Persoana Divino Umana a Lui Iisus Hristos In Viziunea Sfantului Grigorie de Nazianz

Cuprins

Cuprins………………………………………………………………………………….2

Introducere………………………………………………………….3

I. Viața Sfântului Grigore Teologul

I.1. Aspecte generale……………………………………………….7

I.2. O prietenie celebră între : Sfântul Grigorie de Nazianz și Sfântul Vasile cel Mare…………………………………………………………..29

I.3. Opera……………………………………………………………………………34

II. Firea dumnezeiască a lui Iisus Hristos

II.1. Iubirea treimică……………………………………………………………..40

II.2. Iconomia divină……………………………………………………………..45

II.3. Fiul în Sfânta Treime………………………………………………………51

II.4. Lupta împotriva ereziilor.……………………………………61

III. Firea omenească a lui Iisus Hristos

III.1. Unirea ipostatică-theandria însușirilor………………………72

III.2. Chenoza Fiului lui Dumnezeu prin întrupare…………………80

III.3. Fecioara Maria Născătoarea de Dumnezeu…………………92

III.4. Învierea Domnului…………………………………………101

III.5. Mântuirea în Hristos și consecințele ei benefice asupra firii umane…………………………………………………………….111

IV. Concluzii…………………………………………………………121

V. Bibliografie……………………………………………………….127

Introducere

Învățătura creștină a provocat mereu atenția oamenilor fie a creștinilor, fie a celor din afara credinței creștine, dar și aceștia erau dornici de a cunoaște mai multe despre taina credinței noastre. Credința creștină a stârnit reacții, după cuvântul Mântuitorului :,,e ca un semn ce va stârni împotriviri”, cine a intrat in contact cu învățătura noastră de credință nu a putut să rămână indiferent sau a arătat un interes față de creștinism,sau devin opozanți ai creștinismului, fie influențați de propria tradiție, fie din motive practice sau economice.

Mai ales că in epoca primară a existat disciplina arcană, tainele credinței noastre fiind bine păstrate și păzite in primele comunități creștine, exista un creștinism elitist, nu oricine putea să fie creștin, exista și o rigurozitate, cel care dorea să adere la noua credință urma un ritual, o anumită perioadă de pregătirea care dura la început câțiva ani, perioadă de catehizare, in care catehumenul ( aceasta fiind denumirea celor ce se pregăteau pentru botez ), era inițiat, era familiarizat cu noua învățătură, existând un personal anume pregătit pentru a catehiza pe noii aspiranți ai credinței creștine.

Sfinții Apostoli care au fost primii mărturisitori ai credinței transmise lor de Mântuitorul, aceștia la rândul lor au lăsat ucenici in Biserică, preoți, episcopi și diaconi care a predat urmașilor lor învățătura apostolică. Nu tot ce au predat Apostolii s-a transmis în scris, ci doar o parte, învățătura apostolică lăsată lor de Mîntuitorul prin viu grai a fost transmisă mai departe de ucenicii Săi prin viu grai dar și prin scris. Ceea ce s-a păstrat din scrierile Sfinților Apostoli sau de la ucenici ai acestora a intrat mai târziu in Canonul scrierilor Noului Testament, acesta fixându-se la începutul secolului al IV- lea.

Ceea ce a circulat prin ,,viu grai” in Biserică in primele secole creștine cât și după această perioadă formează Tradiția Bisericii. In acest mod Biserica creștină având două căi de transmitere a Revelație, Sfânta Scriptură ce reprezintă învățătura revelată păstrată în scris, apoi al doilea mod de transmitere al Revelației este Sfânta Tradiție, ce cuprinde învățătura orală mântuitoare transmisă prin viu grai sau pe cale orală de către Mântuitorul, apoi de Sfinții Apostoli și de urmașii acestora care au fost Sfinții Părinți. O parte a Tradiției Bisericii păstrându-se in scrierile Sfinților Părinți și in hotărârile sinodale ecumenice și locale.

Sfinții Părinți au fost cei ce au sintetizat in scrierile lor predania creștină primită de la Domnul Iisus Hristos și Sfinții Săi Apostoli. Ei pe baza Sfintei Scripturi și a Sfintei Tradiții au formulat învățătura doctrinară a Bisericii. Ei au fost cei ce au apărat prin scrierile or credința dreptmăritoare de rătăcirile ereticilor, ce iscau tulburare in Biserică, uneori nici chiar moartea martirică nu îi oprea pe apologeții credinței de a învăța ortodox așa cum au primit de la înaintașii lor.

După promulgarea edictului de toleranță emis de împăratul Constantin cel Mare in anul 313 la Mediolanum, Biserica creștină primind libertate și-a putut oficia cultul intr-un mod nestingherit, Dar odată cu libertatea acordată credinței creștine a apărut și prima erezie măjoră in Biserică și anume arianismul, provocată de Arie. Acesta a adus dezbinare in Biserică. Afost nevoie de convocarea primului sinod ecumenic de către împăratul Constantin cel Mare pentru a se pune capăt acestei erezii care producea schismă in Biserică.

Sfântul Atanasie cel Mare a fost cel care a surpat prin învățătura sa ortodoxă erezia ariană, proclamând împreună cu majoritatea Sfinților Părinți adunați la Sinodul I Ecumenic Dumnezeirea Fiului și faptul că Fiul este deoființă cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Deși odată cu încheierea ședințelor primului sinod ecumenic, erezia ariană persistând, Sfântul Atanasie cel Mare nu a încetat pe parcursul întregii vieți in a apăra credința creștină ortodoxă niceană, fiind un adevărat stâlp al Ortodoxiei, reprezentând un adevărat for veghetor in învolburarea aceea a Bisericii, tulburată de ereticii arieni și nu numai. Dar opinia Sfântului Părinte era determinantă pentru Biserică, părinții contemporani cu el îi vor cere sfatul pentru a opri tulburarea eretică din Biserică. Astfel Sfântul Vasile cel Mare va face apel la bunăvoința părintelui alexandrin pentru ai cere sfatul :,, Așadar, pentru ca tot ce mai este sănătos in Biserică să pornească sincer la unire și comuniune cu cei de același crez, ne-am încumetat cunoscând răbdarea Prea Sfinției Tale, să te rugăm să îndrepți către noi o scrisoare, in care să ne îndrumi ce să facem și cum să procedăm”.

Între-adevăr Sfântul Atanasie a reprezentat o autoritate de care Părinții Ortodocși ai Bisericii țineau cont atât Părinții Apuseni cât și cei Răsăriteni, dar lupta pentru păstrarea credinței niceene trebuia dusă mai departe, Părintele alexandrin era la bătrânețe, iar ștafeta luptei pentru Ortodoxia credinței trebuia dată mai departe, iar cei ce au continuat lupta împotriva ereticilor au fost Părinții Capadocieni : Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nazianz fratele mai mic al Sfântului Vasile cel Mare, Grigorie al Nyssei.

Părinții Capadocieni sfătuindu-se cu Sfântul Atanasie cel Mare, după cum am observat, și totodată sfătuindu-se între ei își vor aduce un aport semnificativ prin scrierile și învățăturile lor în triadologie, hristologie și antropologie păstrând linia cea dreaptă a ortodoxiei niceene.

Sfântul Grigorie de Nazianz unul din cei trei mari Părinți Capadocieni, prieten bun al Sfântului Vasile cel Mare, cei doi vor studia împreună la vestitele școli ale antichității. Sfântul Grigorie de Nazianz va avea o contribuție deosebită în stabilirea dogmei trinitare. Va participa la Sinodul al II-lea Ecumenic din anul381 de la Constantinopol unde va fi respinsă învățătura eretică a pnevmatomahiilor, stabilindu-se de către părinții participanți Dumnezeirea Sfântului Duh, cea de a treia persoană treimică și consubstanțialitatea Duhului Sfânt cu Tat și cu Fiul „împreună fiind închinat și mărit”. Cei doi Părinți Capadocieni Grigorie de Naziaz și Grigorie al Nyssei vor fi vocile predominante ale Sinodului al II-lea Ecumenic, astfel în mare măsură ceea ce s-a hotărât la Sinodul al II-lea Ecumenic este meritul celor doi Părinți Capadocieni, completându-se astfel cu încă cinci articole simbolul niceean. Sfântul Grigorie de Naziaz pentru aportul său deosebit în definirea dogmei Sfintei Treimi va fi numit și „teologul Sfintei Treimi”.

Părintele Capadocian impresionează prin sensibilitatea sa deosebită, spiritul său practic înnăscut și dorința sa arzătoare după singurătate și contemplație, acestea fiind trăsăturile dominante ale unui mare Teolog al Bisericii.

Ceea ce m-a făcut să mă opresc la Sfântul Grigorie de Naziaz au fost cuvântările sale, „cele cinci cuvântări teologice”. M-a impresionat stilul în care Părintele Capadocian a scris cuvântările sale. Deși nu pot să spun că am lecturat multe opere patristice, dar „Cuvântările Teologice pot spune că m-au captivat. Am zăbovit un pic până am reușit să le parcurg, fiind inițial lectură obligatorie pentru „Teologia Dogmatică”, dar am reușit să le parcurg din plăcere, profunzimeateologică și metoda de abordare a Sfântului Părinte mi-au trezit interesul.

Pot spune că un real ajutor în înțelegerea acestei mari opere au fost notele Părintelui Stăniloae, bineînțeles că perceperea mea teologică este destul de redusă, mai mult comentariile Părintelui Stăniloae m-au făcut să deslușesc în mică măsură ceva din teologia acestui mare Sfânt Părinte.

Nu poți pretinde că ai ajuns să pătrunzi în profunzime în teologia Sfântului Grigorie, el fiind considerat pentru înălțimea cugetărilor sale teologice, cu numele de Sfântul Grigorie Teologul, la puțină vreme de la trecerea sa la Domnul, ținându-se cont de teologia sa la sinoadele ecumenice ce au elaborat dogma hristologică.

„Teologia Sfântului Grigorie de Nazianz – geniala elaborare a minții și a sufletului său – este la origine și în fondul ei, fie rodul și rezultatul unor reflecții și trăiri duhovnicești de cea mai înaltă tensiune, ca urmare firească a neîntreruptului dialog-rugăciune dintre el și Dumnezeu, fie rodul și rezultatul confruntărilor ideologice și a atitudinilor complete de apărare a doctrinei ortodoxe a Bisericii, atacată de ereziile vremii”.

Dintre Cuvântările sale teologice el mai mult m-au impresionat cele în care tratează despre Fiul, Cuvântările III și IV Teologice. Aceste cuvântări au un caracter apologetic, de altfel ca toate celelalte cuvântări ale sale, dar modul în care Teologul clarifică cu argumente scripturistice și raționale bine formulate, mai ales cele privitoare la Dumnezeirea Fiului și cele cu privire la deoființă cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, impresionează pot spune pe oricine dorește cu bune intenții să cucerească sau să pătrundă mai mult în tainele credinței creștine.

Nu am mai întâlnit la nimeni această metodologie teologică de abordare, care pare simplă la prima vedere, dar parcurgând scrierile Sfântului Grigorie îți dai seama de profunzimea teologică a expunerilor sale. Modul său mai ales în ceea ce privește teologia Fiului, de a expune în cateheză mai ales cele referitoare la firea umană, cele umile ale Mântuitorului ca atributele dumnezeirii manifestate toate în Ipostasul cel unul al Cuvântului, urmând o dialectică subtilă prin care destramă rațional argumentele eretice, m-au făcut să înțeleg mai multe despre Persoana divino-umană a Mântuitorului Hristos.

Înainte de a lectura „Cuvântările” Părintelui Capadocian nu aș fi dorit să tratez o temă legată de Persoana Mântuitorului Hristos în teza mea de licență, iar Cuvântările pot spune că m-au făcut să decid în această privință.

Acestea sunt principalele motive care m-au făcut să optez în cele ce urmează a expune după posibilitățile mele o lucrare având ca temă : „Persoana divino-umană a Mântuitorului Iisus Hristos în viziunea patristică a Sfântului Grigorie Teologul.

Capitolul I

Viața Sfântului Grigorie de Nazianz

I.1. Aspecte generale

Literatura patristică reprezintă un inestimabilul tezaur al Bisericii, cuprinzând numeroase mărturii de credință, viața în sfințenie , tratate de teologie. Viața și învățătura Sfinților Părinți reprezintă marele dar al Bisericii care poate fi edificator, îndrumător pentru orice creștin care-și dorește mântuirea. Sfinții sunt exemple vii de urmat care trebuie imitate, pentru că reprezintă icoane ale Mântuitorului, fiecare cu viața sa. Aceasta vrea Domnul Iisus Hristos de la noi, să ne facem următori Lui asemenea de a expune în cateheză mai ales cele referitoare la firea umană, cele umile ale Mântuitorului ca atributele dumnezeirii manifestate toate în Ipostasul cel unul al Cuvântului, urmând o dialectică subtilă prin care destramă rațional argumentele eretice, m-au făcut să înțeleg mai multe despre Persoana divino-umană a Mântuitorului Hristos.

Capitolul I

Viața Sfântului Grigorie de Nazianz

I.1. Aspecte generale

Icoană a lui Hristos a fost și Sfântul Grigorie de Nazianz sau Teologul prin viața și opera sa. Sfântul tot timpul urmărește a bine plăcea lui Dumnezeu, a face în toate voia Stăpânului, având mereu pe Hristos în mintea și inima sa.

Sfântul Grigorie Teologul asemenea Sfântului Ioan Botezătorul putem spune încă din pântecele maicii sale prevestește parcă viața sa de sfințenie, viață închinată slujirii lui Dumnezeu și a semenilor pentru care va ridica rugăciuni către Domnul suferind și bucurându-se împreună cu credincioșii săi.

Sfântul Grigorie de Nazianz se naște în jurul anilor 329-330 în localitatea Arianz într-o familie bogată, tatăl său Grigorie care va ajunge episcop de Nazianz și mama sa Nonna o evlavioasă creștină care îl va aduce la viață pe micul Grigorie la o vârstă înaintată, la 50 de ani. Tatăl său Grigorie nu a fost creștin încă de la începuturile vieții sale, petrecând mult timp ca păgân, dar având înclinații mistice, făcând parte în prima perioadă a vieții sale dintr-un grup numit al episcopilor. Dar datorită și credincioasei sale soții Nonna, care s-a născut între-o familie creștină și care la rugămințile ei va trece la creștinism.

Înainte de nașterea Sfântului Grigore, mama sa Nonna va avea un vis în care va avea un băiat, și în acel vis deslușindu-se și numele pruncului – Grigorie. Sfântul Grigorie venind pe lume ca urmare a rugăciunilor părinților săi, îndeosebi a mamei sale care încă înainte de nașterea Sfântului îl va făgădui lui Dumnezeu.

El nefiind singurul copil, ci va mai avea un frate pe nume Chesarie care se va naște la scurt timp după el și de care se va atașa foarte mult, studiind împreună până la o vreme.

Sfântul Grigorie va primi o educație aleasă încă din copilăria sa, făcând parte dintr-o familie bogată, părinții săi încredințându-l la vestiții dascăli ai vremii, mergând în renumitele școli ale antichității.

Cel ce se va ocupa din copilărie de educația sa va fi Carterios, acesta fiind pedagogul ce se va ocupa de educația celor doi frați, în orașul Nazianz, apoi îi va însoți pe aceștia la marele școli ale antichității. În această vreme așa se obișnuia ca pedagogul să-i însoțească pe tineri în călătoria lor de studiu și să le poarte de grijă, era o mare responsabilitate ce le era încredințată de către părinți, de aceea trebuiau aleși cu mare grijă.

Sfântul Grigorie va avea peste ani cuvinte de laudă față de pedagogul său Carterios, pentru grija ce le-a purtat, lui și fratelui său.

Dacă de prima fază a educației celor doi frați s-a ocupat pedagogul lor, aceasta constând în scris și citit, pentru continuarea studiilor cei doi frați trebuiau să meargă la Cezareea – capitala provinciei. Aici Sfântul Grigorie îl va întâlni pe Sfântul Vasile, cel care va deveni bunul său prieten și de care îl va lega o frumoasă prietenie : „Oricum, în această perioadă a vieții sale Vasile n-a fost pentru el decât un coleg pentru alții, însă unul pe care-l admira deja mult pentru calitățile sale morale și anvergura sa intelectuală”.

După terminarea studiilor la Cezareea, Sfântul Grigorie va porni între-o călătorie spre un alt centru universitar, trece prin Ierusalim, Alexandria, nu se oprește aici deși era un renumit centru universitar al antichității, al doilea oraș ca mărime din Imperiu, ci va merge la Atena. La Alexandria își va continua studiile de medicină fratele sau Chesarie. Faptul că a optat pentru Atena se datorează și pasiunii tânărului pentru cultura greacă, deși în această perioadă Atena nu era privită ca un remarcabil centru de cultură pentru formarea unui creștin, dar el va opta pentru Atena, bineînțeles cu acordul părinților săi, mai târziu el va mărturisi despre această alegere : „Aveam o singură iubire : slava literelor adunate de Orient și Occident, ca și de Atena, mândria Greciei”.

La Atena se vor întâlni din nou cei doi prieteni, Sfântul Grigorie cu Sfântul Vasile cel Mare. Sfântul Grigorie va ajunge primul la Atena și acolo se va ocupa mai târziu de primirea prietenului său Vasile, iar între cei doi se va lega o strânsă prietenie care se va pasta până la sfârșitul vieții, chiar dacă au mai apărut unele mici neînțelegeri pe parcursul vremii. În acest centru cultural al antichității cei doi tineri însetați pentru cultură vor petrece 8 ani, Sfântul Vasile fiind un om mai hotărât decât Sfântul Grigorie, mai energic, formând la Atena un grup de studenți creștini, ei frecventând Biserica și totodată ascultau și învățătura clerului. Dar de asemenea după cum precizează Sfântul Grigorie, ei au frecventat toate cursurile din oraș, printre care și cursurile unui profesor creștin, unicul profesor creștin de aici, Prohaerius.

După terminarea studiilor la Atena Sfântul Grigorie va mai rămâne ceva timp spre deosebire de Sfântul Vasile care părăsește imediat orașul, vizitând marile centre monahale ale antichității, apoi dedicându-se vieții ascetice. Sfântul Grigorie va fi înduplecat de studenți și va rămâne câțiva ani ca și profesor, iar în anul 358 se va întoarce în orașul său natal, la Nazianz. Întors în pământul natal se va dedica unei vieți ascetice împreună cu prietenul său Vasile. În această vreme filosofia pentru el era un mod de viață, a trăi după anumite norme, dar în ceea ce privește pe tânărul creștin, viața filosofică corespunde vieții monahale, deși în această perioadă nu avem o viață monahală bine definită, aceasta era la începuturile ei, în Palestina și Egipt, iar Sfântul Vasile va fi primul care va organiza viața monahală după anumite reguli.

Sfântul Grigorie nu urmărea înalte demnități clericale, el trăia o viață în Dumnezeu, neconsiderând că pentru aceasta este nevoie de a exercita vreo funcție clericală : „În orice caz, cu siguranță a trăi numai pentru Dumnezeu nu înseamnă pentru el exercitarea unor funcții pastorale ca preot sau episcop”.

Sfântul Grigorie ca și bunul său prieten Vasile va întreprinde o viață ascetică foarte severă la revenirea în pământurile natale, pentru a-și domoli trupul și pentru a se dedica în întregime lui Dumnezeu, lupta cu sine și cu duhurile necurate și petrecea toată noaptea în rugăciune : „Ce era în nopțile lungi de iarnă ? Iarăși luptă și război. Pe pământ dormea și patul lângă mine. Rugăciunii și metanii. Adesea genunchii îmi sângerau și rănile rămâneau mult timp deschise. Mă rugam și îngenuncheam iar lacrimile amare îmi ardeau ochii”.

Tatăl Sfântului Grigorie, Grigorie cel Bătrân, cum era denumit era înaintat în vârstă la revenirea fiului său de la studii, în vârstă de 83 de ani dorea ca fiul său să-i urmeze în scaunul episcopal, deși fiul său nu dorea acest lucru, el fiind adeptul unei vieți retrase dedicate lui Dumnezeu, dar va fi convins până la urmă de tatăl său, fiind hirotonit preot în anul 361 de către tatăl său. Tatăl său avea nevoie de el, de capacitatea sa intelectuală, de teologia fiului său, datorită faptului că tatăl său era în vârstă, probabil având probleme cu vederea a semnat un act eretic, ajungându-se la schismă în eparhia bătrânului Grigorie, între monahi și episcop, fiind nevoie de intervenția Sfântului Vasile și a Sfântului Grigorie pentru a se calma spiritele ajungându-se la reconciliere.

Se pare că Sfântul Grigorie a primit botezul după vârsta de 20 de ani, el fiind un adept al botezului copiilor, după hirotonie Sfântul Grigorie fuge din Nazianz, la prietenul său Vasile : „Ca vitele înțepate de albine au fugit din Pont”.

Aici cei doi Sfinți, tineri fiind trăiesc o viață de asceză, între-o peșteră dedicându-se studiului și rugăciunii.

Sfântul Grigorie se va întoarce la insistențele tatălui său în anul 362 de Paști, predicând în această zi, vorbind în această minunată zi a Învierii Domnului despre bucuria pascală ți întoarcerea preotului fugar.

V-a explica peste puțin timp motivul care l-a făcut să fugă, nu era teama de preoție, de slujirea sfântă, ci datorită celor care îmbrățișau preoția, marea majoritate din iresponsabilitate : „Mi-a fost rușine să fiu alături de ceilalți preoți, care cu nimic mai mult decât gloata … intră în locurile cele prea sfinte cu mâinile nespălate … cu sufletele neinițiate … înainte de a deveni demni să se apropie de cele sfinte … slabi în credință, ticăloși, odată cu trecerea timpului și cu creșterea răului nu au să mai aibă peste cine păstori, căci toți au să fie învățători în loc să fie învățați de Dumnezeu” .

Din aceste cuvinte ale preotului Grigorie, putem observa ceea ce detestă Sfântul Grigorie la clericii care-și asumau fără responsabilitate preoția, dar și cu marea responsabilitate ce si-o impune Sfântul Grigorie în fața acestei înalte slujiri, vedea o mare demnitate în slujirea celor sfinte, consfătuindu-se și cu Sfântul Vasile cel Mare ajunge la concluzia că preoția este dată de Dumnezeu, iar tot El îl face pe om vrednic de această mare misiune : „Cât de mare ar fi preoția, Dumnezeu este mai mare și-l face pe om vrednic de ea. Dumnezeu dă preoția, iar unul ce iubește pe Dumnezeu poate cu harul Lui sa și-o asume”.

Exista între-adevăr în sufletul lui Grigorie o oarecare mare teamă de această mare responsabilitate, de aceea „fuge”, un alt motiv pentru fuga sa înafara celor invocate ar fi mergerea la prietenul și consfătuitorul său Vasile care-l îmbrățișează și-l susține.

Sfântul Grigorie îl va sprijini pe tatăl său în treburile episcopale și cele gospodărești, deoarece fratele său Chesarie deținea o funcție înaltă la curtea imperială, deși Sfântul Grigorie nu iubea o astfel de viață în acțiune, este nevoit să o întreprindă.

Câteva evenimente tragice îi vor marca viața Sfântului Grigorie, moartea fratelui său Chesarie și a surorii sale Gorgonia, vor afecta cu siguranță sufletul sensibil al Sfântului Grigorie. Mai ales în cazul fratelui mai mic, Chesarie, care a deținut o funcție înaltă la curtea imperială în timpul unor împărați eretici, intervenind și în unele chestiuni teologice, ce au stârnit revoltă, situația fratelui său mai mic fiind compromisă, astfel cuvântarea funebră de la moartea acestuia era destul de greu de întocmit. Dar în cazul surorii sale mai mari Gorgonia, după cum reiese din cuvântarea sa funebră era o femeie deosebită, o mare doamnă prin preocupările sale în viață, o adevărată creștină, deși era bogată, având prin soțul ei o poziție importantă, ea s-a îngrijit de cele necesare Bisericii, și de cele ale cerului, ducând o viață ascetică, mărinimia acestei doamne o dă felul ei de a trăi.

Deși Sfântul Grigorie iubea liniștea, dorind să ducă o viață liniștită , ascetică, viața sa nu a fost totuși conformă așteptărilor sale, având o viață dinamică, atât cât privește domeniul administrativ, cât mai ales în teologie și administrația bisericească.

Această perioadă caracterizându-se ca a fi o perioadă zbuciumată, mai ales pentru apărătorii Ortodoxiei, astfel în anul 370 episcopul Eusebiu al Cezareei trece la Domnul, arienii care erau superiori ca număr ortodocșilor în Imperiu, doreau să ocupe acest scaun mitropolitan ortodox foarte important în ceea ce privește partea de Răsărit a Imperiului.

Dar Sfântul Vasile bun colaborator al episcopului Eusebiu, deși au și existat neînțelegeri între cei doi, Sfântul Vasile l-a ajutat pe episcopul Eusebiu în probleme teologice, în lupta acestuia cu ereticii. Sfântul Vasile intuind foarte bine, observă pericolul ce așteaptă pe Biserica drept măritoare dacă arienii vor ocupa scaunul episcopal de la Cezareea , el însuși va candida pentru ocuparea a acestei mari demnități bisericești, cu sprijinul Sfântului Grigorie și a tatălui acestuia Grigorie cel Bătrân cum era cunoscut venerabilul episcop al Nazianzului. Sfântul Vasile cel Mare va deveni noul episcop al Cezareei. Sfântul Vasile cel Mare prin personalitatea sa , hotărât în ceea ce făcea, bun conducător bisericesc, cu a sa teologie profund ortodoxă va avea mult de înfruntat în scurta și rodnica sa activitate în scaunul episcopal al Cezareei și totodată se va dovedi a fi un stâlp de neclintit al Ortodoxiei în aceea perioadă, înfruntându-i pe episcopii eretici, dar și pe membrii puterii imperiale, chiar și pe împăratul Imperiului care era un simpatizant al arianismului nu-l va putea clinti pe Mitropolitul din Cezareea din scaunul său, rămânând un apărător al Ortodoxiei.

Dar împăratul Valens, susținător al arianismului va împărți provincia Capadociei în două episcopii pentru ai scădea influența Sfântului Vasile cel Mare în zonă, astfel va fi numit episcop al Thyarei, o localitate importantă a Capadociei, Antim, un susținător al arienilor.

Sfântul Vasile v-a hirotoni episcop pe Sfântul Grigorie ca și episcop al Sasinei și pe fratele său Grigorie episcop al Nyssei.

Sfântul Grigorie Teologul adept al vieții în singurătate v-a accepta cu greu această numire a sa ca episcop al Sasinei. Acest scaun episcopal Sfântul Grigorie nu îl va ocupa niciodată, el încercând să facă o vizită în micul orășel, dar nu va sta mult timp, clericii puțini ce l-au întâmpinat expunându-i care este situația în acel oraș. Antim episcopul arian pentru ași menține puterea bisericească în zonă și-a format adevărate cete de luptători, iar Sfântul Grigorie a înțeles că o asemenea episcopie nu putea fi obținută decât cu vărsare de sânge, iar pentru el acest lucru era de neacceptat, așa că a hotărât să părăsească Sasina fără a produce nici un fel de tulburare în orășelul de provincie și se va întoarce în Nazianz.

Foarte tulburat Sfântul Grigorie de cele întâmplate în Sasina în drumul spre casă nu va rosti nici un cuvânt. Ajuns la Nazianz va avea plăcuta surprindere de a fi întâmpinat de un alt Grigorie, altul decât tatăl său, tânărul episcop de Nyssa, fratele Sfântului Vasile cel Mare. Dar scurta bucurie a Sfântului Grigorie va fi întunecată aflând scopul pentru care a venit prietenul său la Nazianz, anume pentru al face pe acesta să-și ocupe scaunul episcopal de Sasina. Acest fapt însă nu se va întâmpla, deoarece Sfântul Grigorie nu se va mai întoarce să ocupe acel scaun episcopal, cunoscând situația învolburată a micului oraș.

A doua zi cei trei au săvârșit Sfânta Liturghie, impresionantă, fiind săvârșită de trei Sfinți ai Bisericii : „Unul bătrân episcop, sfânt nevoitor, râvnitor de curăție și luptă pentru credință. Celălalt Grigorie al nostru, cu teologia sa despre Sfânta Treime. Cel de-al treilea și cel mai tânăr, Grigorie al Nyssei, cu teologia sa ascetico-trezvitoare. Chiar de n-au priceput mulți, bătrânul a priceput, văzând departe și în adâncime. A înțeles foarte lămurit că i s-a dat în ziua aceea să liturgica ca cei mai mari teologi ai Bisericii.”

Urmează o perioadă mai încordată pentru Sfântul Grigorie ,se retrage pentru o vreme în pustie pentru a se liniști, relațiile dintre el și Sfântul Vasile se înrăutățesc, din pricina faptului că Sfântul Grigorie refuză să se reîntoarcă în Sasina pentru a ocupa scaunul episcopal.

Spre sfârșitul anului 372 va reveni în Nazianz pentru a se ocupa de probleme episcopale, ajutându-l pe tatăl său, ca episcop auxiliar de Nazianz. Era nevoie să facă acest lucru deoarece tatăl său era înaintat în vârstă, bătrân și bolnav era nevoie de el atât pentru probleme administrative cât mai ales pentru cele teologice.

Va scrie o cuvântare ( Cuvântarea a XII –a ), în care vorbește despre aceste momente în care îl sprijină pe tatăl său în probleme episcopale. Sfântul Grigorie avea obiceiul ca după fiecare eveniment important din viața sa, sau o perioadă fie că era mai agitată sau mai calmă, făcându-și astfel biografia vieții sale în aceste Cuvântări.

În anul 373 vărul lui Grigorie , Amfilohie de Iconiu, care va fi hirotonit episcop de Iconiu, între cei doi teologi existând o relație de prietenie, tânărul Amfilohie va cere sfatul vărului său în probleme teologice, deoarece Biserica se confrunta cu arienii, mai ales că acești eretici vor fi ajutați și de puterea imperială, câștigând teren în fața ortodocșilor. Același an va marca și trecerea la cele veșnice a Sfântului Atanasie cel Mare, apărător neînfricat al Ortodoxiei a trecut la Domnul după ce a apărat credința ortodoxă o jumătate de veac, exilat fiind câțiva ani de către împărații arieni el nu va înceta să apere credința ortodoxă până la sfârșitul vieții.

După moartea Sfântului Atanasie lupta împotriva ereticilor va fi continuată de Sfinții Vasile și Grigorie Teologul, cei doi buni prieteni vor continua lupta împotriva arienilor, în special Sfântul Vasile în calitate de episcop al Cezareei avea datoria de a păstra credința ortodoxă în Răsărit. Se ținea cont de ceea ce scria și spunea Sfântul Vasile : „Autoritatea lui devenise ecumenică. Și întrucât era ortodox și era prieten, se simțea obligat să-l ajute spre izbânda planurilor sale”.

Sfântul Grigorie ajutându-l pe prietenul său în apărarea Ortodoxiei, socotind aceasta ca pe o datorie, va merge la Capadocia pentru a discuta cu Sfântul Vasile în probleme teologice, va merge de asemenea în zonă, vizitând episcopi pentru a-i lămuri în probleme teologice, pentru a se păstra Ortodoxia în Răsărit.

După această perioadă agitată din viața Sfântului va urma o perioadă de liniște, retrăgându-se in pustie unde va duce o viață ascetică, atât de dragul lui cât ți pentru rugăciune și meditație. Se retrage între-o peșteră aproape de Arianz, rugându-se în marea majoritate a timpului, mâncând foarte puțin, puțină pâine, pesmet și bob, doar câteva grăunțe pe zi. Iar somnul îi va fi foarte scurt o oră, o oră și jumătate maxim pe zi, dormea pe pământ, doar câteva vreascuri îl ferea de umiditate și ascuțimea pietrelor din peșteră. Aici își petrecea viața în liniște, vizitându-l doar animalele sălbatice care nu păreau impresionate de plânsul și strigătele Sfântului, căci se ruga cu lacrimi.

Stoca eliberări de patimi, a urcușului său duhovnicesc spre unirea cu Dumnezeu, îi era foarte dragă lumina dumnezeiască, întâlnirea sa cu Creatorul, cu Binefăcătorul său : „Și cel mai de seamă lucru numește această strălucire „lumina Sfintei Treimi”. Lumina pe care o vedea în jur și o trăiește înăuntrul său, în chip simțit și duhovnicesc, este lumina Sfintei Treimi. Este harul și lucrarea Sfintei Treimi. Și prin această lumină se dă cunoștința Sfintei Treimi. Credea și spunea că de cunoașterea acestei lumini dumnezeiești ține cunoașterea adevărului, adică a Sfintei Treimi și a lucrării ei de mântuire a omului”.

După această trăire își ghida Sfântul Grigorie teologia, el scria ceea ce trăia, el îl experimentează pe Dumnezeu în lumină, de aceea Cuvântările sale sunt atât de adânci în gândirea teologică, de aceea cuvântul său este atât de pătrunzător, Sfântul Grigorie prin trăire își expune teologia, de aceea cuvântul său este cu putere, pentru că Hristos viețuiește în inima sa, iar Duhul Sfânt îi destăinuie adevărurile dumnezeiești pe care o minte răpită de grijile lumești nu le poate pricepe.

În această perioadă Sfântul Grigorie formulase învățătura despre Sfântul Duh și Sfânta Treime, iar când cineva ăi contesta învățătura simțea că duhul său era atacat. Va scrie tot acum un poem în care-și va deplânge soarta sa, condiția sa de muritor, necazurile ce însoțesc viața omului în decursul ei, doar rugăciunea și scrisul îl făcea să iasă din aceste stări de melancolie.

Anul 374 va aduce un eveniment trist în viața Sfântului Grigorie de Nazianz, va muri bătrânul episcop Grigorie tatăl său, toți locuitorii Nazianzului vor primi cu durere această veste, deși episcopul avea aproape o sută de ani părea că va viețui mereu alături de păstoriții săi, parcă nimeni nu se aștepta ca acesta să moară.

La înmormântarea acestuia va participa și Sfântul Vasile care se pare a ținut și o cuvântare funebră așa cum reiese din Cuvântarea funebră a fiului Grigorie, care va aduce un elogiu părintelui său, vorbind despre unele momente neștiute din viața evlaviosului său părinte, despre slujirea timp de 45 de ani a Sfântului Altar : „Personalitatea lui Grigorie cel Bătrân a apăsat puternic asupra celei a fiului său” .

La scurt timp după moartea tatălui său, la câteva luni va trece la Domnul și mama sa Nonna. Fiind în Biserică și rugându-se, mama Sfântului auzi un glas „vino”, și a căzut lângă Sfânta masă, văzând o slujnică s-a dus și a ridicat-o ducând-o în casă, era moartă însă, sufletul ei se alăturase celor dragi ei, soțul și fiului și fiicei sale. Sfântul Grigorie va suferi, pierzând ultima persoană din familie sa și poate cea mai dragă, lacrimile și de această dată au fost cele ce i-au mai astâmpărat durerea : „Grigorie a plâns-o pe cuvioasa lui maică. Au plâns-o și slujitorii casei pe sfânta lor stăpână. De decenii întregi, Nonna era ostenitoarea săracilor și a nefericiților și cel mai bun ajutor al clericilor locului” .

Toată lumea o îndrăgea pe evlavioasa mamă a lui Grigorie, săraci, slujitorii, clericii, toți îi cerea ajutorul, iar ea îl ajut cu generozitate, putem spune că era modelul unei adevărate creștine, unei mame creștine.

După moartea mamei sale, Sfântul Grigorie se hotărăște să se retragă în pustie pentru a-și practica viața sa ascetică atât de dragă, o viață contemplativă, pentru el aceasta era adevărata libertate. Se va retrage la Seleucia Isauriei și va forța astfel mâna episcopului pentru a alege pe altcineva în locul tatălui său, iar alt motiv pentru care va pleca între-o zonă îndepărtată este acela de a fi cât mai departe de Sfântul Vasile, de influența prietenului său care reprezenta o autoritate în întreaga provincie a Capadocie, mai ales asupra grupărilor monastice din zonă. Aici în Seleucia va trăi o viață ascetică la Biserica Sfintei Tecla, unde pe o colină a Seleuciei își va trăi viața ascetică bucurându-se aici de deplină liniște, aflându-se de faina sa în zonă va fi vizitat de oameni pentru a-i ajuta fie în probleme teologice, fie dându-le sfaturi. Sfântul Grigorie îi iubea pe toți oamenii săi, prin aceștia se simțea mai aproape de Dumnezeu, numai iubind pe oameni poți fi mai aproape de Dumnezeu. El spera că își va petrece aici viața până la sfârșitul ei, însă nu a fost așa, aici a stat patru ani. Despre această perioadă, despre nevoințe, nu cunoaștem prea multe, el nu va vorbi despre această perioadă a vieții sale.

Pe plan politic se petrec câteva evenimente importante care vor da o nouă configurație vieții creștine în Imperiu. Împăratul Valens susținător al arianismului va muri fiind înfrânt de goți la Adrianopol. În locul său va veni Teodosie, spaniol de origine, susținător al creștinismului niceean, el va încerca și va reuși să învie ortodoxia în Imperiu, să înlăture erezia ariană. Pentru a face acest lucru era nevoie de revigorarea creștinismului niceean și începutul să fie în capitala Imperiului, Constantinopolului. Teodosia o verișoară a Sfântului Grigorie din capitala Imperiului, având sprijinul împăratului caută o personalitate de anvergură pentru a conduce micul grup ortodox din Constantinopol, ea oprindu-se la vărul său Grigorie, considerând-o persoana potrivită pentru revigorarea creștinismului la Constantinopol. A fost trimisă o delegație la Grigorie,m acesta fiind tot în Seleucia Isaurei, acesta va accepta urmând sfatul prietenului său Vasile.

Înainte de a pleca spre capitală va cere sfatul Sfântului Vasile, chiar Sfântul Vasile i-a îndrumat pe delegații împăratului spre Sfântul Grigorie. Sfântul Grigorie va trece pe la Cezareea, pe la Sfântul Vasile, apoi va trece prin Nazianz ca mai apoi să se îndrepte spre Constantinopol.

Între timp Sfântul Vasile fiind grav bolnav va muri, dar Sfântul Grigorie nu va putea participa la funeralii pentru că era în drum spre Constantinopol, însă îi va scrie fratelui acestuia : „Atunci îi scrie lui Grigorie al Nyssei scuzându-se că nu poate veni să sărute rămășițele defunctului”.

Sfântul Grigorie va ajunge la Constantinopol la începutul anului 381, ianuarie sau februarie, aici în capitala imperiului situația era complicată. Bisericile orașului erau ocupate de arieni, nici o biserică nu era deținută de ortodocși, iar episcopul Demofil era arian, el ocupând palatul episcopal.

Ajuns la Constantinopol va fi nevoit să locuiască la verișoara sa Teodosia ceea care l-a adus în oraș, aceasta făcând parte dintr-o familie nobilă și înstărită din capitala Imperiului, ea sprijinindu-l în demersurile sale.

Prima impresie pe care o produce Sfântul Grigorie parcă îi descuraja pe gazdele sale, fiind obosit, merse să se odihnească un pic și să se roage, apoi seara a fost invitat la masă, însă toți cei de acolo își dădeau seama de înalta sa cultură teologică și de puternica credință a Sfântului, aparent un bătrânel slăbuț în hainele cam prăfuite, cu părul său alb. Ascultându-i planurile și scopurile venirii sale la Constantinopol pentru apărarea credinței în Sfânta Treime, toți cei ce-l ascultau în casa lui Avlavie, soțul Teodosiei, se simți-au îmbărbătați, numai simți-au aceea frică ce-i stăpânise până la venirea Sfântului, nu se mai temeau de arieni : „De aveai sufletul deschis, privindu-l cu încredere, te putea-i face mărturisitor al credinței, mucenic al lui Hristos, puteai orice!”.

Dacă până atunci ortodocșii săvârșeau slujbele noaptea de frica arienilor, ne mai având nici o biserică în oraș, ci doar câteva locuințe improvizate în afara orașului unde săvârșeau slujbele, acum prin venirea lui, vor săvârși slujbele în lumina zilei fără să se mai teamă.

Neavând biserici în oraș erau nevoiți să găsească un locaș unde să săvârșească sfintele slujbe, unde să se strângă puțina comunitate ortodoxă din oraș. Teodosia este cea care îi va ajuta în această privință, îi va da o sală mare în care se pare că soțul ei Avlavie o folosea pentru audiențe. Nu cunoaștem exact dacă Avlavie mai trăia, se pare că Teodosia era văduvă. Această sală de audiențe va fi modificată de creștini, instalând o masă pentru altar și un grilaj și draperii pentru a fi folosite în momentul prefacerii Pâinii și Vinului.

Această sală de audiențe, Sfântul Grigorie o va numi Anastasia, adică înviere : „Expresia este inspirată fără îndoială de învierea lui Hristos, dar voia să evoce și renașterea credinței ortodoxe la Constantinopol.”

Se pare că această bisericuță improvizată va suferi unele modificări pentru a găzdui mai mulți credincioși, în special femei și copii, probabil acesteia i s-a mai adăugat un balcon, galerii la etaj, pentru a putea oferi creștinilor spațiu liturgic, deoarece odată cu venirea Sfântului în oraș comunitatea ortodoxă sporea vizibil în fiecare săptămână.

Această mică bisericuță va fi reconstruită de Patriarhul Nectarie, urmașul lui Grigorie, în scaunul patriarhal de la Constantinopol, la o scară mai largă. Dar va veni timpul când micii biserici odată cu trecerea anilor, semnificația acestui nume va fi uitată sau va căpăta un nou înțeles, crezându-se ca Anastasia, biserica a fost ridicată pentru cinstirea unui motiv cu același nume : „Și mai târziu, va veni ziua când aici va fi adus trupul muceniței Anastasia, martirizată în Macedonia în timpul lui Dioclețian, al cărui mormânt fusese descoperit”.

Noul păstor al turmei din Constantinopol își face misiunea, slujea la Altar și predica, iar cei prezenți toți erau impresionați de învățătura ce ieșea din gura bătrânului cărunt, chiar și arienii care veniseră ca iscoade rămâneau impresionați de cele ce auzeau.

Înfățișarea sa atunci când slujea și predica impresiona pe cei prezenți, înainte de predici se ruga, aceasta se vedea din sudoarea ce-i curgea pe frunte, apoi cuvânta, Duhul Sfânt era cel ce îi insufla cuvintele, fața lui fiind transfigurată la fel și privirea : „Erau oameni care veneau la capela Anastasia numai pentru sfânta strălucire a ochilor lui …Fii atent ce chip are! Ai mai văzut tu asemenea om. Fruntea-i pare luminată! Fața ca și a Sfinților din vechime luminoasă se făcea, se zice fruntea mucenicilor.”

Ortodocșii se bucurau să-l asculte, el, Sfântul îi învăța atât prin cuvântul său cu învățătură înaltă, cât ți prin înfățișarea sa le predica, îi întărea în credință, ăi îmbărbăta să-și păstreze mai departe credința, el fiind exemplul lor viu, păstoriții săi se întorceau în credință, iar ereticii arieni se înfricoșau ascultându-l și văzând câtă știință poate să emane acest bătrânel în aparență.

Creștinii însă discutau teologie pe unde apucau, în piețe, pe drum, acasă, devenise un subiect obișnuit, oricine putea discuta, Sfântul Grigorie însă le va atrage atenția în Biserică că nu oricine poate să teologhisească, nu oricui îi este dat să facă acest lucru, ci doar aceia care se învrednicesc ca însuși Duhul Sfânt să lucreze prin ei, să fie cu luare aminte.

Zilele liniștite ale Sfântului în Constantinopol se apropie de sfârșit, arienii priveau cu invidie la „pseudosfântul”, așa îl numeau ei și-l considerau, aceștia în frunte cu episcopul Demofil vor pune la cale un atac asupra capelei Anastasia în noaptea Sâmbetei celei Mari, atunci se botezau catehumenii între-un cadru festiv. Invidia clocotea în sufletul lui Demofil, ortodocșii având o mulțime de catehumeni care așteptau botezul, iar el cu ereticii lui nu avea nici unul.

Aceștia vor apela la săracii de pe străzi care pentru o bucată de pâine, vor face orice, astfel aceștia înarmați cu ciomege și pietre vor intra în timpul slujbei în biserica Anastasia care era plină la acel moment și vor devasta tot, intrând în Sfântul Altar vor face prăpăd, lovind în creștini, ortodocșii s-au îndreptat spre casă singurul Sfântul Grigorie sta nemișcat pe solee, plin de durere pentru cele ce se petreceau chiar sub ochii săi, atât pentru creștini cât și pentru atacatori, se citea sfințenia pe chipul său stătea drept pe solee în mijlocul prăpădului și nu se temea : „Orice om bun care s-ar fi întors în clipele acelea spre Grigorie ar fi citit pe chipul său sfânt prezența lui Dumnezeu, strălucirea omului îndumnezeit, care nu se teme de nimic, nu-i mai pasă de amenințări, nici chiar de moarte”.

Diaconul Evagrie se încredință și el de acest lucru privindu-l pe omul lui Dumnezeu „desfătându-se privindu-l”, deși la un moment dat se temea pentru viața Sfântului, dar luând seama la această „stâncă a Ortodoxiei” se va liniști, chiar și atacatorii după liniștirea scandalului și-au dat seama că există o „legătură adâncă între Dumnezeu și chipul acela”.

A doua zi s-au strâns creștinii și au curățat capela devastată și au sărbătorit Învierea, încredințându-se că trimisul lui Dumnezeu era cu ei, aceasta îi face să fie și mai puternici în credința lor și totodată mai iertători.

Sfântul Grigorie va predica și va liturghisi de praznicul Sfântului Atanasie cel Mare. Va predica cu mare râvnă despre acest mare episcop, apărător neclintit al Ortodoxiei, mulțimea îl va asculta cu atenție, prezentând întreaga viață a marelui ierarh, numindu-l „al doilea Moise” pentru înalta sa cultură teologică și pentru rolul său de conducător în Biserică care i-a fost încredințat de Dumnezeu.

Sfântul Atanasie a purtat de grijă Bisericii chiar și în exilurile sale trimițând delegați pentru ai întări pe oameni în credință, astfel a păstrat Ortodoxia, de aceea a fost numit „primul între episcopi”, a fost ales de Dumnezeu explică Sfântul Grigorie care nu ține cont de ordinea ierarhică lumească, este importantă și această ordine, dar în primul rând „oamenii lui Dumnezeu”, trimișii lui pentru vestirea adevărurilor mântuitoare trebuie urmați.

Venind praznicul Rusaliilor, Anastasia era din nou neîncăpătoare, Sfântul Grigorie vroia să le vorbească despre Sfântul Duh, dar simțea ca nu e încă momentul, creștinii săi nu era încă pregătiți. Va liturghisi, va predica, va vorbi despre cifra 7 și semnificația ei, dar va vorbi și despre Sfântul Duh pentru că Duhul era cel ce vorbea prin el : „Ceea ce vă spun fraților, e de la Duhul Sfânt. Acela mă călăuzește, Acela mă insuflă în tot ceea ce spun”.

Sfântul simțea acea călăuzire din partea Duhului Sfânt, au fost și câțiva rău făcători care contestau în sinea lor cele spuse de Sfântul Grigorie, dar privindu-l se linișteau, știau că spune adevărul, Sfântul Grigorie încearcă în primul rând să-i țină în comuniune pe credincioșii săi, de aceea nu teologhisise în profunzime despre Duhul Sfânt, pentru a nu crea dezbinări în popor, nu erau încă pregătiți să le vorbească, mai ales că erau prezenți în biserici și pnevmatomahi, cei care contestau dumnezeirea Duhului Sfânt, pe care îi îndemna să cinstească a treia Persoană a Sfintei Treimi, pentru că este Dumnezeu consubstanțial cu Tatăl și cu Fiul, doar astfel vor trăi bucuria lăuntrică a Duhului : „Faceți aceasta și atunci praznicul Cincizecimii se va face înăuntrul vostru sărbătoare preastrălucită și veți trăi bucurie nespusă”.

Unii dintre cei ce-l ascultau vor trece la dreapta credință părăsind erezia, iar alții vor fi convinși de cuvântul pătrunzător al Sfântului Grigorie, predicând în anul următor despre Sfântul Duh , a cincea sa Cuvântare Teologică –„Despre Sfântul Duh”- cuvântare de mare profunzime teologică.

Anul 380 va fi marcat de un eveniment important, care va trasa evoluția ulterioară a creștinismului în imperiu și anume botezul împăratului Teodosie de către episcopul Ascholius.

Împăratul va rosti crezul niceean în fața episcopului, mărturisindu-și adeziunea la credința niceeană, împăratul primind botezul fiind grav bolnav aflându-se la Tesalonic, dar își va reveni și va sprijini răspândirea creștinismului și a credinței niceene în Imperiu, inclusiv în capitala Imperiului.

Urmează un episod trist în viața Sfântului Grigorie, prietenia Sfântului cu un filosof cinic necunoscut ( nu se știe prea multe despre viața acestuia ), pe nume Maxim care se va dovedi a fi un escroc. Acest filosof pe nume Maxim va intra în viața micii comunități din Constantinopol pretinzând că a fost persecutat de arieni, că a fost exilat, acesta mărturisind că a fost botezat de Sfântul Atanasie și îl cunoaște pe actualul episcop Petru al Alexandriei, Sfântul Grigorie îl va crede pe acest filosof escroc luându-l în anturajul său, cape un apropiat al său, acesta înțelegând tot ce se petrece la Constantinopol, având o viziune a tot ce se petrece în Imperiu, presupunea că nu poate avea de câștigat, el sperând că va putea lua locul Sfântului Grigorie în scaunul episcopal. Maxim va pleca în Alexandria cu scopul de a cere ajutor episcopului Petru pentru comunitatea din capitală, având binecuvântarea Sfântului Grigorie, iar ca delegat al acestuia va merge în Egipt. Ajuns în Alexandria acesta își va descoperi adevărata față, prezentându-i episcopului alexandrin situația din capitală între-un mod sumbru pentru al ponegri pe Sfântul Grigorie și pentru a se prezenta el ca unul potrivit pentru ocuparea scaunului episcopal din Constantinopol. Petru se va lăsa și el înșelat de Maxim și va trimite la Constantinopol un grup de episcopi pentru al hirotoni pe acesta episcop.

Aceștia vor merge la Constantinopol, vor plăti niște marinari pentru a organiza o adevărată ambuscadă pentru ocuparea tronului episcopal. Maxim cunoscând bine programul Sfântului Grigorie, știind că acesta este bolnav și nu poate să meargă dis de dimineață la biserică pentru a sluji, va merge el împreună cu episcopii și cu gloata adunată la Anastasia, pentru a fi hirotonit. Făcându-se ziuă un creștin a sesizat ceea ce se petrece acolo a dat de știre în oraș și adunându-se creștinii îl vor alunga pe Maxim cu susținătorii săi împiedicând hirotonia acestuia. Ajunși în stradă vor fi găzduiți de un lăutar un de episcopi egipteni îl vor hirotoni pe cinicul filosof.

Aflând tot ce s-a întâmplat și cât de ușor a fost înșelat de un escroc, Sfântul Grigorie, s-a întristat foarte tare, cerându-și iertare de la credincioșii săi pentru naivitatea sa.

Dar escrocul Maxim nu se va da bătut va merge la împărat, dar Teodosie cunoscându-l pe Grigorie va respinge cererea filosofului, acesta fiind alungat de împărat va merge din nou la Petru, dar și acesta cunoscând cele întâmplate îl va alunga, dar va merge la Roma cerând acolo ajutor de la episcopii italieni, îl vor sprijini papa Damasius și Sfântul Ambrozie al Mediolanului din păcate, dar fără efect deoarece Sfântul Grigorie era susținut de tot mai mulți episcopi orientali, iar părerea occidentalilor nu prea era luată în seamă.

În viața micii comunități niceene din capitală va urma o perioadă de liniște, după cazul Maxim, astfel Sfântul Grigorie va avea timp să teologhisească, să vorbească credincioșilor săi despre Dumnezeu și despre dreapta credință.

Pentru al propovădui oamenilor pe Dumnezeu, Sfântul Grigorie ducea o viață ascetică foarte severă, se ruga îndelung noaptea, dormea foarte puțin și cuvânta ceea ce îi descoperea Duhul Sfânt : „Cel mai de seamă teolog este acela care cu luminarea Duhului Sfânt, înțelege adevărul mai bine decât ceilalți”, afirmă el.

Va vorbi credincioșilor săi despre Dumnezeu, despre Fiul lui Dumnezeu întrupat pentru a combate ereziile, pe arieni și pe eunomieni, care negau dumnezeirea Fiului, iar Sfântul Grigorie cu teologia sa înaltă va încerca să îi aducă la adevărata credință. Erau mulți eretici care îi ascultau cuvântările, iar unii vor renunța la ereziile lor.

Sfântul Grigorie vorbind despre egalitatea dintre cele trei Persoane dumnezeiești, unitatea în ființa unică divină. Era dificil de a înțelege înalta învățătură a Părintelui Capadocian care se făcea purtător al Duhului, de aceea el insistă asupra faptului că înainte de a teologhisi e nevoie de praxis, e nevoie de asceză pentru a vorbi de Dumnezeu și pentru a înțelege teologia.

Anul 380 este anul culminant al operei Sfântului Grigorie și anume rostirea celor cinci mari Cuvântări Teologice.

Chiar dacă acest an nu a fost un an al acțiunii, deși Sfântul nostru iubea mai mult liniștea, pe plan teologic acest an a fost cu totul deosebit prin cele cinci cuvântări teologice de mare profunzime teologică, teologhisind despre Sfânta Treime așa cum nu mai făcuse nimeni până atunci.

Vorbind despre Fiul va prelua elemente din filosofia greacă, pentru a demonstra dumnezeirea Fiului, consubstanțialitatea celor trei Persoane ale Sfintei Treimi, aducându-i la tăcere pe adversarii săi eretici : „Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt în vreme ce sunt ipostasuri deosebite, au una și o singură fire. Și de aceea avem o singură mișcare, o singură voință.”

Va cuvânta din nou despre a treia Persoană a Sfintei Treimi, despre Sfântul Duh, pentru că era nevoie să facă’ acest lucru, pnevmatomahii atacau vehement dumnezeirea Sfântului Duh, iar altul mai în măsură ca Sfântul Grigorie să vorbească despre Sfântul Duh nu era. Se va pregăti intens pentru această cuvântare, dându-și seama de dificultatea ascetică iar în Sfânta Scriptură avem puține informații în comparație cu celelalte două persoane Treimice, nopți întregi de rugăciune și asceze dormind puțin și pe pământ, trăia în lumina dumnezeiască, îl striga pe Duhul Sfânt, era o tensiune duhovnicească intensă : „ Ore întregi de luptă cu înfricoșatul și doritul lui Duh Sfânt”.

La momentul mult așteptat al Cuvântării despre Sfântul Duh, capela Anastasia era plină, erau adunați și pe afară, toți așteptând să cuvânteze, iar Sfântul rugându-se îndelung lângă masa Sfântului Altar va cuvânta, chipul său parcă cuvânta, era „oglindă a Sfintei Treimi”, era organ al Duhului Sfânt.

Mulțimea abia aștepta ca Grigorie să predice, să ajungă din nou prin cuvântul său pe culmile înalte ale teologiei, asemenea vulturului care se înalță mai presus de orice pasăre, astfel era cuvântul teologic a Sfântului Grigorie. Era și greu de înțeles, pentru că el trăia teologia Sa, de aceea mulți din ascultători îl ascultau fără să-l înțeleagă mai mult erau unii dintre ei care-l învinuiau că nu vorbește din Sfânta Scriptură, în special ereticii.

Sfântul Grigorie se simte nevoit să le explice profunzimea cuvintelor sale, el trece dincolo de literă, acolo se află adevărul dar pentru aceasta este nevoie de trăire ca să-l descoperi pe Dumnezeu „frumusețea tăinuită”. El învață egalitatea dintre Persoanele Sfintei Treimi, existența unei singure ființe dumnezeiești, acestea nu sunt redate exact în Sfânta Scriptură, termenul homousios, nu apare nicăieri în Sfânta Scripturii, el cu răbdare explicându-le și înțelegându-le nedumerirea se simte nevoit să le explice pentru ai feri de greșeală, căci ereticii îi atrăgeau pe cei neștiutori cu învățătura lor înșelătoare.

Spre sfârșitul anului 380, luna noiembrie, împăratul Teodosie va intra în capitala Imperiului pe care nu o văzuse până atunci, deoarece era ocupat în campania sa de apărare a teritoriilor din Imperiu în fața popoarelor migratoare. Ajuns în capitală fiind informat de situația religioasă din oraș, îl va chema la palat pe Sfântul Grigorie, pe care îl susținea.

Bătrânul episcop se înfățișează în fața împăratului, Teodosie fiind impresionat, aducându-i cuvinte de laudă smeritului episcop.

În câteva zile clerul arian numeros în frunte cu episcopul lor Demofil vor fi expulzați din oraș, Demofil a fost avertizat să renunțe la învățătura sa greșită, dar acesta va refuza.

Împăratul Teodosie îl va instala pe Sfântul Grigorie episcop în capitala imperiului în Biserica Sfinții Apostoli care era una din cele mai mari biserici din capitală fiind construită de Constantin cel Mare. Sfântul Grigorie va refuza să se așeze pe scaunul episcopal, pentru că știa că nu este investit canonic, era nevoie ca ceilalți episcopi din imperiu să-l investească. Mulțimea entuziasmată adunată în Biserica Sfinții Apostoli îl aclamă pe teologul lor „Grigorie episcopul”.

Sfântul nu era dornic de demnități lumești, chiar clericale, el iubind sihăstria, dar a fost nevoit să acționeze pentru ca învățătura creștină ortodoxă era în pericol, el venind în Constantinopol pentru a apăra Sfânta Treime, acesta fiind scopul său.

Cu acest eveniment va începe o nouă etapă din viața Sfântului, o viață chinuită a căruntului episcop, de aceea a fost numit „Vulturul rănit” ( Stelianos Papadopoulos), dar trăită în Hristos, această scurtă dar semnificativă etapă din punct de vedere teologic va fi marcată de întristare și amărăciune : „Aceasta va fi pe cât de scurtă pe atât de plină de amărăciune, chiar dacă va lăsa inima efemerului păstor al orașului imperial cea mai amară și mai crudă din amintiri”.

Începând cu această dată Sfântul Grigorie va predica și liturghisi în impunătoarea Biserică a Sfinților Apostolilor.

La sărbătorile mari ce au urmat el va cuvânta din nou, la Nașterea Domnului, la Arătarea Sa, iar apoi la Botezul Donului. De la Botez ni se păstrează o Cuvântare impresionantă, atât prin structura ei, dar mai ales prin conținutul ei, profunzimea ei teologică, va impresiona din nou auditoriul prin înălțimea teologiei sale.

Dar Biserica se confruntă din nou cu o problemă doctrinară care riscă să scindeze unitatea doctrinară a Bisericii. Dacă prima mare erezie cea a lui Arie a produs mare tulburare în Biserică, fiind desființată de sinodul I Ecumenic, această erezie semi ariană a pnevmatomahilor care negau dumnezeirea Sfântului Duh, a treia persoană treimică.

Aceasta erezie trebuia stopată pentru a nu lua amploare, de aceea împăratul Teodosie va convoca al II- lea sinod Ecumenic pentru a pune capăt acestei erezii care dezbina doctrina în Biserică.

Lucrările acestui sinod se vor desfășura în „Biserica Mare” din Constantinopol, Sfânta Sofia, care spre deosebire de sinodul I Ecumenic, acum vor participa mai puțini episcopi, episcopii latini n-au participat la sinod : „Episcopii egipteni și cei din dioceza Macedoniei n-au fost nici măcar convocați la sinod decât între-o a doua fază”.

În primă fază lucrările sinodului au fost conduse de bătrânul episcop, Meletie, episcopul Antiohiei. Dar la scurt timp după începerea sinodului venerabilul episcop Meletie susținător al credinței niceene și a lui Grigorie va muri.

Sfântul Grigorie va fi întronizat în prima zi a lucrărilor sinodului, deși Grigorie va ezita în primă fază, dar fiind împăratul de față și sinodalii în frunte cu Meletie va accepta în cele din urmă : „tocmai atunci era întronizat oficial cel mai mare teolog al tuturor timpurilor, cea mai impunătoare figură teologică a Bisericii” .

Murind Meletie în timpul desfășurării sinodului va fi înmormântat cu mare fast, Sfântul Grigorie neputând participa la înmormântare fiind bolnav, predicând la funeraliile episcopului antiohian alt mare teolog Sfântul Grigorie de Nyssa.

După moartea acestuia conducerea sinodului a fost preluată de Grigorie al Constantinopolului, era importantă această funcție de președinție pentru luarea deciziilor sinodului și găsirea soluțiilor de compromis atunci când se impunea.

O primă problemă apăruse, numirea altui episcop pe scaunul de Antiohia, aici situația era mai dificilă pentru că pe lângă Meletie, mai exista un episcop numit Paulin susținut de episcopi occidentali. Grigorie propune să fie lăsat acesta că oricum era bătrân și în curând vor numi altul, însă sinodalii n-au fost de acord și au numit pe Flavian, astfel schisma antiohiană a dăinuit ani buni.

Episcopii egipteni și cei din dioceza Macedoniei vor ajunge mai târziu la Constantinopol, dar odată ajunși vor crea noi probleme, aceștia îl vor contesta pe Grigorie ca episcop al capitalei. Reprezentantul papei Damasus la sinod era Ascholicus, episcopul Tesalonicului și totodată se știe faptul că papa la sprijinit pe Maxim în detrimentul lui Grigorie. Episcopii egipteni vor invoca canonul de la sinodul de la Niceea – interzicerea transferurilor episcopilor, dar se știe faptul că Sfântul Grigorie n-a ocupat niciodată scaunul de la Sasina, iar acest canon nu mai era respectat în Răsărit.

Pe Sfântul Grigorie boala îl va răpune din nou la pat, auzind noile vești se va întrista și mai mult și va începe să-și redacteze testamentul, cea mai mare parte a averii sale o va lăsa Bisericii din Nazianz și mănăstirilor.

Va pleca Sfântul Grigorie de la palatul episcopal la vechea sa reședință la casa lui Avlavie, la chilia sa unde se simțea mai bine, mai în libertate, era un semn de protest față de mârșăviile ce se făceau de către sinodali, aceștia înțelegând gestul Sfântului Grigorie.

Revenindu-și din boală va participa din nou la sinod prezidându-l pentru că fără el hotărârile sinodului stagnau, se certau mai mult între ei, deși a fost acuzat că nu respectă tradiția, că nu folosește termeni scripturistici, el nu se va lăsa amăgit de acuzațiile lor : „Fraților sunt un Prometeu în ale teologiei, un inventator care strică. Și câte le învăț nu le las. Nu pot să fac aceasta, oricâte voturi ați avea de partea voastră”.

Sfântul Grigorie se va plânge de multe ori de starea din jurul său, de incompetența episcopilor, starea lor de pregătire, care nu urma credinței, ci intereselor personale, ei doreau doar să le meargă bine, schimbându-și opinia teologică după cum sufla vântul puterii.

Dar existau și teologi renumiți care-l sprijineau pe Sfântul Grigorie, deși erau puțini ei erau devotați ai teologiei sale, susținându-l în hotărârile dogmatice ale sinodului : „Existau teologi de seamă care l-au ajutat la Sinod, care erau în Duhul lui. Cel dintâi și cel mai mare dintre aceștia era prietenul lui, Grigorie al Nyssei. Apoi Amfilohie de Iconiu, încă și alții. Însă formulările teologice toți le așteptau din partea lui Grigorie. De aceea l-au numit, în cele din urmă, Teologul, cu majusculă”.

Erau impresionați de cultura sa teologică, deși îl criticau uneori din răutate, îi recunoșteau teologia sa inspirată, căci Duhul Sfânt pe care îl apăra, era Cel ce îi descoperă Teologului Său adevărurile dumnezeiești și uneori Duhul Sfânt îi lumina și pe sinodali pentru a cunoaște teologia cea adevărată sistematizată de Sfântul Grigorie Teologul.

Sfântul Grigorie va rămâne profund dezamăgit de atitudinea episcopilor egipteni care l-au vizitat, aceștia explicându-i ca nu au nimic cu persoana sa, ci pizma îi îndeamnă să se opună episcopilor răsăriteni, care au hotărât în lipsa lor, profunda dezamăgire a lui Grigorie pentru aceștia care nu apărau demnitatea Bisericii ci demnitățile lor lumești.

Va avea de spus cuvinte aspre asupra sinodalilor numindu-i „traficanți de Hristos” pentru modul josnic cum se comportau, deși nu prea aveau tangențe cu teologia fiind virulenți în critici apărându-și doar interesele personale : „Cu toții au dobândit înălțimea, dar nici unul harul. Dă la o partea pielea și vei vedea lupul.”

Dar totuși învățătura sa trinitară a fost acceptată aceasta fiind singura mulțumire a lui Grigorie pe lângă amărăciunea imensă pe care i-au produs-o episcopii, era completat simbolul de credință de la Niceea, Duhul Sfânt este considerat ca fiind consubstanțial cu cele două Persoane : Tatăl și Fiul, purcezând de la Tatăl. Chiar dacă nu a fost folosit termenul „homousios (deoființă)” care isca încă neînțelegeri, s-a folosit formula : „Care este împreună mărit cu Tatăl și cu Fiul”, însă aceasta formulă nu-l va mulțumi pe teologul nostru, el va încerca să o înlăture deoarece era ambiguă, putând fi interpretată, dar chiar și prietenii nu-l vor mai sprijini pentru aceasta : „El s-a luptat pentru înlăturarea ei, dar în felul acesta n-a reușit decât să se înstrăineze, până și de prietenii săi”.

Participând la o ședință a sinodului după venirea episcopilor egipteni, în calitatea sa de președinte deschise ședința, dar în Biserica Sfânta Irina unde se desfășura sinodul se stârnise gălăgie, pe seama necanonicității sale ca episcop al Constantinopol, auzind acestea Sfântul se întristă foarte tare și hotărî să se retragă și să renunțe la tronul episcopal : „N-am iubit tronul, să fiți încredințați că nu-mi iau rămas bun de la el cu bucurie. Cât am putut v-am dat. Acum plec, însă gândul și limba îmi vor fi pururi la Preasfânta Treime a mea. Cu râvnă voi apăra-O.”

Acestea au fost cuvintele de despărțire a Sfântului către sinodalii săi, era decis și va pleca, nu l-au putut opri nici împăratul, nici mulțimea, era conștient că și-a făcut datoria, atât cât a putut, scopul său în capitala imperiului era apărarea Treimii atât de dragi Sfântului Grigorie nu însușirea vreunei demnități lumești.

Va liturghisi pentru ultima dată în Constantinopol în luna iunie a anului 381 luându-și rămas bun de la credincioșii săi, făcând o scurtă apologie a activității sale în capitala imperiului, arătând prin ce a trecut în acești aproape trei ani de activitate, cerându-le credincioșilor săi să păstreze credința în Sfânta Treime pe care el a propovăduit-o și a apărat-o în acești aproape trei ani : „Numai de Tine, Treimea mea, mă îngrijesc

Avea-vei apărătoare o gură învățată

Sau măcar liberă și plină de râvnă

Adio, și amintiți-vă de ostenelile mele”.

Credincioșii și episcopii ascultându-i cuvintele în catedrala Sfânta Irina vor rămâne înmărmuriți, știind că Teologul lor vorbește din inimă, îl vor regreta cu toții mai ales cei mai apropiați, va primi hotărârea de la împărat să plece, dar va mai aștepta puțin, pentru a fi ales un înlocuitor în scaunul vacant în care va fi ales Nectarie, un senator al Constantinopolului, iar după acesta în scaunul episcopal al capitalei va veni un alt mare Sfânt Părinte, Sfântul Ioan Hrisostom.

Mergând la chilia sa de la casa Teodosiei, vara sa, își va lua rămas bun de la aceasta mulțumindu-i pentru ospitalitate. Merge apoi la îndrăgita lui Anastasia, locul reînvierii Ortodoxiei în imensa capitală bizantină, rugându-se cu lacrimi, mulțumind Stăpânului pentru ajutorul acordat, cerându-i să-l ierte pentru greșelile sale, dar el s-a ostenit cât a putut, să-i ierte suferința provocată, să i-o aline, pricinuită de adunarea sinodală.

A pornit dis de dimineață spre Capadocia, lăsând măreața capitală în urmă, a plecat fiind însoțit și transportat de o trăsură cu doi cai, călătoria aceasta fiind lungă și istovitoare, dar care parcă îi dădea viață bolnăviciosului episcop. În timp ce se apropia de Nazianz parcă tot mai bine se simțea, însoțitorii săi observând acest lucru, amintirea locurilor natale și a celor dragi îl însuflețeau.

Ajuns în Nazianz datorită faptului că Biserica de aici nu avea episcop îl acceptă pentru câteva luni în această funcție până se va găsi cineva să-l înlocuiască. Va mai cuvânta când i se va oferi prilejul, va cuvânta la Cezareea, aducând un elogiu funebru prietenului său Vasile, se simțea nevoit să îl elogieze pe Marele Vasile, neputând participa nici la înmormântarea bunului său prieten, de aceea îl va elogia pe Sfântul Vasile în auzul a mii de credincioși, între-un mod magistral : „A istorisit, a sfătuit, s-a jelit, s-a minunat, a analizat, a teologhisit…. I-a înălțat cu adevărat statui prietenului său Vasile. Și a înălțat-o pentru veșnicie. L-a zugrăvit atât de minunat, încât toți cei cel vor urma îl vor iubi pe Vasile, îl vor avea pildă și canon.”

Se va întoarce apoi la Nazianz pentru a sărbători Paștele, în acel Post Mare al Sfintelor Paști își impune ca nevoință tăcerea, deși a fost criticat de către unii care nu-l înțelegeau, va predica apoi la Învierea Domnului. Va fi invitat de către împăratul Teodosie printr-un slujitor al său la sinod în Constantinopol, dar Sfântul Grigorie refuză din pricina celor suferite de către el din partea sinodalilor, se scuză, dar nu va merge : „Iubite Procopie, îmi cer să vin pentru sinod, dar nu cunosc nici un sinod care să sfârșească cu bine. Doar certuri și împărțiri. De aceea m-am și retras în liniște. Și apoi precum știți, boala mea mă păzește de sinoade și lucrări în lume”.

Dar se va îngriji pentru succesul sinodului, scriind scrisori la prietenii săi influenți din Constantinopol pentru a interveni pe lângă episcopi pentru ca aceștia să nu se mai certe, să nu se producă o nouă dezbinare în Biserică, iar de această dată sinodalii s-au comportat pe măsura înaltei lor slujiri, iar Teologul nostru s-a bucurat acuzând că episcopii s-au înțeles creștinește, sinodul având succes.

Se va retrage la Arianz, bolnav fiind avea nevoie de liniște, va lăsa Biserica din Nazianz în grija preotului Cledoniu. Dar o nouă erezie bântuia Biserica, ereticul Apolinarie cu învățătura sa pierzătoare despre Fiul lui Dumnezeu, Cledoniu îi va cere ajutorul Teologului, el nedescurcându-se, iar Sfântul Grigorie va compune teologie combătând învățătura eretică a lui Apolinarie : „Iar scrisoarea aceasta a fost cântecul de lebădă a lui Grigorie…. . A fost ultima mare contribuție teologică adusă învățăturii Bisericii. Credincioșii trebuiau să aibă credința dreaptă spre a se mântui. Și un prim ajutor le-a venit din scrisoarea aceasta”.

Se va întoarce din nou la Nazianz pentru o scurtă vreme pentru că Biserica de aici avea nevoie de el, de teologia sa, și încă nu avea un episcop.

Sfântul Grigorie se va mai lupta o perioadă cu boala, acum fiind bătrân, chiar dacă nu foarte înaintat în vârstă, avea cincizeci de ani, dar asceza severă și necazurile ce le suferi își pun amprenta asupra trupului său, el însuși din propria sa experiență duhovnicească îndeamnă la asceză pentru ca mintea să-l caute pe Dumnezeu : „Așadar mintea la Dumnezeu, iar trupul nevoinței și așa veți afla odihnă și libertate”.

Retrăgându-se la Arianz pentru o scurtă perioadă de timp, înzdrăvenindu-se hotărî să plece undeva în sihăstrie, unde să trăiască singur, va merge la Karvali, un loc retras care aparținea familiei sale la patru kilometri de Arianz. A ales acest loc pentru că aici tatăl său construise o mică biserică închinată mucenicilor, fiind de trebuință acest sfânt locaș pentru a mai liturghisi, ne mai vrând să meargă pentru a sluji la bisericile din sate, vroia să trăiască în sihăstrie, în liniște, iar în această ultimă parte a vieții i se va împlini dorința.

Se roagă, muncește în sihăstria sa, va repara mica biserică care era cam dărăpănată, avea mult timp pentru contemplație, scriind mult în această perioadă, fiind o perioadă rodnică din acest punct de vedere.

În anul 397 va afla o veste tristă, moartea soției lui Grigorie al Nyssei, prietenul său. Se decide să plece pentru a fi alături de bunul său prieten, știind că trece prin momente grele. Teosevia era numele credincioasei soții a Sfântului Grigorie al Nyssei, era o femeie evlavioasă, ajutându-l mult pe soțul său, încât acesta s-a ocupat mai mult de teologie. Era foarte îndrăgită de credincioși.

Sfântul Grigorie va porni la drum înștiințându-l pe Eupraxis, slujitorul său, fiind mult de mers până la Nyssa, cam o sută de kilometri. Dar nu va putea ajunge la bunul său prieten pentru a-l încuraja pentru că boala îl va pune din nou la pat, îi va scrie însă o scrisoare : „prietenului său Grigorie al Nyssei, să-l mângâie și să-l laude că suferă necazul cu răbdare''.

Se va întoarce înapoi la Karvali îndată ce va simți că boala sa îl mai lasă, se simțea din ce în ce mai rău, dar dădea tot mai mult timp rugăciunii, va fi ispitit de diavol, care era invidios pe omul lui Dumnezeu, înfățișându-se sub forma unui înger al luminii, pentru a-l înșela : „Dar vulturul rănit al Duhului nu se dăduse bătut! Dădea tot mai mult timp rugăciunii și vedea toate cele ale diavolului care vrând – nevrând, va fi biruit de Dumnezeu''.

În aceste probleme duhovnicești, lupta împotriva vrăjmașului, Sfântul Grigorie se mai sfătuia când avea prilejul cu bunul său prieten Grigorie al Nyssei și cu vărul său Amfilohie de Iconiu, alți doi mari teologi și asceți iar folosul duhovnicesc al acestor confesiuni era mare pentru toți cei trei mari sfinți.

Astfel de încercări până la limita credinței și nădejdii au parte cei care duc o nevoință severă, o asceză riguroasă, cei care îl iubesc cu adevărat pe Dumnezeu. O astfel de încercare a suferit și Sfântul Siluan Athonitul, fiind chinuit de demoni, aducându-l la limitele suferinței psihice umane, Sfântul Siluan cerând ajutorul lui Dumnezeu, iar acesta nu întârzie să apară răspunsul fiind : „Ține mintea ta în iad și nu deznădăjdui” .

Întotdeauna Dumnezeu cu încercarea aduce și izbăvirea pentru cei ce cred și nădăjduiesc în ajutorul lui.

Va trebui să plece și de la Karvali, atât îndrăgitul său pământ al amintirilor, aici instalându-se o comunitate de maici cu un preot pe nume Valentinian, aceștia neînțelegând singurătatea Teologului, iar el mereu prigonit va merge undeva în locuri necunoscute lui, undeva în munte, unde își va face chilie.

Se va bucura de liniște în sfârșit, aici vizitatorii fiind mai puțini, ca înainte, dedicându-se rugăciunii și scrisului, va mai scrie trei epistole de mare însemnătate teologică, adresate preotului Cledoniu și urmașului său în scaunul de Constantinopol Nectarie.

Starea sănătății sale se înrăutățește, dar rugăciunea nu o părăsește, mintea și-o ține la Dumnezeu cu rugăciunea neîncetată, fiind încercat de vrăjmaș care îi chinuia trupul, dar Hristos îl va izbăvi.

Iarna anului 390 a fost ultima pentru marele Teolog, având dureri foarte mari, între-o iarnă geroasă cu multă zăpadă. Sfântul a avut la căpătâiul său în momentul trecerii la Domnul doar patru oameni, neștiindu-se precis dacă a avut vreun preot lângă el în acele momente. Doar doi ciobani și cei doi slujitori credincioși ai săi au îndrăznit să înfrunte vremea și primejdiile muntelui, pentru ai fi alături în aceste momente. Eustatie și Eupraxis privegheau pe timpul nopții pe cuviosul lor părinte, slugile lui credincioase nu-l vor părăsi.

Dar Sfântul Grigorie aceasta își dorea că în momentul morții să aibă lângă el doar un om care să-i închidă ochii, cu o ultimă privire îi privi pe cei doi de lângă el ca recunoștință : „Mulțumesc pentru dragostea celor câțiva de lângă el. Îi era recunoscător lui Dumnezeu că în ceasul morții sale îl ferise de povara cinstirilor, de puzderia oamenilor și de prohodirile fastuase”.

Acesta a fost sfârșitul vieții pământești al unuia dintre cei mai mari Sfinți Părinți ai Bisericii, el care a impresionat Apusul și Răsăritul cu teologia sa înaltă trece la cele veșnice fără slavă, aceasta dorindu-și iar Domnul îi ascultă rugămintea. Ziua morții sale a fost 25 ianuarie, neștiindu-se cu exactitate, dar în această zi îl prăznuiește Biserica Ortodoxă.

I.2. O prietenie celebră între : Sfântul Grigorie de Nazianz și Sfântul Vasile cel Mare.

Dacă iubirea caracterizează starea supremă de comuniune dintre două sau mai multe persoane, am putea spune că prietenia este cea care fundamentează iubirea, fără o relație de prietenie nu poate exista iubire, iar dacă există iubire prietenia este cea care o păstrează, o menține.

O astfel de prietenie a existat între Vasile și Grigorie, o prietenie ce a rămas peste veacuri ca exemplu, o comuniune strânsă între doi Sfinți ai Bisericii, în care după cum precizează Părintele Stăniloae că relația de iubire sau comuniune pentru a dăinui trebuie să fie un al treilea, pentru a nu fi o relație egoistă, al treilea pentru cei doi a fost fără îndoială Hristos, pe care l-au slujit întreaga viață.

Cei doi se cunosc la Cezareea Palestinei, unde amândoi erau la studii, aici se conturează prietenia dintre ei, iar la Atena se vor întâlni din nou armonizându-se prietenia dintre ei : „Cei doi tineri s-au cunoscut la Cezareea unde studiau, dar cunoștința și prietenia lor se va adânci și întări la Atena, câțiva ani mai târziu”.

La Atena va ajunge mai întâi Grigorie, care îi va pregăti sosirea prietenului său Vasile, caracterizându-l colegilor de studiu ca o persoană serioasă, sobru. Aici cei doi vor locui împreună, dacă până atunci Grigorie mai participa la unele activități lumești, întruniri cotidiene, merge la hipodrom, odată cu venirea lui Vasile încetează orice astfel de activități, preocupările lor fundamentale erau doar două : Biserica și școala, : „Drumurile lor erau două cel care ducea la puținele biserici creștine și cel care ducea la școală”.

În jurul celor doi prieteni se strânse un grup de studenți creștini, se adunau și discutau probleme ale vieții duhovnicești, viețuind altfel decât ceilalți studenți atrași spre pregătire și imoralitate.

Vasile era liderul grupului, era născut pentru a conduce, hotărât și ambițios el lua hotărârile cele mai bune. Cei doi erau respectați și stimați de colegi și de profesori, fiind primii în tot ceea ce făceau și erau aproape la fel de apreciați în lumea creștină și nu numai.

Cei doi tineri eminenți petreceau mult timp împreună, discutând probleme teologice uneori existând și mici probleme și certuri între ei, dar de scurtă durată, se împăcau rezolvând divergențele apărute.

Duminica era de obicei ziua în care dezbăteau probleme ale vieții duhovnicești, după ce participau la slujbele bisericești, între-o duminică le-au venit prin minte la amândoi să se călugărească : „Au îngenuncheat amândoi și au făgăduit lui Dumnezeu și lor înșiși că se vor călugări și vor petrece împreună viața ascetică”.

Încă din tinerețe hotărăsc să-și dedice viața lui Dumnezeu, împreună ducând o viață riguroasă ascetică.

După terminarea studiilor cei doi se vor despărți o vreme, Sfântul Vasile hotărât în ceea ce-și propusese se va întoarce în pământurile natale, fiind susținut de sora sa va vizita mănăstirile Palestinei și Egiptului, apoi se va stabili în Pont pe proprietatea familiei sale, întemeind o comunitate monastică. Sfântul Grigorie va mai zăbovi la Atena activând ca profesor, apoi se va întoarce și el acasă, viețuind cu Vasile o perioadă în sihăstria Pontului, dar pentru o scurtă perioadă de timp, tatăl său avea nevoie de el, pentru a-l ajuta în conducerea Bisericii.

Întors în Nazianz Grigorie va fi hirotonit preot de către tatăl său spre a-l ajuta în probleme teologice și administrative, dar contemplativul tânăr va simți aceasta ca pe o mare îndatorire, iar pentru a se regăsi va merge din nou la fratele său duhovnicesc petrecând amândoi în rugăciune și asceză, discutând teologie și lămurindu-se împreună în chestiunile duhovnicești ce-i privea pe amândoi și în ce privește taina preoției.

Cei doi tineri viețuind la Anessi, într-o peșteră în condiții aspre, vor munci împreună, vor studia în aceste condiții vitrege, iar rugăciunea bineînțeles că nu putea să lipsească din viața celor doi buni prieteni uneori pot fi surprinse scene comice în activitatea celor doi : „încercările lor de muncă manuală și spectacolul comic pe care-l ofereau cei doi înhămași la un car umplut cu pământ destinat acoperirii unei gropi”.

Sfântul Vasile va activa pe lângă episcopul Eusebiu de Cezareea, deși inițial a existat un conflict între cei doi, prin intervenția Sfântului Grigorie se vor împăca, iar Sfântul Vasile îl va ajuta pe Eusebiu în probleme teologice deoarece el nu făcea față ereticilor arieni.

Sfântul Vasile va ajunge după moartea lui Eusebiu, noul episcop al Cezareei, iar acest lucru nu-l face pentru taina sau prestigiul său personal, ci simțea că e nevoie de el acolo, pentru că arienii vizau scaunul episcopal vacant, iar dacă ar fi reușit să-l ocupe, Biserica Ortodoxă s-ar fi aflat între-un impas, arienii ar fi putut practic să domine prin episcopii lor întreg Răsăritul, având în vedere că Marele Atanasie, apărătorul neînfricat al dreptei credințe se afla pe sfârșitul vieții sale.

Cu sprijinul Sfântului Grigorie, prietenul său și cu cel al bătrânului Grigorie, se va înclina balanța decisiv în favoarea Sfântului Vasile, astfel încât în anul 370 va fi hirotonit episcop al Cezareei Capadociei. Aportul decisiv în alegerea lui Vasile l-a avut tatăl lui Grigorie, Grigorie cel Bătrân, care cu toate că era înaintat în vârstă a mers personal la Cezareea pentru al sprijini pe Vasile.

Acest episcop al întronizării Sfântului Vasile apare interesat în ceea ce privește evoluția prieteniei dintre cei doi iscusiți teologi. Astfel dacă în primă fază, Vasile va cere ajutorul lui Grigorie pentru ai oferi ajutorul în ceea ce privește scaunul episcopal, între-un fel oarecum mascat acesta îi va scrie spunându-i că este bolnav, aflând Grigorie adevăratul motiv se va supăra, refuzându-i ajutorul bunului prieten. De aceea a și intervenit bătrânul Grigorie pentru că acesta avea o intuiție, o privire de ansamblu mai dezvoltată decât tânărul și contemplativul său fiu, Biserica având nevoie de Sfântul Grigorie.

Se vor tensiona puțin relațiile dintre cei doi, mai ales că după ce Sfântul Vasile va izbuti să ajungă episcop, Sfântul Grigorie nu-l va vizita o perioadă iar episcopul de Cezareea îl va mustra pentru că nu i-a fost alături la nevoie și nici acum în aceste momente, Sfântul Grigorie mergând în cele din urmă la Cezareea pentru al vizita pe Vasile. Noul episcop se va bucura de vizita bunului său prieten, vor merge împreună în vizite pastorale, apoi Sfântul Vasile îi va cere cu mult entuziasm sprijinul fratelui său duhovnicesc : „Grigorie să vii să rămâi alături de mine…. Aici vom câștiga sau vom pierde lupta pentru Ortodoxie. Te voi face episcop. O să locuiești la Cezareea sau undeva pe aproape. Să fii catehet și să aperi credința Ortodoxiei”.

Prietenul său cel bun, Grigorie îl va refuza, el nu se considera pregătit pentru aceasta, el iubind liniștea și rugăciunea, sperând să viețuiască în singurătate, astfel argumentează refuzul prietenului său.

Un nou pericol se abate asupra Bisericii păstrătoare a credinței niceene, împăratul Valens susținător al arianismului va încerca să înlăture orice obstacol ce stăruia în calea învățăturii ariene, trimițând în exil pe episcopii ortodocși, iar acum își va îndrepta atenția spre Cezareea, unde păstorea Vasile, va încerca să-l înlăture dar fără succes, pentru că „stânca Ortodoxiei” era de neclintit, dându-și seama că dacă va fi înlăturat Biserica va avea mult de suferit, arianismul fiind pe cale să triumfe. Îl va înfrunta pe Valens, iar împăratul deveni neputincios în fața Sfântului Vasile. Această victorie a Ortodoxiei va avea ecou în întreg Imperiul, în întreaga Biserică se va șine cont de părintele capadocian : „De acum încolo, în lumea întreagă, oriunde există Biserică creștină credincioșii simțeau că trebuie să se țină cont de ce zicea și făcea Sfântul Vasile cel Mare”.

Credincioșii îl vor aprecia pe Marele Vasile, iar ereticii vor privi cu respect la „stânca Ortodoxiei”, nimeni ne putând să-l ignore, nimeni nu putea să-i fie ori prieten ori dușman.

Iar în momente grele prietenul său Grigorie i-a fost alături, erau de neclintit în cugetarea lor, mai ales că în ceea ce învățau și scriau erau însuflați de Duhul Sfânt, pentru că experimentau dumnezeirea, apoi teologhiseau , iar în noile probleme apărute mereu se sfătuiau cei doi.

Cei doi deveniseră îndreptare ale Ortodoxie, adevărată oază de Ortodoxie în Răsăritul dominat de arianism, cei ce țineau dreapta credință se orientau după aceștia : „Ortodocșii Răsăritului aveau busolă. Știau care episcopi rămăseseră în picioare, care cugetau în chip ortodox…. . Era vreo nelămurire în ceea ce privește credința? Se adresau lui Vasile și lui Grigorie”.

Mai ales că Marele Atanasie era ajuns la bătrânețe, trebuiau să rămână urmași vrednici pentru a prelua ștafeta de la venerabilul patriarh alexandrin, iar părinții capadocieni au dus mai departe lupta pentru apărarea Ortodoxie.

Un alt eveniment care a tensionat prietenia dintre cei doi Sfinți a fost hirotonia Sfântului Grigorie ca episcop de Sasina, de către Sfântul Vasile și Grigorie cel Bătrân. În fapt Grigorie niciodată nu-și va ocupa scaunul, dar tensiunea s-a păstrat. El iubitorul de sihăstrie a fost aproape forțat pentru a ocupa acest scaun, Vasile având această inițiativă tot pentru apărarea credinței niceene.

Sfântul Grigorie își va arăta dezaprobarea pentru acest eveniment în scrierile sale : „Nu, n-am fost convins,, strigă el, am fost silit” .

Cu toată insistența Sfântului Vasile care-l va trimite și pe fratele său Grigorie hirotonit episcop de Nyssa, pentru a-l convinge pe Grigorie să ocupe scaunul episcopal de Sasina, acesta va refuza mai ales că era implicați și țărani care-i susținea pe Antim episcopul de Tyana.

Sfântul Grigorie încercând să ajungă la Sasina dar văzând ce-l așteaptă nu se va mai reîntoarce în acest orășel niciodată, luând din nou calea pustiei pentru a se liniști din nou, ar fi avut din nou nevoie de sprijinul Sfântului Vasile, dar de această dată era cu neputință acest lucru, prietenul îl va apostrofa pentru această renunțare a sa, considerând-o lașitate.

Se va întoarce în Nazianz și îl va sprijini pe tatăl său în conducerea episcopiei și în probleme teologice. Vor exista din nou discuții în ce privește divinitatea Duhului Sfânt între el și Vasile.

Sfântul Vasile va fi alături de fratele său duhovnicesc la moartea tatălui său, bătrânul Grigorie, episcop de Nazianz. Sfântul Vasile îl respecta mult pe bătrânul episcop de Nazianz pentru că la ajutat mereu când a fost nevoie, când a fost ales episcop al Cezareei, în încercarea de a-l face pe Grigorie să ocupe scaunul de Sasina, se pare că a și cuvântat la înmormântarea Bătrânului Grigorie.

Cel care-l va influența pe Grigorie pentru a accepta misiunea ce i se încredință la Constantinopol a fost Vasile, va merge pentru ași lua rămas bun de la bunul său prieten care era răpus de boală : „… Vasile și Grigorie, au căzut unul în brațele celuilalt. Fiecare îl cinstea pe celălalt ca pe un sfânt și ca pe un mare teolog. Se priveau unul pe altul în ochi și lacrimile curgeau liniștit. Fiecare vedea pe chipul celuilalt sălășluirea lui Dumnezeu, lucrul pe care îl săvârșise Dumnezeu”.

Aceasta a fost ultima ocazie a Sfântului Grigorie de al vedea pe îndrăgitul lui prieten în viață, pentru că această boală îl va răpune pe Marele Vasile, iar Grigorie nu va mai putea să participe la înmormântarea acestuia pentru că era în drum spre Constantinopol.

Îi va scrie fratelui mai mic al Sfântului, Grigorie al Nyssei, scuzându-se că nu a putu veni să sărute rămășițele defunctului. Cu siguranță a regretat Sfântul Grigorie faptul de a nu putea participa la înmormântarea fratelui său în cele duhovnicești.

Acest fapt îl observă și mai târziu când va fi nevoit să scrie pentru a apăra Ortodoxia, el se va simți singur, regretându-l pe Vasile. Îl considera ca pe un frate mai mare, ascultându-i sfatul înainte de a pleca la Constantinopol.

A fost aproape de el în momente dificile, când simțea nevoia de a se liniști fugea la Vasile, iar alături de acesta se edifica asupra problemelor cel frământau, dezbăteau probleme teologice împreună, erau sprijin și sfătuitor unul altuia.

Dar peste câțiva ani de la moartea ilustrului său prieten îi va ridica acestuia o adevărată statuie prin elogiul său funebru la 1 ianuarie 382 la aniversarea morții marelui Vasile.

Îți va elogia între-adevăr bunul său prieten iar lumea care-l asculta va rămâne profund impresionată de cuvântul său prin care reliefează personalitatea marelui părinte capadocian.

Sfântul Grigorie va vorbi din perspectiva prietenului apropiat, care îi cunoscuse îndeaproape viața și activitatea Sfântului Vasile, crescuse împreună în școlile vestite ale antichității și se formase duhovnicește împreună, au viețuit apoi în asceză și rugăciune, elucidând împreună problemele teologice și duhovnicești.

Va vorbi despre Vasile de despre un Sfânt, care prin viața și teologia sa s-a asemănat proorocilor și apostolilor, fiind un om al Duhului, el teologhisind despre Duhul Sfânt însuflat fiind de acesta : „…. Pentru că Vasile va scrie despre Duhul Sfânt, fusese împreună vorbitor însuși cu Duhul Sfânt și apoi scrisese” .

Acești doi părinți ai Răsăritului și-au apărat Ortodoxia, până la sfârșitul vieții, fiind mari teologi prin învățătura lor au fost un canon al dreptei credințe, iar comuniunea vieții lor în Hristos a rămas un exemplu pentru toți slujitorii altarului și pentru toți creștinii râvnitori pentru mântuire.

I.3. Opera

Sfântul Grigorie a fost un teolog renumit al primelor veacuri creștine, având scrieri teologice de mare profunzime, scriind atât în proză cât și în poezie.

Fiind o fire sensibilă, înclinată mereu spre retragere, iubea liniștea, avea o înclinație aparte spre scris, iar prin rugăciune și scris reușea să-și potolească firea sa atât de înclinată spre melancolie. Având o operă însemnată, vastă și variată, iar scrierile sale le-am putea împărții în trei mari categorii : Cuvântări, Poezii și Scrisori.

Prima categorie a scrierilor sale sunt cuvântările, acestea fiind în număr de 45.

La rândul lor aceste cuvântări le putem împărți în : a) Cuvântări dogmatice

b) Cuvântări la Sărbătorile Mari

c) Necrologuri

d) Panegirice în cinstea Sfinților

e) Cuvântări ocazionale

a) Cuvântările dogmatice.

Fără îndoială că cele mai importante cuvântări ale sale sunt cuvântările dogmatice sau cuvântările teologice cum mai sunt cunoscute.

Aceste cuvântări teologice sunt în număr de 5 ( 27-31 ), vor fi rostite în anul 380 în Constantinopol în capela Anastasia de către Sfântul Grigorie. Cele 5 Cuvântări teologice desemnate de autor cu numele de cuvântări teologice sunt de o profunzime teologică foarte adâncă, ceea ce i-a adus renumele de Teologul, acest titlu i-a fost acordat după stabilirea formulelor dogmatice ale sinodului II ecumenic, el având o contribuție decisivă în ceea ce privește triadologia.

Cuvântarea întâia tratează despre condițiile pe care trebuie să le îndeplinească cel ce studiază teologia.

„Învățătura despre Dumnezeu, despre Sfânta Treime, Întrupare, Mântuire, Sfintele Taine, e socotită dogmă și asupra ei nu se poate filozofa”.

Cuvântarea a doua vorbește despre Dumnezeu, despre cunoașterea lui Dumnezeu, atributele lui Dumnezeu, despre firea lui Dumnezeu care nu poate fi cunoscută pe cale rațională, împotriva ereticilor eunomieni. Sfântul Grigorie este un aprig apărător al Ortodoxiei, va lupta atât cu cuvântul cât și în scris împotriva ereticilor și a învățăturilor lor rătăcite.

Cuvântarea a treia și a patra, tratează despre a doua persoană a Sfintei Treimi, Fiul lui Dumnezeu, despre deoființarea Sa cu Tatăl, combătând cu texte biblice erezia ariană.

A cincea cuvântare teologică și ultima din acest ciclu tratează despre Sfântul Duh, deoființarea Sa cu Tatăl și cu Fiul și purcederea Sa din Tatăl.

b) Cuvântări la Sărbătorile Mari

Părintele Capadocian a predicat în timpul tumultoasei activități pastorale la Marile Praznice din timpul ciclului liturgic anual. Astfel de cuvântări au fost cele de la Nașterea Domnului ( a 38 cuvântare), la Botezul Domnului ( a 39 și a 40 cuvântare), la Învierea Domnului ( a 45 cuvântare), la Rusalii ( a 41 cuvântare), : „aceste cuvântări, pline de idei teologice sunt de o rară înălțime teologică și literară” .

c) Necrologuri.

Acestea au fost în număr de patru. Primul a fost la moartea fratelui său Chesarie (a 7-a), următorul necrolog este la moartea surorii sale Gorgonia ( a 8-a), la moartea tatălui său (a 18-a), la moartea Sfântului Vasile (a 43-a), acest ultim elogiu adus Marelui Vasile îl va rosti la trei ani de la moartea prietenului său.

„Sfântul Grigorie e creatorul acestui gen literar în literatura patristică, modelele sale fiind uneori luate din literatura păgână”.

d) Panegirice în cinstea Sfinților.

În cinstea Macabeilor (a 15-a cuvântare), în cinstea lui Ciprian de Antiohia, Sfântul Grigorie îl va confunda cu Sfântul Ciprian de Cartagina, iar a 21-a cuvântare în cinstea Sfântului Atanasie cel Mare.

e) Cuvântări în ocazii personale.

Putem menționa aici cuvântarea a II-a intitulată : „Cuvânt de apărare pentru fuga sa în Pont”. Această cuvântare a fost rostită după ce Sfântul Grigorie se întoarce din Pont, după ce a fost hirotonit preot fuge la fratele său duhovnicesc Vasile în Pont, iar la întoarcere va rosti această cuvântare pentru a înlătura toate zvonurile și bănuielile legate de fuga sa în Pont.

Cuvântările a IX, X, XI, sunt legate de hirotonia sa ca episcop, fiind hirotonit aproape cu forța de Sfântul Vasile și de către tatăl său, după cum Sfântul va mărturisi.

Cuvântarea a XXXII-a fost rostită la plecarea sa din Constantinopol în fața păstoriților săi și a o sută cincizeci de episcopi sinodali, va fi o apologie a rodnicei sale activități misionare în capitala imperiului.

Va mai scrie două cuvântări de înfierare în care (a 4și a 5-a), contra lui Iulian Apostatul, scrise în 363 după moartea împăratului, în acestea Sfântul va apăra creștinismul arătându-i superioritatea în fața păgânismului susținut de împăratul apostat. Sfântul Grigorie îl cunoscuse pe împărat încă din timpul școlii, părându-i un individ ciudat prin felul cum se manifesta și gesturile acestuia, iar mai târziu va expune acestea în scris, înfierând acțiunile lui Iulian.

Opera poetică.

Sfântul Grigorie cu firea sa foarte sensibilă, mereu înclinată spre melancolie a simțit nevoia de ași expune gândurile în scris, iar poeziile sale exprimă poate cel mai bine zbuciumul și frământarea interioară a melancolicului Grigorie.

Prin activitatea sa poetică fiind unul dintre primii poeți creștini, inițiator de drum în creștinism, având rodnică activitate poetică : „Acesta operă are o amploare considerabilă, pentru că ea cuprinde în jur de 20.000 de versuri”.

Este folosită această expresie „în jur de” pentru că o serie de poeme se pare că nu sunt ale sale, având o autenticitate îndoielnică, cum ar fi „Imnul închinat lui Dumnezeu” și „Pătimirea lui Hristos” , contestându-li-se autenticitatea.

Pentru o clarificare mai exactă a poemelor Sfântului Grigorie vom urma clarificarea făcută de benedictini, aceștia împărțind poemele în poeme teologice, acestea la rândul lor împărțindu-le în dogmatice și morale, iar a doua serie numite de benedictini „Poemeta historica”, sunt poeme ce fac referire la persoana autorului și la late persoane. Dar cele mai multe sunt cele ce vorbesc despre sine, ( 99 de poeme), fiind unele foarte lungi, iar despre alții doar opt poeme.

Cea mai mare parte a operei sale poetice s-a scris la Arianz : „Ea a fost elaborată în singurătate la Arianz între anii 383 și 389-390.”

În poemele teologice preamărește pe Dumnezeu, Cel întreit în Persoane, cântând parcă în versurile sale puterea, măreția, bunătatea și iubirea divină. Cele mai reușite poeme ale sale din punct de vedere artistic sunt cele autobiografice de un veritabil parfum liric, cu o notă profund religioasă. Exprimând în aceste podoabe lirice frământările lăuntrice, iar expunerea suferinței sale în scris îl mai liniștea : „Ieri, zdrobit de trudă, singur, departe de alții,

mă aflam între-o pădure umbroasă, devorându-mi inima

Fiindcă iubesc mult acest leac în suferințele mele

De a vorbi singur cu inima mea în tăcere”.

Tot din opera poetică a părintelui capadocian fac parte elogiile și epitafurile, având un caracter aparte datorită textelor lor reduse. Epitaful era destinat gravării pe mormânt, iar epigramele erau mesaje scurte folosite ca și inscripții.

Poemele sale sunt de o frumusețe și o muzicalitate deosebită, prin aceste poeme se revelează între-adevăr persoana Sfântului, fie că ele exprimă adevărul de credință sau că evocă trăsăturile pozitive ale celor dragi ai săi, frământarea sa lăuntrică, gândurile sale sunt exprimate în versuri, fiind prețuite aceste capodopere ale antichității încă din aceea vreme : „Frumusețea și valoarea istorică a poeziilor Sfântului Grigorie au determinat Biserica veacului IV, prin Ioan Gură de Aur, să aleagă un număr dintre ele ca imne pentru serviciul divin”.

Scrisorile

De la Sfântul Grigorie ni se păstrează și un număr însemnat de scrisori, 245 la număr. Majoritatea dintre acestea însă nu pot fi datate , deși o bună parte dintre acestea nu sunt decât scurte bilețele, dar având și scrieri epistolare bine întocmite care au fost adevărate modele în școlile bizantine.

Cel mai important corespondent al său a fost fără îndoială Sfântul Vasile, căruia i-a adresat 20 de scrisori, în afară de cele ce s-au pierdut. În multe dintre aceste epistole se referă la planurile monahale ale celor doi buni prieteni. Va coresponda de asemenea și cu înalți funcționari din stat, fie cu generali cum s-a întâmplat atunci când le va trimite acestora scrisori în Constantinopol pentru a se asigura de desfășurarea în condiții prielnice a sinodului din Constantinopol, după sinodul II ecumenic, la care a fost și el invitat dar nu a mers.

Printre corespondenții săi s-au numărat și femei, cinci femei, cărora le va trimite 6 scrisori, care în general sunt scurte bilețele. În general Sfântul Grigorie ca și Sfântul Vasile au dus o viață ascetică severă, încercând să evite orice ispită, pentru că felul vieții lor era la Dumnezeu.

Un număr însemnat de scrisori au fost adresate și episcopilor, preoților, printre care lui Amfilohie de Iconiu, vărul său, Grigorie de Nyssa, Eusebiu al Samosatei, Helodius urmașul lui Vasile la Cezareea : „În total, partea preoților și monahilor este reprezentată de 71 de scrisori, în procente obținem cifra de 29%. Nu e nimic anormal și surprinzător.”

Va mai coresponda de asemenea cu vechi profesori și studenți de ai săi, printre care și cu marele profesor Libanius, care va primi de la Sfântul Grigorie un bilet de două rânduri.

Sfântul Grigorie se va ocupa de educația nepotului său, Nicobell, acestuia îi va trimite o scrisoare ( scrisoarea 51 ), în care „ prezintă teoretic arta epistolară pe ba za acestor trei principii : 1) concizie, 2)claritate, 3) grație”.

Câteva din epistolele sale au un caracter dogmatic, fiind adevărate tratate teologice cum au fost cele adresate preotului Cledoniu și episcopului Nectarie, în acestea vizând apărarea dreptei credințe de ereticii apolinariști.

Sfântul Grigorie își va întocmi și Testamentul său la Constantinopol, în anul 381, lăsând întreaga avere Bisericii din Nazianz pentru a fi folosită în folosul săracilor.

Marea personalitate a Sfântului Grigorie și-a pus amprenta prin teologie și lirismul său asupra teologiei și artei poetice creștine viitoare : „Vom aminti numai faptele esențiale, ca personalitate unică a Sfântului Grigorie Teologul care este rezultantă „unirii în chip neamestecat în el a poetului, contemplatorului și teologului….În cazul Sfântului Grigorie avem cazul poetului care a devenit mare teolog”.

Capitolul II

Firea dumnezeiască a lui Iisus Hristos

II.1. Iubirea Treimică.

Fiul lui Dumnezeu, a doua Persoană a Sfintei Treimi se naște din Tatăl din veșnicie, fiind consubstanțial cu Tatăl și cu Duhul Sfânt.

Între cele trei Persoane ale Sfintei Treimi există o relație de comuniune desăvârșită : „Relațiile Persoanelor treimice în infinitatea iubirii, care nu e lipsită de calitate”.

Iubirea treimică reprezintă comuniunea deplină, existentă doar în Sfânta Treime, nici o persoană nu poate exista izolată, are nevoie de un altul, cu care să relaționeze, să intre în comuniune, cu atât mai mult când vorbim de cele trei Persoane divine, care posedă în același timp ființă dumnezeiască, fără ca acestea să se împartă în trei, fiind deținută simultan de cele trei Persoane, fiecare Persoană având-o în totalitate, existând o singură ființă și trei Persoane.

Comuniunea între două persoane, între care există o relație de iubire, poate ajunge la egoism pentru că în iubirea existentă între cele două mereu există pericolul de a poseda, frica de al nu-l pierde pe celălalt iubit, este un cerc restrâns. Iubirea se împlinește doar în trei, asemenea unui triunghi după cum mărturisește un mare teolog român, existența a unei a treia persoană exclude egoismul, iubirea egoistă, iar acest triunghi al iubirii se poate împlini.

Este dificil să vorbim despre iubirea desăvârșită a Sfintei Treimi pentru nou oamenii, care deși suntem făpturi raționale personale, totuși suntem limitate, nu putem pătrunde cu mintea noastră finită infinitatea dumnezeirii, noi fiind creați pentru a viețui în comuniune, iar viețuind în comuniune vom intra în comuniune cu Dumnezeu, pentru că existența iubire treimice se estinde și în creație : „Astfel lumea se explică prin iubirea dinăuntrul Sfintei Treimi”.

Doar credința ne poate face să înțelegem ceea ce rațiunea nu poate pătrunde, pentru că Dumnezeu Cel în Treime slăvit este supra rațional , dar prin credință ne-a dat posibilitatea de a intra în comuniune cu El, pentru că rațiunea e neputincioasă când trebuie să exprime și să înțeleagă dumnezeirea : „Însă după mine a exprima pe Dumnezeu este cu neputință, dar a-L înțelege și mai imposibil”.

Sfântul Grigorie de Nazianz, a fost un mare teolog al secolului al IV- lea, consacrându-și întreaga viață apărării Sfintei Treimi, el fiind un om al Duhului, el trăia ceea ce învăță, exprimând cele dumnezeiești, recurgând deseori în scrierile sale teologice, în care apăra dumnezeirea la formule filosofice, pentru a demonstra pe calea cuvântului adevărul de credință revelat pentru a combate vehement rătăcirea ereziilor.

Marele teolog al secolului al IV-lea, Grigorie a viețuit în sfințenie făcând aproape totul pentru Dumnezeu, pentru Treimea lui cea mult iubită, rugându-se adeseori cu lacrimi, iar lumina nematerialnică a divinității îl înconjura, slujind Treimea, dar slujind și pe aproapele, deși nu iubea freamătul mulțimii mergea în capitala Imperiului unde va teologhisi magistral în Anastasia, mica capelă unde slujea, dezvăluind mulțimilor ce-l ascultau adevărul despre Sfânta Treime atât cât au putut aceștia înțelege.

Luând exemplul Mântuitorului, Sfântul Grigorie își va lua „crucea” sa și îi va urma lui Hristos, deși nu a fost deloc ușor, cu hipersensibilitatea sa, cu melancolia sa, tristețea înconjurându-l mai la tot pasul, doar rugăciunea și scrisul i-au fost cele ce i-au alinat suferința.

Doar în Hristos și prin El putem trăi adevărata fericire. Sfinții au înțeles acest lucru, de acea prin credință au încercat să-l urmeze pe Hristos, să facă totul pentru Hristos, pentru că prin El au sfinții aceea putere iubitoare, căreia nu i-au putut sta împotrivă toate stăpâniile pământului și nici cele ale ispititorului, astfel Sfinții Apostoli fiind somați să nu-l mai propovăduiască pe Hristos mulțimii, ei vor răspunde : „Trebuie să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni.”

Au crezut că Hristos este Fiul lui Dumnezeu iar după Înălțarea lui Hristos la cer prin Duhul Sfânt li s-a întărit credința, luminându-se mințile pentru a pricepe și a învăța toate câte au primit de la Domnul.

Întocmai cu Sfinții Apostoli, Sfântul Grigorie a dezvăluit lumii ceea ce Duhul îi descoperea, el nu putea să-i lase pe oameni în rătăcire, pentru că se simțea vinovat, iubirea dumnezeiască care îl insufla nu-l lăsa să-i vadă pe frații lui în rătăcire, trebuia să le descopere calea spre Hristos, iar prin El spre Treime.

Pentru că prin Mântuitorul Hristos, iubirea dumnezeiască s-a coborât între oameni, Hristos nu e departe de fiecare dintre noi, El este alături de noi pe drumul desăvârșirii, El duce crucea alături de noi atât timp cât nu-l izgonim, această comuniune în iubirea lui Hristos învață Ortodoxia : „Ortodoxia nu cunoaște numai un Hristos al discursurilor, ci pe Hristos care, iubind pa Tatăl prin Duhul Sfânt, comunică și credincioșilor această iubire a Sfintei Treimi.”

Iubirea Treimică prin Hristos ni se descoperă, după posibilitățile noastre finite de înțelegere, dar mai ales după credința noastră.

Fiul lui Dumnezeu, a trăit în veci în această infinitate a iubirii, în oceanul infinității treimice, fiind a doua Persoană a Sfintei Treimi, născându-se din veci din Tatăl, relațiile interpersonale ale Sfintei Treimi desfășurându-se în iubire, existând o structură anume a iubirii în Sfânta Treime : „Se poate spune că iubirea infinită a Lui are în ea totuși o structură. În Dumnezeu este o structură a iubirii paterne și a iubirii filiale. Cel ce iubește poartă în sine „chipul”, întipărirea celui iubit.”

Părintele Stăniloae vorbește despre această structură specială a iubirii în Sfânta Treime, ceea ce o face aparte dându-i o anumită caracteristică, pentru că iubirea paternă, la fel ca ce filială prezintă o trăsătură ce o evidențiază, altfel de iubire, iubirea între un tată și un fiu, nu este întocmai ca orice iubire este mai specială, mai ales când vorbim de Sfânta Treime.

„A purta în sine chipul”, întipărirea celui iubit, profundă și adevărată este această afirmație a Părintelui Stăniloae, acest exemplu al întipăririi chipului celui iubit existând și în viața umană, cel ce iubește poartă în mintea sa chipul celui iubit, gândul e mereu îndreptat spre acela, dar oare de unde provine acest mod al iubirii dacă nu de acolo unde ea își are existența deplină, din Sfânta Treime, dar în existența Persoanelor treimice, în existența simplă a duhurilor, această întipărire a chipului duce la identitatea după cum afirmă Sfântul Grigorie Teologul : „Căci aceasta este asemănarea celor simple, că nu au o asemănare parțială ci întreg este chipul întregului și este între ele mai degrabă o identitate, mai degrabă decât asemănare.”

Este iubirea infinită a dumnezeirii care poate trece dincolo de asemănare, la identitate, dar Persoanele Treimice rămân distincte, ființa divină este una dar persoanele sunt trei, relaționând în această infinitate a iubirii.

Fiul este iubit de Tatăl cu aceea iubire paternă de nepătruns și de neînțeles pentru noi pentru că mintea noastră nu poate să pătrundă în infinitatea ființei divine pentru a putea percepe iubirea supra rațională a Sfintei Treimi.

Putem face o analogie între iubirea omenească, filială și paternă, dar totuși reprezintă prea puțin mai ales că vorbim de supra iubire în comuniune desăvârșită a Treimii. Sfântul Grigorie de Nazianz se ferește în general de a face astfel de analogii, pentru că își dă seama că nu cuprinde decât în mică parte ceea ce e de necuprins : „…prin îndreptarea rațiunii în toate părțile, căutând un chip al acesteia așa de important al realității, dar n-am cunoscut cu ce din cele de jos trebuie să compar firea dumnezeiască. Căci chiar de afli o mică asemănare, cea mai mare parte îmi scapă lăsându-mă jos cu exemplul meu.”

Un Dumnezeu mono personal nu apare ca un Dumnezeu al iubirii, căci iubirea implică comuniune, de aceea orice ar crea, orice ființă creată n-ar putea intra între-o comuniune deplină cu El, trebuie să existe o persoană egală cu El în cinste și în slavă, de aceeași ființă pentru a fi în comuniune deplină în iubire între cele două persoane. Iubirea între două persoane implică totuși un egoism, de aceea este nevoie de a treia persoană, a treia persoană destinată acestei relații, iubirea se poate desăvârși, al treilea măsură iubirea, iar cazul Persoanelor dumnezeiești această comuniune în iubire interpersonală există din veșnicie, pentru că dacă admitem existență mai desăvârșită între Persoanele treimice, am admite o transformare, un progres, de aceea nu mai poate fi deplinătate sau desăvârșire, iubire eternă există în aceeași măsură în Persoanele Sfintei Treimi și ființa divină : „Este din eternitate o existență egală cu comuniunea iubitoare. O persoană este din eternitate Tată și alta Fiu, în iubire cea mai deplină și în Duhul Sfânt, care să mărească iubirea fiecăruia față de cealaltă. Există din veci iubire. De aceea simțim și noi persoanele create, atâta bucurie și nevoie una de cealaltă.”

De aceea persoanele umane simt nevoia de comuniune între ele, pentru că doar comuniunea aduce bucuria, avem nevoie de comuniune între noi, dar avem nevoie de a fi în comuniune cu Izvorul comuniunii, cu Dumnezeu, de la care am primit existența și comuniunea ca dar pentru a putea mereu progresa în comuniune, existând o strânsă legătură între noi, bucuria și suferința unuia se resimte și de către ceilalți.

În Duhul Sfânt se împlinește Treimea, spune Părintele Stăniloae, a treia Persoană închide triunghiul iubirii supreme, există o comuniune în iubire, nu există iubire egoistă în Sfânta Treime, ci o iubire împărtășită, Tatăl iubește pe Fiul prin Duhul, astfel Duhul plinește armonizând iubirea Sfintei Treimea. Duhul Sfânt face ca proprietățile personale ale celorlalte Persoane să fie mai distincte. Există o unitate în iubire a Persoanelor treimice, având aceeași ființă divină, dar aceasta nu se împarte, fiecare Persoană deținând-o în totalitate și păstrându-și identitatea personală fiecare : „Duhul trăiește iubirea întru Tatăl și Fiul, menținând calitatea lor distinctă de Tată și Fiu. Tatăl este împreună cu Duhul în iubirea Fiului, și Fiul este și El, datorită faptului că are pe Duhul de la Tatăl împreună iubitor, ca Duh al Tatălui.”

Prin Duhul Sfânt suntem și noi oamenii părtași la iubirea dumnezeiască, atât cât sun tem noi în stare ca făpturi mărginite, dar nu în Ființa divină, ci aceea iubire ce ni se împărtășește prin El, pentru că Duhul Sfânt este prezent în Biserică de la Cincizecime, prin El împărtășindu-ni-se harul divin. Dar asta nu înseamnă că fiind prezent Sfântul Duh, Hristos nu mai este prezent, excluzându-l pe acesta, după cum în timpul viețuirii Domnului Hristos pe pământ Duhul a fost prezent în El, la fel Hristos prezent prin Duhul Sfânt în lucrarea Acestuia de sfințire și de desăvârșirii a lumii.

O Persoană a Sfintei Treimi implică prezența celorlalte două, la fel s-a petrecut și în actul Răscumpărării noastre, din robia păcatului, este prezentă întreaga Sfântă Treime, mântuirea omului s-a făcut din iubirea lui Dumnezeu, căci Dumnezeu este iubire și prin Fiul ni s-a împărtășit dragostea lui Dumnezeu : „Întru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu către noi, că pe Fiul Său Unu Născut L-a trimis Dumnezeu în lume ca prin El viață să avem”.

Viața cea adevărată este cea în Fiul lui Dumnezeu, de care ne împărtășim prin Duhul Sfânt, este viața în iubire, în libertatea de robia păcatului, acum nu mai suntem robi, ci fii, am fost înfiați de Dumnezeu prin Fiul Său, care s-a adus jertfă pentru înfierea noastră.

Iubirea treimică implică o relație deplină de iubire a celor trei Persoane treimice în cele forme ale ei : „În cele trei persoane dumnezeiești este pluritate în unitate, sau iubire deplină, realizată în amândouă formele, relație întru Persoane, dar trăită în unitate deplină”.

Relațiile interpersonale în Sfânta Treime sunt relații pe care noi le caracterizăm „relații în iubire, sau iubirea supremă, dar această caracteristică este doar a puterii noastre raționale, căci Sfânta Treime în ființa ei cea una, nimeni nu o poate cunoaște, nici îngerii, nici oamenii, noi caracterizăm interacțiunea Persoanelor divine cu termeni pe care noi îi cunoaștem, dar Sfânta Treime este mai mult decât putem noi cugeta și afirma în cuvinte. Noi vorbim, facem afirmații referitoare la Dumnezeu, folosind analogii din viața umană, dar a cunoaște în adevăr pe Dumnezeu nici îngerilor nu le este dat, deși se împărtășesc de iubirea divină prin energiile necreate, fiind ființe spirituale, sunt mai aproape de Sfânta Treime ca noi, dar totuși sunt departe de dumnezeire, împărtășindu-li-se atât cât le este dat, nici ei neavând acces la taină.

Dar prin Fiul lui Dumnezeu intrăm în comuniune cu Dumnezeu, împărtășindu-ni-se iubirea divină pe măsura posibilităților noastre, El este Cuvântul lui Dumnezeu, cum îl numește Apostolul iubirii, Sfântul Ioan Evanghelistul : „La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul”.

Creația s-a făcut prin cuvântul lui Dumnezeu, iar Cuvântul este Persoană : „Cuvântul ce-l aude Tatăl de la Fiul Său e cu adevărat de la altă Persoană cu totul în acord cu El. Aceea persoană vorbește, răspunzând ca o persoană Cuvânt, cuvântului Său…, În convorbirea Tatălui cu persoana Cuvântului se descoperă și se pune în deplină lumină viața lui Dumnezeu ca iubire deplină de bucurie.”

Tatăl împărtășește comuniunea Fiului iar Duhul Sfânt mărește iubirea dintre Tatăl și Fiul, făcând-o desăvârșită, participă în comuniune cu Tatăl în iubirea Fiului și împreună cu Fiul ca răspuns la iubirea Tatălui, este o infinită iubire în comuniune.

II.2.Iconomia divină.

Actul iconomiei dumnezeiești este actul proniei divine care privit în ansamblu poate avea un caracter mai extins, dar îl putem numi ca hotărârea lui Dumnezeu pentru restaurarea făpturilor.

În Dumnezeu totul se petrece din iubire, există „oceanul iubirii infinite”, cum îl numește Părintele Stăniloae, iar această iubire infinită nu putea lăsa creatura în stricăciune, între-o deteriorare continuă, manifestându-se ca Proniator în creația Sa, iar grija deosebită o are față de om, pe care l-a creat pentru perfecțiune, pentru a fi persoană în comuniune cu El, a trăi bucuria și fericirea deplină în iubire alături de Creatorul său.

Dar primul om nerespectând porunca divină va cădea din starea harică în care a fost creat, fiind alungat de la fața Creatorului, iar pentru păcatul său va trăi departe de Dumnezeu, dar nici după căderea sa, omul nu a fost părăsit complet de Dumnezeu, îi va purta de grijă și în cădere, deși viața omului va fi mult schimbată după cădere, degradarea făpturii și moartea vor fi plata pentru păcatului neascultării.

Iar Domnul va hotărî în bunătatea Sa răscumpărarea făpturii sale, încă de la cădere ni se făgăduiește un Răscumpărător, iar iconomia mântuirii se va realiza la „plinirea vremii”, Dumnezeu cunoscând toate în atotștiința Sa, va preînchipui misterul iconomiei înainte de crearea lumii, după cum afirmă Sfântul Teodor Stufitul : „ Dumnezeu Cel ce a cunoscut înainte de facerea lor toate, prefigurând misterul iconomiei înainte de facerea lumii, a reprezentat pe cer crucea prin stele, iar pe pământ pe Sine însuși în alcătuirea lui Adam, care este chipul lui Adam cel viitor, după cuvântul Sfântului Pavel. Căci se cădea ca cel din cer să fie figurat pe pământ și cel de pe pământ în cer, contemplarea arătând că cele cerești se vor uni cu cele pământești”.

Icoana mântuirii sau răscumpărare omului ca hotărâre a lui Dumnezeu a fost făcute încă de la cădere, dar după mărturisirea Sfântului Teodor și al altor Părinți încă înainte de actul propriu-zis al căderii, chiar înainte de crearea omului, Dumnezeu în atotștiință a preînchipui actul răscumpărării. Scopul creării omului a fost unirea lui cu Creatorul, dar o unire care implică desăvârșirea ființei umane, fără ca aceasta să se contopească cu El, păstrându-și fiecare identitatea, dar această desăvârșire a omului implică o comuniune deplină cu Dumnezeu, o fericire fără margini în comuniunea iubirii infinite.

Iar Cel ce a răscumpărat neamul omenesc din robia păcatului a fost Fiul lui Dumnezeu, numai El putea să aducă mântuirea, pentru că prin om nu se putea face acest lucru pentru că era sub robia păcatului, trebuia cineva care nu cunoscuse păcatul, fiind în comuniune nemijlocită cu Dumnezeu.

Fiul lui Dumnezeu binevoiește a se face om, pentru a reda chipului uman frumusețea originară, hotărârea divină luată încă dinaintea creării omului, se împlinește în Fiul, Singurul care putea restaura umanitatea căzută și înrobită de cel vrăjmaș prin puterea păcatului : „Iconomia divină este o nouă creație a lumii, este readucerea lumii învechite la starea ei primordială. Această restaurare însă nu se face prin împărtășirea de la distanță sau prin cuvânt al darului dumnezeiesc, ci prin întruparea Fiului lui Dumnezeu.”

Mântuirea sau restaurarea omului căzut nu se putea face de la distanță printr-un decret, pentru că restaurarea omului nu e doar un act juridic, el implică o conlucrare a omului cu Dumnezeu, o libertate din partea omului de a se face „următorul” lui Hristos, el ne-a dezrobit din robia păcatului, ne-a deschis drumul mântuirii, dar e nevoie și de aportul nostru, dacă vrem sau nu să ne mântuim, fiind ființe libere și raționale.

Sfântul Grigorie are în centrul doctrinei sale histologice mântuirea, nu se putea restabili firea umană fără Întruparea Cuvântului, Sfântul Grigorie apără Persoana Logosului Întrupat de rătăcirile ereticilor, expunând rolul Răscumpărătorului în istoria mântuirii : „Dar și mai târziu El s-a născut pentru o cauză. Iar această a fost : ca să te mântuiești tu….”

În această afirmație Sfântul Grigorie apără foarte tranșant, afirmând cu tărie „cauza” întrupării Mântuitorului. El face această afirmație ca răspuns la învățăturile eretice care tăgăduiau divinitatea și mesianitatea Mântuitorului.

Iconomia mântuirii înfăptuite de Hristos are ca punct central jertfa și învierea sa, doar Fiul lui Dumnezeu se putea aduce jertfă fără prihană pentru răscumpărarea noastră, pentru restaurarea chipului lui Dumnezeu în noi. Jertfa Mântuitorului a fost preînchipuită de atâtea ori de Legea Veche, astfel în Vechiul Testament avem numeroase mărturii ale jertfei, iar câteva preînchipuie jertfa unică a Mântuitorului pe Cruce. Jertfa lui Avraam este poate cea mai concludentă, în care Isaac fiind destinat jertfei, el ducând și lemnele pentru jertfa viitoare preînchipuire a Crucii, acesta a fost salvat în ultimul moment de îngerul Domnului, Sfinții Părinți, spun că în această jertfă care nu s-a mai desfășurat , Dumnezeu Tatăl „se încearcă pe Sine”, dar în cazul Fiul Său se va merge până la capăt, Fiul lui Dumnezeu va muri pe Cruce, înălțat pe Golgota. Cea mai mare minune după afirmația părintelui profesor Ioan I. Ică jr. este aceasta că Dumnezeu l-a lăsat să moară pe cruce pe Fiul Său.

Fiul lui Dumnezeu prin jertfa Sa mântuitoare este și jertfă fără de prihană și arhiereu : „Un astfel de Arhiereu se cuvine să avem: sfânt, fără de răutate, fără de pată, osebit de cei păcătoși și fiind mai presus decât cerurile. El nu are nevoie să aducă zilnic jertfe : întâi pentru păcatele lor, apoi pentru ale poporului, căci El a făcut aceasta odată pentru totdeauna, aducându-se jertfă pe Sine Însuși.”

Iconomia mântuirii realizată de Fiul lui Dumnezeu în timp, „la plinirea vremii”, dar ca plan al răscumpărării încă de la căderea protopărintelui nostru Adam în păcat, este bine reliefată în opera Sfântului Grigorie, el reprezentând scripturistic jertfa lui Hristos, punând în antiteză neputințele firii omenești cu atotputernicia divină : „Ca o oaie e adus la junghiere( Is. 53,7, Fapte 8,23 ), dar păstorește peste Israel ( Ps. 79,2 ), iar acum și lumea întreagă ( In. 10, 11-16 ). Se face ca un miel fără de glas (Is. 53,7 ), dar este Cuvântul ( In 1,1 ), vestit de glasul celui ce strigă în pustie.”

Aceste acte de smerenie și de slavă sunt acte ale Persoanei divino-umane a Fiului, făcând parte din iconomia mântuirii noastre, planul divin al Creatorului, pentru ași izbăvi creatura de stricăciunea la care singură s-a supus.

Dumnezeu în atotștiința Sa mereu trebuie să-i poarte de grijă creației sale care nu ar putea să reziste fără purtarea de grijă din partea lui Dumnezeu,s-ar degrada rapid, de aceea spune Sfântul Ioan Gură de Aur spune că este mai greu de menținut lumea în starea sa de existență decât a fost crearea ei propriu – zis, pronia lumii este actul dificil, pe care ființa umană îl poate percepe doar în parte, pentru că rațiunea noastră este redusă, trebuie să ne ridicăm prin credință deasupra rațiunii firii, să percepem rațiunile făpturilor și atunci vom putea înțelege mai bine iconomia divină, planul lui Dumnezeu pentru creația Sa, căci Dumnezeu fiecărei făpturi i-a stabilit o lege de guvernare proprie, rațiunea făpturilor de care vorbește Sfântul Maxim Mărturisitorul : „ Deci fiecare dintre îngeri și dintre oameni, mintali și raționali, este și se numește parte a lui Dumnezeu prin însăși rațiunea după care a fost creat, care este la Dumnezeu și în Dumnezeu, pentru că rațiunea care preexistă în Dumnezeu cum s-a zis.”

Am fost creați ca făpturi raționale și oamenii și îngerii având posibilitatea să ne întoarcem spre Creatorul nostru, pentru că „rațiunile noastre de la El provin, iar cunoscându-ne rațiunile tindem spre Acela Care ni le-a dat, reîntorcându-ne la Dumnezeu nostru căci pentru aceasta am fost creați.

Acesta este planul din veci a lui Dumnezeu pentru creația Sa și în special pentru om, ca toate să se reîntoarcă la Creatorul Său, numai în El făptura se va desăvârși, își va găsi împlinirea, făptura, omul tinde spre Binefăcătorul și Proniatorul Său, după cum Fericitul Augustin mărturisește : „Ne-ai creat pentru Tine Doamne și neliniștită este inima noastră până nu se va odihni întru Tine.”

Fiul lui Dumnezeu prin iconomie devine purtător al firii omenești, El se coboară pentru a ne înălța pe noi, Sfântul Grigorie întrebuințează rar termenul de iconomie, iar atunci când o face, acest termen este întrebuințat pentru a indica chenoza Fiului, firea omenească este reliefată prin acest termen, despre întruparea Fiului vorbește Sfântul Grigorie : „…ci să te ridici în cele spirituale și să cunoști care este rațiunea ființei și care este rațiunea iconomiei ( ce se spune despre ființă și despre iconomie).”

Aici Sfântul Grigorie Teologul delimitează cei doi termeni clar pentru a vorbi despre cele două firi ale lui Hristos, atunci când face referire la firea dumnezeiești, sunt întrebuință-ți termeni „rațiunea ființei”, iar când vorbește despre întruparea Domnului, firea umană a Sa „rațiunea iconomiei”.

Iar această înțelegere, „a tainei celei veac ascunse”, a Întrupării Fiului nu o putea realiza decât prin credință, trebuie să te ridici în cele spirituale, rațiunea nu poate percepe cele ce sunt mai presus de ea, supra rațională cum le numește Părintele Stăniloae.

Părintele Stăniloae este cel care aduce lumină prin explicațiile sale asupra celor doi termeni întrebuința-ți de Sfântul Grigorie Teologul : „Am mai învățat că El era, pe de o parte, purtător al ființei dumnezeiești, pe de alta devenit, prin iconomie și purtător al firii omenești, că să ridice pe aceasta prin firea dumnezeiască la o viață curată, transfigurată, îndumnezeită. Smerenia Celui de sus pentru cele de jos e un mijloc de înălțare a acestuia. El coboară la cel de jos cu o formă a puterii Lui.”

Prin iconomie Dumnezeu se coboară, se apleacă spre noi, prin iconomie Fiul se smerește așa cum nimeni nu a făcut-o și nu o va putea face vreodată, trupul omenesc devine locaș al Logosului, Cel neîncăput, infinit se mărginește luând chipul nostru, dar nu vine în chipul slavei înfricoșându-ne ci chip de rob, fără îndoială că și chenoza Fiului este o formă a puterii Lui.”

Sfinții Apostoli au fost cei care s-au făcut „iconomi ai tainei” lui Hristos, pentru că această taină a Întrupării pentru Răscumpărarea noastră nu putea fi ținută „sub obroc”, ci trebuia vestită, de aceea Mântuitorul și-a ales ucenici pentru ai trimite la propovăduire, iar un rol important între Apostoli, l-a avut Sfântul Pavel, căruia i s-a făcut o descoperire specială, el având putem spune cea mai bogată activitate misionară, el fiind „apostolul neamurilor”, fiind trimis să vestească „taina” : „Și să descopăr tuturor care este iconomia tainei celei din veci ascunse în Dumnezeu, Ziditorul a toate, prin Iisus Hristos.”

Sfântul Apostol Pavel ne face cunoscut ceea ce mărturisește Sfântul Evanghelist Ioan, în prologul Evangheliei sale, că „toate prin El s-au făcut, Cuvântul lui Dumnezeu, participând la creație, întreaga Sfântă Treime participă la crearea lumii, iar Sfântul Pavel vorbește despre Fiul ca și Creator pentru a încadra actul iconomiei, a răscumpărării omului tot prin acela prin Care s-au zidit toate.

Sfânta Treime participă atât la crearea lumii, dar pronia divină o menține, iar „iconomia tainei este împlinită prin Fiul, dar Sfânta Treime este prezentă și în actul iconomiei, după cum vedem la întruparea Fiului, la ceea ce-i vestește arhanghelul Sfintei Fecioare, cele trei Persoane conlucrează la răscumpărarea făpturii, există o „iconomie iubitoare” a lui Dumnezeu pentru noi, căci am fost creați din iubire pentru iubire, astfel o stihiră de laudă a Sfintei Treimi, preamărește „iconomia iubitoare” a Dumnezeului iubirii : „Pentru aceasta mântuindu-ne de iconomia cea iubitoare de oameni pentru noi, strigăm :Treime Sfântă și bună purtătoare de grijă, Făcătorului și Dumnezeului nostru, slavă Ție.”

Dar actul iconomiei este un act al iubirii și libertății. Pentru că am fost creați din iubire. Iar noi ne putem manifesta iubirea noastră ca ființe libere, nu suntem constrânși, la fel este și în cazul mântuirii noastre, am fost răscumpărați toți în Hristos, dar fiecare trebuie să ne împropriem mântuirea din punct de vedere subiectiv, ca act liber al adeziunii noastre la Hristos, mântuirea în Hristos lucrează în oameni, nu în exteriorul lor : „Iconomia este toată coborârea lui Dumnezeu în oameni pentru a-i înălța la Sine, toată opera mântuitoare săvârșită în ei prin har, în baza întrupării Fiului lui Dumnezeu.”

Putem spune luând în considerare mântuirea subiectivă, că Dumnezeu deși a răscumpărat întreaga lume, există o iconomie subiectivă, prin care Dumnezeu conlucrează cu fiecare prin harul Său pentru mântuirea noastră.

Mântuitorul Hristos prin Întruparea Sa. Jertfa sa pe cruce întemeiază Biserica Sa pe care „nici porțile iadului nu o vor sfărâma”, apoi prin pogorârea Sfântului Duh, Biserica se întemeiază în chip văzut, astfel iconomia divină continuă prin Sfântul Duh în Biserică, iar slujitorii Bisericii care au dus mai departe mesajul evanghelic, propovăduit de Sfinții Apostoli la porunca Mântuitorului devin „iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” : „Dacă iconomia lui Dumnezeu se realizează în Biserică și se extinde și se face cunoscută prin ea, slujitorii ei sunt toți cei ce o bine vestesc și contribuie prin aceasta la realizarea și desfășurarea ei prin Biserică. A fi slujitor plin de râvnă al Bisericii, înseamnă a fi aceasta prin iconomia lui Dumnezeu, în scopul de a se împlini cuvântul lui Dumnezeu, sau taina cea ascunsă”.

Dumnezeu în atotștiința și înțelepciunea Sa își rânduiește slujitori vrednici ai tainelor, „plini de râvnă”, aceștia fiind slujitori ai iconomiei divine, Duhul Sfânt fiind cel ce lucrează prin aceștia, căci după cuvântul Sfântului Pavel care s-a dovedit în activitatea sa misionară un bun iconom al Cuvântului, Sfântul Grigorie apreciindu-i elocința : „Principiul formulat de către Sfântul Grigorie pentru aplicarea tainei pare să rămână regula de aur a Bisericii. „Nu trebuie sub nici un motiv, să ne însușim ceea ce ne este străin, stricând ceea ce este al nostru, ceea ce între-adevăr ar însemna că predispune la rău. Exemplul Sfântului Pavel trebuie reținut : el considera circumciziunea ca un lucru indiferent la care a supus pe Timotei, pentru a fi un predicator mai bine privit în sânul Evreilor (Faptele Apostolilor 16,3 ), dar s-a opus s-o aplice lui Tit, atunci când s-a ridicat problema : este circumciziunea necesară mântuirii?”.

Sfântul Vasile cel Mare, un alt mare părinte capadocian, bunul prieten al Sfântului Grigorie, vorbește despre iconomie ca despre un act al milei și al bunătății lui Dumnezeu pe care Fiul îl face de bunăvoie, din iubire pentru creația Sa : „Să nu înțelegem deci că o slujire forțată de umilința sclava lui, iconomia prin Fiul, ci ca o grijă de bună voie, exercitată prin bunătate și milă, după voia lui Dumnezeu și Tatăl față de făptura proprie”.

Părinții capadocieni reliefează în cugetul Ortodoxiei aspectele tainice ale iconomiei divine, al planului celui din veci al dumnezeirii, împlinit la „plinirea vremii” de Fiul, totul conducând firea omenească să înainteze spre Înviere, purtată de un dor interior așa cum mărturisește Sfântul Grigorie al Nyssei, cu adevărat mare este taina aceasta : „Iconomia este o mare taină, este taina profundă și nepătrunsei asumări și purtări de către Fiul lui Dumnezeu a limitelor și a neputințelor noastre, e faptul de taină că Fiul lui Dumnezeu le are și le trăiește pe acestea ca ale Sale proprii, fapt în care constată tot modul chenozei, sau a coborârii sale, sau a golirii sale de slavă”.

II.3. Fiul în Sfânta Treime.

Cu adevărat mare este dogma și taina Sfintei Treimi, supra rațională pentru orice minte umană, doar credința vie și lucrătoare a celor ce s-au nevoit pe calea desăvârșirii, a deschis ochii sufletești pentru a pătrunde în mică parte această infinită taină a dumnezeirii.

Dumnezeu Cel Unul în ființă și întreit în Persoane, aceasta este taina dumnezeirii, aceasta este structura supremei iubiri cum a numește Părintele Stăniloae.

Sfântul Grigorie de Nazianz a fost numit și Teologul, pentru marele său merit avut în stabilirea dogmei Sfintei Treimi. Sfântul Grigorie este fără îndoială Teologul Sfintei Treimi, pentru că a pătruns am putea spune poate cel mai mult în misterul inefabil a Sfintei Treimi, autoritatea sa teologică, fiind recunoscută de întreaga Biserică atunci când s-a stabilit dogma hristologică.

Persoana Fiului lui Dumnezeu este poate Persoana dumnezeiască a Treimii cea mai contestată și cea mai vizată de către ereticii primelor veacuri, aproape la toate sinoadele ecumenice în mod direct și indirect s-a problematizat despre divinitatea Fiului lui Dumnezeu, dogma hristologică cu toate aspectele ei.

Sfântul Grigorie Teologul aduce lumină cu teologia sa, stabilind repere esențiale de care să se țină cont în definirea dogmatică a Calcedonului, pornind de la esența cea una a dumnezeirii : „așa și Dumnezeu are o ființă unică și fire și se poate folosi pentru El același termen, chiar dacă este deosebit din unele puncte de vedere prin nume diferite”.

Sfântul Grigorie pornește în argumentația sa teologică trinitară pentru a edifica pe cei care rătăceau cu învățăturile lor eretice. Sfântul Grigorie pornește de la esență cea una a dumnezeirii, doar credința lui puternică îl ajută să pătrundă acolo unde rațiunea era nepricepută, lămurind prin rațiunea sa ceea ce credința îi descoperă, Teologul nostru arată în câteva rânduri că rațiunea umană este neputincioasă în fața „muntelui” de lumină al teologiei.

Existența unei singure ființe dumnezeiești pe care cele trei Persoane divine o dețin fiecare deplin în același moment, fără ca aceasta să se împartă în trei, reprezintă o nouă taină.

De aceea s-au iscat atâtea neînțelegeri în primele veacuri, fiind multe învățături greșite, ereziile care scindau Biserica, de aceea Sfinții Părinți s-au arătat fermi în învățătura lor bazată pe Revelație.

Despre Fiul lui Dumnezeu, a doua persoană a Sfintei Treimi s-a scris și s-a discutat mult în Biserica primară pentru că a fost singura persoană dumnezeiască Care ca luat forma noastră pentru a putea fi cât mai aproape de noi, pentru a ne ridica acolo de unde am căzut, iar Fiul luând chipul robului a adus mult zbucium în mintea celor neiscusiți, sau prea siguri pe învățătura lor rațională, iar aceasta a condus la erezie.

Fiul împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt ființează în aceea comuniunea deplină, iubire poate defini această relație intratrinitară, comuniunea perfectă atrage prin iubirea emanată și celelalte ființei raționale, căci pentru comuniunea în iubire am fost creați.

Fiul lui Dumnezeu este consubstanțial Tatăl și cu Duhul Sfânt, pentru că nu poate să existe o comuniune desăvârșită decât între persoane de aceeași fire, de aceeași slavă, cum este cazul Persoanelor treimice. Era nevoie în epoca primară de o temeinică cunoaștere a Scripturii, cât și de a cunoaște filosofia, pentru a putea prin termeni filosofici să exprime adevărurile de credință.

Iar aceste condiții le îndeplinește fără îndoială Sfântul Grigorie Teologul, care având o bază solidă filosofică, studiind la vestitele școli ale antichității, apoi prin nevoință și asceză însușindu-și adevărurile de credință pe care le expune la nivelul teologiei cele mai înalte a acelei epoci.

Apără dumnezeirea Fiului prin puterea cuvântului său însuflat de credință, arătând prin cuvânt ceea ce unii negau : „Tatăl este mai mare, apoi să adaug : Prin fire nu este neîndoielnic mai mare nici chiar Tatăl și deci a conchide : Cel mai mare nu e numaidecât mai mare sau Tatăl nu este numai Tatăl”.

Sfântul Grigorie folosește o dialectică subtilă pentru a sublinia erorile doctrinare ale ereticilor, știința sa filosofică îl ajută foarte mult, ereticii încurcau planul ființei cu cel personal în cadrul Sfintei Treimi, după învățătura lor Treimea era numai de taină pentru că ceea ce învățau ei surpa adevărurile despre taina Sfintei Treimi. Proprietățile personale ale celor trei persoane divine sunt : nenașterea pentru Tatăl, pentru Fiul nașterea iar pentru Sfântul Duh purcederea.

Proprietățile personale ale celor trei Persoane, nu le deosebesc pe acestea din punct de vedere ființial, ele își păstrează egalitatea, fiind egale între Ele, ceea ce cei răuvoitori nu pricepeau, iar cuvântul Sfântului Grigorie este doveditor în această direcție prin ascuțimea Sa.

Teologia primelor veacuri era îndeosebi bazată pe Sfânta Scriptură , de aici se fundamentau învățăturile de credință, după cum avem în părinților apostolici, mărturii ne filosofice, nu întâlnim o teologie amplă, sistematizată, dar e concisă, fundamentată pe cuvântul revelat, iar credința în Fiul ca Dumnezeu este edificatoare : „Policarp îi atribuie lui Hristos apelativul de Domn și Dumnezeu”.

Iar Sfântul Grigorie urmând exemplul atât în privință cât și prin învățătura Părinților Apostolici, deși în cazul lui întâlnim o teologie mult mai profundă, sistematizată, dar teologia sa tot cuvântul revelat o temeinicește : „Căci noi am cunoscut și propovăduim Dumnezeirea Fiului din mari și sublime cuvinte. Care sunt acestea :Dumnezeu Cuvântul care este de la început. La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul (In. 1,1 ).”

Teologul Grigorie îl exprimă pe Fiul și dumnezeirea Sa prin cuvintele Sfintei Scripturi, „mari și sublime cuvinte”, dovedește prin cuvântul revelat ceea ce era de netăgăduit și anume dumnezeirea Fiului, el nu inventează cuvinte, cum făceau ereticii ci scoate în evidență datul revelat pentru ași dezvolta și sistematiza teologia sa înaltă. Pentru a se exprima cât mai bine comuniunea personală între Tatăl și Fiul, Cuvântul lui Dumnezeu, este folosită analogia minte – cuvânt : „Așa cum cuvântul nostru, izvorând din intimitatea ființei noastre ce este vestitorul mișcărilor ascunse ale minții, tot așa Cuvântul lui Dumnezeu manifestându-se în lume ce…descoperă pe Tatăl pe Care L-a cunoscut ca Cel ce este Cuvântul lui Dumnezeu după fire, de aceea i se zice : Înger, al marelui sfat”.

Cuvântările Teologului Grigorie sunt sistematizate asemenea unor apologii, este apărată credința ortodoxă cu învățătura sa dogmatică care are cuvântul revelat ca temei, pe de altă parte se subliniază șubrezimea învățăturilor eretice, care rătăceau folosind chiar textul Scripturii, dar necunoscându-i adevăratul înțeles, iar Sfântul Grigorie cu măiestria cuvântului său le dovedește netemeinicia și îngustimea raționamentului lor.

Deosebirile personale ale celor trei Persoane treimice nu le îndepărtează una de alta, nu lucrează o superioritate una de cealaltă, ci ele sun t egale, egalitatea având vedere planul ființial, cele trei Persoane posedând în comuniune desăvârșită ființa divină, iar numele celor trei Persoane divine sunt diferite datorită însușirilor personale ale lor, nu datorită ființei, iar legătura intratrinitare , Sfântul Grigorie le numește nume de relație : „Tatăl nu e nici nume de ființă, nici de lucrare, ci de relație”.

Acest termen „relație” a avut un rol deosebit în stabilirea dogmei trinitare, iar Părintele Stăniloae este cel care am putea spune aduce lumină în explicarea acestui termen și semnificația lui deosebită în dogma supra rațională a creștinismului… „ numele Sfinte Treimi se stabilesc prin relație : Tatăl este Tată al Fiului Său unic și nu e decât aceasta. Prin termenul de „relație” Sfântul Grigorie precizează realitatea persoanei, ca deosebită de ființă și de lucrare. Nu ființa naște, nici lucrarea, ci persoana. Nu prin ființă se deosebește o persoană de alta, nici prin lucrare, ci prin relație cu alta. O persoană nu există decât în relație cu alta, fie că o naște, fie prin alte moduri de comuniune”.

Relația este cea care se stabilește între două sau mai multe persoane, prin relație suntem cu alte persoane în comuniune, nu putem exista decât prin relație cu alte persoane, nu putem trăi izolați iar „relația” între Persoanele treimic este comuniunea desăvârșită în iubire.

În general Sfântul Grigorie când vorbește despre Fiul cum se petrece în cazul celor două cuvântări teologice ( III și IV ), el vorbește despre relația Fiului cu Tatăl, asta nu înseamnă că Duhul este exclus din comuniunea treimică, procedează astfel pentru a reliefa mai ușor comuniunea interpersonală în Treime și consubstanțialitatea între Persoane, după cum o va face și în cazul Duhului Sfânt unde va vorbi în special despre a treia persoană dumnezeiască, și relația acesteia cu Tatăl și cu Fiul, pentru că dumnezeirea acestor două persoane era cunoscută și se impunea să se discute despre Duhul Sfânt pentru a fi apărată dumnezeirea Acestuia în fața ereziarhilor.

Părintele Stăniloae comentând un imn al Sfântului Simeon Noul Teolog, face o afirmație foarte interesantă în legătură cu două persoane treimice, astfel îl numește pe Fiul ipostas al înțelepciunii, al cunoașterii, iar pe Duhul Sfânt „prin existență ipostas al iubirii” : „Duhul Sfânt ca Cel ce reprezintă desăvârșita bucurie sau iubire a Tatălui și a Fiului de Tatăl, e prin excelență ipostasul iubirii, cum e Fiul ipostasul înțelepciunii, al cunoașterii, motiv pentru care se numește și Cuvântul. Omul e și el cuvânt ca ipostas cuvântător. Dar poate fi făcut și subiect al iubirii, cum Fiul primind pa Duhul Sfânt răspândește din El și iubire.”

Duhul Sfânt apare ipostas al iubirii în Sfânta Treime, ca cel ce face iubirea dintre Tatăl și iubirea divină către oameni, fiind trimis de Tatăl prin Fiul în lume pentru a desăvârși opera de mântuire începută de Fiul, insuflând viața în comuniunea iubitoare în Biserică și în lume, căci Duhul Sfânt este Cel care susține viața.

Fiul și Duhul Sfânt sunt de aceeași ființă dumnezeiască cu Tatăl, Tatăl nu este mai mare în Sfânta Treime, prin aceea că naște pe Fiul și purcede pe Duhul Sfânt, El fiind principiul cauzator în Treime, dar Tatăl nu este mai mare, celelalte Persoane posedă dumnezeirea la fel ca Tatăl din veci, nu a existat un progres din partea Fiului sau a Duhului Sfânt, pentru dumnezeire, nu se poate dobândi din adausuri, așa cum mărturisește Sfântul Grigorie : „Acestea s-au spus clar despre Fiul ca și toate celelalte au aceeași putere dintre care nici una nu e dobândită mai târziu de Fiul, sau adăugată Lui, precum nici Duhului, nici Tatăl însuși. Căci desăvârșirea nu este din adaosuri”.

După cum am arătat mai sus Sfântul Grigorie de obicei nu pornește de la cele trei Persoane treimice, dar iată aici un exemplu în care vorbește de toate cele trei Persoane treimice, indicându-le aceeași slavă, sau mărire și putere dumnezeiască, nu adăugată, ci toate au aceeași ființă dumnezeiască ceea ce le conferă o egalitate ființială și de comuniune desăvârșită.

Sfinții Părinți de la primele două sinoade ecumenice s-au îngrijit în formularea simbolului niceeo – constantinopolitan, să înlăture orice fel de interpretare eretică, pentru a înlătura în dogma esențială a Sfintei Treimi orice fel de subordinațianism între Persoanele treimice : „În articolul întâi au introdus expresia „a făcătorului cerului și pământului” în legătură cu Tatăl, pentru a exclude posibilitatea oricărei interpretări maniheiste a Fiului ca demiurg…. Tot aici au fost adăugate cuvintele „ mai înainte de veci” pentru a înlătura posibilitatea introducerii vreunei deosebiri între Fiul și Tatăl”.

Sfântul Grigorie Teologul se încadrează perfect în spiritul sinoadelor ecumenice, același stil apologetic am putea spune îl are Sfântul Grigorie în cuvântul său teologic puternic, prin dialectica sa subtilă prin care spulberă învățătura eretică, scoțând la lumină adevărul ortodox, mai ales că el a fost una din vocile puternice teologice impunătoare ale sinodului al II – lea ecumenic de la Constantinopol.

Marele pact care a fost Sfântul Grigorie de Nazianz va preaslăvi în imnele sale Sfânta Treime, el fiind numit pe drept cuvânt Teologul Sfintei Treimi, folosind în imnele sale termeni doctrinari și formule folosite la primul mare sinod ecumenic cum ar fi „lumină din lumină” : „Te binecuvântăm acum Hristoase al meu, Cuvânt al lui Dumnezeu, Lumină din lumină, cea fără de început și mijlocitor al Duhului.”

Privit în ansamblu acest imn închinat Sfintei Treimi, apare ca o mărturie de credință, în prim plan este persoana Fiului „Hristoase” al meu, Cuvântul lui Dumnezeu. Avem preluată aici formula „Cuvântul lui Dumnezeu” folosită pentru prima dată de „filosoful” Noului Testament care a fost Sfântul Ioan Evanghelistul, care folosește pentru prima dată acest termen de „Cuvânt al lui Dumnezeu” în prologul Evangheliei a IV – a, de aceea Sfântul Ioan Evanghelistul poate fi numit inițiator de drum în teologia Logosului divin. Sfinții Părinți vor elabora un adevărat sistem teologico – filosofic al Logosului, această teologie culminând cu Sfântul Maxim Mărturisitorul : „Pornind de la Sfântul Ioan Evanghelistul care trasează linia de demarcație între logosul filosofic și cel teologic – religios, până la Sfântul Maxim Mărturisitorul, se observă o evoluție firească în elaborarea teologiei Logosului, păstrându-și anumite date filosofice considerate de Sfinții Părinți ca valoroase și reale aplicate celei de-a două persoană a Sfintei Treimi, Logosului, Mântuitorului Hristos.”

Putem remarca un alt aspect important și anume faptul că Teologul nostru îl numește pe Fiul atât „Hristoase al meu” cât și „Cuvântul lui Dumnezeu” mărturisindu-și astfel apartenența și credința în Hristos, adică persoana divino – umană a Mântuitorului.

Apare acum expresia folosită la primul sinod, însă am putea spune între-o formă mai extinsă „Lumină din lumina cea fără de început” am putea spune că aici se face referire la nașterea Fiului din Tatăl „lumină din lumină”, iar termenul de „lumina cea fără de început” ar putea însemna dumnezeirea cea una.

Fiul lui Dumnezeu este numit și mijlocitor al Duhului, prin acest pasaj se înțelege că Fiul a trimis pe Duhul în lume, Fiul poate fi numit și „iconom” al Duhului Sfânt, prin aceste cuvinte ale Sfântul Grigorie nu se poate deduce purcederea Duhului Sfânt de la Fiul, El îl trimite pentru a desăvârși opera Sa în lume, prin Duhul Sfânt îl avem și pe Mântuitorul prezent în noi, Duhul este „Mângâietor”, descoperindu-l Apostolilor și prin ei la întreaga lume pe Hristos – Fiul lui Dumnezeu : „ Iar când va veni Mângâietorul, pe care îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine.”

Sfântul Grigorie dezvoltă aceasta idee a trimiterii Duhului Sfânt în lume de către Fiul ca pe o conlucrare între Persoanele treimice, astfel după cum ne-a obișnuit argumentarea sa pornește de la textul biblic : „Dumnezeu nu dă Duhul cu măsura ( Ioan 3,34 ). De fapt nu-l dă singur, nici măsurat că nu e măsurat Dumnezeu de către Dumnezeu.”

Aici prin cuvintele Teologului „nu-l dă singur”, se reflectă conlucrarea treimică, Tatăl și Fiul îl trimit pe Sfântul Duh, este o împreună lucrare treimică în iubire la fel cum la întruparea Cuvântului participă toate cele trei Persoane, așa și la trimiterea Sfântului Duh în lume.

Părintele Stăniloae vorbește despre trimiterea Sfântului Duh în lume, dar nu actul trimiterii Sfântului Duh în lume, ci la Însușiri Duhului de către Fiul, pentru că Duhul mereu îl însoțește pe Fiul în activitatea Sa, după cum o arată textul din profetul Isaia : „Duhul Domnului este peste mine că ….”, iar Părintele Stăniloae am putea spune reliefând dumnezeirea Fiului, argumentează textul Sfântului Grigorie : „Nu dă Tatăl singur pe Duhul lui Hristos ca om, nici măsurat, ci-L dă și Iisus Sieși ca om și nemăsurat”.

Sfânta Treime este slăvită și în versuri de „Teologul Treimii”, totul este lumină în Treime dar între-o unică slavă : „Din întreita lumină;Adunați între-o unică slavă; Tu care ai risipit întunericul; Care ai adus la ființă lumina;Ca la lumină să le zidește pe toate”.

Prin „lumină” și „slavă”, Sfântul Grigorie evocă atât Treimea „întreita lumină”, iar unicitatea ființei este redată prin „unica slavă”.

Un verset din acest imn prezintă o semnificație mai aparte „Care ai adus în ființă lumina”, aceasta ar putea să aibă un înțeles multiplu, unul dintre aceste sensuri, ar fi acela al Întrupării Fiului, care a risipit întunericul păcatelor, restabilind făptura prin lumina Sa divină, ca toți să tindem spre lumină.

Dar acest verset ar putea să mai aibă un alt înțeles, dacă l-am lua împreună cu ultimul vers al imnului : „Care ai adus în ființă lumina ; Ca la lumină să le zidești pe toate.” Alt înțeles al acestor versuri ar fi acela al actului creațional, al creării lumii, în care toate sunt create de Dumnezeu în lumină, pentru că Dumnezeu este lumină. După cum afirmă și Părintele Stăniloae arătând semnificația luminii atât în plan spiritual cât și în plan material : „…Căci lumina e în plan fizic expresia rânduielii, iar în plan spiritual expresia bunătății sau a relațiilor armonioase….”

Dumnezeu le creează pe toate între-o anumită ordine, nimic nu este creat la întâmplare , fiecare ființă își are rațiunea sa, a fost creată cu un anumit scop, trebuind să ajungă la desăvârșire în Creatorul, astfel Dumnezeu ne-a dat lumina Sa necreată , ca expresie a bunătății sale ca pentru a tinde mereu spre lumină și armonie pentru că „Dumnezeu este lumină”.

Există o legătură indisolubilă între Tatăl și Fiul, prin Fiul îl avem pe Tatăl, este chipul revelat al imaginii Tatălui, prin Fiul ni se revelează Tatăl după cum Sfântul Vasile cel Mare ne mărturisește : „Sfântul Vasile cel Mare spune că Fiul este numit „Cuvânt” fiindcă El este imaginea Tatălui șu îl reprezintă în întregime. Fiul este Cuvântul revelat al plenitudinii Tatălui, așa cum Tatăl este izvorul acestui Cuvânt revelat”.

Tot ceea ce se lucrează de către Tatăl are cunoștință și Fiul și Duhul Sfânt, pentru că Tatăl nu face ceva fără Fiul, cum nici Fiul nu face nimic fără Tatăl, pentru că atunci nu ar mai exista comuniune. Fiul întrupat recunoaște că e „trimis de Tatăl”, să împlinească voia Tatălui, există o conlucrare continuă între Tatăl și Fiul : „În Fiul se revelează lucrarea gânditoare a Tatălui. gândirea este Fiul Său „Cuvântul din minte”. Tatăl nu poate gândi sau lucra ceva fără acest al doilea ipostas al gândirii sale”.

Marele poet creștin Grigorie, poate cel mai mare poet creștin al antichității, care în scrierile sale își deplânge și suferința dar și bucuriile sale duhovnicești pricinuite de lumina dumnezeiască ce-l înconjoară în rugăciune, dar cu aceeași măiestrie va teologhisi în versuri despre Dumnezeu cel în Treime slăvit și despre Fiul, numindu-l „icoană a arhetipului” : „Din Tatăl S-a născut Cuvântul marelui Dumnezeu; Fiul care este în afară de timp;Icoană a arhetipului, natură deopotrivă cu cea a Celui ce L-a născut; Căci slavă a Tatălui este numit Fiu și a strălucit așa”.

Cum procedează de obicei Sfântul Grigorie, în puține cuvinte frumos versificate expune un adevăr de credință, o adevărată dogmă, în cazul de față expune dogma dumnezeirii Fiului și consubstanțialitatea Sa cu Tatăl. Fiul se naște din veci din Tatăl mai înainte de veci pentru a înlătura orice devenire în ce privește Persoanele divine, după mărturia sinodului I ecumenic. Acum avem însă o afirmație interesată a Sfântului Grigorie întărind afirmațiile anterioare „Icoană a arhetipului”, natură deopotrivă cu Cel ca L-a născut. Fiul este numit „icoană a Tatălui”, chip al chipului am putea spune, nu asemănător ci deoființă cu Tatăl „natură deopotrivă ca Celui ce L-a născut”.

Iar ultimul verset al de o frumusețe deosebită poetică dar exprimă un mare adevăr dogmatic : „căci slavă a Tatălui este marele Fiu și a strălucit așa”. S-ar putea ca în acest text Teologul să-i atribuie noțiunea de „slavă”, mai multe sensuri, comparat cu textul poetic anterior unde avem „unica slavă”, acolo Sfântul vorbea de ființa divină cea una și în acest text s-ar putea ca înțelesul principal să se refere la ființa divină, dar alt sens la care Sfântul Grigorie s-a gândit, este acela de preamărire a Fiului întocmai cu preamărirea Tatălui și a Sfântului Duh, fiind un singur Dumnezeu „o unică slavă” într-o „întreită lumină”, o singură ființă dar trei Persoane divine, li se cuvine o singură închinare și mărire.

Un alt aspect important în teologia Sfântului Grigorie este acela al nașterii din veșnicie din Tatăl, implicând atât ființa Celui ce naște a Tatălui cât ți a Celui născut, a Fiului : „Totuși în Dumnezeu în care sunt și toate cele mai presus de acestea, Cel Căruia îi este proprie nașterea(Fiului) îi este proprie în mod egal voința de a naște a Tatălui. Nu este nimic intermediar între ele, dacă admitem în mod total ideea că nașterea nu e superioară voinței”.

Există în dumnezeire o strânsă legătură și corelație între act și voință, aproape nu pot fi separate voința de act, este peste putința noastră de înțelegere a ceea ce are loc în suprema ființă, avem aproape o identitate a voinței între Persoanele treimice, așa cum dă mărturie marele dogmatism român : „Dumnezeu este o unire între voința Celui Ce poate să nască și a Celui ce vrea să fie născut. Deci nu se poate spune că Fiul se naște numai prin voința Lui, impusă de Tatăl. În Dumnezeu nu este nici o despărțire între voințe, nici o identitate a voințelor. Sunt doi care voiesc și voiesc același lucru : și Tatăl și Fiul voiesc să se nască Fiul din Tatăl. Propriu-zis ce are loc în Dumnezeu este mai presus de înțelegerea noastră, care sau desparte, sau identifică, nașterea mai presus de ceea ce înțelegem noi ca voința lor despărțită sau unită”.

Tatăl binevoiește să-l nască pe Fiul, iar Fiul binevoiește să se nască în Dumnezeu, nu poate exista o constrângere, totul se petrece în iubire, o iubire ce voiește și lucrează interpersonal, totul este supra rațional în Sfânta Treime „În Dumnezeu nu e despărțire între voințe, nici o identitate a voințelor. Este supra firesc, nu poate fi cuprins în termenii noștri raționali, similitudinile din lumea noastră sunt prea simple, uneori pot să ne ajute, dar e prea puțin când vorbim de Dumnezeu, uneori poate e mai bine să-l cinstim în tăcere dumnezeirea, cum afirmă Sfântul Grigorie de Nazianz.

Sfântul Ioan Damaschin afirmă existența în dumnezeire a unei „singure ființe puternice în voințe” : „Credem între-o singură ființă , între-un singur Dumnezeu, o singură putere, între-o singură voință, între-o singură activitate, între-un singur principiu, între-o singură stăpânire, între-o singură domnie, între-o singură împărțire, cunoscută în trei ipostasuri desăvârșite, dar adorate între-o singură închinare, mărturisită și adorată de toată făptura rațională”.

Așadar în Sfânta Treime deși sunt trei Persoane divine, există o singură ființă și o singură voință, cele trei Persoane voiesc și lucrează identic pentru că unitatea caracteriza dumnezeirea, fiind un singur Dumnezeu, i se cuvine o singură mărire și cinstire.

Același Părinte bizantin am putea spune sintetiza și în același timp explica teologia înaintașilor săi, astfel se întâmplă și în cazul teologiei Fiului lui Dumnezeu, Sfântul Ioan Damaschin dezvoltă teologia părintelui capadocian : „Cuvântul se numește și strălucire, din cauză că s-a născut din Tatăl fără împreunare în chip imposibil în afară de timp, nestricăcios și nedespărțit. Se numește Fiu și „chip al ipostasei părintești”, din pricină că este desăvârșit, ca ipostatic și întru totul asemenea Tatălui, afară de naștere”.

Fiul este întru totul asemenea Tatălui, deoființă cu El, în afară de atributul personal al nașterii, Tatăl îl naște pe Fiul, prin aceasta este Tată, Nașterea îi este proprie Fiului, El este : „Unul Născut pentru că singur El s-a născut între-un chip unic din Tată. Căci nici o altă naștere nu se aseamănă cu nașterea Fiului lui Dumnezeu și nici nu este alt Fiu al lui Dumnezeu”.

Doar Fiul este Unul Născut, pentru că este unicul Fiu al lui Dumnezeu, nu mai este altul, este chip al arhetipului sau al ipostasei părintești, cum îl definesc cei doi părinți ai Răsăritului, Tatăl are doar un Fiu născut din Persoana Sa, de aceeași ființă cu El, nașterea Fiului a avut un caracter unic, nici chiar ființarea Duhului Sfânt din Tatăl, nu are același caracter al nașterii, căci Duhul Sfânt purcede de la Tatăl, doar Fiul se naște.

Sfântul Grigorie vede în Fiul lui Dumnezeu „ajutorul esențial al creării și mântuirii noastre, prin El s-a creat și restaurat făptura „slava” și „strălucirea din lumina Tatălui” : „Și ajutorul era însuși Cuvântul lui Dumnezeu, Cel mai înainte de veci, Cel nevăzut, Cel necuprins de minte, Cel netrupesc, începutul Cel din început, lumină din lumină, izvorul vieții și al nemuririi, expresia frumuseții chipului original, pecetea cea nemișcată, chipul cel neschimbat, hotarul și Cuvântul Tatălui.”

II. 4. Lupta împotriva ereziilor.

Sfântul Grigorie de Nazianz cu marea sa iubire și credință puternică în Dumnezeu, cel Unul în ființă și întreit în Persoane, nu a încetat nici o clipă să apere „Treimea sa cea iubită”, de aceea care încerca prin cuvânt sau prin scrierile lor rătăcite să surpe învățăturile esențiale ale mântuirii.

Acest iubitor de liniște și singurătate, dar nu însingurat pentru că Dumnezeu sălășluia în sufletul Teologului Său, iubea mai mult pe Dumnezeu, dar și pe oameni, credincioșii Bisericii neputând să-i vadă rătăcind în credința lor, a decis să trăiască în lume pentru a teologhisi, apărând ortodoxia și conducând pe credincioșii Bisericii prin învățăturile sale ortodoxe pe calea mântuirii întru Hristos.

Era nevoie de o știință profană solidă și de o credință puternică pentru a fi iscusit apologet al Bisericii în acele vremuri, iar Sfântul Grigorie îndeplinea aceste condiții după ce s-a pregătit temeinic alături de Sfântul Vasile în centrele vestite ale antichității însușindu-și retorica, filosofia și dialectica, acestea îi vor fi de mare ajutor în apărarea și propovăduirea învățăturii revelate. Iar credința în Dumnezeu i-a fost insuflată de părinții săi, credincioși venerabili, atât tatăl său care era episcop de Nazianz, cât și mama sa, deși a primit botezul la maturitate ca și Sfântul Vasile, trăia creștinește încă din copilărie, viețuind apoi alături de Sfântul Vasile în asceză și rugăciune, având o viață ascetică până la sfârșitul vieții sale pământești.

Va teologhisi nu pentru taina sa personală, ci pentru „slava lui Dumnezeu”, iar el învăță ceea ce i se descoperea : „Toate câte le spun sunt spre slava lui Dumnezeu, nu caut slava mea. Nici teologia mea, nu-i a mea…, spun ceea ce-mi descoperă Duhul, nu mintea mea…”.

Nu a căutat slava deșartă ce vine de la lume, ci mereu prin tot ce a făcut, în cuvântările și scrierile sale l-a slăvit pe Dumnezeu, după cuvântul Mântuitorului către Apostolii săi : „Vi se va da vouă cuvânt căruia nici mai marii popoarelor nu-i va putea sta împotrivă”, la fel a cuvântat Sfântul Grigorie, încât nici o minte rău iscoditoare nu i-a putut sta împotrivă.

Dacă Dumnezeirea Tatălui nu era contestată de nimeni, nu la fel au stat lucrurile și cu Persoana Fiului și a Duhului Sfânt. Arie fiind primul care face tulburare în Biserică, negând dumnezeirea Fiului, iar urmașii săi au continuat învățătura greșită a ereziarhului, uneori fiind sprijiniți și de puterea politică, astfel că în timpul Sfântului Grigorie majoritari în Biserică erau arienii. Trebuia ca în Biserica lui Hristos să se ridice stâlpi neclintiți ai adevărului dreptei credințe, mai ales acum când venerabilul Atanasie cel Mare era bătrân, după ce aproape jumătate de secol nu a pregetat cu nimic a sta împotriva urmașilor lui Arie, cât și a stăpânitorilor acestei lumi. Iar Părinții Capadocieni au fost cei care au continuat lupta, apărând ortodoxia cu sabia cuvântului celui inspirat surpând rătăcirile ereticilor.

Sfântul Grigorie Teologul va apăra dumnezeirea celei de a doua Persoane treimice atât în Cuvântările sale dar și în poeziile cu caracter dogmatic. Va folosi cuvinte aspre împotriva ereticilor care prin raționamentul lor întunecat lipsit de lumina credinței îl făceau pe Fiul lui Dumnezeu, creatură : „Și dacă în vreme ce în inimă o spaimă zadarnic îți implânți; Tânguiești pe cealaltă, tânguiești nașterea din el și atunci; între creaturi pe Hristos, atunci o nesocotitule, la amândoi; Le-ai insultat dumnezeirea, pe unul, adică pe Fiul; Tu L-ai lipsit, iar pe celălalt, numai e Dumnezeu, fiindcă este zidit”.

El le arată întunecimea și rătăcirea minții lor prin cuvinte „Și dacă în vreme ce în inimă o spaimă zadarnic îți implînți” . ereticii se chinuiau pe ei înșiși cu rătăcirea lor, dar persistau în rătăcirea și negura învățăturii lor. Aceștia îl fac pe Fiul creatură negându-i nașterea din veci din Tatăl, acum urmează mustrarea „o nesocotiților” prin perceptele lor eronate „insultând dumnezeirea”, atât a Tatălui cât și a Fiului.

În finalul acestei strofe urmează o formulă cam dificilă de înțeles, în care se pare că Sfântul Grigorie face referire la Persoana divino – umană a Mântuitorului „pe Fiul Tu l-ai lipsit, iar celălalt, numai e Dumnezeu, fiindcă este zidit”.

Sfântul Grigorie alcătuiește într-o poezie, o adevărată pledoarie, argumentând puternic temeinic tema ce o are în vedere în cazul nostru dumnezeirea Fiului și acuzând pe ereziarhi, prin sabia cuvântului său. Modul său de acțiune este necruțător și în poemele sale, deși întunecimea adversarilor dreptei credințe nu le dă posibilitatea să-și revină acolo unde Sfântul Grigorie vrea să-i aducă cu buna sa intenție, dar greșeala le-o vădește chiar dacă întoarcerea acestora este puțin probabilă : „Și dacă cu trupul S-a îmbrăcat ca să te scape pe tine de patimi. Oare din pricina aceasta, prea slăvitei dumnezeiri măsura vei putea?! A păcătuit Cel ce ți s-a milostivit? Pentru că El vine, El este și mai de privit!”.

În aceste frumoase versuri Sfântul Grigorie mai evidențiază din punct de vedere dogmatic, anume cel al Întrupării Fiului lui Dumnezeu, de ce a făcut aceasta aflăm la sfârșitul versetului „ca să te scape pe tine de patimi”, iar aceasta o face cu adresă anume indicând spre acela ce îl consideră pe Mântuitorul creatură, un arian sau semi arian în gândire, foarte subtil dar direct în același timp Teologul nostru argumentează, în același timp, argumentul său devenind acuzator pentru ereziarh.

Magistral continuă „ofensiva” sa : „Oare din pricina aceasta a preaslăvitei dumnezeiri măsură vei pune?”

Iată un alt motiv pentru care arienii contestau dumnezeirea Mântuitorului, pentru că s-a îmbrăcat cu trup, era de neconceput pentru „rătăcitori” ca Dumnezeu să apară în trup, să fie asemenea nouă, mintea lor era prea îngustă să admită aceasta „mare minune” a mântuirii noastre.

Iar părintele capadocian încheie printr-o acuză care-i vădește de greșeală pe adversarii săi : „A păcătuit Cel ce ți s-a milostivit”, apoi în finalul strofei Sfântul își manifestă adeziunea credinței în Mântuitorul lumii : „Pentru mine este și mai de privit”. Milostivirea Mântuitorului care se face asemenea nouă pentru noi nu poate fi greșeală, acesta este în același timp acuza „rău credincioșilor”. Este „mai de privit” pentru că s-a lăsat privit, îl putem privi pentru că s-a întrupat, ne putem închina chipului Său pentru că a fost și este om, dar în același timp e și Dumnezeu.

O altă problemă doctrinară în legătură cu dumnezeirea Fiului, pe care arienii o interpretau greșit, era nașterea Fiului din Tatăl, interpretând-o aproape în chip omenesc, ei vedeau în aceasta interioritate a Fiului, pentru că după logica umană cel ce naște trebuie să fie mai mare decât cel născut, dar aceasta este metoda gândirii înguste pentru că dumnezeirea și modul ființării persoanelor este de necugetat pentru noi : „Căci cu cât este mai greu de înțeles Dumnezeu, cu atât e nașterea de sus mai necuprinsă decât a ta”.

Aceasta este explicația Sfântului Grigorie Teologul pentru ereticii arieni care considerau că pot să pătrundă cu mintea taina dumnezeirii, îl îndeamnă la „tăcere” atunci când se vorbește sau cugetă nașterea Fiului din Tatăl : „Să se cinstească nașterea lui Dumnezeu prin tăcere…Așa cum știe Tatăl care L-a născut, și Fiul care a fost născut. Ceea ce e mai presus de aceasta este ascuns de un număr și scapă vederii tale slabe”.

Doar „tăcerea” poate exprima sa nu poate exprima ceva atunci când raționăm despre ființa lui Dumnezeu cea negrăită, mai ales când mintea este întunecată de raționamentul mândriei, cum era cazul ereticilor, așa cum frumos se spune și în Acatistul Sfintei Treimi, pentru a aduce laudă lui Dumnezeu poate „e mai bine a păstra tăcerea” la aceasta îndeamnă și Sfântul Grigorie în special pe eretici, dar nu numai. Părintele Stăniloae comentând pe Sfântul Grigorie, referitor la „nour” el face aluzie la nourul din Vechiul Testament sau nourul Schimbării la Față.

Ereticii arienii făceau o gravă eroare încurcând proprietățile ce țin de Persoanele dumnezeiești cu atributele ce țin de ființa divină : „E cu totul necesar să fie identici dacă sunt de aceeași fire. Născutul este după fire același cu Născătorul…Dacă înțelegi și renașterea și nașterea ele sunt același lucru”.

Ei negau dumnezeirea Fiului pentru că proprietățile personale ale celor două Persoane dumnezeiești nu erau identice, astfel Tatăl fiind Nenăscut, iar Fiul Născut fiind de Tatăl, Ei nu erau de aceeași ființă, acesta era raționamentul arian. Arienii făceau din nou o analogie improprie pentru dumnezeire, comparând nașterea Fiului din Tatăl, cu cea umană, dar și aici ei nu raționau corect, deoarece în cazul oamenilor, dacă se nasc din oameni, sunt aceeași fire cu aceștia, având aceeași ființă cu părinții lor, acesta era aspectul pozitiv al comparației pe care arienii nu-l luau în seamă, luând doar pe cel negativ, anume că în cazul uman părintele este mai mare decât copilul, pentru că urmează după o vreme, după părinți. Dar în cazul dumnezeirii nu poate fi același lucru, pentru că Fiul se naște din veci din Tatăl, neexistând o devenire, așa cum vorbeau arienii, nu a existat o perioadă în care Fiul să nu fi existat, ci El există de când există și Tatăl și Duhul Sfânt, un Dumnezeu supus devenirii nu ar mai fi Dumnezeu, nu poate exista ca Persoană singulară, închisă în ea însăși : „O Persoană eternă nu poate sta o vreme singură căci n-ar mai fi Dumnezeu. Eternul, netemporalul, nu poate fi decât Persoană, deci bi sau tri – personal.123

Sfântul Grigorie marele Teolog al iubirii, dezvăluie în stilul caracteristic profund modul de ființare al treimii, care deși ca ființă este caracterizată de unitate, ca mod de ființare al Persoanelor, am putea spune după cum reliefează și Sfântul Grigorie „Treimea” este modul ființării acestora : „De aceea monada cea de la început, se mișcă în doime până la treime.”

Sfântul Maxim Mărturisitorul comentând această afirmație a Sfântului Grigorie că această „patimă este a noastră nu a ei….”. Sfânta Treime nu poate fi caracterizată drept a „pătimi” în mișcare, pentru că Dumnezeu nu are spre ce să tindă, nu mai există ceva mai superior, spre ce să acceadă, ci aceasta caracterizează ființele raționale mărginite, care folosesc mișcarea așa cum dovedește Sfântul Maxim în Ambigua combătând origianismul care consideră mișcarea a fi rea din fire, Sfântul Maxim atribuindu-i mișcării un rol pozitiv pentru că prin mișcare creatura poate ajunge la Dumnezeu, care veste scopul ultim al făpturilor, fiindu-le „obârșie” și țel. Dar aceasta caracterizează făpturile raționale mărginite, nu ființa supremă. Sfântul Maxim Mărturisitorul mărturisește cu tărie obârșia cea una a dumnezeirii și deoființimea Persoanelor treimice, comentându-l pe părintele capadocian : „Pentru că noi propovăduim o unică obârșie, care nu e supusă zgârceniei ca să rămână circumscrisă la o persoană, dar nici dezordinii ca să se reverse la infinit, ci o obârșie sfântă, pe care o constituie Treimea cea prin fire de aceeași cinste :Tatăl, Fiul, și Duhul Sfânt, a căror bogăție e deoființare și o unică iradie a strălucirilor”.

Sfântul Maxim vede în Sfânta Treime aceea entitate supremă de iubire și a comuniunii supreme, Treimea ființează în „obârșia” cea una a dumnezeirii, iar o persoană ar fi putut fi caracterizată de egoism, așa cum se exprimă Sfântul Maxim prin termenul de „zgârcenie”, dar în ființa supremă nu poate fi vorba de așa ceva, pentru că în „entitatea enipostaziată a Treimii Personale subzistă între-o relație” interpersonală.

Arienii cu raționalismul lor întunecat vedea în Fiul lui Dumnezeu, nu o persoană dumnezeiască, ci o creatură, fiind un timp când Fiul nu era, cea mai perfectă dintre creaturi, fiind creată din nimic : „Ci a fost cândva când Dumnezeu era singur, singur și nu era încă Tată. Dar s-a făcut (cândva) mai pe urmă Tată. Și nu a fost pururi Fiul. Căci toate făcându-se din nimic și toate creaturile fiind făcute, Cuvântul lui Dumnezeu a fost făcut și El din nimic”.

Acest cuvânt întunecat ale ereticilor sunt de o gravitate covârșitoare, desființând practic Sfânta Treime, considerând pe Tatăl prima persoană existând cândva din veșnicie dar fără Fiul, cu un principiu rațional lipsit de orice luminare a credinței. Pentru că așa cum arată și Sfântul Grigorie Teologul, a introduce în Dumnezeu, o devenire, este al lipsi pe Dumnezeu de perfecțiune, pentru că perfecțiunea nu constă din adaosuri, cel ce înaintează în adaosuri nu poate ajunge la desăvârșire, în cazul dumnezeirii.

Ereziarhii prin ilogica gândire a lor, nu-l făceau doar pe Fiul , creatură, ci și dumnezeirea Tatălui era pusă în pericol, pentru că cum am specificat mai sus, producându-se o devenire în Dumnezeu, Aceasta nu mai era desăvârșit. În stilul lor întunecat ce le facilita greșeala, ereticii mai comit o mare greșeală atribuindu-i lui Dumnezeu Tatăl, doi fii, unul fiind Fiul lui Dumnezeu, iar altul fiind Cuvântul lui Dumnezeu, care este un alt fiu al lui Dumnezeu dar numai după har.

Iată ce făceau ereticii din Sfânta Treime, în loc de Ființa supremei enipostaziată în trei Persoane consubstanțiale, ei aduceau un singur Dumnezeu, după ilogica lor mono personal, pentru că fii acestuia erau creaturi, dumnezei prin har cum îi numesc aceștia, Cuvântul fiind străin de Tatăl și de Duhul Sfânt, iar : „Fiul zice, este despărțit prin sine și în toate nepărtaș de Tatăl”.

Acest raționament eretic duce o divizare în Sfânta Treime, care se divizează continuu, ceea ce Sfântul Maxim arată că nu poate fi vorba de așa ceva în „unica obârșie”. Iar dacă Tatăl și Duhul Sfânt sunt străini de Cuvântul, unde mai există aceea comuniune desăvârșită a dumnezeirii, e normal după îngustimea minții lor să existe ură între oameni dacă nici în Dumnezeu nu există comuniune.

Iar Marele Atanasie nu a putut să accepte hula și batjocora pe care arienii o adresau Sfintei Treimi, în special Fiului lui Dumnezeu pe care ei îl considerau creatură, în „nepărtășie cu Tatăl”.

Sfântul Atanasie întreaga sa viață aproape a dus o luptă neîncetată cu aceștia, fiind exilat de câteva ori de împărăția filo arieni, el a vegheat ca stâlp al Ortodoxiei, apărându-și Mântuitorului, în scris și prin cuvânt, mărturisindu-i Fiului dumnezeirea, de aceeași ființă cu Tatăl, născut fiind din Tatăl : „Acesta este Fiul adevărat al Tatălui, prin fire, propriu ființei Lui, Înțelepciunea unic născută și Cuvântul adevărat și unic al lui Dumnezeu. Nu este creatură și făptură, ci Născutul propriu al ființei Lui. De aceea e Dumnezeu adevărat de o ființă cu Tatăl adevărat”.

Sfântul dovedind prin rațiunea credinței ceea ce era de necontestat, surprins raționamemtele false ale arienilor, nu există doi fii ai lui Dumnezeu, Fiul este „unic”, „Născutul”, „Cuvântul”, există un singur Fiu al Tatălui de aceeași fire cu cauzatorul Său, existând o comuniune deplină între Fiul și Sfântul Duh.

Sfântul Grigorie ca un urmaș vrednic al părintelui alexandrin, duce mai departe lupta rațională a credinței în Fiul lui Dumnezeu și Sfânta Treime. Teologul arată eroarea ariană care luau textul biblic rupându-l de context, interpretându-l în sensul pe care-l doresc, astfel prin textul scripturistic „mai mare” aceștia interpretau o subordonare a Fiului față de Tatăl, însă Grigorie le va arăta eroarea raționalismului lor. El precizează că Fiul prin întrupare Sa continuă să fie Fiul Tatălui prin ființă, dar fiind și om, în Mântuitorul subzistând cele două firi, umană și divină, iar Persoana Sa unică, ăl are pe Dumnezeu în același timp Dumnezeu și Tată, spre deosebire de noi care suntem fii ai lui Dumnezeu prin har : „Tatăl ar putea fi numit Dumnezeu, nu al Cuvântului, ci al părții văzute a Cuvântului, căci cum ar putea să fie El Dumnezeu al celui care este Dumnezeu în sens propriu?După cum ar putea fi numit și Tată nu al părții văzute, ci al Cuvântului. Căci El era din două naturi, astfel ca un termen este propriu ambelor naturi, iar altul nu, invers de cum este la noi. Căci Dumnezeu este Dumnezeul nostru în chip propriu, nu însă Tatăl al nostru în chip propriu”.

Dar prin Fiul avem îndrăzneală către Tatăl, Fiul este Fiul Tatălui prin naștere după ființă iar noi am fost înfiați prin Fiul, am dobândit starea din nou ca și fii ai părintelui ceresc după har, sau prin har noi nefiind de aceeași ființă cu Tatăl. Mântuitorul Hristos ne-a răscumpărat cu mare preț, prin jertfa Sa, iar până la sfârșitul veacurilor noi cei ce credem în El ți ne vom mântui prin El. Fiul mărturisește înaintea Tatălui pe aceia pe care îl mărturisesc înaintea oamenilor: „oricine va mărturisi pentru mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi și eu pentru ei înaintea Tatălui Meu care este în ceruri”

Doar credința în El ne mântuiește, trebuie să fim și mărturisitori ai Cuvântului, pentru că prin mărturisire ne dovedim credința, avem mijlocitori către Fiul pe Sfinții Apostoli și pe toți Sfinții care s-au făcut mărturisitori ai Cuvântului în lume, dar și pe Maica Domnului pe care o avem Mijlocitoare către Dumnezeu, cea care s-a învrednicit să aibă în pântece pe Făcătorul făpturilor, Scară pentru Dumnezeu făcându-se, urcându-ne pe noi la cer prin a ei mijlocire și coborând pe Fiul între noi, avându-i pe ei și Maica Vieții mijlocitori și rugători de-a pururi către Dumnezeu. Trebuie să încercăm să le urmăm exemplul după puterile noastre, să credem în Mântuitorul Iisus Hristos și să-l mărturisim spre a fi părtaș cu El acum și în veacul viitor în ceruri împreună cu cei ce au bineplăcut Lui.

Eunomieni continuatori ai ereziei ariene, ducând mai departe raționamentul întunecat al lui Arie, socoteau că Fiul nu a ajuns la deplina supunere față de Tatăl, pentru că cei Doi nu au fost la o deplină unitate niciodată, vechiul raționament întunecat continua la urmașii arienilor, ei socoteau că Fiul are mereu nevoie de sporire în supunere față de Tatăl, în aceste cuvinte se reliefează clar inferioritatea Fiului față de Tatăl : „De fapt Iisus e coborât încă pentru noi oamenii la nivelul fiecăruia, din iubire față de fiecare și din voință. Nu pentru că e prin fire mai jos decât Tatăl și urcă spre El din necesitate pentru Sine, și nu va ajunge niciodată la egalitate cu Tatăl”.

Ei considerau coborârea Fiului la oameni o necesitate ca El să sporească în supunere față de Tatăl , ridicându-i și pe oameni la treapta Sa, recunoscându-l pe Tatăl împărat, iar El rămânând totuși mai jos, pentru că este „făptura cea mai înaltă”.

Din nou o afirmație total eronată, pe care Sfântul Grigorie o combate, Fiul era supus unei deveniri, iar după cum am mai precizat dumnezeirea nu este din adaosuri, Mântuitorul îl recunoaște ca om pe Tatăl ca împărat, dar ca Fiu, egal cu Tatăl în cinste și slavă, Dumnezeu Tatăl îi este Tată, el nu s-a pogorât pentru Sine la noi, pentru că El nu avea nevoie de mântuire, ci pentru că noi aveam nevoie de mântuire, El face aceasta din iubire nemărginită de oameni.

Supunerea Fiului față de Tatăl este după Sfântul Grigorie împlinirea voi Tatălui : „Căci aceasta este supunerea lui Hristos, după înțelegerea mea, împlinirea voi Tatălui. Dar atât Fiul supune toate Tatălui cât și Tatăl, Fiului Întâiul lucrând, iar celălalt binevoind”.

Există o deplină conlucrare între persoanele treimice la mântuirea noastră, o „supunere iubitoare” am putea spune, Fiul lucrează mântuirea noastră, El se întrupează, dar Tatăl binevoiește, în actul întrupării Fiul nu este singur îl are mereu prezent pe Duhul Sfânt, pentru că Duhul Sfânt este Duh al Fiului. Voința celor trei persoane este între-o deplină armonie, în dumnezeire nu poate fi constrângere pentru că atunci n-ar mai exista iubire : „Dacă nu umanitatea ar avea nevoie de Dumnezeu pentru mântuirea ei, ci Dumnezeu pentru a se împlini sau îndrepta pe El ar fi inferior ei, de apropierea lui Dumnezeu, ea nu e propriu-zis cauză a Întrupării Lui, ci motiv…. De aceea e nevoie pentru aceasta de Întruparea Lui. Se arată și în aceasta valoarea acordată de Dumnezeu omului. Vrei să-i câștige libertatea iubirii, prin iubirea ce i-a arătat-o întrupându-se”.

Mântuirea s-a realizat prin Fiul, pentru că umanitatea avea nevoie de restabilirea comuniunii inițiale cu Dumnezeu, noi avem nevoie de Dumnezeu, tindem spre perfecțiune, nu Dumnezeu tinde spre noi, spre desăvârșire , El este desăvârșit, ne-a răscumpărat din iubire, vrea să ne câștige libertatea iubirii, nu suntem constrânși, putem opta în orice direcție, dar numai prin Dumnezeu suntem cu adevărat liberi, liberi în iubire după cum frumos afirma Părintele Stăniloae.

Sfântul Grigorie spre sfârșitul vieții trebuie să înfrunte pe un alt ereziarh, pe Apolinarie, episcop de Laodiceea acesta susținea că Hristos la întrupare a luat doar trup omenesc, locul minții fiind luat de Logosul dumnezeiesc. Această nouă și periculoasă erezie trebuia stopată, iar Sfântul Grigorie cu mintea sa luminată de Duhul Sfânt va surpa învățătura eretică, reliefându-i acestuia greșeala și perspectivele întunecate ce le aducea din punct de vedere soteriologic.

În versurile sale frumos articulate atât, structural dar și teologic, „Teologul Sfintei Treimi”, combate pe Apolinarie, pornind de la Persoana divină a Fiului : „Era Dumnezeu din veșnicie, de acolo de unde este Tatăl. Și era Cuvântul lui Dumnezeu și ziditorul a toate”.

Fiul lui Dumnezeu fiind Dumnezeu din veșnicie, era de o ființă cu Tatăl fiind din ființă divină, pentru că era „de unde era și Tatăl”, nu era separat de Tatăl fiind Cuvântul lui Dumnezeu, era Logosul fapt acceptat și de ereticii apolinariști, prin care s-au creat toate făpturile, „ziditorul a toate”, El Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu fiind Rațiunea a toată făptura, în El făpturile își au rațiunea, El este împlinirea făpturii.

Apoi Sfântul Grigorie îi mărturisește Fiului Întruparea deplină, a Cuvântului, fiind Dumnezeu și om în același timp : „Și pășește în lume, întreg Dumnezeu și întreg om, mântuindu-ne tot;Fiul cel cugetat de minte și, văzut de privirile trupești”.

Mântuitorul Hristos s-a întrupat, enipostaziind în Persoana Sa firea umană, pentru ca astfel să ne poată mântui, pentru că era de necugetat doar o întrupare parțială lipsind factorul esențial uman, adică mintea, Logosul înlăturând mintea umană, înseamnă că mintea noastră nu are putință de a se îndumnezei, Sfântul Grigorie precizează că Fiul „întreg om” fiind și „întreg Dumnezeu” mântuindu-ne în totalitate, aceasta este cheia mântuirii, trebuia asumată întreaga ființă a noastră pentru a fi mântuită, îndumnezeirea firii umane nu se putea face în parte, pentru aceasta aduce o acuză interogativă ereziarhului Apolinarie : „Amestecând cu El carnea, iar mintea înlăturând-o; ca și cum te-ai teme de aceasta, să nu fii în întregime alcătuit?”

Mintea este factorul esențial în opinia Sfinților Părinți nu poți înlătura mintea ca element constitutiv al omului, pentru că nici logic nu este corect, în cazul mântuirii noastre se produce aproape o re-alcătuire a noastră prin Fiul lui Dumnezeu, care se face om și ia asupra Sa păcatele noastre, El fiind fără de păcat, pentru a curăța fărădelegea.

Teologul îi aduce ereticului o acuză subtil formulată, dar gravă în același timp, ca și cum te-ai teme de acesta, în acest caz Sfântul Grigorie face referință la mintea îndumnezeită, care a fost asumată de Fiul pentru a fi curățită și iluminată, ereticului parcă lipsindu-i aceasta, dar asta nu înseamnă că Fiul nu și-a asumat firea umană. Iar fără mintea umană izbăvită de înșelăciunea vrăjmașului, luminată de Hristos, alcătuirea în Hristos nu este posibilă, iar ereticii apolinariști parcă acest lucru își doreau, în acest scop îi interoghează Teologul Grigorie.

Iar Sfântul Maxim Mărturisitorul argumentează parcă afirmația Sfântului Grigorie reliefează importanța minții pentru trup și efectul mântuitor pe care îl aduce Mântuitorul asupra acesteia curățind-o și luminând-o, acelora care cred în El : „Domnul se zice : lumină, viață, înviere și adevăr. Lumina ca cel ce dă strălucire sufletelor, o alungă întunericul neștiinței, luminează mintea spre înțelegerea lucrurilor tainice, și arată tainele ce nu pot fi văzute decât de cei curați cu inima, viața, ca cel ce dă sufletelor ce iubesc pe Dumnezeu, puterea de a se mișca spre cele dumnezeiești, înviere ca cel ce ridică mintea din alipirea moartă de cele materiale, curățind-o de toate cele stricăcioase și de amorțire, adevăr ca cel ce dăruiește celor vrednici deprinderea ne-schimbăcioasă a celor bune”.

Aceasta este rolul covârșitor al minții care este ca o punte spre Dumnezeu, cum o numește Sfântul Grigorie, ea a fost curățită de Dumnezeu pentru a putea fi din nou în legătură cu El, Mântuitorul dându-i putere de a se îndrepta spre cele dumnezeiești cum afirmă Sfântul Maxim Mărturisitorul.

În epistola către preotul Cledoniu, Sfântul Grigorie combate poate cel mai vehement pe Apolinarie, această scrisoare, reprezintă un adevărat tratat de teologie hristologică, în care Sfântul Grigorie dezvoltă învățătura ortodoxă combătându-l pe eretic, este subliniat rolul minții, care este numită „icoană” : „Dacă lutul a dospit și s-a făcut frământătură nouă, atunci tocmai aluatul nu va dospi, și nu se va uni oare cu Dumnezeu, îndumnezeindu-ne prin dumnezeire? Dar să adăugăm și faptul următor : dacă mintea a păcătuit și e osândită ea îndeobște s-a desprețuit, apoi corpul din aceeași cauză, s-a primit, iar mintea s-a omis, ca iertare pentru aceia s-a primit, iar mintea s-a omis, ca iertare pentru aceia care greșesc în privință minții. Căci mărturia lui Dumnezeu a dovedit că părerea ta nu se poate vindeca”.

Nu se poate aduce cuvânt împotriva argumentației teologice a Sfântului Grigorie Teologul, dacă mintea a păcătuit, ea fiind „icoană” a trupului în păcatul neascultării protopărinților nu se cădea ca și aceasta să fie restaurată împreună cu trupul, mărturia lui Dumnezeu care este prezentă lucrarea Sa Răscumpărătoare dovedește rătăcirea minții lui Apolinarie, care nu se poate vindeca în opinia Sfântului Grigorie, căci mândria nu le dădea voie să-și recunoască greșeala .

Apolinarie prin învățătura sa aducea grave prejudicii mântuirii în Hristos, nu era posibilă mântuirea după învățătura sa, el era urmaș al arianismului, recunoștea dumnezeirea Sfântului Duh, dar introducea ca și Arie o ierarhizare în Sfânta Treime : „dar trebuie neapărat să se știe că Apolinarie deși a dat Duhului Sfânt numele de Dumnezeire, totuși puterea dumnezeirii nu a păzit-o. Căci constituirea Treimii din mare în mai mare, și cel mai mare, adică din Duhul Sfânt, din Fiul și din Tatăl așa ca și din sclipire, rază și soare, o învățătură scrisă răstălmăcită în cărțile aceluia – formează o scara va dumnezeirii, care nu se suie în cer ci coboară din cer.”

Învățăturile eretice au fost în Biserica primară ca o furtună ce s-a abătut asupra corăbiei care este Biserica, fiind nevoie de păstori cu minți luminate de lumina cea nematerialnică pentru a îndepărta pericolul, îndepărtând „valurile” rătăcirilor celor care aduceau hulă dumnezeirii cu învățăturile lor subordinațianiste, considerând pe Fiul și pe Duhul Sfânt creaturi, iar când îi considerau persoane divine o făceau doar formal, introducând ierarhia acolo unde nu era locul în comuniunea desăvârșită a iubirii dumnezeiești. Pentru aceasta s-au ridicat Sfinții Părinți ca Atanasie cel Mare, Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz, Grigorie al Nyssei, Chiril al Alexandriei, Maxim Mărturisitorul și Ioan Damaschin, pentru a înlătura învățătura eretică, pentru a propovădui deoființimea Persoanelor treimice și mântuirea în Hristos, în Persoana Sa divino – umană.

Capitolul III.

Firea umană a lui Iisus Hristos

III. 1. Unirea ipostatică – theandria însușirilor

Omul ca ființă rațională – personală are nevoie de comuniune, fiind creat pentru o astfel de relație atât cu celelalte persoane raționale, asemenea lui, dar mai ales cu Dumnezeu care l-a creat sădind în el această „sete antologică” pentru comuniune, în special cu Acela care l-a adus la ființă.

Mai ales că există în ființa omului acea umbră întunecoasă datorită căderii, păcatul originar îi afectase omului întreaga ființă, între ființa creată și Creatorul există o distanță uriașă, există o comuniune între om și Dumnezeu dar parțializată. Era necesar ca Dumnezeu să intervină pentru restabilirea comuniunii originare, omul simțea nevoia de a-l avea aproape, Îl simțea departe, iar poruncile ce trebuiau împlinite pentru a-L simți mai aproape nu erau îndeajuns, erau prea reci, exista o relație prea judiciară între om și Dumnezeu, era nevoie ca o persoană a Sfintei Treimi să restabilească comuniunea între Dumnezeu și om dar și între oameni „misiunea care revine Fiului în chip deosebit prin locul ce-L are în Sfânta Treime ca intenționalitate ipostatică după comuniune, purtată de bucuria obligativității, a servirii față de Tatăl, întâi și de aceea, spre a mulțumii pe Tatăl și față de oameni, pentru a-i aduce iar în starea de fii ai Lui.”

Iar restabilirea comuniunii între Dumnezeu și om nu era posibilă de la distanță, trebuia ca Dumnezeu să fie în maxima apropiere de om iar pentru a fi într-o maximă apropiere de omul căzut trebuia să fie asemenea lui, să fie ca el, să fie semen al său iar pentru aceasta era nevoie ca Fiul să ia forma noastră, să fie întocmai ca noi, iar această mare minune s-a și petrecut, Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om adevărat, Dumnezeu s-a înnomenit.

Marea minune a înnomenirii Fiului lui Dumnezeu s-a petrecut, Fiul se întrupează asumându-și firea omenească, dar își păstrează și firea divină, cele două firi, umană și Dumnezeiască fiind unite în unicul ipostas al Cuvântului lui Dumnezeu.

Sfinții părinți, mărturisind existența celor două firi în ipostasul unic al Cuvântului lui Dumnezeu, iar Sfântul Grigorie de Nazianz nu putea să nu recunoască și sa nu mărturisească acest mare adevăr absolut iconomiei mântuirii noastre: „A venit Dumnezeu și muritor, unind în două naturi/ una ascunsă alta descoperită la cei muritori, naturi dintre care/ Una era Dumnezeu iar alta creată în cele din urmă pentru noi.”

Sfântul Grigorie arată modul tainic al producerii al unirii celor două firi, ce se produce cu o fire, cu cea imaterială, infinită, este „ascunsă”, iar cealaltă este descoperită, pentru a fi în contact cu noi, pentru a fi asemenea nouă,pentru a nu ne înspăimânta, fiind asemenea nouă, iar dumnezeirea fiind nevăzută, ascunsă, deși nu a încetat nici un moment de a fi Dumnezeu și om în același timp. Dumnezeu fiind din veci, iar om fiind plăsmuit din Fecioara Maria, firea umană fiind creată în pântecele Fecioarei Maria, care s-a învrednicit de cea mai înaltă cinste care putea încununa persoana umană, de a purta în pântecele său pe cel care nici cerurile nu L-au putut cuprinde, pe Creatorul a toate, pe Fiul lui Dumnezeu, născut înainte de veci din Tatăl, iar în „cele din urmă zile” pentru noi din Fecioara Maria.

Unirea aceasta mai presus de mintea noastră, a celor două firi Dumnezeiască și umană, în persoana Logosului a fost denumită de Sfinții Părinți unire ipostatică.

Mântuitorul Hristos s-a întrupat fără de păcat, pentru că modul întrupării Sale a fost mai presus de legile firii, viețuind fără de păcat, pentru că firea omenească suprapunându-se de bună voie firii dumnezeiești, fără a-și pierde prin acesta identitatea: „În Hristos firea omenească este unită cu ipostasul Logosului și rămânând deplin ea însăși, este liberă de păcat a cărui sursă este voința divină. Deoarece este enipostaziată în Logosul Însuși umanitatea lui Hristos este umanitate desăvârșită.”

Termenul de „enipostaziere” a fost utilizat mai târziu pentru clarificarea terminologiei hristologice, cel care a introdus acest termen în uzul teologic folosindu-l pentru prima dată a fost Leonțiu de Bizanț un mare teolog răsăritean din vremea împăratului Iustinian.

Firea umană a Mântuitorului a fost enipostaziată în Persoana Logosului Întrupat, a fost asumată prin întrupare printr-o unire substanțială între cele două firi, divină și umană. Firea umană nu își are ipostasul său propriu pentru ă Logosul divin ca Persoană a Sfintei Treimi își are existența din veșnicie. Firea umană nu își are ipostas ci este enipostas: „Ipostaza și enipostaza nu sunt identice, așa cum altceva este esența și altceva ceea ce este în esență. Ipostaza indică pe cineva pe când enipostaza arată esența. Ipostaza delimitează persoana prin proprietățile caracteristice. Enipostaza arată că nu există accidentul care își are existența în altul și nu este considerat în sine. Acestea toate sunt calități care se numesc esențiale și atributive, din care nici una nu este esență, adică un lucru existând prin sine însuși, că toate considerate în legătură cu esența ca de exemplu culoarea în trup, știința în suflet, mărturisea teologul bizantin Leonțiu.”

Fiecare natură păstrându-și proprietățile în urma unirii ipostatice, proprietățile specifice naturii, la fel petrecându-se cu firea umană care există enipostas, aceasta nu si-a pierdut caracteristicele proprii firii.

Existând între cele două firi o împărtășire a însușirilor, o comunicare a acestora, datorită unirii indisolubile, cum o numea Sfântul Ioan Damaschin, referindu-se bineînțeles la unirea ipostatică a celor două firi ale Mântuitorului: „trebuie să susține că Logosul a luat asupra-Și firea neștiutoare și roabă (dar) datorită identității ipostasului și a unirii indisolubile, sufletul Domnului a fost îmbogățit cu cunoașterea celor viitoare și a acelor semne dumnezeiești, de asemenea trupul ființelor omenești nu este prin natură dătător de viață, din pricina unirii sale ipostatice cu Cuvântul”

Cel ce este prin fire dătător de viață prin ființa Sa divină, fiul lui Dumnezeu, pentru că prin El s-au creat toate iar această calitate supremă de Izvor al vieții sau Dătător de viață o împărtășește și firii omenești care nu are această calitate în sine cum explică Sfântul Ioan Damaschinul.

Sfântul Grigorie de Nazianz fiind inițiator de drum, atât în triadologie, cât și în hristologie, care vor fi utilizate mai târziu de urmași în stabilirea dogmelor hristologice și mariologice, Teologul reliefează trăsăturile esențiale ale firilor unite în ipostasul întrupat a lui Dumnezeu Cuvântul: „Căci ceea ce aflăm unit cu cauza atribuim umanității. Iar ceea ce este simplu și fără cauză referim la Dumnezeu.”

Existența dumnezeiască este simplă, fără cauză, dumnezeirea nu a fost cauzată de nimeni, după cum mărturisește sfântul de mai sus, Ea își are cauza în Sine, vorbind de dumnezeire ca entitate, ca ființă, pentru că făcând referire la Persoana Fiului, Fiul fiind născut de Tatăl, El fiind cauza Fiului ca Persoană. Iar vorbind de firea umană, aceasta este cauzată, a fost creată de Dumnezeu, iar Cuvântul Și-a asumat pentru noi, pentru a ne ridica acolo unde am fost cândva cum afirmă sfântul Grigorie Palama.

Unirea ipostatică a stârnit multe discuții în epocă atât în vremea sfântului Grigorie, în vremea sa exista un eretic ce a produs schimbare în Biserică, atrăgând credincioșii în rătăcire, a fost nevoie de câteva sinoade pentru a fi combătut. Este vorba de Apolinarie, care susținea doar o unire parțială între Logosul divin și firea umană, acesta susținând că unirea dintre Logos și firea umană s-a produs, dar locul minții fiind luat de Logos. Sfântul Grigorie îl va combate vehement pe ereziarh, pentru că învățătura acestuia avea consecințe negative legate de planul soteriologic. Mântuitorul nu s-a întrupat pentru a vindeca doar o parte a bolnavului, El S-a întrupat pentru a ne ridica în întregime, pentru că nu doar trupul a păcătuit, ci mai ales mintea pentru că de aici a plecat păcatul originar apoi aceasta a fost pervertită, s-a întunecat ca urmare a păcatului, lumina mânuirii trebuia să pătrundă și în mintea umană pentru a o lumina.

Mântuitorul prin întrupare a venit în maximă apropriere de firea umană. S-au unit cele două firi în ipostasul Cuvântului lui dumnezeu, doar astfel era posibilă restaurarea firii pervertită în urma păcatului strămoșesc și rămasă în umbra întunecoasă a acestuia.

Vorbind de ipostas sau de persoană, acesta este modul concret de subzistență al unei firi. O fire nu poate subzista de sine, și are nevoie de ipostas ca mod de manifestare, de existență a firii: „ipostasul sau persoana este starea de sine a unei firi spirituale, e una din unitățile unei astfel de firi în strânsă corelație cu celelalte unități. În cazul persoanei umane, în relație și cu Dumnezeu cel personal. Ca atare persoana, care e modul de subzistență concretă a firii umane, e un centru unitar al tuturor actelor și relațiilor sale mereu noi față de alte persoane umane dar și al relației cu dumnezeu cel personal.”

Așadar ipostasul este un centru militar închis prin care se relaționează cu alte ipostasuri. Firea umană are nevoie de un mod concret de subzistență, cum este ipostasul pentru a subzista, pentru a trăii împreună cu alții dar și pentru a intra în relație cu Dumnezeu. De aceea am fost creați ființe personale, pentru a fi într-o continuă exprimare unii față de alții dar mai ales pentru a fi în comuniune cu Creatorul nostru, Dumnezeul cel personal. Nu am fost creați pentru singurătate, pentru că atunci nu am mai fi fost persoane, ci pentru comuniune între noi, dar și cu Dumnezeu care există în comuniunea absolută a Sfintei Treimi, după cum spunea marele nostru teolog părintele Dumitru Stăniolae. Această supremă existență a comuniunii intrapersonală, o comuniune în iubire desăvârșită care a fost transmisă și nouă oamenilor.(Dorul acesta după comuniune, după iubire): „dar această iubire nedesăvârșită între noi presupune iubirea desăvârșită între Persoanele divine ca o ființă comună. Iubirea noastră se explică din crearea noastră după chipul Sfinte Treimi, originea iubirii noastre.”

Acest mare act al creației noastre după chipul sau „structura supremei iubiri” ca ipostasuri denotă marea iubire, motivul esențial al creării noastre. Iar iubirea supremă continuă să-și întindă raza sa iubitoare prin Fiul Care ne-a răscumpărat, a devenit asemenea nouă pentru noi. Unirea celor două firi în ipostasul Logosului, asemănarea firii umane de către Cuvântul denotă caracterul ființei noastre care nu poate fi răstignit, ci este veșnic și încă un alt important aspect: „acum știm sigur că Dumnezeu – Cuvântul e Persoană, sau o existență asemănătoare existenței noastre, prin faptul că se face și Persoana firii omenești, fără să înceteze a fi Persoana firii dumnezeiești. Prin aceasta garantează valoarea maximă a persoanelor omenești și eternitatea lor. Dar aceasta arată în același timp că firea omenească a fost creată capabilă să primească pe Dumnezeu Cuvântul ca Ipostas.”

Unitatea ipostatică reliefează mare potențial al firii umane, bineînțeles că aici are loc și marea minune a întrupării, al pogorârii din slavă a Fiului, dar rămâne totuși aceasta potențialitate a firii noastre creată prin veșnicie.

Era nevoie de puterea dumnezeiască pentru a fi întărite patimile firii noastre prin întunecimea și grosimea păcatului. Erau de biruit în omul căzut, Fiul comunicând putere Sa divină naturii umane pentru a birui ispita și pe ispitei cu ispititorul care ne ține în robie: „A fost ispitit ca om, dar a biruit ca Dumnezeu”.,

Cu această putere a fost încoronată firea umană prin unirea ei cu „Împăratul slavei” , Mântuitorul tot ce a pătimit, dar nu cu patimă în sensul de a păcătui, ci în sensul de a suferi de bunăvoie, toată ispitirea și suferința a primit-o, a suferit încă și mai mult, dar biruind ca un Dumnezeu, iar această putere dorind să ne-o comunice și nouă.

Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă, fără îndoială, existența în Persoana cea una a Mântuitorului a două firi, dar și a două voințe, iar cele două firi comunicându-și însușirile, Mântuitorul „pătimea dumnezeiește și săvârșea minuni omenește: „căci fiind amândouă cu amândouă cu adevărat, ca Dumnezeu, mișcă propria Sa umanitate, iar ca om manifestă propria Sa îndumnezeire. Ca să spun așa pătimea dumnezeiește, căci pătimea de bunăvoie, odată ce nu era simplu om, și săvârșea minuni omenește, căci le săvârșea prin trup odată ce nu era doar Dumnezeu. Astfel, patimile Lui erau minunate, fiind înnoite de puterea dumnezeiască cea după fire, a Celui ce pătimea, iar minunile Lui erau pătimite fiind săvârșite prim puterea pătimitoare, cea după fire, a trupului Celui ce le săvârșea”.

Între cele două firi existând o conlucrare perfectă, ipostasul unificator se exprimă prin ambele, pentru că nici una din cele două nu au fost supuse contopirii, pierzându-se în cealaltă. Firea dumnezeiască fiind lipsită de slavă în trupul omenesc trebuia să se manifeste prin acesta ca mijloc de exprimare al potențelor divine, făcând minuni prin trupul creat, suportând și biruind patimile în firea Sa umană, dar firea divină fiind activă în trupul Său, deși era pusă în umbră prin întrupare dar și păstra și exprima potențele.

Părintele Stăniolae reflectează prin analiza sa obiectivă prin comentariile sale la Sfântul Maxim, fiind un analist analizatorului, deoarece la rândul său Sfântul Maxim îl comentează pe Sfântul Grigorie Teologul, comentând pe Sfântul Maxim, arată modul „pătimirii minunilor”: „făcea și minuni care arăta mai mult dumnezeirea, dar le făcea omenește, căci dumnezeirea nu se arăta în nici o lucrarea în mod descoperit, dumnezeirea lucra minunile prin Duhul Care se arăta biruitor în acceptarea coborârii depline, a renunțării la o așa-zisă umanitate, care de fapt era subumană. Însăși pătimirile erau minunate prin modul lipsit de orice grijă de Sine în care le suporta și minunile erau pătimite căci apăreau din ascultarea liberă în care nu se mai simțea deloc omenescul ca un zid de piatră între El și Dumnezeu.”

În ipostasul divino – uman al Mântuitorului, firea umană a Mântuitorului se suprapune de bunăvoie, există acea ascultare liberă, față de fire dumnezeiască, acea ascultare care duce la libertate, cam același este raportul între noi și Dumnezeu, dacă ne încredințăm voia în mâna Creatorului, putem deveni liberi de păcat sau de orice patimă, opunem lui Dumnezeu putem să fim robi ai patimilor sau a lucrurilor acestei lumi, ne mai fiind stăpâni pe noi înșine, ci altul este stăpân asupra noastră: „firea umană în Hristos se supune cu voință voinței lui divine, pentru că rațiunea ei e luminată de rațiunea divină a Lui, ca model și izvor al ei și vede lucrurile, persoanele umane și relațiile dintre ele în mod drept și în toată profunzimea lor.”

Rațiunea umană luminată fiind de cea divină se supune în mod liber acesteia pentru că acum unește în „profunzimea lucrurilor”, cunoaște adevărul, „rațiunile lucrurilor”, pentru că firea materială este unită cu esența pură a Creatorului, cunoscând ceea ce îi descoperă rațiunea divină. Mântuitorul Hristos asumându-Și firea Sa omenească, luminând-o prin unirea cu firea dumnezeiască, îi dă acesteia posibilitatea de a răbda ispitele și patimile, comunicându-i puterea Sa divină, El iertându-ne ceea ce este peste puterile noastre , deoarece Însuși a cunoscut slăbiciunea și neputințele trupului nostru: „Ni se cere cât a făcut Acela prin fire ale noastre și ni se iartă cât a făcut Acela prin unire cu ale noastre, mai presus de noi, cu condiția ca deprinderea voii noastre păcătoase să nu facă din neputința firii o materie a păcatului”.

Domnul Hristos a viețuit pe pământ asemenea nouă, purtând trup omenesc și ducându-L pe Acesta la desăvârșire prin moartea și învierea Sa; puterea mântuirii este dată de El, trebuie să conlucrăm cu El pentru a ne mântui dar și atunci când vom cădea vom fi iertați, dar nu trebuie să facem din partea neputincioasă a firii noastre o motivație pentru căderile noastre.

Modul unirii celor două firi sau ceea ce le unește pe acestea, puntea dintre ele este după Sfântul Grigorie Teologul mintea, această precizare o face Sfântul Grigorie pentru a-l combate pe Apolinarie, care susținea că în urma unirii locul minții umane a fost luat de Logos dar acest fapt are consecințe negative în ceea ce privește mântuirea în Hristos, mintea este „punte” de legătură între cele două firi: „Mintea se unește cu mintea și printr-însa ca prin ceea ce formează puntea între dumnezeire și grosime cu carnea.”

Era normal ca unirea între cele două firi să se facă la nivelul principiului rațional deoarece ambele firi sunt firi raționale, iar firea umană avea nevoie de lumina Logosului pentru a fi luminată și redirecționată spre ceea ce era normal și conform firii, îndreptată spre Dumnezeu, pentru că datorită păcatului s-a îndreptat mai mult spre cele materiale.

Mintea umană prin unire cu Logosul divin ajunge să cunoască rațiunea supremă să cugete ca în starea inițială departe sau independent de simțuri trupești care o stăpâneau: „La această minte se coboară mai întâi Rațiunea sau Cuvântul ,deșteptând-o din moartea necunoașterii adevărului, făcând-o să cugete independent de simțire și capabilă sa cunoască Rațiunea supremă sau sa simtă Cuvântul supremei revendicări și prin acesta să se elibereze de afecțiunea pătimașă a celor trecătoare și trupești și să simtă o dorință tot mai puternică spre cele netrecătoare… Așa cum fiecare credincios experiază mai întâi în minte coborârea Rațiunii supreme, tot așa Cuvântul lui Dumnezeu, sau rațiunea divină s-au unit prin minte sau prin spirit cu trupul omenesc în Hristos”.

Rațiunea supremă a adus lumina cunoștinței în mintea cea robită, îndreptată spre cele materială, spre cele trecătoare, mintea era îndreptată spre Dumnezeu fiind condusă de Logosul divin. Sfântul Chiril al Alexandriei, un alt mare teolog al răsăritului va apăra credința ortodoxă în fața celor ce contestau unirea reală ac celor două firi în ipostasul cel unul al Fiului lui Dumnezeu: „Sfântul Chiril al Alexandriei folosește expresia li Apolinarie, care circula sub numele Sfântului Atanasie : <<o singură fire întrupată a lui Dumnezeu Cuvântul>> doar o explicare în sens ortodox ca unire a două firi într-un singur ipostas. Sinodul de la Calcedon impuse actul exclusiv al unirii după ipostas. Sfântul Maxim folosește expresia calcedoniană dar o combină cu expresia „în chip esențial” ca să întărească ideea de unitate în cele două ipostasuri. El exprimă prin această unire faptul că firea umană subzistă în concret în și prin ipostasul Cuvântului, adică nu are subzistență concretă de sine. De aceea ea nu cunoaște și nu admite actualizarea voinței sale într-o tendință spre altceva, decât spre ceea ce vrea Fiul lui Dumnezeu. Nesubzistând concret prin sine firea umană nu are o mișcare a voinței de sine.”

Aceasta este aceasta este afirmația Sfântului Maxim Mărturisitorul referitor la cele două voințe ale Mântuitorului, el fiind un apărător al celor două voințe existente în ipostasul Fiului, care nu s-a contopit ci există fiecare cu propria caracteristică, deși mărturisește el că voința umană se supune de bună voie celei dumnezeiești, ea nu se opune acesteia, firea umană subzistând în ipostasul Logosului întrupat, neavând o subzistență de sine nu are o mișcare proprie a voinței ci voiește asemenea Cuvântului. Între cele două voințe nu este contradicție.

În Evanghelia după Matei, există o afirmație ca a stârnit și stârnește comentarii, este acea frază tulburătoare a Mântuitorului din Grădina Ghetsimani, înainte de patima Sa: „Părintele meu de este cu putință, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu ci precum voiești Tu.”

În aceste cuvinte rostite de Mântuitorul pare să existe contradicție între voia sa și cea a Tatălui, dar Sfântul Grigorie explicând această afirmație cutremurătoare a Mântuitorului, afirmă: „Ci deoarece acest Cuvânt este al Celui ce a asumat (natura noastră) – căci El s-a pogorât – și nu e propriu naturii asumate, voi răspunde astfel: Acest cuvânt nu arată că este o voință a fiului deosebită de a Tatălui (M-am pogorât) <<Nu ca să fac voia Mea>> (In. 6, 38), căci voia Mea nu e separată de a Ta, ci este a Mea, este comună căci precum avem o unică dumnezeire, așa avem și o unică voire.”

Sfântul Grigorie afirmă cu tărie existența unei singure voiri în dumnezeire, iar în persoana divino – umană a Mântuitorului existența a două voințe dar care se exprimă unitar, fără contradicție între ele, cum a mai afirmat, voința umană supunându-se de bună voie celei dumnezeiești astfel că voia Mântuitorului Hristos, este aceeași cu a lui Dumnezeu Tatăl.

Sinodul de la Calcedon a formulat dogmă prin care se recunoaște unirea ipostatică între cele două firi ale Mântuitorului, „unitar chip” neîmpărțit, nedespărțit, neamestecat și neschimbat: „Potrivit acestei formule, subiectul este unul în Iisus Hristos, iar naturile două. I s-a spus și comuniunii celor două firi în Iisus Hristos unirea ipostatică, înțelegându-se prin ipostas în primul rând întregimea unei realități – în cazul nostru cele două firi formând un întreg – și apoi principul personal, deoarece și cele trei Persoane ale Sfintei Treimi sunt numite ipostasuri”.

Deși după acest sinod s-a produs o scindare în Biserică, apărând așa-zisele biserici necalcedoniene, care nu acceptă hotărârile Sfântului Sinod de la Calcedon, după cum s-a observat acest fapt se datorează în special nu recunoașterii dogmei în sine ci datorită terminologiei deficitar înțelese, totuși Sfântul Grigorie Teologul rămâne un punct de reper pentru hotărârile sinoadelor ulterioare, el recunoscând unirea celor două firi în ipostasul unic al Cuvântului împotriva ereticului Apolinarie care parțializa unirea ipostatică a Logosului: „Sfântul Grigorie de Nazianz a precizat apoi că: Hristos e unul și nu doi, căci cele două naturi s-au unit în El în una, spre a respinge teza antiohiană a lui Diodor din Tars că naturile rămân în Hristos distincte, cu antiteza duopersonalistă între Logos și om, sfântul Grigorie explică unificarea celor două firi divină și umană în Hristos, prin termenul de „amestecare” împreunare, synusia – synevresis.”

Dar prin această „împreunare”, Sfântul Grigorie nu afirmă o contopire și fiecare fire își păstrează identitatea conlucrând armonios în ipostasul lui Dumnezeu Cuvântul.

Mântuitorul Hristos și-a asumat în ipostasul Său firea umană nu a contopit-o în urma unirii ci producându-se o unire substanțială între cele două firi, fiecare păstrându-și identitatea, voința și lucrarea proprie, existând o conlucrare armonioasă între ele în Persoana divino – umană a Cuvântului s-a produs în urma unirii ipostatice îndumnezeirea firii asumate El fiind „începătura mântuirii noastre”.

III. 2. Chenoza Fiului lui Dumnezeu prin întrupare

Cândva s-a petrecut o nespusă minune ce a marcat și va marca în continuare istoria umanității, i-a dat un nou curs, a reinițiat-o pe făgașul ei firesc, această mare minune este întruparea Domnului. Venirea Fiului lui Dumnezeu în „chip de rob” este marea taină a dumnezeirii care ni se descoperă în chip desăvârșit prin Fiul, întruparea Domnului este minunea de negrăit a creștinismului și a umanității, după cum afirmă Sfântul Ioan Damaschinul „singurul lucru nou sub soare”: „și fiind Dumnezeu desăvârșit, se face om desăvârșit și săvârșește cea mai mare noutate dintre toate noutățile, singurul lucru nou sub soare, prin care se arată puterea infinită a lui Dumnezeu. Căci ce poate fi mai mare decât Dumnezeu să se facă om? Și Cuvântul s-a făcut fără schimbare trup din Duhul cel Sfânt și din Maria Sfânta, pururea Fecioara Născătoare de Dumnezeu.”

În câteva cuvinte Sfântul Ioan Damaschinul reliefează „marea noutate” a întrupării Domnului, Fiul lui Dumnezeu se face om desăvârșit, asemenea nouă întru toate în afară de păcat. Primește a se coborî din slava dumnezeirii pentru a se face asemenea nouă, zămislindu-se de la Duhul Sfânt în pântecele Fecioarei Maria, primind trup din ea, născându-se cu trup ca un om, dar păstrându-și dumnezeirea.

Sfântul Grigorie Teologul îi înalță Fiului un adevărat imn de slavă prin „Cuvântarea la Nașterea Domnului”, cuvinte melodioase, dar cu un pronunțat caracter dogmatic, care s-au păstrat în imnografia cultului ortodox: „Hristos se naște slăviți-L! Hristos din ceruri întâmpinați-L! Hristos pe pământ înălțați-vă! Cântați Domnului tot pământul!”.

Întreaga cuvântare a Sfântului Grigorie este ca o odă a bucuriei adresată Celui ce a venit să aducă din nou bucuria în sufletele celor robiți, a adus lumină în întunericul necunoștinței. Cel neîncăput încape în pântecele curat al Fecioarei Maria, Cel ce a plăsmuit cu mâna pe om se face întocmai ca zidirea Sa, Creatorul se face creatură, ce poate fi mai cutremurător, mai înfricoșător și mai măreț decât acest slăvit eveniment al mântuirii noastre.

Acest mare eveniment al întrupării Domnului a fost interpretat în multe moduri, astfel s-a pus problema dacă păcatul lui Adam a fost cauză a venirii Fiului lui Dumnezeu printre noi, se cunoaște răspunsul categoric al Feritului Augustin: „Dacă omul nu ar fi pierit Fiul Omului nu ar fi venit”. Existând în Biserică numeroase controverse, care încă trezesc discuții până astăzi. Sfântul Chiril al Alexandriei aduce un pic de lumină în marea taină a întrupării Domnului, el pornind de la actul creației, considerând creația ca pe o casă, iar dumnezeu este arhitectul care are în vedere accidentele pe care această casă le poate suferi în timp, El pornește construcția casei consolidând-o pe o temelie sănătoasă, în caz că se va petrece vro stricăciune, construcția să poată fi rezidită pe această temelie: „Ziditorul tuturor a pus mai dinainte pe Hristos ca temelie a mântuirii noastre, înainte chiar de întemeierea lumii. Așa fel încât, atunci când din cauza transgresiunii noastre, s-ar întâmpla să cădem, noi să putem fi rezidiți de El. Deci, cât privește voința și planul Tatălui, Hristos este pus drept temelie, încă înaintea veacurilor. Faptul propriu-zis însă, după cuviință, s-a săvârșit în timp pentru că așa cerea nevoia lucrului. Așa am fost reînnoiți în Hristos, prin venirea Sa în timp, noi care îl avem mai dinainte temelie a mântuirii”.

Mântuitorul Hristos ca Fiu al Tatălui este ziditor și „temelie” al celor create, El este temelia mântuirii noastre încă din veci punându-se această temelie, mai înainte de a fi lumea, în purtarea Sa de grijă Dumnezeu Tatăl a prevăzut și salvarea creaturii Sale prin Fiul Său în cazul „transgresiunii” din partea noastră pentru că zelul omului nu poate să fie altul decât Dumnezeu.

Actul întrupării Fiului lui Dumnezeu este într-adevăr o mare minune, este neimaginabil, privit rațional această întrupare minunată, ce se întâmplă cu slava dumnezeirii, cum poate încăpea cel infinit într-un trup creat? Trebuia să se producă o micșorare, o coborâre din slavă pentru ca acest fapt să se întâmple.

În Sfânta Scriptură găsim într-adevăr mărturie despre o umilire, o chenoză a Fiului, umanul nu putea primii astfel firea dumnezeiască, fără această „golire” de slavă, sfântul Apostol Pavel este cel care vorbește despre această umilire, smerire neimaginabilă a Mântuitorului: „Gândul acesta să fie în voi care era și în Hristos Iisus,/ Care Dumnezeu fiind în chip n-a socotit o răpire a fi El întocmai cu Dumnezeu/ci s-a deșertat pe Sine,chip de rob luând, făcându-se asemenea oamenilor și la înfățișare aflându-se ca un om, / S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-se până la moarte, și încă moarte de cruce. Pentru aceea și Dumnezeu L-a preaînălțat și i-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume;/ ca întru numele lui Iisus Hristos tot genunchiul să se plece, al celor cerești și al celor pământești și al celor de dedesubt./ Și să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl.”( Filip. II, 5-11).

În acest text al Sfântului Apostol Pavel cu un profund caracter dogmatic, avem prezentate câteva aspecte ale iconomiei divine, a Celui care a împlinit planul iconomic pentru noi, a Fiului lui Dumnezeu. Sfântul Apostol pornește de la firea divină a Logosului, Persoana divină a Fiului care este Dumnezeu. „Dumnezeu fiind în chip”, Fiul este „chip” al Tatălui, fiind întocmai cu Dumnezeu, fiind consubstanțial cu Tatăl și cu Duhul. Apare în acest text o mică problemă ce trebuie lămurită în ceea ce privește termenul „răpire”, „ n-a socotit răpire a fi El întocmai cu Dumnezeu”. Acest termen ar putea avea diferite valențe, având diferite interpretări, depinde de modul în care este abordat. Părintele Stăniloae vede o interpretare reușită ținând cont de modul în care a vrut Apostolul să interpreteze acest text prin pronunțarea corectă a acestuia: „să zicem deci:«nu răpire a socotit a fi starea de Dumnezeu» și sensul adevărat va răsării de la sine. Nu a interpretat Fiul calitatea de Dumnezeu ca stând în puterea răpitoare, constrângătoare în act de răpire. Dumnezeirea stă în altceva, în dragoste.”

Fiul lui Dumnezeu vine în lume sub forma robului, asemenea nouă, pentru a ne câștiga dragostea, nu înfricoșându-ne cu slava Sa, fiind constrânși de atotputernicia dumnezeiască să credem în El, ci vine în chip umil pentru a ne fi aproape, pentru a ne cunoaște din interiorul nostru prin propria experiere a umanității, pentru a ne încredința că dumnezeirea nu este doar o slavă atotputernică, distantă, ci este mult mai mult, este dragoste, aceasta este forță supremă a dumnezeirii. Pentru aceasta Fiul lui Dumnezeu „se deșartă” de slava dumnezeiască, făcându-se la înfățișare ca un om, din nemărginita Lui dragoste pentru creatură, pentru a nu lăsa la infinit supusă stricăciunii, pentru ca omul să-și îndrepte din nou atenția spre Creator și nu spre creatură, pentru a-și câștiga adevărata libertate pe care doar Dumnezeu ne-o poate oferi.

Nu putem să vorbim de iubire fără a vorbi de o anumită micșorare, o chenoză presupune orice iubire adevărată, mai ales că fiind Dumnezeu Cel ce se smerește pentru că nu putea fi altă cale, sau dumnezeu folosindu-și atotputernicia putea să ne considere doar simple obiecte, comportându-se cu noi ca atare, dar nu mai era Dumnezeul iubirii: „În orice iubire este o autorestrângere, o chenoză, căci e o renunțare la puterea directă, care reduce la obiect ceea ce este în fața ei. Alternativa pentru Dumnezeu este: sau atotputernicia directă, cu reducerea la starea de obiect a tot ce este în afară de El, Sau o trecere a puterii Sale prin iubirea care o restrânge a afirmării exclusiviste, o înfrânare a puterii Sale, o admitere de alte ființe libere, o coborâre la nivelul lor pentru facerea cu putință a comuniunii.”

Sfântul Grigorie Teologul vorbind despre cele două firi ale Cuvântului afirmă „bogăția” firii divine în contrast cu „sărăcirea” firii omenești, Fiul luând asupra Sa firea cea săracă a înomenirii, o înnobilează pe aceasta , o face mai de cinste: „Acelea erau ale sărăcirii celei muritoare, acestea bogăția Întrupatului. Nu necinsti deci dumnezeirea din pricina acelor lucruri omenești/ Ci tocmai pentru ca să și cinstea cea mai mare a chipului trupesc/ Pe care din iubire față de tine l-a luat asupra sa fiul Cel nestricăcios”.

Întruparea Fiului are loc fără îndoială din iubire, acesta este argumentul care-l invocă Sfântul Grigorie în versurile sale închinate Fiului, acestea au un caracter apologetic, el vorbește despre cele două firi ale Cuvântului pentru a-i arăta măreția chiar și în actul coborârii Lui supreme în „sărăcia cea muritoare”, prin aceasta Mântuitorul Hristos își arată prețuirea față de creatura Sa, cinstindu-o cum numai Dumnezeu putea să o săvârșească, încununând-o cu firea Creatorului, cu dumnezeirea Sa. Pentru aceasta firea noastră stricăcioasă trebuie prețuită, în aceasta constă „cinstea” cea mai mare după cum o consideră Teologul, pentru că Dumnezeu Cel necircumscris se face circumscris primind trup, ridicând-o în slavă prin umilirea lui, acolo unde nu a mai fost vreodată, nici în starea inițială a creației.

Această deșertare de slavă a Fiului nu I-a defăimat dumnezeirea, ci a făcut-o mai de cinste cel puțin în ceea ce privește creatura, astfel trebuie să fie privit Fiul lui Dumnezeu de către oameni, în cinstea pe care trebuie să i-o acordăm lui Dumnezeu, dar în ceea ce privește slava dumnezeirii, în Sfânta Treime, Fiul și-a redobândit slava pe care o avea „înainte de a fi lumea”. El ca Fiu al Tatălui, prin întrupare se „golește” de slava dumnezeiască, dar apoi înălțându-se din u, de această dată cu trupul în starea de slavă de dinainte de întrupare, dobândind aceeași slavă nouă pentru că nu poate exista vreun progres al dumnezeirii, nu ar mai fi Dumnezeu dacă ar cunoaște un progres.

Părintele Stăniloae afirmă că Fiul prin chenoza Sa înfăptuiește o liberă asceză de slava, o lipsă cu voire a slavei din partea Cuvântului lui Dumnezeu:„În sine viața și fericirea dumnezeiască a Fiului, continuă să existe, dar El ca subiect nu mai gustă, pentru Sine ea a încetat. Slava și îndumnezeirea în Sofia, strălucesc înainte de veci, în cer pentru Sfânta Treime, totuși al doilea Ipostas, coborându-se din cer, părăsește această strălucire. El pentru Sine numai are, ci primește înfățișarea robului, libera asceză a chenozei. În acest înțeles „Prunc tânăr, Dumnezeu înainte de veac încetează de a mai avea pentru Sine dumnezeirea Sa: rămâne numai cu natura dumnezeirii, dar fără slava ei.”

Fiul lui Dumnezeu suportă de bună voie „asceza chenozei”, părăsind slava dumnezeirii, dar păstrând firea dumnezeiască, „slava îndumnezeirii existând în continuare în Sfânta Treime, doar Fiul este Cel care părăsește această slavă prin propria voie, este de nepătruns această taină pentru mintea noastră omenească, în această privință veridice sunt afirmațiile Sfântului Grigorie de Nazianz și ale Sfântului Grigorie de Nyssa, ca atunci când vorbim despre firea dumnezeirii se cuvine a păstra tăcerea: „Vorbind despre Dumnezeu, când ajungi la ființa lui Dumnezeu, atunci este vremea să taci. Însă când este vorba de lucrarea Lui, de o cunoaștere a celei ce poate coborî chiar până la noi, este vremea să vorbești despre atotputernicia lui, grăind despre lucrurile Lui și explicând faptele Sale, și să le folosești cuvintele până aici. Însă chestiuni ce trec de această limită, creatura nu trebuie să-și depășească limita naturii sale, ci să se mulțumească a se cunoaște pe sine”.

În cazul chenozei îl aflăm pe Mântuitorul în chipul nostru care ne destăinuie el însuși cele ale dumnezeirii, atât cât ne este nouă cu putință să reținem, căci deși mulți au văzut pe Mântuitorul ca un om, dar însă puțini l-au cunoscut ca un Dumnezeu, celor care li s-au încredințat de la Duhul, pentru că și sfinții apostoli până la pogorârea Duhului Sfânt au cunoscut doar în parte ceea cea era peste puterea rațiunii de a cuprinde.

Sfântul Chiril al Ierusalimului în catehezele sale baptismale vorbește de o înnomenire a lui Dumnezeu, pentru mântuirea noastră: „Căci dacă Hristos este Dumnezeu precum și este, dar nu a luat omenirea, atunci suntem străini de mântuire. Trebuie să ne închinăm lui ca Dumnezeu, dar trebuie să credem că S-a și înnomenit. Nu este lucru de folos să spunem că este om fără Dumnezeire, dar nici nu este mântuitor lucru să nu mărturisim împreună cu Dumnezeirea Sa și omenirea Sa.”

Autorul catehezelor stăruie în mărturisirile sale de credință pentru catehumeni, dar nu numai pentru întreaga comunitate a Bisericii asupra Persoanei divino-umane a Mântuitorului, asupra Celui care a adus mântuirea prin înnomenirea Sa, pentru că nu se poate vorbi de mântuire dacă Fiul lui Dumnezeu nu și-ar fi asumat firea mană, de aceea trebuie mărturisită credința în Domnul Hristos ca Dumnezeu și om. Catehezele au o formă specială, fiind structurate ca mărturisire de credință, având o structură simplă pentru a fi ușor de reținut, Sfântul Chiril astfel structurându-le în cât să cuprindă principalele învățături de credință a Bisericii primelor veacuri.

Dumnezeu a prevăzut în atotștiința Sa așa cum mărturisește Sfântul Chiril al Alexandriei, în planul de restaurare a făpturii, dar nu a ales calea atotputerniciei, a mântuirii de la distanță, ci prin iubirea Sa nemărginită față de omul „cel micșorat cu puțin față de îngeri, a ales chenoza, deșertarea Sa din slavă, întrupându-se pentru a fi în mijlocul nostru. pentru a ne reface, pentru a înnobila nu din exterior ci din interior. Este într-adevăr o mare taină întruparea Domnului Iisus Hristos, dar fără chenoză ea nu ar fi putut avea loc, căci firea omenească s-ar fi ars de slava dumnezeirii: „Numai prin chenoză dumnezeirea s/a putut coborî chiar în sânul umanității, ca să o înnobileze nu din exterior, ca pe un obiect, ci din lăuntru. Fără chenoză natura omenească nu ar fi putut suporta în strânsă intimitate cu ea natura dumnezeiască; ar fi ars, s-ar fi topit de prea marea putere a naturii dumnezeiești.”

Întra-adevăr puterea și strălucirea firii dumnezeiești este mistuitoare pentru firea omenească, avem cazul sfinților,, exemplu edificator în această privință. Sfântul Siluan Athonitul, viețuitor în Muntele Athos în secolul trecut are parte de o cutremurătoare arătare, îl vede pe Hristos Viu, iar această negrăită arătare, îl duce pe Sfântul Siluan într-o stare de epuizare „vecină cu moartea”: „În locul icoanei Mântuitorului îl vede aievea pe Hristos Cel Viu. Întreaga Sa ființă i se umple dintr-o dată de lumina harului, în care îl recunoaște pe Domnul. Privirea Sa blândă și infinit bună, iradiind o negrăită iertare, pace și bucurie, atrage irezistibil întreaga făptură a fratelui Simion copleșită de focul harului până dincolo de limitele puterilor firești. Intensitatea viziunii îi provoacă o stare de pierzare vecină cu moartea.”

Aceasta este starea pe care o provoacă vederea lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt omul poate vedea pe Hristos, dar această arătare cutremurătoare duce ființa umană la o epuizare, dincolo de limitele firii, deși aceasta are loc pentru câteva clipe, trupul uman ajunge aproape de pragul morții.

Dar cum ar fi putut suporta firea noastră unirea cu firea divină, dacă nu ar fi existat chenoza, nu vorbim de trupul pnevmatizat al Mântuitorului după învierea Sa, ci de acel trup uman pe care Mântuitorul și l-a asumat, la întrupare fiind întru totul asemenea nouă în afară de păcat. Un alt caz în care Mântuitorul apare în slavă este la Schimbarea la Față pa Muntele Tabor când cei trei ucenici ai Mântuitorului, văzând slava Fiului „pe cât li se putea arăta”, au căzut cu fețele la pământ din cauza slavei și a glasului cel aud, aici cei trei apostoli văd slava dumnezeirii pe cât puteau ei să privească cu puterile trupești, la fel s-a petrecut în cazul Sfântului Siluan, a văzut pe Domnul Iisus atât cât i-a descoperit Duhul Sfânt, și în cazul acestor epifanii putem vorbi de o chenoză a Fiului, o micșorare a slavei Sale divine pentru a se putea face văzut de către oameni.

Fiul lui Dumnezeu „ luând chipul robului”, pentru a nimicii în Sine rădăcina păcatului, pentru a topii răul în focul dumnezeirii, prin umilirea Sa, El inaugurează și ascultarea: „Dar ca și chip de rob (Filip. 2,7) coboară cu cei împreună robi, sau la robi să-și ia chip străin purtându-mă pe mine întreg în Sine, întreg cu ale mele, ca să se consume (să topească în Sine), ceea ce rău ca focul ceara, sau ca soarele umezeala pământului și eu o să mă împărtășesc de a lui datorită îmbinării. De aceea cinstește cu fapta ascultarea pătimind-o”.

Domnul Iisus Hristos se face chip al robului dând exemplu prin smerenia și ascultarea Sa până la moarte, dându-ne nouă „robilor” exemplu cum ar trebui să fim, pentru că El luând „chip străin”, după cum afirmă Sfântul Grigorie Teologul, topește în El toată răutatea, tot păcatul, luând și mistuind în El toată întinăciunea noastră pentru a ne transmite nouă ce este bun, această „împărtășire” între om și Dumnezeu fiind posibilă datorită „îmbinării”, a unirii celor două firi în Ipostasul cel unic al Cuvântului.

Această afirmație a Sfântului Grigorie Teologul poate fi folosită și în privința sfintei Taine a Euharistiei, când noi venim cu răutățile noastre pentru a le da Lui, ca El să ne împărtășească cu El, cu bunătatea și dumnezeirea Lui.

Sfântul Maxim Mărturisitorul, vorbind despre lumina Schimbării la față a Domnului, o numește „simbol” pentru că aceasta este măsura receptivității omului, nu este peste puterile omului de captare, Dumnezeu în lumină i se descoperă omului cât poate acesta să primească: „Dar întrucât această prezentă e pe măsura receptivității omului, ea e numită de Sfântul Maxim tot „simbol”. Acesta este lumina dumnezeiască. De fapt, atât din ceea ce a spus Sfântul Maxim mai înainte, pe cât și din faptul că pe Tabor s-au arătat pe de o parte chipurile sensibile ale luminii cât și din lumina mai presus de simțuri. Ambele sunt simboluri ale lui Dumnezeu, pentru că El n se arată cu totul descoperit…Un Dumnezeu ascuns în apofaticul Său mai presus de rațiuni, e un Dumnezeu infinit și indefinit, cum nu e «Dumnezeul lui Origen».”

Dumnezeu nu poate fi definit de nici un lucru sau manifestare, Dumnezeu e mai presus de orice manifestare, Dumnezeu e lumină dar e mai presus decât lumină. În ființa lui Sa, Acesta este infinit și indefinit, după cum arată Sfântul Grigorie Teologul, dar totuși pentru noi Dumnezeu se face om, după asemănarea noastră pentru a ni se face cunoscut, deși în cazul teofaniilor, putem vorbi de o chenoză, pentru că în mod deplin este cu neputință de a fi cuprins necreatul de creatură sau infinitul de cele mărginite după cum afirmă Sfântul Maxim.

Sfânta Scriptură cunoaște o întreită naștere după cum afirmă Sfântul Grigorie de Nazianz, nașteri ale noastre, pe acestea trei le arată și le cinstește Mântuitorul: „«Scriptura cunoaște o întreită naștere a noastră: cea din trupuri, cea din Botez, cea din înviere…». Pe toate acestea trei nașteri le arată Hristos al meu că le cinstește: prima, prin suflarea cea dintâi și de viață dătătoare, a doua, prin întrupare și prin Botezul prin care S-a botezat El însuși, iar a treia prin învierea pe care a inaugurat-o El, încât precum S-a făcut primul între mulți frați, așa a primit să se facă și primul născut din morți.”

Această întreită naștere pe care în iconomia Sa divină pe care a împlinit-o, arătându-o, a împlinit-o, Mântuitorul Hristos, prin aceasta s-a împlinit răscumpărarea cea întru Domnul, dacă „cea dintâi face referire la suflarea ce dintâi prin care a fost însuflețit și primul om, a doua ne dezvăluie și întruparea Mântuitorului care I-a chipul omului asemenea nouă. Sfântul Grigorie vorbind de a doua naștere a lui Hristos, vorbește de o naștere prin întrupare și prin Botez pe care Mântuitorul o arată și o cinstește, prin această naștere care trebuie să fie și a omului, a creștinului, care se naște cu trup, dar în domnul se naște prin Botez, prin „apă și Duh”.

Sfântul Maxim comentându-l pe Sfântul Grigorie, afirmă că Mântuitorul se întrupează prin chenoză pentru a-l ridica pe Adam cel vechi: „Căci Cel ce din cauza facerii primului Adam a primit să se facă om și nu a refuzat să se nască din pricina căderii aceluia, acceptând facerea ca pogorământ ca cel căzut, iar prin nașterea ca golire de bunăvoie (chenoză) în favoarea celui osândit. Facerea L-a adus la identitate cu omul de la început, (prin suflare de viață dătătoare) din care luând«după chipul» ca om, a păstrat libertatea nevândută și nepăcătuirea nepătată; prin naștere îmbracă la întrupare, asemănarea cu omul stricăciunii.”

Sfântul Maxim afirmă clar prin aceste cuvinte că Mântuitorul S-a întrupat „deșertându-se”, de slava Sa divină, dar și-a păstrat libertatea, El nu S-a făcut rob al păcatului pentru că El se naște fără păcatul strămoșesc, în persoana Mântuitorului deși există două voințe, ambele sunt naturale, iar voința umană se supune de bunăvoie voinței dumnezeiești, astfel Mântuitorul Iisus Hristos își păstrează libertatea pentru că voința dumnezeiască a Mântuitorului are inițiativa și aceasta este hotărâtoare în Ipostasul Cuvântului: „Logosul întrupat a avut ca om, voință naturală. Această voință este acționată și susținută de voința dumnezeiască. Voința umană nu se opunea voinței divine pentru că ea era îndumnezeită grație unirii ipostatice”.

Fiul lui Dumnezeu îmbracă chipul omului, dar păstrează „libertatea neavândută și nepăcătuirea” datorită unirii ipostatice, voința sa umană fiind naturală se îndumnezeiește acționând în conformitate cu Logosul înnomenit. Cele două voințe naturale ale Mântuitorului Hristos colaborează în perfectă armonie, neexistând contradicții în Persoana divino-umană. Pentru că Mântuitorul nu e marcat sau influențat de dorință ca un om pentru că spre deosebire de om, El nu are o voință deliberativă, partea pătimitore, de dorință sau alte aspecte ale umanului, pentru că dacă ar fi avut o voință deliberativă ar fi existat contradicții între voința divină și aceasta, având voință deliberativă El ar fi fost un simplu om.

Mântuitorul își asumă pentru noi întreita naștere de care vorbește Sfântul Grigorie teologul: „Adam a venit la existență numai prin facere, nu și prin naștere. Urmașii lui vin la existență prin naștere dar nu prin facere. Acestea sunt îmbinate nașterea ca om al Fiului lui Dumnezeu. Prin facere primește ca om «chipul» lui Dumnezeu, dar păstrează libertatea de păcat și nepăcătuirea. Din naștere primește asemănarea cu omul supus stricăciunii pentru că, deși nu primește păcatul și vinovăția personală pentru păcat, primește afectele, sau pătimirea, sau capacitatea de suferință ca noi… Aluat din omul facerii chipul lui Dumnezeu, iar din omul nașterii, chipul de rob sau pătimirea ( capacitatea de suferință)… N-a luat păcatul nașterii noastre pentru că S-a născut din Fecioara ca printr-un fel de facere prin suflare dumnezeiască; n-a luat nepătimirea și mortalitatea, pentru că S-a născut din firea noastră după cădere”.

Primul om spre deosebire de urmașii săi vine la existență prin facere, fiind creat de Dumnezeu în mod direct nemijlocit, dându-i-se suflare de viață de la Creatorul Său fiind creat, iar în starea inițială fiind fără de păcat având posibilitatea de s se desăvârșirii, ceea ce nu s-a petrecut. Părintele Stăniloae subliniază faptul că Fiul se naște asemănător vechiului Adam „ca printr-un fel de facere, prin suflare dumnezeiască” născându-se din Fecioara Maria, prin aceasta precizează Părintele Stăniloae El nu a luat păcatul strămoșesc, pentru că s-a făcut om prin fire, dar printr-un mod mai presus de fire. Mântuitorul primește ca „om” chipul lui Dumnezeu prin facere, prin aceasta este nesupus păcatului păstrând și nepăcătuirea. Iar prin naștere după trup primește chipul de rob, adică capacitatea de suferință și stricăciune.

În Persoana Mântuitorului Hristos se îmbină armonios întreaga naștere pe care El și-o asumă pentru răscumpărarea noastră.

Sfântul Atanasie cel Mare în tratatul său „Despre întruparea cuvântului” un alt motiv al întrupării Fiului, care se face om pentru a descoperi oamenilor pe Dumnezeu, pentru a-i face cunoscători de Dumnezeu în calitatea lor de făpturi raționale: „de aceea milostivindu-Se iarăși de neamul omenesc, ca Unul ce e Bun, nu i-a lăsat deșerți de cunoștința Lui, ca să nu le fie iarăși de folos existența însăși, căci ce folos ar avea cei creați dacă nu ar cunoaște pe Făcătorul lor? Sau cum ar fi raționali necunoscând pe Cuvântul (Rațiunea) Tatălui în care s-au făcut? Căci nu s-ar deosebi de loc de cele neraționale, dacă n-ar cunoaște mai mult decât cele din jurul pământului.”

Făpturile raționale se deosebesc de celelalte făpturi prin faptul că au cunoștință, că pot raționa, își dau seama ce se petrece în jurul lor, dar asta nu e îndeajuns afirmă sfântul părinte, ca făpturi raționale trebuie să adevăratul sens al vieții, spre ce se îndreaptă viața și care este menirea ei, dacă existența are vreun sens astfel viața fără sens nu si-ar mai avea rostul, trebuie să-l cunoască pe Acela care a dat sens între făpturi: „dacă existența fără cunoștință ori fără sens, cunoștința care dă cu adevărat sens făpturilor este cunoașterea lui Dumnezeu de către oameni. Numai cunoștința Celui Infinit ca Persoană poate să țină mereu treaz interesul oamenilor pentru a cunoaște. Chiar cunoașterea lucrurilor n-ar da un sens deplin existenței umane, dacă prin ele n-ar cunoaște pe Dumnezeu cel Infinit mereu nou și bun în comunicarea Lui.”

Așadar Fiul lui Dumnezeu se face om pentru a-i descoperi omului cunoștința de Dumnezeu pentru a vorbi El însuși despre Sine.

Dumnezeu în marea Sa milostivire se descoperă, se face om pentru oameni. Sfântul Atanasie precizează că „Unul ce e bun”, făcând referire la Atotbunătatea lui Dumnezeu, după cum Mântuitorul pe tânărul ce căuta desăvârșirea îi spunea acestuia că numai Dumnezeu e Bun, la fel face și Sf. Atanasie afirmând prin aceasta că bunătatea și milostivirea deplină e doar la Acela Care din bunătate și iubire ni se face cunoscut pentru a nu izbăvii de întunericul necunoștinței și robia păcatului, „Unul” este Dumnezeul cel Adevărat, Dumnezeul milostivirii.

Tradiția Bisericii este un adevărat tezaur doctrinar, în imnele din cărțile liturgice avem dezvoltată întreaga doctrină a bisericii lui Hristos, în versuri de către imnografii creștini reprezentând tradiția vie a cultului creștin. Toate actele iconomiei mântuirii sunt frumos exprimate în imnele liturgice. La fel putem spune că se petrece cu actul chenozei, al umilirii Fiului care este preamărit prin imne de o profunzime liturgică și dogmatică deosebită: „Negrăita smerenia Cuvântului lui Dumnezeu, cum că Hristos Însuși este Dumnezeu și om, Dumnezeu , nu răpire a fi socotindu-se când se aseamănă în chip de rob, arată oamenilor că s-a preaslăvit cu slavă”

Un alt aspect important al chenozei, este acela al pătimirii sau al suportării patimilor. S-a pus problema cine suferea pătimirea, ipostasul sau firea, în acest caz, vorbindu-se de firea dumnezeiască. Sf. Chiril al Alexandriei, mare apărător al Persoanei divino-umane a Mântuitorului, afirma că firea dumnezeiască pătimește ca ipostasul Cuvântului Care Și-a asumat firea umană. „Căci nu firea dumnezeiască a devenit prin aceasta pătimitoare, întrucât a devenit și Persoana firii omenești. Pe de altă parte, puterea cu acre Hristos a suportat pătimirile fără să treacă prin ele la păcat, o are prin faptul că e Fiul lui Dumnezeu, purtător al firii dumnezeiești. Prin ea are putere de a suporta pătimirile omenești”

Ipostasul Logosului devine pătimitor prin faptul că este purtător și al firii umane, pătimind pentru aceasta. Dar această pătimire se referă la suportarea durerii, a suferinței, de către Persoana Mântuitorului, fără a cădea în păcat. iar puterea de a suporta durerea fără a cădea în păcat o are prin faptul că este purtător al firii dumnezeiești. Mântuitorul, prin cele două firi ale Sale are calitatea ca printr-o fire, prin cea umană, să suporte patima (durerea), iar prin cea dumnezeiască să i se opună păcatului. Aceasta întărește firea pătimitoare, o ferește de greșeală.

Mântuitorul Se face Om pentru a împărtăși făpturii din plinătatea Sa, pentru ca omul împărtășindu-se de bogăția Cuvântului să-L cunoască pe Acela care l-a îmbogățit. Prin deșertarea Sa. , luând grosimea cărnii: „Ceea ce este se face și Cel ce ne-a zidit Se zidește și Cel nemărginit Se mărginește prin mijlocirea sufletului cugetător, care mijlocește între grosimea cărnii și Cel Care îmbogățește se sărăcește, că se sărăcește cu carnea mea ca să mă îmbogățesc eu cu Dumnezeul Lui și Cel plin se golește, căci se golește de slava Sa pentru puțin timp, ca să mă împărtășească pe mine de plinătatea Sa.”

Aceasta este percepția Sfântului Grigorie Teologul despre chenoză, „Ziditorul” făpturii se zidește, „Cel nemărginit Se mărginește”, El Își pune margini, nu este forțat, nimeni nu-L obligă, El este liber de a face aceasta.

Chenoza, sub acest aspect, având două componente în modul ei de desfășurare, anume un prim aspect al deșertării Fiului, acela al hotărârii libere a Cuvântului, de a Se face om, iar etapa următoare este actul propriu-zis al Întrupării Fiului.

Dar prin Întrupare, Fiul lui Dumnezeu renunță la slava dumnezeirii, nu la celelalte atribute ale firii dumnezeiești, pentru că El nu încetează nici o clipă a fi și Dumnezeu, păstrându-Și cele specifice dumnezeirii ca atotputernicia, atotprezența, cunoștința dumnezeiască, chenoza fiind o „asceză”de bunăvoie de la slava dumnezeiască. Cele două firi își păstrează identitatea în urma întrupării, Sfântul Grigorie Teologul vorbind de o „întrepătrundere” a firilor, o teandrie al lor: „Though both compose a single whole, it is not by unity of nature, but by coalescence of those two natures.”

Există un „întreg”, unul singur este Ipostasul Cuvântului, iar cele două firi ale Cuvântului subzistă întrepătrunzându-se, comunicându-și însușirile, dar fără să existe o unitate de natură, ci sunt două firi ce nu se contopesc, ci fiecare păstrându-și caracteristicile naturii (firii).

Sfântul Maxim Mărturisitorul vede în consecințele actului chenotic al Mântuitorului restabilirea firii în umanitatea căzută, redarea rațiunilor făpturilor, o cunoaștere a sensului existenței de care vorbea. Sfântul Atanasie, ca scop al întrupării Mântuitorului, dar nu în ultimul rând Mântuitorul, prin „restabilirea”chipului originar în om, reface comuniunea cu Dumnezeu: „Dumnezeu cel ce a făcut firea, după ce aceasta a slăbit sub povara păcatului, a vindecat-o din iubire pentru noi. Căci golindu-Se pentru noi și luând chip de rob, a unit-o cu Sine după ipostas în sens neschimbat făcându-se întreg om ca noi, pentru noi, într-atât încât li s-a părut celor necredincioși că nu e Dumnezeu, […], ca să desfacă lucrurile diavolului în noi și să redea firii rațiunile ei și să restabilească puterea iubirii, opusul iubirii de sine și prin această unire a ei cu El și a oamenilor între ei.”

Dumnezeu S-a făcut om pentru a înlătura egoismul și ura ce dezbină umanitatea din pricina păcatului, El redând firii umane rațiunea inițială a existenței. Oamenii pot din nou să trăiască în comuniunea în iubire, între ei, și mai ales pe restaurarea comunicării cu Dumnezeu, cel care ne-a creat pentru El, ne mai putând să lase creația „mâinilor sale” în robia potrivnicului. Un act sau o manifestare a smereniei în trup a Mântuitorului, este aceea prin care El în joia din săptămâna mare, săptămâna patimilor înainte de Cina cea de Taină, El Fiul lui Dumnezeu spală picioarele uceniciilor Săi, o smerenie a smereniei am putea spune, prin aceasta Mântuitorul își învață ucenicii săi ce înseamnă întâietatea în Împărăția Sa, dându-le pildă de adâncă smerenie: „Dacă Eu Domnul și Învățătorul v-am spălat vouă picioarele și voi sunteți datori să vă spălați vouă picioarele unii altora, că v-am dat vouă pildă ca pre cum v-am făcut eu vouă să faceți și voi.”

Iar pilda pe care Mântuitorul a dat-o ucenicilor Săi a fost fără îndoială smerenia Sa covârșitoare. În alt loc Mântuitorul le spune: „Învățați de la Mine că sunt Blând și smerit cu inima”.

În această adevărată pildă a smereniei Mântuitorului Hristos, a spălării picioarelor ucenicilor, mai putem face o analogie a actului chenotic a Fiului prin Întrupare cu dezbrăcarea și îmbrăcarea Mântuitorului de haină. Înainte de a spăla picioarele Sfinților Apostoli, o dă jos, o preînchipuire a smereniei Sale, Fiul Se dezbracă de slava Sa divină pentru a lua trupul nostru, săvârșind lucrarea mântuitoare , apoi se îmbracă cu haina, Fiul se înalță, îmbrăcându-Se din nou cu slava dumnezeiască în sânul Sfintei Treimi.

Prin om, Dumnezeu Își manifestă atotputernicia și El poate împărtăși și pe omul care crede de puterea Lui, dacă e smerit: „Cât e de mic omul, e înzestrat cu o conștiință care știe de Dumnezeu, cât e de mic cuvântul omenesc, Dumnezeu găsește mijloc de a se exprima prin el clar, de a porunci prin el mării să se liniștească. Cât de mici sunt mâinile omenești, pot vindeca boli incurabile, prin atingerea puterii dumnezeiești prin el, pe de o parte se face atât de mic că suportă toate neputințele omenescului, pe de altă parte atât de mare, că prin el își manifestă atotputernicia. E sluga omului și Împărat al tuturor. Totul depinde de voia Lui. Cât am conștiința că sunt mai mic, mai gol de puteri proprii, cu atât El ocupă un loc mai mare în mine și cu cât mi se pare că sunt mai plin de puteri proprii, cu atât îi dau loc mai mic în mine sau am conștiința că e mai puțin în mine.”

III. 3. Fecioara Maria – Născătoare de Dumnezeu

Fecioara Maria este marea binecuvântare cu care a fost învrednicit neamul omenesc, cu cea mai mare cinste pe care o putea primi vreo persoană umană de la Dumnezeu se încununează cea care s-a învrednicit să poarte în pântecele său pe Cel infinit, pe Cel care nici cerurile nu-L pot mărgini., se face prunc asemenea nouă.

Fecioara Maria a fost subiect de discuție încă din primele veacuri ale creștinismului, astfel în secolul al II-lea au existat voci care au contestat Fecioria Macii Domnului, iar Părinții Bisericii nu au putut lăsa ca să fie defăimată cea prin care Dumnezeu s-a făcut om.

Cu adevărat mare este taina ce s-a săvârșit cu Fecioara Maria. În Sfânta Scriptură avem numeroase mărturii, fie vechi testamentare, în care este profețită minunea ce se va petrece, fie în Noul Testament în care ni se prezintă actul minunat al zămislirii Fiului lui Dumnezeu din trupul ei feciorelnic.

Sfântul Grigorie de Nazianz, mărturisește minunea ce s-a săvârșit prin Maica Domnului, el fiind cu învățătura sa ortodoxă în tonul Bisericii acelei perioade, deși el nu tratează în mod particular pe Sfânta Fecioară, dar teologhisind despre Fiul ei, o cinstește și pe Maica Sa, numind-o „femeie, dar fecioară”: „Se naște din femeie, dar din Fecioară (Lc. I, 34, 36; Mt. I, 20). Una dintre acestea Îl arată om , cealaltă Dumnezeu. El se arată aici fără Tată (Mt. I, 20), dar acolo fără mamă (Ps. 2, 7). Amândouă sunt proprii dumnezeirii. A fost luat în pântece (Lc. I, 31) dar a fost cunoscut de proroc, când era purtat în pântece și a săltat în prezența Cuvântului pentru care a fost făcut.”

Sfântul Grigorie arătând prin acești termeni „femeia” și „fecioara” două lucruri distincte, acum prin „femeie” el arată că Mântuitorul S-a născut asemenea nouă ca un om obișnuit, dar a fost mai mult decât un om prin aceia că S-a născut într-un mod minunat, mai presus de fire, „ca printr-o suflare” de la Duhul Sfânt cum afirmă părintele Stăniloae. Prin aceasta Fiul a fost născut fără păcatul strămoșesc, împlinind profețiile vechi testamentare, în acest mod Maica Domnului a zămislit fără de păcat, fără să i se strice pecețile fecioriei.

Mântuitorul a cunoscut două nașteri, după dumnezeire S-a născut din Tatăl, de aceea este „fără de mamă”, iar după umanitate mai presus de legile firii se naște din Fecioara Maria, pe pământ fiind fără de tată căci s-a născut de la Duhul Sfânt.

Referitor la proorocul care „L-a cunoscut” din pântece se referă la Sfântul Ioan Botezătorul, cel trimis să gătească calea Domnului, fiind Înaintemergătorul Domnului nostru. Sfântul Ioan Botezătorul a tresăltat în pântecele maicii sale când se afla în prezența Fecioarei Maria, prezența Maicii Sfinte umple de Duh Sfânt locul, astfel s-a petrecut cu Elisabeta mama Sfântului Ioan Botezătorul: „Iar când a auzit Elisabeta salutarea Mariei, pruncul a săltat în pântecele ei și Elisabeta s-a umplut de Duh Sfânt / Și cu glas mare și a zis: Binecuvântată ești tu între femei și Binecuvântat este Rodul pântecelui tău. / Și de unde mie aceasta ca să vină la mine Maica Domnului meu?”

Elisabeta doar auzind salutul Mariei s-a umplut de Duh Sfânt se află lucrător în ea, îl acea pe Fiul lui Dumnezeu în pântece și-L va păstra pe Fiul ei în inimă și după naștere. Pentru curățirea sufletului ei și pentru viața ei închinată Domnului a fost învrednicită cu dumnezeiasca cinste a fi Mama Cuvântului lui Dumnezeu și de a fi, cum afirmă Sfântul Ioan Damaschinul „logodnica lui Dumnezeu”: „iar Cel iubit n-a fost iubit pentru aceasta se naște Fecioara, opusă fiind nașterii din desfrânare, ci însăși logodnica lui Dumnezeu și născând mila Lui. Și poporului de odinioară, și cel ce nu mai era iubit e iubit. Căci din ea se naște Fiul Cel iubit al lui Dumnezeu, întru care a binevoit.”

Aceste cuvinte le rostește cel ce a sintetizat întreaga sa învățătură patristică a sinoadelor, cu adevărat, mare este rolul pe care l-a avut Fecioara Maria, e logodită cu Dumnezeu,prin aceea că Fiul lui Dumnezeu, după Sfântul Părinte, Acesta este Cuvântul Tatălui, prin care am primit și noi mila, am fost miluiți prin Fecioara Maria prin care am primit mila lui Dumnezeu.

Noul popor al lui Dumnezeu se reface prin Sfânta Fecioară, acest nou popor cuprinde pe toți aceia ce vor crede în Fiul ei. Omul este miluit și e din nou iubit, pentru că Fiul Omului, prin Întruparea Sa ne-a făcut pe toți frați ai Săi, și prin aceasta fiii Celui Înalt.

În binecuvântarea Elisabetei către Maria întâlnim singura expresie care îi este încredințată numai ei, e numită „Maica Domnului meu”, este singura exprimare de acest fel întâlnită în cuprinsul Noului Testament. De la această formulă, pe drept adresată Mariei Sfinte, s-au formulat dogmele mariologice încă din perioada sinoadelor ecumenice.

Astfel, încă de la primul sinod ecumenic, Maica Domnului este recunoscută ca și „Fecioara”, stabilindu-se învățătura despre dumnezeiasca și consubstanțiabilitatea Fiului lui Dumnezeu cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. „Fecioarei Maria”i se recunoaște meritul ei deosebit, de a fi mamă Celui Ce se întrupează din ea, a Fiului lui Dumnezeu prin participarea Duhului Sfânt. „Care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri și S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara ți S-a făcut om”.

Încă dinainte pastorației și teologiei părinților capadocieni se afirma în mod oficial Fecioria Mariei, recunoscându-se întruparea Fiului lui Dumnezeu, dar care în zilele de pe urmă a primit a lua trup făcându-Se Fiu al Omului din Sfânta Fecioară.

Părinții Bisericii din primele veacuri o numesc pe Sfânta Maria „cu dar dăruită”, de acest mare dar pe care îl primim prin Maica Domnului – vorbește Sfântul Efrem Sirul: „înălțând rugăciuni de laudă Maicii Domnului, o numește Născătoare de Dumnezeu, cu dar dăruită;încăperea dumnezeirii Unuia – Născut al Tatălui Celui fără de moarte și nevăzut; scaun în chipul focului, mireasă a lui Dumnezeu prin care cu Dânsul ne-am împăcat; izvor de viață primitor; dăruirea tuturor bunătăților, cea după Mântuitorul altă mântuitoare și după Mijlocitorul, mijlocitoarea a toată lumea”.

Sfântul Efrem Sirul, la fel ca și Sfântul Ioan Damaschin, îi mai adresează Sfintei Fecioare laude de exprimare deosebită, ca „mireasa lui Dumnezeu”, spre deosebire de Sfântul Damaschin, care o numește „logodnică a lui Dumnezeu”. Mai profund și mai cutremurător este acest apelativ de „mireasă a lui Dumnezeu”. Nu poate fi vreun epitet mai frumos decât acesta, pentru o făptură umană.

O expresie deosebită pe care o rostește spre lauda Fecioare Maria „scaun în chipul focului”, e numită astfel pentru că L-a ținut, pe Cel ce ține toate, în brațe în pruncie. L-a zămislit în pântecele ei și-L va păstra mereu în inima sa. Dar aceste cuvinte ale Sfântului Efrem Sirul mai ascund un adevăr profund, o profeție care îi prefigurează pururi – fecioria. Este vorba de rugul pe care l-a văzut Moise și care ardea, dar nu se mistuia.

Cel care s-a învrednicit de a avea o astfel de vedenie duhovnicească, Moise, a trebuit să parcurgă un drum duhovnicesc pentru a ajunge la o anumită etapă duhovnicească, pentru a se învrednici de astfel de vederi duhovnicești cu încărcătură mesianică deosebită, astfel Sfântul Maxim în această ipostază îl vede pe Moise: „se învrednicește să devină prin înțelegere văzător ți auzitor al focului dumnezeiesc negrăit și suprafiresc, aflat în ființa lucrurilor ca într-un tufiș, adică al Cuvântului dumnezeiesc, care în timpurile mai de pe urmă a strălucit din rugul Sfintei Fecioare și a petrecut cu noi în trup”.

Sfântul Maxim vede în sfântul prooroc Moise pe acela care a străbătut prin viață duhovnicească trecând de la realitatea lucrurilor la rațiunea lor. El văzând nu numai rațiunea acestora, „focul Cuvântului”, Îl vede pe Dumnezeu, pe Fiul prin lucruri, prin rațiunea lor. Sfântul Maxim, prin rugul aprins o percepe pe Sfânta Fecioară, iar prin tufiș ce ardea în focul dumnezeiesc și suprafiresc este Cuvântul lui Dumnezeu Care prin rugul Sfintei Fecioare a petrecut cu noi în trup”.

Părintele Stăniloae surprinde câteva aspecte în ceea ce privește viziunea Sfântului Maxim despre Sfântul prooroc Moise ca om ce L-a văzut pe Cuvântul în firea lucrurilor, dar și pe cea prin care Cuvântul a strălucit în lume în chip omenesc: „Petrecând multă vreme pe înălțimea înțelegerii și contemplației duhovnicești, după părăsirea relației minții cu cele sensibile, se învrednicește să devină prin înțelegere, văzător al focului și auzitor al Cuvântului lui Dumnezeu, aflător în ființa lucrurilor create (în tufiș), adică al Cuvântului dumnezeiesc Care ne grăiește prin lucruri, iar mai pe urmă va străluci din rugul Sfintei Fecioare. Dumnezeu se arată pentru noi prin ființa lucrurilor create, făcându-le transparente, ca un foc ce arde în ele fără să le consume, fapt care își atinge gradul culminant în arătarea lui Dumnezeu în trupul luat din Fecioară. Trupul Fecioarei și trupul lui Hristos sunt supreme justificare a materiei ca mediu de arătare a lui Dumnezeu. Ele sunt o respingere clară a teoriei origeniste despre răul ființial al materiei.”

Materia nu poate să fie rea în sine, de vreme ce Dumnezeu se descoperă prin materie. Fiul lui Dumnezeu ia trup uman pentru a ni se descoperi, iar lui Moise i se arată în tufișul arzător cu foc dumnezeiesc din Fecioara Maria „strălucește” Cuvântul lui Dumnezeu în trup uman. Astfel materia devine mediu de arătare a lui Dumnezeu. din „rugul trupului său” Îl arată strălucitor pe Cuvântul Cel Ce a sădit rațiune în toată făptura și este Rațiune Însăși și trup din Fecioara Maria.

Sfântul Efrem Sirul o mai numește pe Sfânta Fecioară „după Mântuitorul altă mântuitoare și după Mijlocitorul altă mijlocitoare”. Cu adevărat acestea se împlinesc în ea, prin care avem îndrăzneală către Dumnezeu, am fost „înfiați” de Dumnezeu prin Fiul Său născut din Fecioara Maria, nimeni dintre „cei de sus”sau „cei de jos”nu poate avea îndrăzneală mai mare către Dumnezeu decât Maica Domnului, pentru că a fost Mamă după trup. Cuvântului lui Dumnezeu cine-I poate mijloci cu familiaritate pe lângă Fiul, decât mama Sa? De aceea Biserica i-a recunoscut calitatea de mijlocitoare și pururi rugătoare către Dumnezeu.

Sfântul Grigorie Teologul mărturisește faptul incontestabil că Fiul lui Dumnezeu Se naște după trup din Fecioara Maria împotriva minților celor rătăcite, ce rătăceau pe alții cu învățăturile lor deșarte, născând fără de ani și fără de început.

Sfinții Părinți ai Bisericii au avut către Mama Mântuitorului mare evlavie, pentru că îi simțeau ajutorul și mijlocirea Maicii Sfinte.

Un sfânt al veacurilor din urmă care a viețuit în muntele Athos, Sfântul Siluan Athonitul, a primit prin descoperire de la Duhul Sfânt un răspuns la neliniștea sa sufletească referitor la Fecioara Maria: „Mi-a venit gândul: Poate că Maica Domnului a păcătuit odată chiar numai cu gândul, dar deodată cu gândul un glas mi-a spus lămurit: <<Maica Domnului n-a păcătuit niciodată nici măcar cu gândul>>. Astfel Duhul Sfânt a mărturisit în inima mea curăția ei. Dar în timpul vieții ei pământești și în ea a fost oarece nedeplinătate și unele greșeli, dar fără de păcat. Se vede aceasta din Evanghelie atunci când întorcându-se la Ierusalim nu știa unde este Fiul ei și L-a căutat împreună cu Iosif vreme de trei zile.

Deși a mai avut unele ezitări, cum a fost acel episod al căutării Fiului ei, găsindu-L mai apoi în templu, ea a fost curățită de Duhul Sfânt. S-a ferit de păcat toată viața ei, așa cum Duhul Sfânt mărturisește în inima cuviosului Părinte athonit risipindu-i îndoiala, pentru că același Sfânt primise „rugăciunea inimii”, rostindu-și neîncetat în inima sa prin Maica Domnului, ca dar, de care puțini nevoitori se învrednicesc pe parcursul vieții.

Fecioara Maria s-a născut în chip natural ca orice om, fiind curățită în momentul zămislirii de către Duhul Sfânt. Aceasta este învățătura Bisericii Ortodoxe . Astfel ne învață și Sfântul Grigorie de Nazianz: „Nu a fost nimic josnic pentru el pentru că l-a zidit Cuvântul și nici nu S-a făcut om din scurgere omenească, ci din carnea, fericitei Maici nenuntite. A venit om de către Sineși zidit și S-a curățit din pricina mea”.

Sfântul Grigorie Teologul afirmă prin aceste cuvinte, de mare profunzime teologică, care până astăzi mai stârnesc alte și alte comentarii, fără echivoc, nașterea Mântuitorului „nu din carne și poftă trupească, ci din carnea mai înainte curățite de Duhul Sfânt , ea nefiind lipsită de păcatul strămoșesc la naștere, dar fiind curățită în profunzimea luării în pântece, tot prin lucrarea Duhului Sfânt. Astfel să fie purificată Fecioara pentru a primi pe răscumpărătorul, pentru a se învrednici de această dumnezeiască cinste.

Sfântul Chiril al Alexandriei, marele apărător al Cuvântului ca unic ipostas în două firi, dar și al Fecioarei Maria, numind-o Născătoare de Dumnezeu, pentru că Fiul lui Dumnezeu se zămislește din pântecele ei. Ea este sfințită prin Acela Care S-a zămislit în pântecele ei: „Dar numai Născătoarea de Dumnezeu este particular cea care a avut pe Duhul Însuși, umbrind-o și sălășluind în ea, și L-a născut pe cel conceput cu ipostas al trupului luat din ea. Căci nu a născut pe cineva sfințit, ci pe Sfântul care, născându-se din ea, a și sfințit-o.”

Cum poate fi numită cea care a Născut pe Fiul lui Dumnezeu după trup, decât Născătoare de Dumnezeu, ea este Născătoare de Dumnezeu ca urmare a unirii ipostatice dintre cele două firi în ipostasul unic al Cuvântului, nu poate fi doar născătoare de om, pentru că ea nu a născut doar omul, ci pe Cuvântul Întrupat, Dumnezeu și om, Sfântul Chiril al Alexandriei fiind necruțător în afirmațiile sale pentru a o apăra pe Maica Domnului de învățătură hulitoare a ereticilor. Cel care a ieșit din Fecioara Maria a sfințit-o pentru că era Sfântul lui Dumnezeu. Doar Unul singur S-a născut din Fecioară S-a născut Sfânt pentru că Acela este lipsit de păcatul strămoșesc, fiind om, dar Fiul lui Dumnezeu, iar zămislirea Lui S-a făcut pe cale mai presus de legile firii de la Duhul Sfânt, după Cuvântul Evangheliei: „Cel ce se va naște din fire Fiul lui Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu se va chema.” Datorită conlucrării armonioase în urma consimțământului dat de Sfânta Fecioară, între ca și Duhul Sfânt, Sfântul Grigorie de Nazianz afirmă că: „Iisus S-a turnat în pântecele Mariei simultan, în mod uman și în mod divin, pentru că lucrul s-a petrecut potrivit legii zămislirii omenești în mod divin, pentru că faptul a avut loc fără intervenție bărbătească.”

Fecioara Maria se învoiește de bună voie la arătarea Arhanghelului de a primi în sine pe „Fiul lui Dumnezeu „Celui Preaînalt”, ea era liberă să hotărască, putea chiar să refuze, dar constituția ei sufletească, era astfel alcătuită pentru a primi pe Dumnezeu. Sfinții Părinți spuneau că Maica Domnului se ruga pentru a primi pe Dumnezeu, ea nu pute astfel să refuze.

Modul zămislirii Fiului lui Dumnezeu s-a făcut mai presus de legile firii, El fiind pe pământ „fără de tată”. Zămislirea făcându-se în pântecele Fecioarei Maria ca printr-o suflare după cum afirmă Sfântul Grigorie Teologul, că Fiul a suportat întreita naștere cinstind-o, născându-se „ca printr-o suflare asemenea protopărintelui nostru Adam, El a fost zămislit fără păcatul strămoșesc, păzindu-se neatinsă Fecioria Maicii Sfinte.

La cuvintele sfântului prooroc David: „Ascultă fiica mea, uită poporul tău și casa tatălui tău”, Crisip al Ierusalimului în acest mod interpretează cuvintele proorocului: „originea ta este mai prejos decât ceea ce ești fi chemată să fi, căci vei fi făcută regină cerească, mireasă a regelui ceresc.”

Același fapt subliniază Sfântul Grigorie într-un poem dogmatic, aceasta este imensa măreție l a care a fost chemată „cea mai Sfântă-ntre fecioare”, pentru că în trup de om se învrednicește a fi maică a lui Dumnezeu după trup.

Zămislirea făcându-se fără plăcere de la Duhul Sfânt, în acest mod a fost lipsită de dureri în timpul purtării în pântece, cât și la naștere, aceasta petrecându-se fără durere: „Maica Domnului L-a zămislit fără plăcere trupească și, ca urmare, timp de nouă luni L-a purtat în pântecele ei, fără vreun efort și fără să-I simtă greutatea… astfel s-au împlinit spusele profetului Isaia: „Iată Domnul vine pe nor ușor (Isaia, 9, 1), încât Preacurata nu îi simțea greutatea… așadar, zămislirea s-a făcut fără plăcere, iar purtarea în pântece, fără greutate, în același fel în care nașterea lui Hristos nu a stricat fecioria Născătoarei de Dumnezeu. Acolo unde este puterea Preasfântului Duh „se biruiește rânduiala firii”.

De aceea Sfânta Fecioară și-a păstrat fecioria neatinsă înainte și după naștere, pentru că lucrarea Sfântului Duh „biruiește rânduiala firii” „norul ușor” pe care vine Domnul despre Cel Care vorbește proorocul Isaia. Am putea spune că e Fecioara Maria, sau , în cazul de față Fiul zămislindu-Se „ca printr-o suflare”, Trupul Său fiind asemenea unui nor, pe care Fecioara Maria Îl poartă în pântece.

Sfântul Grigorie de Nazianz își arată adeziune la Dumnezeu prin Maica Domnului, o numește fără tăgadă „Mama lui Dumnezeu”: „Anyone who does not admit that Holy Mary is the Mother of God is out of touch with the head”.

Aceasta este expresia credinței în Maica Domnului a Sfinților Părinți din primele veacuri. Ața s-a transmis această credință până azi. Nu poate cineva să-L recunoască pe Hristos ca Dumnezeu, dar să refuze credință în Fecioara Maria. Cum te vei apropia de Fiul, dacă nu-I cinstești Mama, de aceea cine nu vede pe Maica Domnului – Născătoarea de Dumnezeu, Mamă după trup a Celui Preaînalt, este în afara dumnezeirii, după expresia Părintelui Grigorie de Nazianz.

Sfântul Ioan Damaschin, marele cinstitor, imnolog al Preasfintei Fecioare Marii, adresează Maicii Domnului cuvinte de mare profunzime, atât dogmatice, cât și de o duioșie extraordinară: „… și s-au unit buzele tale cu buzele lui Dumnezeu… Dumnezeul tuturor, mai înainte cunoscând vrednicia ta, te-a iubit și iubindu-te mai înainte a rânduit și te-a adus la ființă și te-a arătat Maică, Născătoare de Dumnezeu și hrănitoare a propriului Fiu și Cuvânt”.

Frumoase și profunde, cuvintele Sfântului Ioan, asemănătoare în ultima parte unde Sfântul recunoaște o anumită predestinare, preștiință a lui Dumnezeu, la fel ca în rugăciunea Sfântului Simeon ul Teolog din Canonul Sfintei Împărtășanii, unde se recunoaște cu preștiința a lui Dumnezeu în cazul păcatelor și a faptelor noastre încă nesăvârșite de noi, dar care sunt deja știute de Dumnezeu, la fel , în cazul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Domnul cunoaște de mai înainte vrednicia și curăția Fecioarei Maria, rânduindu-i de mai înainte a fi Maica Domnului după trup.

Dumnezeu, Care în atotștiința Sa toate le chivernisește, a învrednicit-o pe Fecioara Maria de a fi cea ce prin care blestemul, Noua Evă, prin care primind izbăvirea, prin care primește trup, Cel ce a ridicat păcatele lumii prin jertfă și învierea Sa.

Sfântul Grigorie Palama vede în Fecioara Maria o podoabă a creației., o limită între creat și necreat: „În persoana Fecioarei s-au întrunit toate frumusețile particulare pe care Dumnezeu le-a împărțit altor creaturi și a făcut-o podoabă comună tuturor ființelor văzute și nevăzute. Maica Domului reprezintă limita între cele crete și cele necreate”.

Revenind la afirmația Sfântului Ioan Damaschin, „buzele ei s-au atins de buzele lui Dumnezeu”, ascultând această cutremurătoare, dar duioasă frază, cum ai putea să rostești altfel de cuvinte netrebnice celei ce L-a purtat pe Dumnezeu în brațe, cu adevărat mare și nepătrunsă este taina ce s-a lucrat în Sfânta Fecioară, adevărate sunt cuvintele Sfinților Părinți care afirmă despre Maica Domnului că precum la Tatăl nu se poate ajunge decât prin Fiul, tot așa nu putem ajunge la Fiul decât prin Maica Domnului. Între Fecioara Maria și Pruncul Iisus se stabilește raportul dintre mamă și Fiu, existând o „transmisiune” sufletească între ea și Prunc, o transmisiune a curăției , ea păstrându-și sufletul și trupul curate și în timpul sarcinii, cât și după naștere: „Dacă Maria n-ar fi fost Fecioară, când a conceput pe Fiul lui Dumnezeu, n-ar fi putut să nu se amestece prin memorie, în starea ei pofta omenească. Trezită mai înainte, dar și ulterior raportul ei de mamă cu Pruncul născut în puritate feciorească, a trebuit să rămână curat de orice stare de poftă; a trebuit să rămână în toată existența ei de Maică a lui Iisus Hristos – Fecioară, căci legătura între Mamă și Copil e atât de intimă , încât și după naștere are loc o continuă transmisiune sufletească de la ea la El.”

A existat o transmisiune reciprocă între Prunc și Mama lui, cât și invers, Fecioara Maria prin răspunsul dat îngerului vestitor este exemplul de smerenie și ascultare desăvârșită: „Iată roaba Domnului!” (Luca I, 38). Dar s-a făcut un „transfer de smerenie”, s-ar putea spune, de la Fiul aflat în pântece către Mama Lui, aceasta este opinia Părintelui Stăniloae: „Cu atât mai mult a imprimat simțirile Lui, Pruncul dumnezeiesc Maicii. Iar întrucât simțirile Lui, ca Cel Ce pogorâse la starea de om erau simțiri de smerenie, se simțea și ea, așadar întărită ea în smerenia ei, dar și înălțată prin aceasta în cinstea tuturor neamurilor.”.

Maica Domnului se simțea întărită de smerenia Pruncului, dar ea prin imnul înălțat lui Dumnezeu profețea într-un fel cinstea și slava la care va fi înălțată pentru că s-a învrednicit a-L purta pe Fiul lui Dumnezeu în pântece: „că a căutat smerenia roabei sale, că iată de acum mă vor ferici toate neamurile” (Lc. I, 48). Prin frumoasele cuvinte de slavă de slavă adresate lui Dumnezeu în acest splendid imn rostit de Maica Domnului la întâlnirea cu Elisabeta se vădește că Maica Domnului avea o solidă cunoaștere religioasă, viețuind de la trei ani la templu.

Sfântul Grigorie Teologul afirmă că prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria se cinstește atât Nașterea, cât și Fecioria, pentru că prin Fiul Omului, omul să se îndumnezeiască: „Și Se face Om întru toate în afară se păcat zămislit din Fecioara Maria, mai dinainte curățită de către Duhul și la suflet și la trup, fiindcă se cuvenea să fie cinstită și nașterea și mai dinainte cinstită și fecioria, pășind în lume Dumnezeu cu firea omenească curată asupra-Și, una din două firi potrivnice între ele, din carne și din duh, una îndumnezeind, iar alta îndumnezeindu-se”.

Sfânta Fecioară Maria a fost și va rămâne Maica Domnului după trup, ca fiind solitoarea noastră către Fiul ei, prin ea ni S-a descoperit Dumnezeu în trup și prin ea avem acces la Fiul ei, prin mijlocirea ei după cum ne încredințează Sfinții Părinți ai Bisericii care și-au manifestat credința și uimirea, în marea taină ce s-a săvârșit prin Sânta Fecioară, pe drept cuvânta Sfântul Chiril al Alexandriei despre Maica Domnului, „cea mai sfântă frumusețe a dogmelor Bisericii”.

III. 4. Învierea Domnului

Învierea Domnului este evenimentul fundamental al mântuirii noastre, minune a minunilor, săvârșindu-se prin trupul Mântuitorului, trupul Său se arată biruitor al morții, Învierea este încununarea jertfei Mântuitorului de Cruce, Jertfe Sa devine desăvârșită prin minunea Învierii.

Pe drept cuvânt este numit „praznic al praznicelor” și „sărbătoare a sărbătorilor”, pentru că este Încoronare a tuturor praznicelor, nici unul din praznice nu este atât de minunat ca acesta, nu aduce atâta bucurie: „Paștile Domnului, Paștile, și iarăși voi zice Paștile, în cinstea Treimii. Aceasta este sărbătoarea sărbătorilor și praznicul praznicelor, pe toate întrecându-le, nu numai pe cele omenești, și care se târăsc pe pământ, dar și pe cele ale lui Hristos Însuși și care se săvârșesc pentru El, și le întrece atât cât soarele stelele.”

Aceasta este exclamația Sfântului Grigorie Teologul în fața minunatului praznic al Învierii, câteva din formele sale de exprimare, de preamărire a acestei sărbători s-au păstrat, în cărțile liturgice, păstrându-și în rânduiala liturgică a sărbătorii Învierii. Slăvită este Învierea Domnului, după cuvintele Teologului, dacă le depășește nu numai pe cele pământești, ci și pe cele ale lui Hristos Însuși. Depășind cuvintele vieții pământești și intrând în cele dumnezeiești, în cele mai presus de ființă, cele ce țin de suprafirești, dar Mântuitorul prin bunăvoința Sa le transferă între cele lumești, „pentru că El S-a făcut începătură a mântuirii noastre.”

Sfânta Scriptură cuprinde texte profetice referitoare la Învierea Domnului, în Vechiul Testament, dar și în Noul Testament, Mântuitorul le vorbește ucenicilor Săi despre învierea Sa, dar El nu a fost pe deplin înțeles de aceștia până la Învierea Sa și până la pogorârea Duhului Sfânt. Care le descoperă și le deschide ochii minții pentru a pricepe tot ce s-a săvârșit.

Un semn de care vorbește Mântuitorul, semn profetic al Învierii Sale este cel al lui Iona, acesta este semnul ce se va arăta celor doritori de semne, aici referindu-se Domnul la cei ce-L ispiteau, cerându-I semn, pentru ași dovedi mesianitatea. Dar Mântuitorul nu face minuni, doar de dragul minunilor, El săvârșește minuni ținând cont de cei de credința celor care în implorau, El cunoscătorul a toate, desăvârșit, al inimilor, cunoaște credința și umilința interlocutorilor Săi: „Dar semnul săvârșit de Iisus va fi tocmai semnul lui Iona, adică propria moarte și înviere”.

După cum profetul Iona a stat trei zile în pântecele chitului la fel Fiul Omului va sta trei zile în mormânt, în inima pământului, pentru ca apoi, să învie.

Evreii fiind un popor doritor de semne, necredința lor în minunile săvârșite de Domnul, dar Domnul Iisus Hristos le va lăsa un ultim semn minunat ce le covârșește pe toate, acesta este semnul Învierii Sale, semnul lui Iona dar și acest semn nu a fost perceput de majoritatea, dintre ei „pentru că ochii lor erau închiși să nu vadă”, până când, după cum afirmă Sfântul Apostol Pavel, fii lui Israel vor recunoaște pe Mântuitorul și Învierea Sa, dar acesta se va petrece în apropierea celei de-a doua venire a Mântuitorului, de această dată întru Slavă.

Mântuitorul adresându-se iudeilor, vorbindu-le despre rezidirea templului în trei zile referindu-se la învierea Sa, din morți a treia zi, pe care ucenicii Săi înțelegând-o abia după învierea Sa: „Iisus a răspuns și le-a zis: Dărâmați templul acesta și în trei zile îl voi ridica. Și au zis deci iudeii: în patruzeci s-a rezidit acest templu. Ți tu îl vei ridica în trei zile, iar El vorbea despre templul trupului Său. Deci când S-a sculat din morți ucenicii Săi și-au adus aminte că acesta o spusese și au crezut Scripturii Cuvântului pe care îl spusese Iisus.”

Și de această dată iudeii cereau semn de la Mântuitorul, iar minunea pe care o prorocea Mântuitorul era cea referitoare la templul trupului sau după cum afirmă Sfântul Evanghelist Ioan, nici ei n-au priceput mesajul Mântuitorului în acele clipe, abia după Învierea Sa.

Sfântul Grigorie Teologul vorbind despre Învierea Domnului vede o strâns legătură între Înviere și mântuire, căci pentru noi S-a jertfit și a înviat Domnul pentru ca noi să trăim liberi așa cum am fost creați în faza paradisiacă să ne desăvârșim prin El.

O adevărată teologie a Învierii descoperim în imnele doxologice din Noaptea Sfântă a Învierii. O adevărată tradiție patristică, fundamentată pe Sfânta Scriptură, întâlnim în aceste imne închinate Mântuitorului, ca unul ce a biruit moartea și Maicii Sfinte.

Mântuitorul apare ca un biruitor al morții Care a înfrânt puterile potrivnice, nici unele sale momente, înainte să-Și dea Duhul Tatălui pe cruce nu uită pe Maica Sa, încredințând-o ucenicului cel iubit Ioan, iar în grija pentru Maica Domnului transcede moartea: „Mă acoperă pământul voind Eu, dar se înfricoșează portarii Iadului văzându-Mă, Maică, îmbrăcată cu haine sângerată a izbândirii, ca ucigând ca un Dumnezeu pe vrășmași cu crucea, iarăși voi învia și te voi mării.”

Domnul Hristos își pune viața de bunăvoie, nimeni nu-L obligă, face asta pentru noi, își pune viața pentru că are puterea să o ia înapoi. Acest irmos prezintă pogorârea Mântuitorului în cele mai de jos ale pământului, în starea Sa de jertfă, cu „haina însângerată”, pentru a aduce izbânda celor care îl așteptau. Totul apare ca într-un dialog între Iisus și Mama Sa. Prin cruce a fost surpat vrășmașul, Mântuitorul va învia, iar prin învierea Sa îi va aduce Slavă Maicii Sfinte care după cum dreptul Simeon a profețit „prin inima ei va trece sabie” și cu adevărat toate acestea s-au împlinit.

Domnul pentru greșeala protopărinților noștri suferă, și pentru greșeala tuturor oamenilor rabdă crucea, pentru a răbda prin dumnezeirea Sa patimi de bunăvoie, pătimind cu trupul dar rămânând nepătimitor după dumnezeire: „Greșeala lui Adam a fost ucigătoare de om, iar nu ucigătoare de Dumnezeu. Că deși a pătimit firea trupului Tău Celui de țărână, Dumnezeirea a rămas fără patimă, că stricăciunea era din Tine a ai prefăcut-o întru nestricăciune, și dintru înviere Ai arătat izvorul vieții celei nestricăcioase.”

Păcatul lui Adam nu a putut să afecteze firea Dumnezeiască a lui Iisus, care prin unirea ipostatică cu firea umană neatinsă de păcat s-a păstrat ipostasul cel unul al Fiului fără de păcat, firea omenească deși a răbdat patimă a fost întărită de firea dumnezeiască mereu, supunând ispitei puterea dumnezeiască îl face pe ispititor fără putere în fața Fiului Omului. Prin moartea și învierea Domnului Iisus Hristos aduce nestricăciune în firea cea stricăcioasă a Sa, Mântuitorul Hristos devenind prin Învierea Sa izvor al vieții în Persoana Sa divino – umană.

Părintele Capadocian vorbește în omilia sa la Învierea Domnului, că acest mare eveniment de o însemnătate covârșitoare a fost nădăjduit din vechime iar acum nădejdea își găsește împlinirea: „Astăzi însă sărbătorim însăși învierea, care nu mai e nădăjduită, ci de-a dreptul înfăptuită și care aduce în juru-i lumea întreagă”.

Învierea trebuie să strângă în juru-i întreaga făptură rațională, pentru că prin Învierea Domnului ni s-au deschis din nou ușile raiului, comuniunea cu Părintele Ceresc se împlinește, se înfăptuiește prin Fiul, Mântuitorul se face izvor al nemuririi pentru întreaga umanitate.

Sfântul Grigorie de Nazianz în cuvântarea sa pascală retrasează pe scurt Creația, insistând asupra creației protopărintelui nostru Adam, păcatul primilor oameni. Apoi vorbește despre proveniența cuvântului „paști”, care e de origine evreiască „pascha” care înseamnă trecere, trecerea evreilor prin Marea Roșie, ieșirea din robia Egiptului, reîntoarcerea în pământul făgăduinței, iar Mântuitorul este Eliberatorul nostru din robia celui rău, El este împlinirea făgăduinței.

În această cuvântare pascală întâlnim o grandioasă analogie între ceea ce s-a împlinit în Legea Veche și cele viitoare care se desăvârșesc în Cuvântul, Legea fiind o preînchipuire a împlinirii ce va urma, având rol călăuzitor: „Astfel este taina Paștelui. Pe acestea, Legea Le-a înfățișat în umbră, iar pe cele de acum le-a desăvârșit Hristos Cel Care a dărâmat litera, plinitorul Duhului, El Care, prin cele ce a suferit, ne învață să suferim și noi și care, prin cele întru care S-a slăvit, ne dă harul de a fi slăviți și noi împreună cu El”.

El este Cel Care ne povățuiește cu suferința patimii fără de păcat după exemplul Său, Domnul slăvindu-se prin învierea Sa, vom fi și noi slăviți împreună cu El, Cel Care e „primul între cei născuți din morți”, asta nu înseamnă că Mântuitorul este primul om care a înviat din morți, au mai fost oameni înviați, chiar Domnul a înviat trei persoane, dar acestea au murit din nou ajungând la stricăciune din pricina morții, doar Mântuitorul a înviat în trup nestricăcios cu care se va ridica întru Slavă. Mântuitorul se ca ridica la ceruri ajungând acolo de unde S-a pogorât în smerenia Sa pentru oameni, Își va recăpăta din nou slava treimică, dar El revine în Sfânta Treime urcând împreună cu El trupul nostru, iată la ce cinste a ridica El trupul uman.

Dar El se va înălța întru slavă, cu trupul Său înviat, dar va păstra totuși semnele piroanelor de la mâini și picioare socotindu-le de cinste: „… El S-a gândit să păstreze pe trup mărturia jertfei Sale și să poarte pe El pururea rănile dobândite în clipa răstignirii, vrând să arate prin aceasta că, chiar dacă va veni a doua oară în lumină orbitoare, El va rămâne pentru robii Săi același răstignit și împuns, rănile acestea ținându-i loc de podoabe împărătești.”

Mântuitorul va păstra de-a pururi rănile de pe trupul Său, rănile cuielor, ce i-au adus moartea și nouă izbăvirea, considerându-le pe acestea ca semn de podoabă, aceasta este smerenia Fiului. El va rămânea de-a pururi Cel răstignit și împuns fiind a jertfei continuă aducătoare de nemurire.

Sfântul Grigorie Teologul afirmând cu tărie dumnezeirea Fiului, aducând argumente tehnice pentru a-și susține cauza vorbind despre moarte și cruce, pătimite de Domnul și pentru care era „disprețuit” de cei cu mintea rătăcită, dar teologul în paralel cu acestea aduce învierea și înălțarea: „îi vei disprețui poate crucea și moartea. Căci învierea și înălțarea mi se pare că le treci cu vederea, pentru că în ele se află ceva care ni se potrivește și nouă”.

Acestea făceau ereziarhii pentru a susține netrebnica lor învățătură; încercau să defăimeze pe Fiul atribuidu-I doar cele specifice firii noastre omenești, cum în acest caz au fost „moartea și crucea” neînțelegându-I smerenia dusă până la jertfă. Dar sfântul Grigorie arată că pe lângă cele umile cum sunt „moartea și crucea” mai sunt și cele înalte specifice dumnezeirii Fiului, cum sunt Învierea și Înălțarea, prin care Mântuitorul aduce izbăvirea pentru că era și Dumnezeu. Prin acestea apare Dumnezeu și Domn, nu trebuie lipsit de acestea pentru că toate împreună moartea și învierea, crucea și înălțarea sunt specifice lui Iisus. Prin cuvintele „în ele se află ceva care ni se potrivește și nouă” referindu-se la înviere și înălțare, ne sunt proprii și nouă atâta timp cât ne manifestăm credința în Acela ce a pătimit pentru noi, pentru că „de vom crede că Hristos a înviat și noi vom învia” spune Sfântul Apostol Pavel. Totul depinde acum de noi și de credința noastră în învierea Domnului pentru că El ne-a izbăvit din robia tiranului. Depinde doar de noi dacă vrem să ne înălțăm împreună cu El sau nu, El ne-a adus din nou libertatea, e în puterea noastră să hotărâm.

Mântuitorul Hristos a refăcut prin întrupare până la moarte chiar și învierea drumul în sens invers al protopărintelui nostru Adam care avea imortalitatea în potență, putea să devină nemuritor: „Iisus a făcut după ce S-a întrupat drumul ce ar fi trebuit să-l facă Adam de n-ar fi căzut. Și-a ridicat umanitatea Sa de la posse non mori la imortalitatea de fapt, a făcut-o mediul perfect al manifestării dumnezeirii. Învierea nu a fost un act al lui Iisus, ci al Tatălui asupra Lui deoarece în acel moment nu era încă în starea deplinei manifestări a dumnezeirii”.

Domnul Iisus Hristos imortalitatea în firea Sa umană, totul culminând cu învierea Sa, prin înviere trupul cel stricăcios se transformă, se pnevmatizează. Tatăl este Cel Care Îl învie pe Fiul , pentru că Fiul se află încă în starea chenotică, dar nu este numai acțiunea Tatălui ci și Fiul acționează, pentru că era Dumnezeu. Iisus se face nemuritor prin viața Sa pământească în deplină curăție, ceea ce Adam nu reușise, există o conlucrare a Persoanelor Treimice și în actul fundamental al învierii Domnului: „moartea n-a putut să-L țină pe El pentru că S-a atins de natura dreptului fără de păcat, care nu-i aparținea, ci și pentru că umanitatea Lui sfințindu-Se în toată viața Ei și în toată ființa S-a îndumnezeit și a câștigat o potență a nemuririi actuale. Iar această nemurire i-a fost dată apui prin puterea învierii din partea lui Dumnezeu”.

Moartea n-a putut să Îl țină pe Cel Drept în stăpânirea ei pentru că nu avea putere pentru că „vină nu se găsea în El” trupul Mântuitorului îndumnezeindu-se pe parcursul acestei vieți, câștigându-și nemurirea ca potență, devenind nemuritor prin puterea învierii acordată de Dumnezeu.

Pentru a se putea face prezentă puterea învierii era nevoie mai mult decât de un simplu decret din partea lui Dumnezeu. Învierea nu se putea realiza fără participarea umanului, fără o biruință lăuntrică asupra morții de aceea pentru înviere era nevoie să de factorul uman.

Învierea Domnului producându-se ca urmare a conlucrării Persoanelor Divine, aceasta este opinia părintelui Capadocian, încă din veacul al IV-lea afirmându-se aceasta: „fiindcă se spune și că a fost trădat, dar s-a scris și că El Însuși S-a predat, și că a fost sculat din morți de către Tatăl și s-a ridicat iarăși la El dar s-a scris deopotrivă și că El însuși s-a sculat și s-a înălțat din nou. Acelea privesc bunăvoința Tatălui, iar acestea propria Lui putere”.

Tatăl ți Fiul lucrează împreună în actul învierii, tatăl curățindu-Și bunăvoința, pentru că prin bunăvoința tatălui am fost răscumpărați, iar Fiul „arătându-și puterea de Fiu al lui Dumnezeu”, chiar dacă se afla în stare chenotică era tot Fiul lui Dumnezeu.

Comuniunea desăvârșită cu Dumnezeu nu se poate realiza decât prin înviere. Pentru aceasta S-a întrupat Mântuitorul, pentru a fi într-o cât mai strânsă legătură cu omul, pentru a fi aproape, iar prin învierea Sa cea de a treia zi, aducând desăvârșirea și nemurirea în trupul său, deschizând prin El calea spre înviere. Pentru că doar în trupurile înviate putem intra într-o deplină comuniune cu Dumnezeu: „Probabil că gradul de comuniune, posibil de realizat prin trupurile pământești îngroșate în urma păcatului îl ating și chiar îl întrec sufletele după moarte. Dar deplinătatea comuniunii nu o pot ajunge decât în trupurile înviate”.

Cuvântările Sfântului Grigorie Teologul au reprezentat un adevărat izvor pentru imnografia creștină în special cuvântările la marile praznice cum au fost nașterea și învierea Domnului. Predicile Sfântului Grigorie la marile sărbători sunt realizate într-un mod înălțător, emană o nesfârșită bucurie a Sfântului care prăznuiește în lumină ceea ce transmite astfel stilul său poetic, frazele armonioase din omiliile sale au fost utilizate de imnografii creștini de mai târziu. În timpul Sfântului Grigorie imnografia liturgică era doar într-o stare inițială, apogeul am putea spune îl atinge în timpul sfântului Ioan Damaschinul, cel care a compus Canonul Învierii.

Au fost preluate fraze sau frânturi de fraze din omiliile pascale ale Părintelui capadocian și utilizate ca imne ale Învierii. Primul irmos sau catavasie a Învierii este extras din predicile pascale ale Sfântului Grigorie, în special două, acest irmos fiind un adevărat imn al Învierii Domnului: „Ziua Învierii, să ne luminăm! Paștile Domnului, Paștile! Că din moarte la viață și de pe pământ la cer, Hristos – Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce cântăm cântare de biruință”.

„Ziua Învierii” este un adevărat imn al bucurii, bucuria exprimă puțin când e vorba de Înviere, trebuie „să ne bucurăm”, Sfântul Grigorie îndeamnă la sărbătoare în lumină. Apoi el argumentează momentul luminării noastre: „Că din moarte la viață și de pe Hristos – Dumnezeu ne-a trecut pe noi”, aceasta este Învierea. Prin Învierea Sa, Hristos Domnul ne trece și pe noi împreună cu El de la „pământ la cer”. În Hristos devenim din nou „fii” ai lui Dumnezeu, prin El putem ajunge acum, nu mai suntem robi, ci prieteni, ne împrietenim din nou cu Dumnezeu prin Fiul Său.

La ce ne mai îndeamnă Învierea, „să iertăm toate pentru Înviere, cum să te „luminezi cu prăznuirea” când nu ești în păcat cu fratele tău, ca să te întâmpine lumina Învierii trebuie ca în suflet să ai doar iubire pentru toată lumea pentru că Hristos S-a jertfit pentru toți, și pentru cei ce-L prigoneau, în această măreață zi trebuie să fim toți frați pentru Acela ce ne-a adus Învierea.

Alt irmos al Învierii, extras de la Părintele Capadocian este acesta: „ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase, astăzi mă ridic împreună cu Tine, Cel ce ai înviat. Răstignitu-m-am ieri împreună cu Tine, Însuți mă preamărești, Mântuitorule, întru Împărăția Ta”.

Acest imn al Învierii preamărește pătimirea cea întru Hristos, iar pătimind împreună cu El negreșit vom primi izbăvirea asemenea Lui, Împărăția Sa, ne este gătită și nouă celor ce credem în el.

Mântuitorul, după învierea cea de a treia zi, trupul Celui ce a pătimit, deși mai păstrează rănile piroanelor este liber de orice afect sau pătimire, este pnevmatizat, intră prin ușile încuiate, nu mai suferă durere, foame sau sete: „După Învierea din morți, a lepădat toate afectele, adică coruptibilitatea, foamea și setea, somnul și oboseala și cele asemenea. Căci, chiar dacă a gustat din mâncare după Înviere, totuși nu în virtutea unei legi a firii – căci n-a flămânzit, ci în virtutea Învierii Sale, ca să învedereze adevărul învierii anume că este Însuși Trupul Lui care a suferit și a înviat”.

Domnul după înviere nu mai are nevoie de mâncare, pentru că firea trupului Său nu mai este legată prin afecte de natură materială, ci Trupul Său este legat acum de cele cerești, El totuși mănâncă în fața ucenicilor Săi pentru a le dovedi că nu este o nălucă, ci este Același Trup în care a suferit, păstrând încă semnele suferințelor, cu același Trup a înviat, dar Trupul Său este îndumnezeit.

Trupul înnoit a lui Iisus după Înviere transcede materia, nemaifiind supus legilor naturii, doar voia Sa este ce care mai face posibilă arătările Sale de după Înviere: „El avea un chip real în Trup, a cărei continuitate cu trupul pământesc e sigură și în acest trup real, dar de structură totuși înnoită și aparținând unui plan transcendent era întemeiată putința ca Iisus să se facă vizibil când și unde voia, nu ca arătare inconștientă, asemenea teofaniilor și arhanghelilor din Vechiul Testament, ci cu trup adevărat și statornic.”

Trupul Mântuitorului de acum spiritualizat se face vizibil doar celor care Domnul Iisus voiește să se arate, nu natura Îl face perceptibil, ci voința Mântuitorului Hristos dacă înainte de Înviere vizibilitatea era starea obișnuită a Trupului Său, după Înviere invizibilitatea era starea obișnuită a Trupului lui Hristos.

Prin Învierea Sa Mântuitorul e ridicat la demnitatea împărătească, deși aceasta nu înseamnă că El nu a deținut această putere și mai înainte, El învățând poporul ca unul ce are putere, ceartă vânturile și marea și acestea ascultă de El, prin chenoză El renunță la slava dumnezeiască doar temporar, până se va ridica din nou acolo de unde a venit.

Dar prin Înviere a ridicat Hristos la deplinătatea demnității împărătești de unde va conduce opera de mântuire fiind înălțat de-a dreapta Părintelui ceresc: „dar la puterea împărătească deplină e ridicat Hristos prin Învierea Lui ca ea să se manifeste și în Înălțarea, în șederea de-a dreapta Tatălui în conducerea operei de mântuire, în venirea întru slavă și la judecata de obște. După Înviere Iisus spune: << datu-Mi-S-a toată puterea în cer și pe pământ>>.(Matei XXVII, 18)”

Trupul Mântuitorului Înviat este un trup pnevmatic, despre Acesta vorbește Sfântul Apostol Pavel, acest Trup al Domnului de după Înviere emană acum iubire dumnezeiască celor cărora li se arată, cum este cazul lui Toma, care a fost păzit să nu fie ars fiindcă s-a atins de coasta Mântuitorului, acest foc poate fi considerat căldura intensă a iubirii dumnezeiești.

La acesta act de pnevmatizare a Trupului Fiului participă și Duhul Sfânt, Cel care transformă Trupul Domnului, existând o conlucrare tainică în actul suprem al Învierii Domnului: „Tatăl, de la care Duhul purcede, dar care este în Fiul, pnevmatizând Trupul Donului, Îl pnevnatizează prin Duhul. Dar unde este Duhul activ, Hristos nu poate fi obiect, ci e și El în activitate. În acest act comun de pnevmatizare supremă a trupului se realizează suprema comuniune între Tatăl și Fiul în Duhul Sfânt. Numai datorită acestui depline pnevmatizări din Trupul Fiului va iradia în lume Duhul Care de la Tatăl purcede și prin Hristos ca om va fi trimis în lume.”

Prin Trupul pnevmatizat al Domnului Iisus va iradia Duhul Sfânt în lume, Acesta va fi trimis în lume de Mântuitorul de la Tatăl. Dar Iisus nu rămâne pasiv la lucrarea Duhului Sfânt, ci există o împreună lucrare între Domnul Hristos și Duhul, Cel Care a avut ca urmare pnevmatizarea Trupului Lui.

Mântuitorul încă înainte de Înviere a Sa cu Trupul își manifestă puterea, chiar dacă cu Trupul era în mormânt, sufletul Său se pogora la cei din Iad pentru că nu era doar suflet omenesc, Acesta fiind unit cu dumnezeirea, zdrobește porțile Iadului, iradiind prin dumnezeirea Sa lumina izbăvirii celor ce au nădăjduit în venirea Mântuitorului din vechime. Iadul nu L-a putut ține în robire pe Cel fără de păcat, neștiind pe cine primește în pântecele lui a fost distrus: „A primit un trup și de Dumnezeu S-a lovit. A primit pământ și s-a întâlnit cu cerul. A primit ceea ce vedea și a căzut prin ceea ce nu vedea. Unde-ți este moarte biruința? Înviat-a Hristos și tu ai fost nimicită.”

Aceste cutremurătoare cuvinte sunt extrase din rugăciunea Sfântului Ioan Gură de Aur, rugăciune din noaptea Învierii, iadul și puterea lui a fost prădat prin puterea dumnezeirii: „a primit pământ și s-a întâlnit cu cerul”, puterea smereniei Fiului este nimicitoare pentru mândria celui viclean.

Alt text sugestiv în privința celor afirmate mai sus îl întâlnim în cântările de la Vecernie, din Sâmbăta Mare: „astăzi Iadul strigă spunând:<<Mai bine mi-ar fi fost de n-aș fi primit pe Cel Ce S-a născut din Fecioara că viind asupra mea mi-a surpat puterea; porțile cele de aramă le-a sfărâmat, sufletele pe care le țineam mai înainte întru mine, Dumnezeu fiind le-a înviat.>> Sau: <<Astăzi Iadul strigă suspinând: Zdrobitu-s-a stăpânirea mea, Păstorul S-a răstignit și pe Adam l-a înviat.>>”

Domnul Hristos biruiește cu sufletul Său Iadul, pentru că Duhul Sfânt fiind unit cu ipostasul Său divin îndumnezeiește sufletul Său uman, astfel între umanitatea Sa și Dumnezeu stabilindu-se comuniunea desăvârșită, iar sufletul Său pnevmatizat de Duhul Sfânt emană celor robiți în Iad, dar au năzuit în venirea Logosului în Trup, puterea izbăvitoare, scăpând de robia Iadului.

De aceea, pentru Biserica Ortodoxă, semnificativă este icoana Învierii ce prezintă pogorârea Mântuitorului la Iad și izbăvirea protopărinților noștri Adam și Eva din Iad.

Sfântul Maxim Mărturisitorul vede în coborârea Mântuitorului la Iad două sensuri sau înțelesuri. Primul ar fi acela al dezrobirii celor ce au crezut în El de acolo, iar al doilea înțeles, al dezrobirii din patima și lucrarea virtuților. Aceasta s-a împlinit tot prin intervenția Cuvântului în sufletul păcătos: „Iar în sufletul robit păcatului coboară pentru ca deprinderea cu patima și cu lucrarea ei să primească liberarea sau întoarcerea la viață, prin virtutea și conștiința pe care Cuvântul dumnezeiesc sau Rațiunea Supremă le provoacă el, prin trezirea rațiunii sau a cuvântului corespunzător al lui.”

Există și o înviere a sufletelor noastre la credința în Hristos, El pogorându-Se, aduce lumina cunoștinței, a dezrobirii de păcat, de această pogorâre a Domnului Iisus în sufletele, aducând învierea acestora vorbește și Sfântul Simeon Noul Teolog: „…El Însuși pogorându-Se din ceruri, întră ca într-un mormânt în trupul nostru și unindu-Se cu sufletele noastre, le învie, în chip mărturisit pe ele, care erau moarte și dă Celui ce a înviat împreună cu Hristos putința de a vedea de pe acum slava Învierii tainice.”

Aceasta este Învierea Domnului, această Înviere ne este făgăduită și nouă celor ce credem în El și în Învierea Lui exclamând cu Sfântul Grigorie: „Dar, o Paști și curățător a toată lumea! O, Cuvântule, a lui Dumnezeu și Lumină și Viață și Înțelepciune și Putere! Căci mă desfăt cu toate numirile Tale! O, Naștere din Mintea cea Mare și Pornire și Pecete.”

Cu adevărat mare este Taina Învierii Domnul, izvorâtă din „Înțelepciunea… Minții Celei Mari.” Adusă nouă de Cuvântul spre lumină prin puterea Sa dumnezeiască ce a biruit Iadul și pe cel viclean, iar prin Învierea Sa noi am primit viață.

III. 5. Mântuirea în Hristos și consecințele ei benefice asupra firii umane

Privind Întruparea Domnului în ansamblul ei ca act al iconomiei divine și căutând o principală motivație pentru care acest act iconomic a avut loc, n-am putea găsi un motiv mai temeinic decât mântuirea omenirii.

Sfântul Atanasie al Alexandriei, mai vorbind de un alt motiv al Întrupării Domnului și anume să cunoască cauza existenței lor și către ce se îndreaptă, dar totuși aspectul soteriologic al Întrupării este evident, fiind principalul motiv pentru care Dumnezeu se face om.

Omul căzând în păcat, la puțină vreme după ce a fost creat, Dumnezeu i-a pedepsit neascultarea și păcatul izgonindu-l de la Fața Sa, dar încă de atunci îi tăgăduiește un Răscumpărător, care să-l readucă la acea stare harică de la care a căzut. Deși în starea de cădere, omul mai păstrează chipul lui Dumnezeu, chiar dacă într-o stare degradată, dar nu îl pierde definitiv, păstrând încă acea lumină pâlpâindă a Creatorului său. Avem exemple edificatoare în drepții Vechiului Testament, față de care Dumnezeu se arată binevoitor, aceștia arătându-se drepți înaintea lui Dumnezeu.

Dar odată cu intrarea păcatului în lume a venit și moarte drept consecință a căderii, pentru că „plata păcatului este moarte”, după cum afirmă Sfântul Pavel, dar pe lângă aspectul negativ al morții, Sfântul Grigorie Teologul găsește un alt aspect al morții, pozitiv am putea spune: omul „ajunge un exilat și îmbracă hainele de piele…câștigă însă ceva și aici: moartea și întruparea păcatului ca răul să nu fie nemuritor. Și pedeapsa devine iubire de oameni. Fiindcă astfel, sunt convins, pedepsește Dumnezeu.”

Acesta este în opinia Sfântului Grigorie modul în care „pedepsește Dumnezeu”, nu pedepsește în special pe om ci păcatul pentru că răul nu devine nemuritor, și când pedepsește Dumnezeu își manifestă iubirea, pentru că omul nu a fost creat pentru pierire ci pentru nemurire.

Astfel omul dezbracă „chipul slavei dumnezeiești” îmbracă „hainele de piele”. Prin aceste haine de piele cu care au fost îmbrăcați primii oameni, Sfinții Părinți văd o binecuvântare pentru ca omul să-și poată continua existența , nu este o legitimizare a existenței umane în condițiile căderii. Prin hainele de piele putem desprinde două aspecte, unul negativ ce constă în întunecarea Chipului lui Dumnezeu în om și altul pozitiv asemenea unui tratament: „Pe de o parte „hainele de piele” sunt rezultatul natural al păcatului, reprezintă o întunecare a „chipului lui Dumnezeu” în om, o cădere din starea conformă naturii, construind în același timp o farsă, o osândă și o rană, pe de altă parte, ele reprezintă un leac și o binecuvântare, constituie o posibilitate nouă pe care Dumnezeu o dă omului ca să poată supraviețui în moarte, din moment ce a pierdut viața ți mai ales ca să supraviețuiască corect, să ajungă în punctul de a regăsi mai deplină viața și forma mai frumoasă a naturii în Hristos”.

Am fost lăsați să viețuim în moarte, dar nu înspre moarte, păstrând încă nădejdea, așteptând izbăvirea care a fost făgăduită primilor oameni din momentul căderii. Binecuvântarea lăsată omului pentru a supraviețui în condițiile căderii am putea spune că mai are un aspect, care îi dă într-adevăr sens, pentru aceasta se poate numi astfel, am putea spune că speranța lăsată de Dumnezeu protopărinților noștri care se va păstra din generație în generație, nădejdea venirii Mântuitorului este acel aspect important al binecuvântării, pentru că omul deși trăiește în moarte, el mai păstrează totuși speranța.

Sfântul Grigorie Teologul afirmă cu tărie că principala „cauză” pentru care Dumnezeu își asumă umanitatea noastră este mântuirea: „Căci nimeni nu va arăta cauza lui, Dumnezeu, sau ceva mai vechi decât Dumnezeu. Dar care este cauza umanității pe care Dumnezeu și-a alcătuit-o pentru noi? Neîndoielnic mântuirea noastră.”

Nimeni nu va putea arăta cauza lui Dumnezeu, pentru că nimeni nu se va putea ridica la nivelul atotștiinței divine pentru a afla această cauză, dar în ceea ce privește „cauza umanității”, pentru care fiul lui Dumnezeu și-o ascuns, aceasta neîndoielnic este mântuirea noastră, de aceea noi ne adresăm Domnului Iisus Hristos numindu-L Mântuitorul, pentru că în El se împlinesc toate profețiile vechi testamentare, toată speranța umanității căzute își regăsește lumina inițială, într-un mod mai strălucitor, în „Lumina Lumii”.

Părintele Stăniloae afirmă că mântuirea este motiv al întrupării Fiului, pentru că umanitatea are nevoie de El pentru „regenerarea” ei, nu Fiul se împlinește, are nevoie de umanitate, pentru că El ca Dumnezeu este desăvârșit, cel ce are nevoie de desăvârșire este omul. Omul căzut prin Fiul se poate desăvârși. Omul are nevoie de Dumnezeu pentru a se împlini, pentru a redobândi acea stare harică de la care a căzut, nu poate să recâștige haine de lumină fără ca Dumnezeu să nu intervină. Prin aceasta scopul pentru care Dumnezeu se face om este îndumnezeirea omului: „Căci însoțindu-se cu trupul prin mijlocirea minții s-a făcut omul de jos Dumnezeu și s-a făcut unul, cel superior biruind, ca să mă fac eu Dumnezeu cât Acela S-a făcut om.”

Aceasta este afirmația părintelui Capadocian, acesta este, am putea spune, sensul pentru care omul a fost adus la ființă, pentru aceea Fiul lui Dumnezeu se face om pentru ca omul să se îndumnezeiască, să ajungă prin ajutorul Creatorului la desăvârșirea în Dumnezeu nu fără Dumnezeu căci doar în El omul se poate desăvârși. Mântuitorul se face om, smerindu-Se prin chenoză pentru ca să înalțe pe om la Dumnezeu. Prin credința în El beneficiem de ajutorul Său, El se pogoară în noi pentru a ne înălța: „iar unindu-mă cu El prin credință sau El devenind într-un fel și în mine, subiectul (ipostasul) principal, mă fac și eu atât de mult Dumnezeu, cât de mult se face El în mine om, sau pe cât e umanizează El de mult în mine în sensul înnobilării mele sau al desăvârșirii mele sau al desăvârșirii mele ca om, pe atât de mult mă fac eu mai mult Dumnezeu.”

Pentru ca omul să înainteze spre desăvârșire, spre îndumnezeire, este nevoie ca prin credință să-L primească pe Dumnezeu, Mântuitorul acționează din interiorul omului, El sălășluindu-Se întru noi, dar noi avem libertatea de a-l primi în credință sau nu. El nu vrea să forțeze pe nimeni, omul este cel care decide în această privință, el a făcut deja primul pas.

Omul ajunge Dumnezeu nu prin ființă ci prin har. Omul prin unirea cu Dumnezeu, omul făcându-se dumnezeu pe cât de mult Mântuitorul se înnoiește în el. Harul său fiind cel ce înnobilează firea omului. Există în om posibilitatea pentru îndumnezeire, virtualitatea îndumnezeirii existând în om încă de la creație, dar omul neascultând porunca lui Dumnezeu, este amăgit de șarpe, crezând astfel că poate să ajungă asemenea Creatorului său, să fie asemenea cu Dumnezeu dar fără Dumnezeu, aceasta nefiind posibil pentru că omul se poate îndumnezeii, poate fi asemenea cu Proniatorul Său doar ca ajutorul lui Dumnezeu,doar prin mântuitorul am putea dobândi desăvârșirea, doar cu ajutorul harului Său.

Această idee e foarte îndrăzneață pentru că Dumnezeu ți este modul făpturii sale raționale, dar pentru ca omul să-I fie model lui Dumnezeu, parcă este mai mult pentru făptura Sa să devină model Creatorului după cum afirmă Sfântul Maxim Mărturisitorul: „căci se zice că Dumnezeu și omul sunt unul altuia modele”.

Era nevoie de întruparea Fiului pentru ca rădăcina adâncă a păcatului se fie smulsă, era nevoie de smerenie adâncă pentru a birui păcatul și pe ispititor care tot din „pricina mândriei” căzuse iar căzând în plasa ispitei va fi răpus din stare aproape îngerească la care fusese ridicat, doborându-l de la acea stare mândria și neascultarea supunându-se greșelii după cum afirmă Sfântul Apostol Pavel: „nu de bunăvoie ci din pricina celui ce l-a supus”. Din purtător al veșmintelor de lumină se face purtător al hainelor de piele, devine carnal, involuează, ajunge în loc să fie slujitor al Duhului să înnobileze materialul prin Duh, să-l facă nestricăcios și nemuritor, ajunge să fie slujitor al materiei. De aceea era nevoie de cineva care să nu aibă tangență cu păcatul, să nu fie rob al acestuia, dar totuși să fie cineva din apropierea dumnezeirii. Deși au mai existat în istorie mărturii, exemple vrednice de urmat, în istoria poporului ales și nu numai dar și aceștia au fost supuși păcatului purtând „rana păcatului strămoșesc”, deși după cum au viețuit s-au arătat „drepți” în fața lui Dumnezeu dar nu era de ajuns. Pentru că un om nu poate să răscumpere întregul neam omenesc. Astfel Fiul lui Dumnezeu este desemnat din veci a fi Arhetipul, El este după cum afirmă Sfântul Chiril al Alexandriei, temelia pe care a fost ridicată făptura, iar prin El s-a făcut restaurare a făpturii. El s-a făcut om pentru că Dumnezeu putea și de la distanți, dar direct, să ne mântuiască, dar după cum afirmă Părintele Stăniloae făcând astfel Dumnezeu s-ar fi contrazis, și-ar fi manifestat atotputernicia, dar El este Iubire.

Acesta este am putea spune principalul motiv pentru care Mântuitorul se face om, din iubire fața de oameni. Prin El este smerenia și ascultarea se împlinise în mod desăvârșit, El duce ascultarea față de Tatăl până la capăt, până la moarte, este limita până unde merge ascultarea Fiului. Aceasta este dragostea împlinită prin ascultare față de Tatăl și iubirea față de noi se îndeplinește prin jertfă pentru că Fiul ne împacă cu Dumnezeu prin Sine: „Hristos după cum afirmă Synodikonul fiecare an de la Duminica Ortodoxiei „ne-am împăcat cu Dumnezeu Părintele Său, și desigur Prea – Sfântul și de viață Dătătorul Duh”.

Aceasta este marea taină a omenirii împlinită în Domnul Iisus Hristos, noi am fost împăcați cu Dumnezeu prin Fiul și în Fiul. Mântuitorul aduce împăcarea în Persoana Sa, în unitatea Persoanei Sale, cele două firi se unesc în chip „neamestecat și neschimbat, neîmpărțit și nedespărțit în persoana unică a Fiului, păstrându-și fiecare caracteristică, armonia în persoana unică a Cuvântului vădindu-se în lucrarea teandrică săvârșită de Fiul după cum afirmă Sfântul Maxim: „pătimea dumnezeiește și făcea minuni omenește.”

Împăcându-ne cu Sine ne împacă și cu Tatăl, împlinind voia Tatălui, ceea ce Adam n-a reușit să facă împlinește Dumnezeu Cuvântul pentru că mâncarea Fiului este împlinirea voii și lucrării Tatălui: „Iisus le-a zis: Mâncarea mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine și să săvârșesc lucrurile Lui.” (In. IV, 34)

Iar fiind în armonie cu Părintele Ceresc suntem împăcați și cu Duhul Sfânt, pentru că Iubirea Treimică ne-a fost împărtășită nouă prin Cuvântul Întrupat, fiind în armonie cu Fiul și privind pacea Sa suntem în armonie și cu Tatăl și cu Duhul Sfânt pentru că Iubirea Treimică nu cunoaște despărțituri și progrese.

Viața Mântuitorului o continuă lepădarea de Sine pentru că El împlinește voia Tatălui, suportă asceză de bunăvoie a slavei divine, Fiul face totul pentru noi, iar pentru Sine nu face nici o minune, suportă „asceza chenozei”până la capăt: „viața Lui e continuă lepădare de Sine pentru noi. Când demonul Îl ispitește să facă uz de puterea divină sa-Și slujească sieși, El îl respinge fără rezerve (Mt. IV, 1 – 10). Iar atunci când este provocat de bătrâni și de cărturari să Se salveze de pe Cruce printr-o minune, el moare pentru a mântui pe alții, pe cei ce cred.”

Aceasta este marea minune după afirmația unui teolog contemporan: „Dumnezeu Tatăl Îl lasă pe Fiul Său, pe Domnul Iisus Hristos, să moară pe Cruce.

Mântuitorul Hristos suportă patimile socotindu-le de mare cinste, nu le suportă pentru El, pentru că El era Dumnezeu desăvârșit, ci pentru noi, ia asupra Sa păcatele lumii, pentru a le nimici întru Sine, ia stricăciunea noastră pentru a ne da dumnezeirea Lui, este un continuu schimb de viață și moarte, Fiul Omului se face om pentru a putea suferi moarte, pentru a ne transmite nouă nemurirea, noi îi dăm păcatele, iar El ne înmiresmează cu harul Său,ceea ce se petrece și în sfânta Taină a Euharistiei.

Prin jertfa Mântuitorului pe cruce, aceasta se sfințește pentru că pe ea a curs „Sânge și apă” din trupul celui ce a adus făptura de la neființă, la ființă, din izvorul vieții nu curge doar apă ci și Sânge, pentru că era nevoit de Sângele celui nevinovat pentru a fi răscumpărați cei mulți. Cruce din semn de ocară, de necinste se face semn al cinstei pentru cu cel fără de pată o cinstește cu jertfa Sa. Din semnul crucii ne izvorăște din nou viață, moartea și păcatul sunt învinse prin moarte Hristos, prin jertfa Sa dă viață prin moarte: „crucea ca moarte a lui Hristos dă morții prin ea însăși un alt sfârșit în biruirea morții, adică inversează rostul morții, făcând-o din moartea care pune cap vieții, moarte care se desființează prin ea însăși eliberând viața de moarte <<Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând>>, cântă Biserica Ortodoxă în troparul învierii.”

Moartea a fost înfrântă prin propria-I putere, căci Mântuitorul cu moartea pe moarte a călcat, cel care vine este Izvorul vieții nu poate fi ținut în lanțuri de ceea ce este stricăciunea vieții, de ceea ce este consecință a păcatului, pentru că El și ca om este dovedit fără de pată „cine mă poate vădi pe Mine de păcat?” El aduce deplinătatea și în trupul uman, trupul Mântuitorului se îndumnezeiește prin efort și suferință astfel moartea Fiului pe cruce face din aceea o temelie a credinței noastre: „crucea este temelia nezdruncinată pe care se întemeiază toate celelalte dogme ale Bisericii.”

Sfântul Grigorie de Nazianz mărturisește cu tărie că jertfa Mântuitorului de pe Golgota cea pentru noi înfăptuită a fost încredințată Tatălui, Tatăl Îl primește pe Fiul în stare de jertfă, pentru ca noi să fim iertați: „Sângele vărsat pentru noi, sângele foarte de preț și slăvit al lui Dumnezeu, acest Sânge al Jertfitorului și al jertfei, de ce a fost vărsat și cui a post oferit?… dacă este oferit diavolului, cât este de jignitor… și nu numi că-l primește de la Dumnezeu, dar el îl primește pe Dumnezeu Însuși. Pentru violența Lui, primește un preț atât de mare, de nemăsurat, încât am fi fost mai drept să fim iertați… nu este oare evident că Tatăl primește jertfa nu pentru că El o cerea sau avea nevoie de ea, ci din iconomie?”

Prețul răscumpărării nu putea fi adus diavolului, ar fi fost „jignitor”, după cum afirmă Sfântul Grigorie, Fiul lui Dumnezeu nu putea fi primit de „tâlharul”, n-ar fi putut acesta fi primit de cel ce a zidit toată făptura și o proniază?

Este inacceptabil ca diavolul să-L primească pe Dumnezeu, atunci noi în a cărui stăpânire am fi fost, într-adevăr Iadul a primit pe Fiul, dar a fost distrus pentru că a crezut că primește un om, dar s-a izbit de Dumnezeu. A crezut că primește pământ, dar s-a lovit de cer, după cum frumos afirmă Sfântul Ioan Gură de Aur în rugăciunea din noaptea Învierii. Iadul a fost zdrobit, iar cel viclean a fost legat, pentru că s-a izbit de Dumnezeu, aceasta a fost consecința jertfei Fiului. De aceea jertfa Sa a fost primită de Tatăl pentru că altul nu putea primi „de la Dumnezeu și pe Dumnezeu”, ci doar Acela Care l-a trimis pe Fiul Său în lume și Care a redat nașterea Fiului. Caracterul răscumpărător al jertfei îl arată Sfântul Atanasie cel Mare, care afirma împlinirea soteriologică a neamului omenesc în Fiul, căci izbăvirea de moarte și stricăciune în Ipostasul cel unic al lui Dumnezeu Cuvântul: „Și astfel s-au petrecut în El minunat amândouă acestea împreună: moartea tuturor s-a împlinit în Trupul Domnului și moartea și stricăciunea au fost desființate în El pentru Cuvântul care era unit cu El.”

Mântuitorul Se aduce jertfă desăvârșită pentru întreaga făptură, El moare, nu pentru Sine, ci pentru noi, pentru toți, dar moartea nu pune stăpânire pe El, pentru că trupul Său a devenit prea puternic prin unirea cu firea dumnezeiscă, dovedindu-Și superioritatea ca Dumnezeu în fața morții.

Sfântul Grigorie reflectează caracterul soteriologic al întrupării Fiului, caracterul dublu al Răscumpărării, este jertfa, dar și arhieria, prin Cruce Mântuitorul aduce „pironirea” păcatului: „a fost jertfă, dar și arhiereu, jertfitor, dar și Dumnezeu / și-a dat lui Dumnezeu sângele, dar a curățit lumea întreagă. / L-a înălțat crucea, dar a pironit păcatul / dar la ce să mai spun pe fiecare în parte? S-a amestecat cu cei morți / dar S-a sculat din morți, dar a învia morții mai dinainte.”

Prețul răscumpărării noastre a fost Sângele Său, pe care Tatăl Îl primește. Prin Sângele Său „s-a curățit lumea întreagă”, nu este vorba de prețul juridic al răscumpărării pe care insistă Biserica Apuseană, ci era nevoie de o restabilire, o refacere a chipului lui Dumnezeu în om, o restabilire a omului din interior pentru că cine altul putea să restabilească în om chipul cel întunecat în urma păcatului decât „Chipul Chipului”, cel Care era Chip al Tatălui. Domnul Hristos este noul Adam, deși e primul om a fost creat după Chipul Fiului, a venit în lume să tămăduiască pe Vechiul Adam, să-i dea chipului strălucirea inițială: „Apărând muritorilor, ca un Adam nou, să tămăduiască pe Adam cel de demult, dar acoperit de un văl”.

Mântuitorul ne mărturisește prin jertfa Sa nu în sensul actului juridic, ci pentru că El rămâne aproape de noi și în urma Învierii și a Înălțării Sale, El ne aduce mărturia transpunându-ne din interior, după cuvântul Sfântului Chiril al Alexandriei, că omul nu poate intra la Tatăl decât în calitate de jertfă curată, Fiul împlinește această jertfă pentru noi: „De aceea Hristos ca om S-a adus Tatălui ca o asemenea jertfă curată. Însă nu pentru a o oferi Tatălui un echivalent juridic, ci pentru ca să ne împlinim și nouă puterea stării de jertfă prin unirea Lui cu noi, și astfel (să putem intra cu El și noi la Tatăl).”

Mântuitorul Hristos ne dă și nouă puterea pentru a deveni asemenea Lui, El ne-a ajutat , a suferit odată jertfa pentru întreaga făptură, dar apoi El nu se îndepărtează de la noi, nu se retrage, nu ne părăsește, ci se desăvârșește cu fiecare dintre noi, crește împreună cu noi, dacă îi dăm posibilitatea să o facă. Actul iconomic al mântuirii se împlinește prin moartea și Învierea Domnului, biruința supremă a Fiului lui Dumnezeu se împlinește prin Învierea, distrugerea definitivă a morții este învierea, iar aceasta este starea desăvârșită a jertfei. Astfel ni-L împropriem pe Mântuitorul în Jertfa Euharistică în această stare îmbinată, El este mort și înviat în același timp: „Prin Înviere, Hristos îmbină în Sine starea Celui ce s-a jertfit cu starea de înviere, de viață dumnezeiască celor ce cred starea aceasta îmbinată . Sfântul Apostol Pavel spune: <<noi totdeauna purtăm în trup moartea lui Iisus, ca și viața lui Iisus să se arate în trupurile noastre. Căci pururi noi cei vii suntem dați spre moarte, ca și viața lui Iisus să se arate în trupul nostru cel muritor >> (II Cor. IV, 10 – 11)”

Mântuitorul Hristos S-a adus pe Sine ca jertfă, dar na rămas doar la starea de jertfă, (deși El S-a jertfit continuu în mod nesângeros la Sfânta Liturghie), ci El înviază, iar prin învierea Lui ni se dă nouă puterea Învierii celor ce credem în El.

Prin înviere se manifestă puterea lui Hristos . învierea Sa este cea care ne aduce dezrobirea noastră . Doar prin Înviere moartea e învinsă, iar cel viclean e surpat, căci moartea reprezintă robia Lui asupra noastră, după cuvântul Apostolului neamurilor „să surpe cel ce are stăpânirea morții, adică pe diavolul”. Învierea Domnului este biruință, pentru că de credem în Mântuitorul și în Învierea Sa nu avem de ce să ne temem, căci prin Învierea Domnului toate se împlinesc, „Lumina luminează în lume și întunericul nu a cuprins-o pentru că întunericul nu are putere asupra Luminii”: „prin înviere umple toate de sensul ultim al strădaniei de unificare, le umple toate de lumină”

Crucea implică și învierea, viața Domnului Hristos, este un drum spre înviere, am putea spune că El pregustă învierea încă dinainte de Golgota, puterea învierii e prezentă în El, evenimentele iconomiei Mântuirii noastre sunt determinate unul de celălalt, puterea Dumnezeiască a Fiului se manifestă în mod progresiv de la întrupare, până la înviere și înălțarea la cer în Schimbarea la Față a Domnului e prezentă învierea: „Faptul implică Crucea nu o anulează. O implică însă ca un eveniment spiritual voit, ca o acceptare liberă, conștientă și nu fatală, ca un eveniment transformator, de trecere. Dar crucea și moartea ca atare sunt depășite, consumate în slava învierii pe care schimbarea la față anticipează pe Tabor”.

Dar privite doar prin Slăbiciunea rațiunii fără puterea credinței, jertfa Mântuitorului este un non-sens, crucea și moartea lui sunt privite ca acte fataliste. Ereticii vedeau în moartea și crucea lui Iisus elemente ale slăbiciunii Sale excepție nu face nici împăratul Iulian care a fost contemporan cu Sfântul Grigorie, acesta privește cu ironie jertfa Mântuitorului pe cruce: „Iulian a luat în derâdere moartea pe cruce a Mântuitorului, moarte nevrednică de un Dumnezeu. Iisus a murit ca un vrednic de plâns. Aici Iulian dă amănunte cu privire la rugăciunea Mântuitorului în Grădina Ghetsimani. Luca propovăduiește că El a fost întărit de un înger pentru că n-a mai putut să îndure durerea.”

Acesta este modul de percepție al unui ne creștin, care se opune, cu forța, credinței, îi stă împotrivă, totul este privit rațional, dar rațiunea se întunecă lipsită de lumina credinței, dar să privim același eveniment al încercării Mântuitorului, „al trecerii paharului”, din perspectiva credinței apusene se această dată: „La ceasul încercării și al ispitirii, Iisus primește un semn ceresc de ajutor divin care îi garantează că nu intră singur în patimi. Reacția Sa este una și mai intensă, încât sudoarea Lui părea picături de Sânge, care picurau pe pământ”(Lc. XXII, 44)

Iată care este perspectiva credinței, cel care crede vede în îngerul cel întărea pe Domnul ajutorul divin al lui Dumnezeu în ,momentele grele ale încercării iar necredinciosul vede în acel înger o înșelătorie, ceva neacceptat (rațional), Dumnezeu să se lase întărit de un înger.

După Sfântul Grigorie de Nazianz mântuirea noastră în Hristos este posibilă pentru că El ne răscumpără din robie prin Jertfa Sa Fiul asumă în totalitatea natura umană cu afectele ei pentru a o răscumpăra, El asumă umanul nostru integral, trup și sufletul pentru a aduce tămăduirea: „Ceea ce nu a fost luat (de Domnul), aceea nu e tămăduit. Ceea ce S-a unit cu Dumnezeu, aceea a mântuit”.

Sfântul Grigorie continuă învățătura mântuitoare a Sfântului Atanasie cel Mare, afirmând în ton cu acesta că ceea ce nu este asumat nu poate fi mântuit. Domnul Hristos a îndumnezeit în Ipostasul Său divino – uman firea umană, prin Înviere firea noastră a fost ridicată la maximum posibilităților Sale, dar Iisus îndumnezeiește firea noastră pentru a fi un exemplu viu pentru noi pentru a ne da și nouă posibilitatea ridicării ființei noastre pe culmile îndumnezeirii, El fiind Cel ce aduce desăvârșirea, dar participă alături de noi la urcușul duhovnicesc răsplătind pe cei vrednici la îndumnezeirea fericii: „Iisus și Cuvântul lui Dumnezeu, Cel ce a străbătut cerurile (Evrei IV, 14)și a ajuns mai presus decât toate cerurile, pururi trece și mută pe cei ce urmează Lui prin făptuire de la cele mici la cele mai mari… nu-mi va ajunge timpul să spun urcușurile și descoperirile Sfinților pe drumul mântuirii, până ce fiecare va primi ceata proprie, îndumnezeirea cuvenită lui.”

Îndumnezeirea este răsplata cuvenită sfinților, cununa ca aleasă ce o dă Mântuitorul Iisus Hristos celor ce cu dor se nevoiesc spre a face cele ce sunt bineplăcute Lui, dar dacă dorul îndumnezeirii în viața viitoare, Domnul Iisus împarte și în viața aceasta bunătățile viitoare, Domnul Iisus împarte prin leacurile Sale cerești: „celălalt a luat asupra Sa pentru că în trupul său să vindece neputințele firii prin leacuri cerești sau, cum zice Sfântul Pavel <<moartea să fie înghițită de viață>>(II Cor. V, 4)”

Moartea trupului nostru este „înghițită de viața izvorâtă din plenitudinea dumnezeirii în Persoana Cuvântului, transmițându-se și nouă puterea Învierii, Viața ne transmite viață.

Pentru ca omul să-și împroprieze efectele mântuirii în Hristos este nevoie să ne încredințăm credința în puterea Jertfei și a Învierii Sale, să credem în El, iar credința în El se manifestă la propriu. Am putea spune prin „lucrarea crucii” trebuie să ne jertfim pentru că „doar prin cruce e posibilă învierea, să luăm aminte exemplul desăvârșit al răbdării și suferinței fără păcat, pentru că noi asumându-ne „crucea” fără cârtire. Mântuitorul ne întări, iradiindu-ne prin Chenoza Crucii, dar nu vom fi lăsați în jertfă, ci El prin lumina Învierii izvorâtă din trupul Său Înviat ne va aduce izbăvirea.

Jertfa învierii Mântuitorului reprezintă un nou început al umanității, mântuirea are loc prin crucea cea de viață dătătoare a Celui fără de pată, iubirea se manifestă la modul suprem prin jertfă, iar învierea împlinește măreața minune a mântuirii noastre: „… Sânge și apă curge din coastă, sânge ca din om, apă ca din ceea ce este mai presus de om, pământ, cutremurându-se, pietre despicându-se, din pricina Pietrei, morții înviind pentru credință în învierea de apoi și de obște… Dar nici una nu este mai mare ca minunea mântuirii mele! Puține picături de sânge reclădesc întreaga lume și se fac pentru oameni întocmai cheagului pentru lapte, închegându-se împreună și adunându-se în una.”

Concluzii

Persoana lui Hristos nu putea să nu trezească interes, de orice parte a baricadei te-ai afla și manifesta, pentru că El a venit în lume să aducă „sabie”, dar nu orice de sabie ci „sabia Duhului Sfânt”, iar puterea izvorâtă din această „sabie” îți dă doar două perspective nu ai cale de mijloc, fie o accepți putând să o folosești în lupta duhovnicească, fie îi stai împotrivă, asumându-ți riscurile.

Am dorit să tratez acest subiect pentru că Mântuitorul impresionează și impulsionează pe cei ce cred, nu stă departe de nici unul dintre noi, ne însuflețește cu puterea credinței, atât cât suntem noi în stare să primim binefacerile mântuirii și ale slavei sale. Iar punctul care m-a făcut să mă opresc la acest subiect a fost „Cele cinci Cuvântări Teologice” ale Sfântului Grigorie de Nazianz.

Modul în care Sfântul Părinte teologhisește, trăind și expunând teologia m-a impresionat, în special Cuvântarea a III-a și a IV-a în care el vorbește despre Fiul.

În primul capitol am încercat să expun viața Părintelui Capadocian, o viață de sfințenie, o viață tulburătoare, impresionantă mai ales prin zbuciumul lăuntric al hipersensibilității teologului care deși a iubit pe Dumnezeu mai mult ca oricine în viață, a viețuit totuși între oameni, pentru ai apăra și ai conduce prin învățătura și puterea cuvântului său, pe calea cea strâmtă a mântuirii, ferindu-i după puterile și peste puterile sale de lupii cei răpitori ai ereziilor.

Un fapt marcant în viața Sfântul Grigorie care putem spune că i-a marcat viață putem spune că a fost prietenia cu Vasile cel Mare, au studiat împreună ceea ce a facilitat cunoaștere celor doi, au împărtășit aceleași idealuri, sau rugat împreună și au postit împreună, au decis împreună să devină slujitori ai lui Hristos, pe tot parcursul vieții tot ce au îndeplinit, au slujit Mântuitorului și Bisericii în sfințenie, viața în Hristos pentru ei reprezenta totul, dar nu au uitat nici o clipă că doar prin slujirea aproapelui, prin iubirea față de păstoriții lor pot ajunge la Dumnezeu, prin oameni apropiindu-se de Dumnezeu, iar slujind lui Dumnezeu și-au iubit semenii : „Sfântul Grigorie îl caută pe calea contemplației și a rugăciunii, și-L întâlnește mai presus de pământ. Sfântul Vasile cel Mare îl întâlnește chiar aici pe pământ travestit în chipul săracilor pământului. Dar indiferent de aspectele proprii și specifice ale teologiei și preoției lor, ei se întâlnesc în scopul comun al misiunii lor : slujirea lui Dumnezeu și a aproapelui”.

Deși unul cu un caracter puternic, hotărât , spirit de lider ( Sf. Vasile ), iar celălalt sensibil, melancolic, înclinat spre singurătate ( Sf. Grigorie ) sau încurajat reciproc, susținându-se unul pe celălalt înaintând spre culmile teologiei. Au existat și nici neînțelegeri între ei, dar toate nu au făcut decât să se pecetluiască și să le desăvârșească prietenia spre veșnicie. Au ajuns amândoi episcopi, deși unul și-a dorit acest lucru (Sfântul Vasile ), pentru a fi pavăză în fața ereziilor, iar celălalt va fugi de preoție ( Sfântul Grigorie ), dar va ajunge episcop al celei mai importante episcopii, a Constantinopolului, chiar dacă nu și-a dorit acest lucru, dar se sacrifică pe sine pentru a salva Biserica din „ghearele ereticilor”, pentru că deși a fost adeseori rănit, el era „Vulturul Teologiei”, nimeni nu putea în aceea vreme să se înalțe așa de sus ca el în văzduhul tainic al teologiei.

În ceea ce privește opera Sfântului Părinte, putem afirma existența unei vaste și magistrale opere teologice, Sfântul Grigorie remarcându-se prin profunzimea teologică a scrierilor sale, distingându-se ca un mare poet teologic, dar cele mai importante lucrări ale sale rămân „Cele cinci Cuvântări Teologice”, ce i-au adus supranumele de Teologul, acestea fiind rostite de marele teolog în capela Anastasia din capitala imperială.

Sfântul Grigorie se remarcă și ca mare poet creștin, foarte sensibil, doar rugăciunea și scrisul îi alungau tristețea ce o expune în poemele sale : „Sfântul Grigorie era dotat cu o sensibilitate excesivă, era chiar hipersensibil, fapt care explică tristețea elogia ce străbate poemele sale istorice despre sine”.

Fără îndoială Sfântul Grigorie a avut un rol important deosebit în cristalizarea teologiei trinitare, fiind numit „Teologul Sfintei Treimi”, dar prin teologia sa și-a pus amprenta asupra teologiei hristologice, deși în ce privește hristologia, Sfântul Grigorie nu a dezvoltat învățătura despre Fiul, cum a făcut în ce privește doctrina despre Sfânta Treime. Deși nu a avut o teologie foarte bine cristalizată în ceea ce privește învățătura despre hristologie, se va ține cont de învățătura sa la sinoadele ce vor clarifica dogmatic învățătura de credință a Persoanei divino-umane a Fiului.

În ceea ce privește al doilea capitol, am tratat despre relațiile intratrinitare, în special pornind de la Persoana Fiului. Pot să spun că nu a fost chiar ușor, pentru că deși credeam, că ar fi mai simplu, totuși teologia profundă a Sfântului pune probleme, și de un real ajutor în abordarea acestui subiect au fost scrierile, traducerile și explicațiile Părintelui Stăniloae.

Am pornit de la sintagma „Dumnezeu este iubirea” (I Ioan, 4,16 ), prezentând pe scurt ceea ce Sfântul Grigorie exprimă în legătură cu relația iubirii treimice. Modul supra-rațional în care cele trei Persoane își manifestă iubirea, fără a exista egoism, fiindcă există un al treilea care desăvârșește iubirea dintre Tatăl și Fiul, Acela este Duhul Sfânt.

Există în dumnezeire iubire desăvârșită, este „purtarea chipului celui iubit în sine” despre care vorbește Părintele Stăniloae, dar o iubire ce ne-a fost transmisă și nouă prin Fiul, oamenii simțind nevoie de comuniune în iubire, dorul după iubirea treimică se manifestă și în noi.

Fiind adus omul la ființă și căzând datorită mândriei nu a fost lăsat pradă stricăciunii, ci Dumnezeu și-a manifestat purtarea sa de grijă, am fost prinși în planul iconomiei divine fiind răscumpărați, am fost aduși din nou la starea primordială de la care am căzut, iubirea divină manifestându-se în răscumpărarea noastră.

Sfântul Grigorie atunci când se referă la „rațiunea iconomiei”, el vorbește despre întruparea Fiului, despre ceea ce s-a făcut pentru noi prin Mântuitorul, începând cu întruparea și până la înălțarea la cer a Fiului lui Dumnezeu. Apoi trecând din nou la cele pământești săvârșește prin iubirea și milostivirea Creatorului la planul ființial treimic, la relațiile ființiale în cadrul existențial al supremei iubiri. Ceea ce Teologul pătrunde prin puterea credinței, la cele ce rațiunea se dovedește neputincioasă, Sfântul Grigorie își trăiește teologia, el vorbește despre ceea ce trăiește,căci fără contemplație este cu neputință a teologhisi : „Teologia fără contemplație este un simplu exercițiu intelectual sau interpretarea istorică”.

Teologul din visteria sa „scoate pe cele bune”, el distinge clar atributele celor trei Persoane, între ceea ce reprezintă ființa și ceea ce reprezintă persoana.

Modul ființării Fiului este nașterea, astfel Fiul este născut spre deosebire de Tatăl care este nenăscut, iar Duhul Sfânt este purces de Tatăl, acestea sunt însușiri personale ale celor trei Persoane, ele sun t egale din perspectiva ființei, pentru că ființa divină o posedă fiecare Persoană, dar în același timp, ființa neîmpărțindu-se între Persoane, ci fiecare o deține în întregime.

Aceasta era greșeala ereticilor ei nu distingeau atributele ființiale și cele personale ale Persoanelor, de aceea rătăceau cu îngustimea rațiunii lor, socotind că pot pătrunde rațional ceea ce e de nepătruns ( Eunomie ), care îl cuprinde cu mintea pe Cel infinit, rătăcind și el și ducând și pe alții la pierzanie, de aceea Sfântul Grigorie intervine necruțător surpând eresurile prin învățătura și cuvântul său, aducând cuvinte grave celor ce-l credeau pe Fiul creatură : „Nu crezi în dumnezeirea Lui ?Aceasta n-au făcut nici măcar demonii, tu mai rău decât demonii, mai necredincios și decât iudeii și necugetat! Aceia au socotit numirea de Fiu drept o vorbă care îl arată în egală cinstire cu Dumnezeu, aceia l-au recunoscut de Dumnezeu, pe alungătorul lor, căci se încredințaseră despre acestea din cele ce pătimeau, în timp ce tu nu-i primești nici egalitatea de cinstire, nici dumnezeirea”.

Încheind prin aceasta al doilea capitol, afirmând ceea ce am putut observa la un Sfânt contemplativ, sensibil în cele trupești dar „Vulturul Teologiei”, atunci când trebuia să-l apere pe Dumnezeu, Cel în Treime slăvit. Astfel am trecut la ultimul capitol al lucrării, trecând de la planul dumnezeiesc al lucrării mele, la cel uman al Ipostasului Cuvântului.

Iar în parte a acestui capitol am tratat despre unirea ipostatică dintre cele două firi ale Mântuitorului, unire mai presus de cuget, dar totuși posibilă în Persoana Mântuitorului, ambele firi păstrându-și identitatea, necontopindu-se, și după unire existând două firi și două voințe, firea umană a Mântuitorului fiind enipostaziată ( Leonțiu de Bizanț), în Ipostasul Cuvântului. Dar fiecare fire își păstrează calitățile ființiale, astfel în Persoana Mântuitorului producându-se o theandrie a idiomelor, după cum Sfântul Maxim afirmă : domnul pătimea dumnezeiește și săvârșea minuni omenește. Sfântul Grigorie vorbește despre o „îmbinare” a firilor în Ipostasul Cuvântului, dar fiecare fire păstrându-și voința, în Mântuitorul existând două voințe naturale, cea omenească supunându-se de bună voie celei dumnezeiești.

Întruparea Cuvântului este fără îndoială „singurul lucru nou sub soare”, marea minune s-a produs, Fiul lui Dumnezeu se face om, Sfântul Grigorie îi înalță imn de slavă Domnului, în cuvântarea sa de la Nașterea Domnului. Dar pentru ca Ipostasul Cuvântului să-și asume firea umană era nevoie de o chenoză, o renunțare la slava dumnezeiască, despre aceasta vorbește Sfântul Pavel în Epistola către Filipeni ( Fil. 2, 5-11 ). Sfântul Grigorie vorbește despre „chipul robului” împropriat de Fiul, El își asumă trupul nostru pentru a arde cu dumnezeirea Lui răutatea noastră, pentru a ne curăța dinăuntru.

Părintele Stăniloae vorbește despre chenoza Fiului, că Acesta renunță la slava divină, o asceză a slavei, dar își păstrează proprietățile dumnezeirii.

Sfântul Grigorie vorbește despre întreita naștere a Fiului, El primind prin naștere asemănare cu noi, dar este fără de păcat pentru că s-a născut din Fecioară ca printr-o suflare, luând asumând stricăciune ( afectele ) firii noastre dar fără de păcat.

Dar cine este ceea care s-a învrednicit de această mare vrednicie de a-L avea în pântece pe Fiul lui Dumnezeu ? Fecioara Maria s-a învrednicit prin smerenia de care a dat dovadă și curățirea sa sufletească de a fi Maica Domnului ( Lc. 1,43 ). Ea îi dă chip omenesc Celui ce este „Icoană a chipului”, prin ea omul și Dumnezeu se unesc, dar totuși își păstrează fiecare identitatea, ea a fost liberă pentru a decide dacă se va întrupa sau nu Fiul lui Dumnezeu, dar răspunde : „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău. Și îngerul a plecat de la ea.( Lc. 1,38 ). Ea își păstrează identitatea și libertatea firii umane, căci așa am fost creați „după chipul Chipului”, fiind chip al lui Dumnezeu dar într-un mod analogic : „Chipul lui Dumnezeu nu se raportează la ființa omului, la modul în care existența umană, omul nu-l înfățișează, nu-L reprezintă analogic pe Dumnezeu, ca unicitate și asemănare personală, ca mod de existență care permite omului relația de dragoste și de comuniune cu Dumnezeu, îl înfățișează pe om în mod analogic și reductiv definindu-l drept ființă rațională, liberă și dispunând de autoritatea sa proprie”.

Sfântul Grigorie afirmă calitatea supra-omenească a Fecioarei Maria de a fi Născătoare de Dumnezeu, dar mai afirmă că a fost curățită de Duhul Sfânt în momentul zămislirii. Ea rămâne de-a pururi mijlocitoarea noastră către Dumnezeu sau altă mântuitoare cum o numește Sfântul Efrem Sirul.

Ceea care a adus bucuria neamului omenesc și fără îndoială și în sufletul și inima „străpunsă de sabie a Sfintei Fecioare” a fost Învierea Domnului. Prin învierea Domnului toate se împlinesc, reintră am putea spune în firesc, „căci dacă Hristos a înviat și noi vom învia” după cum afirmă Sfântul Apostol Pavel.

Sfântul Grigorie Teologul marele poet creștin numește învierea „praznic al praznicelor și sărbătoare a sărbătorilor”. Elogiile sale de bucurie în cinstea slăvitei învieri sunt adevărate bijuterii literare, intrând în cultul Bisericii nenumărate „crâmpeie” din opera Părintelui Capadocian, în special ceea ce privește cele două mari praznice ale noastre : Învierea și Nașterea. În ceea ce privește slăvitul praznic al Învierii, la actul suprem al manifestării puterii dumnezeirii Fiului lui Dumnezeu, el afirmă că învierea s-a produs ca o conlucrare a Sfintei Treimi, e prezentă ca manifestare Sfânta Treime, deși Fiul este Cel ce învie cu propria putere.

Părintele Stăniloae de asemenea afirmă că în actul Învierii se vede comuniunea Sfintei Treimi, între Tatăl , Fiul și Sfântul Duh prin pnevmatizarea trupului Mântuitorului. Sfântul Grigorie consideră „Învierea și Înălțarea Domnului, acte ale puterii dumnezeiești”.

Mântuirea noastră în Hristos reprezintă actul manifestării iubirii divine, al apropierii dumnezeirii la maximă apropiere de ființa umană, „arzându-ne cu dumnezeirea Sa” și restaurându-ne din interior așa cum afirmă Sfântul Grigorie.

Mântuirea noastră a venit prin cruce, prin asumarea jertfei Fiului lui Dumnezeu, Cel fără de pată se aduce jertfă curată, luând asupra Sa păcatele lumii, izbăvind pe cei din iad, a slobozit pe cei ce nădăjduiau în El, prin cruce și Înviere am fost răscumpărați : „Doamne suindu-te pe cruce, blestemul nostru cel strămoșesc l-ai șters și pogorându-te în iad, pe cei legați din veac i-ai slobozit, dăruind nestricăciune neamului omenesc. Pentru aceasta cântând, slăvim învierea Ta cea de viață făcătoare și mântuitoare”.

Mântuitorul nu a contenit în viața pământească să împlinească voia Tatălui, în toată viața pământească a slujit pentru oameni, „s-a lepădat de sine” se jertfește pentru noi până la capăt.

Omul are șansa să ajungă la îndumnezeire pentru că Dumnezeu se face om, omul poate prin colaborare cu harul divin să se îndumnezeiască.

Doar prin credința în Mântuitorului, în jertfa și învierea Sa putem să dobândim mântuirea, doar prin El este posibilă mântuirea, căci prin El s-au împlinit toate nădejdile omenirii : „Astfel subțirimea raționamentală, pune în evidență „kenoza crucii”( I Cor. 1,17 )cum socotește Sfântul Pavel. Căci credința este împlinirea rațiunii noastre”.

Pentru Sfântul Grigorie de Nazianz, Mântuitorul a reprezentat un scop al vieții, sau poate însăși viața, pentru că tot ceea ce se petrecea în jurul său, adeseori îl întrista, el a viețuit pentru a sluji domnului său și a luptat întreaga viață pentru ași apăra Mântuitorul prin teologia sa. Viața sa în Hristos impresionează, pentru că deși este o fire sensibilă „și-a luat crucea” și a urmat lui Hristos, adesea trecând peste sensibilitatea sa pentru a sluji aproapelui și Mântuitorului, astfel teologia sa impresionează pentru că este un trăitor al teologiei, un contemplativ al Sfintei Treimi.

Bibliografie

Noul Testament cu Psalmi, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1988.

Izvoare.

a) Cărți Liturgice

1)Ceaslov, Ed. a II – a, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1993.

2)Penticostar, Ed. a VI- a, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1973.

3)Slujba Învierii, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1971.

b) Lucrări ale Sfinților Părinți.

1)Sfântul Atanasie cel Mare, Cuvânt împotriva elinilor, Cuvânt despre întruparea Cuvântului, Trei Cuvinte împotriva arienilor, tras. din limba greacă și note de subsol Pre. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1987.

3) Sfântul Nicolae Cabasila, Despre viața în Hristos, trad. de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 2002.

4) Sfântul Chiril al Alexandrinul, Catehezele, Partea I, trad. Pr. Prof. D. Fecioru, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1943.

5) Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. din limba greacă și note de Pr. Prof. D. Fecioru, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 2005.

6) Sfântul Grigorie de Nazianz, Cele Cinci Cuvântări Teologice, trad. din limba greacă, introducere și note de Pr. Prof. Dr. Acad. Dumitru Stăniloae, Ed. Anastasia, București, 1993.

7) Idem, Opere Dogmatice, trad. din limba greacă Pr. Dr. Gheorghe Tilea, Ed. Herald, București, 2002.

8) Idem, Taina m-a uns, trad. de Pr. Dr. Gheorghe Tilea, Ed. Herald, București, 2004.

9) Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, trad. din limba greacă și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 2006.

10)Filocalia, vol. II, Din scrierile Sfântului Maxim Mărturisitorul, Prot. Stavr. Dr. Dumitru Stăniloae, Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1947.

11) Sfântul Simeon Noul Teolog, Catehezele, Ed. a II-a, studiu introductiv și traducere Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2003.

II. Literatură secundară.

1)Bernardi Jean, Grigorie din Nazianz, Teologul și epoca sa, trad. Cristian Pop, selecție poeme autobiografice, trad Diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2002.

2)Bettenson Henry, The Later Christian Father, A selection from the writings of the fathers, from St. Chiril of Jerusalem to St. Leo the Great, Ed. Oxford University, Press 1991.

3)Chifăr Pr. Prof. Dr. Nicolae, Istoria creștinismului, vol. II, Ed. Trinitas, Iași, 2000.

4)Coman Pr. Prof. Dr. I.G.,Patrologia, Ed. Sfânta Mănăstire Dervent, 2000.

5)Idem, Și Cuvântul trup S-a făcut. Hristologie și Mariologie patristică, Ed. Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1993.

6)Cristescu Vasile, Persoanele trinitare și comuniunea dintre ele în teologia Sfântului Grigorie de Nazianz, Ed. Junimea, Iași, 2000.

7)Dionosiatul Monah Teoclit, Maica Domnului în teologia și imnografia Sfinților Părinți, trad. Cristina Rogobete și Adrian Marinescu, Ed. Bizantină, București, 2002.

8)Florea Petru, Opera exegetică a Sfântului Maxim Mărturisitorul ca interpret al Sfinților Dionisie Areopagitul și Grigorie Teologul, Ed. Academus, Târgu Mureș, 1998.

9)Galeriu Pr. Prof. Dr. Constantin, Jertfă și răscumpărare, București, 1973.

10)Gheorghescu Arhim. Dr. Chesarie, Învățătura Ortodoxă despre iconomia divină și bisericească, Ed. a II-a, Ed. Antim Ivireanul, București, 2001.

11)Jivi Pr. Prof. Dr. Aurel, Studii de istorie bisericească, Ed. Universității „Lucian Blaga”, Sibiu, 2001.

12)Meyendorff John, Teologia bizantină, tendințe istorice și teme doctrinare, trad. din limba greacă Conf. Dr. Alexandru I. Stan, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1996.

13)Nellas Panayotis, Omul animal îndumnezeit, ed. a III-a, studiu introductiv și traducere de Diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2002.

14)Papadopoulos Stelianos, Vulturul rănit, Viața Sfântului Grigorie Teologul, trad. de Pr. Dr. Constantin Coman și Diac. Cornel Coman, Ed. Bizantină, București, 2002.

15)Puig Armand, Iisus un profil biografic, trad. din limba catalană de Dr. Jana Balacciu Matei, Ed. Meronia, București, 2007.

16)Pulpea Diac. Dr. Ioan I., Lupta împăratului Iulian împotriva creștinismului, București, Tipografia cărților bisericești, 1942.

17)Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei,ed. a IV-a revizuită, studiu introductiv și trad. Diac Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2001.

18)Stăniloae Pr. Prof. Dr. Dumitru, Chipul evanghelic al lui Iisus Hristos, Ed. Centrului Mitropolitan, Sibiu, 1991.

19)Idem, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Tipografia Andreiană, Sibiu, 1993.

20)Idem, Sfânta Treimea sau la început a fost iubirea, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 2005.

21)Idem, Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1990.

22)Idem, Teologie Dogmatică Ortodoxă, VOL. I, ed a III-a, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 2003.

23)Ibidem, vol. II, ed. a II-a, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1997.

24)Telea Asist. Dr. Marius, Antropologia Sfinților Părinți Capadocieni, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2001.

25)Vlachos Arhim. Hierotheos, Predici la Marile Sărbători, trad. de Daniela Filioreanu, Ed. Egumenița, Galați, 2004.

26)Yannaras Cristos, Persoană și Eros, trad. de Zenoide Luca, Ed. Anastasia, București, 2000.

III. Studii și articole.

1) Bodogae Pr. Prof. Dr. Teodor ,Din scrisorile Sfântului Vasile cel Mare către Atanasie al Alexandriei, în M. O., nr. 1-3, 1979.

2) Bria Magistand I. Vasile, Hristologia Sfântului Grigorie de Nazianz, în Ortodoxia, nr.2, 1960.

3) Calciu Pr. Prof. Gheorghe, Poezia religioasă a Sfântului Grigorie Teologul, în Mitropolia Olteniei, nr. 1-2, 1974.

4) Coman Pr. Prof. I.G., Geniul Sfântului Grigorie de Nazianz, în Studii Teologice, nr. 4-6, 1994.

5) Cotos Pr. Prof. Dr. Nicolae, Un cuvânt al Sfântului Mare Ierarh și Părinte Grigorie Teologul împotriva rătăcirii apolinariste, în Mitropolia Ardealului, nr. 3-4, 1957.

6) Ică Diac. Asist. Ioan I. Ică jr., Teologie și teologici după Sfântul Grigorie de Nazianz, în Mitropolia Ardealului, nr. 1, 1989.

7) Ielciu Pr. Conf. Dr. Mircea, Curs de Patrologie.

8) Georgescu Mihai, Simbolul credinței și explicarea lui în opera Sfântului Chiril al Ierusalimului, în Glasul Bisericii, nr. 3-4, 1959.

9) Milan Pr. Prof. Șesan, Din Hristologia patristică, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, nr.7-8, 1971.

10) Mihoc Pr. Drd. Ioan, Învierea Domnului după Evanghelia de la Matei, în Reviste Teologice, nr. 2, 2004.

11) Popescu Prof. Adrian, Sinteză teologică gregoriană, în G. B., nr. 1-3, 1982,

12) Stăniloae Pr. Prof. Dr. Dumitru, Iconomia dumnezeiască ca temei al iconomiei dumnezeiești, în Ortodoxia, nr. 1, 1969.

13) Idem, Învățătura Ortodoxă despre mântuire și concluziile ce rezultă din ea pentru slujirea creștină în lume, în Ortodoxia, nr. 2, 1972.

14) Tache Pr. Drd. Sterea, Teologia Logosului la Sfântul Maxim Mărturisitorul, în Studii Teologice, nr. 5-8, 1977.

15) Tilea Pr. Dr. Gheorghe, Maica Domnului după cărțile noastre de cult, în Glasul Bisericii, nr.1, 1971.

16) Voicu Diac. Magistrand Constantin, Hristologia Părinților Apostolici, în Ortodoxia, nr. 3, 1961.

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Persoana Divino Umana a Lui Iisus Hristos In Viziunea Sfantului Grigorie de Nazianz (ID: 167025)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Persoana Divino Umana a Lui Iisus Hristos In Viziunea Sfantului Grigorie de Nazianz

Copyright Notice

Relatia Omului cu Dumnezeu

Perioada Pontificatului Papei Pius al Xii Lea

Feminismul, Statutul Femeii Si Miscarea Feminista

Doctrina Despre Dumnezeu de la Intrebari Existentiale la Fiinta Insusi

Desfranarea Ca Patima Grea a Lumii Contemporane

Manastirea Mihai Voda

Copyright Notice

Similar Posts