vârsta peste 18 ani, rămâne cu cetățenie străină, .și deci nulitatea adopției nu produce nici un efect asupra cetățeniei adoptatului.

În legătură cu efectele desfacerii adopției, copilul străin adoptat de un cetățean român, în cazul desfacerii adopției, dacă nu a împlinit vârsta de 18 ani, pierde cetățenia română, la data desfacerii adopției, dacă el domiciliază în străinătate sau dacă părăsește țara pentru a domicilia în străinătate . Deci, dacă este major, ori în anumite condiții, când este minor, desfacerea adopției nu produce efecte asupra cetățeniei adoptatului.

Ultima problemă în discuție este situația copilul român adoptat de un cetățean străin care nu a împlinit vârsta de 18 ani. Acesta redobândește cetățeania română la data când adopția a fost desfăcută, dacă domiciliază în țară sau dacă se reîntoarce pentru a domicilia în țară. Deci, în anumite condiții, desfacerea adopției nu produce efecte asupra cetățeniei dobândite de un adoptat cetățean român de către un cetățean străin.

Adopțiile internaționale au devenit un subiect fierbinte imediat după ce România a suspendat această procedură, în anul 2001. De atunci, mai multe guverne occidentale au făcut presiuni asupra politicienilor români pentru redeschiderea acestor adopții, în special prin intermediul unor organizații non-guvernamentale, prin congresmeni americani și prin europarlamentari francezi, italieni, spanioli, germani, dar și din alte state membre ale Uniunii Europene. Comisia Europeană a dus o luptă dură pentru stoparea adopțiilor internaționale după ce au apărut foarte multe cazuri în care copiii au fost abuzați sau au devenit victime ale traficului cu copii.

CAPITOLUL 5: CONCLUZII

Reglementarea regimului juridic al străinilor, a condițiilor de intrare, ședere și ieșire a constituit o preocupare constantă a statelor lumii încă de la apariția primelor tratate internaționale.

În epoca modernă, introducerea controalelor la frontieră și a documentelor de călătorie începând cu secolul al XIX-lea în Europa a creat un anumit număr de obstacole fizice și juridice circulației persoanelor, astfel încât intrarea, șederea și ieșirea a devenit un act juridic pe care indivizii nu-l puteau executa fără dispensă de autorizație.

Un studiu comparat al regimului juridic al străinilor în marile sisteme de drept ale lumii contemporane evidențiază fenomenul receptării în sistemele naționale a unor principii și norme de drept din legislațiile naționale ale statelor cu economii dezvoltate care se confruntă cu un flux important de străini migrați legali sau ilegali.

Transformările care au avut loc în Europa Centrală și de Est după căderea zidului Berlinului în anul 1989 și încurajarea liberei circulații a persoanelor în spațiul Europei Occidentale au determinat statele noilor democrații să adopte legislații noi în materia străinilor care au urmărit armonizarea cu legislația Uniunii Europene și acquis-ul Schengen.

Analiza comparativă a regimului juridic al străinilor în marile sisteme de drept, romano-germanic, common law, religioase și tradiționale, mi-a permis să constat modul în care fiecare stat sau comunitate de state și-a dezvoltat legislația în acest domeniu în funcție de interesele naționale.

Comunitatea statelor europene, prin Tratatul de la Amsterdam și Deciziile Consiliului European de la Tampere din 1999 a stabilit o politică comună în materia vizelor, migrației și azilului în scopul de a realiza treptat o zonă de libertate, securitate și justiție. Declinul populației în statele Uniunii Europene în ultimele decenii, lipsa forței de muncă în unele sectoare au creat dificultăți economice în unele state. Prin urmare, politica existentă din ultimii 30 de ani, de control strict al imigrării până la limita „zero” este înlocuită printr-o politică comună de control și admitere a străinilor din motive economice.

Străinii sunt integrați printre cetățenii statelor de primire cu condiția respectării normelor de conviețuire în comun, a legalității, dar și a drepturilor egale.

În mod deosebit trebuie remarcată dezvoltarea unitară a legislațiilor naționale ale statelor europene care tinde să formeze o mare familie de drept cu reguli uniforme și foarte similare în acest domeniu. Sistemul de drept civil romano–germanic și sistemul common law european încep în mod treptat să se apropie și să formeze un nou sistem de drept.

Domeniul străinilor conține cele mai multe norme și reguli uniforme datorită, în principal, Acordului de la Schengen, a Convenției de Aplicare a Acordului de la Schengen, dar și a Convenției de la Dublin din 1990 și a Regulamentului (EC) nr. 343/2003, denumit și Dublin II, privind refugiații.

Dezvoltarea unei politici comune în materia regimului juridic al străinilor în Uniunea Europeană constituie o sursă de inspirație pentru toate statele lumii preocupate de controlul imigrărilor, în special de natură economică și de o mai bună gestionare a frontierelor. Dacă în urmă cu douăzeci de ani Statele Unite ale Americii și Canada aveau legislația cea mai dezvoltată în materia străinilor și a condițiilor de intrare, ședere și imigrare, în prezent Uniunea Europeană dezvoltă o politică comună de imigrație, al cărui scop declarat este de a asigura, în toate etapele, gestionarea eficientă a fluxurilor de imigranți, tratamentul echitabil al resortisanților țărilor terțe cu ședere legală, precum și combaterea imigrației ilegale și a traficului de persoane.

În toate sistemele de drept întâlnim principii generale și norme de drept care apropie legislațiile în materia străinilor și elimină deosebirile care existau în urmă cu 50 de ani.

Pe fondul unei accentuate stări de indisciplină și dezordine, a unei atitudini de sfidare a legislației, au avut loc numeroase abuzuri și neglijențe în legătură cu obținerea cetățeniilor.

În prezent, interesul statului român este ca riscul de dobândirea cetățeniei pe căi frauduloase să fie din ce în ce mai redus, impunându-se un control minuțios de legalitate efectuat de diferite instanțe ale puterii executive. Schimbările ce se impun în societatea românească în această perioadă influențează în mare parte și instituția cetățeniei

BIBLIOGRAFIE

I. LEGISLAȚIE:

Constituția României

Codul familiei

Codul civil

Decretul nr. 31 din 30 ianuarie 1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice

Legea nr.46 din 4 iulie 1991 pentru aderarea României la Convenția privind statutul refugiaților, precum și la Protocolul privind statutul refugiaților

Legea nr.21/1991 privind cetățenia română

Legea 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat

Legea nr. 119/1996 privitor la actele de stare civilă

Ordonanței Guvernului nr. 102/2000 privind statutul și regimul refugiaților în România

Ordonanță de Urgență nr.121/2001 pentru suspendarea temporară a tuturor procedurilor referitoare la adopțiile internaționale

Ordonanța de Urgență a Guvernului 161/2001

Ordonanța de Urgență a Guvernului 194 din 27 decembrie 2002

Legea nr. 272 /2004

Legea 273/2004 privind regimul juridic al adopției

Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 55/2007

Ordonanța de Urgență nr. 56 din 2007 privind încadrarea în muncă și detașarea străinilor pe teritoriul României

Ordonanța franceză nr. 45-2658 din 2 noiembrie 1945

Declarația Universală a Drepturilor Omului

Legea 5710 /1950 privind regimul străinilor în Israel

Convenția de la Geneva privind statutul refugiaților

Protocolul cu privire la statutul refugiaților

Acordului Schengen

Convenția de la Dublin

Convenția de Aplicare a Acordului de la Schengen

Legea nr. 39/1990 privind regimul străinilor în Italia

Legii nr. 1975/1991 privind regimul străinilor în Grecia

Legea nr. 838/1992 privind regimul străinilor în Austria

Constituția Republicii Federale Germania

Legea străinilor din Germania

Legea imigrării din SUA

Cartei Organizației Națiunilor Unite

Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului

Pactului Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice ale Omului

Declarația asupra Azilului Teritorial

Convenția privind azilul

Convenția asupra azilului politic

Convenția privind azilul teritorial

Convenția privind azilul diplomatic

Convenției de la Viena privind relațiile diplomatice

Convenția Europeană în materia adopției de copii

Convenția asupra protecției copiilor și cooperării în materia adopției internaționale

Tratatul privind azilul politic și refugiații

Regulamentului nr. 1612/68/CEE referitor la circulația lucrătorilor în interiorul comunității

Regulamentului (EC) nr. 343/2003

Legea străinilor din Polonia

Decizia Consiliului 2004/849/EC din 25 octombrie 2004

Directivei nr. 2004/38/CE privind libera circulație și ședere pe teritoriul statelor mambre pentru cetățenii din Uniunea Europeană și membrii familiilor acestora

Regulamentul (CE) nr. 562/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 15 martie 2006 de instituire a unui Cod comunitar privind regimul de trecere a frontierelor de către persoane

Deciziei 582/2008/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 17 iunie 2008 de introducere a unui regim simplificat de control al persoanelor la frontierele externe bazat pe recunoașterea unilaterală de către Bulgaria, Cipru și România a anumitor documente ca fiind echivalente cu vizele naționale ale acestora în scopul tranzitului pe teritoriile lor

Deciziei 586/2008/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 17 iunie 2008 de modificare a Deciziei nr. 896/2006/CE de stabilire a unui regim simplificat de control al persoanelor la frontierele externe bazat pe recunoașterea unilaterală de către statele membre a anumitor permise de ședere eliberate de Elveția și de Liechtenstein în scopul tranzitului pe teritoriul lor

Regulamentului (CE) nr. 810/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 13 iulie 2009 privind instituirea unui Cod comunitar de vize

II. MONOGRAFII:

M. DJUVARA- Teoria generală a dreptului (Enciclopedia juridică), București, 1930

C. ROUSSEAU- Principes Généraux du Droit International Public, Paris, 1944

A. ROTH- The Minimum Standard of International Law Applied to Alliens, New York, 1949

T. POPESCU- Dreptul familiei. Tratat, București, 1960

H. WIEBRINGHAM- Le Droit d’azile en Europe, Paris, 1967

R. H. GRAVERSON- Conflict of Law, Private International Law, Londra, 1974

M. JACOTĂ- Drept internațional privat, București, 1976

IONESCU M. MURESAN, M. N. COSTIN, V. URSU- Filiația și ocrotirea minorilor, Cluj-Napoca, 1980

G. GEAMĂNU- Dreptul internațional public, București,1983

M. FONTAINE, R. CAVALERIE, D. FOUILHE- Droit, Paris, 1990

S. TAMAS – Dicționar politic. Instituțiile democrației și cultura civică, București, 1993

T. R. POPESCU- Drept internațional privat-Tratat, București, 1994

A. BOLINTINEANU, A. NĂSTASE- Drept internațional contemporan, București, 1995

J. DERRUPE- Droit international privé, Paris, 1995

I. CLOȘCĂ, I. SUCEAVĂ- Tratat de drepturile omului, București, 1995

T. BUERGENTHAL, R. WEBER-Dreptul internațional al drepturilor omului, București, 1996

I. M. ANGHEL- Dreptul diplomatic și consular, București, 1996

M. I. NICIU, V. MARCU, N. DIACONU, N. PURDĂ, L. MACAROVSCHI- Culegere de documente de drept internațional public, București, 1997

D. A. SITARU- Drept internațional privat, București, 1997

D. POPESCU, A. NĂSTASE- Drept internațional public, București, 1997

V. M. JAKOTĂ- Drept internațional privat, Iași, 1997

G. BOROI- Drept civil, București, 1997

L. J. CONSTANTINESCO- Tratat de drept comparat, București, 1997

V. D. ZLĂTESCU- Curs de drept comparat, București, 1997

I. P.FILIPESCU- Adopția și protecția copilului, București, 1997

V. DUCULESCU- Protecția juridică a drepturilor omului, București, 1998

P. MAYER- Droit international privé, Paris, 1998

GHE. BELEIU- Drept civil român, București, 1998

M. BANCIU- Dreptul familiei, Cluj-Napoca, 1998

Y. LOUSSOUARN, P. BOUREL- Droit international privé, Paris, 1999

D. A. POPESCU, M. HAROSA- Drept internațional privat.Tratat elementar, București, 1999

I. P. FILIPESCU- Drept internațional privat, București, 1999

O. UNGUREANU, C. JUGASTRU- Manual de Drept Internațional Privat, București, 1999

F. COMAN- Drept internațional public, București, 1999

I. P. FILIPESCU, A. FUEREA- Drept Instituțional Comunitar European, București, 2000

A. BOLINTINEANU, A. NĂSTASE, B. AURESCU- Drept internațional contemporan, București, 2000

A. CIUCĂ- Drept internațional public, Iași, 2000

M. AVRAM- Filiația. Adopția națională și internațională, București, 2001

I. MACOVEI- Drept internațional privat, Iași, 2001

GHE. BELEIU- Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, București, 2001

B. M. C. PREDESCU- Fundamentele normelor conflictuale, București, 2001

A. DOUGLAS, T. PHILPOT- Adoption: Changing families, changing times, 2002

I. A. FILIPESCU- Filiația firească și filiația din adopție, București, 2002

V. BABĂRĂ- Drept internațional privat, Chișinău, 2002

N. DIACONU- Drept internațional privat. Curs universitar, București, 2002

GHE. IANCU- Dreptul de azil. Privire comparativă cu statutul juridic al refugiatului, București, 2002

V. CIUVĂȚ, A. BOGDAN- Elemente de drept internațional public și privat, Craiova, 2002

A. FUEREA- Drept internațional privat, București, 2002

I. P. FILIPESCU, A. I. FILIPESCU- Drept internațional privat, București, 2002

B. M. C. PREDESCU- Drept internațional privat, Craiova, 2002

V. MARCU, N. DIACONU – Regimul juridic al străinilor în România, 2003

I. MURARU, E. S. TĂNĂSESCU, GH. IANCU, ȘT. DEACONU, M. H. CUC- Cetățenia europeană, București, 2003

A. BURIAN- Drept diplomatic și consular, Chișinău, 2003

I. REGHINI, Ș. DIACONESCU- Introducere în dreptul civil, Cluj-Napoca, 2004

P. MAYER, V. HEUZE- Droit international privé, 2004

R. MIGA-BEȘTELIU- Drept internațional public, București, 2005

I. FILIPESCU- Drept internațional privat, București, 2005

A. FUEREA- Drept internațional privat, București, 2005

T. PRESCURE, C.N. SAVU- Drept internațional privat, București, 2005

I. DELEANU- Ficțiunile juridice, București, 2005

F. RIGAUX, M. FALLON- Droit international privé, 2005

A. BACACI, V. C. DUMITRACHE, C. HAGEANU- Curs universitar. Dreptul familiei, București, 2005

E. LUPAN, I. SABĂU-POP- Tratat de drept civil român. Partea generală, București, 2006

F. CIUTACU- Drept internațional privat, Slatina, 2006

N. DIACONU- Legea aplicabilă căsătoriei și divorțului cu element străin, București, 2006

B. AUDIT- Droit internațional privé, 2006

D. C. DĂNIșOR- Drept constituțional și instituții politice, București, 2007

O. UNGUREANU- Drept civil. Introducere, București, 2007

A. FUEREA- Drept internațional privat, București, 2007

N. DIACONU- Drept internațional privat, București, 2009

I. MACOVEI- Drept internațional privat, Iași, 2008

A. BURIAN- Drept Internațional Public, Chișinău, 2009

Ș. TOADER, A. SMIRNĂ, O. JURCĂ, D. CERNAT- Studiu asupra imigrației în România, București, 2010

O. MIHĂILĂ- Adopția. Drept roman și drept comparat, București, 2010

P. VASILESCU, Ș. DIACONESCU, I. REGHIN- Introducere in dreptul civil, București, 2010

E. IFTIME, D. IONESCU- Elemente de drept internațional, Suceava, 2011

III. ARTICOLE

CONDOR- Admiterea acțiunii în stabilirea paternității pentru copilul major din afara căsătoriei, L.P. nr. 9/1957

P. ANCA- Stingerea dreptului la acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei, L.P. nr. 3/1958

I. LIPOVEANU- Unele probleme privind obiectul și sistemul dreptului internațional privat, JN nr. 1/1962

I. NESTOR, O. CĂPĂȚÂNĂ- Legea aplicabilă statutului personal al străinilor potrivit dreptului internațional privat român, RRD nr. 9/1967

O. CĂPĂȚÂNĂ- Aplicarea legii naționale capacității de folosință a persoanei fizice, RRD nr. 10/1970

I. P. FILIPESCU- Aspecte noi privind paternitatea copilului din afara căsătoriei, A.U.B., nr. 1/1972

I. LIPOVANU- Probleme de drept internațional privat comparat în domeniul statutului persoanelor fizice, SCJ nr. 4/1973

J. M. BISCHOFF – L’adoption en droit international privé, Revue Internationale de Droit Comparé nr. 3/1985

M. FONTAINE, R. CAVALERIE, D. FOUILHE- Droit, Collection Tertiaire, BTS 1, 1990

M. ENACHE- Aspecte ale stabilirii paternității, Dreptul nr. 9-12/1990

V. PĂVĂLEANU- Reglementarea adopției internaționale prin norme interne și prin convenții internaționale, Revista Dreptul nr. 8/1998

R. FRANK- L’établissement et les conséquences de la filiation maternelle et paternelle en droit européen, Revue de droit comparé no. 1/1999

M. C. FOBLETS, M. LOUKILI- Mariage et divorce dans le nouveau Code marocain de la famille: quelles implications pour les marocains en Europe?, RCDIP nr. 3/2006

P. COURBE, F. JAULT-SESEKE- Droit international privé, janvier 2006-février 2007, RD, 2007

Ș. A. STĂNESCU- Considerații privind alegerea forului în comerțul internațional, RRDP nr. 3/2007

Annuarie de la Commission de Droit International, vol. II, 2-eme Partie, 1979

ST. FRANCQ- L'applicabilité du droit communautaire dérivé au regard des méthodes du droit international privé

IV. ALTE SURSE

http://www.jurnalul.ro

http://www.dreptonline.ro

http://www.euroavocatura.ro

http://www.dsclex.ro

http://www.ziaruldeiasi.ro

http://dex.infoportal.rtv.ne

BIBLIOGRAFIE

I. LEGISLAȚIE:

Constituția României

Codul familiei

Codul civil

Decretul nr. 31 din 30 ianuarie 1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice

Legea nr.46 din 4 iulie 1991 pentru aderarea României la Convenția privind statutul refugiaților, precum și la Protocolul privind statutul refugiaților

Legea nr.21/1991 privind cetățenia română

Legea 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat

Legea nr. 119/1996 privitor la actele de stare civilă

Ordonanței Guvernului nr. 102/2000 privind statutul și regimul refugiaților în România

Ordonanță de Urgență nr.121/2001 pentru suspendarea temporară a tuturor procedurilor referitoare la adopțiile internaționale

Ordonanța de Urgență a Guvernului 161/2001

Ordonanța de Urgență a Guvernului 194 din 27 decembrie 2002

Legea nr. 272 /2004

Legea 273/2004 privind regimul juridic al adopției

Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 55/2007

Ordonanța de Urgență nr. 56 din 2007 privind încadrarea în muncă și detașarea străinilor pe teritoriul României

Ordonanța franceză nr. 45-2658 din 2 noiembrie 1945

Declarația Universală a Drepturilor Omului

Legea 5710 /1950 privind regimul străinilor în Israel

Convenția de la Geneva privind statutul refugiaților

Protocolul cu privire la statutul refugiaților

Acordului Schengen

Convenția de la Dublin

Convenția de Aplicare a Acordului de la Schengen

Legea nr. 39/1990 privind regimul străinilor în Italia

Legii nr. 1975/1991 privind regimul străinilor în Grecia

Legea nr. 838/1992 privind regimul străinilor în Austria

Constituția Republicii Federale Germania

Legea străinilor din Germania

Legea imigrării din SUA

Cartei Organizației Națiunilor Unite

Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului

Pactului Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice ale Omului

Declarația asupra Azilului Teritorial

Convenția privind azilul

Convenția asupra azilului politic

Convenția privind azilul teritorial

Convenția privind azilul diplomatic

Convenției de la Viena privind relațiile diplomatice

Convenția Europeană în materia adopției de copii

Convenția asupra protecției copiilor și cooperării în materia adopției internaționale

Tratatul privind azilul politic și refugiații

Regulamentului nr. 1612/68/CEE referitor la circulația lucrătorilor în interiorul comunității

Regulamentului (EC) nr. 343/2003

Legea străinilor din Polonia

Decizia Consiliului 2004/849/EC din 25 octombrie 2004

Directivei nr. 2004/38/CE privind libera circulație și ședere pe teritoriul statelor mambre pentru cetățenii din Uniunea Europeană și membrii familiilor acestora

Regulamentul (CE) nr. 562/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 15 martie 2006 de instituire a unui Cod comunitar privind regimul de trecere a frontierelor de către persoane

Deciziei 582/2008/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 17 iunie 2008 de introducere a unui regim simplificat de control al persoanelor la frontierele externe bazat pe recunoașterea unilaterală de către Bulgaria, Cipru și România a anumitor documente ca fiind echivalente cu vizele naționale ale acestora în scopul tranzitului pe teritoriile lor

Deciziei 586/2008/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 17 iunie 2008 de modificare a Deciziei nr. 896/2006/CE de stabilire a unui regim simplificat de control al persoanelor la frontierele externe bazat pe recunoașterea unilaterală de către statele membre a anumitor permise de ședere eliberate de Elveția și de Liechtenstein în scopul tranzitului pe teritoriul lor

Regulamentului (CE) nr. 810/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 13 iulie 2009 privind instituirea unui Cod comunitar de vize

II. MONOGRAFII:

M. DJUVARA- Teoria generală a dreptului (Enciclopedia juridică), București, 1930

C. ROUSSEAU- Principes Généraux du Droit International Public, Paris, 1944

A. ROTH- The Minimum Standard of International Law Applied to Alliens, New York, 1949

T. POPESCU- Dreptul familiei. Tratat, București, 1960

H. WIEBRINGHAM- Le Droit d’azile en Europe, Paris, 1967

R. H. GRAVERSON- Conflict of Law, Private International Law, Londra, 1974

M. JACOTĂ- Drept internațional privat, București, 1976

IONESCU M. MURESAN, M. N. COSTIN, V. URSU- Filiația și ocrotirea minorilor, Cluj-Napoca, 1980

G. GEAMĂNU- Dreptul internațional public, București,1983

M. FONTAINE, R. CAVALERIE, D. FOUILHE- Droit, Paris, 1990

S. TAMAS – Dicționar politic. Instituțiile democrației și cultura civică, București, 1993

T. R. POPESCU- Drept internațional privat-Tratat, București, 1994

A. BOLINTINEANU, A. NĂSTASE- Drept internațional contemporan, București, 1995

J. DERRUPE- Droit international privé, Paris, 1995

I. CLOȘCĂ, I. SUCEAVĂ- Tratat de drepturile omului, București, 1995

T. BUERGENTHAL, R. WEBER-Dreptul internațional al drepturilor omului, București, 1996

I. M. ANGHEL- Dreptul diplomatic și consular, București, 1996

M. I. NICIU, V. MARCU, N. DIACONU, N. PURDĂ, L. MACAROVSCHI- Culegere de documente de drept internațional public, București, 1997

D. A. SITARU- Drept internațional privat, București, 1997

D. POPESCU, A. NĂSTASE- Drept internațional public, București, 1997

V. M. JAKOTĂ- Drept internațional privat, Iași, 1997

G. BOROI- Drept civil, București, 1997

L. J. CONSTANTINESCO- Tratat de drept comparat, București, 1997

V. D. ZLĂTESCU- Curs de drept comparat, București, 1997

I. P.FILIPESCU- Adopția și protecția copilului, București, 1997

V. DUCULESCU- Protecția juridică a drepturilor omului, București, 1998

P. MAYER- Droit international privé, Paris, 1998

GHE. BELEIU- Drept civil român, București, 1998

M. BANCIU- Dreptul familiei, Cluj-Napoca, 1998

Y. LOUSSOUARN, P. BOUREL- Droit international privé, Paris, 1999

D. A. POPESCU, M. HAROSA- Drept internațional privat.Tratat elementar, București, 1999

I. P. FILIPESCU- Drept internațional privat, București, 1999

O. UNGUREANU, C. JUGASTRU- Manual de Drept Internațional Privat, București, 1999

F. COMAN- Drept internațional public, București, 1999

I. P. FILIPESCU, A. FUEREA- Drept Instituțional Comunitar European, București, 2000

A. BOLINTINEANU, A. NĂSTASE, B. AURESCU- Drept internațional contemporan, București, 2000

A. CIUCĂ- Drept internațional public, Iași, 2000

M. AVRAM- Filiația. Adopția națională și internațională, București, 2001

I. MACOVEI- Drept internațional privat, Iași, 2001

GHE. BELEIU- Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, București, 2001

B. M. C. PREDESCU- Fundamentele normelor conflictuale, București, 2001

A. DOUGLAS, T. PHILPOT- Adoption: Changing families, changing times, 2002

I. A. FILIPESCU- Filiația firească și filiația din adopție, București, 2002

V. BABĂRĂ- Drept internațional privat, Chișinău, 2002

N. DIACONU- Drept internațional privat. Curs universitar, București, 2002

GHE. IANCU- Dreptul de azil. Privire comparativă cu statutul juridic al refugiatului, București, 2002

V. CIUVĂȚ, A. BOGDAN- Elemente de drept internațional public și privat, Craiova, 2002

A. FUEREA- Drept internațional privat, București, 2002

I. P. FILIPESCU, A. I. FILIPESCU- Drept internațional privat, București, 2002

B. M. C. PREDESCU- Drept internațional privat, Craiova, 2002

V. MARCU, N. DIACONU – Regimul juridic al străinilor în România, 2003

I. MURARU, E. S. TĂNĂSESCU, GH. IANCU, ȘT. DEACONU, M. H. CUC- Cetățenia europeană, București, 2003

A. BURIAN- Drept diplomatic și consular, Chișinău, 2003

I. REGHINI, Ș. DIACONESCU- Introducere în dreptul civil, Cluj-Napoca, 2004

P. MAYER, V. HEUZE- Droit international privé, 2004

R. MIGA-BEȘTELIU- Drept internațional public, București, 2005

I. FILIPESCU- Drept internațional privat, București, 2005

A. FUEREA- Drept internațional privat, București, 2005

T. PRESCURE, C.N. SAVU- Drept internațional privat, București, 2005

I. DELEANU- Ficțiunile juridice, București, 2005

F. RIGAUX, M. FALLON- Droit international privé, 2005

A. BACACI, V. C. DUMITRACHE, C. HAGEANU- Curs universitar. Dreptul familiei, București, 2005

E. LUPAN, I. SABĂU-POP- Tratat de drept civil român. Partea generală, București, 2006

F. CIUTACU- Drept internațional privat, Slatina, 2006

N. DIACONU- Legea aplicabilă căsătoriei și divorțului cu element străin, București, 2006

B. AUDIT- Droit internațional privé, 2006

D. C. DĂNIșOR- Drept constituțional și instituții politice, București, 2007

O. UNGUREANU- Drept civil. Introducere, București, 2007

A. FUEREA- Drept internațional privat, București, 2007

N. DIACONU- Drept internațional privat, București, 2009

I. MACOVEI- Drept internațional privat, Iași, 2008

A. BURIAN- Drept Internațional Public, Chișinău, 2009

Ș. TOADER, A. SMIRNĂ, O. JURCĂ, D. CERNAT- Studiu asupra imigrației în România, București, 2010

O. MIHĂILĂ- Adopția. Drept roman și drept comparat, București, 2010

P. VASILESCU, Ș. DIACONESCU, I. REGHIN- Introducere in dreptul civil, București, 2010

E. IFTIME, D. IONESCU- Elemente de drept internațional, Suceava, 2011

III. ARTICOLE

CONDOR- Admiterea acțiunii în stabilirea paternității pentru copilul major din afara căsătoriei, L.P. nr. 9/1957

P. ANCA- Stingerea dreptului la acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei, L.P. nr. 3/1958

I. LIPOVEANU- Unele probleme privind obiectul și sistemul dreptului internațional privat, JN nr. 1/1962

I. NESTOR, O. CĂPĂȚÂNĂ- Legea aplicabilă statutului personal al străinilor potrivit dreptului internațional privat român, RRD nr. 9/1967

O. CĂPĂȚÂNĂ- Aplicarea legii naționale capacității de folosință a persoanei fizice, RRD nr. 10/1970

I. P. FILIPESCU- Aspecte noi privind paternitatea copilului din afara căsătoriei, A.U.B., nr. 1/1972

I. LIPOVANU- Probleme de drept internațional privat comparat în domeniul statutului persoanelor fizice, SCJ nr. 4/1973

J. M. BISCHOFF – L’adoption en droit international privé, Revue Internationale de Droit Comparé nr. 3/1985

M. FONTAINE, R. CAVALERIE, D. FOUILHE- Droit, Collection Tertiaire, BTS 1, 1990

M. ENACHE- Aspecte ale stabilirii paternității, Dreptul nr. 9-12/1990

V. PĂVĂLEANU- Reglementarea adopției internaționale prin norme interne și prin convenții internaționale, Revista Dreptul nr. 8/1998

R. FRANK- L’établissement et les conséquences de la filiation maternelle et paternelle en droit européen, Revue de droit comparé no. 1/1999

M. C. FOBLETS, M. LOUKILI- Mariage et divorce dans le nouveau Code marocain de la famille: quelles implications pour les marocains en Europe?, RCDIP nr. 3/2006

P. COURBE, F. JAULT-SESEKE- Droit international privé, janvier 2006-février 2007, RD, 2007

Ș. A. STĂNESCU- Considerații privind alegerea forului în comerțul internațional, RRDP nr. 3/2007

Annuarie de la Commission de Droit International, vol. II, 2-eme Partie, 1979

ST. FRANCQ- L'applicabilité du droit communautaire dérivé au regard des méthodes du droit international privé

IV. ALTE SURSE

http://www.jurnalul.ro

http://www.dreptonline.ro

http://www.euroavocatura.ro

http://www.dsclex.ro

http://www.ziaruldeiasi.ro

http://dex.infoportal.rtv.ne