Persoana Fizica In Dreptul Civil
Persoana fizica in dreptul civil elemente fundamentale
Introducere
Dreptul civil are rolul de a reglementa relațiile social-patrimoniale și nepatrimoniale stabilite între persoanele fizice și/sau persoanele juridice, aceastea fiind egale în fața legii, chiar și atunci când una dintre părți este statul (ca persoană privată, nu ca autoritate publică).
Lucrarea de față își propune să prezinte principalele aspecte teoretice cât și practice ale dreptului civil, având în prim plan persoana fizică,
Importanța acestei teme este una majoră, cel puțin din punctul meu de vedere, fiindcă eu ca persoană fizică, trebuie sa-mi cunosc drepturile și obligațiile civile, pentru a preveni unele fapte, pentru a cunoaște sau a-mi da seama de consecințe atunci când nu respect obligațiile obligațiile sau îmi sunt încalcate drepturile.
În acest sens primele două capitole din această lucrare prezintă atât caracteristicile persoanei fizice, cât și atributele de identificare ale acesteia.
Primul capitol se referă strict la sintagma de „persoană fizică” și vorbește desprea caracteristicile acesteia.
În al doilea capitol sunt prezentate atributele de identificare ale persoanei fizice care au un rol deosebit in individualizarea fiecărui individ având, printre altele, un rol important în stabilirea identiății persoanei fizice in caz de dispariție sau deces.
Capitolul al treilea face referire la capacitatea civilă a persoanei fizice, aceasta fiind divizată în două parți, după cum urmează:
Capacitatea de folosință a persoanei fizice (se referă la aptitudinea generală a unei persoane de a avea drepturi și obligații);
Capacitatea de exercițiu a persoanei fizice (se referă la capacitatea persoanei de a-și exercita drepturile și de a-și asuma obligațiile civile ce îi revin).
În al patrulea și al cincilea capitol sunt prezentate atât ocrotirea persoanei fizice care pune accent pe ocrotirea minorului, ocrotirea bolnavului psihic și a bolnavului psihic periculos, și nu în ultimul rând ocrotirea persoanei fizice prin curatelă, cât și respectul datorat ființei umane chiar și dupa moartea acesteia, prelucrarea datelor cu caracter personal, precum si interzicerea practicii eugenice sau a clonării persoanelor.
În ceea ce privește partea de resurse de documentare, în cadrul acestei lucrări de vor utiliza, atât surse web, cum ar fi dicționarele juridice online, cât mai ales surse bibliografice care atestă opiniile teoreticienilor în dreptul civil.
CUPRINS
Capitolul I- Noțiunea și trăsăturile persoanei fizice în dreptul civil
Secțiunea I- Noțiunea de persoana fizică
Secțiunea a II-a – Caracteristicile persoanei fizice
Capitolul II –Atributele de identificare a persoanei fizice
Secțiunea I – Introducere
Secțiunea a II-a –Numele persoanei fizice.Pseudonimul. Porecla.Codul numeric personal
Secțiunea a III-a –Domiciliul persoanei fizice
Secțiunea a IV-a –Starea civilă a persoanei fizice
Capitolul III – Capacitatea persoanei fizice
Secțiunea I- Precizări introductive
Secțiunea II – Capacitatea de folosință a persoanei fizice
Subsecțiunea I – Noțiunea și trăsăturile juridice ale capacității de folosință
Subsecțiunea II – Începutul capacității de folosință
Subsecțiunea III – Conținutul capacității de folosință
Subsecțiunea IV – Îngrădirile capacității de folosință
Subsecțiunea V – Încetarea capacității de folosință
Secțiunea a III-a – Capacitatea de exercițiu a persoanei fizice
Subsecțiunea I – Noțiunea și caracteristicile juridice ale capacității de exercițiu
Subsecțiunea II – Lipsa capacității de exercițiu
Subsecțiunea III – Capacitatea de exercițiu restrânsă
Subsecțiunea IV – Capacitatea de exercițiu deplină
Capitolul IV – Ocrotirea persoanei fizice
Secțiunea I – Ocrotirea minorului
Subsecțiunea I – ocrotirea părintească
Subsecțiunea II – tutela minorului
Subsecțiunea III – curatela minorului
Secțiunea II –ocrotirea bolnavului psihic prin interdicție juedcătorească
Subsecțiunea I – Noțiune
Subsecțiunea II – Condițiile și procedura punerii sub interdicție
Subsecțiunea III – Efectele punerii sub interdicție judecătorească
Sebsecțiunea IV – ridicarea interdicției judecătorești
Subsecțiunea V – ocrotirea bolnavilor psihici periculoși
Secțiunea III – ocrotirea persoanei fizice prin curatelă
Subsecțiunea I – felurile curatelei și interesul clasificării
Subsecțiunea II – cazurile de instituire a curatelei
Subsecțiunea III – procedura instituirii curatelei
Subsecțiunea IV – încetarea curatelei
Capitolul V –Rescpectul datorat ființei umane și drepturile ei inerte
Secțiunea I –Rescpectul datorat persoanei decedate
Secțiunea II – Atingerea aduse vieții private
Secțiunea III – Prelucrarea datelor cu caracter personal
Secțiunean IV- Interzicerea practicii eugenice, a clonării, a creării de embrioni umani in scopuri de cercetare
Capitolul VI- Concluzii
Bibliografie
Capitolul I
Nouțiunea și trăsăturile persoanei fizice în dreptul civil
Secțiunea I
Noțiunea de persoană fizică
Conceptul de persoana fizică constituie omul, perceput în individualitatea sa. În viziunea clasică a dreptului civil, concepție care domină și dispozițiile codului civil român, persoana fizică nu este în primul rând privită prin existența sa biologică a omului, ci ca un concept juridic: titularul de drepturi și obligații civile.
Noul Cod civil (NCC), într-o formulare restrânsă, caracterizează persoana fizică în urmatorii termeni: „Persoana fizică este omul, privit individual, ca titular de drepturi și obligații civile”[art.25 alin.(2)].
Persoana fizică este omul în calitatea sa socio-juridică de titular de drepturi și obligații civile.
Secțiunea II
Caracteristicile perosanei fizice
Personalitatea umană este reglementată în Noul Cod civil privind art. 58 alin. (1) care spune că: „ Orice persoană are dreptul la viață, la sănătate, la integritatea fizică și psihică, la demnitate, la propria imagine, la respectarea vieții private, precum și alte asemenea drepturi recunoscute de lege”.
Subiectul de drept civil este definit în scrierile de specialitate ca fiind, „acel subiect de drept care este titular de drepturi și obligații civile”. O importantă categorie de astfel de subiecte de drept o alcatuiesc persoanele fizice.
Poziția actuală a persoanei fizice s-a accentuat treptat prin adoptarea în 1864 a Codului civil român și a unei legislații civile completatoare care stabilește cele mai diverse aspecte ale relatiilor sociale respective. Persoana fizică, omul, este un subiect de drept universal putând participa la cele mai variate raporturi juridice.
Subiectul de drept civil este ființa umană – persoana – care participă individual sau colectiv la raporturile juridice civile.
Sintagma de „subiect de drept civil” constituie două mari categorii de persoane: persoanele fizice și persoanele juridice. Într-adevăr, dreptul civil admite ca subiect de drept pe fiecare individ (ca persoană fizică), dar, cu toate aceseta, recunoaște această calitate și anumitor grupuri (asociații, societăți comerciale, sindicate etc.).
Calitatea de persoana fizică este recunoscută prin lege tuturor ființelor umane – luate atât individual, cât și membre ale societății – care se bucură de posibilitatea de a participa la raporturile juridice civile.
O altă categorie de subiecte de drept o alcătuiesc persoanele juridice, ce dobândesc această calitate prin recunoașterea lor de către lege.
Persoanele juridice reprezintă o formă de organizare care, însumând condițiile cerute de lege, este titulară de drepturi și obligații civile [art.25 alin. (3) C.civ.]. Persoana juridică trebuie să dispună de o structurare de sine stătătoare și un patrimoniu propriu, afectat creării unui anume scop licit și moral, în acord cu interesul general.
Nu trebuie admisă asimilarea persoanelor fizice cu persoanele juridice; ele nu pot fi așezate pe acelși palier, deoarece sunt prezente numeroase diferențe (spre exemplu, unele dintre atributele pe care legea le recunoaște persoanelor fizice, cum ar fi demnitatea, viața intimă etc., nu au valoare dacă sunt aplicate persoanelor juridice).
Așadar, la raporturile juridice civile pot lua parte, ca și subiecte de drept, atât persoanele fizice, aceștia fiind oameni prviți individual, cât și persoanele juridice, aceștia fiind oamenii organizați în diferite structuri, potrivit legii.
Capitolul II
Atributele de identificare a persoanelor fizice
Secțiunea I
Introducere
Identificarea persoanei fizice înseamna individualizarea omului în raporturile juridice civile.
Întrucât unul din elementele esențiale ale rapotului juridic civil îl consituie subiecții, este absolut necesar ca pentru fixarea raportului juridic civil, subiecții sa fie strict delimitați, așadar încât să nu se producă confuzii în exercitarea drepturilor și asumarea obligațiilor, în scopul realizării obiectului raportului juridic.
Subiecții i-au parte la o mulțime de raporturi juridice (civile, administrative, penale etc.), cauză pentru care instituția indentificării este complexă, ea fiind studiată de majoritatea ramurilor de drept, insă problemele generale, comune sunt studiate în cadrul dreptului civil și deci, în condiția în care alte ramuri de drept nu includ dispoziții, se aplică dreptul civil, ca drept comun.
Necesitatea identificării persoanei fizice are explicație plurală:
Este o necesitate generală, întrucât se realizează în toate raporturile juridice;
Este o necesitate stabilă, întrucât persoana fizică, atâta vreme cât traiește, ia parte la raporturi juridice.
Dezinvoltura juridcă a instituției privind identificarea persoanei fizice reflectată, prin conținutul său, o plasează în rândul drepturilor subiective civile nepatrimoniale ale persoanei fizice.
Mijloace de indentificare a persoanei fizice sunt: numele (numele de familie, prenumele, pseudonimul, porecla), domiciliul (domiciuliul propriu-zis și reședința) și starea civilă.
Secțiunea II
Numele perosanei fizice. Pseudonimul. Porecla. Codul numeric personal
Definiție, conținut și caractere juridice
Numele este acea însușire de identificare a persoanei fizice care rezidă în dreptul omului de a fi individualizat în familie și societate prin cuvintele stabilite, în temeiul legii, cu aceasta însemnare.
Art. 82 NCC dispune: „Orice persoană are dreptul la numele stabilit sau dobândit, potrivit legii”.
Numele persoanei fizice conține, potrivit art. 83 NNC, numele de familie și prenunmele.
Numele persoanei fizice în limbaj curent are două sensuri: un sens larg (nume de familie și prenume) și un sens restrâns (nume de familie).
Odată fixată, această însușire de identficare atribuie persoanei fizice următoarele:
Dreptul de a-l purta și a-l folosi;
Dreptul de a se împotrivi oricărei persoane de a-i folosi numele;
Dreptul de a cere rectificarea greșelilor de scriere a numelui în orice acte.
Caracterele juridice ale numelui sunt:
Legalitatea numelui, în sensul că se obține, se modifcă și se pierde numai în conditiile stabilite de lege;
Opozabilitatea deplină a acestui drept, fiindcă se impune a fi respectat de către toate celelalte persoane existente;
Inalienabilitatea dreptului la nume, referindu-se la faptul că nu poate fi vândut, donat, concesionat – nici în tot, nici în parte;
Personalitatea dreptului la nume, în accepțiunea că este legat de om, de persoana sa și nu poate fi folosit de către altcineva. Excepție: cazul minorului care i se poate schimba numele, la cererea părinților săi majori.
Universalitatea dreptului la nume, orice persoană are dreptul la numele stabilit în conformitate cu legea;
Unitatea dreptului la nume, în sensul că cele doua componente caracterizează aceeași persoană: numele în societate și prenumele în familie;
Imperscriptibilitatea dreptului la nume, atât extinctiv – oricât ar dura neexercitarea lui, nu se va pierde – cât și achizitiv – oricât s-ar folosi un nume, nu poate fi câștigat decât conform legii.
Numele de familie propriu-zis
Art. 84 NCC, precizează că numele de familie se dobândește prin intermediul descendenței și poate fi schimbat prin consecința stării civile, potrivit legii.
Prin urmare, copilul din căsătorie ia numele comun al părinților sau va lua numele unuia dintre ei ori numele lor alipite (prin înțelegerea lor), dacă părinți nu au un nume comun.
Prenumele se stabilește la data înregistrării nașterii, în temeiul declarației de naștere. Prenumele este dat de părinți, dar cu respectarea dispozițiilor alin. (2) al art. 84 NCC, care împiedică înregistrarea de către ofițerul de stare civilă a prenumelor indecente, derizorii și a altor asemenea, de natură a afecta ordinea publică și bunele moravuri ori interesele copilului, după caz.
Conform art. 84 alin. (3) NCC, numele de familie și prenumele copilului găsit, căruia nu îi sunt cunoscuți părinții, valabil și pentru copilul care este părăsit de către mamă în spital, iar aceasteia nu ia fost găsită identitatea în termenul prevăzut de lege, se stabilesc prin dispoziția primarului orașului, comunei, municipiului sau al sectorului municipiului București în a cărei rază teritorială a fost găsit copilul ori s-a constatat părăsirea acestuia, conform legii speciale.
Numele de familie se poate modifica în urma schimbării stării civile și anume schimbarea în filiația persoanei, căsătoria și adopția.
Schimbarea filiației este cauză a schimbării numelui în urmatoarele situații:
Stabilirea filiației copilului găsit, născut din părinți necunoscuți, caz încare numele stabilit pe cale administrativă va fi inlocuit cu cel firesc;
Stabilirea filiației copilului din afara căsătoriei față de al doilea părinte, caz în care instanța va putea încuviința ca acel copil să poarte numele acelui părinte față de care s-a stabilit filiația;
Tăgada paternității copilului din căsătorie dispusă prin hotărârea irevocabilă de admitere a acțiunii în tăgada paternității, va avea ca efect schimbarea stării civile a copilului care, din copil din căsătorie, devine copil din afara căsătoriei. Copilul nu va mai purta numele tatălui, ci al mamei.
Admiterea contestației recunoașterii unui copil din afara căsătoriei, caz în care copilul va ramâne cu situația de copil din afara căsătoriei a carui filiație este stabilită numai de mamă și copilul va purta numele acesteia.
Adopția stabilește modificarea numelui în urmatoarele situații:
Aprobarea adopției, în cazul în care copilul adoptat dobândește numele celui ce îl adoptă;
Dezlegarea adopției, în cazul în care adoptatul dobândește vechiul său nume pe care l-a avut înainte de adopție;
Anularea adopției, în situația în care copilul revine la numele anterior.
Căsătoria schimbă numele astfel:
În cazul încheierii căsătoriei, soții vor trebui să declare în fața ofițerului de stare civilă numele care îl vor purta. Soții au trei posibilități: să-și păstreze fiecare numele dinaintea căsătoriei; să ia numele unuia sau altuia dintre ei, să ia numele lor reunite sau un soț să își păstreze numele și celalalt să ia numele reunite. În afară de aceste variante prevăzute de lege soții nu mai pot adăuga altele.
În cazul desfacerii căsătoriei prin divorț, fiecare dintre foștii soți va purta numele pe care îl avea înainte de căsătorie. De la această regulă există și excepția potrivit căreia soțul care a purtat în timpul căsătoriei numele celuilalt soț poate să-l poarte și după divorț dacă soții se învoiesc în acest sens ori încuviințează instanța judecătorească.
În cazul nulității căsătoriei, soții urmează să revină la numele purtat anterior încheierii căsătoriei.
În cazul încetării căsătoriei prin moartea unuia dintre soți, celălalt soț își va păstra numele și chiar poate să-l dea ca nume de familie comun în căsătoria subsecventă.
Schimbarea numelui pe cale administrativă
Conform O.G. nr. 41/2003 actualizată referitoare la dobândirea și schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice, acesta poate fi schimbat printr-o cerere înainta-tă serviciului public comunitar de evidență a persoanelor, aflată în subordinea consiliului local al acomunei, orașului, municipiului sau sectorului municipiului București în raza caruia își are persoana respectivă domiciliul.
Art. 4 stabilește ca motive temeinice: nume format din expresii indecente, ridicole ori transformat prin traducere sau în alt mod; când persoana a folosit în exercitarea profesiei numele pe care vrea să-l dobândească, când au fost făcute mențiuni greșite în registrele de stare civilă, când numele este format din mai multe cuvinte, când părinții și-au schimbat numele pe cale administrativă, când persoanei i s-a încuviințat schimbarea sexului ș.a..
Cererea se va publica în Monitorul Oficial al României, partea a III-a și fiecare persoană preocupată poate face opoziție în scirs și motivat, în termen de cel mult 30 de zile, soluționarea fiind de competența serviciului public județean și al municipiului București.
Serviciul consemnat recomandă primarului fie pronunțarea deciziei de admitere a cererii de schimbare a numelui, caz în care se vor face mențiuni în actele de stare civilă, fie respingerea acesteia, caz în care există calea unei acțiuni în justiție.
Retranscrierea numelui de familie
Stabilită de dispozițiile art. 20 din O.G. nr. 41/2003, tranzacția aceasta se referă la persoanele al căror nume de familie a fost înscris în actele de stare civilă, tradus în altă limbă decât cea maternă ori cu ortografia altei limbi, persoane care pot cere înregistrarea, prin semnalare pe aceste acte, a numelui de familie retradus sau cu ortografia limbii materne, atât rubricile privind titularii, cât și cele referitoare la părinții lor.
Cererea se va depune la serviciul public care păstrează registrele de stare civilă și se aprobă de către primar. În baza aprobării date de primar se face mențiunea arătată mai sus. Dacă cererea se respinge, solicitantul poate face contestație la instanța judecătorească de contencios administrativ.
Pseudonimul
Pseudonimul are rolul de a individualiza o anumită persoană într-un domeniu de activitate, atunci când respectiva persoană întelege să nu folosească pentru aceasta chiar numele său. Pseudonimul este la libera alegere, iar acesta nu presupune nici un fel de procedură specială pentru a fi înregistrat. Beneficierea de acesta este suficientă pentru a crea dreptul asupra lui.
Dreptul la pseudonim este stabilit de art. 254 NCC și permite apărarea acestuia pe calea justiției. Însușirea caracteristică a pseudonimului este autodesemnarea.
Acesta nu este constrâns regulilor referitoare la stabilirea, modificarea, schimbarea pe cale administrativă sau reînscrierea.
Rolul pseudonimului este mai redus decât al numelui, pseudonimul servind – facultativ – la identificarea persoanei în domeniul special de activitate în care acesta a fost folosit, în toate celelalte domenii și relații sociale persoana rămânând a fi identificată pe baza numelui său, dovedit cu acte scrise corespunzătoare.
Întrucât este un drept personal nepatrimonial, acesta are aceleași caractere juridice ca și numele, și anume este un drept absolut, inalienabil, personal, imprescriptibil și universal și este consființit, ocrotit de lege. Astfel :
Art. 10 lit. c din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor, statuează că opera poate apare, la alegerea autorului, sub nume, sub pseudonim ori fără indicarea de nume;
Art. 54 din Decretul nr. 31/1954 menționează că persoana care a pătimit o atingere a dreptului său la nume ori la pseudonim, poate cere instanței judecătorești suspendarea săvârșirii faptei care aduce atingere acestor drepturi.
Porecla
Porecla este recunoscută ca fiind un supranume însușit unei persoane, stabilit în legatura cu o trăsătură aparte a unei persoane, fie privind înfațișarea exterioară, fie profesia acesteia.
Porecla nu se confundă niciodată cu pseudonimul, deși porecla, ca și pseudonimul constau dintr-un cuvânt sau o grupare de cuvinte, prin aceea că nu este protejat juridicește, încât nu formează obiectul unui drept subiectiv.
Codul numeric personal
Este un mod de individualizare a persoanei fizice, reglementat de art. 6 din O.U.G. nr. 97/2005 privind evidența, reședința, domiciliul și actele de identitate ale cetățenilor români, constituind un număr caracteristic ce desemnează singurul identificator pentru toate sistemele informatice care modifică date cu caracter personal. Oricărei persoane fizice i se conferă, începând de la naștere, un CNP care înscrie în actele de stare civilă și se preia în celelalte cu caracter oficial.
Secțiunea III
Domiciliul persoanei fizice
Definiție, importanță și caractere juridice
Conform art. 87 NCC, „Domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor și libertăților sale civile, este acolo unde acesta declară că își are locuința principală”.
În doctrină, domiciliul a fost definit ca fiind acel atribut de identificare a persoanei fizice, care o individualizează în spațiu, prin indicarea unui loc având această semnificație juridică.
Fiecare persoană fizică trebuie să se afle într-un anumit loc; domiciliul fiind cel care operează localizarea juridică a acesteia.
Conform art. 86 NCC, „Cetățenii români au dreptul să își stabilească ori să își schimbe, în mod liber, domiciliul sau reședința, în țară sau în străinatate, cu excepția cazurilor anume prevăzute de lege. Dacă prin lege nu se prevede altfel, o persoană fizică nu poate sa aibă în același timp decât un singur domiciliu și o singură reședință, chiar și atunci când deține mai multe locuințe”.
Domiciliul nu poate fi confundat niciodată cu locuința, el este un drept subiectiv nepatrimonial. Locuința reprezintă obiectul altui drept subiectiv civil, acesta fiind cu caracter patrimonial ce cuprinde dreptul de proprietate (doar atunci când locuința aparține persoanei fizice), dreptul de habitație, dreptul de usufruct, dreptul de locație (când locuința a fost închiriată). Cu toate că cele două drepturi nu se confundă, se vorbește despre domiciliul persoanei fizice ca de principala sa locuință.
Ca fiecare dintre drepturile subiective nepatrimoniale, domiciuliul reprezintă aceleași trăsături ce caracterizează acest gen de drepturi: opozabilitatea, inalienabilitatea, legalitatea, imprescriptibilitatea, unversalitatea și caracterul personal.
Caracterele juridice specifice domiciliului sunt:
Unicitatea, insemnând că fiecare persoană fizică poate deține un singur domiciliu. În cazul în care o persoană fizică are o singură locuință, acolo îi va fi stabilit și domiciliul. Însă dacă aceasta deține mai multe locuințe, doar cea principală îi va fi considerată domiciuliul persoanei fizice.
Obligativitatea, aceasta arată că orice persoană fizică trebuie sa aibă un domiciliu, potrivit normelor juridice în vigoare. În cazul în care o persoană fizică nu are o locuință, acesteia i se consideră domiciliul la ultimul domiciliu, însa dacă nu i se cunoaște nici domiciliul, se presupune că reședința este domiciliul; iar dacă nici reședința nu îi este cunoscută, atunci la locul unde se găsește persoana respectivă (art. 90 NCC).
Stabilitatea domiciliului, aceasta se referă la faptul că este locuința folosită în mod obișnuit. Aceatsa deosebește domiciliul față de reședință. Să nu se înțeleagă, că prin stabilitatea domciliului nu se poate schimba acesta. Schimbarea se poate face oricând și nu afectează stabilitatea domiciliului.
Felurile domiciliului
Conform legii domiciliul poate fi:
Domiciliul de drept comun (voluntar);
Domiciliul legal;
Domiciliul ales (convențional);
Domiciuliul profesional.
Domiciliul de drept comun (voluntar)
Domiciliul de drept comun (voluntar) este acel domiciliu pe care o persoană fizică cu capacitate deplină de exercițiu și-l alege în mod liber. Deci, voința individuală constituie un factor decisiv în determinarea domiciliului voluntar.
Stabilirea domiciliului de drept comun (voluntar) se poate face de catre orice persoană, în mod liber, oriunde dorește aceasta în țară, potrivit legii (art. 86 NCC).
Domiciliul legal pe care l-a deținut persoana fizică până la majoratul acesteia, se include în domiciliul de drept comun, după care persoana fizică majoră își poate muta domiciliul fără nicio restricție.
Stabilirea domiciliului se face la cerere de către orice persoană fizică interesată să-și mute domiciliul, aceasta trebuie să declare pe propria sa răspundere adresa unde persoana fizică are locuința asigurată și operează doar atunci când cel care ocupă sau, după caz, cel ce se mută într-un anume loc a făcut-o cu ideea de a avea acolo locuința principală, această dovadă decurge din declatrațiile persoanei în cauză, la organele adimnistrative competente să opereze fixarea sau modificarea domiciliului.
Domiciliul de drept comun se poate dovedi cu cartea de identitate (art. 91 NCC).
Domiciliul legal
Domiciliul legal este acel domiciliu stabilit de lege pentru anumite categorii de persoane fizice.
Domiciliul legal are urmatoarele caracteristici:
Este stabilit de lege;
Semnifică ocrotirea unei persoane fizice;
Este în concordanță cu domiciliul de drept comun al persoanei ce exercită ocrotirea, în alte cazuri, sediul este al persoanei juridice căreia îi este încredințat copilul.
Conform NCC, art. 92-94, au domiciliul legal:
Minorul care domiciliază legal la părinții săi sau, după caz, la părintele care locuiește statornic, la bunici sau la părintele care îl ocrotește, la persoane de încredere sau la rude;
Interzisul judecătoresc cu domiciliul legal la reprezentantul său;
Cel care este ocrotit prin curatelă domiciliază legal la curatorul său, dar numai dacă acesta se află în drept să-l reprezinte;
Cai ce sunt chemați la moștenire au domiciliul lor legal la custode sau curator în cazul în care acesta este îndreptățit să-i reprezinte.
Privind art. 27 alin. (2) din O.U.G. nr. 97/2005, domiciliul legal al minorului este la părinții săi sau la acela dintre părinți la care el locuiește statornic ori, după caz, la reprezentatntul său legal sau la persoana fizică ori juridică la care este încredințat în plasament, iar alin. (3) dispune că aceleași prevederi se vor aplica și în cazul persoanei puse sub interdicție.
Schimbarea domiciliului lega se poate face, de regulă, o dată cu schimbarea domiciliului de drept comun (voluntar) al persoanei fizice în cauză, care are în protecție persoana respectivă; prin schimbarea persoanei fizice care efectuează ocrotirea, sau prin reîncredințarea minorului consființită pe cale judecătorească.
În principiu dovada domiciliului legal se face prin verificarea domiciliului de drept comunal persoanei care are în ocrotire persoana cu domiciliul legal (art. 13 din O.U.G. nr. 97/2005).
Minorul de peste 14 ani își dovedește domiciliul legal cu cartea de identitate. În unele cazuri, este necesară hotărârea judecătorească de încredințare sau reîncredințare a minorului ori decizia de instituire a tutelei sau curatelei.
Domiciliul convențional (ales)
Domiciliul contravențional sau ales repreznită domiciliul (adresa) stabilit, conform legii, prin întelegerea părților unui act juridic civil în vederea emiterii unor efecte juridice în acel loc sau pentru a soluționa un litigiu și înștiințarea actelor de procedură.
Potrivit art. 97 alin. (1) NCC, „Părțile unui act juridic pot să aleagă un domiciliu în vederea exercitării drepturilor sau a executării oblogațiilor născute din acel act. Alin. (2) „Alegerea domiciliului nu se prezumă, ci trebuie făcută în scris”.
Prevederi ce țin de domiciliul convențional regăsim și în Codul de procedură civilă. Așadar, art. 126 C.proc.civ.dispune: „Părțile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, și prin declarație verbală în fața instanței ca procesele privitoare la bunuri și la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial(…)”.
Stabilirea domiciliului convențional prezintă o înțelegere accesorie prin care părțile fac o schematizare a formelor procedurale de exercitare a drepturilor și executare a obligațiilor, pentru a preveni deplasări inutile. Domiciliul convențional se poate alege fie prin interesul uneia dintre părți, fie prin interesul amândurora. Pentru că este o covenție, îi sunt aplicabile acesteia toate regulile și cerințele pentru actele civile juridice bilaterale.
Sunt și cazuri când domiciliul convențional ales nu este o convenție, el se stabilește prin lege.
Domiciliul profesional
Domiciliul profesional este reglementat de art. 96 NCC, conform căruia: „Cel care exploatează o întreprindere are domiciliul și locul acelei întreprinderi, în tot ceea ce privește oblogațiile patrimoniale ce s-au născut sau urmează a se executa în acel loc”.
Domiciliul profesional prevede numai profesioniștii: atât comercianții, cât și celelalte persoane autorizate ce desfășoare activități profesionale sau economice.
Reședința persoanei fizice
Reședința este locul unde persoana fizică are locuința secundară.
Reședința nu prezintă caracterul de obligativitate și nici pe cel de stabilitate, fiind, însă, unică ca și domiciliul, temporară sau vremelnică.
Dovada acesteia se poate face cu cartea de identitate. Reședința constituie tot un atribut de identificare a persoanei fizice în spațiu. Aceasta este un drept subiectiv nepatrimonial și este ocrotit de lege, reședința fiind o altă adresă decât cea a domiciliului.
Secțiunea IV
Starea civilă a persoanei fizice
Noțiune și conținut
Starea civilă este dreptul persoanei de a se individualiza, în familie și societate, prin calitățile strict personale care decurg din actele și faptele de stare civilă.
Prin starea civilă (sau statutul civil al persoanei fizice) se întelege atributul de identificare a persoanei fizice prin prescrierea calităților personale având această accepțiune, conform legii.
Starea civila a persoanei fizice înglobează în conținutul dreptului subiectiv urmatoarele prerogative:
Posibilitatea persoanei de a se individualiza prin starea civilă;
Posibilitatea de a aspira să fie individualizat , de către alții, prin starea civilă;
Posibilitatea de apela, în caz de nevoie, la forța de constrângere a statului.
Ca un total a unor calității personale, starea civilă înglobează mai multe elemente, dintre care unele privind situația familială, incluzând filiația și natura acesteia (din afara căsătoriei, din căsătorie, adoptat, născut din părinți necunoscuți, căsătorit, văduv, necăsătorit, divorțat, rudă, recăsătorit). Alte elemente constituente ale stării civile sunt sexul (bărbat sau femeie), cetățenia, vârsta etc. În mod normal, orice calitate ce produce efecte juridice o putem include în starea civilă. Însă putem include în starea civilă doar acele calități inerente fiecărei persoane fizice, dar nu și feritele funcții și profesii, cu toate că acestea implică drepturi și obligații proprii.
Trebuie să reținem că starea civilă este determinată (stabilită) de lege.
Starea civilă se obține ca urmare a unor fapte juridice (naștere sau moarte), a încheierii unor acte juridice (căsătorie, adopție), a unor hotărâri judecătoreși cu referire la starea civilă (stabilire a filiației, de anulare a căsătoriei, hotărâre de divorț).
Caractere juridice
Caracterele juridice ale drepturilor personale nepatrimoniale ce stau la baza stării civile sunt: imperscriptibilitate, opzabilitate, universalitate, inlienabilitate și personalitate. Pe lângă toate acestea care îi sunt deja cunoscute se mai adaugă încă un caracter juridic specific stării civile anume, indivizibilitatea acesteia, în sensul ca o persoană fizică deține la un moment dat, una și aceeași stare civilă față de celalalte persoane fizice, asta însemnând ca starea civilă nu poate fi scindată.
O Persoana fizică are aceeași stare civilă indiferent la ce fel de raporturi juridice participă. Spre exemplu: situația de căsătorit a unei persoane se impune nu numai în raporturile dintre cei doi soții, ci și în raporturile cu toți ceilalți membrii ai societății; o persoană are situația de copil din căsătorie atât în raporturile cu părinții săi, cât și în toate celelalte raporturi juridice etc.
Starea civilă se diferențiază de celelalte noțiuni juridice autunome, cum ar fi: nume, cetățenie, capacitate civilă, domiciliu.
Autonomia acestor noțiuni exemplificate nu arată faptul că între ele nu ar exista vreo legătură, dimpotrivă, acestea se află într-o strânsa legătură. În continuare voi arăta cateva dintre asepctele semnificative legături dintre aceste noțiuni.
Starea civilă – nume. Relația dintre cele două constă în faptul că ambele sunt atribute de identificare a persoanei fizice și se realizează prin incidența felului filiației (din căsătorie, din afara căsătoriei, din părinți necunoscuți) către stabilirea numelui de familie și prin efectul modificărilor intervenite în starea civilă asupra numelui de familie, respectiv schimbarea acestuia.
Starea civilă – domiciliul. Relația dintre domiciliu și stare civilă își are considerentul în caracterul lor comun, acesta fiind de atribut de identificare a persoanei fizice și se concretizează prin stabilirea domicilului – domiciliul soților și domiciliul legal al minorului – , starea civilă. Reședința și domiciliul nu trebuie înglobate în starea civilă.
Starea civilă – capacitatea civilă. Corelația dintre starea civilă și (capacitatea de folosință – capacitatea de exercițiu) constă în influența pe care au anumite schimbării în starea civilă a unei persoane fizice – căsătoria și căsătoria femeii sub 18 ani, ca stare juridică – asupra capacității civile a acesteia, precum și dobândirea capacității depline de exercițiu de către femeia ce are sub 18 ani și restricția capacității de exercițiu a soților cu privire la inchieierea, între ei, a contractului de vânzare – cumpărare (art. 1307 NCC).
Starea civilă – cetățenie. Relația dintre cetățenie și starea civilă – în sensul în care cetățenia este o noțiune de drept constiuțional, starea civilă este o noțiune de drept civil – rezidă în faptul ca elemente ale stării civile – locul nașterii, căsătoria, adopția etc. – determină schimbări în ceea ce privește cetățenia persoanei fizice.
Delimitarea stării civile de posesia de stat
Starea civilă – folosința stării civile (posesia de stat). Cu toate ca sunt foarte diferite, aceste două noțiuni sunt în foarte strânsă legătură. „ Starea civilă” este acel element static, dincolo, „folosința stării civile” este elementul activ al stării civile, ca mijloc de identificare a persoanei fizice.
Folosința stării civile ori posesia de stat este starea juridică ce rezultă din însumarea următoarelor elemente: nomen, tractatus și fama.
Nomen individualizează o persoană fizică prin folosirea numelui ce corespunde stării civile pretinse de aceasta.
Tractatus, înseamnă tratarea de către cei apropiați ca fiind acea persoană căreia îi aparține starea civilă folosită.
Fama, îneamnă recunoașterea, în familie și societate, ca fiind persoana căreia îi aparține starea civilă de care se prevalează.
Efectul pricipial al posesiei de stat se situează pe tărâm probatoriu. Astfel posesia de stat (folosința stării civile) prezumă că starea civilă corespunde realității, prezumție ce poate fi completată sau chiar combătută. Dacă însă posesia de stat este întărită de existența unui act de stare civilă (act de naștere) căruia îi corespunde, deci dacă există concordanță între posesia de stat și actul de naștere, atunci prezumția de existență a acelei stări civile este o prezumție legală absolută și irefragabilă (art. 411 NCC).
Înregistrările de stare civilă
Diferitele elemente ale stării civile pot avea drept motiv fie un act juridic sau jurisdicțional (căsătoria, adopția, divorțul), ori un act juridic stricto sensu (nașterea, decesul). Pricipalele acte juridice și fapte ce privesc starea civilă a unei persoane sunt înregistrate în acte ce poartă denumirea de acte de stare civilă. În continuare, definim noțiunile de acte de stare civilă și înregistrări de stare civilă.
Prin înregistrări de stare civilă se înteleg, acele acțiuni juridice de consemnare, în registrele de stare civilă, operațiuni efectuate coform legii, de către organele de stare civilă și alte elemente prevăzute de lege.
Există două feluri de înregistrări de stare civilă:
Înregistrări precum întocmirea actelor de stare civilă. Această formă se folosește în cazul nașterii, al căsătoriei și al decesului, intocmindu-se acte corespunzătoare;
Acestea sunt înregistrări sub forma înscrierii de mențiuni marginale, mai exact, pe actele de stare civilă. Forma aceasta este folosită în cazul stabilirii filiației față de tată, al stabilirii filiației față de mamă, al încuviințării adopției, al desființării adopției, al desființării divorțului, al desființării căsătoriei, al schimbării sexului, al schimbării numelui pe cale administrativă etc.
Actul de naștere este centralizatorul înregistrărilor de stare civilă, încât orice schimbare ce a intrvenit în starea civilă a unei persoane, trebuie anunțate autoritățile administrației publice locale, de unde s-a redactat actul de naștere al persoanei respective, în vederea înscrierii mențiunii corespunzătoare.
Organizarea înregistrărilor de stare civilă
Organele care sunt în măsură să efectueze înregistrări de stare civilă sunt următoarele:
Serviciile publice comunitare ce țin evidența persoanelor, din subordinea consiliilor locale ale municipiilor, consiliile județene, orașele și comunele, sectoarele municipiului București, prin ofițerii de stare civilă;
Serviciul public comunitar din locul de coborâre sau debarcare, atunci când nașterea sau decesul va avea loc pe teren, pe o aeronavă sau navă, în interiorul țării, în timpul unei călătorii;
În cazul în care nașterea, căsătoria sau decesul s-ar întâmpla pe o navă, în timpul unei călătorii în afara granițelor țării, atunci organul de competență ar fi comandantul. La ajungerea în țară, comandantul este obligat să predea o copie certificată de pe înregistrarea efectuată, prin batalionul portului de înscreire a navei, la serviciul public comunitar de evidență a persoanelor al sectorului 1 București;
În cazul în care nașterea sau decesul are loc pe o aeronavă, în timpul unei călătorii în afara granițelor țării; atunci cand v-a ajunge în țară este obligat să înainteze un extras de pe carnetul de drum, prin comandantul de aeroport, la serviciul public comunitar de evidență a persoanelor al sectorului 1 București;
Alte organe ce au competența de a efectua înregistrări de stare civilă cu privire atât la cetățenii români aflați în străinătate cât și la apatrizi, sunt reprezentanții consulari sau diplomatici;
Registrele de stare civilă sunt ținute intotdeauna în două exemplare și sunt completate numai cu cerneală de culoare neagră. Cel dintâi exemplar se va păstra la serviciul public comunitar de evidență al persoanelor organizat la nivelul consiliului local unde a fost redactat, iar cel de-al doilea exemplar se va înainta, pentru a fi păstrat, la serviciul public comunitar de evidență a persoanelor din cadrul consiliului județean sau Consiliului Genreal al Municipiului București.
Actele de stare civilă
Actele de stare civilă cunt acele instrumente ce alcătuiesc registrele de stare civilă în care sunt înregistrate, de cei cu atribuții de stare civiă, în condițiile legii, elementele stării civile.
În sens redus, actele de stare civilă sunt numai actul de naștere, actul de căsătorie și actul de deces. Într-un sens mai amplu, mai pot fi incluse în categoria actelor de stare civilă și certificatele eliberate pe baza celor 3 (certificatul de naștere, certificatul de căsătorie și certfificatul de deces), precum și duplicatele acestora, eliberate în condițiile legii.
Acele de stare civilă au o natură juridică mixtă.
În dreptul civil acestea reprezintă o categorie de acte autentice. De altfel, art. 1 din Legea nr. 119/1996 prevede clar că „actele de stare civilă sunt înscrisuri autentice prin care se dovedește nașterea, căsătoria sau decesul unei persoane”.
În drept administrativ, actul de stare civilă reprezintă, pe de o parte, înscrisul ce dovedește actul administrativ individual, acestea fiind înregistrarea de stare civilă, iar, pe de altă parte, reprezintă un mijloc de evidență a populației.
Reconstituirea și întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă
Reconstiturie actelor de stare civilă se poate face numai la cerere, în următoarle situații:
În cazul în care registrele de stare civilă au fost pierdute, sau distruse în totalitate, sau în parte;
Atunci când actul de stare civilă a fost întocmit în străinătate, și nu poate fi, și nu poate fi obținut actul ori extrasul de pe act.
Situațiile care cer întocmirea sau reconstituirea ulterioară a actelor de stare civilă, în condiții derogatorii sunt prevăzute de art. 16, respectiv 52 – 53 din Legea nr. 119/1996, după cum urmează:
Art. 52 prevede că: „Reconstituirea actelor de stare civilă se poate face, la cerere, dacă: a) registrele de stare civilă au fost pierdute sau distruse, în totalitate sau în parte; b) actul de stare civilă a fost întocmit în străinătate și nu poate fi procurat certificatul ori extrasul de pe acel act”;
Art. 53 prevede că: „Întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă se poate cere dacă: a) întocmirea actului de naștere sau de deces a fost omisă, deși au fost depuse actele necesare întocmirii acestuia; b) întocmirea actului de căsătorie a fost omisă, deși a fost luat consimțământul soților de către ofițerul destare civilă”.
Anularea, modificarea, rectificarea ori completarea actelor de stare civilă și a mențiunilor de pe aceastea. Aspectele juridice ale actelor de stare civilă sunt reglementate de Decretul nr. 31/1954(art.23 alin.1), de Legea nr. 119/1996(art. 57- 59), iar mai în amănunt de Metodologia pentru aplicare unitară a dispozițiilor Legii nr. 119/1996 (art. 101 – 105). Astfel, conform art. 23 alin. 1 din Decretul 31/1954: „Numai instanța judecătorească poate hotărâ, în cazurile prevăzute delege, rectificarea actelor de stare civilă, întocmite în registrele de stare civilă”. Asemenea, conform art. 57 alin.1 din Legea nr. 119/1996, „anularea, modificarea, rectificarea sau completarea atelor de stare civilă și a mențiunilor înscrise pe aceastea se pot face numai în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocablie”. La același articol, alin. 4 precizează că: „actele de stare civiă reconstituite nu pot fi rectificate ori completate”, acesta nu exclude, însă, modificarea ori anularea, după caz, a acestora.
Rectificarea și coompletarea actelor de stare civilă sunt mijloace juridice de înlaturare a unor erori, sau de îndreptare a unor date pe care acestea le cuprind și care nu se regăsesc în starea civilă reală a persoanei în cauză.
Este de reținut că, încât normele ce reglementează materia actelor de stare civilă, au un caracter imperativ, acestea fiind menite să apere un interes comun (pe lângă cel personal al persoanei în cauză), nulitatea care se exclude este o nulitate absolută.
Nulitatea actelor de stare civilă determinată de nulitatea înregistrării de stare civilă, este o nulitate judecătorească, în sensul că presupune, în mod necesar, existența unei hotărâri judecătorești rămase definitive și irevocabile, care sa o stabilească, ca atare.
Anularea actelor de stare civilă se poate cere în următoarele cauze:
atunci când actele de stare civilă au fost redactate în registre necorepunzătoare;
actele de stare civilă nu trebuiau redactate la, sau de primăria care a făcut-o;
faptul sau actul de stare civilă nu există;
la intocmirea actelor de stare civilă s-au încălcat prevederile legale;
atunci când mențiunea este făcută pe un alt act de stare civilă;
atunci când mențiunea pe un act de stare civilă este scrisă cu un text greșit;
atunci când înregistrarea a fost făcută de o persoană incapabilă și nu își găsește aplicabilitatea principiul error comunis facit jus, prevăzut de art. 7 dn Legea nr. 119/1996;
înregistrarea nu s-a făcut în starea civilă;
atunci când actul reconstituit a fost procurat.
Modificarea urmărește în general schimbările ce intervin în starea civilă a unei persoane, iar acestea pot fi:
înregistrarea stabilirii ori recunoașterii uletrioare a filiației;
înscrierea unei adopții, a anulării sau a desfacerii acesteia;
înregistrarea divorțului, încetării căsătoriei ori anulării acesteia;
înscrierea modificării prenumelui sau a numelui de familie pe cale administrativă;
obținerea sau pierderea cetățeniei;
schimbarea sexului pe cale administrativă.
Rectificarea, presupune îndreptarea unor erori materiale comise în unele rubrici ale actului de stare civilă cu ocazia înregistrarilor de stare civilă, cum ar fi:
nepotrivirea dintre cele două exemplare ale registrului de stare civilă;
înscrierea în actul de naștere, la rubrica „numele mamei”, al unui alt nume decât al acesteia.
Completarea actelor de stare civilă are ca intenție înscrierea unor mențiuni în rubricile ce au rămas necompletate, din diferite motive, deși trebuiau completate.
Acțiunile de stare civilă
Acțiunile de stare civilă denumite și acțiuni de stat, reprezintă acele acțiuni în justiție care au ca materie elemente ale stării civile a persoanei fizice.
În relație cu obiectul acestora, acțiunile de stare civilă se divid în trei categorii: acțiuni în contestație de stat, acțiuni în reclamație de stat și acțiuni în modificare de stat.
Acțiuni în contestație de stat, sunt acele acțiuni de stat prin care se urmărește îndepărtarea stării civile aparente pe motiv că nu se potrivește realității. Acțiunile care fac parte din această categorie sunt: acțiunea în contestarea recunoașterii de maternitate (art. 420 NCC), acțiunea în tăgada patenității copilului din căsătorie (art. 429-430 NCC), acțiunea în contestarea filiației din căsătoriei.
Acțiunea în reclamație de stat este acțiunea prin acre o persoană fizică urmărește să primească recunoașterea unei stării civile, aceasta fiind alta decât cea avută la data înaintării acțiunii. În cazul de față, stare civilă pe care o persoană o deține până la intentarea acțiunii în reclamație de stat se tinde a fi aparentă, iar starea civilă reală se pretinde a fi cea solicitată prin acțiune. Acțiunile în reclamație de stat sunt: acțiunea în stabilirea filiației față de mamă (art. 423 NCC), acțiunea în stabilirea paternității copilului din afara căsătoriei ( art. 426-427 NCC).
Acțiunea în modificare de stat este acțiunea prin care se vizează modificarea pentru viitor a stării civile: acțiunea privind desfacerea adopției ( art. 22 din O.U.G. nr. 25/1997), acțiunea de divorț ( art. 373 NCC).
Din cadrul persoanelor ce sunt îndreptățite să le exercite, acțiunile de stare civilă se împart în:
Acțiuni ce pot fi înaintate numai de titularul stării civile, fiind excluse alte persoane (din care fac parte: acțiunea în anulabilitatea căsătorie, acțiunea în divorț);
Acțiuni care pot fi intentate de către reprezentantul legal, titular și procuror (din care fac parte: acțiunea în stabilirea paternității, acțiunea în desfacerea adopției, acțiunea în stabilirea maternității);
Acțiunii ce pot fi pornite de catre orice perosană interesată (cum sunt: acțiunea în contestarea filiație din căsătorie, acțiunea în nulitatea absolută a căsătoriei ori a adopției, acțiunea în contestarea recunoașterii de maternitate ori de paternitate).
După relațiile lor cu perscripția extinctivă, acțiunile de stare civilă se pot diviza în: a) acțiuni imprescriptibile, cele care formează regula, b) acțiuni prescriptibile, sunt cele care formează excepția de la regulă, și anume: acțiunea în tăgada patenității, acțiunea în nulitatea relativă a căsătoriei, recunoașterii de filiație sau a adopției și acțiunea în stabilirea paternității copilului din afara căsătoriei.
Proba stării civile
Pentru a dovedii starea civilă (un anume element de stare civilă) a unei anumite persoane este necesar să se porbeze existența imprejurărilor care au generat starea civilă respectivă, deci a actelor sau a faptelor de care legea leagă diferite efecte de stare civilă.
Hotărârea judecătorescă privind starea civilă a unei persoane trebuie respectată de oricare altă persoană cât timp printr-o altă hotărâre nu s-a stabilit contrariul. Atunci când printr-o hotărâre judecătorescă s-a decis o anumită stare civilă a unei persoane, iar printr-o hotărâre judecătorescă ulterioară este aprobată o acțiune prin care starea civilă stabilită este contestată, cea dintâi hotărâre își va pierde efectele de la data rămânerii definitve celei de a doua hotărâri [ art. 99 alin. (3) și alin. (4) NCC].
În situația în care ofițerul de stare civilă va refuza să redacteze un act sau să înscrie o mențiune ce intră în atribuțiile sale, starea civilă poate fi dovedită prin orice mijloace de verficare în fața instanței judecătorești, în situațiile prevăzute la art. 103 NCC și anume:
Registrele de stare civilă au fost pierdute ori au fost distruse, în tot sau în parte;
Întocmirea actului de stare civilă a fost omisă sau refuzată;
Procurarea certificatului de stare civilă din străinătate sau a extrasului de pe actul de stare civilă, nu este posibilă;
Nu au existat registre de stare civilă.
Aceste prevederi se aplică și atunci când se solicită serviciilor publice comunitare locale de evidență a persoanelor sau ofițerului de sare civilă din cadrul primăriei unității administrativ-teritoriale competente reconstituirea sau întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă.
Capitolul III
Capacitatea civilă perosanei fizice
Secțiunea I
Precizări introductive
Personalitatea juridică semnifică aptitudinea de a fi subiect de drept, așadar aptitudinea de a fi titular de drepturi și obligații.
Pentru desemnarea personalității juridice se mai folosesc și conceptele de capacitate juridică și capacitate de drept. Nu trebuie confundată personalitatea juridică cu noțiune de persoană juridică, fiindcă aptitudinea de a fi subiect de drept este recunoscută atât persoanelor juridice, cât și persoanelor fizice. Cu alte cuvinte, personalitate juridică au nu numai perosanele juridice, ci și persoanele fizice.
Personalitatea juridică este unică, adică una singură pentru fiecare subiect de drept (persoană fizică sau persoană juridică), însă există prin capacitățile din diferitele ramuri de subiect de drept, astfel o parte a capacității juridice este capacitatea civilă.
Prin capacitatea civilă a perosanei fizice întelegem acea parte a capacității juridice, ce constă în aptitudinea persoanei fizice de a avea drepturi subiective civile și obligații civile și în aptitudinea de a dobândi și de a exercita drepturi subiective civile, percum și de a-și asuma și executa obligații civile, prin încheierea de acte juridice civile.
Capacitatea civlă a persoanei fizice este compusă din două noțiuni:
Capacitatea de folosință;
Capacitatea de exercițiu.
Secțiunea II
Capacitatea de folosință a persoanei fizice
Subsecțiunea I
Noțiuniunea și trăsăturile juridice ale capacității de folosință
Conform art. 5 alin. (2) din Dercretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice și juridice, capacitatea de folosință este aptitudinea generală a unei persoane de a avea drepturi și obligații. Capcitatea de folosință, cu alte cuvinte, reprezintă aptitudinea persoanei fizice de fi titulară de drepturi și obligații civile, și aceea calitatea de a fi subiect individual de drept civil, putând participa la diferite raporturi juridice civile.
Capacitatea civilă de folosință a persoanei fizice intrunește următoarele caractere juridice: intangibilitatea, generalitatea, inalineabilitatea, legalitatea, egalitatea și universalitatea.
Inatngibilitatea capacității de folosință a persoanei fizice, reprezintă acea caracteristică de a nu i se putea aduce îngrădiri, numai prin texte exprese de lege. Caracterul acesta juridic este consacrat expres de art. 6 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954, ce prevede că „nimeni nu poate fi îngădit în capacitatea de folosință (…) decât în cazurile și condițiile prevăzute de lege.”
Prin genralitatea capacității de folosință a persoanei fizice întelegem acel caracter ce constituie faptul că prin capacitatea de folosiță a persoanei fizice se exprimă aptitudinea abstractă și generală de a deține toate drepturile și obligațiile civile. Așadar, acest caracter juridic reiese din însăși definiția legală a capcității civile, dată de art. 5 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954.
Inalienabilitatea capacității de folosință a persoanei fizice reprezintă caracteristica acestei capacități de a nu putea forma obiect de renunțare, nici parțial, și nici obiect de instrăinare. Caracterul juridic este prevăzut de art. 6 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, conform căruia „nimeni nu poate renunța, nici în tot, nici în parte, la capacitatea de folosință(…)”.
Prin legalitatea capacității de folosință a persoanei fizice, înțelegem acel caracter ce constă în faptul că legea stabilește toate aspectele (instituire, început, conținut, încetare), referitoare la capcitatea civilă de folosință, așadar această capacitatea este numai de domeniul legii, aceasta nefiind de domeniul voinței individuale.
Prin egalitatea capacității de folosință a persoanei fizice se înțelege, concretizarea pricipiului egalității în fața legii civile. Caracterul juridic este prevăzut de art. 4 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954; art. 3 și art. 26 din Pactul internațional privind drepturile civile și politice ale omului; art. 2 pct. 1 din Convenția cu privire la drepturile copilului; art. 14 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Universalitatea capacității de folosință a persoanei fizice, reprezintă însușirea capacității de folosință de a fi recunoscută tuturor oamenilor. Acest caracter este prevăzut de art. 4 alin. (1) și art. 6 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954, precum și de art. 16 din Pactul internațional privind drepturile civile și politice ale omului.
Subsecțiunea II
Începutul capacității de folosință a persoanei fizice
În principiu, capacitatea civilă de folosință începe de la data nașterii. Aceasta se dovedește, cu actul de stare civilă, acesta fiind certificatul de naștere eliberat în condițiile legii. Declarația de înregistrare a nașterii trebuie făcută la primăria unde a avut loc nașterea, în termen de 15 zile de la data nașterii, de către părinți, ori, după caz, de către administrația maternității sau unității sanitare unde a avut loc nașterea, de catre medic sau alte persoane care au luat parte la naștere.
Există și o excepție de la această regulă, în sensul că drepturile unui copil sunt recunoscute de la concepțiune, doar dacă acesta se va naște viu art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954.
În doctrină, această excepție este cunoscută sub numele de capacitatea de folosință anticipată a persoanei fizice, aceasta se aplică doar dacă se întrunesc cumulativ două condiții:
Să fie vorba de drepturile copilului, ci nu de obligații civile pentru acesta. Condiția aceasta este îndeplinită nu doar atunci când este vorba de dobândirea unui drept subiectiv civil, ci și atunci când copilul este chemat la moștenirea întreagă sau doar la o parte dintr-o moștenire, cu toate că aceasta înseamnă că acesta dobândește nu doar actul, ci și pasivul succesoral, fiindcă acceptarea moștenirii menită unui minor este calculată întotdeauna că aceasta este făcută sub beneficiu de inventar, asta înseamnă că va fi exclusă răspunderea pentru pasivul succsoral, dincolo de activul succesoral;
Copilul să se nască viu, fiind suficient ca acesta să fi respirat cel puțin o dată.
Potrivit art. 36 NCC: „drepturile copilului sunt recunoscute de la concepțiune” și această prevedere a NCC este în concordanță cu aceea a art. 7, din Decretul nr. 31/1954, deoarece, dacă în timpul sarcinii tatăl copilului ar înceta din viață, în lipsa unor asemenea prevederi, el ar fi înlăturat de la moștenirea tatălui său, împrejurare care ar constitui o gravă injustiție.
Dispozițiile enurmerate mai sus, cu privire la recunoașterea capacității de folosință în favoarea copilului conceput, trebuie probate cu prevederile art. 412 NCC, care prevede că: „Timpul cuprins în a trei sute și a o suta optzecea zi dinaintea nașterii copilului este timpul legal al concepțiunii. El se socotește de la zi la zi”.
În ceea ce privește limita, este prevăzută o perioadă minimă și una maximă, înauntrul cărora un copil se poate naște viu, fiind stabilit un intrval de 121 de zile, oricare dintre acestea putând fi socotit ca moment al concepției.
Pentru ca, copilul să fie considerat născut viu este suficient ca acesta să fi respirat măcar o dată, această probă fiind foarte ușor de verificat, prin expertiza medico-legală, care atestă existența aerului în plămani. Indiferent că a trecut un minut, o oră, o zi de la nașterea copilului, acestuia i se întocmesc două acte de stare civilă: actul de naștere și actul de deces.
Cea de a doua condiție a dobândirii anticipate a capacității de folosință – copilul să se nască viu- în sensul că un copil mort este considerat că nu a dobândit capacitatea de folosință anticipată. Legislați civilă îi acceptă copilului o personalitate condiționată, care se stabilizează dacă el se naște viu și este retroactiv desființată dacă el se naște mort. Drept urmare, în timp ce capacitatea de folosință anticipată este afectată de o situație rezolutorie, în timp ce capacitatea de folosință obișnuită, obținută la naștere, este pur și simplă.
Încât problema stabilirii datei concepției copilului este destul de complicată, deoarece ne aflăm într-un stadiu mic al dezvoltării științelor medicale și biologice, nu putem preciza momentul concepției, însă, legiuitorul a recurs la stabilirea unei prezumții legale privind perioada concepției.
Așa cum am precizat mai înainte, art. 412 NCC arată că: „Timpul cuprins între a trei sute și a o sută optzecea zi dinaintea nașterii copilului este timpul legal a concepțiunii…”. Perioada de 121 de zile între termenul minim și termenul maxim de sarcină este timpul legal de concepție.
Din redactarea art. 412 NCC, rezultă că textul instituie două prezumții: a) prezumția cele mai lungi gestații (de 300 de zile) și celei mai scurte gestații( de 180 de zile); b) prezumția posibilității conceperii copilului în oricare dintre zilele intervalului cuprins între a 300-a și a 180-a zi dinaintea nașterii.
Subsecțiunea III
Conținutul capacității de folosință a persoanei fizice
Pornind de la definiția capacității de folosință, așa cum este ea accentuată în art. 5 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954 putem structura conținutul acesteia, care constă în: „aptitudinea omului de avea toate drepturile și obligațiile civile”. După cum se poate constata, conținutul acesta se poate realiza din unificarea a două laturi: o latură pasivă – ce constă în aptitudinea de a avea obligații – și o latură activă – ce constă în aptitudinea de a avea drepturi subiective civile.
Exceptând capacitatea de folosință anticipată, conținutul capacității civile de folosință îl întânlim în toate cazurile.
În definirea conținutului capacității de folosință a persoanei fizice trebuie sa luăm în seamă unele reguli și anume:
Raportarea la un sistem legislativ al unui stat, acesta este un principiu foarte important, cu menționarea că sistemul legislativ al țării noastre cuprinde pe lângă reglementările naționale, reglementările interne și cele internaționale ( Convenții internaționale cu privire la drepturile civile ale omului la care România este parte prin aderare și confirmare, Pacte). Conform art. 11 alin. (2) din Constituție, acele tratate confirmate de parlament, coform legii, fac parte din dreptul intern.
Conținutul capacității de folosință a persoanei fizice s-a îmbogățit după revoluția din decembrie 1989, prin adoptarea unor reglementări, ce le recunosc persoanelor noi drepturi sau se stabilesc altele anulate de legislația anterioară revoluției.
Luarea în considerare a îngrădirilor capacității de folosință, această regulă este una importantă ce precizează întinderea reală a conținutului acestei capacități. Îngrădirile sunt stabilite de legislația în vigoare, sub formă de măsuri de protecție sau a unor interese generale ori individuale, cât și acelea cu caracter de sancțiune.
La stabilirea conținutului capacității de folosință a persoanei fizice trebuie apreciate atât normele de drept civil, cât și normele ce aparțin altor ramuri de drept, în măsura în care acestea se referă la componente ale conținutului acestei capacității.
Dacă actele normative specifice pentru alte ramuri de drept (dreptul constituțional, dreptul administrativ, dreptul muncii etc.) au legătură cu elemente ale conținutului capacității de folosință a persoanei fizice, ele trebuie luate în considerare și examinate pentru a determina conținutul real și exact al acestei capacități.
Pentru fixarea conținutului capacității de folosință a persoanei fizice, trebuie luate în considerare numai aptitudinile omului de a fi titular de drepturi și obligații civile, nu și de altă natură, acestea aparținând altor ramuri de drept.
În prima parte a acestui capitol am arătat că ne vom ocupa de capacitatea de folosință a persoanei fizice, ca expresie a calității de subiect de drept civil, și nu o vom trata ca subiect de drept al altor ramuri de drept.
Vor fi reținute pentru conținutul capacității de de folosință a persoanei fizice, din alte ramuri de drept, ca de exemplu, dreptul constituțional, doar acele drepturi și obligații esențiale, care permit unei persoane sa ia parte la raporturile civile, iar din dreptul internațional vor fi preluate doar acele drepturi care consacră nu și alte drepturi, decât pe cele civile.
În ceea ce privește drepturile consfințite de Pactele internaționale cu privire la drepturile omului ( ratificate de România prin Decretul nr. 212/1974), acesta nu va fi reținut ca element ce alcătuiește conținutul capacității de folosință a persoanei fizice, decât Pactul internațional privind drepturile civile și politice, iar din acest Pact se va reține doar dispozițiile referitoare la drepturile civile, nu și cele ce privesc drepturile politice (care fac parte din capacitatea de drept constituțional, drept penal, drept procesual).
Cu privire la drepturile cuprinse în tratate, acorduri internaționale, pacte și convenții, cele ce sunt reținute pentru conținutul capacității de folosință a persoanei fizice, trebuie obeservat că, conform prevederilor art. 20 din Constituție, „Dsipozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile ”.
Cu ocazia dezbaterii noțiunii conținutului capacității de folosință a persoanei fizice, am stabilit că acest conținut constă în aptitudinea persoanei de a avea toate drepturile și obligațiile civile. Așadar, capacitatea de folosință a persoanei fizice, exceptând capacitatea de folosință anticipată, conține o latură activă – aptitudinea de a avea drepturi subiective civile, ai latura pasivă – aptitudinea de avea obligații.
Conținutul capacității de folosință a persoanei fizice, cuprinde toate drepturile și obligațiile prevăzute de legislația în vigoare.
În descrierea sistematică a conținutului capacității de folosință a persoanei fizice, vom soloicita trei criterii de comasare a drepturilor subiective civile:
Izvorul de drept, conform acestui criteriu, dreputrile subiective civile se împart în: 1) drepturi incluse în legislația civilă; 2) drepturi fundamentale, identificate de constituție, ce permite unor persoane să ia parte la raporturi juridice civile.
Natura drepturilor civile. Potrivit acestui criteriu, drepturile civile se împart în: 1) patrimoniale și 2) nepatrimoniale.
Sursa legislativă. În conformitate cu acest criteriu, drepturile civile se divid în: 1) drepturi consacrate în legislația internaționale (pacte, convenții); 2) drepturi consacarte în legislația internă.
Un loc principal în categoria drepturilor fundamentale, îl ocupă dreptul la muncă, recunoscut în Constituția României. Conform art. 41 alin. (1) din Constituție, „Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea profesie, a meseriei sau a ocupației, precum și a locului de muncă este liberă”. În relație cu dreptul al muncă este dreptul la protecția socială a muncii. Art. 41 alin. (2) din Constituție, „Salariații au dreptul la măsuri de protecție socială. Acestea privesc securitatea și sănătatea salariaților, regimul de muncă al femeilor și al tinerilor, insituirea unui salariu minim brut pe țară, repausul saptamânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiții deosebite sau speciale, formarea preofesională, precum și alte situații specifice, stabilite prin lege”.
Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, se încardrează și ea în categoria drepturilor fundamentale cu caracter patrimonial. Pentru apărarea acestui drept, art. 52 din Constituție arată că: „Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termen legal a unei cereri, este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului și repararea pagubei”.
Din cadrul drepturilor fundamentale prevăzute de constituție, cele ce permit unei persoane fizice să ia parte la raporturile juridice civile, se enumeră acele drepturi care, sub înfățișarea dreptului civil, se clasează în drepturi personale nepatrimoniale și anume: dreptul de asociere în sindicate, în partide politice, în patronate și alte forme de asociere. Tot în aria drepturilor fundamentale, ce se manifestă, sub aspectul dreptului civil, în drepturile personale nepatrimoniale se află și dreptul la viață și la integritatea psihică și fizică(art. 22 din Constituție) și dreptul al inviolabilitatea domiciliului (art. 27 din Constituție).
Pentru a structura conținutul capacității de folosință a persoanei fizice, în funcție de conținutul acestora, drepturile subiective civile se împart în drepturi patrimoniale și personale nepatrimoniale, iar drepturile patrimoniale se sub clasifică în drepturi de creanță și drepturi reale.
Din clasa drepturilor reale pe care le poate deține o persoană fizică, fac parte următoarele: dreptul de proprietate privată, alte drepturi reale principale (dreptul de uzufruct, dreptul de superficie, dreptul de uz, dreptul de habitație și dreptul de servitute), dreptul de preemțiune și drepturile reale accesorii (dreptul de gaj, ipoteca și priviliegiile). Drepturile de creanță, care sunt nelimitate ca număr se divid după izvorul lor, în drepturi izvorâte din contracte civile și cele născute din acte juridice unilaterale.
Drepturile personale nepatrimoniale sunt alcătuite din: drepturile cu privire la elementele de identitate ale persoanei fizice (dreptul la domiciliu, drpetul la nume, dreptul al prenume); drepturile ce privesc existența și integritatea fizică și morală a persoanei (dreptul la sănătate, dreptul la libertate, dreptul la viață, la integritatea corporală, la secretul vieții particulare, la onoare etc); drepturile cu privire la creația intelectuală ca formă de manifestare a persoanlității (dreptul de inovator, dreptul de autor, de inventator etc.).
Cele care fac parte din categoria drepturilor civile cuprinse în legislația internațională, sunt cele care izvorăsc din Pactul internațional care privește drepturile civile și politice, confirmat de România prin Decretul nr. 212/1974 și Convenția internațională cu privire la drepturile copilului, ratificată de România prin Legea nr. 18/1990.
Subsecțiunea IV
Îngrădirile capacității de folosință a persoanei fizice
În stabilirea conținutului capacității de folosință a persoanei fizice trebuie luate în considerare îngrădirile aduse acesteia, prin prevederi legale clare. Conform art. 6 din Decretul nr. 31/1954, nicio persoană nu poate fi îngrădită în capacitatea sa de folosință, decât în cazurile și condițiile expres stabilite de lege.
Îngrădirile capacității de folosință, din punct de vedere juridic, nu sunt altceva decât incapacității de drept civil, și ele vor fi disociate de incapacitățile din alte ramuri de drept, care nu au relevanță juridică pentru materia dreptului civil.
Îngrădirile capacității de folosință a persoanei fizice, pot fi comasate în raport de finalitatea lor în două grupe: îngrădiri sau incapacității cu caracter de măsuri de protecție a persoanei fizice și îngrădiri sau incapacității cu caracter de sancțiune ori de masuri de siguranță.
După felul cum aceste incapacității de drept civil oprează, ele pot fi împărțite în două categorii: incapacității care operează prin consecința unei hotărâri judecătorești definitive sau irevocabile și incapacității care operează de plin drept.
În conformitate cu raportul de drept care le stabilește, îngrădirile sau incapacitățile de drept civil pot fi grupate în două categorii: incapacității consființite în legislația penală și incapacității stabilite în legislația civilă.
Îngrădirile cu caracter de protecție
În conformitate cu legislația noastră civilă nicio persoană nu poate fi lipsită de capacitatea de folosință, aceasta fiind o necesitate elementară a personalității umane, cât și a caltății omului de subiect de drept civil. Cu toate acestea, nu inseamnă că întinderea conținutului capacității de folosință a persoanei fizice nu poate fi îngrădită în cazurile și condițiile stabilite de lege, prevăzute expres în art. 6 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954.
În această primă categorie de îngrădiri ale capacității de folosință a persoanei fizicie se incadrează acele incapacității speciale, fie ele de a dobândi anumite drepturi și obligații, ori de a încheia anumite acte juridice civile. Aceste incapacității, fie pot fi ele absolute, acestea fiind cele care operează între subiectul de drept civil stabilit și restul subiecților de drept civil, nestabiliți, fie ele relative, cele care operează doar intre subiectul de drept civil pe care acestea îl au în vedere și un alt subiect de drept civil, stabilit.
Incapacitățile pe care legiuitorul le-a insituit sunt de natură să ocrotească sau să protejeze intersele anumitor categorii de persoane, dată fiind situația lor specială în care se află.
Incapacității prevăzute în Noul Cod civil
Incapacitățile stabilite de Noul Cod civil sunt următoarele:
Art. 988 alin. (1) – incapacitatea minorului de a dispune de bunurile sale prin donație ori prin testament;
Art. 988 alin. (2) – incapacitatea persoanei de a dispune prin libertăți în folosul reprezentantului sau ocrotirorului legal, înainte de a fi primit descărcarea de la instanța de tutelă, cu excepția ascendentului;
Art. 990 – incapacitatea farmaciștilor, medicilor sau a altor persoane care au acordat îngrijiri de specialitate unei persoane în boala de care a decedat, de a primi libertăți de la acestea, făcute în timpul bolii; sunt exceptați soțul, rudele în linie drepată sau colateralii privilegiați, alte rude până la gradul al patrulea, dacă dispunătorul, la data libertății nu avea soț și nici rude în linie dreaptă sau colaterali privilegiați [art. 990 alin (2)]; la fel, preoții ori alte persoane care au asistat pe cel în cauză din punct de vedere religios în cursul ultimei boli [art. 990alin. (3)];
Art. 991 – incapacitatea de a primi legate de către notarul care a autentificat testamentul, interpretul care a participat la procedura de autentificare a testamentului, martorii care îl asistă pe testator;
Art. 1653 alin. (1) NCC – incapacitatea de a cumpăra drepturi litigioase de către judecători, grefieri, procurori, avocați, executori, consilieri juridici, notari publici și practicieni în insolvență, dacă drepturile litigioase sunt de competența instanței judecătorești în raza căreia își desfășoară activitatea;
Incapacitatea mandatarilor de a cumpăra bunurile pentru care sunt insărcinați să le vândă [art. 1654 alin. (1) NCC], privind excepția de la art 1304 NCC (contractul cu sine însuși ori în cazul dublei reprezentări); la fel, tutorele, părinții, curatorul, administratorul provizoriu pentru bunurile personale pe care le reprezintă; de asemenea, funcționarii publici, judecătorii-sindici, practicienii în insolvență, executorii precum și alte persoane care pot influența condițiile vânzării făcute prin intermediul lor sau care au ca obiect bunuri pe care le au în administrare ori a căror administare o supraveghează.
Art. 147 NCC – incapacitatea tutorelui și a rudelor sale apropiate de a încheia acte juridice cu minorul aflat sub tutelă;
Art. 146 alin. (3) NCC – incapacitatea de folosință a minorului cu capacitatea de exercițiu restrânsă de a face donații ori de a garanta obligația altuia.
Minorul ajuns la majorat nu poate dispune nici prin donație între vii, nici prin testament, în favoare fostului său tutore, dacă socotelile definitive ale tutelei n-au fost în prealabil date și primite.
În afară de îngrădirile capacității de folosință a persoanei fizice pe care le-am precizat mai sus, legislația României stăpânește și alte îngrădiri ori incompatibilități, care nu aparțin dreptului civil, ci sunt de altă natură (administrativă, penală, de drept constituțional, de dreptul muncii etc.).
Subsecțiunea V
Încetarea capacității de folosință a persoanei fizice
Capacitatea de folosință încetează la data morții persoanei fizice sau la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești prin care se declară moartea persoanei fizice.
Conform art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954 capacitatea de folosință a persoanei fizice nu poate înceta decât odată cu moarte acesteia. Fără îndoială că, odată cu moartea persoanei fizice, încetează caltatea acesteia de subiect de drept, iar moartea subiectului de drept stabilește sfârșitul capacității de folosință.
Stabilirea momentului morții diferă, putând fi vorba despre o moarte constatată fizic (direct), adică prin examinarea cadavrului, fie o moarte declarată pe cale judecătorească, în cazul unei persoane dispărute, a cărui moarte nu poate fi constatată direct.
În ceea ce privește declararea judecătorească a morții, trebuie distinse două situații:
Declararea judecătorească a morții precedată de declararea judecătorească a dispariției [situație de drept comun- art. 16 alin. (3) din Decretul nr. 31/1954];
Declararea judecătorească a morții neprecedată de declararea judecătorească a dispariției [situația de excepție – art. 16 alin. (3) din Decretul nr. 31/1954].
Moartea constatată fizic, direct prin cercetarea cadavrului și a intocmirii unui certificat ce constată decesul de către medic, sau în lipsa acestuia de un cadru sanitar (art. 29 din Legea 119/1996, privind actele de stare civilă).
Stabilirea morții înalță probleme, fiindcă profesia medicală cunoaște moarte biologică și moartea clinică. În situația morții clinice, persoana prezintă toate simptomele morții, dar în cazuri excepționale, există posibilitatea reanimării persoanei. Datele medicale au scos în evidență faptul că masajul cardiac poate readuce la viață persoanele, ale căror inimă era oprită, chiar dacă au supraviețuit numai cateva zile.
În ziua de azi s-a tot pus problema morții clinice asistate, la cererea persoanei care dorește ca viața sa nu-i fie prelungită în mod artificial în cazul unei maladii incurabile și dureroasă.
În unele țări cum ar fi: Elveția, Belgia, Germania, Finlanda, Olanda eutanasia binevoitoare este acceptată, declarându-se că oamenii trebuie să aibă posibiliatatea dea muri în demnitate, că este inadmisibil forțarea unei persoane care suferă de o boală incurabilă, să moară în condițiile unei agonii lungii și dureroase.
În ceea ce privește problema eutanasiei, s-au purtat foarte multe discuții, în literatura de specialitate, pentru a ști dacă aceasta poate fi legalizată. În România argumentele contra eutanasiei sunt multiple și se susține printre ele, că: eutanasia este contrară principiilor medicale; poate apărea oricând un nou tratament al bolii incurabile respective; oricând sunt posibile erori de tratament etc. Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu se apără de sinuciderea asistată sau eutanasia; că statul nu este obligat să asigure un cadru egal de natură a permite unei persoane aflate în neputința de a se sinucide, recurgând la ajutor exterior.
Moartea biologică se deosebește de moartea clinică, deoarece, aceasta constă în încetarea cu desăvârșire a vieții, aceasta fiind stabilită, conform științei medicale, odată cu încetarea pulsațiilor electronice ale creierului (celula nervoasă fiind prima care se descompune).
Constatarea judecătorească a morții, se face în cazul în care constatarea directă prin examinarea cadavrului persoanei fizice nu este posibilă, deși există justificări intemeiate ca: vârsta, martori care au văzut cadavrul, sau tot felul de imprejurări care explică concluzia că persoana a încetat din viată, fără a avea convingerea că acest eveniment s-a produs în relitate.
Declararea judecătorească a morții persoanei fizice
În cazul în care decesul unei persoane nu se poate stabili fizic, direct, prin întocmirea unui certificat care să constate decesul acesteia, deși circumstanțele dovedesc aproape cu certitudine ca persoana dispărută nu mai este în viață (dispariția unei persoane într-un accident aviatic, într-o catastrofă naturală, într-un război, absența îndelungată de la domiciliu fără a da nicun semn de viață), atât soțul cât și copiii, moștenitorii, creditorii, precum și statul sunt interesații de rezolvarea statutului persoanei dispărute cu privire la existența unor indici puternici că aceasta nu mai trăiește și apelează la procedura legală de declarare a morții
Art. 49-57 din Noul Cod civil, regelementează strict procedura declarării pe cale judecătorească a persoanei fizice. Conform art. 49 alin.(1) din NCC: „În cazul în care o persoană este dispărută și există indici că a încetat din viață, aceasta poate fi declarată moartă prin hotărâre judecătorească, la cererea oricărei persoane interesate, dacă au trecut cel puțin 2 ani de la data primirii ultimelor informații sau indicii din care rezultă că era în viață”.
Procedura judecătorească de declarare a morții este reglementată în art.. 16-21 din Decretul nr. 31/1954 și art. 36-43 din Decretul nr. 32/1954.
Articolul 16 din Decretul nr. 31/1954 prevde că: „Cel care lipsește de la domiciliul său poate fi declarat dispărut prin hotărâre judecătorească, putându-se institui curatela dacă a trecut un an de la data ultimelor știri din care rezultă că era în viață.
Cel astfel declarat dispărut poate fi declarat mort, de asemenea prin hotărâre judecătorească, dacă de la data ultimelor știri, din care rezultă că era în viață au trecut 4 ani. Declararea morții nu poate fi însă, hotărâtă mai inainte de împlinirea unui termen de 6 luni de la data afișărilor și publicării extrasului de pe hotărâre prin care s-a declarat dispariția.
Cel dispărut în cursul unor fapte de război, într-un accident de cale-ferată, într-un naufragiu sau într-o altă împrejurare asemănătoare care îndreptățește a se presupune decesul, poate fi declarat mort, fără a se mai declara în prealabil dispariția sa, dacă a trecut cel puțin 1 an de la data împrejurării în care a avut loc dispariția”.
Declararea judecătorească a morții este motivată de necesitatea social-juridică a rezolvării situației persoanei dispărute neștiind dacă aceasta mai este sau nu în viață. Datorită faptului că, declararea judecătorească a morții unei persoane necesită consecințe deosebite (cel declarat mort putând reapărea), această procedură incluzând două faze: declararea judecătorească a dispariției și declararea judecătorească a morții
Declararea judecătorească a dispariției
Prin măsurile de procedură și publicitate, prin contițiile prevăzute de lege și prin cercetările prealabile, se asigură existența tuturor premiselor care vor alcătui convigerea că persoana nu se mai află în viață și prin urmare, justifică hotărârea judecătorească care se pronunță pentru dispariția unei persoane.
În literatura juridică s-a menționat că termenul de un an de la data unltimelor știri apare și ca o condiție a intentării acțiunii, ceea ce înseamnă că se va putea introduce acțiunea pentru declararea judecătorească a dispariției, înainte de expirarea termenului de un an.
Declararea judecătorească a dispariției necesită, ca de la data ultimelor știri din care reiese că persoana era în viață să fi trecut cel puțin un an. Art. 17 alin.(1) din Decretul cu nr. 31/1954 prevede că: „Dacă ziua ultimelor știri despre cel care lipsește de la domiciliu nu se poate stabili, termenele prevăzute în art. 16 alin. (1) și (2) se vor socoti de la sfârșitul lunii ultimelor știri, iar în cazil în care nu se poate stabili nici luna, de la sfârșitul anului caledaristic”.
Cererea de dispariție a unei persoane se va depune la instanța în raza căreia acea persoană a avut ultimul domicilu potrivit art. 36 din Decretul nr. 32/1954. Cererea poate fi depusă de orice persoană care justifică un interes.
Conform art. 37 din Decretul nr. 32/1954 : „Primind cererea, președintele instanței dispune că, prin organele primăriei și prin organele poliției, să se culeagă cât mai multe informații cu privire la persoana a cărei dispariție se cere a fi declarată”.
După primirea cererii, președitele instanței va dispune, totodată, să se afișeze cererea la ultimul domiciliu al acesteia și al primărie, că orice persoană ce deține informații necesare pentru soluționarea cererii, să le comunice instanței. De asemenea, va putea sesiza autoritatea tutelară, spre a se numi, dacă este cazul, un curator.
După trcerea a 45 de zile de la afișarea cererii, președintele va stabili termen de judecată, cu citarea părților, persoana a cărei dispariție se solicită a fi declarată, aceasta din urmă fiind citată la ultimul domiciliu, în cazul în care persoana dispărută a avut un mandatar general, va fi citat și acesta. Concluziile procurorului fiind obligatorii.
Procesul se va derula cu cel ce a formulat cererea, dispărutul deținând calitatea de pârât. Cunoscând interesul general pe care îl reprezintă existența sau inexistența unei persoane, la proces va participa obligatoriu și procurorul. Pentru a dovedi condițiile prevăzute de lege, se administrează în fața instanței probele necesare cu privire la declararea judecătorească a dispariției, procurorul și părțile formulând întrebări și concluzionând. După aceasta, hotărârea de declarare a dispariției fiind comunicată părților, iar pentru dispărut hotărârea fiind comunicată prin afișare. Folosind căile oridinare de atac, aceasta poate fi atatcată. Hotărârea de declararea a dispariție, definitivă, va fi afișată timp de 30 de zile la ușa instanței de fond și la primăria ultimului domiciliu al persoanei dispărute.
Conform art. 16 din Decretul cu nr. 31/1954, în cazul în care persoana dispărută deține avere, instanța de judecată va putea să înștiințeze această hotărâre și autorității tutelare pentru a se stabili curatela, privind administrarea averii persoanei dispărute.
În ceea ce privește efectele acesteia, hotărârea judecătorească de declarare a dispariției, aceasta fiind irevocabilă, constituie obligații pentru anumite persoane, cu privire la ocrotirea intereselor dispărutului, ocrotirea intereselor minorilor, precum și interesele unor terțe persoane.
Capacitatea de folosință a persoanei fizice, în principiu, nu va suferi nicio modificare după declararea judecătorească a dispariție. Conform art. 19 din Decretul nr. 31/1954, „cel dispărut este socotit a fi în viață, dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte rămasă definitivă”.
În ceea ce privește ocortirea intereselor patrimoniale ale persoanei dispărute, precum și a unor terțe persoane, precizăm posibilitatea ca autoritatea tutelară să instituie curatela (art. 178 din NCC, art. 16 din Decretul nr. 31/1954 și art. 39 din Decretul nr. 32/1954).
Instituirea curatelei nu este obligatorie, aceasta se leagă de existența împrejurărilor ce necesită o asemenea măsură. De asemenea, în ceea ce privește ocrotirea intereselor copiilor minori, măsura luată este prevăzută în art. 110 din NCC, care dispune că în cazul în care ambii părinții sunt diuspăruții, autoritatea tutelară are obligația de a institui tutela
O opinie discutabilă în sistem, face referire la soarta hotărârii judecătorești de declarare a dispariției unei persoane, în cazul în care persoana dispărută apare.
Un alt punct de vedere susține că orice persoană are interes și cu atât mai mult persoana dispărută, care între timp a reapărut, poate cere instanței să se anuleze hotărârea prin care s-a comunicat dispariția.
Conform unei alte opinii se dovedește că anularea unei astfel de hotărâri nu prezintă niciun interes, fiindcă hotărârea judecătorească de declarare a dispariției nu produce niciun efect cu privire la existența și întiderea capacității de folosință a persoanei fizice dispărute.
Este de înteles că, pentru a putea trece la procedura declarării judecătorești a morții, în cazurile „normale” (nu în cazurile excepționale prevăzute în art. 16 din Decretul nr 31/1954), aceasta necesită a fi îndeplinită cerința prealabilă a declarării dispariției persoanei fizice.
Declararea judecătorească a morții
Conform art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, în mod obișnuit, declararea morții poate fi solicitată de orice persoană interesată, la fel ca și declarația dispariției, în următoarele condiții:
Să existe o hotărâre de declarare a dispariției, rămasă irevocabilă, aceasta din urmă să fi fost afișată timp de 30 de zile,conform art. 39 alin. (1) din Decretul nr. 32/1954;
Să fi trecut cel puțin 4 ani de la data ultimelor știri din care să reiasă că persoana dispărută era în viață;
Să fi trecut cel puțin 6 luni de la data afișării hotărârii de declarare a dispariției.
Cu privire la prima condiție, art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954 prevede că: „Cel dispărut în cursul unor fapte de război, într-un accident de cale ferată, într-un naufragiu sau într-o altă împrejurare,care îndreptățește a se presupune decesul, poate fi declarat mort fără a se mai declara în prealabil dispariția sa…”.
Căt privește cea de a doua condiție de fond necesară declarării morții precedată de declarare dispariției, este de reținut că termenul de 4 ani (de la data ultimelor știri din care rezultă că persoana a cărei moarte se solicită a se declara era în viață) se calculează ca termenul de 1 an prevăzut pentru declararea dispariției. Cu toate acestea, dacă probele adăugate nu sunt suficiente, pentru a se calcula cu certitudine care este ziua ultimelor știri, termenul se va calcula din ultima zi a luni în care se situează ultimele știri sau din ultima zi a anului calendaristic în care se situează ultimele știri din care reiese că persoana respectivă era în viață.
Din art. 16 alin. (3) citat mai sus, reiese că trebuie îndeplinite, cumulativ, două condiții pentru a declara moartea persoanei dispărute, și anume: a) persoana să fi dispărut într-o împrejurare excepțională, „care îndreptățește a se presupune decesul”, cum ar fi: accident de cale ferată, fapte de război, naufragiu și alte asemănătoare (cutremur, revoluție, accident aviatic, act terorist, inundație etc.); b) de la data împrejurării dispariției persoanei sa fi trecut cel puțin 1 an.
În situațiile de excepție, când declararea judecătorească a dispariției nu mai este necesară, nu se mai poate impune nici cea de a treia condiție, a trecerii termenului de 6 luni de la data afișării hotărârii.
Din literatura de specialitate (atăt doctrina, cât și jurisprudența) rezultă că declararea judecătorească a morții precedată de declararea dispariției reprezintă regula, iar declararea morții neprecedată de declararea dispariției, constituie excepția.
Procedura de declarare judecătorească a morții
Competența de a soluționa în primă instanță cererea de declarare judecătorească a morții aparține judecătoriei în raza căreia s-a aflat ultimul domiciliu a celui ce a fost declarat mort (art. 36 și art. 40 din Decretul nr. 32/1954). În ceea ce privește declararea judecătorească a morții, indiferent dacă aceasta este sau nu precedată de declararea dispariției, trebuie să reținem că sunt aplicabile, în mod corespunzător, dispozițiile de la procedura de declarare a dispariției.
Art. 41 din Decretul nr. 32/1954, prevede că „Hotărârea de declarare a morții, rămasă definitivă, va fi comuncată serviciului de stare civilă pentru a fi înscrisă în registrul actelor de stare civilă ”. Înregistrarea se face la „autoritatea administrației publice locale de la: a) locul de naștere a celui declarat mort; b) domiciliul celui declarat mort, în cazul când actul de naștere a fost întocmit la autoritățile locale din străinătate; c) domiciliul persoanei care a solicitat declararea judecătorească a morții, situație în care locul nașterii și domiciliul nu sunt cunoscute”. (art. 41 lit. a, b, c din Legea nr. 119/1996).
Stabilirea datei morții în cazul declarării judecătorești a morții și rectificarea ei. Stabilirea date morții necesită unele precizări. Instanța de judecată, evaluând probele administrate emite o hotărâre prin care stabilește data morții, după care aceasta trebuie înscrisă în registrul de stare civilă. Conform art. 17 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954 ce prevede că, în cazul în care nu s-ar putea dovedi ziua cănd s-a produs împrejurarea în care a avut loc dispariția, termenul de un an se socotește de la sfârșitul lunii în care această împrejuare s-a produs, iar atunci când nu poate fi stabilită nici luna, de la sfârșitul anului calendaristic în care a avut loc dispariția.
Principiile de stabilire a datei morții, în hotărâre, sunt precizate în art. 18 alin. 2-3 din Decretul nr. 31/1954 așadar: „Data morții dispărutului se stabilește potrivit cu împrejurările. În lipsa de indicii îndestulătoare, se va stabili ca dată a morții ultima zi a termenului după care se poate cere declararea judecătorească a morții”.
Așadar, instanța de judecată va stabili data morții persoanei dispărute în felul următor: a) ultima zi a termenului de 4 ani, în situația declarării morții, aceasta fiind precedată de declararea dispariției; b) ultima zi a termenului de 1 an în cazul declarării morții neprecedată de declararea dispariției.
Trebuie sa reținem că „data morții” nu se confundă cu: 1) data ultimelor știri; 2) data împrejurării care îndreptățește a se presupune decesul; 3) data pronunțării hotărârii declarative de moarte; 4) data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești declarative de moarte.
O dată stabilită, data morții poate fi rectificată de catre instanța de judecată, dacă se dovedește ca acea dată este inexactă, existând mai multe motive pentru a presupune că este mai apropiată de adevăr o altă dată [ art. 18 alin. (4) din Decretul nr. 31/1954]
Orice persoană interesată poate intenta o acțiune în rectificarea datei morții, iar data adevărată se poate dovedi prin orice mijloace de probă legale. După rectificarea acesteia, toate efectele produse de hotărârea declarativă de moarte se vor raporta la noua dată a morții.
Efectele declarării judecătorești a morții
Efectul fundamnetal care stă la baza hotărârii de declarare a morții produce aceleași efecte juridice, în principiu, cu efectele produse de actul de deces al morții constatate fizic și anume încetarea capacității de folosință a persoanei fizice, mai exact, încetarea calității de subiect de drept a acestei.
În ceea ce privește acest efect, art. 18 alin. (1) din decretul nr. 31/1954 prevede că: „De îndată ce hotărârea declarativă de moarte a rămas definitivă, cel dispărut este socotit că a murit la data stabilită prin hotărâre, ca fiind acea a morții”.
Având un caracter consitutiv, hotărârea declarativă de moarte produce efecte nu numai pentru viitor de la data când aceasta devine irevocabilă, ci și pentru trecut, de la data stabilită în cuprinsul hotărârii ca fiind cea a morții.
Ca și rezultat, raportându-se la această dată se va stabili data desfacerii căsătoriei, dacă un copil s-a născut înauntrul sau în afara acesteia etc., în principiu efectele hotărârii de declarare a morții sunt aceleași cu ale morții constatate fizic de către organele competente. În dreptul civil data morții crează efecte importante precum: stingerea drepturilor viagere, deosebirea succesiunii. Cu toate că succesiune se deschide pe data morții, exact cum a fost stabilită în hotărârea judecătorească, prescripția dreptului de opțiune succesorală (6 luni) începe numai de la data rămânerii irevocabile a hotărârii.
Anularea hotărârii de declarare a morții
În conformitate cu dispozițiile art. 20 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954, ce reglementează anularea hotărârii declarative de moarte, pentru ipoteza în care persoana declarată moartă se află în viață. Se acceptă că anularea hotărârii declarative de moarte poate interveni și atunci când, după pronunțare hotărârii, se constată că există o înregistrare a morții persoanei respective, pe baza morții fizic constatate.
Orice persoană interesată poate formula o cerere de anulare a hotărârii judecătorești declarative de moarte (aceasta poate fi introdusă chiar de cel reapărut în viață, soț, rude, creditorii săi), iar aceasta este de competența instanței care a pronunțat hotărârea a cărei anulare se solicită. Potrivit art. 42 din Decretul nr. 32/1954 judecata se va afce de urgență cu citarea persoanelor care au fost părți la procedura prin care s-a pronunțat moarte și obligatoriu cu participarea procurorului.
Art. 42 alin. (3) din Decretul nr. 32/1954 dispune că: „În cazul în care se dovedește că cel declarat mort trăiește, instanța va anula hotărârea, dispunând să se comunice aceasta serviciului de stare civilă pentru a face cuvenită rectificarea în registrul actelor de stare civilă”.
Efectele anulării hotărârii declarative de moarte
Un efect important ce stă la baza hotărârii de anulare a declarării morții, este acela că, în mod retroactiv, se consideră că cel declarat mort, a fost totdeauna în viață. În ceea ce privește nulitatea, o astfel de hotărâre poate produce efecte retroactive, drept urmare, vor renaște toate drepturile și obligațiile ce au fost încheiate prin hotărârea declarativă de moarte, se va considera că, succesiunea nu s-a deschis, căsătoria va fi considerată că nu s-a încheiat.
Art. 259 alin. (2) NCC arată că se reactualizează căsătoria a cărei existență încetase; dacă între timp soțul supraviețuitor s-a recăsătorit și a fost de bună-credință, atunci căsătoria lui cu soțul declarat mort se consideră că a încetat la data încheieri noii căsătorii; dacă soțul supraviețuitor a fost de rea-credință, adică a știut ca cel declarat mort este în viață, el se consideră bigam. De asemenea, persoana reapărută poate cere bunurile sale de la moștenitori.
Legea face și cateva excepții în ceea ce privește principiul retroactivității hotărârii de anulare și anume că: cel ce a fost declarat mort și a obținut anulare hotărârii prin care i-a fost declarată moarte „poate cere înapoierea bunurilor sale, cu toate acestea, dobânditorul cu titlu oneros nu este obligat să le înapoieze, decât dacă se face dovada că la data dobândirii știa că persoana declarată moartă este în viață” [art. 20 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954].
Se poate observa că textul de lege citat mai sus reglementează două categorii de raporturi juridice, și anume: 1) între cel ce a fost declarat mort (reapărut ulterior) și moștenitorii prezumtivi; 2) raporturile dintre cel ce a fost declarat mort și subdobânditorii anumitor bunuri din succesiunea acestuia.
În privința primei categorii de raporturi, trebuie să reținem că la data morții, stabilită prin hotărâre judecătorească irevocabilă, s-a deschis succesiunea, la care a participat moștenitorii prezumtivi ai persoanei declarată moartă. Dupa ce a fost anulată hotărârea declarativă de moarte, titlul de moștenitor al persoanelor ce au dobândit moștenirea devine caduc, aceștia deținând bunurile fără titlu, au îndatorirea de a le restitui, așa cum prevede și prima parte a art. 20 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954.
Așadar la restituirea bunurilor către adevăratul proprietar (cel ce afost declarat mort prin hotărâre judecătorească ulterior anulată), trebuie să se țină seama de drepturile și obligațiile pe care le deține posesorul, acestea diferă în funcție de buna-credință a acestuia sau de reaua-credință, precinzând că buna-credință a moștenitorului, constă în situația că acesta nu cunoștea dacă persoana dispărută și declarată moarte se află în viață, se va lua în considerare sarcina probei revenind celui ce invocă reaua-credință.
Presupusl moștenitor, care este de bună-credință (cel care nu cunoștea faptul că persoana declarată moartă este în viață), are urmatoarele obligații de adevăratul proprietar:
Să restituie bunurile în natură ori de cate ori este posibil;
În cazul în care a înstrăinat bunurile cu titlu oneros către un terț subdobânditor de bună credință să restituie prețul primit.
Presupusul moștenitor de rea-credință (care știa că cel declarat mort este în viață), are urmatoarele obligații față de adevăratul proprietar:
Să restituie bunurile în natură ori de cate ori este posibil;
În cazul în care a înstrăinat bunuri catre un terț, subdobânditor de bună-credință (atunci când înstrăinarea rămâne validă), trebuie să restituie fie prețul obținut pe aceste bunuri, fie valoarea acestor bunuri din momentul revendicării, la alegerea adevăratului proprietar;
Să înapoieze toate fructele produse de bunuri (industriale, civile, naturale) ori echivalentul acestora.
În ceea ce privește a doua categorie de raporturi (între reapărut și subdobânditorul anumitor bunuri din succesiune), în cazul de față soluția diferă în funcție de buna ori reaua credinția a subdobânditoului, natura actului cu titlu oneros sau cu titlu gratuit prin care s-a obținut bunul respectiv.
În raport cu regulile de drept comun, ca o urmare a desființării titlului în baza căruia bunurile au fost stăpânite de persoana care a înstrăinat, urmând a se desființa și înstrăinările făcute de acesta terților, potrivit adagiului: resulto jure dantis resolvitur jus accipientis (odată desființat dreptul civil celui care transmite, se desființează și dreptul celui care primește).
Drept urmare, ce declarat mort (ulterior reapărut), poate solicita înapoierea bunurilor direct de la terți subdobânditori, ca efect al anulării morții prezumate. Art. 20 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954 a stabilit o excepție ce permite subdobânditorului să păstreze în natură bunurile obținute, doar dacă el a fost de bună-credință și le-a obținut cu titlu oneros. Ca urmare, terțul subdobânditor nu va suporta nicio consecință a anulării hotărârii de moarte, dacă acesta îndeplinește cumulativ cele două condiții: 1) să fi obținut bunurile cu titlu oneros; 2) acesta să fi fost de bună-credință. Per a contrario excepția nu va efectua iar actele de întrăinare se vor anula, iar terțul subdobânditor va trebuie să restituie bunurile în natură dacă au fost donândite cu titul gratuit, precum și atunci când le-a obținut cu titlu oneros dar a fost de rea-credință.
Situația comorienților și a codecedaților
Conform art. 21 din Decretul nr. 31/1954: „În cazul în care mai multe persoane au murit în aceeași împrejurare, fără să se poată stabili dacă una a supraviețuit alteia, ele sunt socotite că au murit deodată”. Aceasta situație prezintă interes în special în materie succesorală, deoarece, conform art. 654 alin. (1) NCC, are capacitate succesorală (poate veni la moștenire) numia cel care există (se află în viață) în momentul deschiderii succesiunii.
În doctrină astfel de persoane sunt denumite comorienți, persoane care au murit în aceeași împrejurare, fără a se putea stabili dacă una a supraviețuit alteia.
Dovada momentului deschiderii succesiunii se poate face cu orice mijloace de probă admise de lege. În cazul comorienților, o asemenea dovadă este imposibil de făcut. Pentru această ipoteză, legiuitorul a instituit ipoteza concomitenței momentului morții, ceea ce înseamnă ca niciuna din persoanele care au decedat în aceeași împrejurare nu o va succede pe cealaltă. Așadar, în cazul comorienților, deschiderea succesiunii se va face cocomitent pentru toate persoanele care au decedat în aceeași împrejurare, ceea ce înseamnă că, nefiind îndeplinită condiția prevăzută de art. 654 NCC, acestea nu se vor moștenii unele pe altele.
Secțiunea III
Capacitatea de exercițiu a persoanei fizice
Subsecțiunea I
Noțiunea și caracterele juridice ale capacității de exercițiu
După cum știm, capacitatea de drept civil a persoanei fizice înglobează atăt capacitatea de folosință căt și capacitatea de exercițiu. Capacitatea de folosință a persoanei fizice, ca vocație de a avea drepturi și obligații, aparține tuturor oamenilor, indiferent de vârsta fiecăruia, aceasta începând din momentul nașterii (în anumite condiții chiar și de la data concepției), aceasta încheindu-se odată cu decesul persoanei. Însă această capacitate de folosință nu este suficientă pentru ca persoana să încheie acte juridice valabile, întrucât legea consideră că pentru încheierea acestor acte juridice, persoana fizică trebuie să fi ajuns la o maturitate psihică pentru că numai așa ea este conștientă și își poate da seama de urmările acțiunilor sale.
Capacitatea de exercițiu a persoanei fizice beneficează de o definiție legală, cât și de definiții oferite în literatura de specialitate.
Potrivit art. 5 alin. (3) din Decretul nr. 31/1954 „Capacitatea de exercițiu este capacitatea persoanei de a-și exercita drepturile și de a-și asuma obligații, săvârșind acte juridice”.
Definițiile pe care le găsim în literatura juridică se fundamentează pe această definiție legală a capacității de exercițiu, conținând în esență aceleași elemente, existând însă unele diferențe în privința formulărilor. Indiferent de exprimare, esențial și specific capacității de exercițiu a persoanei fizice este aceea că dobândirea de drepturi civile și asumare de obligații civile se efectuează prin încheierea de acte juridice civile de către subiectul de drept singur, personal și fără nicio intervenție din partea altei persoane.
Din mulțimea de definiții date în dotrină se poate observa că ele pun accent pe deplina capacitate de exercițiu a persoanei fizice și mai puțin capacitatea de exercițiu restrânsă, pe care o are minorul între 14 și 18 ani.
În ceea ce ne privește, vom defini capacitatea de execițiu a persoanei fizice ca fiind acea parte a capacității civile care constă în aptitudinea persoanei fizice de a dobândi și de a exercita drepturi subiective civile, precum și de a-și asuma și executa obligațiile civile, prin încheierea de acte juridice civile.
Pentru a avea capacitate de exercițiu trebuie îndeplinite următoarele condiții:
Persoana fizică să dețină capacitate de folosință. Este de neconceput să existe capacitate de exercițiu fără a exista aptitudine generală și abstractă de a avea drepturi și obligații;
Persoana respectivă trebuie să aibă discernământ. Acesta există în funcție de maturizarea persoanei în cauză, deoarece ființa umană poate să aibă redarea faptelor sale și a consecințelor care le produc numai după obținerea unei experiențe de viață. În acest sens, se percep 3 faze: lipsa capacității de exercițiu, în această situațiie încadrăm minorii, faza în care o persoană are discernământul faptelor sale, cu toate acestea legea o protejează și îi recunoaște o capacitate de exercițiu restrânsă, situație în care încadrăm persoanele de 16 ani și faza în care o persoană are discernământul faptelor sale și are capacitate de exercițiu deplină, această situație fiind recunoscută persoanelor de peste 18 ani.
Principalele caractere juridice ale capacității de exercițiu a persoanei fizice face referire doar la capacitatea de exercițiu deplină și la capacitate de exercițiu restrânsă, nu și lipsei capacității de exercițiu apersoanei fizice.
În paralel cu caracterele juridice ale capacității de folosință a persoanei fizice, capacitate de exercițiu nu se caracterizează prin unviersalitate.
Caracterele juridice ale capacității de exercițiu a persoanei fizice (restrânse și depline) sunt următoarele: inalienalbilitate, legalitatea, egalitatea, generalitatea și intangibilitatea.
Inalienabilitatea capacității de exercițiu a persoanei fizice se indică caracterul, consființit expres de art. 6 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, potrivit căruia „Nimeni nu poate renunța nici în tot, nici în parte la capacitatea de exercițiu”. Așadar, nimeni nu poate încheia, valabil, vreun act juridic prin care să transmită altei persoane capacitatea de exercițiu.
Legalitatea capacității de exercițiu a persoanei fizice, exprimă teza că aceasta capacitate îi aparține în totalitate legiuitorului, fiind totodată reglementată de lege, exceptând voința individuală a persoanei fizice. Aceasta însemnând că unciul izvor al capacității de exrecițiu a persoanei fizice este legea, iar normele legale respective au carcater imperativ, persoanele fizice neputând dergoa de la ele.
Egalitatea – este reglementată deopotrivă cu egalitatea capacității de folosință de art. 30 NCC, în sesnul că: „Rasa, culoarea, naționalitatea, originea etnică, limba, religia, vârst, sexul sau orientarea sexuală, opinia, convingerile personale, apartenența politică, sindicală, la o categorie socială ori la o categorie defavorizată, averea, originea socială, gradul de cultură, precum și orice altă situație similară nu au nicio influență asupra capacității civile”; egaliatea capcității este consacrată și în convențiile și pactele internaționale (art. 3 și art. 26 din Pactul internațional privind drepturile civile și politice ale omului; art. 14 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale).
Generalitatea – are în vedere conținutul acesteia, adică aptitudinea persoanei de a exercita toate drepturile subiective civile și de a-și asuma orice obligații civile, prin încheierea oricăror acte juridice civile în afara celor prohibitive de lege.
Intangibilitatea capacității de exercițiu a persoanei fizice este consacrată în textul de lege, potrivit art. 6 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954 „Nimeni nu poate fi lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exercițiu, decât în cazurile și condițiile prevăzute de lege”.
La fel cum am precizat și la începutul acestui capitol că existența capacității de folosință a persoanei fizice constituie o premisă a capcității de exercițiu, doar că aceasta nu este suficientă; capacitatea de exercițiu mai presupune și existența discernământului, în baza căruia omul își poate înfățișa consecințele juridice civile ale manifestării sale de voință.
Lipsa acestei doze de discernâmănt necesare pentru ca persoana respectivă să poată participa la circuitul civile determină lipsirea omului de capacitatea de exercițiu.
Potrivit art. 11 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954 „Nu au capacitatea de exercițiu: a) minorul care nu a împlinit vârsta de paisprezece ani; b) persoana pusă sub interdicție”. Pentru a lua parte la viața juridică, actele juridice ce aparțin persoanelor lipsite de capacitate de exercițiu – dar titulare de capacitate de folosință – vor fi întocmite de reprezentanții lor legali.
Disercământul apare la om în mod treptat, începând cu împlinirea vârstei de paisprezece ani, când minorul exprimă o voință conștientă, dar este lipsit de experiența vieții juridice, motiv pentru care în perioada cuprinsă ăîntre 14-18 ani, legea a instituit capacitatea de exercițiu restrânsă.
Minorul ce are capacitate de exercițiu restrânsă, are nevoie de asistență juridică oferită de catre ocrotitorii săi legali, ei pot încheia personal acte juridice, dar cu încuviințare prealabilă a părților sau a tutorelui.
Persoana fizică majoră este considerată de lege că are discernământul necesar încheierii, singură și personal a actelor juridice civile în sfera circuitului civil, recunoscându-i-se de la vârsta de 18 ani, capacitatea de exercițiu deplină.
Subsecțiunea II
Lipsa capacității de exercițiu a persoanei fizice
Persoanele fizice lipsite de capacitate de exercițiu sunt prevăzute limitativ la art. 43. alin. (1) NCC: „În afara altor cazuri prevăzute de lege,nu au capacitate de exercițiu:
Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani;
Interzisul judecătoresc”.
În materie contractuală civilă, lipsa capacității de exercițiu este consacrată și de art. 1180 NCC, care statuează că poate contracta orice persoană care nu este declarată incapabilă de lege și nici oprită să încheie anumite contracte.
Cu privire la materia testamentară, lipsa capacității de exercițiu a minorului se poate întinde până la vârsta de 16 ani, ci nu de 14 ani, fiindcă art. 806 NCC prevede că: „Minorul mai mic de 16 ani nu o poate dispune nici într-un fel…”.
La baza lipsei de capacitate civilă de exercițiu a celor două categorii de persoane fizice stau justificări diferite. În cazul minorilor, lipsa lor de capacitate de exercițiu se aplică prin vârsta lor fragedă când, în general, nu există discernământul necesar pentru a încheia acte juridice. în schimb pentru persoanele puse sub interdicție (interzișii judecătorești), această măsură este determinată de lipsa discernământului necesar datorită alineării sau debilității mintale de care ei suferă.
Reprezentarea legală a persoanelor lipsite de capacitate de exercițiu
Art. 11 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954 prevede că: „Pentru cei ce nu au capacitate de exercițiu actele juridice se fac de reprezentanții săi legali”.
Din acest conținut reiese că persoanele lipsite de capacitate de exercițiu nu pot lua parte la încheierea actelor juridice, ci doar prin reprezentare. Reprezentare este procedeul tehnico-juridic prin care o persoană numită reprezentant încheie un act juridic în numele și în contul altei persoane, numită reprezentant, astfel încât efectele actului se produc direct în persoana celui reprezentat.
Reprezentarea poate fi de 3 feluri, și anume: convențională (ce ține de convența părților), legală (ce ține de lege), și judiciară (care își are izvorul în împuternicirea dată de instanța judecătorească).
Trebuie să reținem că, în cazul când reprezentantul legal ar urma să încheie, pentru incapabil, un act juridic de dispoziție, este necesară încuviințarea prealabilă a autorității tutelare.
Esențial este faptul că există un remediu, în sensul că reprezentarea legală a persoanelor fizice fără capacitate de exercițiu se poate realiza de către părinți, tutore sau curator, după cum urmează:
Art. 501 alin. (1) NCC : „Părinții au dreptul și îndatorirea de a administra bunurile copilului lor minor, precum și de a-l reprezenta în actele juridice civile ori de a-i încuviința aceste acte, după caz”;
Art. 143 NCC : „Tutorele are îndatorirea de a-l reprezenta pe minor în actele juridice, dar numia până când acesta împlinește vârsta de 14 ani”;
Art. 171 NCC : „Regulile privitoare la tutela minorului care nu a împlinit vârasta de 14 ani se aplică și în cazul tutelei celui pus sub interdicție judecătorească, în măsura în care legea nu dispune altfel”.
Actele juridice civile care pot fi încheiate valabil de persoana fizică lipsită de capacitate de exercițiu
Deși persoanei lipsite de capacitate de exercițiu îi este interzis să încheie personal acte juridice civile, ca o măsură de protecție a acestei persoane, rațiunea impune încheierea de către o astfel de persoană a unor acte juridice civile. De aceea minorului sub 14 ani și celui pus sub interdicție le este cunoscută posibilitatea de a încheia anumite acte juridice civile, care nu cauzează autorilor lor nicio vătămare și niciun fel de prejudiciu.
Legislația noastră nu prevede deocamdată nicio dispoziție care să permită persoanei lipsite de capacitate de exercițiu de a încheia anumite acte juridice civile, însă doctrina și jurisprudența acceptă constant soluția valabilității actelor juridice civile încheiate de o asemenea persoană.
Cu toate acestea, chiar pentru lipsa capacității de exercițiu există un minimum de conținut, exprimat în două categorii de acte juridice patrimoniale, precum și în anumite acte juridice nepatrimoniale, ce pot fi încheiate valabil de către incapabil.
Actele juridice patrimoniale care pot fi încheiate de catre cel lipsit de capacitate de exercițiu, fără intevenția reprezentării legale, sunt următoarele:
Actele juridice de conservare – actul de conservare are un caracter necesar și urgent și dacă nu este realizat duce la o pierdere a patrimoniului necompetentului (actele de întrerupere a unei prescripții);
Actele juridice mărunte – aceste acte, prin întocmirea lor, sunt satisfăcute interesele obișnuite, iar valoare acestora fiind mică nu poate aduce atingere intereselor necompetentului (alimente, bilete de transport).
Așadar, legea prevede posibilitatea pentru cel lipsit de capacitate de exercițiu de a încheia anumite acte juridice nepatrimoniale, cum ar fi: asculatarea minorului care a împlinit vârsta de 10 ani în vederea adopției, ascultarea minorului care a împlinit vârsta de 10 ani cu privire la stabilirea domiciliului său legal.
Încetare lipsei capacității de exercițiu
Incapacitatea persoanei fizice încetează grație unor cauze diferite, specifice celor doua tipuri de incapacități:
Minorul în vârstă de până la 14 ani (când minorul dobândește capacitatea de exercițiu restrânsă), ori prin moarte;
Interzisul judecătoresc – fie prin ridicare interdicției; moartea fizic constatată sau judecătorește declarată.
Subsecțiunea III
Capacitatea de exercițiu restrânsă a persoanei fizice
Definiția capacității de exeercițiu restrânsă
Capacitatea de exercițiu restrânsă este recunoscută minorilor de la vârsta de 14 ani. Capacitatea restrânsă presupune că minorul poate încheia acte juridice, exercitându-și astfel drepturile și asumându-și obligații, însă cu încuviințarea pralabilă a ocrotitorului legal (părinte, tutore) și uneori a instanței de tutelă.
Există și o excepție în cazul în care, în acel moment, minorul se află sub interdicție judecătorească. Dacă minorul a fost pus sub interdicție, iar aceasta se întâmplă în intervalul în care el are între 14 și 18 ani, capacitatea de exercițiu restrânsă va începe pe data ridicării interdicției.
Art. 10 alin. (4) din Decretul nr. 31/1954 prevede că: „Minorul cu capacitate restrânsă are dreptul, fără a avea nevoie de încuviințare părinților sau a tutorelui, să facă depuneri la casele de păstrare de stat și să dispună de aceste drepturi, potrivit cu prevederile regulamentelor acestor case de păstrare”.
În concluzie, caracterul capacității de exercițiu restrânsă reiese din faptul că: a) titularii acestei capacității sunt numai minorii cu vârste cuprinse între 14 și 18 ani; b) actele juridice sunt încheiat personal de către acești minori; c) pentru ca acestea să fie valide, actele juridice încheiate de minori trebuie, în prealabil, încuviințate de ocrotitorii săi legali.
Începutul capacității de exercițiu restrânsă
Conform art. 9 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954, minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are capacitate de exercițiu restrânsă. Dovada împliniri vârstei de 14 ani se face cu certificatul de naștere, sau cu cartea de identitate. Pentru a se considera că minorul a împlinit vârsta de 14 ani, este necesar ca această vârastă să fie împlinită efectiv (an, lună, zi). Dacă la împlinirea acestei vârste, minorul este sub interdicție judecătorească, el nu va dobândi această capacitate.
În cazul în care minroul a fost pus sub interdicție judecătorească înainte să fi împlinit vârsta de 14 ani, iar in perioada vârstei cuprinsă între 14 și 18 ani i se ridică interdicția prin hotărâre judecătorească, capacitatea de exercițiu restrânsă va începe pe data ridicării interdicției.
Conținutul capacității de exercițiu restrânsă
Specificul capacității de exercițiu restrânse constă în aceea că minorul între 14 și 18 ani are posibilitatea să încheie personal acte juridice civile, însă, pentru a fi valabil încheiate, minorul are nevoie, în principiu, de anumite încuviințări prealabile. Cu alte cuvinte, prin capacitatea de exercițiu restrânsă nu se exrpimă un aspect cantitativ al capacității de exercițiu (în sesnul că minorul cu vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani ar putea încheia anumitea acte juridice), ci însăși aptitudinea minorului de 14-18 ani de a încheia personal acte juridice, dar de regulă, cu încuviințarea prealabilă.
Actele juridice civile pe care le poate încheia minorul cu vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani în raport de condițiile cerute de lege pentru validitatea acestora, sunt următoarele:
Actele juridice civile care pot fi încheiate, în mod valabil, personal și singur;
Actele juridice civile care pot fi încheiate personal, dar cu încuviințarea prealabilă a ocrotitorului legal;
Actele juridice civile care pot fi încheiate personal, cu încuviințarea prealabilă nu numai a ocrotitorului legal, dar și a autorității tutelare;
Actele juridice civile care nu pot fi încheiate, în mod valabil (pe care nu le poate încheia chiar dacă a existat încuviințare).
Actele juridice civile care pot fi încheiate personal și singur de către minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă, fără a fi nevoie de vreo încuviințare prealabilă, sunt următoarele:
Actele juridice pe care le putea încheia valabil și până la împlinirea vârstei de 14 ani (actele juridice de conservare și actele mărunte);
Depozitul special la C.E.C.;
Actele juridice de administrare, în măsura în care acestea nu sunt lezionare pentru cel cu capacitate de exercițiu restrânsă;
Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani, poate să dispună, prin testament, din jumătate din ceea ce ar fi putut dispune dacă ar fi fost major.
Actele juridice pe care minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă le poate încheia personal, dar cu încuviințarea ocrotitorului legal.
Acestei categorii îi aparțin acte de administare, atât cele care privesc un bun, cât și cele care privesc patrimoniul minorului. Aceasta este o categorie intermediară de acte, în sensul în care își găsesc locul între actele care pot fi încheiate de minorul cu capacitate restrânsă singur și personal, și actele a căror valabilitate se cere încuviințarea prealabilă atât a ocrotitorului legal cât și a autorității tutelare.
Actele juridice pe care minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă le poate încheia personal, dar cu dublă încuviințare (a ocrotitorului legal și a autorității tutelare)
Potrivit dispozițiilor art. 146 alin. (2) NCC „Dacă actul pe care minorul (care a împlinit vârsta de 14 ani) urmează să-l încheie face parte dintre acelea pe care tutorele nu le poate decât cu autorizarea instanței de tutelă și cu avizul consiliului de familie, va fi necesară atât autorizarea acesteia, cât și avizul consiliului de familie”.
Din categoria aceasta fac parte actele de dispoziție, și anume: înstrăinarea bunurilor, grevarea acestora cu o sarcină relă (gaj), renunțarea la un drept, tranzacția, precum și restul actelor ce depășesc administrarea patrimoniului.
Actele juridice civile interzise minorului cu capacitate de exercițiu restrânsă
Conform legii, un număr redus de acte juridice civile sunt interzise minorului cu vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani, acestea fiind permise doar persoanelor majore. Astfel, textul art. 146 alin. (3) NCC „Minorul nu poate să facă donații, altele decât darurile obișnuite potrivit stării lui materiale, și nici să garanteze obligația altuia”. Iar potrivit art. 147 NCC alin. (1) „Este interzisă, sub sancțiunea nulității relative, încheierea de acte juridice între tutore sau soțul, o rudă în linie dreaptă ori frații sau surorile tutorelui, pe de o parte, și minor, pe de altă parte”.
Încetarea capacității de exercițiu a persoanei fizice
Capacitatea de exercițiu restrânsă încetează în următoarele cazuri:
Când minorul cu vârsta cuprinsă între 14-18 ani dobândește deplina capacitate de exercițiu;
Dacă minorul se căsătorește înante deaîmplini vârsta de 18 ani (când, de asemenea, se dobândește deplina capacitate de exercițiu);
Atunci când minorul cu vârsta cuprinsă între 14-18 ani este pus sub interdicție judecătorească;
Atunci când minorul cu vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani decedează.
Subsecțiunea IV
Capacitatea de exercițiu deplină
Definiția capacității de exercițiu deplină
Capacitatea de exercițiu deplină este definită ca aptitudinea omului de a dobândi și exercita drepturile civile și de a-și asuma și executa obligațiile civile prin încheierea personal a actelor juridice civile permise de lege.
Din definiția prezentată mai sus reies trei caracteristici:
Cei care dețin capacitatea de exercițiu deplină sunt toate persoanele fizice, exceptând pe cele lipsite de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă;
Persoanele fizice cu capacitate de exercițiu deplină pot încheia acte juridice civile personal și singur;
Persoana fizică, deplin capabilă, singură, poate încheia acte juridice permise de lege fără asistență juridică.
Dobândirea capacității de exercițiu deplină
Data la care se dobândește capacitatea de exercițiu deplină este stabilită de art. 38 NCC, și anume: „(1) Capacitatea de exercițiu deplină începe la data când persoana devine majoră. (2) Persoana devine majoră la împlinirea vârstei de 18 ani”.
Excepție face cazul în care, minora care se căsătorește înainte de vârsta majoratului dobândește capacitatea de exercițiu deplină. Capacitatea de exercițiu deplină se mai poate dobândi și prin ridicarea interdicției juedcătorești (aplicată inainte ca persoana să fi împlinit vârsta de 18 ani) la un moment ulterior celui la care persoana a împlinit vârsta de 18 ani.
Conținutul capacității de exercițiu deplină
Conținutul capacității civile de exercițiu depline este dat de aptitudinea generală și abstractă a celui în cauză de a încheia, personal și singur, toate actele juridice prin care dobândește sau exercită drepturi subiective civile ori își asumă sau exercită obligații civile, cu excepția actelor juridice care sunt oprite de lege, prin instituirea unor incapacității speciale de folosință.
Datorită multitudinii de drepturi șiobligații civile, nelimitate ca număr, de acte juridice civile numite și nenumite, conținutul capacității de exercițiu depline nu se poate prezenta decât generic, iar nu și printr-o enumerare a actelor juridice civile care stau la îndemâna persoanelor fizice cu capacitate de exercițiu deplină.
Încetarea capacității de exercițiu deplină
Capacitatea de exercițiu deplină încetează în următoarele cazuri:
Atunci când încetează capacitatea civilă de folosință, adică prin moarte;
Prin punerea sub interdicție judecătorească. Această situație poate decide încetarea definitvă sau numai temporară a capacității de exercițiu depline.
Prin desființarea căsătoriei, înainte ca minorul să fi împlinit vârsta de 18 ani (atunci când minorul are încadrarea de persoană cu capacitate de exercițiu restrânsă).
Îm ceea ce privește ultimul caz, acesta are un caracter temporar, fiindcă ea urmează sa fie redobândită de către minor, care a fost căsătorit, fie atunci când acesta împlinește vârsta de 18 ani, fie la încheierea unei noi căsătorii, cu condiția ca aceasta să se întâmple înainte de împlinirea vârstei de 18 ani.
Față de prevederile art. 304 alin. (1) NCC, conform cărora „Soțul de bună credință la încheierea unei căsătorii nule sau anulate păstrează, până la data când hotărârea judecătorească rămâne definitvă, situația unui soț dintr-o căsătorie valabilă”, în ceea ce privește încetarea capacității de exercițiu a femeii în vârstă de până la 18 ani, în literatura juridică de specialitate întâlnim două opinii contrare.
În literatura de specialitate, majoritatea autorilor susțin ideea că în cazul căsătoriei putative, capacitatea deplină de exercițiu a femeii de bună credință la încheierea acesteia încetează dacă hotărârea de anulare a rămas definitvă și irevocabilă înainte ca ea să fi împlinit vârsta de 18 ani. Aceasta se bazează pe faptul că textul art. 304 alin. (1) NCC, prevede în mod expres că soțul de bună credință „păstrează, până la data când hotărârea judecătorească rămâne definitvă,situația unui soț dintr-o căsătorie valabilă”, respectiv capacitatea deplină de exercițiu, fără a conține și vreo altă ipoteză pentru situațiile ulterioare.
Din alt punct de vedere, bazându-ne pe aceleași prevederi ale art. 304 alin. (1) NCC, se confirmă că, față de soțul de bună credință, nulitatea sau anularea căsătoriei, provoacă aceleași efecte ca și desfacerea sau încetarea căsătoriei.
Sancțiunea nerespectării regulilor privind capacitatea civilă de exercițiu
Aceste sancțiuni intervin a posteriori și constau în nulitatea actului juridic civil. Nulitatea care intervine este o nulitate relativă (poate fi acoperită prin confirmarea actului juridic civil), ea putând fi invocată numai de anumite persoane, într-un termen determinat.
În cazul în care aceste norme sunt încălcate pentru lipsa capacității de exercițiu se aplică această sancțiune în temeiul prevederilor art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, cu privire la minorul de până la 14 ani, dar care se poate aplica și persoanei pusă sub interdicție judecătorească.
În cazul încălcării regulilor ce privesc capacitatea de exercițiu a persoanei fizice, au următoarele consecințe:
Penale, dacă nu a fost respectat caracterul intangibil ori cel de egalitate a capacității de exercițiu ( art. 247 Cod penal);
Nulitatea relativă în ceea ce privește actul juridic încheiat cu încălcarea nornelor legale.
Capitolul IV
Ocrotirea persoanei fizizce
Scopul fundamental al sistemelor din dreptul românesc este acela de a ocroti omul, fiecare ramură de drept cuprinzând modalități și căi pentru a îndeplini acest scop.
Pentru anumite categorii de persoane fizice aflate în situații speciale din cauza vârstei, stării de sănătate mintală sau a altor împrejurări deosebite, legea civilă pune la dispoziție modalității proprii de ocrotire. În acest sens este vorba despre ocrotirea minorilor, a alienaților și debililor mintali, a bolnavilor psihic periculoși și a persoanelor fizice care, cu toate că au capacitate de exercițiu deplină, se află în situații deosebite.
În ceea ce privește cazul minorilor, ocrotirea se poate realiza prin părinți, prin curatelă sau prin tutelă. Așadar, în ceea ce privește copilul aflat în dificultate, Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, cu modificările aduse ulterior, reglementează o serie de măsuri de protecție specială a copilului, și anume: plasamentul acestuia, plasamentul acestuia în regim de urgență, supraveghearea absolută.
Cu privire la ocrotirea alienaților și a debililor mintali, aceasta se realizează prin punerea sub interdicție judecătorească, fiind urmată totodată de instituirea tutelei. Pentru cei cu tulburări psihice există anumite măsuri de protecție, cea mai importantă fiind internarea acestora în unități de psihiatrie, ce se realizează conform procedurii reglementate de Legea nr. 487/2002.
În final, ocrotirea persoanelor fizice cu capacitate de exercițiu deplină, dar aflate în situații deosebite, prevăzute de lege, se realizează cu ajutorul curatelei.
Secțiunea I
Ocrotirea minorului
În ceea ce privește cazul minorului, ocrotirea acestuia se realizează prin părinți, prin tutelă și/sau prin măsuri de protecție specială, când ocrotirea părințiilor absentează, definitiv sau temporar, potrivit Legii 272/2004, ori prin curatela specială.
În doctrina de specialitate a fost susținută ideea că, din cauza legislației recente, sistemul de protecție al familieai și al acestora a făcut trecerea de la o viziune ce se baza pe nevoi la o alta ce se bazează pe drepturi.
Subsecțiunea I
Ocrotirea părintească
Ocrotirea părintească este reglementată în art. 483-512 NCC. Conform art. 483 alin. (1) NCC, „Autoritatea părintească este ansamblul de drepturi și îndatoriri care privesc atât persoana, cât și bunurile copilului și aparțin în mod egal ambilor părinți”, alin. (2) „Părinții exercită autoritatea părintească numai în interesul superior al copilului, cu respectul datorat persoanei acestuia , și îl asociază pe copil la toate deciziile pe care îl privesc, ținând cont de vârstă și de gradul său de maturitate”.
De menționat este faptul că, prin „părinți” întelegem atât părinții firești cât și pe cei adoptivi.
În ceea ce privește ocrotirea părintească, principiile care stau la baza acesteia sunt următoarele:
Drepturile părintești se exercită și îndatoririle părintești se îndeplinesc numai în interesul copilului;
Părinții au aceleași drepturi și obligații față de copii lor;
În ceea ce privește drepturile și obligațiile părinților, nu se face diferentă între copilul din căsătorie și cel din afara căsătoriei;
Părinții nu au niciun drept în ceea ce privește bunul copilului și nici copilul asupra bunurilor părinților, înafară de dreptul la moștenire și dreptul la întreținere;
Ocrotirea părintească nu trece asupra ascendenților, fiind un drept și o îndatorire rezervate părinților;
Ocrotirea părintească încetează la majoratul copilului;
Exercitarea ocrotirii părintești se realizează sub monitorizarea și controlul instanței de tutelă.
Conținutul și exercitarea ocrotirii părintești
Conform art. 487 NCC, „Părinții au dreptul și îndatorirea de a crește copilul, îngrijind de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, psihică și intelectuală, de educația, învățătura și pregătirea profesională a acestuia, potrivit propriilor lor confingeri, însușirilor și nevoilor copilului; ei sunt datori să dea copilului orientare și sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor pe care legea le recunoaște acestuia”, iar art. 488 NCC, stabilește îndatoririle caracteristice „ …de a crește copilul în condiții care să asigure dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală și socială în mod armonios”, fiind obligați să colaboreze cu copilul, să îi respecte viața intimă, cea privată și demnitatea, să informeze și să lămurească copilul în ceea ce privește actele și faptele care l-ar putea afecta, să ia în considerare părerea acestuia, să ia toate măsurile necesare pentru protejarea și realizarea drepturilor acestuia și să colaboreze cu persoanele fizice și persoanele juridice cu sarcini în domeniul îngrijirii, educării și formării profesionale a copilului.
Măsurile disciplinare sunt prevăzute în art. 489 NCC, „…sunt interzise luare unor măsuri, precum și aplicarea unor pedepse fizice, de natură a afecta dezvoltarea fizică, psihică sau stare emoțională a copilului”.
În înfăptuirea ocrotirii, părinții sunt cei ce aleg prenumele acestuia, iar când este cazul și numele de familie, potrivit art. 492 NCC, pot cere înapoierea copilului de la orice persoană (art. 495 NCC), îl supraveghează ( art. 493 NCC), îi asigură întreținerea (art. 499 NCC), împreună stabilesc locuința copilului, atunci când aceștia nu locuiesc împreună (art. 496 NCC), hotărăsc împreună felul învățăturii sau al pregătirii profesionale (art. 498 NCC).
În ceea ce privește exercitarea ocrotirii părintești, regula este că drepturile și îndatoririle părintești se exercită de către ambii părinți în mod egal. Conform art. 507 NCC, care prevede că: „Dacă unul dintre părinți este decedat, declarat mort prin hotărâre judecătorească, pus sub interdicție, decăzut din exercițiul drepturilor părintești sau dacă, din orice motiv, se află în neputință de a-și exprima voința, celălalt părinte exercită singur autoritatea părintească”, divorțul este reprezentat de art. 398 NCC.
Conținutul ocrotirii părintești are în componența sa două laturi, latura personală și latura patrimonială.
Latura personală privește ocrotirea persoanei copilului, și vizează preponderent relația de familie. O importanță în acestea având aspectele educative ale persoanei minorului;
Latura patrimonială reprezintă în principiu adminstrarea bunurilor și reprezentarea minorului sub 14 ani în actele juridice civile și aprobarea actelor juridice civile ale minorului cuu vârsta cuprinsă între 14-18 ani.
Încetarea ocortirii părintești. Răspunderea
Ocrotirea părintească încetează atunci când minorul împlinește vârsta de 18 ani, deci, dobândește capacitate de exercițiu deplină, la data când minorul se căsătorește sau la data ridicării interdicție judecătorești.
Există și o excepție, atunci când ocrotirea părintească poate înceta și atunci când urmează a se institui tutela minorului.
Pentru neexercitarea sau exercitare necorespunzătoare a ocrotirii părintești, precum și neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor părintești, poate fi angajată răspunderea civilă, penală sau contravențională a părinților.
În ceea ce ne privește, vom reține doar că răspunderea civilă este realizată în luarea măsurii decăderii din drepturile părintești, în baza art. 508-512 NCC. Decăderea este totală și privește toții copii născuți la data luării hotărârii, iar numai prin excepție poate privi anumite drepturi și anumiți copii. Părintele decăzut din dreptui nu este exonerat de obligația de întreținere a copiilor.
Subsecțiunea II
Tutela minorului
Tutela minorului reprezintă un mijloc juridic prin care se garantează ocrotirea minorului, care este lipsit de ocrotirea părintească, în sensul că ambii părinți sunt decedați, necunoscuți, decăzuți din drepturile părintești sau li s-a aplicat pedeapsa penală a interzicerii drepturilor părintești, puși sub interdicție judecătorească, declarați judecătorește morți, dispăruți sau la încetarea adopției.
Tutela minorului este reglementată prin dispozițiile art. 110-123 NCC.
Tutela minorului, din punct de vedere al sarcinilor, înglobează urmatoarele caractere juridice:
Legalitatea reprezintă instituirea tutelei, determină cazurile de deschidere ale acesteia, procedura de numire a tutorelui, conținutul ocrotirii minorului prin tutelă și încetarea acesteia sunt prevăzute de lege;
Obligativitatea reprezintă refuzul sarcinii tutelei de către tutorele stabilit, exceptând cazurile prevăzute de art. 120 NCC;
Personalitatea, în sensul că sarcina tutelei trebuie relizată personal de catre cel numit tutore, fiind instituită în considerarea persoanei tutorelui.
Gratuitatea, aceasta este prevăzută expres de art. 123 alin. (1) NCC, „Tutela este o sarcină gratuită”, alin. (2) „Cu toate acestea, tutorele poate fi îndreptățit, pe perioada exercitării sarcinii tutelei, la o remunerație al cărui cuantum va fi stabilit de instanța de tutela, cu avizul consiliului de familie, ținând seama de munca depusă în administrarea averii și de starea materialăa minorului și a tutorelui, dar nu mai de 10% din veniturile produse de bunurile minorului. Instanța de tutelă, cu avizul consiliului de familie va putea modifica sau suprima această remunerație, potrivit împrejurărilor”.
Principiile care stau la baza tutelei minorului sunt următoarele:
Principiul exercitării tutelei exclusiv în interesul minorului (art. 133 NCC);
Princpiul controlului instanței de tutelă (art. 151-155 NCC);
Principiul generalității tutelei, adică, aceasta se poate institui ori de cate ori minorului îi lipsește ocrotirea părintească;
Principiul autonomiei patrimoniale dintre minor și tutore.
Deschiderea tutelei
Conform art. 110 NCC, tutela se deschide în următoarele cazuri: ambii părinți sunt decedați, necunoscuți, decăzuți din exercițiul drepturilor părintești sau li s-a aplicat pedeapsa penală a interzicerii drepturilor părintești, puși sub interdicție judecătorească, dispăruți sau declarați judecătorește morții, precum și în cazul în care, la încetarea adopției, instanța hotărăște că este în interesul minorului instituirea unei tutele.
Tuela se realizează de către instanța de tutela în a cărei rază teritorială minorul domiciliază sau a fost găsit copilul.
Potrivit art. 112 alin. (1) NCC „Poate fi tutore o persoană fizică sau soțul și soția, împreună, dacă nu se află în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de prezentul cod”. Alin. (2) „în cazul în care în situația prevăzută la art. 110 se află mai mulți minori care sunt frați sau surori, se numește, de regulă, un singur tutore”.
Art. 113 alin. (2) NCC, prevede că: „Dacă una din împrejurările prevăzute la alin. (1) survine sau este descoperită în timpul tutelei, tutorele va fi îndepărtat, respectându-se aceași procedură ca și la numirea lui”.
Conform art. 111 NCC, următoarele categorii de persoane sunt obligate să înștiințeze instanța de tutelă:
Persoanele apropiate minorului, precum și administratorii și locatarii casei în care acesta locuiește;
Serviciul de stare civilă, cu prilejiul înregistrării morții unei persoane, precum și notarul public, cu prilejiul deschiderii unei proceduri succesorale;
Instanțele judecătorești, cu prilejiul condamnării la pedeapsa penală a interzicerii drepturilor părintești;
Organele administrației publice locale, instituțiile de ocrotire, precum și orice altă persoană.
Numirea tutorelui
Tutorele este numit de către instanța de judecată. Tutore poate sa fie o persoană fizică, soțul și soția, împreună, dacă nu se află în vreunul din cazurile de incompatibilitate prevăzute la art. 112 NCC. În cazul în care sunt mulți minori, frați sau surori, se va numi un singur tutore.
Nu poate fi tutore, conform art. 113 NCC:
Minorul, persoana pusă sub interdicție judecătorească sau cel pus sub curatelă;
Cel decăzut din exercițiul drepturilor părintești sau declarat incapabil de a fi tutore;
Cel căruia i s-a restrâns exercițiul unor drepturi civile, fie în temeiul legii, fie prin hotărâre judecătorească, precum și cel cu rele purtări reținute ca atare de către o instanță judecătorească;
Cel care, exercitând o tutelă, a fost îndepărtat de aceasta în conndițiile art. 158 NCC;
Ce aflat în stare de insolvabilitate;
Cel înlăturat prin înscris autentic sau prin testament de către părintele care exercita singur, în momentul morții, autoritatea părintească.
Art. 113 alin. (2) NCC, prevede că: „Dacă una din împrejurările prevăzute la alin. (1) survine sau este descoperită în timpul tutelei, tutorele va fi îndepărtat, respectându-se aceași procedură ca și la numirea lui”.
Conform prevederilor art. 114 alin. (1) „Părintele poate desemna, prin act unilateral sau prin contract de mandat, încheiat în formă autentică, ori, după caz, prin testament, persoana care urmează a fi numită tutore al copiilor săi”. Alin. (2) „Desemnarea făcută de părintele care în momentul morții era decăzut din drepturile părintești sau pus sub interdicție judecătorească era lipsită de efecte”. Alin. (3) „Desemnarea poate fi revocată oricând de către părinte, chiar și printr-un înscris sub semnătură privată”.
În ceea ce privește desemnarea mai multor tutori, art. 115 NCC, dispune că: „În cazul în care au fost desemnate mai multe persoane ca tutore, fără vreo preferință, ori există mai multe rude, afini sau prieteni ai familiei minorului în stare să îndeplinească sarcinile tuelei și care își exprimă dorința de a fi tutor, instanța de tutela va hotărâ ținând seama de condițiile lor materiale, precum și de garanțiile morale necesare dezvoltării armonioase a minorului”.
Potrivit art. 119 alin. (1) NCC, „Numirea tutorelui se face, cu acordul acestuia, de către instanța de tutelă în camera de consiliu, prin încheiere defintivă. Atunci când desemnarea tutorelui s-a făcut prin contract de mandat, cel desemnat tutore nu poate refuza numirea decât prin motivele prevăzute la art. 120 alin. (2). Alin. (2) „Ascultarea minorului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie”. Alin. (3) „În lipsa unui tutore desemnat, dacă instanța de familie a constituit consiliul de familei, numirea tutorelui se face, potrivit alin. (1), cu consultarea consiliului de familie”.
Consiliul de familie
Consiliul de familie poate avea atribuții în exercitarea tutelei alături de tutore, potrivit art. 124-132 NCC.
Astfel, conform art. 124 alin. (1) NCC, care dispune că: „Consiliul de familie se poate constitui pentru a supraveghea modul în care tutorele își exercită drepturile și își îndeplinește îndatoririle cu privire la persoana și bunurile minorului.” Alin. (2), „În cazul ocrotirii minorului prin părinți, prin darea în plasamment sau, după caz, prin alte măsuri de protecție speciale prevăzută de lege nu se va institui consiliul de familie”.
Așadar, din acest text de lege reiese că, nu este obligatorie înființarea consiliului de familie.
Această concluzie o putem întalni și în art. 108 alin. (2) și (3) NCC, conform căruia instanța de tutelă poate constitui consiliul de familie numai la cererea persoanelor interesate, iar dacă nu se solicită constituirea și, deci, nu se constituie consiliul de familie, atribuțiile lui sunt îndeplinite de instanța de tutelă.
Cu privire la membrii consiliului de familie și cine îl poate alcătui, art. 125 alin. (1), prevede că: „Instanța de tutelă poate constitui un consiliu de familie, compus din 3 rude sau afini, ținând seama de gradul de rudenie și de relațiile personale cu familie minorului. În lipsă de rude sau afini pot fi numite și alte persoane care au avut legături de prietenie cu părinții minorului sau care manifestă interes pentru situația acestuia”. Alin. (2) „Soțul și soția nu pot fi, împreună, membrii ai aceluiași consiliu de familie”. Alin. (3) „În aceleași condiții, instanța de tutela numește și 2 supleanți”. Alin. (4) „Tutorele nu poate fi membru în consiliul de familie”.
În vederea constituirii consiliului de familie, persoanele care îndeplinesc condițiile pentru a fi membrii sunt adunate la domiciliul minorului de către instanta de tutelă, din oficiu sau la sesizarea minorului, dacă acesta a împlinit vârsta de 14 ani, a tutorelui desemnat, a oricăror alte persoane care cunosc situația minorului. Numirea membrilor consiliului se face cu aprobarea acestora. Minorul care a împlinit vârasta de 10 ani va fi ascultat (art. 128 NCC).
Funcționarea acestui consiliu de familie este prevăzută expres la art. 129 NCC. Convocarea consiliului de familie se face de către tutore, din propria inițiativă sau la cererea oricărei persoane membre, a instanței de tutelă ori a minorului a cărui vârstă este de 14 ani. Convocarea se va face cu 10 zile înainte de întrunire, numai cu acordul tuturor membrilor acestuia, aceasta se mai poate face și înainte de termenul de 10 zile dinainte de data întrunirii.
În majoritatea cazurilor, prezența tuturor membrilor consiliului de familie acoperă iregularitatea convocării. Persoanele convocate sunt obligate să se prezinte personal la locul indicat în actul de convocare. În cazul în care aceștia nu pot fi prezenți, ei pot fi reprezentați de afini sau rude ai părinților minorului, numai dacă aceștia nu sunt convocați și ei la rândul lor pentru consiliul de familie. Soții se pot reprezenta reciproc.
Ședințele consiliului de familie se țin la domiciliul minorului sau la sediul instanței de tutelă, în cazul în care convocarea a fost făcută la solicitarea acesteia din urmă.
Hotărârile consiliului de familie se regăsesc în două feluri: avize consultative, la solicitarea tutorelui sau a instanței de tutelă, și decizii, în cazurile prevăzute de lege. Avizele consultative și deciziile se iau în mod valabil cu votul majorității membrilor săi, consiliul fiind condus de persoana cea mai în vârstă. Când se iau deciziile, minorul care a împlinit vârsta de 10 ani va fi ascultat. Deciziile consiliul de familie vor fi motivate și consemnate într-un registru special constituit, care se ține de unul dintre membrii săi, stabilit de instanța de tutelă (art. 130 NCC).
Actele încheiate de tutore în lipsa avizului consultativ sunt anulabile. Actele juridice încheiate de tutore cu nerespectarea avizului consultativ atrag răspunderea tutorelui.
Alcătuirea consiliului de familie nu se poate schimba în timpul tutelei, doar atunci când interesele minorului ar cere o modificare sau, prin moartea ori dispariția unui membru al acestuia, necesitând o completare (art. 127 NCC).
Prin excepție, potrivit art. 131 NCC, tutorele poate cere instituirea unui nou consiliu, dacă în plângerile formulate potrivit prezentului cod instanța a hotărât de cel puțin două ori, în mod definitiv, împotriva deciziilor consiliului de familie. În cazul în care nu este posibilă realizarea unui nou consiliu, ca și în cazul contrarietății de interese dintre minor și toți membrii consiliului de familie și supleanții, tutorele poate cere instanței de tutelă autorizația de a exercita singur tutela.
Exercitarea tutelei
Conform art. 133 NCC, „tutela se exercită numai în interesul minorului, atât în ceea ce privește persoana cât și bunurile acestuia”.
Ocrotirea minorului prin tutelă înglobează, ca și ocrotirea părintească, două laturi:
Latura personală – aceasta se referă la ocrotirea minorului, adică, tutorele are îndatorirea de a îngriji de minor; este obligat să asigure îngrijirea minorului, sănătatea și dezvoltarea lui fizică și mentală, educarea, învățătura și pregătirea profesională, potrivit cu aptitudinile lui (art. 134 NCC).
Latura patrimonială- aceasta cuprinde administrarea bunurilor minorului, pe de o parte, iar pe de altă parte, reprezentarea minorului lipsit de capacitate de exercițiu sau încuviințarea actelor juridice ale minorului, cu capacitate de exercițiu restrânsă.
Referitor la administrarea bunurilor minorului, obligațiile tutorelui diferă în funcție de momentul avut în vedere: deschiderea (instituirea) tutelei, pe parcursul tutelei și la încetarea tutelei.
La instituirea tutelei se face inventarul bunurilor minorului.
Confor art. 140 NCC, după numirea tutorelui și în prezența acestui, un delegat al instanței de tutelă, va face la fața locului inventarul bunurilor minorului, care, în cele din urmă va fi supus aprobării instanței de tutelă. Inventarul bunurilor minorului va fi întocmit în maxim 10 de la data numiri tutorelui.
Cu ocazia inventarierii, delegatul instanței de tutelă este obligat să-i țină pe membrii consiliului, inclusiv pe tutore pentru a declara în scris, datoriile, creanțele sau alte pretenții pe care le au față de minor. Declarațiile vor fi menționate în procesul-verbal de inventariere. Tutorele sau membrii consiliului de familie care, cunoscând creanțele sau pretențiile față de minori, nu le-au declarat, deși au fost obligați sa le declare, se deduce că au renunțat la ele.
Potrivit art. 140 alin. (3) teza a II-a NCC, „Dacă tutorele sau membrii consiliului de familie nu declară datoriile pe care le au față de minor, deși au fost somați să le declare, pot fi îndepărtați din funcție”.
Înainte de realizarea inventarului, tutorele poate realiza în numele minorului, decât acte de conservare și acte de administrare ce nu suferă întârziere (art. 141 NCC).
Pe parcursul tutelei, consiliul de familie stabilește suma anuală necesară pentru întreținerea minorului și administrarea bunurilor sale, precum și întrebuințarea excedentelor, iar tutorele administrează bunurile, încheie acte juridice sau le încuviințează; de asemenea, tutorele prezintă dări de seamă instanței de tutelă.
Conform art. 148 alin. (1) NCC, „consiliul de familie stabilește suma anuală necesară pentru întreținerea minorului și administrarea bunurilor sale și poate modifica, potrivit împrejurărilor, această sumă”.
Portivit art. 149 alin. (1) NCC, „Sumele de bani care depășesc nevoile întreținerii minorului și ale administrării bunurilor sale, precum și instrumentele financiare se depun, pe numele minorului, la o instanță de credit indicată de consiliul de familie, în termen de cel mult 5 zile de la data încasării lor”.
Îndatorirea tutorelui este de a administra cu bună-credință bunurile minorului. Bunurile dobândite de către minor nu sunt supuse administrării, doar dacă donatorul sau testatorul a prevăzut astfel.
Potrivit art. 143 NCC, „Tutorele are îndatorirea de a-l reprezenta pe minor în actele jurdice, dar numai până când acesta împlinește vârsta de 14 ani. Între 14 și 18 ani, tutorele doar încuviințează actele juridice pe care minorul le încheie singur”.
Tutorele, pe tot parcursul tutelei este obligat la darea de seamă. Potrivit art. 152 NCC, „Tutorele este dator să prezinte anual instanței de tutelă o dare de seamă despre cum s-a îngrijit de minor, precum și despre administrarea bunurilor acestuia. Darea de seamă se va prezenta instanței de tutelă în termen de 30 de zile de la sfârșitul anului calendaristic. Dacă averea minorului este de mică însemnătate, instanța de tutelă poate să autorizeze ca darea de seamă privind administrarea bunurilor minorului să se facă pe termene mai lungi, care nu vor depăși însă 3 ani. În afară de darea de seamă anuală, tutorele este obligat, la cererea instanței de tutelă, să dea oricând dări de seamă desprea felul cum s-a îngrijit de minor, precum și despre administrarea bunurilor acestuia”.
Instanța de tutelă va realiza un control continuu asupra modalității în care consiliul de familie și tutorele își îndeplinesc îndatoririle în ceea ce-l privește pe minor și bunurile acestuia. Pentru a îndeplini activitățile de control, instanța de tutelă va putea colabora cu autoritățile administrației publice, a instituțiilor și serviciilor publice specializate pentru protecția copilului sau a instituțiilor de ocrotire, acolo unde este cazul.
La sfârșitul tutelei, tutorele este obligat la predarea bunurilor și la o dare de seamă generală. El va primi de la instanța de tutelă gestiunea, după ce toate calculele se verifică și se aprobă și după predarea bunurilor.
În cazul în care decedează tutrele, darea de seamă va fi redactată de către moștenitorii săi, de reprezentantul lor legal, în termen de 30 de zile de la data acceptării moștenirii, ori, de la data solicitării instanței de tutelă.
Potrivit art. 160 alin. (3) NCC, „Darea de seamă generală va trebui să cuprindă situațiile veniturilor și cheltuielilor pe ultimii ani, să indice activul și pasivul, precum și stadiul în care se află procesele minorului”. Alin. (4) „instanța de tutelă îl poate constrânge pe cel obligat să facă darea de seamă generală, sancționându-l cu amendă civilă, potrivit dispozițiilor art. 160 NCC”.
Art. 161 NCC, prevede că: „Bunurile care au fost în administrarea tutorelui vor fi predate, după caz, fostului minor, moștenitorii acestuia sau reprezentantul lor legal ori, în lipsă, de curatorul special”.
Răspunderea tutorelui. Încetarea tutelei minorului
Tutorele răspunde civil, contravențional și penal. Pe parcursul tutelei, tutorele răspunde pentru prejudiciile cauzate minorului.
Actele juridice încheiate de tutore, în calitate de reprezentant legal al minorului, respectând condițiile impuse de lege sau actele juridice de către minorul cu vârsta cuprinsă între 14-18 ani, îndeplinind toate cerințele legale, sunt valabile față de terți, cu toate că aduc atingere intereselor minorului. Astfel de acte păgubitoare pentru minor atrag răspunderea patrimonială a tutorelui față de acesta.
De asemenea, faptele ilicite ale tutorelui cauzatoare de prejudicii pentru minor atrag răspunderea delictuală a tutorelui. Tutorele răspunde și pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii săvârșite de minor, în temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta altuia, la fel ca părinții.
O altă penalizare stabilită de art. 163 NCC, este amenda civilă. „în cazul refuzuluide a continua sarcina tutelei, tutorele poate fi sancționat cu amendă civilă, în folosul statului, care nu poate depăși valoare unui salriu minim pe economie. Amenda poate fi repetată de cel mult 3 ori, la intervalul de 7 zile, după care se va numi un alt tutore. De asemenea, dacă tutorele, din culpa sa, îndeplinește defectuos sarcina tutelei, va fi obligat la plata unei amenzi civile, în folosul statului, care nu poate depăși 3 salarii medii pe economie. Amenda civilă de aplică de către instanța de tutelă, prin încheierea executorie”.
Conform art. 156 alin. (1) NCC, „Tutela încetează în cazul în care nu se mai menține situația care a dus la instituirea tutelei, precum și în cazul morții minorului”. Alin. (2) „Funcția tutorelui încetează prin moartea acestuia, prin îndepărtarea de la sarcina tutelei sau prin înlocuirea tutorelui”.
Potrivit art. 158 NCC, „…tutorele este îndepărtat de la tutelă dacă săvârșește un abuz, o neglijență gravă sau alte fapte care îl fac nedemn de a fi tutore, precum și dacă nu își îndeplinește în mod corespunzător sarcina”.
Art. 157 NCC, dipsune că: „În cazul morții tutorelui, moștenitorii săi sau orice altă persoană dintre cele prevăzute la art. 111 NCC au îndatorirea de a înștiința, de îndată, instanța de tutelă. Până la numirea unui nou tutore, moștenitorii vor prelua sarcinile tutelei. Dacă sunt mai mulți moștenitori, aceștia pot desemna, prin procură specială, pe unul dintre ei să îndeplinească în mod provizoriu sarcinile tutelei. Dacă moștenitorii sunt minori, ei nu vor prelua sarcinile tutelei, ci instanța de tutelă va numi de urgența un curator special, care poate fi executorul testamentar”.
Tutela minorului încetează în următoarele cazuri:
Dobândirea de către minor a capacității civile de exercițiu depline;
Stabilirea filiație de cel puțin unul dintre părinți;
Ridicarea interdicție judecătorești pentru cel puțin unul dintre părinți;
Redobândirea drepturilor părintești de către unul sau ambii părinți;
Reapariția a cel puțin unuia dintre părinți declarați dispăruți sau morți;
Moarte minorului.
Subsecțiunea III
Curatela minorului
Curatela minorului este un mijlor juridic de ocrotire a unui minor aflat în situațiile specifice anume determinate de lege, în mod temporar și subsidiar, până la încetarea acelor împrejurări sau până la numirea unui curator.
Ocrotirea prin curatelă, ca și tutela, vizează două categorii de atribuții ale curatorului: a) cele privitoare la ocrotirea persoanei minorului și b) cele referitoare la gestiunea patrimoniului minorului. Pentru dreptul civil este importantă latura patrimonială a ocrotirii, care cuprinde: administrarea bunurilor minorului, reprezentarea minorului de până la 14 ani la încheierea actelor civile, precum și încuviințarea prealabilă a actelor civile ale minorului între 14 și 18 ani.
Curatela minorului se realizează de către instanța de tutelă în următoarele cazuri:
Art. 159 NCC, „Până la preluarea funcției de către noul tutore, în cazurile prevăzute la art. 157 și 158, instanța de tutelă poate numi un curator special”;
Art. 150 alin. (1) NCC, „Ori de căte ori între tutore și minor se ivesc interese contrare, care nu sunt dintre cele ce trebuie să aducă la înlocuirea tutorelui”;
Art. 150 alin. (2) NCC, „…dacă din cazua bolii sau din alte motive tutorele este împiedicat să îndeplinească un anumit act în numele minorului pe care îl reprezintă sau ale cărui acte le încuviințează, instanța de tutelă va numi un curator special”;
Art. 150 alin.(3) NCC, „Pentru motive temeinice, în cadrul procedurilor succesorale, notarul public, la cererea oricărei persoane, interesate sau din oficiu, poate numi provizoriu un curator special, care va fi validat, ori, după caz, înlocuit de către instanța de tutelă”;
Art. 157 alin. (3) NCC, în cazul în care, „…moștenitorii tutorelui nu vor prelua sarcinile tutelei, ci instanța de tutelă va numi de urgență un curator special, care poate fi executorul testamentar”;
Art. 160 alin. (2) teza a II-a NCC, „În cazul în care nu există moștenitori ori aceștia sunt în imposibilitate de a acționa, darea de seamă generală va fi întocmită decătre un curator special, numit de instanța de tutelă, în termenul stabilit de aceasta”.
Potrivit art. 186 NCC, „…drepturile și obligațiile stabilite de lege în sarcina tutorelui de aplică, în mod corespunzător, și curatorului special”.
Secțiunea II
Ocrotirea bolnavului psihic prin interdicție judecătorească
Subsecțiunea I
Noțiune
În literatura de specialitate interdicția judecătorească fost definită ca fiind acea măsură de protecție care poate fi dispusă numai de instanța judecătorească atunci când persoana fizică este lipsită de discrnământul necesar îngrijirii intereselor sale datorită alienației sau debilității mintale și constă în lipsirea de capacitate de exercițiu și instituirea tutelei.
Pentru identitate de gândire, din interpretarea art. 171, 174 și 175 NCC, rezultă că și în cazul interzisului judecătoresc se poate institui consiliu de familie, în scopul supravegherii tutorelui în exercitarea sarcinilor sale; sunt aplicabile reguli referitoare la consiliul de familie în cazul minorului.
Persoanele fizice cu tulburări psihice sunt ocrotite prin internare într-o unitate de psihiatrie, conform Laegii 487/2002, a sănătății mintale și a protecției persoanelor cu tubulări psihice sau prin punerea sub interdicție judecătorească.
În continuare, vom pune accent pe interdicția judecătorească, ea având ca efect lipsirea persoanei de capacitate de exercițiu și, pe cale de consecință, instituirea tutelei și, uneori, a curatelei. Ce-a de a doua are un caracter preponderent medical, urmărind ocrotirea sub acest aspect a persoanei.
Interdicția judecătorească este, în egală măsură, și un mijloc de protecție a terților, care pot încheia acte juridice cu persoane ce nu au discernământ, supuse anulării.
De asemenea, punerea sub interdicție trebuie delimitată și de diferitele îngrădiri ale capacității civile de folosință a persoanei fizice, având în vedere că, pe de o parte, aceste incapacități speciale de folosință se răsfâng inevitabil și asupra capacității civile de exercițiu a persoanei fizice, în vreme ce interdicția judecătorească produce efecte numia în privința capacității civile de erxercițiu a persoanei fizice, fără însă a avea vreun efect asupra capacității civile de folosință, iar, pe de altă parte, incapacitățile speciale de folosință operează, de regulă, de drept (direct în temeiul legii), în schimb, punerea sub interdicție, implciă, în mod necesar, pronunțarea unei hotărâri judecătorești, deci are caracter judiciar.
Persoanele care pot fi puse sub interdicție judecătorească
Cu privire la protecția lor, sub interdicție judecătorească sunt puse persoanele alienate și debile mintal.
Conform art.164 alin.(1) NCC, „Persoana care nu are discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza alienației ori debilității mintale, va fi pusă sub interdicție judecătorească”.
Noțiunile de alienație mintală și debilitate mintală sunt definite în art. 211 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Noului Cod civil, astfel: „În sensul Noului Cod civil, precum și al legislației civile în vigoare, prin expresiile alienație mintală și debilitate mintală se înțelege o boală psihică ori un handicap psihic ce determină incompetența psihică a persoanei de a acționa critic și predictiv privind consecințele social-juridice care pot decurge din exercitarea drepturilor și obligațiilor civile”.
Pentru ca aceste afecțiuni (alienația și debilitatea mintală) să determine punerea sub interdicție, trebuie îndeplinite obligațiile prevăzute de art. 164 alin. (1) NCC, și anume: „Persoana care nu are discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza alienației ori debilității mintale, va fi pusă sub interdicție judecătorească”.
Sub interdicție judecătorească mai pot fi puși și minorii cu capacitate de exercițiu restrânsă.
SubsecțiuneaII
Condițiile de fond și procedura de punere
sub interdicție judecătorească
Punerea sub interdicție judecătorească presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții de fond:
Persoana fizică ce urmează a fi pusă sub interdicție judecătoreasc, să fie lipsită de discernământ;
Cauza lipsei de discernământ să fie alienația ori debilitatea mintală;
Lipsa de discrenământ să nu îi permită persoanei în cauză să se îngrijească de interesele sale.
Definiția discernământului o regăsim în Legea nr. 487/2002 a sănătății mintale șia protecției persoanelor cu tulburări psihice, la art. 5 lit. k), ca fiind „componenta capacității psihice, care se referă la o faptă anume și din care decurge posibilitatea persoanei respective de a aprecia conținutul și consecințele acestei fapte”; conform art. 5 lit. h) „capacitatea psihică” reprezintă „atributul stării psihice de a fi conpatibilă, la un moment dat, cu exercitarea drepturilor civile sau a unor activități specifice”.
Persoanele care suferă de o lipsă pasageră a discernământului, aceasta fiind datorată toxicomaniei, alcoolismului sau a altor cauze, sau acele persoane vârstnice, care, din cauza bătrâneții și a bolii își pot pierde de moment discernământul.
Punerea sub intedicție poate fi cerută de orcine are interes, inclusiv de cel ce urmează a fi pus sub intedicție, de autoritatea tutelară, de procuror sau chiar instanța de judecată poate declara , din oficiu, procedura puneii sub interdicție.
Potrivit art. 165 NCC, pot cere punerea sub interdicție judecătorească următoarele persoane:
Persoanele apropiate celui care urmează să fie pus sub interdicție, precum și administratorii și locatarii casei în care locuiește acesta;
Noatrul public;
Serviciul de stare civilă;
Instanțele judecătorești
Organele administației publice locale, instituțiile de ocrotire, precum și orice altă persoană.
Cu privire la procedură, soluționarea cereri de punere sub interdicție judecătorească se face potrivit dispozițiilor Codului de procedură civilă (art. 168 NCC).
De aceea, prin art.230 lit. o) din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Noului Cod civil au fost păstrate în vigoare art. 30-43 din Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei și a decretului privitor la persoanele fizice și persoanele juridice până la intrarea în vigoare a Codului de procedură civilă (15 februarie 2013).
Procedura punerii sub interdicție este alcătuită din două faze: faza contradictorie și faza necontradictorie.
Faza contradictorie – se desfășoară după regulile proceselor civile obișnuite – în care alenatul mintal sau debilul mintal are poziția de pârât. Procesul de punere sub interdicție cuprinde câteva însușiri și anume: participarea unui procuror, obligativitatea ascultării pârâtului, pentru a constata starea lui mintală. În cazul în care pârâtul nu poate lua parte la instanța de judecată, el va fi ascultat de către procuror la locul unde se află.
Faza necontrarie – aceasta cuprinde o serie de acte și fapte procesuale:
Instanța va comunica procurorului cererea de punere sub interdicție și înscrisurile anexate;
Procurorul dispune cercetările apreciate ca necesare;
Numirea unui curator, acolo unde este cazul;
Latitudinea instanței de judecată de a dispune internarea provizorie a celui în cauză, în condițiile prevăzute de lege;
Fixarea termenului de judecată, cu citarea părților și comunicarea cererii și a celorlalte înscrisuri celui a cărui punere sub interdicție se cere.
În urma dezbaterilor, pe baza probelor administrate, a concluziilor procurorilor și a constatărilor directe, instanța de judecată, în urma deliberării, pronunță hotărârea de admitere sau de respingere a acesteia.
Subsecțiunea III
Efectele punerii sub interdicție judecătorească
Punerea sub interdicție judecătorească produce două efecte principale: lipsirea interzisului de capacitate de exercițiu și instituirea tutelei interzisului. În ceea ce privește interdicția, incapacitatea este permanentă, aceasta acoperind și momentele de conștiență.
Lipsirea interzisului de capacitate de exercițiu- potrivit art. 169 NCC „Interdicția își produce efectele de la data când hotărârea judecătorească a rămas definitivă. Cu toate acestea, lipsa de capacitate a celui interzis nu poate fi opusă unei terțe persoane decât de la data îndeplinirii formalităților de publicitate prevăzute de Codul de procedură civilă, afară numai dacă cel de-al treilea a cunoscut punerea sub interdicție pe altă cale”. Punerea sub interdicție este supusă notării în cartea funciară.
Instituirea tutelei interzisului – conform art. 170 NCC „Prin hotărâre de punere sub interdicție, instanța de tutelă numește, de îndată, un tutore pentru ocortirea celui pus sub interdicție judecătorească”.
Numirea tutorelui se face decătre instanța de tutelă, dar el poate fi pus sub interdicție, potrivit art. 166 NCC, care dispune că: „Orice persoană care are capacitate deplină de exercițiu poate desemna prin act unilateral sau contract de mandat, încheiate în formă autentică, persoana care urmează a fi numită tutore pentru a se îngriji de persoana și bunurile sale în cazul în care ar fi pus sub interdicție judecătorească”.
Sunt aplicabile dispozițiile art. 114 alin. (3) și alin. (5) NCC, referitoare la revocarea desemnării tutorelui, precum și cele de tutelă a minorului, în cazul în care au fost numite mai multe persoane ca tutorele și al garanțiilor reale sau personale la care poate fi obligat tutorele (în funcție de interesele interzisului judecătoresc).
Potrivit art. 173 alin. (1) NCC „Tutorele celui pus sub interdicție judecătorească este în drept să ceară înlocuirea sa după 3 ani de la numire”. Alin. (2) „Pentru motive temeinice tutorele poate cere înlocuirea sa și înainte de împlinirea termenului de 3 ani”.
Dreptul la înlocuire al tutorelui interzisului judecătoresc se explică prin dificultățile cauzate de caracterul nedeterminat în timp al tutelei și de starea de sănătate și condițiile de îngrijire ale interzisului.
Cănd cel pus sub interdicție judecătorească este căsătorit, va fi ascultat și soțul acestuia.
Art. 176 alin. (1), (2) și (3) NCC „Minorul care, la data punerii sub interdicție judecătorească, se află sub ocrotirea părinților, rămâne sub această orcotire până la data când devine major, fără a i se numi un tutore. În acest caz, părinții au oblligațiile prevăzute pentru tutorele interzisului. Atunci când minorul devine major și este încă sub interdicție judecătorească, instanța de tutelă numește un tutore. În cazul în care, la data puneri sub interdicție judecătorească, minorul se află sub tutelă, instanța de tutelă va hotărî dacă fostul tutore al minorului păstrează sarcina tutelei sau dacă trebuie numit un nou tutore”.
Interzisul este reprezentat la încheierea actelor juridice de către tutore întocmai ca minroul de 14 ani. Sunt aplicabile dispozițiile cu privire la actele juridice pe care le pot încheia tutorele, prezentate la tutela minorului.
Potrivit art. 172 NCC „Actele juridice încheiate de persoana pusă sub interdicție judecătorească, altele decât cele prevăzute la art. 43 alin. (3), sunt anulabile, chiar dacă la data încheierii lor aceasta ar fi avut discernământ”.
Tutorele interzisului, spre deosebire de tutorele minorului, poate, cu avizul consiliului de familie și cu autorizarea instanței de tutelă, poate să înzestreze pe descendenții interzisului, din bunurile acestuia, fără să se poată da scutire de raport.
Subsecțiunea IV
Ridicarea interdicției judecătorești
Ridicarea interdicție judecătorești este prevăzută expres de art. 177 alin. (1) NCC și anume că: „Dacă au încetat cauzele care a provocat interdicția, instanța de judecătorească va pronunța ridicarea ei”.
Cererea de interdicție judecătorească se poate introduce de cel pus sub interdicție, de tutore, precum și de oricare dintre persoanele sau instituțiile îndreptățite sa ceară punerea sub interdicție.
Hotărârea care pronunță ridicarea interdicției își produce efectele de la data când a rămas definitvă. Interdicția judecătorească încetează prin:
Ridicarea interdicție, prin hotărârea judecătorească, dacă au încetat clauzele care au determinat-o;
Moartea interzisului.
Subsecțiunea V
Ocrotirea bolnavilor psihici periculoși
Prin Decretul nr. 313/1980 privind asistența bolnavilor psihici afost instituită îngrijirea medicală obligatorie a acestor bolnavi.
Art. 2 din Decretul nr. 313/1980 dispune că: „Sunt periculoși în înțelesul prezentului decret, bolnavii psihivi care, prin manifestările lor, pun în pericol viața, sănătatea, integritatea corporală proprie ori a altora, importanța valori materiale sau tulbură în mod repetat și grav condițiile nromale de muncă ori de viață, în familie sau societate”.
În raport cu prevederile art. 3 din Decretul nr. 313/1980 care prevede că: „Bolnavii psihici periculoși sunt supuși în mod obligatoriu trtamentului medical de specialtate în cadrul unităților sanitare. Tratamentul medical se efectuează ambulatoriu, iar în caz de nevoie, în condițiile de spitalizare în unitățile sanitare de specialitate”.
Întrucât tratamentul medical obligatoriu al bolnavilor psihici periculoși consituie o măsură de ocrotire sanitară și nu de protecție juridică, cum este cazul interdicției, nu intră în domeniul de cercetare al dreptului civil.
Secțiunea III
Ocrotirea persoanelor fizice prin curatelă
Subsecțiunea I
Felurile curatelei și interesul clasificării
Pe lângă curatela persoanei lipsite de capacitate de exercițiusau a persoanei cu capacitate de exercițiu restrânsă, și anume (curatela incapabilului), legea regelementează și curatela capabilului (responsabilului), aceasta fiind o măsură de ocrotire luată în favoare persoanei fizice cu capacitate de exercițiu deplină, dar aflată în anumite situații speciale (boală, bătrânețe etc.).
Sebsecțiunea II
Cazurile de instituire a curatelei
Principalele cazuri de instituire a curatelei sunt prevăzute de art. 178 NCC și anume:
„dacă, din cazua bătrâneții, a bolii sau a unei infirmității fizice, o persoană, deși capabilă, nu poate, personal, să își administreze bunurile să își apere interesele în condițiile corespunzătoare și, din motive temeinice, nu își poate numi un reprezentant sau un dministrator”;
„dacă, din cauza bolii sau din alte motive, o persoană, deși capabilă, nu poate, nici personal, nici prin reprezentant, să ia măsurile necesare în cazuri a căror rezolvare nu suferă amânare”;
„dacă o persoană, fiind obligată să lipsească vreme îndelungată de la domiciliu, nu a lăsat un mandatar sau un administrator general”;
„dacă o persoană a dispărut fără a existe informații despre ea și nu a lăsat un mandatar sau un administrator general”.
Cazul special de curatela:
Curatela succesorală notarială este prevăzută de art. 15 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954 coroborat cu art. 72 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activităților notariale. Art. 15 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954 prevede: „Dacă un custode sau un curator a fost numit asupra unor bunuri succesorale, cei chemați la moștenire au domiciliul la custode sau curator, în măsura în care acesta este îndreptățit să-i reprezinte”.
Sebsecțiunea III
Procedura instituirii curatelei
Curatela se instituie, în principiu, de instanța de tutelă (prin excepție ea se instituie si de notarul public sau de către instanța judecătorească), aceasta se face la cerere sau din oficiu.
Potrivit art. 179 NCC „instanța de tutelă competentă este:
În cazul prevăzut la art. 178 lit. a), instanța de la domiciliul persoanei reprezentate;
În cazul prevăzut la art. 178 lit. b), fie instanța de la domiciliul persoanei reprezentate, fie instanța de la locul unde trebuie luat măsurile urgente;
Încazurile prevăzute la art. 178 lit. c) sau d), instanța de la ultimul domiciliu din țară acelui lipsă ori a celui dispărut”.
Instanța de tutelă numește curatorul la cererea celui care urmează a fi reprezentat, a soțului său, a rudelor sau a celor prevăzuți la art. 111 NCC, adică a persoanelor apropiate, a administratorilor și locatarilor casei în care locuiește cel care urmeză a fi pus sub curatelă; serviciul de stare civilă, notarul public, cu prilejiul deschiderii unei proceduri succesorale; instanțelor judecătorești, reprezentanților Ministerului Public și ai poliției; organelor adminsitrației publice locale, instituțiilor de ocrotire, precum și a oricărei persoane interesate.
Poate fi numit curator orice persoană fizică având capacitate de exercițiu și care este în măsură să îndeplinească această sarcină.
Cu privire la procedura de instituire a curatelei, art. 182 alin. (2) dispune că: „Curatela nu se poate institui decât cu consimțământul celui reprezentat, în afară de cazurile în care consimțământul nu poate fi dat”.
După cum s-a arătat în literatura de specialitate, în cazul în care curatela s-a instituit fără consimțământul celui ocrotit, cu toate că luarea acestuia era posibilă, actele săvârșite de curatorul astfel numit nu vor fi opzabile celui reprezentat.
Curatorul este numit de către instanța de tutelă, cu acordul celui ales, printr-o încheiere care se va comunica în scris curatorului, afișându-se la sediul instanței de tutelă, precum și la primăria de la domiciliul celui reprezentat.
Potrivit art. 180 NCC „Poate fi numită curator orice persoană fizică având deplină capacitate de exercițiu și care este în măsură să îndeplinească această sarcină. Când cel interesat a desemnat, prin act unilateral sau prin contract de mandat, încheiate în formă autentică, o persoană care să fie numită curator, aceasta va fi numită cu prioritate. Numirea poate fi înlăturată numai pentru motive temeinice, dispozițiile art. 114-120 aplicându-se în mod corespunzător ”.
Art. 181 NCC „În cazurile prevăzute la art. 178 NCC, instituirea curatelei nu aduce nicio atingere capacității celui pe care curatorul îl reprezintă”.
Cu privire la conținutul curatelei, art. 183 alin. (1) și (2), prevede că: „În cazurile în care se instituie curatela, se aplică regulile de la mandat, cu excepția cazului în care, la cererea persoanei interesate ori din oficiu instanța de tutelă va hotărî că se impune investirea curatorului cu drepturile și obligațiile unui administrator însărcinat cu simpla administrare a bunurilor altuia. Dacă sunt aplicabile regulile de la mandat, instanța de tutelă poate stabili limitele mandatului și poate da instrucțiuni curatorului, în locul celui reprezentat, în toate cazurile în care acesta din urmă nu este în măsură să o facă”.
Subsecțiunea IV
Încetarea curatelei
Prin sintagma încetarea curatelei se poate înțelege atât încetarea funcției unui curator, cât și încetare propriu-zisă a curatelei.
Funcția curatorului poate înceta prin înlocuirea lui, la cerere, după 3 ani de la numire sau chiar înainte de acest termen, din motive temeinice.
Potrivt art. 185 NCC „Dacă au încetat cauzele care au provocat instituirea curatelei, aceasta va fi ridicată de instanța de tutelă la cererea curtorului, a celui reprezentat sau a celor prevăzuți la art 111”.
Capitolul V
Respectul datorat ființei umane și drepturile ei inerente
În general, drepturile omului pot fi definite, ca acele drepturi care sunt inerente naturii noastre, fără de care nu putem trăi ca ființe umane. Aceste drepturi și libertăți fundamentale ne permit dezvoltarea și utilizarea deplină a calităților noastre umane, talentul pe care îl deținem, inteligența, conștiința și satisfacerea nevoilor spirituale. În ziua de azii, respectarea acestor drepturi este esențială pentru asigurarea societății în privința discriminării, în care fiecare cetățean este egal în fața legii.
Art. 2577 NCC, dispune că: „Existența și conținutul drepturilor inerente ființei umane sunt supuse legii nationale apersoanei fizice”.
Secțiunea I
Respectul datorat persoanei decedate
Art. 78 NCC, prevede că: „Persoanei decedate i se datorează respect cu privire la memoria sa, precum și cuprivire la corpul sau”.
În ceea ce privește memoria persoanei decedate, aceasta este foarte importanta, mai ales pentru cei apropiați acesteia, rude, copii, soț. Aceasta este protejată la fel de mult ca și imaginea unei persoane care se află în viață, în condițiile legii.
Deși, odată cu decesul încetează personalitatea juridică a omului, iar drepturile personalității se sting, în considerarea a ceea ce are prezentat în timpul vieții, persoanei respectate i se datorează respect. Respectul datorat persoanei decedate cuprinde două mai aspecte, și anume: corpul și memoria. În ceea ce privește respectul pentru coprul persoanei decedate, acesta se manifestă pe mai multe planuri: organizarea de funeralii; comportament decent față de acesta și de funeraliile sale. Realizarea prelevării de organe, țesuturi și celule umane în scop terapeutic sau științific trebuie făcută doar în condițiile prevăzute de lege.
Art. 80 alin. (1) NCC, care privește respectarea voinței persoanei decedate, dispune că: „Orice persoană poate determina felul propriilor funeralii și poate dispune cu privire la coprul său după moarte. În cazul celor lipsiți de capacitate de exercițiu sau al celor cu capacitate de exercițiu restrânsă este necesar și consimțământul scris al părinților sau, după caz, al tutorelui”.
Art. 81 NCC, prevede strict prelevare de la persoanele decedate, în principiu „…organe, țesuturi și celule umane, în scop terapeutic sau științific, de la persoanele decdate se efectuează numai în condițiile prevăzute de lege”. Acestea se obțin doar cu acordul acestor persoane, în scris, în timpul vieții sau, după caz, cu acordul scris, exprimat în ordine „…de soțul supraviețuitor, de părinți, de descendenți ori, în sfârșit, de rudele în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv”.
Secțiunea II
Atingeri aduse vieții private
Dreptul la imagine, include și vocea. Ea nu este menționată diferit printre drepturile personalității, dar, sub raportul regimului juridic aplicabil, este asimilată cu dreptul la propria imagine; de fapt, ceea ce are valoare pentru imagine, are valoare și pentru voce; vocea este produsul unui organ ce aparține corpului uman, asta însemnând că are origine corporală.
Atingrile aduse vieții private sunte reglemenate strict de art. 74 și art. 75 alin. (1) și alin. (2) NCC, acestea prezentând atat cazurile care pot fi considerate atingerii ale vieții private, cât și limitele (excepțiile), ce nu constituie o încalcare a drepturilor.
Aceste dispoziții sunt inspirate din textul art. 36 CCR, care reglementează șase cazuri de atingeri aduse vieții private. De asemenea, ipoteza prevăzută de lit. g) privind starea de sănătate a fost reglementată în aceiași termeni și în art. 18 alin. (1) din Decizia nr. 248 din 1 iulie 2004 a Consiliului Național a Audiovizualului. Ea este binevenită, deoarece adesea nu este respectată (uneori chiar cu bune intenții); în cazul de față, curiozitatea și indiscreția sunt mari. Pe de altă parte, se observă că este considerată o atingere a vieții private „difuzarea de imagini care prezintă interioare ale unui spațiu privat, fără acordul celui care îl ocupă în mod legal”, asta însemană un început al reglementării imaginii asupra bunurilor.
Secțiunea III
Prelucrarea datelor cu caracter personal
Noțiunea de protecție a datelor cu caracter personal reprezintă acel drept al persoanei de a-i fi protejate acele caracteristici care duc la identificarea acesteia și obligația corelativă a statului de a însușii măsurii adecvate pentru a asigura o protecție eficace.
Datele cu caracter personal sunt acele informații care pot fi puse direct sau indirect în legătură cu o persoană fizică identificată sau identificabilă, ca de exemplu: numele, prenumele, cod numeric personal, adresa, telefon, imaginea, profesia, situația economico-financiară.
Având în vedere faptul că dreptul fundamental la viața intimă și privată trebuie protejat și respectat ca atare, protecția datelor cu caracter personal consituie un domeniu foarte important fapt confirmat prin tratarea acesteia în Convenția de Aplicare a Acordului Schengen.
Protecția datelor cu caracter personal se regăsește în legislația nostră în următoarele legi:
Constituția României, art. 26:
Legea nr. 682/2001 privind ratificarea de către România a Convenției pentru protejarea persoanelor față de prelucrarea automatizată a datelor cu caracter personal, adoptată la Strasbourg la 28 ianuarie 1981;
Legea 677/2001 pentru protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date, cu modificările și completările ulterioare;
Legea nr. 102/2005 privind înființarea și funcționarea Autorității Naționale de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal.
La nivel național, Autoritatea Națională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal este autoritatea publică cu personalitate juridică, autonomă și independentă față de orice altă autoritate a administrației publice, ca și față de orice persoană fizică sau juridică din domeniul privat. Această autoritate este singura care are atribuții de control, investigații și supraveghere în domeniu.
Art. 1 alin (1) din Legea nr. 677/2001 prevede că: „Prezenta lege are ca scop garantarea și protejarea drepturilor și libertăților fundamenetale ale persoanelor fizice, în sepcial a dreptului la viața initmă, familiară și privată, cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal”. Alin. (2) „Exercitarea drepturilor prevăzute în prezenta lege nu poate fi restrânsă decât în cazuri expres și limitativ prevăzute de lege”.
Art. 77 NCC dispune că: „Orice prelucrare a datelor cu caracter personal, prin mijloace automate sau neautomate, se poate face numai în cazurile și condițile prevăzute de legea specială”.
Secțiunea IV
Interzicerea practicii eugenice
Medicina are vocația de a îngrijii și nu de a elimina bolnavii, după cum s-a sublinat în literatura de specialitate. NCC reține expres interdicția privind practicile eugencie, art. 62 alin. (1) prevede că. „Nimeni nu poate aduce atingere speciei umane”. Alin. (2) „Este interzisă orice practică eugenică prin care se tinde la organizarea selecției persoanelor”.
Legiuitorul român a fost preocupat de evitarea efectelor cu potențial eugenic pe care uzul necontrolat de tehnici genetice preidctive (precum diagnosticul genetic pre-implant și diagnosticul prenatal) le-ar putea obține. De asemenea, este exculsă utilizarea intervențiilor genetice ca mijloc de eradicare a persoanelor purtătoare de anumite maladii, fiind ilegală folosirea într-un scop eugenic a diagnosticului prenatal.
Principalele art. aduse în reglementarea intervențiilor asupra caracterelor genetice prin NCC (art. 65) le putem grupa astfel: a) modificarea genetică a descendenței unei persoane este interzisă; fiind admise doar intervențiile orientate către prevenția și tratamentul maladiilor genetice; b) finalitatea terapeutică, deși nu reprezintă în sine o garanție suficientă a caracterului etic, constituie o condiție necesară pentru exceptarea intervențiilor genetice asupra descendenței, de sub imperiul interdicției legale.
Alte două importante interdicții le întalnim în art. 63 NCC și anume: a) clonarea ființelor umane este interzisă; b) crearea de embrioni umani în scopuri de cercetare este prohibită; embrionii umani nu pot fi generați decât în cadrul unui „proiect parental”.
Art. 63 alin. (3) NCC prevede că: „Utilizarea tehnicilor de reproducere umană asistată medical nu este admisă pentru alegerea sexului vitorului copil decât în scopul evitării unei boli erediatre grave legate de sexul acestuia”.
Capitolul VI
Concluzii
În cele din urmă am ajuns și la această parte finală a lucrării de față. Vom încerca să creionăm cele mai pertinente concluzii.
Tema dezbătută în această lucrare „Persoana fizică în Dreptul civil” este o chestiune foarte importantă pentru mulți dintre noi. Fiecare persoană (fizică) trebuie sa-și cunoască drepturile și obligațiile civile. Am încercat prin această lucrare să descriu persoana fizică, începând de la sintagma de „persoană fizică” până la ocrotirea persoanei fizice și respectul datorat acesteia și totodată să remarc importanța majoră a acesteia în viața de zi cu zi.
Persoana fizică este orice om care ia ființă încă de la naștere și participă totodată la relațiile sociale prin faptele sale, având drepturi și obligații în societate.
În ceea ce privește definirea noțiunii de persoană fizică merită reținută definiția profesorului Boroi Gabriel care afirmă ca persoana fizică constituie omul, perceput în individualitatea sa. În viziunea clasică a dreptului civil persoana fizică nu este în primul rând privită prin existența sa biologică a omului, ci ca un concept juridic: titularul de drepturi și obligații civile, concepție care domină și dispozițiile codului civil român.
Persoanele fizice sunt oamenii, membrii ai societății ce apar în raporturile juiridce ca entității proprii și distincte, indiferent că sunt cetățenii țării respective sau străini.
Părerea mea este că persoana fizică este de o importanță deosebită și mult mai mare în comparație cu persoana juridică, fiindcă, în primul cei mai mulți oameni din țara noastră au calitatea de persoană fizică, iar în al doilea rând această calitate li se atribuie oamenilor încă de când aceștia iau ființă (de la naștere), în schimb persoana juridică ia naștere doar prin voința omului, aceasta neavând aceeași originalitate ca persoana fizică.
O caracteristică importantă a persoanei fizice o constituie individualizarea, aceatsa constituie un avantaj în ceea ce privește deosebirea dintre acestea.
Dreptul civil este denumit și drept romano-german, drept continental sau drept romano-francez este un model și sistem juridic originar din Europa de vest, dominant în întreaga lume, caracteristica principală a acesteia este că principiile sale de bază sunt codificate și cuprinse într-un sistem de referință, acestea consituie astfel sursa primară a legii.
Scopul acestei codificări este de a asigura tuturor cetățenilor acces la colecția de legi care se aplică asupra lor, și care trebuie respectate de către judecători.
Bibliografie
Autori români
Teodoroiu M. Simona, 2012, Elemente de drept civil,Editura C.H. Beck, București;
Ciochină D.,2014,Drept civil. Persoanele, Editura C.H. Beck, București;
Pușcă A., Slăniceanu Popescu I., Petrovszki M. D., 2009, Drept civil. Parte generală. Persoanele, Editura Danubius, București;
Boroi G., 2008, Drept civil. Parte Generală. Persoanele, Editura Hamangiu, București;
Neculaescu S., Mocanu L., Gheroghiu Gh., Genoiu I., Țuțuianu A., 2012,Instituții de drept civil, Editura Universul Juridic, București;
Urs R. Iosif, Angheni S., 1999, Drept civil. Parte generală. Persoanele, vol. I, Editura Oscar Print, București;
Ștefănescu B., Dimitriu R., 2002, Drept civil, Editura Lumina Lex, București.
Legislație
Noul Cod Civil Legea 287/2009, republicat in Monitorul Oficial nr. 505/2011, ultima actualizare 2015;
Ordonanța nr. 41/2003 privind dobândirea și schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice, publicată în Monitorul Oficial nr. 68 din 2 februarie 2003, actualizată până la data de 6 iulie 2004, cu modificările și completările aduse de: Legea nr. 323 din 8 iulie 2003; Ordonanța de urgență nr. 50 din 15 iunie 2004.
Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe din data de 14 martie 1996, publicată în M.O. nr. 60, 26 martie 1996;
Decretul nr. 31/1954 prividn persoanele fizice și persoanele juridice, publicat în M.O. în data de 30 ianuarie 1954;
O.U.G. nr. 97/2005 privind evidența, domicliul, reședința și actele de identitate ale cetățenilor români,publicată în M.O. nr. 719 din data de 12 octombrie 2011;
Legea 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, republicată în M.O., Partea I, nr. 339 din 18 mai 2012;
Constituția României publicată în M.O. nr. 767 din 31 octombrie 2003;
Decretul nr. 32/1954 din 30 ianuarie 1954 pentru punerea în aplicare a Codului familie și a Decretului privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, publicată în M.O. nr. 9 în data de 31 ianuarie 1954;
Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copiilor, republicată în M.O., Partea I, nr. 159 din 5 martie 2014;
Legea nr. 487/2002, republicată 2012, legea sănătății mintale și a protecției persoanelor cu tulburări psihice, republicată în M.O., Partea I, nr. 652 din 13 septembrie 2012;
Legea 71/2011, Legea punerii în aplicare a Noului Cod Civil (Legea nr. 287/2009), publicată în M.O. nr. 409 din 10 iunie 2011;
Decretul nr. 313/1980 privind asistența bolnavilor psihici periculoși, publicată în M.O. nr. 83 din 16 octombrie 1980;
Legea 36/1995, Legea notarilor publici și a activității notariale, republicată în M.O., Partea I, nr. 72 din 4 februarie 2013;
Decizia nr. 248 din 1 iulia2004 privind protecția demnității umane și a dreptului la propria imagine, publicată în M.O. nr. 668 din 26 iulie 2004;
Legea nr. 682/2001 privind ratificarea de către România a Convenției pentru protejarea persoanelor față de prelucrarea automatizată a datelor cu caracter personal, adoptată la Strasbourg la 28 ianuarie 1981, publicată în M.O. nr. 830din 21 decembrie 2001;
Legea 677/2001 entru protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date, publicată în M.O. nr. 790 din 12 decembrie 2001;
Legea nr. 102/2005 privind înființarea și funcționarea Autorității Naționale de Supreaveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal, publicată în M.O. nr. 391 din 9 mai 2005;
Decretul nr. 212/1974 din 31 octombrie 1974 privind ratificarea Pactului Internațional cu privire la drepturile economice, sociale și cultural și Pactului Internațional cu privire la drepturile civile și politice;
Legea nr. 18/1990 din 27 septembrie 1990 pentru ratificarea Convenției cu privire la Drepturile Copilului, publicată în M.O. nr. 314 din 13 iunie 2001;
Articole și studii de specialitate
Goicovici A. Juanita,2012, Etica Activităților Biomedicale în Reglementarea Noului Cod Civil, Revista Română de Bioetică, Vol. 10, nr. 4.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Persoana Fizica In Dreptul Civil (ID: 128934)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.