Persecutiile Crestinilor In Perioada Imparatului Diocletian
Cuprins
Argument
Introducere
Precizări terminologice
II.1. Starea lumii la apariția creștinismului
II.1.1. Starea lumii greco-romane la apariția creștinismului
II.1.2. Starea lumii iudaice la apariția creștinismului
II.2. Personalitatea istorică a lui Iisus Hristos
Începuturile persecuțiilor
III.1. Preliminarii – excurs istoric
III.2. Cauzele persecuțiilor
III.2.1. Cauze politice
III.2.2. Cauze religioase
III.2.3. Cauze sociale
III.2.4. Cauze economice
III.3. Valurile de persecuții
III.3.1. Nero
III.3.2. Traian, Adrian, Marc Aureliu, Lucius Comodus
III.3.3. Persecuțiile de la Septimiu Sever până la Aurelian
Epoca lui Dioclețian
IV.1. Contextul politic și personalitatea lui Dioclețian
IV.2. Persecuțiile lui Dioclețian
IV.2.1. Excurs
IV.2.2. Preliminarii persecuțiilor lui Dioclețian
IV.2.2.1. Sprijinul public
IV.2.3. Persecuțiile timpurii
IV.2.3.1. Creștinii din armată
IV.2.3.2. Persecuția maniheistă
IV.2.4. Dioclețian și Galerius, 302-303
IV.2.4.1. Primul edict
IV.2.4.2. Al doilea, al treilea și al patrulea edict
IV.2.5. Instabilitate, și reînnoirea toleranței religioase, 305-311
Cazuri speciale (donatismul din Nordul Africii)
V.1. Originile mișcării Donatiste
V.2. Parcursul istoric al Donatismului
V.3. Sfârșitul Donatismului
VI. Abrogarea legilor persecuției în timpul lui Constantin cel Mare și Edictul de la Milan
VI.1. Introducere
VI.2. Istoria emiterii Edictului de la Milan (Mediolanum). Controverse.
VII. Concluzii
Bibliografie
Argument
Această lucrare își propune să abordeze un aspect al existenței omului, pe care ar dori să-l ocolească dacă se poate, ori să-l privescă ca simplu spectator și să evite perspectiva creștină asupra acestuia.Este vorba despre evoluția noastră ca și creștini, pe de o parte, și perspectiva istorică surprinsă de-a lungul secolelor pe de altă parte. Putem spune că oamenii din zilele noastre văd suferințele martirilor ca pe un destin inevitabil, ca pe o serie de evenimente care trebuiau să aibă loc, pentru ca noi, astăzi, cei care mai credem să percepem fața întunecată a unei vieți de altfel constituite ca o încercare cumplită pentru om.
Persecuțiile creștinilor din Imperiul Roman, au lăsat cu siguranță o profundă amprentă asupra umanității și totodată asupra evoluției civilizației încă din cele mai vechi timpuri. Tocmai acesta este scopul lucrării mele, să pun în lumină nu războaie și revolte nimicitoare care au stat la baza lăcomiei de putere, ci acea parte a istoriei care a ajuns să ne definească pe noi astăzi.
Motivul pentru care am ales să cercetez această temă nu este nici pe departe interesul pe care îl am pentru istoria Imperiului Roman. Deși consider că această perioadă este una extrem de bogată în tot ceea ce înseamnă religios, cultural și bineînțeles tradițional. Perioada persecuțiilor a fost o provocare pentru mine, o apărătoare înrăită a cauzei creștine, deoarece nu am văzut și acea latură istorică a evenimentelor. Concepția mea asupra creștinătății nu s-a schimbat, studiul efectuat mi-a întărit perspectiva și mi-a modelat-o. Ideea de bază a acestei lucrări a fost inițial aceea de a demonstra nenorocirile nedrepte la care au fost supuși creștinii și de aceea am utilizat numai surse creștine. Adevărul, însă nu a reieșit doar din vorbele Sf. Părinți ci și din scrierile autorilor păgâni care mi-au infirmat unele idei preconcepute pe care le-am avut la adresa unor împărați romani. Cu toate acestea, creștinătatea a avut aprig de suferit și trebuie să admitem acest lucru nu doar din punct de vedere teologic ci și istoric. Unii împărați au acționat moderat alții au tăiat în carne vie, la propriu, pentru a disipa noua credință care amenința vechile culte păgâne. Creștinătatea a fost o lovitură aprigă asupra păgânismului, iar rezultatele se pot vedea și astăzi.
Având în vedere că tema pe care am ales să o cercetez este de o mare complexitate, și nu poate fi abordată decât prin împletirea unui mare număr de surse, am încercat astfel să combin surse străine creștine dar și surse care aparțin unor autori păgâni pentru a ajunge la un rezultat care să rezume în mod corect toate cele trei secole de persecuții.
I. Introducere
Noțiunea de persecuție este de orgine latinească persecutio, care în sens larg desemnează o acțiune de prigonire nedreaptă, repetată și accentuată a unei persoane sau grup de persoane. Persecuția creștinilor este un termen care acoperă o diversitate de evenimente, comportamente și acțiuni disparate în epoci și locuri care au în comun diferite tipuri de abuzuri făcute împotriva comunității creștine cu scopul de a desființa religia creștină. Acest cuvânt este de o însemnătate aparte pentru cei care îi cunosc într-adevăr înțelesul, și de aici pornește și discuția noastră cu privire la persecuția creștinilor din primele secole ale răspândirii religiei pe meleagurile păgâne. Ca un neștiutor, și ca un neînvățat nu pot să apreciez pe deplin profunzimea evenimentelor care au condus în mai bine de 2000 de ani la conturarea unei religii care, așa disipată și ruptă în două cum este ne-au făcut pe noi, cei de astăzi, să nu mai credem într-o multitudine de zeități ci într-un sigur Dumnezeu.
Istoria însă își are propriul curs și fiecare eveniment consemnat azi devine istoria zilei de mâine, astfel că persecuțiile chiar dacă la început au avut loc cu scopul de a înlătura multitudinea de zeități la care se închinau romanii, dar totodată și cultul împăratului, care el însuși era considerat o zeitate, azi, persecuțiile deși sunt mai rare și răspândite în zone mai restrânse, încă există, iar istoria persecuților creștine încă se mai scrie. Creștinismul poate că a devenit una dintre religiile dominante pe plan mondial, dar mai existã încă multe locuri unde creștinii sunt persecutați, expropriați, torturați sau chiar martirizați.
Lucrarea de față nu-și propune să apere cauza creștină sau să condamne nedreptățile la care este supusă, cel puțin nu în zilele noastre, ci, are în vedere acțiuni care au avut loc în secolele II-III d.Hr, atunci când primele grupuri de creștini încep să devină o amenințare pentru vechea religie păgână.
Persecuția creștină a fost și este un fenomen care s-a răspândit de-a lungul secolelor, încă de la apariția creștinismului și până azi. Primele grupuri de creștini au fost persecutate până și de evreii din a căror religie a apărut, dar mai mult de atât de Imperiul Roman, despre care știm foarte bine că a dorit stârpirea oricărei urme de creștinătate. Aceste evenimente și-au urmat cursul până în secolul IV, când prin edictul de la Milan, creștinismul devine o religie licită. Au existat astfel în perioada secolelor II-III împărați care nu au putut să accepte ideea de conviețuire cu noile grupuri de creștini, care pe lângă faptul că precticau obiceiuri religioase total diferite de cele romane, atrăgeau din ce în ce mai mulți adepți, păgânismul ajungând astfel în pericol de dispariție. A fi creștin în acea perioadă nu însemna doar a te închina și doar a te ascunde în rugăciune, a fi creștin însemna să te sacrifici pentru Hristos și pentru dreapta credință, să devii un martir, iar acest lucru a fost imediat perceput de marii prigonitor ai vremii. Cum altfel am putea să ne explicăm dorința și mai acerbă a creștinilor de a-și afirma noua religie în condițiile în care persecutorii amenințau la orice pas? Să fi fost o iubire oarbă fată de o divinitate inexistentă? Cu siguranță că nu, atâta timp cât Iisus a pătimit, a murit și a înviat sub ochii atâtor martori. Cei care susțineau creștinismul vedeau în el salvarea așa cum proorocii și învățații primelor veacuri au prevestit venirea lui Iisus, Mîntuitorul, Fiul lui Dumnezeu care le va arăta adevărata cale spre mântuire.
Deși nu exisă nicio mărturie a faptului că Iisus ar fi lăsat vreun text scris, totuși întreaga Sa viață ne este cunoscută datorită Vechiului și Noului Testament. După cum bine știm, Vechiul Testament a fost scris înainte de Hristos în perioada 1400-400, iar Noul Testament în veacul I, majoritatea cărților înainte de anul 70. Intrând un pic în profunzimea celor două concepte, de Noul și Vechiul Testament, putem observa că termenul desemnează o serie de hotărâri luate de cineva în scris, cu scopul de a-i fi respectate după moarte.
Testament mai înseamnă și legământul dintre Dumnezeu și om făcut îndată după căderea acestuia, prin făgăduința dată de Dumnezeu primilor oameni că sămânța femeii va zdrobi capul șarpelui. Despre acest legământ ne vorbește Sf.Apostol Pavel în Epistola către Evrei (9,15-28). Sf.Părinți au învățat că cele două Testamente arată dorința Mântuitorului de a-i face pe oameni moștenitori ai Împărăției Cerurilor. Astfel că, scrierile sfinte date despre Hristos după ridicarea acestuia la Cer reprezintă Noul Legământ, pentru că se vorbește despre legătura făcută la Cina cea de Taină între Dumnezeu și om. Toate scrierile care cuprind legea și proorocii formează Vechiul Testament, pentru că vorbesc despre acel Legământ, iar Hristos este văzut ca împlinitorul și desăvârșitorul Legământului. Apostolul Pavel este cel care ne explică înțelesul celor două Testamente, astfel că evenimentele care s-au produs după Nașterea lui Iisus duc la desăvărșirea Primului Legământ iar moartea și mai ales Învierea conduc la desăvârșirea celui de-al Doilea Legământ, pentru că până la urmă atât Vechiul Testament cât și Noul Testament au fost desăvârșite și au căpătat putere și credibilitate după sfințirea acestora cu sânge,( (Evr. 9, 15-18) adică după moartea lui Iisus.
Ideea care stă la baza conceptului de creștin, și totodată la rădăcina conceptului de persecuție este aceea că lumea nu a fost pregătită să accepte schimbarea. A fost întotdeauna reticentă la nou, și mai ales la un nou care tindea să atace vehement vechile tradiții pagâne, vechile concepte religioase care țineau de un politeism exacerbat și un cult imperial ieșit din limitele normalității. Astfel că persecuțiile au pornit de la refuzul supunerii în fața unui singur Dumnezeu care vede și știe tot, un Dumnezeu care iți poate ierta păcatele care îți poate oferi viață după moarte. Nu putem deci, să vorbim despre creștinism dacă nu știm ce înseamnă Iisus, dacă nu înțelegem învățăturile celor două Testamente și dacă nu încercăm să reactualizăm modul în care creștinismul a devenit azi principala religie în întreaga lume.
II. Precizări terminologice
II.1. Starea lumii la apariția creștinismului
II.1.1. Starea lumii greco-romane la apariția creștinismului
Potrivit cuvintelor Sfântului Apostol Pavel, Mântuitorul s-a născut la „plinirea vremii" (Galateni 4,4), când lumea era pregătită pentru venirea Lui. Pentru a înțelege condițiile în care s-a întemeiat Biserica creștină și s-a răspândit Evanghelia lui Hristos, trebuie să cunoaștem starea generală a lumii antice la nașterea lui Iisus Hristos.
Țara Sfântă – Palestina – leagănul creștinismului, face parte din Imperiul Roman. Acest Imperiu era un stat universal cuprinzând: toată lumea din jurul Mării Mediterane și se întindea pe trei continente, de la oceanul Atlantic și Marea Nordului până la granița Armeniei, Arabiei și Marea Roșie, din Bretania de la Rin și Dunăre până la marginea Saharei și a Etiopiei. Sub împăratul Traian (98-117), puterea romană s-a extins și mai mult, stăpânind Dacia și ajungând la Marea Caspică și Golful Persic. Deci statul roman era la apogeu ca întindere, putere, organizație și cultură. Orașele cele mai însemnate din Imperiul Roman erau: Roma, Alexandria, Antiohia, Corint, Efes, Tesalonic, Cartagina, Lugdunum (Lyon). Statul era condus de împărat, de Senat, fiind împărțit pe provincii.
Căile de comunicare în Imperiu pe uscat și pe mare era relativ ușor accesibile și intens folosite. Intinderea stăpânirii romane, desființarea granițelor înlăuntrul lui, ușurința legăturilor facilitau amestecul populației de diferite neamuri. Limba de circulație în Imperiu era cea greacă în dialectul propriu-zis comun în care s-au scris și cărțile Noului Testament. Limba greacă era vorbită sau înțeleasă în aproape întreg Imperiul roman, dar mai ales în Răsărit. De la orașe se răspândeau elenizarea și romanizarea și în provincii. Unificarea culturală era totuși greu de realizat. Unele provincii păstrau încă specificul culturii lor. Populațiile barbare cuprinse între granițele Imperiului sau cele care trăiau în contact cu acestea, se adaptau cu greu la cultura greco-romană.
Starea religioasă – Popoarele vechi erau politeiste și idolatre. Excepție făcea poporul evreu. Cultele erau numeroase, fiecare popor avându-și religia sa proprie. Statul roman tolera toate cultele, afară de unele socotite periculoase (între care se număra și creștinismul). Religia romană care era cultul de stat sau oficial, se afla în decadență. Începând cu August, împărații romani și-au luat și titlul de „pontifex maximus", adică șef religios suprem al statului. Religia greacă era și ea în decadență. Mai importante erau misterele, mai ales cele de la Eleusis. Datorită cultelor orientale, începeau să pătrundă în Imperiul roman misterele, magia, astrologia și unele practici religioase noi. Cel mai însemnat dintre acestea era cultul zeului soarelui -Mithra, care s-a răspândit în toate provinciile, în secolele III-IV d.Hr., mai ales prin intermediul armatei. În Imperiul roman s-a produs un amestec de popoare și culte, ceea ce a dus la un adevărat sincretism religios, numit theocrasie, adică amestec de zei.
Filosofia timpului era reprezentată de trei mare curente sau sisteme: epicureismul, scepticismul și stoicismul. Ea începea să devină religios-morală; mai ales în neopitagorism și apoi în neoplatonism (în secolul al III-lea).
După cum religia era sincretistă și filosofia era eclectică, adică culegea idei din mai multe sisteme. Filosofia pregătea într-o mare măsură calea pentru propovăduirea ideilor creștine.
În felul în care se prezenta lumea antică; la apariția creștinismului, situația era favorabilă propovaduirii Evangheliei lui Hristos, întrucât există un stat universal, pace, ordine, căi și mijloace de comunicație, amestec și apropiere de popoare și idei, unificare culturală și o limbă înțeleasă mai peste tot. Răspândirea creștinismului era facilitată și de insuficiența morală și religioasă a politeismului din lumea greco-romană.
II.1.2. Starea lumii iudaice la apariția creștinismului
Reîntorși din captivitatea babilonică, după ce regele Cyrus al perșilor le-a acordat libertatea (536 î. Hr.), iudeii și-au rezidit templul din Ierusalim sub conducerea lui Zorobabel și au început să se reorganizeze. După ce Alexandru cel Mare (323 î. Hr.) a desființat regatul perșilor, a favorizat pe iudei, folosindu-i la colonizarea orașelor întemeiate de el.
Sub conducerea fraților Macabei, Ierusalimul a fost readus în stăpânirea iudeilor. Templul a fost reconstruit iar cultul mozaic a fost restabilit. După o mare revoltă, iudeii au format un stat teocratic independent, condus de sinedriu, alcătuit din 70 de membri și un președinte.
Urmașii regelui Ioan Hircan (135-105 î.d.Hr.) ajung la dezbinare și fac apel la romani pentru ocuparea tronului. În anul 63 î.d.Hr., generalul Pompei intervene în Palestina și cucerește Ierusalimul iar în anul 30 d.Hr. romanii numesc ca rege al Iudeii pe idumeul Irod cel Mare. La moartea lui Irod cel Mare (750 a.U.c.), romanii împart Palestina intre cei trei fii ai săi: Arhelau, Irod Antipa și Filip. Mai târziu, nepotul lui Irod cel Mare, Irod Agripa devine rege al întregii Palestine (41-44 d.Hr.). Țara este condusă apoi numai de procurori romani. Apăsarea stăpânirii romane crește. Se produc revolte. Sub împăratul Nero (54-68) izbucnește războiul iudaic. Dar în anul 70 Ierusalimul a fost cucerit, iar templul distrus.
Partidele. Clasa conducătoare a poporului iudeu era reprezentată de două partide – fariseii și saducheii – care se deosebeau între ele prin atitudinea lor politică și religioasă. Fariseii erau apărătorii Legii mozaice și păstrători ai tradițiilor religioase. Saducheii formau grupul preoției aristocrate – oameni bogați, liberali, indiferenți, acomodați cu stăpânirea romană și cu ideile contemporane care vehiculau. Atât fariseii cât și saducheii erau dușmani de moarte ai Mântuitorului și ai creștinismului.
Esenienii sau esenii (eseii) formau o sectă iudaică, influențată de idei religioase străine. Ei trăiau mai ales pe lângă Marea Moartă și duceau o viață ascetică. Aveau preoții lor, un cult al soarelui și îngerilor, admițând totodată și existența unui singur Dumnezeu. Esenienii practicau comunitatea bunurilor.
Terapeuții erau o sectă iudaică din jurul Alexandriei Egiptului. Duceau o viață contemplativă, citind Vechiul Testament și interpretându-l în mod alegoric.
Samarinenii formau o populație rezultată din amestecarea iudeilor cu neiudeii în provincia Samaria. Ei respectau din Lege, Perrtateuhul lui Moise și erau monoteiști. Centrul lor cultic era pe Muntele Garizim și păstrau ideea mesianică. Între samarineni și iudei era mare ură și dușmănie. Dintre samarineni au apărut și unii eretici ca: Dositei, Simon Magul, Menandru etc.
II.2. Personalitatea istorică a lui Iisus Hristos
Opera de restaurare morală a lumii realizată de Iisus Hristos a fost precedată de apariția lui Ioan Botezătorul în pustiul Iordanului, pentru a predica pocăința și apropiata „împărăție a cerurilor". Ioan Botezătorul era ultimul profet al Legii vechi și ducea o viață de ascet. El boteza în Iordan, în așteptarea Celui „mai mare" decât el. Predica sa a făcut o puternică impresie, pregătind calea pentru venirea Mântuitorului. Ioan se considera vestitorul timpului mesianic care era iminent. Odată cu vestirea Împărăției lui Dumnezeu, el anunța și judecata divină.
Din cauza predicilor sale anti-politice, Ioan Botezătorul a fost arestat de Irod Antipa (4 î.Hr.-39 d.Hr.), fiul lui Irod cel Mare, închis apoi la Macherus și decapitat. Ucenicii lui Ioan Botezătorul s-au numit, mai târziu, „creștinii lui Ioan". Printre ei se numărau, la început și apostolii Andrei și Ioan, care au urmat apoi pe Iisus. Pe lângă știrile neotestamentare despre Sfântul Ioan, se mai cunosc și alte mențiuni referitoare la el în Antichitățile iudaice, unde istoricul iudeu Iosif Flavius îl numea: „om bun, care îndemna pe iudei la virtute, dreptate și pietate”. Cel mai mare merit al Sfântului Ioan este însă acela de a fi înaintemergătorul și botezătorul lui Iisus.
Nu numai creștinii, dar și necreștinii sau chiar unii dintre adversarii Creștinismului recunosc în Iisus Hristos o personalitate unică și fără egal în istoria omenirii. O parte din viața, activitatea și învățăturile Sale au fost consemnate de toate patru Evanghelii. Mulți dintre cei care au scris despre viața și opera mântuitoare a lui Iisus Hristos, L-au prezentat fie ca gânditor sau filosof, fie ca moralist, idealist sau ca reformator religios.
Pentru creștinii de pretutindeni, Iisus Hristos este mai mult decât un om deosebit de înzestrat sufletește. El este Fiul lui Dumnezeu întrupat. Născându-se ca persoană divino-umană în chip supranatural, din Fecioara Maria, Iisus Hristos a viețuit ca persoană istorică pe vremea marilor împărați romani August (31.î.Hr.-14.d.Hr.) și Tiberiu (14-37 d. Hr.). Istoria bisericească nu înfățișează viața Sa dumnezeiască în sânul Sfintei Treimi, ci se ocupă numai cu prezentarea vieții Sale omenesti.
Iisus Hristos s-a adresat iudeilor prin cuvânt (oral), fără a scrie ceva. Singurele documente despre viața și activitatea Sa sunt Evangheliile lăsate de sfinții apostoli Matei, Marcu, Luca și Ioan, epistolele pauline, epistolele sobornicești și Faptele Apostolilor. Ele sintetizează o adevărată mărturisire de credință a Sfinților Apostoli și a primilor creștini. Istoria evanghelică nu face altceva decât să transmită o învățătură dogmatică și morală.
Făcând o scurtă prezentare cronologică a vieții Mântuitorului, vom arăta că Iisus Hristos s-a născut în zilele procurorului roman Ponțiu Pilat (Luca 1,5), în vremea stăpânirii împăratului August, cu câțiva ani înainte de era creștină stabilită de Dionisie Exiguus (540) în anul 753 a.U.c. la Roma. Cu toate ca nașterea lui Iisus Hristos este considerat cel mai mare eveniment al istoriei omenirii, nu cunoaștem cu precizie data ei. Istoricii apreciază că Iisus Hristos s-a născut cu un an sau doi înainte de 750 a.U.c., anul morții lui Irod. În Evanghelii se găsesc date și indicații de timp referitoare la anul nașterii și vârstei lui Iisus. Tradiția creștină a fixat nașterea lui Iisus Hristos la 25 decembrie al fiecărui an.
Iisus Hristos și-a început misiunea la Iordan, la varsta de 30 de ani. Primii săi discipoli au fost ucenicii Sfântului Ioan Botezatorul (Andrei și Ioan). Văzându-L pe Iisus venind spre el, Ioan Botezatorul a exclamat: „Iată mielul lul Dumnezeu Cel ce ridici păcatul lumii!” (Ioan 1, 29). Mântuitorul se retrage apoi în pustie. La reîntoarcere află de arestarea și moartea Sfântului Ioan Botezatorul din porunca regelui Irod Agripa (4 î.Hr. – 39 d.Hr.), după care se retrage în Galileea, unde învață în orașele din jurul Marii Tiberiade și în ținutul Decapolis. Totodată El și-a ales doisprezece Apostoli, adresându-se mai ales oamenilor simpli și nevoiași.
Activitatea publică a lui Iisus variază – după unii istorici și cercetători – între 1 și 3 ani. De asemenea, anul morții lui Iisus Hristos este stabilit diferit de istorici, unii socotindu-I a fi anul 28, 29, 30, iar alții chiar anul 32 al erei creștine. Cert este însă că El a trăit pe pământ mai mult de 33 de ani.
Evenimentele mai însemnate din viața pământească a Mântuitorului sunt următoarele: În afară de faptul istoric al nașterii Sale în Bethleem, cu prilejul unui recensământ, ordonat de impăratul August, în timput proconsulului Quirinius și în afară de fuga Lui în Egipt și întoarcerea în Galileea, nu mai cunoaștem alte evenimente din copildria lui Iisus, până la vârsta de 12 ani, când El s-a rătăcit de părinții săi în templul din Ierusalim (Luca 2,42-51). Altă știri despre tinerețea lui Iisus nu sunt cunoscute, până la vârsta de 30 de ani, când iese la propovăduire. Din activitatea mesianică a lui Iisus Hristos Sfintele Evanghelii consemnează: botezul Lui de către Ioan Botezătorul; chemarea Apostolilor, propovăduirea Sa însoțită de minuni în Galileea, ludeea și Ierusalim, intrarea triumfală în Ierusalim, prinderea, judacarea, condamnarea, Răstignirea, Moartea, Învierea și Înălțarea Lui la cer.
În noua religie, idea esențială este existența unui singur Dumnezeu spiritual, nevăzut, inefabil și infinit. Există un singur Dumnezeu adevărat în trei ipostasuri (persoane): Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, care formează una, sfântă, deoființă și nedespărțită Treime. Sfânta Treime.este o singură Dumnezeire în trei ipostasuri.
Izvoarele istorice privitoare la viața lui Iisus Hristos sunt în primul rând scrierile vechi creștine, în frunte cu scrierile Noului Testament.
Știrile din curse necreștine despre Iisus Hristos sunt puține. S-a păstrat o Epistolă a sirianului Mara, către fiul său Serapion, în limba siriană, în care vorbește despre „înțeleptul rege" al iudeilor, care deși a murit, el continuă să trăiască prin Legea pe care a dat-o. Apoi amintim Scrisoarea regelul Edesei Abgar V. Ukama (cel Negru 4 i.d.Hr. – 7 d.Hr.; 13-50 d.Hr.) către Iisus Hristos și Răspunsul Acestuia către Abgar, prin care acest monarh îl chema pe Iisus Hristos ca să-I vindece de o boală grea dar Iisus îi răspunde că nu poate să meargă Ia Edesa, însă îi va trimite un ucenic spre a-l vindeca. Epistolele sunt păstrate de istoricul Eusebiu, în Istoria bisericească I, 13, 6-10.
Documentul numit Acta Pilati și Epistola lui Lentulus, ambele adresate Senatului roman, cunoscute din secolul al II I-lea, vorbesc în chip diferit despre Iisus Hristos, care a fost condamnat, a pătimit, a murit și înviat. epistola lul Lentulus face o frumoasă descriere a chipului lui Iisus Hristos; descriere după care s-au orientat, la toate popoarele creștine, pictorii, în reproducerea chipului Lui, socotit a fi cel real.
În lucrarea sa ,Antichitățile iudaice" (XX, 9,1), scriitorul iudeu Iosif Flaviu (37/38-100/105) amintește despre uciderea lui Iacob „frate al lui Iisus Hristos", iar în alt loc (XVIII, 3, 3) vorbește despre Iisus ca învățător al adevărului și făcator de minuni.
Filon și Justus deTiberiada (secolul I) n-au scris despre Iisus Hristos, dar rabinul Eliezer ben Hyrcan (secolul II) spunea că a cunoscut pe discipolul Iacob al Nazarineanului Iisus. Epistola lui Benan, pe care ar fi scris-o, pe la anul 83. d.Hr., un pretins medic egiptean, și care vorbște despre Iisus, este o psălmuire a pretinsului ei descoperitor.
Scriitorii romani, care amintesc despre Iisus Hristos sau despre începuturile creștinismului, sunt: Pliniu cel Tânăr, proconsulul Bitiniei (într-o scrisoare către împăratul Traian: ep. X, 97), istoricii Tacit (55-120 d. Hr.) și Suetoniu (69-1411 d.Hr.). Mențiuni despre creștini se mai găsesc la medicul Gallenus și la retorul Fronton, apoi la Lucian de Samosta si Cels (secolul II).
Dacă scriitorii păgâni sau cei iudei nu vorbesc mai mult sau mai bine despre Iisus, aceasta se datoreaze faptului că ei socoteau Creștinismul o sectă iudaică disprețuită sau o superstiție orientală, iar în Iisus Hristos vedeau un amăgitor, condamnat la moarte pe cruce de stăpânirea romană.
III. Începuturile persecuțiilor
III.1. Preliminarii – excurs istoric
Timp de trei secole, creștinii au dus o viață neînțeleasă de închinătorii la idoli și de autoritățile romane. Erau considerați o sectă iudaică, învăluită într-un „aer misterios, pe care marea majoritate a oamenilor nu-l înțelegea și-l condamna cu brutalitate pentru că misterul care le era ascuns îi orbea. Mai mult, creștinii erau acuzați de orgii, incesturi, omorârea copiilor, serbări canibale”.
Informațiile despre cum s-a desfășurat viața creștină în primele secole ne provin în cea mai mare parte din izvoare. Pentru epoca apostolică cartea Faptele Apostolilor și Epistolele Sfântului Apostol Pavel , ne oferă informațiile de bază despre viața creștină de atunci. Pentru epoca post-apostolică, informațiile abundă și ne provin din Scrierile Părinților Apostolici: Didahia, Epistola către Corinteni a Sfântului Clement Romanul, Epistolele Sfântului Ignatie al Antiohiei, Epistola lui Barnaba, Epistola către Filipeni a Sfântului Policarp al Smirnei, Păstorul lui Herma, Epistola către Diognet.
Spre deosebire de toate celelalte popoare dinaintea lor, romanii aveau un sentiment al unității omenirii sub o lege universală. Acest sentiment al solidarității omului în cadrul imperiului a creat un mediu favorabil pentru primirea unei Evanghelii care proclama unitatea rasei umane prin faptul că toți oamenii se găsesc sub pedeapsa păcatului și că tuturor li se oferă o salvare care îi face să fie parte dintr-un organism universal, Biserica creștină, trupul lui Hristos. Niciun alt imperiu se pare că nu a reușit să dea oamenilor acel sentiment de unitate într-o organizare politică. Unitatea politică urma să fie sarcina specială a Romei.
Aplicarea legii romane la toți cetățenii de pe întreg cuprinsul imperiului era impusă zilnic cu insistență romanilor și supușilor din imperiu de către justiția imparțială a tribunalelor romane. În secolul al-V-lea Î.d.Hr., la începutul Republicii această lege a fost modificată în cele „Douăsprezece table”, care au devenit o parte esențială în educația fiecărui băiat roman. Un pas mai departe în cultivarea ideii de unitate a fost acordarea cetățeniei romane neromanilor. Acest proces a început în perioada precedentă nașterii lui Hristos și s-a încheiat în 212, când Caracalla a permis acordarea cetățeniei romane tuturor oamenilor liberi din Imperiul Roman (cu excepția dediticilor = cei care fuseseră cuceriți cu forța, prin capitulare necondiționată). Deoarece Imperiul Roman cuprindea toată lumea ce exista în istorie la acea dată în jurul Mediteranei, practic toți oamenii erau sub un sistem de lege unic și cetățeni ai unei singure împărății.
Legea romană, cu accentul ei pe demnitatea individului și pe dreptul lui la justiție și la cetățenie romană și cu tendința ei de a contopi oameni de diferite etnii într-o singură organizație politică, a anticipat o Evanghelie care proclamă unitatea prin faptul că a făcut cunoscută atât pedeapsa pentru păcat cît și pe Cel care îi va salva pe oameni de păcat, Iisus Hristos ca persoană reală, istorică și din punct de vedere doctrinar ca Fiu al lui Dumnezeu. Pavel le-a reamintit credincioșilor bisericii din Filipi că ei sunt membri ai unei comunități cerești ( Filipeni 3:20).
Persecuțiile încep mai exact din Antichitate (din punct de vedere istoric antichitatea începe în aprox. 3000 î.H.- 476 d.H. la cucerirea Romei de tribul Germanic al herulilor. Perioada descrisă, fiind încadrată între anii 30 d.H.-275 d.H. “antichitatea romană”).
Știm că încă din timpul vieții sale pământești Iisus Hristos i-a avertizat pe ucenicii săi de venirea unor vremuri în care ei vor fi persecutați …”vă vor da în judecata sinedriilor și vă vor biciui în sinagogile lor. Și din pricina mea veți fi duși în fața guvernatorilor și a regilor ca să slujiți ca o mărturie pentru ei și pentru Neamuri”. “Și fratele va da la moarte pe fratele său și tatăl pe copilul său și copiii se vor ridica împotriva părinților și îi vor da să fie omorâți. Și voi toți veți fi urâți din cauza numelui meu, dar cine va răbda până la sfârșit acela va fi mântuit.”; “Cine își va păstra viața, o va pierde și cine își va pierde viața pentru mine, o va găsi.” (Matei 10: 16-39)
Primele persecuții împotriva creștinilor au început imediat după înălțarea lui Iisus la cer și formarea Bisericii și au fost realizate de farisei în colaborare cu saducheii și Marele Preot. Apostolii Petru și Ioan au fost arestați și aduși în fața Marelui preot și a Sanhedrinului și o perioadă de timp au stat în închisoare (Faptele Apostolilor 4:1-22, 5:17-42). Primul martir care și-a dat viața pentru Hristos a fost diaconul Ștefan care a fost ucis cu pietre (Fapte 7).
Principalii dușmani ai creștinilor din această perioadă au fost saducheii (și implicit Marele Preot care era ales din rândurile lor) și fariseii din “Casa lui Shammai”. Se pare însă că erau și farisei care erau toleranți față de creștini ca de exemplu Gamaliel care era membru al “Casei lui Hillel”. Chiar și Iacov, fratele Domnului Iisus a căzut victimă unui complot fiind omorât la ordinul Marelui preot Ananus ben Ananus în anul 63 d.H.
Astfel, după cum afirmă și Lactanțiu, autor clasic și creștin, și probabil primul teolog al istoriei, există împărați răi și împărați buni. Autorul surprinde pe rând moartea lui Nero, Domițian, Decius, Valerian și Aurelian. Nero a fost un tiran, în timpul căruia au fost uciși Sfinții Apostoli Petru și Pavel. Domițian care a pretins a fi un dominus et deus, a fost pedepsit pentru prigoana creștinilor, fiind asasinat. Tot Lactanțiu identifică următorul împărat persecutor în persoana lui Decius, “o creatură abominabilă”, care moare pe câmpul de luptă și rămâne neîngropat, pradă fiarelor sălbatice. Moartea lui Decius este menționată și de Eusebiu de Cezareea, dar acest lucru se întâmplă pentru că Eusebiu citează din Dionisie al Alexandriei, împăratul ar fi fost sugrumat împreună cu fiii săi.
Lista prigonitorilor din vechime este continuată de Valerian, care, se pare că a fost luat captiv de perși în 260 și a trăit în sclavie, spre batjocura numelui de roman. Aici, în cazul lui Eusebiu, nu e făcută nicio legătură între persecuție și soarta persecutorului, istoricul menționând că acesta a căzut rob la barbari, iar puterea a trecut în mâinile fiului său. Aurelian este însă în concepția lui Lactanțiu cel care pune punct acestei liste. Moartea sa prin asasinare apare ca o pildă, deși persecuția sa este discutabilă.
Eusebiu din Cezareea spre deosebire de Lactanțiu nu pare să fie la fel de interesat de o investigație a persecutorilor deși este preocupat de acțiunile acestora. El prezintă prigoanele împotriva Sfinților Petru și Pavel sub domnia lui Nero, dar și a persecuțiilor din timpul lui Domițian, dar moartea împăraților nu e pomenită. Ideea fiind aceea că, autorul nu face o conexiune între viața împăratului de persecutor și soarta acestuia la sfârșitul vieții.
III.2. Cauzele persecuțiilor
Pentru a înțelege de ce s-a ajuns la astfel de fapte abominabile împotriva creștinilor trebuie să urmăm firul cauzelor “exudate” de gândirea împăraților persecutori:
III.2.1. Cauze politice
Creștinismul a apărut în sânul religiei iudaice. La început era considerat ca fiind o sectă a iudaismului. Mai târziu când s-a separat tot mai mult de iudaism, creștinismul a fost considerat religie ilicită.
Religia putea fi tolerată doar în măsura în care contribuia la stabilitatea statului. Deoarece religia creștină, care creștea repede, era exclusivistă în revendecările asupra loialității lor morale și spirituale, atunci când trebuia să aleagă între loialitatea față de Hristos și cea față de Cezar, creștinii erau văzuți ca instigatori la revoltă, întrucât ei nu acceptau cultul Cezarului. Ei nu puteau rosti: “Cezar este Domnul!”, crezul lor ferm era acela că “Iisus este Domnul!”. Statul a văzut în acest comportament un factor de dezechilibru politic. În același timp creștinii nu se închinau zeilor protectori ai cetăților. Mai mult decât atât ei predicau revenirea lui Mesia și instaurarea unei noi Împărății. Aceste pretenții au fost percepute ca o amenințare la adresa statului și a sistemului politic.
III.2.2. Cauze religioase
Între creștinism și religiile greco-romane era o mare deosebire. Creștinismul era o religie nouă, monoteistă, spirituală, în timp ce păgânismul era o religie veche, politeistă, idolatră (din punct de vedere creștin). Creștinii nu aveau idoli și nici multe accesorii pentru închinare. Ei închideau ochii și se rugau fără a avea vreun obiect vizibil cărora să se roage. Păgânii însă, aveau altare, idoli, preoți, ritualuri și jertfe. Această uriașă diferență a adus asupra creștinilor acuzația de ateism. Calamitățile naturale care se abăteau asupra Imperiului Roman, năvălirile barbare, dar și epidemiile erau atribuite creștinilor care au stârnit mânia zeilor pe care i-au părăsit.
Faptul că creștinii se adunau în secret a adus de asemenea acuzații morale împotriva lor. S-au răspândit zvonuri că ei practicau incestul, canibalismul și alte lucruri împotriva naturii. Înțelegerea greșită a Cinei Domnului, în cadrul căreia creștinii “mâncau și beau” trupul și sângele Domnului Iisus, a dus repede la ideea că creștinii ucideau și mâncau copii ca jertfe pentru Dumnezeu. Expresia “sărutul păcii”, a fost răstălmăcită pentru a-i acuza pe creștini de incest. Minucius Felix, avocat creștin la Roma în jurul anului 200 consemnează un astfel de zvon în lucrarea lui apologetică numită Octavus: “Aud spunându-se că, împinși de nu știu ce credință absurdă, consacră și adoră capul animalului cel mai demn de dispreț, măgarul. Relatările despre inițierea noilor adepți sunt pe cât de oribile pe atât de notorii. Un prunc, învelit în făină, pentru a-l înșela pe novicele încrezător, este așezat în fața celui care trebuie inițiat în taine. Indus în eroare de grămada de făină, care-l face să creadă că loviturile sale sunt inofensive, novicele, îl ucide pe prunc… Cu toții sorb lacom sângele copilului, iar trupul său și-l împart; prin această jertfă își pecetluiesc legământul și prin complicitatea la crimă se obligă reciproc la tăcere…
Cât despre ospețele lor, cu toții le cunosc și pretutindeni se vorbește despre ele… În zi de sărbătoare, se adună pentru ospăț, cu toții, copiii, surorile și mamele lor, ființe de toate sexele și vârstele. Iar după ce au mâncat din belșug, când însuflețirea ospățului atinge culmea și focul beției aprinde patimile incestuoase, asmut un câine legat de candelabru, aruncând-i o bucată dincolo de lungimea frânghiei cu care e legat. Câinele sare, iar lumina care i-ar fi putut trăda se stinge… Atunci se împerechează la întâmplare și, dacă nu sunt cu toții incestuoși în faptă sunt în intenție.”
III.2.3. Cauze sociale
Creștinii care aveau trecere la clasele de jos și la sclavi erau urâți de aristocrați. Ei nu puteau percepe cum creștinii din păturile de sus puteau să stea alături cu sclavii și să se numească unii pe alții frați și surori. De asmenea creștinii erau priviți ca un factor de dezechilibru social, deoarece aceștia propovăduiau egalitatea tuturor oamenilor. Spre deosebire de creștinism, păgânismul susținea o ierarhie socială bine definită.
În același timp, creștinii nu mai participau la adunările păgâne de la temple, teatre și alte locuri de amuzament. Acest nonconformism a atras asupra lor antipatia romanilor. Acest fel de comportament a făcut să se creadă că ei sunt un pericol pentru societate.
III.2.4. Cauze economice
Creștinismul a atras și ura celor care pierdeau profiturile, atunci când oamenii se converteau la creștinism. Printre aceștia erau preoții, vânzătorii de carne jertfită idolilor, constructorii de temple, sculptorii de idoli, vrăjitorii, ghicitorii etc. Pentru unii pierderile profiturilor au stârnit adevărate probleme sociale.
Încă pe vremea apostolului Pavel se observă antipatia celor care construiau idoli. Un exemplu în acest sens este incidentul din Efes. Atunci când fabricanții statuiei zeiței Diana, au început să-și piardă profitul au incitat efesenii la revoltă. (Fapte 19:27).
III.3. Valurile de persecuție
Se cunosc mai multe valuri de persecuții asupra creștinilor până la edictul de la Milano din 313. Unii istorici afirmă că au fost nouă, alții zece, dar în realitate au fost mai multe. Numărul lor este socotit de obicei după împărații romani persecutori. Deși primele trei secole au fost marcate de persecuții, acestea nu au avut loc în mod continuu, dar au oferit o nesiguranță permanentă creștinilor acelor timpuri.
Pentru mulți creștini era o onoare să moară ca martiri pentru credința lor. Cuvântul martir înseamnă martor. Prin urmare martirul depune mărturie pentru Domnul Iisus.
De la Traian (98-117) până la Decius (249-251), creștinii au fost urmăriți și persecutați pe baza unei dispoziții oficiale, provizorii și locale, numită rescript, care se aplica într-o anumită cetate sau regiune.
De la Decius până la sfârșitul domniei lui Dioclețian (285-305), creștinii au fost urmăriți pe baza unei dispoziții generale date de împărat, numite edict, care aveau putere asupra întregului Imperiu.
Urmând traiectoriei pe care ne-am propus-o în acesta capitol, în paginile următoare vom analiza, în ordine cronologică, fiecare împărat persecutor roman, mentalitatea din care au izvorât acțiunile împotriva creștinilor, urmările acestora concretizate în numărul creștinilor persecutați și ceea ce au lăsat ei posterității, astfel:
Primul moment atestat documentar în care autoritățile romane au trebuit să analizeze situația unui creștin este cea a apostolului Pavel, care, cetățean roman fiind, a cerut ca acuzele care i-au fost aduse în fața lui Porcius Festus, procuratorul Iudeii, să fie analizate de Cezar (Caludiu) iar judecata sa să aibă loc nu la Ierusalim, acolo unde a fost capturat ci la Roma.
În urma procesului ce a avut loc la Roma, apostolul Pavel a fost achitat, negăsindu-i-se nicio vină, lucru ce a demonstrat că mărturisirea de credință a acestuia nu era considerată o încălcare a vreunei legi romane și nici nu producea dezordine socială. Curios este faptul că autoritatea romană a coalizat în această situație cu creștinii și nu cu iudeii.
Alte dovezi de acest fel ne sunt redate de istoricii vremii Suetonius și Dio Cassius. Ei vorbesc despre faptul că împăratul Claudiu i-a alungat pe iudei din Roma deoarece se iscau mereu revolte din cauza credinței lor într-un anume Chrestos (Hristos).
III.3.1. Nero
Primul persecutor cunoscut în istoria Imperiului Roman este Nero (54-68), care în anul 64, într-un exces de nebunie și de ură împotriva creștinilor a incendiat Roma învinovățindu-i pe aceștia. Pentru a ne face o imagine de ansamblu asupra motivelor care l-au făcut pe nero să ajungă la astfel de acțiuni criminale este necesară o trecere în revistă a mărturiilor pe care Tacitus ni le prezintă în lucrarea sa Annales, conform căruia cel vinovat de producerea incendiului din noaptea de 16 iulie care a distrus o bună parte din ”Cetatea Eternă” este însuși împăratul. Pentru a se dezvinovăți, Nero, conform mărturiei lui Suetonius, "i-a condamnat pe creștini la chinuri, (aceștia fiind) un neam ce a îmbrățișat o superstiție nouă și vinovată". Tacitus este mai explicit: "Pentru a face să dispară murmurările referitoare la incendierea Romei, Nero a acuzat indivizi respingători din cauza nelegiuirilor lor, pe care vulgul îi numește creștini. Această denumire provenea de la Chrestos care, sub Tiberiu, fusese condamnat la supliciu de procuratorul Pontiu Pilat. Reprimată pentru un timp, execrabila superstiție se răspândea din nou, nu numai în Iudeea, leagănul acestui flagel, dar și la Roma, unde pătrunde din toate părțile tot ce poate fi mai atroce și mai infam. Întâi de toate au fost arestați cei ce profesau credința lor… apoi o mare mulțime (ingens multitudo), acuzați fiind nu atât pentru că au dat foc orașului, cât mai mult datorită urii ce o au față de neamul omenesc (odium humani generis)". Această formulă a fost preluată prin traducerea termenului grecesc misanthropia, ce se definește prin ”comunitatea care își trăiește într-un mod diferit (creștinesc) propria-i viață. Iar trecerea de la obiceiuri diferite la obiceiuri inumane era foarte rapidă, și aceasta cu atât mai mult cu cât civilizația greco-romană era considerată ca și regulă supremă pentru philanthropia (umanismul).
Creștinii din Roma au fost executați cu aceleași metode aplicate celor ce dădeau foc edificiilor: cusuți în piele de animale și aruncați la fiare, acoperiți cu materiale inflamabile și arși de vii, seara, în grădinile împăratului, pe care, cu această ocazie, acesta le punea la dispoziția publicului. Din mărturia lui Tacitus deducem că numărul creștinilor din Roma era foarte mare, iar motivul persecuției nu este acela că împăratul ar fi descoperit în noua religie o amenințare pentru stat. El se servește de atitudinea ostilă a populației păgâne față de creștini pentru a-și acoperi propria-i vinovăție. Apologeții ulteriori (Lactantiu, de exemplu) văd în Nero primul împărat care persecută creștinismul pentru motive religioase.
Mai târziu, Clement Romanul, fără să-l numească direct pe Nero, ne spune că nu numai Petru și Pavel au avut parte de o moarte violentă, ci și “o mare mulțime de aleși”, printre care și femei.
Lactanțiu este unicul care afirmă că persecuția lui Nero ar fi cuprins întreg imperiul, ceea ce nu poate fi confirmat cu alte izvoare istorice, excepție făcând mărturia lui Tertulian, care, vorbind de această persecuție, afirmă că după moartea acestui împărat au fost revocate toate măsurile luate de dânsul, cu excepția uneia singure: proscrierea numelui de creștin, unicul institutum neronianum care nu a fost anulat din damnatio memoriei lui. Mulți autori (J. Zeiller, H. Grégoire, J. Beaujeu), bazându-se pe mărturia lui Tertulian, afirmă că împăratul ar fi promulgat un edict de persecuție generală. Împotriva acestei afirmații avem următoarele argumente: a) izvoarele istorice, mai ales cele referitoare la partea orientală a imperiului, nu ne spun nimic; b) în jurul anului 60, creștinismul nu avea o așa importanță pentru imperiu încât să receară o intervenție legală din partea autorității centrale; c) în viitor, nici o intervenție a împăraților nu s-a bazat pe o atare măsură a lui Nero. De aceea credem că, luată în ansamblu, mărturia lui Tacitus este cea mai convingătoare: intervenția lui Nero nu are nici o bază juridică. Totuși, zvonurile existente, cărora le-a urmat cruda persecuție a împăratului, au întărit în conștiința maselor populare falsa convingere că adepții noii religii ar fi persoane fără scrupule, capabile de crimele cele mai oribile. De acum înainte, ceea ce începuse Nero (id, quod a Nerone institutum est) va dăinui peste secole: proscrierea morală a numelui de creștin. Pe acest fapt se vor baza în viitor autoritățile romane atunci când vor trebui să decidă dacă trebuie sau nu să-i persecute pe creștini. Opinia maselor păgâne va asuma valoarea unui principiu de drept, care va stabili în mare parte poziția juridică a creștinilor în imperiu.
Despre începuturile persecuției lui Nero ne vorbește și Eusebiu de Cezareea în Istoria sa, astfel, „Nero a ajuns la planuri nelegiuite și a pornit la luptă și împotriva celor care se închinau Dumnezeului celui peste toate, ajungând în setea lui după sânge, să nu cruțe nici pe cei mai apropiați și nici chiar pe prieteni, chiar a poruncit să fie omorâți în felurite chipuri până și mama lui, frații și soția, precum și mulți alții care îi erau rudenii de sânge ca și cum și aceștia ar fi fost dușmanii lui și ai statului lui.”
Constrânși fiind de realitățile crunte creștinii, alegeau să se ascundă de privirile bănuitoare ale romanilor prigonitori. Din acest motiv ei au găsit foarte utile, ca loc de rugăciune, comuniune și convertire, catacombele de la periferiile Romei rezultate în urma extracțiilor de piatră de construcție. Când se retrăgeau în subterane o făceau cu mare grijă pentru a nu fi urmăriți. Inițial creștinismul era practicat în grupuri mici, dar treptat întrunirile au devenit tot mai dese ajungându-se ca, în urma convertirilor în masă, creștinismul să ajungă până în casa Cezarului. Despre acest fapt ne amintește apostolul Pavel, în epistola către frații din Filipi: „Toți sfinții vă trimit sănătate, mai ales cei din casa Cezarului" (Filipeni 4, 22). Lanțurile lui Pavel i-a îmbărbătat și i-a înflăcărat mai mult.
Autoritățile romane, observând numărul crescând al creștinilor, au întreprins mai multe acțiuni menite să-i dezbine din interior pe credincioși. Printre aceste acțiuni s-a numărat și spionajul, metodă prin care puterea romană a ajuns să cunoască detaliat toate locurile în care creștinii se întâlneau pentru rugăciune.
Cetățenii romani care erau depistați ca făcând parte din rândurile creștinilor, la judecată li se cerea să renunțe la credința lor și să aducă slavă împăratului. Refuzul era considerat act de nesupunere și de rebeliune și era pedepsit cu moartea.
Printre creștinii care au murit la Roma se numără și sfinții Apostoli Petru și Pavel, care în jurul anului 67 au fost judecați și au pătimit în numele Domnului de care nu au dorit să se lepede. După cum afirmă tradiția creștină, Pavel, fiind cetățean roman, a fost decapitat, iar Petru a fost răstignit cu capul în jos la cererea sa.
Alte nume de martiri despre care avem cunoștință că au pătimit în acea perioadă la Roma sunt: Aristarh Macedoneanul, Trofim Efeseanul, un tovarăș al lui Pavel, fiind denunțat, a fost decapitat și el; Iosif, numit și Barsaba, unul din cei doi propuși de apostoli să înlocuiască pe Iuda; Anania din Damasc, care l-a botezat pe Pavel, a fost martirizat în cetatea sa; Erast, vistiernicul cetății Corint, a fost martirizat la Filipi; și atâția alții pe care îi vom cunoaște doar în ziua judecății. La ordinul lui Nero creștinii erau uciși în diverse feluri: moartea pe rug, decapitați sau sfâșiați de fiare sălbatice în arene. Numărul martirilor nu ne este necunoscut, însă după Tacitus și Clement Romanul se apreciază că a fost o mare mulțime de creștini.
Tertulian afirmă, cu privire la Nero, următoarele: “Cercetați documentele și veți afla că a fost cel dintâi care a prigonit credința creștină mai ales atunci când, supunând, întreaga împărăție, a început să se arate în Roma, crud față de toți. “.
Nero se va sinucide undeva la periferia Romei în data de 9 iunie 68, în urma deciziei luate de Senat de a-l condamna la moarte. Ultimele lui cuvinte au fost “Qualis artifex pereo”, ce se traduce prin “Ce mare artist piere”. Succesorii acestuia au întâmpinat o puternică criză politică în partea de Est a imperiului (războiul iudaic cu dărâmarea templului în anul 70 sub împăratul Vespasian și fiul său Titus) , astfel nu au mai continuat politica de persecuție împotriva creștinilor.
III.3.2. Traian, Adrian, Marc Aureliu, Lucius Comodus
Deși după moartea împăratului Nero persecuția a încetat, împăratul Titus Flavius Domitianus (Domițian 81–96) începe iarăși prigoana împotriva creștinilor. Principala cauză a persecuției a fost refuzul creștinilor de a plăti “fiscus judaicus”, adică impozitul perceput de la iudei după dărâmarea templului din Ierusalim, creștinii declarând că ei nu sunt evrei.
Printre cei care au fost acuzați de adeziunea la creștinism s-au numărat și persoane nobile, între ele și unele rude ale împăratului, cum ar fi vărul său, Flavius Clemens și soția acestuia, Flavia Domitila, precum și fostul consul Acilius Glabrio. Tot în anul 95 conform surselor vremii, a suferit și Sfântul Evanghelist Ioan, fiind exilat în anul 96 în insula Patmos, unde a scris Apocalipsa.
Căzând pradă unui complot organizat de comandantul gărzii sale personale, pe numele său Parthenius, persecuția lui Domițian a fost scurtă. Senatul va hotărât ștergerea numelui său de pe inscripțiile publice și totodată îl va proclama împărat pe Nerva (96-98) care a grațiat pe cei condamnați de Domițian și nu a dat curs acuzaților aduse creștinilor.
În timpul domniei lui Traian (98-117) se vor aplica unele proceduri legale care vor permite urmăririle judiciare (sensul primar al cuvântului persecutio). Astfel, numele de creștin era asimilat cu ideea de crimă și se aplica în acest sens pedeapsa capitală. Alte două rescripte, unul al lui Hadrian (117-138) și altul – a cărui autenticitate este contestată – al lui Antoninus Pius (138-161) merg în același sens. La sfârșitul secolului al II-lea, Tertulian va vorbi chiar despre un non-drept la existență: „existența voastră nu este îngăduită” (Non licet esse vos).
Cel care a elaborat pentru prima dată o procedură anticreștină a fost Pliniu cel Tânăr, guvernatorul Bitiniei, spre 112, și răspunsul primit de la împărat a fost următorul: „Dragul meu Pliniu – scrie Traian -, te-ai purtat așa cum trebuia în cercetarea cauzelor celor care ți-au fost denunțați drept creștini. Căci nu putem institui o regulă generală care să aibă o formă ca să-i spunem așa fixă. Nu trebuie persecutați din oficiu. Dacă sunt denunțați și sunt convinși, trebuie condamnați, dar cu următoarea îngrădire: cel care va nega că este creștin și va da o dovadă limpede prin faptele sale – înțeleg prin aceasta că va aduce jertfă zeilor noștri – chiar dacă a fost suspect în ce privește trecutul, va căpăta iertarea ca preț al căinței sale. Cât despre denunțurile anonime, ele nu trebuie să conteze câtuși de puțin în nicio acuzație; este un mijloc care dă un exemplu demn de dispreț și care nu e vrednic de vremurile noastre”.
Principalul motiv invocat pentru uciderea creștinilor cu o așa de mare înverșunare este menționat de Suetoniu (mort către anul 126 d.Hr.). În primele luni ale anului 120, când amintește de creștini, acesta îi cataloghează ca o grupare periculoasă ce „s-a dedicat unei superstiții (superstitio) noi și malefice”. A-l declara o superstiție nouă însemna că el se opunea cutumei celor din vechime, (mos maiorum), de care romanii erau atașați mai presus de orice altceva. A-l declara superstiție malefică (malefica) înseamnă a-l asimila cu niște practici magice vătămătoare, de care romanii se temeau, cu toate că le disprețuiau, și împotriva cărora legislația prevedea măsuri severe”.
„Superstiția era înțeleasă în primul rând ca o denaturare a religiei. Era o denaturare a cultului, așa cum era el recunoscut unanim și oficial. Tot ce era superstițios nu se plia sau nu ținea de exigențele comune așa cum fuseseră stabilite ele de tradiție. Superstițiosul a pierdut din vedere ce înseamnă practica veritabilă a religiei menită de veacuri să-i conducă pe oameni în adorația corectă a zeilor. Nemaiținând cont de criteriile impuse de religie, superstițiosul este lăsat în seama lui. Sentimentul lui religios deviat nu se manifestă în cadrul meticulos al prescripțiilor rituale poruncite de tradiție și tinde să acorde mai multă importanță lucrurilor pe care le trăiește el în sfera privată (individuală și familială) decât practicilor comunitare. Atitudinea independentă a superstițiosului era condamnabilă pentru romanii care erau preocupați de ordine și raționalitate” . Cu atât mai mult cu cât omagiul public adus zeilor era o obligație cetățenească de care depindea stabilitatea și prosperitatea Imperiului.
În aceste condiții, repulsia față de creștini și felul în care aceștia se manifestau din punct de vedere social și au deranjat o parte a populației și a autorităților de stat. În ciuda acestui fapt, persecuțiile nu au fost continue, ci au rămas limitate de un cadru juridic destul de strict. Această atitudine nu a venit doar din partea autorităților, unele conflicte din interiorul comunităților creștine (Ignațiu al Antiohiei, de pildă, le-a căzut victime). Opoziția dintre creștinism și iudaismul rabinic ce tocmai atunci se năștea au contribuit, și ele, la declanșarea lor.
Epoca lui Marc Aureliu prevestea deja dificultățile prin care avea să treacă Imperiul Roman în secolul următor, ca și reacțiile gândite de putere. Cum la orizont se profila o perioadă de schimbare lentă și de transformare – o adevărată „epocă a neliniștii” –, șirul de crize nu a întârziat să se preschimbe într-o criză generalizată. În aceste împrejurări, și sfera religioasă a intrat în transformare. Religiile misterice au început să câștige teren – ceea ce a constituit un câștig și pentru creștinism, deoarece a crescut tot mai mult și numărul persoanelor dornice de o relație mai personală cu divinitatea și însetate de mântuire.
Lucius Aelius Aurelius Commodus Antonimus (Comod), a fost fiul lui Marcu Aurelius și al Faustinei, s-a născut la Roma în anul 161, ca “primul moștenitor al tronului născut în purpură”. În anul 166 va primi titlu de cezar, iar în 177 titlul de august. Va renunța la planul de ofensivă contra marcomanilor inițiat de tatăl său, și se va întoarce din Galia la Roma, cetate pe care n-a mai părăsit-o toată viața.
Împăratul a avut o atitudine îngăduitoare față de creștini, deși persecuția inițiată de tatăl său a continuat și în timpul lui. Din această perioadă ne sunt cunoscuți cei 12 martiri scilitani din anul 180, actul lor martiric fiind primul document creștin în limbă latină. Alți martiri au fost în Asia Proconsulară, Frigia și Siria, cel mai de seamă nume este cel al senatorului roman, Apollonius, denunțat de un sclav și judecat de prefectul pretoriului Prennis, a fost decapitat la Roma în anul 181.
Spre sfârșitul domniei, Comod va recurge la eliberarea creștinilor. Acesta va fi asasinat în anul 192, odată cu moartea sa luând sfârșit și dinastia Antoninilor. După moartea împăratului, Imperiul Roman a cunoscut o puternică criză care a durat întreg secolul al III-lea.
III.3.3. Persecuțiile de la Septimiu Sever până la Aurelian
Septimiu Sever (193-211), urmașul lui Comod, a ajuns la Tron prin înlăturarea rivalilor săi. El era african romanizat, militar capabil, energic, aspru și un bun administrator. Pentru a-și crea o situație mai favorabilă și a-și consolida tronul, s-a declarat fiu adoptiv al lui Marcu Aureliu și a acordat onoruri divine lui Comod, legându-se astfel de dinastia Antoninilor. Prin căsătoria sa cu Iulia Domna, fiica unui bogat preot păgân de la Emesa (Siria), Septimiu Sever a înființat o dinastie nouă, în istoria căreia femeile și cultele orientale au jucat un mare rol.
Nu este, așadar, surprinzător că în prima jumătate a secolului al III-lea creștinismul a cunoscut o creștere demografică și o expansiune teritorială importante. Dar, în paralel cu această evoluție, s-a micșorat și fervoarea multor credincioși. Mulți dintre ei erau creștini mai mult cu numele decât din convingere. Origen (cam în jurul anului 240) se plângea deja că „printre noi sunt din aceia a căror credință se mărginește la mersul la biserică, la plecăciunile făcute dinaintea preoților, la slujiri oferite, la cinstirea slujitorilor lui Dumnezeu, la participarea la înfrumusețarea altarului și a bisericii, dar care nu își dau câtuși de puțin osteneala să-și îmbunătățească purtarea, să-și îndrepte obiceiurile, să-și lepede viciile, să practice curăția, să-și stăpânească mânia, să-și înăbușe lăcomia ori să-și înfrâneze invidia, care nu scot din vorbire clevetirile, trăncănelile, bufoneriile nerușinate și criticile înveninate”.
Deși capabil, Septimiu a lăsat ca moștenitori ai imperiului pe cei doi fii ai săi, Caracalla și Geta, ambii brutali și mereu în dușmănie unul cu altul. Caracalla (211 – 217) înlătură, prin asasinare, pe fratele său Geta la 23 februarie 212, în brațele mamei sale, dar în anul 217 este, la rândul său, asasinat. Urmașul său la domnie Macrin (217-218), nepotul Iuliei Domna, un african, primul împărat care nu era de rang senatorial, a fost înlăturat printr-o mișcare militară, organizată de principesele siriene. Acestea au adus la tron pe fiul uneia dintre ele, Avitus Bassianus, cunoscut sub numele zeului al cărui preot era Heliogabal sau Elagabal (El gabal, 218-222). Prea tânăr pentru domnie (avea 14 ani la slujirea pe tron), de o corupție precoce și scandaloasă, Heliogabal a fost o rușine pentru Imperiu și un mare pericol pentru creștini, introducând cultul zeului sirian Mithra, reprezentantul soarelui pe pământ.
După asasinarea sa și a mamei lui, a urmat la cârma Imperiului roman Alexandru Sever (222-235), în vârstă de 13 ani, care a domnit ajutat de mama sa Julia/Iulia Mammaea și un consiliu de juriști însemnați. O revoltă militară a dus la asasinarea lui și a mamei sale, urmându-i la tron Maximin Tracul (235-238) cu care se agravează situația militară.
Dacă la începutul domniei lui Septimiu Sever creștinii s-au bucurat de o oarecare liniște, împăratul fiind ocupat cu luptele pentru tron, cu rivalii săi, după câțiva ani persecuția a izbucnit violent în Africa. Printr-un edict, dat în Orient pe la anul 200 sau 201, el a interzis „prozelitismul iudaic” dar și „prozelitismul creștin”. Această măsură însemna „combaterea creștinismului prin interzicerea propagandei”, sau „oprirea Bisericii în creșterea ei”. Persecuția n-a fost generală. Ea a făcut victime mai ales în Alexandria Egiptului și în Africa. De pildă, la Alexandria au murit ca martiri: Leonida, tatăl lui Origen și alți creștini. Unii elevi ai lui Origen au murit ca martiri, între care și o tânără Potamiana, împreună cu mama ei, apoi Herais, soldatul Basilide. Persecuția a făcut martiri și în Africa, la Cartagina: Perpetua și Felicitas (în martie 202 sau 203), apoi un grup de creștini. Alte victime ale persecuțiilor s-au înregistrat la Capadocia, poate și în Frigia.
Maximin Tracul (235 – 238), ridicat de trupe contra dinastiei Severilor, a dus o politică religioasă opusă lor. Încă de la începutul domniei, el a dat un edict, în care poruncea „uciderea conducatorilor Bisericii, vinovați de învățătura cea după Evanghelie”. În aplicarea ei, măsura aceasta s-a întins și la preoți și diaconi. Persecuția avea motive politice, nu religioase, și era poate mai mult o amenințare față de creștini, care aveau simpatie pentru Alexandru Sever.
Au suferit cei doi episcopi rivali de la Roma, Ponțian (230 – 235) și Ipolit († 235), poate și urmașul lui Ponțian, Anteros (235 – 236), fiind exilați în Sardinia, „insula nocivă”, unde au și murit. În Orient au suferit închisoare preotul Protoctist și diaconul Ambrozie, prieteni ai lui Origen (care a fost urmărit, dar a reușit să scape), și creștinii din Capadocia. După această persecuție, creștinii au avut unsprezece ani de liniște ( între 238 și 249).
Filip Arabul (224 – 249) a fost tolerant și binevoitor cu creștinii, ca și Alexandru Sever, el și soția sa, împărăteasa Otacilia, fiind în corespondență cu marele teolog alexandrin Origen. Ieronim spune chiar că Filip Arabul ar fi fost primul împărat creștin „primus de regibus Romanis christianus fuit”, iar Eusebiu crede că împăratul era creștin și că, voind să asiste la cult, în noaptea de Paști, în Biserica din Antiohia, a fost respins de episcopul Vavila, spre a face mai întâi penitența pentru uciderea lui Gordian al III lea, înaintașul său. Faptul nu se poate confirma.
În timpul domniei lui Filip Arabul, a izbucnit o prigoană contra creștinilor în Egipt, la instigația unui mag și poet păgân. Persecuția a fost foarte violentă. Serbarea mileniului Romei (248), sub un împărat oriental, favorabil creștinilor, provoacă izbucnirea fanatismului roman păgân.
Deciu (249 – 251), numit și Traianus Decius, era un ilirian brav, activ, energic, iubit de trupe. El a domnit într-un timp de pericol pentru Imperiu, care era amenințat de barbarii goți. Voind să restaureze și să consolideze Imperiul, numește un cenzor, pe Valerian, spre a supraveghea moravurile societății. Din dorința lui de reformă, a iesit ideea lui Deciu de a distruge creștinismul. Ca și Maximin Tracul, el reacționa contra politicii religioase a înaintașului său, care favorizase creștinismul. Deciu vedea în aceasta un element dizolvant pentru unitatea Imperiului. El dezlănțuie o persecuție generală, hotărâtă și organizată prin lege de stat. Aplicând riguros măsuri severe, Deciu credea că va reuși să descreștineze pe creștini.
Deciu începe a treia perioadă a persecuțiilor contra creștinilor, care s-au executat prin edicte aplicate de împărați pe tot cuprinsul Imperiului roman. El a dat edictul de persecuție în toamna anului 249. Mărturisitorii credinței creștine erau aruncați în închisori, și torturați, mai ales clericii. Edictul lui Deciu a pricinuit și numeroase lepădări de credință. Apostații (lapsi = căzuți) au fost o grea problemă, după trecerea persecuțiilor, pentru Biserică.
Dintre martirii și mărturisitorii credinței creștine, care au pătimit sub împăratul Deciu, amintim pe: episcopii Fabian al Romei, Alexandru al Ierusalimului, Vavila al Antiohiei, Saturnin al Tolosei, preotul Pionius la Smirna și mulți alții în Egipt, Grecia și alte provincii. În multe locuri, episcopii și alți creștini au reușit sa se refugieze, îndemnați și ajutați de credincioși : Ciprian al cartaginei, Dionisie al Alexandriei, Grigorie al Neocezareei, care pastrau legătura cu Biserica lor prin corespondență și oameni de încredere. Credincioșii vizitau pe cei închiși, îngropau pe martiri, încurajau pe cei slabi. După un an de groază, persecuția s-a potolit. Scopul urmărit nu fusese atins, organizația Bisericii se dovedise puternică, curajul creștinilor crește iarăși.
În noiembrie 251, împăratul Deciu, cădea pe câmpul de luptă, la Abrittus, luptând contra goților (în Dobrogea de astăzi), pentru apărarea Imperiului.
Trebonius Gallus (251 – 253) îi urmează lui Deciu, și după puțină liniște, se reia persecuția, fie prin aplicarea edictului lui Deciu, fie printr-un nou edict. Invazii barbare, ciuma, foametea, poate să fi provocat fanatismul păgân contra creștinilor. Pare să fi suferit mai mult Biserica Romei, unde episcopul Corneliu este arestat si deportat, murind după câteva luni. Creștinii s-au dovedit a fi mult mai curajoși.
Valerian (253-260) era un om bun și onest, dar slab, influențabil și nestatornic. El fusese colaboratorul lui Deciu, în calitate de cenzor al moravurilor, pentru a se da Imperiului roman o solidă organizare. El vine la conducerea Imperiului roman în timpul unei mari crize economice. Printr-un edict, dat în anul 257, el începea o crâncenă prigoană împotriva Bisericii. Adunările creștinilor erau interzise sub pedeasa cu moartea, iar bunurile Bisericii confiscate. Mulți credincioși și mai ales clerici erau închiși sau exilați.
În anul 258 împăratul și Senatul au dat un nou edict, care lovea mai ales în creștinii nobili, sprijinitorii de bază ai Bisericii. În persecuțiile lui Valerian au pătimit și murit episcopii: Sixt II al Romei, Ciprian al Cartaginei, Fructuosus, cu doi diaconi la Tarragona, în Spania, diaconul Laurențiu, la Roma. De asemenea, a suferit mult Dionisie, episcopul Alexandriei. La Utica, în Africa, au fost aruncați într-o groapă cu var nestins 153 de creștini, cunoscuți ca martiri sub denumirea de „massa candida”.
În 260, Valerian a fost luat prizonier în războiul cu perșii și a murit în captivitate. Perșii l-au jupuit de viu și i-au pus corpul umplut cu paie într-un templu, spre umilirea romanilor.
Gallienus (260-268), urmașul lui Valerian la tron a acordat pace creștinilor. El a dat un rescript de toleranță. Era primul împărat care făcea aceasta.
Împăratul Aurelian (270-275) a luat măsuri cu caracter religios. Spre sfârșitul domniei sale (274), a dat un edict de persecuție contra creștinilor. Totodată, în anul 274 a retras trupele romane din nordul Dunării în sudul Dunării, unde a creat Dacia Aureliană.
Aurelian a fost asasinat în apropierea Bizanțului de un grup de ofițeri. Sub urmașii lui, numiți „cei treizeci de tirani”, Imperiul a fost zguduit de războaie interne și de năvăliri barbare, până la venirea lui Dioclețian la cârma lui.
IV. Epoca lui Dioclețian
IV.1. Contextul politic și personalitatea lui Dioclețian
Gaius Valerius Diocles se născuse probabil la 22 decembrie 245, într-o familie de condiție foarte modestă din Dalmația. Este de asemenea probabil că el și-a început cariera militară ca simplu soldat, pentru a ajunge comandant al unui corp special de gardă imperială, fiind „șef al domesticilor", domesticos regens. La Nicomedia, unde se afla statul major imperial, el l-a omorât pe Aper, prefectul pretorienilor, la rândul lui ucigaș al principelui Numerianus și, la 20 noiembrie 284, cum atestă un papirus, a fost proclamat Augustus de către militari, sub numele de Gaius Valerius Aurelius Diocletianus.
Situația Imperiului era din nou dificilă, însă Dioclețian, noul împărat, a știut s-o redreseze și să lichideze focarele destabilizării statului. În Occident, mai ales în Gallia, existența normală a cetățenilor era perturbată de tâlhăriile bagauzilor, mai activi ca oricând și deciși să conteste atât ordinea socială, cât și puterea romană. Iar împăratul Carinus se afla angajat într-un conflict militar, care avea loc în Orient. Cetele germanice treceau Rinul și Dunărea, invadând Imperiul, pe când beduinii din deșertul Siriei întreprindeau razii primejdioase.
Dioclețian, în vederea jugulării incursiunilor și răscoalelor de la granițele și chiar din interiorul Imperiului, a recurs la serviciile unui general pannonian, Marcus Aurelius Valerius Maximianus, născut într-o familie de țărani săraci din Pannonia, în apropiere de Sirmium, și care, după ce începuse și el viața militară ca simplu soldat, urcase treptele ierarhiei militare sub Aurelian și Probus. Comanda flotei romane din Marea Mânecii și supravegherea țărmurilor provinciilor din zona respectivă reveneau unui alt militar, celto-roman de origine, Marcus Aurelius Musaeus Valerius Carausius, care, foarte repede, a controlat Britannia și nord-estul Galliilor, cu pretenții secesioniste destul de clare. Maximian a trecut repede la lichidarea diverselor mișcări și incursiuni străine primejdioase, ca supraveghetor al granițelor occidentale ale Imperiului. De altfel, în martie – aprilie 285 sau în noiembrie din același an, Dioclețian i-a încredințat practic guvernarea întregului Occident roman și titlul de Caesar. Totodată, în primăvara sau vara anului 285 d.C, Dioclețian însuși l-a zdrobit și lichidat pe Carinus în bătălia de la Margus. Însă în august ori în septembrie 286, Maximian a fost ridicat la rangul de co-împărat autentic, de august, Augustus, învestit cu imperium, putere tribuniciană și pontificat maxim.
În Panegiricul său, Mamertinus arată că Dioclețian păstra o anumită preeminență, întrucât asuma epitetul de „iupiterian", Iouius, în timp ce Maximian îl adopta pe cel de „herculean", Herculius. Adresându-se lui Maximian, panegiristul îi reliefează că toate bunurile cerului și pământului provin de la Iupiter, stăpânul cerului, în vreme ce Hercule a fost pacificatorul pământului. Dioclețian va lua cele mai nobile inițiative, iar Maximian le va pune în practică. De fapt, gestiunea Occidentului, mai cu seamă a frontierelor lui, era oficial conferită lui Maximian. Noul august al Occidentului a respins pe Rin atacurile alamanilor, burgunzilor, francilor și herulilor și a reprimat mișcarea bagauzilor, între 286 și 288. Pe de altă parte, el a consolidat limes-u african. Probleme complicate le-a ridicat Carausius. Cu dibăcie, acesta a dobândit sprijinul provincialilor și a declanșat oficial în 287 d.C. o uzurpare a puterii imperiale. El s-a proclamat august, Dioclețian fiind constrâns să-i recunoască autoritatea, probabil în 290. Abia în 293 Carausius a putut fi înfrânt de Constantius Chlorus. El s-a refugiat în Britannia rămasă sub controlul său. Dar în cadrul unei lovituri la palat, un funcționar de finanțe l-a asasinat. Acesta era Allectus, care la rândul său a preluat puterea în Britannia secesionistă, cu titlul autoacordat de august. Abia în 296 d.C. și acesta a fost zdrobit la Londinium (azi Londra) de către armata lui Constantius Chlorus, debarcată în insulă. S-a pus astfel capăt independenței secesioniste de facto a Britanniei, care dura de aproape un deceniu.
Într-adevăr, Dioclețian făurise sistemul politic al tetrarhiei imperiale. Acest sistem se axa pe împărțirea gestionării Imperiului între doi auguști, Dioclețian și Maximian -primul guvernând Orientul, celălalt Occidentul – secondați de doi cezari, învestiți de asemenea cu un imperium și o putere tribuniciană. Cei doi cezari sunt Gaius Flauius Valerius Constantius Chlorus, născut în Illyria, și Gaius Valerius Maximianus Galerius. Ambii proveneau, ca și auguștii, din Balcani, din Illyricum ori din Serdica, și se născuseră prin 250 d.C, în familii modeste. Parcurseseră și ei o carieră militară începută de la nivelul inferior spre a ajunge în vârful ierarhiei. Tetrarhii erau așadar expresia forțelor patriotice din Balcani, centripete. Alcătuirea tetrarhiei a avut loc în 293 î.Hr. Constantius Chlorus a fost în mod sigur desemnat cezar la 1 martie 293; Galerius a devenit tetrarh la aceeași dată ori la 21 mai din același an, poate sub presiunea amenințărilor prilejuite de ambițiile perșilor. Constantius Chlorus acționa îndeosebi în Gallii, Hispanii și în Britannia. Tetrarhii domnesc prin grația lui Iupiter și a lui Hercule, fiind moștenitorii lor, puterilor și virtuților acestora, zei și creatori de zei (C.I.L., 3, 710 = I.L.S., 629). Auguștii sunt generați de zei, pentru a făuri la rândul lor alți zei, cei doi cezari.
Dioclețian, care își păstrează preeminența ca un fel de august maxim, Augustus maximus, și Galerius sunt „iupiterienii", Iouii, iar Maximian și Constantius Chlorus devin „herculeeni", Herculii. Între ei urmează să guverneze concordia, întrucât formau împreună „casa divină", domus diuina. De altfel tetrarhii, îndeobște auguștii, au apărut ca descendenți ai lui Iupiter și Hercule. William Seston aprecia că se află în cauză o „epifanie", o „manifestare" a prezenței divine, legate nu de persoana suveranilor, ci de funcția îndeplinită de ei. Unii cercetători socotesc chiar că ei s-ar fi mulțumit să emeargă ca ocrotiți, aleși ai divinităților. Fiecare tetrarh dispunea de curtea sa, de birourile sale.
Maximian și-a stabilit reședința la Mediolanum, iar Dioclețian s-a instalat la Nicomedia. Roma rămânea numai metropola simbolică a Imperiului. Totalitarismul era ostentativ afirmat, nu numai prin marcarea ascendenței divine a tetrarhilor. Dioclețian și-a desemnat cei trei colaboratori fără să consulte nici senatul, nici armata și s-a mulțumit doar să-i prezinte solemn militarilor. Criteriul competenței, și nu al eredității de facto, prezida configurarea tetrarhiei. La origine, ei nu făceau parte din aceeași familie. Totuși Dioclețian i-a impus lui Maximian cele două preferințe ale sale, Aurelius și Valerius, și l-a considerat ca frate. Constantius Chlorus a fost adoptat de Maximian și s-a căsătorit cu fiica vitregă a augustului, după ce o repudiase pe Flavia Iulia Helena, sau Elena, mama viitorului împărat Constantin. La rândul său, Galerius s-a căsătorit cu Valeria, fiica lui Dioclețian. Se făurea astfel un colegiu imperial, întemeiat pe competență, dar se omagia vechea cutumă a eredității imperiale. Funcția imperială era învestită cu o esență divină, iar suveranii dobândeau o putere ostentativ absolută, totalitară. Principatul luase sfârșit. Rolul armatei era substanțial diminuat. Ea devenea numai martorul transmiterii puterii, deoarece numirea succesorilor la Imperiu" revenea auguștilor în funcțiune. Exemplul Sassanizilor perși era urmat în chip manifest, în timp ce monarhii perși dobândeau nimbul gloriei acordate de Ahura-Mazda, care, teoretic, îi desemnase ca „divini", fără a fi zei propriu-ziși, împărații romani devin purtătorii luminii strălucitoare. Ei beneficiază de un protocol riguros care îi îndepărtează de profani. Fiecare august este oficial declarat „pios", pius, „fericit", felix, „neînvins", inuictus, consul, părinte al patriei, proconsul. Titulatura cezarilor omite epitetele de pius, felix, inuictus, părinte al patriei și proconsul. Toți tetrarhii participă la victoriile Imperiului și se bucură de protecția divină. „Constituțiile" imperiale sunt ale colegiului tetrarhilor, deși numai auguștii legiferează și Dioclețian alege consulii. Înființarea tetrarhiei corespunde unei ideologii adânc cumpănite de către Dioclețian, cum opina O. Seeck, sau numai anumitor nevoi pragmatice, unui empirism, impus suveranului, atribuit lui de către William Seston? După părerea generala a istoricilor contemporani, considerentele ideologice nu exclud pe cele pragmatice și nici invers, desigur. Ele sunt complementare, interferează la originea creării tetrarhiei. Dioclețian nu era un militar frust, cum îl prezintă unii.
Constituirea tetrarhiei nu reprezintă decât vârful unui iceberg, adică al unui sistem de reforme, puse în operă de acest august. Reforme care afectau viața religioasă, economică, social-politică și culturală a Imperiului. Dioclețian și-a dat seama că salvarea, întărirea Imperiului, lichidarea uzurpărilor, secesiunilor, incursiunilor barbare necesita o putere imperială care cu greu mai putea fi unică și care trebuia să canalizeze tendințele centrifugale pentru a le anihila capacitatea de a determina dislocarea statului imperial. Pe de altă parte, este adevărat că tetrarhia a luat naștere sub impactul unor presiuni stringente și că s-a realizat progresiv. Este foarte posibil ca, în 284, Dioclețian să fi vrut să conducă singur Imperiul. Abia ulterior a înțeles că avea nevoie de secondanți, de un sistem politic integrat renovării și consolidării Imperiului, eluctării forțelor ostile, nocive lui. S-a ajuns oricum la o structură cristalizată a puterii imperiale. Cezarii trebuiau să devină auguști, când aceștia din urmă încetau să-și mai exercite autoritatea, în orice caz tetrarhia nu urma să disloce puterea imperială și unitatea teritorială a statului. Tetrarhii își împărțeau diverse misiuni și gestionau felurite zone dintr-un stat care rămânea unitar. De altfel panegiriștii vremii și alte mărturii, precum arcul de la Thessalonica (azi Salonic), grupurile statuare, lucrate în porfiriu, de la Veneția, situează tetrarhii la același nivel și îi împodobesc cu aceleași însemne. Se încerca de fapt o abilă articulare a misiunilor imperiale. În pofida ceremonialului de sorginte orientală și a puterii despotice, care îi reveneau, cvartetul tetrarhilor amintea de colegiile tradițional romane ale vechilor magistrați. Inovația se îmbina cu tradiția. De altfel, se pare că, încă din 300, se decisese ca auguștii să nu-și exercite suveranitatea până la moarte, ci să abdice la un moment dat, în favoarea cezarilor, promovați auguști și obligați să desemneze noi cezari, pe baza competenței. Se gândise oare Dioclețian la o asemenea soluție încă din 287?
Multiplicarea funcționarismului impulsionase o inflație care a determinat, în 301, un edict privind prețuri maximale și un mercurial. Forțele militare au fost augmentate și restructurate. Se realizase o nouă organizare teritorială a Imperiului. Administrația centrală, fiscalitatea și finanțele fuseseră de asemenea reformate. Sub presiunea lui Galerius, păgân anticreștin fanatizat, între 23 februarie 303 și februarie 304 d.C, prin patru edicte, a fost întreprinsă ultima și cea mai sistematică persecutare a creștinilor, stipulată de puterea centrală și, în principiu, generalizată. Iar la 20 noiembrie 303, în plină reprimare a creștinilor, pentru a celebra și victoria asupra perșilor, s-au organizat ceremonii fastuoase, la care au luat parte personal toți tetrarhii. Pe lângă triumful asupra Sassanizilor, Dioclețian a sărbătorit douăzeci de ani de domnie, Vicennalia, însoțite de celebrarea celor zece ani ai cezariatului secondaților, Decennalia. S-au oferit mulțimii banchete și jocuri somptuoase. În mai 304, au fost sărbătorite și Vicennalia ale lui Maximian.
Presat de proaspătul învingător Galerius, slăbit de boală și de bătrânețe, la Nicomedia Dioclețian a abdicat. Totodată, practic a obligat și pe Maximian să procedeze la fel, la Mediolanum. Evenimentul s-a produs la 1 mai 305. Galerius și Constantius Chlorus au devenit auguști. Dioclețian și Maximian deveneau auguști onorifici sau „mai vârstnici", seniores Auguști. Dioclețian se retrage, ca simplu particular, în somptuosul său palat de la Salona, din Dalmația. A asistat aici, până la moarte, survenită între 313 și 316, la destructurarea și dispariția tetrarhiei. A refuzat însă, cu obstinație, să reintre în tetrarhie, deși a mai intervenit în conflictele militare interne, subsecvente abdicării sale. Într-adevăr destabilizarea tetrarhiei a succedat rapid abdicării lui Dioclețian. Acesta încercase zadarnic să stopeze ambițiile tetrarhilor și generalilor Imperiului. Setea de putere și reapariția tendințelor centrifugale erau prea puternice. Noua armată, creată de către Dioclețian, comitatus, în loc să vegheze asupra frontierelor imperiale, a căror liniște și siguranță fusese asigurată de prima tetrarhie, a fost târâtă în lungi și istovitoare lupte pentru dobândirea puterii supreme. Dioclețian sperase zadarnic ca sistemul tetrarhic să-i supraviețuiască: doi împărați „mai mari" maiores, deținători ai puterii supreme, qui summam rerum teneant, și doi „mai mici, care să le fie de ajutor", duo minores, qui sint adiurnento. După douăzeci de ani, noii auguști ar fi trebuit să abdice în favoarea cezarilor, care, deveniți auguști, urmau să-și desemneze noi cezari. împrejurările istorice au evoluat însă în altă direcție.
IV.2. Persecuțiile lui Dioclețian
IV.2.1. Excurs
Epoca lui Dioclețian a fost ultima și cea mai severă în ceea ce privește persecutarea creștinilor în Imperiul Roman. În 303, Dioclețian, împreună cu Maximian, Galerius, și Constanțiu au emis o serie de edicte de revocare a drepturilor legale ale creștinilor, cerând ca ei să se conformeze practicilor religioase tradiționale romane. Edictele vizau în special clerul și ordonau tuturor locuitorilor să sacrifice zeilor romani (o politică cunoscută sub numele de sacrificiu universal). Persecuția a variat în intensitate pe cuprinsul imperiului, cel mai slab în Galia și Marea Britanie, unde a fost aplicat doar primul edict, și mai puternic în provinciile de est. Legile persecutorii au fost anulate de către diferiți împărați în momente diferite, dar Constantin și Licinius, prin Edictul de la Milano (313), a marcat în mod tradițional sfârșitul persecuției.
Creștinii au fost întotdeauna supuși discriminării locale în imperiu, dar împărații timpurii au fost, fie prea reticenți să emită legi generale împotriva lor sau, cel puțin în secolul al III-lea, mult prea implicați în problemele apăsătoare ale acelor vremuri pentru a mai întreprinde acțiuni și în acest sens. În conformitate cu această legislație, creștinii erau obligați să sacrifice zeilor romani altfel riscau închisoare sau execuție. Gallienus a emis în 260 edictul imperial prin care se cerea toleranță față de creștini, lucru ce duce la aproape 40 de ani de coexistență pașnică. Urcarea la tron a lui Dioclețian în 284 nu a marcat o inversare imediată a acestor raporturi, nu a implicat imediat o atitudine de dispreț față de creștinism, dar s-au observant premizele unei schimbări treptate în atitudinea față de minoritățile religioase oficiale.
În primii cincisprezece ani de domnie, Dioclețian a epurat armata de creștini, a condamnat la moarte Maniheii, și s-a înconjurat treptat de adversarii publici ai creștinismului. Preferința lui Dioclețian pentru un guvern autocratic, combinată cu grija pentru imaginea de sine, considerându-se ca un restaurator al perioadei de glorie a Imperiului Roman, au prevestit persecuția cea mai mare, cea mai extinsă teritorial și cea mai aprigă și crudă din istoria romană.
În iarna anului 302, Galerius a cerut susținerea și acordul lui Dioclețian pentru a începe o persecuție generală a creștinilor. Dioclețian a fost precaut, și a cerut oracolui lui Apollo îndrumare. Răspunsul oracolului a fost citit ca o aprobare a poziției lui Galerius, iar persecuția generală a fost oficializată la 24 februarie 303.
Politicile de persecuție au variat în intensitate pe cuprinsul imperiului. Dacă Galerius și Dioclețian au fost persecutori avizi de sânge, Constanțius a fost cel rezervat și neentuziast. Edictele de persecuție de mai târziu, inclusiv cererile de sacrificiu universal, nu au fost aplicate în jurisprudența sa. Fiul său, Constantin, la preluarea puterii de la tatăl său, în 306, a restaurat egalitatea juridică deplină a creștinilor și le-a dat proprietățile confiscate în timpul persecuției. Galerius a încheiat persecuția în Est, în 311, dar a fost reluată în Egipt, Palestina și Asia Mică de succesorul său, Maximinus. Constantin și Licinius, succesorul lui Severus, au semnat "Edictul de la Milano", în 313, care a oferit o acceptare mai cuprinzătoare a creștinismului decât au prevăzut edictul lui Galerius. Licinius îl demite pe Maximin în 313, punând astfel capăt persecuției în est.
IV.2.2. Preliminariile persecuțiilor lui Dioclețian
Dioclețian, aclamat ca împărat pe 20 noiembrie, 284, a fost un conservator religios, credincios cultului tradițional roman. Spre deosebire de Aurelian (r. 270-75), Dioclețian nu și-a împropriat orice noutate cultică. El a preferat zei mari, zei olimpieni. Cu toate acestea, Dioclețian a dorit să inspire o renaștere religioasă generală. Așa cum panegiristul lui Maximian a declarat:.. "Ai îndestulat zeii cu altare și statui, temple si ofrande pe care le-ai dedicat lor cu propriul nume și propria imagine, a cărui sfințenie este crescută de exemplul pe care tu însuți l-ai stabilit, de venerație pentru zei. Cu siguranță, oamenii vor înțelege acum ce putere se află în zei, când le închini așa ardoare." Ca parte a planurilor sale pentru relansare, Dioclețian a investit în construcții religioase. Un sfert din totalul inscripțiilor referitoare la reparațiile templului din Africa de Nord între 276 și 295 datează din vremea domniei lui Dioclețian. Dioclețian s-a asociat conducătorului panteonului roman, Jupiter.; co-împăratul, Maximian, asociindu-se cu Hercules. Această legătură între Dumnezeu și împărat l-a ajutat să legitimeze pretențiile împăraților la putere și să țină guvernul imperial mai aproape de cultul tradițional.
Dioclețian nu a insistat asupra cultului exclusiv al lui Jupiter și Hercule, ceea ce ar fi fost o schimbare drastică în tradiția păgână. De exemplu, Elagabalus a încercat exclusivizarea propriilor dumnezei și nu și cei ai altor popoare cucerite, și a eșuat dramatic. Dioclețian a construit temple pentru Isis și Sarapis la Roma și un templu pentru Sol în Italia. El a făcut-o, cu toate acestea a favorizat zeii ce aduceau și vegheau la siguranța întregului imperiu, în loc de zeitățile locale ale provinciilor. În Africa, Dioclețian reînnoiește cultul axat pe Jupiter, Hercules, Mercur, Apollo și cultul imperial, neglijând cultul lui Saturn ( forma romanizată a lui Baal-Hamon). În iconografia imperială, de asemenea, Jupiter și Hercule au fost omniprezente. Același model de favoritism a afectat, de asemenea, Egiptul. Unitate în închinare a fost centrul politicilor religioase lui Dioclețian.
Dioclețian, ca Augustus și Traian înaintea lui, s-a considerat un "restaurator". El a indus poporului concepția că domnia și sistemul său de guvernare, tetrarhia, sunt o reînnoire a valorilor tradiționale romane și, după secolul al treilea anarhic, o întoarcere la "Epoca de Aur a Romei". Ca atare, el a întărit tendința romană a tradiționalului, a obiceiurilor străvechi și opoziția imperială față de societățile independente. Cei mai mulți împărați anterioari lui au avut tendința de a fi destul de precauți în politicile lor administrative, preferând să lucreze în structurile existente, mai degrabă decât să încerce o revizuire a lor. Dioclețian, în schimb, a fost dispus să reformeze fiecare aspect al vieții publice pentru a-și satisface obiectivele sale. Sub îndrumarea și atenta sa supraveghere, moneda, fiscalitatea, arhitectura, dreptul și istoria au fost reconstruite toate radical pentru a reflecta ideologia lui autoritară și tradiționalistă. Reformarea "material morală" a imperiului și eliminarea minorităților religioase, a fost pur și simplu un pas în acest proces.
Poziția unică a creștinilor și a evreilor din imperiu au devenit tot mai evidente. Evreii au câștigat toleranță imperială din cauza vechimii credinței lor. Ei au fost exceptați de la persecuție lui Decius și au continuat să se bucure de libertate și sub guvernarea tetrarchică. Pentru că credința lor era nouă și necunoscută, o inovație pentru acea vreme, și nu în mod obișnuit identificată cu iudaismul de la acest moment, creștinii nu au avut parte de o astfel de blandețe în fața persecuțiilor. Mai mult decât atât, creștinii au fost cei care s-au distanțat de moștenirea lor evreiescă pentru întreaga lor istorie.
În 295, Dioclețian sau cezarul său (împărat subordonat), Galerius, a emis un edict la Damasc proscriind căsătoriile incestuoase și afirmarea supremației legii romane asupra legii locale. În preambului acestui edict se insistă că este datoria fiecărui împărat de a aplica preceptele sfinte ale dreptului roman, pentru că "zeii nemuritori ne vor favoriza și vor veghea la pacea Imperiului Roman … că am văzut că toate cele supuse regulei noastre conduc în întregime la viață pașnică și castă în toate privințele ". Pentru respectarea acestor principii era nevoie, în mod logic, de împărați romani care să vegheze la aplicarea și conformitatea lor cu cerințele legilor romane.
IV.2.2.1. Sprijinul public
Comunitățile creștine s-au dezvoltat rapid în multe părți ale imperiului (și mai ales în est), după 260, când Gallienus a adoptat o atitudine pașnică față de acestea. Pentru a calcula un eventual număr al creștinilor din acea perioadă datele sunt aproape inexistente, dar istoricul și sociologul Keith Hopkins a dat câteva estimări provizorii cu privire la populația creștină din secolul al III-lea. Hopkins estimează că acea comunitate creștină a crescut de la o populație de 1,1 milioane în jurul anului 250 la o populație de 6 milioane în jurul anului 300, adică aproximativ 10% din populația totală a imperiului. Creștinii chiar s-au extins în mediul rural, unde nu au fost niciodată numeroși înainte. Bisericile din secolul al III-lea târziu nu au mai fost la fel de discrete cum au fost în primul și al doilea. Biserici mari au fost construite în marile orașe din imperiu. Biserica din Nicomidia, era așezată chiar pe un deal cu vedere la palatul imperial. Aceste biserici noi, probabil, au reprezentat nu numai o creștere absolută a populației creștine, dar și afluența în creștere a comunității creștine. În unele zone în care creștinii au avut o influență majoritară, cum ar fi Africa de Nord și Egipt, zeitățile tradiționale și-au pierdut credibilitatea.
Datorită atitudinii pașnice a lui Gallienus, mulți creștini au reușit chiar să acceadă la poziții înalte în guvernul Roman. Au fost însă multe persoane care doreau să fie martiri, și multe provincii care doreau să ignore orice edicte de persecuție. Chiar Constanțius este cunoscut ca fiind un dezaprobator al politicilor persecutorii. Clasele de jos nu au demonstrat pic de entuziasm pentru persecuțiile anterioare. Nu se mai credeau acuzațiile calomnioase care au fost atât de populare în primele două secole. Istoricul Timothy Barnes sugerează că, acceptarea creștinilor, ar fi devenit o altă parte generală a politicilor imperiale și nu doar o excepție.
Cu toate acestea, în cele mai înalte grade ale administrației imperiale, au existat oameni care s-au opus ideologiei de tolerare a creștinilor, ca filozoful Porfir al Tirului și Sossianus Hierocles, guvernatorul Bitiniei. Pentru ER Dodds, lucrările acestor oamenii au demonstrat existența unei "alianțe de intelectuali păgâni" ce căutau să influențeze o nouă izbugnire a persecuțiilor în tot imperiul. Hierocles considera convingerile creștine absurd și afirma că în cazul în care creștinii ar aplica principiile lor în mod consecvent, s-ar ruga la Apollonios din Tyana în loc de Iisus. Minunile lui Apollonios au fost mult mai impresionante și Apollonius nu a avut niciodată curajul să se numească "Dumnezeu" Scripturile erau pline de "minciuni și contradicții." Acest filosof, era, din câte s-a descoperit până acum, un elev al neoplatonistului Iamblichus, un apropiat al curții imperiale. Diocletian însuși a fost înconjurat de mulți funcșionari ofciali și sfătuitori vădit anti-creștini.
Porfir a fost oarecum un protestatar în critica sa împotriva creștinismului, cel puțin în lucrările sale timpurii, privind învierea sufletului și Filosofie de la Oracles. Cu toate acestea, despre persoana istorică a lui Iisus Hristos și-a exprimat admirația considerându-l ca un individ sfânt și un om "umil". Cu toate acestea, pe urmașii lui Iisus, i-a catalogat ca "aroganți". În jurul anului 290, Porfir a scris o lucrare de cincisprezece volume intitulată “Împotriva creștinilor” (Adversus christiani). În lucrarea sa, Porfir și-a arătat stupoarea și neliniștea cu privire la expansiunea rapidă a creștinismului. El și-a revizuit, de asemenea, opiniile anterioare cu privire la Iisus, punând sub semnul întrebării și arătându-și nemulțumirea pentru învățătura ce excludea pe cei bogați din Împărăția Cerurilor, și permisivitatea lui Iisus în ceea ce privește secvența înfățișată în Noul Testament despre demonii care locuiesc în porci. Ca Hierocles, el este nefavorabil lui Iisus în comparație Apollonius din Tyana. Porfir consideră că creștinii aduc hulă zeilor închinându-se unei ființe umane, mai degrabă decât Dumnezeului Suprem, și astfel părăsesc cultul tradițional roman. "La ce fel de sancțiuni ar putea să se aștepte oamenii care nu au supunere," a întrebat Porfir, "care fug de obiceiurile părinților lor?"
Preoții păgâni, de asemenea, și-au arătat susținerea în suprimarea oricărei amenințări la adresa religiei tradiționale, în parte îngrijorarea lor fiind și de natură financiară pentru că riscau să nu mai primească aceleași indemnizații și aceiași susținere financiară din partea statului roman.
De asemenea, interpreții viselor, ghicitorii și proorocii, temându-se că propriile lor arte vor fi aduse la zero, și că pot pierde din contribuțile financiare ale celor care îi urmau și le treceau pragul, strigau cu voce tare, "Zeii sunt neglijați, iar în templele există în prezent o prezență foarte subțire. Fostele ceremonii sunt aduse la batjocură, și ritualurile ce se respectau în timpul cuvenit în fiecare an s-au scufundat și s-au pierdut în superstițiile noi religii." Ei credeau că ceremoniile lor au fost împiedicate de prezența creștinilor.
IV.2.3. Persecuțiile timpurii
IV.2.3.1. Creștinii din armată
La încheierea războaielor persane din 299, co-împărații Dioclețian și Galerius au călătorit din Persia la Antiohia siriană (Antakya). Lactanțius consemnează că, în Antiohia la un moment dat în 299, împărații au participat la sacrificii și servicii divinatorii în încercarea lor de a li se prezice viitorul. Divinatorii și ghicitorii de semne de la animale sacrificate, nu au putut să citească prezicerile nici după foarte multe repetări ale sacrificiilor. Maestrul divinator (Haruspex), în cele din urmă, a declarat că acest eșec a fost rezultatul intervenției și influenței nefaste a creștinilor care au adus inovații perturbatoare credințelor tradiționale romane. Anumiți creștinii din cuprinsul imperiului au fost acuzați că, folosind semnul crucii în timpul ceremoniilor au perturbat astfel buna desfășurare a procesului divinatoriu." Dioclețian, înfuriat de această turnură a evenimentelor, a declarat că toți locuitorii imperiului trebuie să facă sacrificii. Dioclețian și Galerius au trimis, de asemenea, scrisori comandanților militari, cerând ca întreaga armată să aducă sacrificii zeilor. Deoarece nu există rapoarte la Lactanțiu cu privire la o posibilă vărsare de sânge, credem că creștinii din cadrul casei imperiale trebuie să fi supraviețuit evenimentului.
Eusebiu de Cezareea, un istoric bisericesc contemporan, spune o poveste similară: comandanților li s-a comunicat să ofere trupelor două oportunități: sacrificiul sau pierderea rangului militar. Acest lucru implica adată cu pierderea rangului militar și privarea de orice drept și ajutor financiar din partea statului roman. Potrivit lui Eusebiu, epurarea a fost în linii mari de succes, dar acesta este relativ confuz în prezentarea detaliilor tehnice ale evenimentului iar caracterizarea lui cu privire la dimensiunea totală a apostaziei este ambiguă. Eusebiu atribuie de asemenea, inițiativa de epurare lui Galerius, mai degrabă decât lui Dioclețian.
Savantul modern Peter Davies conchide că Eusebiu se referă la același eveniment ca și Lactantius, dar că a auzit de eveniment prin zvonuri publice și nu a avut un acces privilegiat și o interacțiune directă cu casa imperială așa cum a fost în cazul lui Lactanțiu. Istoricul David Woods susține în schimb că Eusebiu și Lactanțiu se referă la complet alte evenimente. Eusebiu, în conformitate cu Woods, descrie începuturile epurarării armatei în Palestina, în timp ce Lactanțius descrie evenimentele de la tribunalele imperiale. Woods susține că pasajul relevant din cronica lui Eusebiu a fost corupt în traducerea latină și că în textul original al lui Eusebiu s-ar fi vorbit de fapt de începuturile persecuției armatei la un fort din Betthorus (El-Lejjun, Iordania).
Eusebiu, Lactanțiu și Constantin susțin fiecare că Galerius a fost cel care a dat primul impuls pentru epurarea militară, precum și prim beneficiar al ei. Diocletian, cu tot conservatorismul său religios, a avut însă tendințe de toleranță religioasă. Galerius, în schimb, a fost un păgân devotat și pasionat. Potrivit unor surse creștine, el a fost în mod constant promotorul principal al unor astfel de persecuții. El a fost, de asemenea, dornic de a exploata această poziție pentru propriul său avantaj politic.
Lactanțiu consemează că Galerius era dornic de o poziție mai înaltă în ierarhia imperială. Mama Galerius lui, Romula, era vădit anti-creștină, pentru că ea a fost o preoteasă păgână în Dacia, iar urât pe creștini pentru că evitau festivalurile ei. Recentul prestigiu și influență obținute după victoriile sale în războiul persan, Galerius l-ar fi dorit ca o compensație la o umilire anterioră la Antiohia, când Dioclețian l-a forțat să meargă în partea din față a caravanei imperial, mai degrabă decât în interiorul acesteia. Cu acest resentiment s-a hrănit nemulțumirea sa cu privire la politicile oficiale de toleranță; începând cu 302, el probabil a cerut lui Dioclețian să adopte o lege generală împotriva creștinilor. Dioclețian era, încă cu mult înainte, influnețat în acest sens și de anturajul consilierilor vădit anti-creștini, toate acestea adunate avînd probabil o forță puternică în influențarea și schimbarea mentalității sale cu privire la creștini.
IV.2.3.2. Persecuția maniheistă
Dioclețian a rămas în Antiohia pentru următorii trei ani. El a vizitat Egiptul, în iarna lui 301-302, unde s-a îngrijit de primirea daniilor de cereale din Alexandria. În Egipt, maniheii, adepți ai profetului Mani, au fost denunțați ca elemente instigatoare la dezordine socială în fața proconsulul Africii. La 31 martie, 302, într-un rescript din Alexandria, Dioclețian, după consultarea cu dregătorul Egiptului, a ordonat ca cei mai importanți manihei să fie arși de vii, împreună cu scripturile lor. Aceasta a fost prima dată când o persecuție imperială cerea și distrugerea literaturii sacre. Marea masă rămasă a maniheilor urmau să fie trimiși la muncă în carierele de la Proconnesus (Insula Marmara) sau minele de Phaeno. Toate proprietățile maniheilor au fost confiscate și depozitate în vistieria imperială.
Proconsulul Africii a transmis lui Diocletian o anchetă neliniștitoare cu privire la un eventual comportament ostil al maniheilor. La sfârșitul lunii martie 302, Dioclețian a răspuns astfel: Maniheeni "au înființat ,ceea ce nu se mai auzise până în prezent, o sectă ce se opune crezurilor noastre mai mari, astfel încât să defavorizeze crezurile noastre și ale părinților noștri, în beneficiul doctrine lor depravate". El a continuat:"frica noastră este că, odată cu trecerea timpului, ei se vor strădui … de a infecta … tot imperiul nostru … ca cu otrava unui șarpe". "Religia noastră străveche nu ar trebui să fie criticată de un cult nou și inovator", a scris el. Creștinii din imperiu au fost și ei vulnerabili repercursiunilor ce decurgeau din acst tip de gândire.
IV.2.4. Dioclețian și Galerius, 302-303
Dioclețian era prezent în Antiohia, în toamna anului 302, când a avut loc următoarea descătușare a persecuției. Diaconul Romanus a vizitat o instanță judecătorească în timp ce aveau loc sacrificiile rituale și a întrerupt ceremoniile, denunțând actul cu voce tare. Pentru aceasta a fost arestat și condamnat la ardere pe rug, dar Diocletian a respins decizia, și a decis ca să i se taie limba în schimb. După acest episode Dioclețian s-ar fi retras împreună cu Galerius la Nicomedia, unde și-au petrecut iarna.
De-a lungul acestor ani strictețea morală și religioasă a împăraților atingea un pas febril; și la cererea expresă a unui oracol, persecuțiile erau pe punctual de a izbugni într-un mod teribil. În conformitate cu Lactanțiu, Dioclețian și Galerius au intrat într-o polemică cu privire la politica imperială față de creștinii în timp ce se aflau la Nicomidia în 302. Diocletian a susținut că interzicerea și excluderea creștinilor din pozițiile oficiale și din armată ar fi suficientă pentru a potoli setea zeilor, în timp ce Galerius milita fervent pentru exterminarea lor. Cei doi au încercat să rezolve disputa prin trimiterea unui mesager pentru a consulta oracolul lui Apollo din Didyma. Este foarte probabil ca și Porfir să fi fost prezent la această întâlnire. Mesajul primit de la oracol nu a fost unul favorabil creștinilor și, ca urmare, Dioclețian a ordonat începerea imediată a unei persecuții în tot imperiul.
IV.2.4.1. Primul edict
La 23 februarie, 303, Dioclețian a ordonat ca biserica creștină nou construită la Nicomidia să fi demolată, scripturile arse, iar comorile sale confiscate. La 23 februarie a fost sărbătoarea Terminalia, pentru Terminus, zeul începutului și al sfârșitului. A fost astfel, ziua în care creștinismul a încetat să mai existe. A doua zi, primul "Edict împotriva creștinilor" al lui Dioclețian a fost publicat. Obiectivele cheie ale acestui act normativ au fost, așa cum au fost și în timpul persecuției lui Valerian, confiscarea proprietăților creștinilor și clericilor de rang înalt, distrugerea scripturilor creștine, cărților liturgice, și locurilor de cult din întregul imperiu.
Creștini au fost, de asemenea, lipsiți de dreptul de a adresa petiții instanțelor de judecată; nu a putut răspunde la acțiunile formulate împotriva lor în instanță; creștinii din funcțiile publice și militare au fost îndepărtați din funcțiile lor; și oamenii liberi au fost re-sclavizați.
Dioclețian a solicitat ca prescripțiile edictului să fie respectate "fără vărsare de sânge", împotriva cererilor lui Galeriu ca toți cei ce refuză să sacrifice să fie arși. În ciuda cererii lui Dioclețian, judecători locali aplicau de multe ori execuții în timpul persecuției, ca pedeapsă capitală printre puterile lor discreționare. Recomandarea lui Galerius de a-I arde de vii pe cei ce nu se supun, a devenit o metodă comună de executare a creștinilor din Orient. După ce edictul a fost postat în Nicomedia, un bărbat pe nume Eutius l-a rupt și a dărâmat postamentul pe care era așezat; pentru aceasta a fost arestat pentru trădare, torturat, și ars de viu la scurt timp după, devenind primul martir al edictului.
Prevederile edictul erau cunoscute și aplicate în Palestina din martie sau aprilie (chiar înainte de Paști), și a fost utilizat de către oficialii locali din Africa de Nord până în mai sau iunie. Ultimul martir în Cezareea fiind executat la 7 iunie. Primul edict a fost obligatoriu pe tot cuprinsul imperiului dar în est, cu toate acestea, legislația a fost concepută mai progresiv.
IV.2.4.2. Al doilea, al treilea și al patrulea edict
În vara anului 303, în urma unei serii de revolte din Mitilene (Malatya, Turcia) și Siria, un al doilea edict a fost publicat, prin care se dispunea arestarea și detenția a tuturor episcopilor și preoților. În concepția istoricului Roger Rees, nu a existat nici o necesitate logică pentru acest al doilea edict; emiterea lui de Dioclețian indică, fie faptul că el a fost fie conștient că primul edict și-a realizat doar partial scopul, sau că lucrurile nu meregeau cu repeziciunea cu care el ar fi dorit să meargă. În urma publicării celui de al doilea edict, sistemul penitenciar subdezvoltat a început să fie supra-aglomerat de diaconi, lectorii, preoți, episcopi, și exorciști. Eusebiu scrie că edictul implica atât de multe arestări încât criminalii de rând erau eliberați pentru a se face loc în temnițe.
La a douăzecea aniversare a domniei sale la 20 noiembrie 303, Dioclețian a dat al treilea său edict prin care declara o amnistie generală a creștinilor. Orice cleric întemnițat putea fi acum eliberat, atât timp cât era de acord să aducă un sacrificiu zeilor. Dioclețian a căutat prin această măsură creeze disensiuni în interiorul comunității creștine prin publicarea faptul că clerul creștin a apostaziat în schimbul eliberării. Cererea de a adduce jertfă zeilor în schimbul eliberării a fost inacceptabilă pentru mulți dintre cei din închisori. Unii dintre clerici au sacrificat de bună voie; alții au făcut acest lucru sub tortură. Gardienii au fost dornici să scape de clericii din mijlocul lor. Eusebiu, în martirologiul său palestinian înregistrează cazul unui singur om care, după ce a fost adus la un altar, a adus de bună voie, cu mâinile sale sacrificiu zeilor, în celelalte cazuri fie erau împinși de la spate de amenințarea morții, fie veneau după o aprigă tortură. Despre mulți dintre aceștia s-a spus că au adus jertfe deși ei nu făcuseră acest lucru. Toate acestea erau doar o politică de imagine, de denigrare a creștinilor și de promovare a slăbiciunii lor în fața morții prin dedare la apostazie.
În 304, al patrulea edict ordonă tuturor persoanelor, bărbați, femei și copii, să se adune într-un spațiu public și să aducă o jertfă colectivă. În cazul în care ei refuzau, erau imediat executați. Data exactă a edictului este necunoscută, dar a fost, probabil, eliberat fie în lunile ianuarie sau februarie 304, și aplicat în Balcani în luna martie. Edictul a fost în uz în Tesalonic (Salonic, Grecia), în aprilie 304, și în Palestina la scurt timp după. Totuși, acest ultim edict, nu a fost niciodată implementat și în domeniile lui Maximian și Constantius. În Orient, a rămas în vigoare până la eliberarea edictului de la Milano de către Constantin și Licinius în 313.
IV.2.5. Instabilitate, și reînnoirea toleranței religioase, 305-311
Dioclețian și Maximian au demisionat la 1 mai 305. Constantius și Galerius au devenit Augusti, în timp ce doui noi împărați, Sever și Maximinus, a devenit Caezari. În conformitate cu Lactanțiu, Galerius i-a forțat mâna lui Dioclețian pentru a asigura numirea de prieteni loiali la casei imperiale. În acest "Al doilea Tetrarhiat", se pare că numai împărații de Est, Galeriu și Maximin, au continuat cu persecuția. În timp ce a părăsit domnia, Dioclețian și Maximian și-au imaginat că aceasta a fost ultima zvâcnire a creștinismului. Bisericile au fost distruse, conducerea Bisericii și ierarhia au fost destrămate, iar armata și serviciul civil au fost eliminate. Eusebiu declară că apostaziile de la credință au fost "nenumărate" (μυρίοι). La început, noa tetrarhie părea chiar mai puternică decât prima. Maximin în special, a fost dornic să-i persecute pe creștini.
În Occident, însă, Constantin, împotriva voinței lui Galerius, a urmat tatălui său la 25 iulie 306. El a încheiat imediat orice persecuție în curs și a oferit creștinilor restituirea integrală a ceea ce au pierdut în persecuțiile anterioare. Această declarație i-a dat posibilitatea lui Constantin de a se prezenta ca un posibil eliberator al creștinilor oprimați de pretutindeni.
V. Cazuri speciale – donatismul din Nordul Africii
V.1. Originile mișcării Donatiste
Una dintre problemele majore care au tulburat viața Bisericii mai bine de un secol a fost mișcarea donatistă. Alături de novațieni și melitieni, donatismul a apărut ca rezultat al rigorismului religios manifestat mai pregnant la creștinii din Nordul Africii. Denumirea, standardizată în timp, este legată de numele lui Donatus, episcop de Casae Nigrae și apoi Cartagina (†355), care a fost unul din principalii îndrumători ai acestei grupări dizidente. Încă nu se încheiase definitiv controversa baptismală în care fusese implicat și Sfântul Ciprian al Cartaginei3, când creștinătatea nord-africană a fost confruntată cu disputa donatistă, care pe parcursul unui întreg secol a degenerat de la confruntări teologice la adevărate „lupte de stradă”. Răspândirea creștinismului pe o arie geografică foarte extinsă și pe un substrat religios foarte variat și comunicarea inter-creștină cu mari deficiențe la început au dat naștere la multe neînțelegeri în sânul comunităților. Însă cea mai importantă cauză care a dus la apariția diverselor dispute între creștini au constituit-o persecuțiile cu care Biserica s-a confruntat aproape trei secole (64-313). Donatismul a fost una din consecințele persecuțiilor asupra vieții bisericești, manifestându-se în Africa pe fondul rigorismului creștin promovat de Tertulian și Sfântul Ciprian al Cartaginei în legătură cu valabilitatea Sfintelor Taine săvârșite de un cleric decăzut.
Disputa s-a conturat în contextul alegerilor de episcop pentru Cartagina după moartea lui Mensurius (311). Cel desemnat a fost diaconul Cecilian, unul dintre susținătorii opiniei critice manifestate de predecesorul său în legătură cu entuziasmul exagerat al unor creștini de a deveni martiri cu orice preț.
În aceste condiții, adversarii lui Cecilian, în frunte cu episcopul Donatus de Casae Nigrae în Numidia, căutau să-l înlăture din scaun. Deși desemnarea fusese aclamată de tot poporul (suffragio totius populi) și recunoscută de majoritatea episcopatului apusean în frunte cu Miltiade al Romei (311-314), episcopii numidieni, sub președinția primatului Secundus de Tigisis, s-au întrunit în sinod la Cartagina în anii 311-312. Cei aproximativ 70 de episcopi, motivați probabil și de darurile primite de la matroana Lucilla, au decis respingerea alegerii și consacrării lui Cecilian drept necanonică. Au invocat faptul că a fost hirotonit de episcopi suspectați de trădare și că el însuși ar fi interzis suplimentarea cu hrană a creștinilor încarcerați de persecutori.
V.2. Parcursul istoric al Donatismului
Cât privește parcursul istoric al Donatismului și contactul cu statul roman (bizantin) putem observa mai multe etape și moduri de raportare. În prima fază, Constantin a decretat ca liderii Donatiști să fie exilați și bisericile lor confiscate. Donatus a refuzat să se supună la aceasta, așa că Caecilian a înduplecat autoritățile romane să pună trupe la dispoziția sa. Bisericile și liderii lor din Cartagina și dimprejur au fost atacate, și cel puțin un episcop Donatist a fost ucis, dar în Numidia decretul imperial a avut un mic impact. Folosirea forței armate a purtat alianța dintre biserică și stat într-un nou teritoriu și a rezultat într-o permanentă schismă. Donatiștii au văzut această recurgere la forță și persecuție ca fiind o evidență clară că creștinii erau schismasticii și că propria lor mișcare, biserica martirilor, era adevărata biserică. În 321 Constantin a recunoscut eșecul aceste încercări de a reprima mișcarea Donatistă și a emis un decret mai apoi prin care garanta tolerarea față de Donatiști.
Deși primul contact cu conducătorii imperiului nu a fost unul de bun augur, în 346 Donatus s-a simțit destul de încrezător ca să solicite împăratului, Constans, recunoașterea ca episcop al Cartaginei. Constans a trimis pe Paul și Macarius ca să investigheze pretenția aceasta. Cu toate acestea, în ciuda instrucțiunilor de a trata pe creștini și pe donatiști în mod egal, ei au acționat imediat în detrimentul donatiștilor. Macarius a emis decrete prin care proscria Donatismul în Numidia, inaugurând o a doua perioadă a persecuției. În ciuda rezistențelor, mișcarea s-a prăbușit sub represiunea severă și determinată. Donatus și mulți alți lideri au fost exilați. Creștinilor le-a lipsit însă un lider eficace și păreau incapabili să aplice măsurile efective dincolo de regiunea din Cartagina. În Numidia, liderii donatiști au păstrat loialitatea populației însă s-au decis să aștepte oportunitățile pentru restaurarea destinelor mișcării Donatiste.
În 361, noul împărat, Iulian, un anti-creștin vădit, a permis celor exilați de predecesorii săi să revină acasă, inclusiv donatiștilor. Revenirea lor a fost salutată cu entuziasm popular și donatismul a fost restaurat atât de brusc precum se prăbușise mișcarea mai devreme. Bisericile au fost returnate donatiștilor și rebotezarea a fost restaurată. Liderii creștinilor au fost destituiți și creștinii au fost obligați să intre în bisericile donatiste. Perspectivele vreunei încercări ulterioare de a reuni cele două biserici Africane au dispărut: ele nu aveau să se reunească din nou înainte ca fluxul Islamului să lovească în ambele părți.
V.3. Sfârșitul Donatismului
Spre finalul secolului al patrulea, Donatismul se afla în punctul de maximă expansiune și înflorire, cu peste 400 de episcopi, nenumărate teritorii convertite și mii de adepți, dar după acest moment urmează decăderea vertiginoasă. Primian, un lider mult mai extrem și mai puțin abil a urmat după Parmenian. Apoi în 396, Optatus, episcopul Donatist din Thamugadi, și-a unit forțele cu Gildo, numitul imperial în Africa, într-o revoltă contra Romei și a încercat să stabilească o guvernare naționalistă în Africa. Dar încercarea lor de revoltă a fost înfrântă crunt Optatus fiind capturat și executat. Conducerea romană a fost restaurată și creștinii au fost capabili să-și întărească poziția sub conducerea a doi foarte abili bărbați, Aurelius din Cartagina și Augustin din Hippo.
Deranjați de rezistența continuă a Donatiștilor și fiind susținuți de autoritatea imperială, sinodul anual de la Cartagina s-a decis în 403 asupra unei politici de persecuție, însă a ales să aplice presiunea economică mai degrabă decât să mai facă alți martiri. Aceste măsuri au fost implementate înainte ca împăratul Honorius, să emită un edict de unitate în 405, proscriind Donatismul ca o erezie, interzicându-le serviciile și slujbele, confiscându-le proprietățile și exilând clerul. Pedeapsa cu moartea nu era folosită, însă biciuirea era modul cel mai des utilizat în cazul lor. În jurul anului 410, era clar că persecuția nu este calea spre eliminarea totală a Donatismului, astfel că o delegație a creștinilor a cerut lui Honorius să convoace un nou sinod în Cartagina pentru a rezolva conflictul odată pentru totdeauna. Împăratul a fost de acord și a trimis pe Marcellinus ca mediator al său să medieze situația. Nu a fost niciodată vreo îndoială cu privire la rezultatul acestei conferințe. Marcellinus, un prieten al lui Augustin, s-a declarat în favoarea creștinilor. O singură zi de dezbatere a rezolvat un secol de diviziune.
Odată cu invazia Vandalilor din 429 istoria bisericii din Africa de Nord a intrat într-o nouă fază. Avem puține informații despre următorii 150 de ani. Pur și simplu nu cunoaștem dacă Donatismul a rămas inactiv, dacă a fost absorbit în bisericile creștine, sau dacă a continuat să existe. Este posibil ca tendințele divizatoare și antagonismul dintre părți să se fi stins în fața unui dușman comun (Vandali erau cAriani) și că situația varia din provincie în provincie. Recucerirea Africii de Nord de către Justinian în 534 a curățat regiunea de Vandali și a restabilit poziția dominantă a creștinilor. Un edict imperial din 535 i-a proscris pe Donatiști, sugerând faptul că Donatismul era încă perceput ca o problemă în mijlocul secolului al șaselea: există rapoarte despre convertiți botezați de Donatiști, biserici creștine date Donatiștilor, și înființarea de noi eparhii Donatiste. Atâta timp cât a supraviețuit Creștinismul în Africa de Nord, schisma provocată de alegerea lui Caecilian a rămas nevindecată.
Așadar prin acest capitol ni se prezintă situația donatismului ce a născut aprigi controverse în rândul bisericii și a forțat autoritatea bisericească să ia decizii sonodale și autoritatea imperială să emită decrete pentru a liniști spiritele.Biserica a reacționat în momentul în care și-a simțit amenințată autonomia ei, recurgând la intervenții la suveran facându-l pe acesta să conștientizeze că și el este membru al bisericii și nu superior acesteia, și că este recunoscut ca „episcop pentru treburile din afară ale Bisericii” atât timp cât el o protejează, îi apără și mărturisește credința și acționează pentru binele ei. Disputa donatistă a apărut ca urmare a apelului pe care l-au făcut episcopii bisericii la împărat pentru a-l implica în judecata problemelor de ordin strict bisericesc, lucru ce a dezechilibrat situația și autonomia internă a bisericii a fost pusă în pericol.
VI. Abrogarea legilor persecuției în timpul lui Constantin cel Mare și Edictul de la Milan
VI.1. Introducere
Constantin cel Mare s-a născut în localitatea Naissus, Iugoslavia de astăzi, pe la anul 280 d.H. Născut din părinți nobili, împăratul Constantius Chlorus și Elena, Constantin cel Mare a fost un om providențial pentru Biserica creștină, mai ales după anul 312, când – înaintea unei lupte decisive cu rivalul său la tron, Maxențiu – s-a produs convertirea sa. Până la el, Biserica a îndurat persecuții din partea unei mari părți a împăraților romani. Convertirea lui la Creștinism a însemnat o mare cotitură în istoria acestuia, căci, prin publicarea edictului de toleranță religioasă de la Milano (Milan, Mediolanum) din luna ianuarie anul 313, Împăratul Constantin a asigurat Bisericii deplina libertate în tot Imperiul Roman. După cum bine afirmă și Prof. Constantin Rudneanu în articolul Contribuțiuni la cunoașterea vieții lui Constantin cel Mare și despre începuturile creștinismului : „Constantin a desăvârșit monarhia, a favorizat creștinismul în senzul, că el putea să se lățească, fără să mai fie prezentat; a centralizat administrația imperiului, fixând regulile de conducere atât de necesare unei bune administrări a statului. Din motive politice și militare în 330 a întemeiat noua capitală Constantinopolul – care avea să fie educatorul barbarilor în Răsărit. Opera lui cea mai durabilă a fost recunoașterea creștinismului.”
Astfel, deși meritul său uriaș rămâne recunoașterea și proclamarea creștinismului ca religie autonomă unică, Constantin cel Mare reprezintă cu siguranță un pilon istoric de importanță maximă, atât la nivelul politic, dar mai ales la nivel cultural și social. Gustul său pentru artele frumoase, pentru literatură și pentru cultură, afinitățile sale spirituale, dar mai ales tăria și devotamentul în ocrotirea dreptății ca organ unic al politicului, fac din marele împărat al istoriei Bizanțului, un model unic de sfințenie și de forță.
În rândul istoricilor vremii, Eusebiu de Cezareea și Lactanțiu afirmă că în ajunul bătăliei de la Pons Milvius (Podul Vulturului) din 28 Octombrie 312, contra lui Maxențiu, Constantin a văzut pe cer, ziua, o cruce luminoasa, deasupra soarelui, cu inscripția "in hoc signo vinces" (prin acest semn vei învinge). Noaptea, în timpul somnului, i s-a arătat Iisus Hristos cu semnul Crucii pe care-l văzuse ziua pe cer, cerându-i să-l pună pe steagurile soldaților și ostașilor săi, spre a-i servi drept semn protector în lupte. Acesta este monograma lui Iisus Hristos – XP – pe care Constantin l-a pus pe un steag numit labarum. Victoria miraculoasa a armatei sale de numai 20 000 de soldați, contra celei lui Maxențiu, de 150 000 de soldați, Constantin a considerat-o ca ajutor de la Dumnezeu. Apariția minunată a Sfintei Cruci ne-o confirmă faptul că pe arcul de triumf al lui Constantin cel Mare, care se păstrează până astăzi la Roma, însuși Constantin afirmă că a câstigat lupta asupra lui Maxențiu „instinctu divinitatis” ( „prin inspirație divină” ).
V.2. Istoria emiterii Edictului de la Milan (Mediolanum). Controverse.
Împăratul Constantin alături de Liciniu, cumnatul său, vor semna, ca prim gest de mulțumire, la Mediolanum, Edictul care acorda libertate credinței creștine după aproape trei secole de persecuții. Anul este 313 . Aceste evenimente care pun capăt unui lung șire de nedreptăți religioase vin în următorul context: avem de a face cu două scrisori ale Împăratului Constantin către Annulinus – proconsul al Africii, dinaintea edictului de la Milano din anul 313. Una dintre acestea prin care dispunea restituirea proprietăților bisericești, iar cea de a doua prin care se dădeau dispoziții pentru scutirea clericilor creștini de îndeplinirea sarcinilor publice. O altă scrisoare a Împăratului Constantin, era adresată Episcopului Cecilianus al Chartaginei, prin care îi comunica acestuia pregătirea unei însemnate sume de bani, pentru plata clericilor cultului creștin ortodox.
După cum am afirmat și în începutul capitolului, anul 313 a fost marcat de un alt eveniment, mai precis oficierea căsătoriei dintre Licinius și Constanția, sora vitregă a Împăratului Constantin. A existat de asemeni un edict premergător care acorda libertate de cult creștinilor, dar se pare că a fost mult mai restrictiv, deoarece nu se aplica pe tot teritoriul Imperiului, excepție făcând Siria și Egiptul. Este vorba de edictul lui Galerius, din 30 aprilie 311, semnat și de către Constantin și Licinius. Aceste dispoziții au fost abrogate, în conferința de la Milano, de către Constantin și Licinius. Noile dispoziții au fost imediat comunicate în provinciile orientale ale Imperiului. În afară de libertatea deplină de manifestare pentru creștini, aceste hotărâri mai cuprindeau: încetarea oricăror măsuri de urmărire în justiție a lor, recunoașterea Bisericii ca persoană juridică (organism corporativ), primirea înapoi a bunurilor confiscate de stat sau compensații financiare pentru ele, deplina libertate de manifestare și pentru celelalte culte religioase, care au dreptul să-și urmeze obiceiurile și credintele lor și să cinstească divinitățile pe care le doresc.
Revoluția promovată de Împăratul Contantin în politica religioasă a Imperiului Roman a fost numită “Pacea Constantiniană”. Legea din anul 316, lege prin care Împăratul permitea eliberarea sclavilor din Biserică în prezența Episcopului, iar începând cu anul 317, în funcțiile înalte sunt admiși și creștinii. Chipurile zeilor păgâni, cu excepția zeului Soare, sunt înlocuite pe monede cu inscripții de caracter neutru, dar și cu semne creștine. În 318, prima zi a săptămânii – dies solis – devine ziua Domnului – Duminica. Tribunalele episcopale primesc aceleași privilegii, aceeași putere ca și cele acordate tribunalelor civile. În anul 321, este decretată legea care dădea Bisericii creștine dreptul de moștenire ceea ce presupunea că se permitea oricui dorea, să-i facă donații testamentare. Astfel Biserica a primit din partea statului donații foarte mari, fie proprietăți, fie bunuri materiale. Au fost ridicate numeroase biserici, acordându-le totodată mari domenii. De pildă, domeniile oferite bisericilor din Roma aduceau anual un venit de 30.000 de solidi (monede de aur) numai din închirierea lor. Tuturor bisericilor din Imperiu le-a dat grâu pentru hrana clerului și a oamenilor săraci. Aceste danii de grâu au fost atât de mari, încât Împăratul Iovian (363), cu toate că era foarte credincios, a fost nevoit să le reducă la două treimi.
Împăratul Constantin cel Mare a fost tolerant față de partea prigonitoare a creștinilor, și aici îi amintim pe păgânii care încă nu se convertiseră la creștinism. Totuși, se pare că în anul 324 a promulgat o lege împotriva anumitor culte păgâne care au fost considerate periculoase pentru stat, iar în anul 322, chipul zeului Soare dispare definitiv de pe monede. Numai atitudinea lui Constantin a fost consecvent îndreptată în favoarea creștinilor. Galerius a dat o libertate restrictivă creștinilor, iar Licinius după Edictul de la Milano s-a distanțat de creștinism, devenind chiar ostil. Licinius i-a îndepărtat pe creștini din unitățile militare importante și din administrația centrală; a interzis ținerea de sinoade episcopale; i-a obligat pe creștini să celebreze cultul în afara orașului, separat pentru bărbați și femei; toți funcționarii erau obligați să aducă jertfe zeilor; s-a ajuns chiar la noi martiri creștini, fără să existe un ordin în acest sens. Aceste lucruri au determinat și mai mult apropierea creștinilor față de Constantin cel Mare și victoria acestuia în fața rivalului său, Licinius, la 18 septembrie anul 324.
Apar tabere de conflict, iar Împăratul devine un fel de arbitru între acestea, încercând să medieze unele chestiuni dogmatice.Astfel că, în anul 314 are loc sinodul lui Constantin de la Arles, când treizeci și trei de episcopi din Apus au cerut condamnarea donatiștilor, care s-au plâns Împăratului Constantin. Într-o scrisoare adresată lui Domitius Celsius, vicarul Africii, el spune: “Ce datorie mai mare aș putea avea în virtutea puterii imperiale care mi-a fost dată, decât aceea de a înlătura erorile și de a reprima actele iresponsabile, pentru ca toși să se închine Dumnezeului Atotputernic, în cadrul unei religii autentice, într-o înțelegere adevărată și cinstire, care I se cuvine.”
Prin urmare, Împăratul considera legitimă autoritatea sa de a îndrepta “erorile” și de a convoca sinoade bisericești în acest sens, plecând de la puterea imperială pe care o deținea, ca simbol al voinței lui Dumnezeu. Astfel, în anul 325, cu ocazia unei astfel de dispute dogmatice, Împăratul Constantin cel Mare a convocat un nou sinod la Niceea. Arie – preot din Alexandria, ucenic al lui Lucian, celebru profesor la Antiohia (mare teolog și martir), a început să propovăduiască o învățătură eretică, în legătură cu persoana Fiului lui Dumnezeu. El susținea că Fiul trebuia să fie ulterior Tatălui și că a fost un timp în care El nu a existat. Fiul a fost creat, ex nihilo (din nimic), fiindcă substanța Tatălui este indivizibilă și este deci o creatură. Alexandru – Episcop de Alexandria a văzut în aceasta o erezie și a refuzat să acorde Sfânta Împărtășanie lui Arie. După aceea convoacă un sinod cu episcopii egipteni și-l condamnă pe Arie, care își găsește ajutorul la doi episcopi de mare renume: Eusebiu de Nicomidia și Eusebiu de Cezareea. Împăratul Constantin cel Mare a scris tuturor teologilor, cerându-le să nu se mai iște conflicte pentru astfel,de probleme ci să le rezolve dacă au opinii diferite, ca filozofii păgâni, acceptându-se astfel unii pe alții. Toate aceste demersuri ale Împăratului Constantin de a pune capăt dezbinării în Biserică au fost zadarnice. Această situație explică întâlnirea celor 318 părinți de la Niceea, împreună cu Împăratul Constantin, care au condamnat arianismul, considerându-l erezie. Cu acest prilej Sinodul a alcătuit primele șapte articole ale Simbolului de Credință (Crezul Creștin), care sunt de atunci încoace, rostite fără întrerupere în Biserică. Intervenția fermă și autoritară a Împăratului, care cheamă și convoacă sinodul, luând parte activă la lucrările lui și acordând deciziilor luate putere de drept, prin confirmarea lor, a pus temelia raporturilor dintre Stat și Biserică, făcând a se recunoaște oarecum suveranul drept căpetenie a Bisericii.
Relatarea lui Eusebiu de Cezareea este potrivit cu cele mărturisite lui de Constantin, a căror autenticitate a fost garantată de împărat prin jurământ. Față de Lactanțiu, relatarea din Vita Constantini, alcătuită după moartea împăratului, este mai bogată, datorită faptului că la o depărtare așa de mare, evenimentul a fost îmbrăcat în legendă și cuprinde, poate, și unele înfloriri. Nucleul evenimentului a fost însă real și nu trebuie să ne îndoim de veracitatea lui. De altfel, unii cercetători au subliniat faptul că, deși apariția luminoasă a crucii pe cer se înscrie printre fenomenele cerești destul de rare, totuși ea nu este necunoscută.
Constantin a înclinat din ce în ce mai mult spre creștinism și dovada cea mai clară a atitudinii sale în această vreme a fost statuia sa din Forul de la Roma, care, după instrucțiunile lui trebuia să poarte în mâna dreaptă o cruce. Potrivit lui Eusebiu inscripția dedicatoare de sub statuie spunea: ”Prin acest semn aducător de mântuire, care este adevărata dovadă a puterii, eu am salvat orașul vostru de sub jugul tiranului, am eliberat Senatul și poporul roman, redându-i vechea demnitate și strălucire”.
Semnificative în privința simpatiei lui Constantin față de creștinism, după anul 312, sunt două scrisori, una trimisă lui Maximin, în Orient, prin care intervine în favoarea creștinilor și cealaltă expediată prefectului Anullius în Africa de Nord, prin care-i cerea să redea bunurile confiscate. Dintr-un alt document aflăm că tot atunci Constantin trimite o sumă mare de bani episcopului Caecilian de Cartagina, pe care acesta putea s-o folosească pentru ”clerul dreptmăritului și prea sfântului cult ortodox”. Este foarte posibil ca orientarea aceasta atât de rapidă să se fi datorat influenței episcopului Hosius de Cordoba, devenit consilier al împăratului în problemele religioase.
O altă luare de poziție față de creștinism este așa numitul Edict de la Milan. În februarie 313 Constantin împreună cu Liciniu, în ajunul nunții acestuia cu sora împăratului, Constanția, hotărăsc să acorde deplina libertate de credință și de manifestare creștinilor. Creștinismul devine astfel o religie licită, egală în drepturi cu celelate culte păgâne. Nu este sigur că aceste hotărâri au fost sancționate printr-un decret în occident. În orient, Liciniu l-a sancționat printr-un rescript la 13 iunie 313, așa cum ni l-a transmis Lactanțiu, în De mortibus persecutorum XLVIII și Eusebiu de Cezareea, Hist. Eccle. X,V, care îl redă într-o traducere greacă.
Constantin a devenit astfel un apărător al creștinismului reușind să înlăture definitiv pedepse precum: răstignirea, stigmatizarea, iar tratamentul din închisori a fost îmbunătățit.
După 317, Constantin a început să bată monedă cu monogramul creștin, iar treptat după victoria asupra lui Liciniu, din anul 323, emblemele păgâne încep să dispară, în funcțiile înalte administrative vor fi numiți de preferință creștini.
O măsură importantă pentru liniștea Bisericii a constituit-o convocarea Sinodului I Ecumenic, de la Niceea, în anul 325. De asemenea, o măsură importantă pentru Imperiu și pentru Biserică, va fi aceea a construirii unei noi capitale, la Constantinopol, numită Noua Romă.
Nu doar Împăratul era un apărător al creștinătății, ci și membrii familiei sale: mama sa Elena, soția sa Fausta, sora sa Anastasia, fiica sa Constantina, acordau episcopilor numeroase ajutoare materiale în vederea construirii de locașuri de cult, biserici. La Ierusalim, la Antiohia, la Roma, în Tyr și la Nicomidia, s-au ridicat biserici mărețe.
Dacă am crede afirmațiilor Vieții lui Constantin cel Mare, acesta s-ar fi considerat el-însuși ca episcop, expresie tradusă prin episcop al celor dinafară. Expresia a fost înțeleasă în mod diferit de către istorici. Unii consideră că împăratul avea în vedere faptul că episcopii Bisericii se adunau în sinoade pentru a lua hotărâri dogmatice și canonice, iar el emitea legi pentru buna organizare materială a Bisericii. Alții, considerau că prin această calitate împăratul încerca impunerea creștinismului în afara granițelor Imperiului, cum ar fi fost cazul uneia dintre condițiile păcii dintre bizantini și goți, din anul 332. Eusebiu afirmă că împăratul Constantin a fost stabilit de Dumnezeu ca un episcop comun și îl prezintă șezând printre episcopii Bisericii, ca unul dintre ei.
Convins că a realizat pe deplin misiunea unui mare suveran, desăvârșind opera de restaurare a Imperiului roman începută de Dioclețian, și că a scos Biserica lui Hristos din „Marea persecuție”, asigurându-i prin legi civile și bisericești un grad înalt de organizare administrativă și o stabilă bază teologico-dogmatică, împăratul Constantin cel Mare, simțindu-și sfârșitul aproape (22 mai 337), a cerut să fie îmbrăcat cu „haina strălucitoare și purificatoare a Sfântului Botez”. Atingerea acestui moment de maximă trăire spirituală creștină a fost, pentru el, un urcuș permanent, fără întoarcere sau ezitare și o dorință sinceră și fierbinte de a înțelege tainele credinței lăsate nouă de Hristos, Care l-a învrednicit și pe el să-L cunoască, descoperindu-i-Se. De aceea, cerând episcopilor botezul creștin, a zis: „A sosit în cele din urmă și clipa în care am nădăjduit atâta vreme și la care tânjind, atâta vreme m-am rugat, ca să dobândesc mântuirea cea întru Dumnezeu. A venit vremea ca și noi să merităm a fi însemnați cu pecetea nemuririi, vremea mântuitoarei pecetluiri”. După primirea Tainei Botezului și a Sfintei Împărtășanii, rugăciunea de mulțumire înălțată lui Dumnezeu a fost expresia deplinei bucurii și împliniri: „În clipa asta pot cu adevărat spune că sunt fericit; acum știu că m-am învrednicit de viața fără de moarte și că m-am împărtășit din dumnezeiasca lumină”.
A fost înmormântat cu mare fast în Biserica „Sfinții Apostoli”, ctitoria sa din Constantinopol. Pentru tot binele făcut Bisericii lui Hristos, el a fost supranumit „Cel întocmai cu Apostolii”, pentru că, într-adevăr, prin politica sa religioasă față de creștinism, a contribuit, asemenea unui apostol, la propovăduirea și răspândirea credinței adevărate nu numai într-o comunitate restrânsă la nivelul unei cetăți sau a unui ținut, ci în întreg Imperiul Roman, care se întindea din Britania până în pustiul Sahara și de la Oceanul Atlantic până în Mesopotamia.
Astfel, din religie nepermisă și persecutată, Creștinismul devine religie permisă, ba chiar favorizată. Pentru că Edictul acorda la modul general libertate de manifestare religiei creștine asemenea celorlalte culte păgâne, împăratul Constantin cel Mare și-a manifestat tot sprijinul față de credința creștină, protejând-o și chiar favorizând-o. A acordat subvenții în bani „conducătorilor legitimei și sfintei religii creștine pentru a le plăti cheltuielile”, a declarat Duminica (ziua de sărbătoare a creștinilor) zi de odihnă pentru toți cetățenii Imperiului Roman, indiferent de convingerea religioasă, a înlocuit treptat chipurile zeităților păgâne de pe monedele romane cu simbolurile creștine, a permis eliberarea sclavilor în biserică în prezența episcopului, a acordat drept de azil bisericilor și drept de a primi donații, averea mereu crescândă asigurând o bază solidă asistenței sociale. Înlatura din legile penale pedepsele contrare spiritului crestin (răstignirea, zdrobirea picioarelor, stigmatizarea sau arderea cu fierul rosu).
VII. Concuzii
Biserica a caracterizat martiriul drept „botez al sângelui” și l-a pus în legătură atât cu cuvintele Domnului, care a numit botez moartea Sa pe cruce, cât și cu învățătura Sfântul Apostol Pavel, care considera cufundarea credincioșilor în timpul slujbei botezului drept un simbol al împreună răstignirii și îngropării cu Hristos. Prin urmare botezul „prin sânge și martiriu“ a ajuns să fie cinstit în mod deosebit în conștiința credincioșilor, care l-au considerat drept perfecțiune a credinței. Cei care au suferit moartea martirică pentru credința în Hristos se bucură de cununile biruinței; bucuriile cerești le sunt asigurate și în ziua judecății nu vor fi judecați, ci vor ședea de-a dreapta dreptului Judecător.
În Biserica primelor veacuri, aflată în stare de prigoană, martirul oglindea culmea credinței în Dumnezeu și a dragostei pentru El și constituia idealul fiecărui creștin iubitor de Dumnezeu. Martirul era chipul creștinului care, prin excelență, trăiește speranța veșnicei comuniuni de dragoste cu Dumnezeu. Martiriul sângelui nu este altceva decât expresia dăruirii totale, în dragoste, a martirului lui Dumnezeu. Martirul nu mărturisește doar în momentul morții sângeroase, ci dă mărturia conștiinței și a intenției, oferă sinele său lui Dumnezeu încă din momentul în care crede nezdruncinat în Dumnezeu și dorește comuniunea veșnică cu El, fapt care-l conduce la un anumit mod de viață și de manifestare. În timpuri de prigoană este natural ca mărturia pe care el o dă cu viața să provoace arestarea și mărturisirea lui în fața instanțelor păgâne și, în continuare, moartea martirică.
Ca urmare a mărturisirii și a exemplului martirilor, în care se manifesta puterea lui Dumnezeu, lumea păgână a fost biruită în confruntarea deschisă cu Biserica primelor veacuri. Învinsă însă în luptă frontală, lumea a încercat în continuare să erodeze Biserica dinlăuntru. Astfel după recunoașterea creștinismului și încetarea persecuțiilor a urmat o slăbire a etosului creștinilor deoarece în sânul Bisericii au intrat persoane insuficient pregătite, dar și din cauza slăbirii duhului combatant al creștinilor. Ca reacție la slăbirea calității vieții duhovnicești și la tendința predominantă de adaptare a credinței creștine la idealurile elenistice, ca o mișcare de protest, a apărut monahismul, care în secolul al IV-lea a dobândit o formă organizată. În noua epocă, inaugurată de Constantin cel Mare, când nu mai există pericolul morții din cauza credinței în Hristos – cel puțin în linii generale, deoarece persecuții vor mai exista încă pe alocuri, atât din partea păgânilor cât și din partea ereticilor, locul martirilor îl iau monahii. Creștinii care, după pacea constantiniană, doresc să trăiască consacrați total lui Dumnezeu se retrag din cetăți în locuri nelocuite din apropiere sau în pustiuri îndepărtate, unde, de dragul lui Hristos, se consacră ascezei și luptelor duhovnicești, mărturisind prin intenție dragostea lor pentru El și urmărind prin acest mod de viață deplina unire cu El. Monahii devin luptătorii Ortodoxiei, aceia care nu acceptă compromisurile pe care le fac cei care trăiesc în lume, ci doresc să împlinească în chip desăvârșit imitarea lui Hristos și asemănarea cu Dumnezeu.
Astăzi trăim o vreme în care s-a ajuns la cea mai mare decădere a moravurilor. În viața omului domină materia și toate puterile umane sunt cheltuite pentru crearea de mașini și de bunuri materiale. Omul este tot mai dezorientat și de multe ori ne mai înțelegându-L sau chiar negându-L pe Dumnezeu, nu mai reușește să găsească sensul existenței sale. Demnitatea omenească și toate valorile umane sunt subminate de către psihoza câștigului și a plăcerii. Omul nu se mai interesează de desăvârșirea lui, ci de perfecționarea mașinii și de dobândirea de cât mai mult confort material și de tot mai multă plăcere. În numele libertății și al drepturilor omului este relativizată credința, se permit și chiar se propun spre urmare lucrurile cele mai imposibile și mai rușinoase.
Într-o astfel de epocă, în care arzătoarele probleme sociale absorb și ultimele resurse ale intereselor și grijilor omului, singura cale de ieșire a acestuia este întoarcerea lui spre Dumnezeu, sursa vieții sale și destinația lui finală. În această întoarcere deosebit de necesare îi sunt modelele sfinților, care constituie indicatoare ale căii care trebuie urmată pentru a se ajunge la Dumnezeu. Sfinții Bisericii noastre, martirii, cuvioșii, asceții sunt modele de oameni care, având permanent înaintea lor ținta finală, au făcut totul pentru a ajunge la ea. Viața lor rămâne pentru noi ca o icoană în care vedem adevăratele valori. Mărturia lor în lume are mereu o dimensiune actuală, misionară, îi încurajează pe credincioși, le întărește credința în adevărul propovăduirii evanghelice și în principal în învierea lui Hristos.
Sfântul Vasile cel Mare a trăit exact în epoca în care caracterul martiric al creștinismului se împletea cu lupta ascetică, căreia i-a și predat locul, ca să continue mărturia lui Hristos în lume. Episcopul ascet al Cezareei Capadociei i-a cunoscut îndeaproape pe martiri și a trăit el însuși ca monah. Întreaga sa viață a fost o mărturie a crezului său, iar scrierile și omiliile sale constituie un permanent îndemn către credincioși la a imita cugetul martiric și la a trăi în vederea veșnicei comuniuni cu Dumnezeu.
Cu toate acestea, după marele părinte mărturia creștină este una, după cum una este și Evanghelia. Martiriul sângeros ca și martiriul dorinței al cuvioșilor asceți și al tuturor creștinilor constituie expresii ale aceleiași mărturii a dragostei, a credinței și a nădejdii lor.
Lăsând la o parte discuția teologică asupra conceptului de martiraj, aș vrea să surprind în concluzie și aspectul istoric al martirajului care după cum bine știm a avut un mare aport asupra a ceea ce a însemnat apărarea cauzei creștine. Dacă din punct de vedere teologic, vedem martirajul ca pe o renaștere spirituală, o demonstrare a iubirii față de Hristos, din punct de vedere istoric vedem concret evenimentele care au dus la apariția unei religii care a cuprins întreaga lume și care a dovedit existența unui singur Dumnezeu. Istoric vorbind, ne referim și la împărații asupritori ai primelor secole. Începând cu Nero și terminând lucrarea cu Dioclețian, am urmărit evoluția unei religii categoric respinse într-o epocă a multitudinii de religii, de divinități de concepții și tradiții vechi de sute de ani. Acești asupritori imperiali au presărat mai mult sau mai puțin groază printre micile grupuri de creștini, iar aceștia au învățat cu timpul că un edict imperial nu reprezintă nimic în fața dorinței de apărare și răspândire a Dreptei Credințe. Treptat însă lucrurile s-au îmbunătățit tot datorită conducătorilor imperiali, și aici amintim pe Constantin cel Mare care a dat libertate de cult creștinismului.
Cu alte cuvinte atât latura teologică care în profunzimile sale încearcă să explice ce înseamnă cu adevărat să fii martir pentru Hristos, latura istorică i se alătură ponderând unele idei preconcepute care ar putea să conducă din neștiință poate la o condamnare severă a unei epoci istorice care într-adevăr a fost neagră pentru creștinătate, dar nu în tot timpul celor trei secole așa cum ne precizează majoritatea cărților teologice.
Bibliografie
Izvoare
***, Fontes Historiae Dacoromanae, vol. 2, Editura Hasefer, București, 1970.
Augustin, Fericitul, Scrieri, traducere și indice de Nicolae Barbu, introducere și note de Pr. prof Dr. Ioan Rămureanu, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1985.
Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, Martirii din Palestina, carte tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, traducere, note și comentarii de Pr. Prof. T. Bodogae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987.
Idem, Scrieri. Partea a doua. Viața lui Constantin cel Mare, în colecția P.S.B., studiu introductiv de Prof. Dr. Emilian Popescu, traducere și note de Radu Alexandrescu, E.I.B.M.B.O.R., București, 1991.
Flavius, Josephus, Antichități iudaice, vol. II de la refacerea templului până la răscoala împotriva lui Nero, traducere, note și indice de Ion Acsan, Editura Hasefer, București, 2001.
Hermas, Păstorul, trad. rom. de Dumitru Fecioru, în Scrierile Părinților Apostolici, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979.
Iustin Martirul și Filozoful, Sfântul, Dialog cu iudeul Tryfon, în Apologeți de limbă greacă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997.
Lactanțiu, De mortibus persecutorum ( Despre morțile persecutorilor ), traducere, studiu introductiv, note și comentarii de Claudiu T. Arieșan, Editura Amarcord, Timișoara, 2000.
Origen, Scrieri alese I, în colecția Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 6, traducere de Pr. Prof T. Bodogae, Pr. prof. Nicolae Neaga si Zorica Latcu. Studiu introductiv si note de Pr. Prof. Teodor Bodogae, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981.
Tertulian, Apologeticum V, în colecția Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 3, E.I.B.M.B.O.R., București, 1981.
Cărți, lucrări publicate în volum
Barnea, Ion, Octavian Iliescu, Constantin cel Mare, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1982.
Bouche-Leclercq, Edwars, Manuel des institutions romaines, Librairie Hachette et Cie, Paris, 1886.
Cairns, Earle E., Creștinismul de-a lungul secolelor, O istorie a bisericii creștine, Le Nouveau Peuple (des origines à 250), Paris 2000.
Cameron, Averil, Peter Garnsey, The Cambridge Ancient History, second edition, volume XII, Cambridge University Press, 2008.
Cappelletti, Sergio, The Jewish Community of Rome. From the Second Century B.C. to the Third Century C.E., Supplements to the Journal for the Study of Judaism, Leiden, 2006.
Chifăr, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Istoria creștinismului, vol. 1, Ed. Universității “Lucian Blaga”, Sibiu, 2007.
Cizek, Eugen, Istoria Romei, Editura Paideia, București, 2002.
Danielou, Jh.-Marrou, Nuova storia della Chiesa, trad. de Ambretta Milanoli Berti, vol. 1, Casale Monferrato 1970.
Douglas, John D., Dicționar Biblic, Ed. Cartea creștină, Oradea, 1995.
Dumea, Emil, Teme de Istorie a Bisericii, Editura Sapientia, Iași, 2002.
Gabor, Adrian, Biserica și Statul în primele patru secole, Editura Sophia, București, 2003.
Gaddis, Matthew, There Is no Crime for Those Who Have Christ. Religious Violence in the Christian Roman Empire. Transformation of the Classical Heritage, Berkeley, Los Angeles, 2005.
Gibbon, Edward, Istoria declinului și a prăbușirii imperiului roman, traducere de Dan Hurmuzescu, Vol. II, Biblioteca pentru toți, Editura Minerva, București, 2001.
Hertling, Ludwig S.J., Istoria Bisericii, Editura Ars Longa, Iași, 1998.
Maraval, Pierre, Les persécutions des chrétiens durant les quatre premiers siècles, Bibliothèque d’histoire du christianisme, Paris, 1992.
Moreschini, Claudio, Enrico Norelli, Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine, vol. I: de la apostolul Pavel la Constantin Cel Mare, traducere de Hanibal Stănciulescu și Gabriela Sauciuc, EdituraPolirom, Iași, 2001.
Popescu, Emilian, Istoria Bizanțului (curs), Universitatea București, București, 1993.
Popescu, Prof. Teodor M., Cauzele persecuțiilor din punct de vedere istoric și psihologic, Editura Sophia, Atena, 1922.
Popescu, Victor N., Cauzele conflictului politic între Biserica creștină și statul roman sub împărații Severi, Editura Universitară, București, 1929.
Rămureanu, Pr. Prof. Dr. Ioan, Actele martirice, Editura Institutului Biblic și de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982.
Idem, De la începuturile creștinismului până la anul 1054, E.I.B.M.B.O.R., București, 1992.
Rizzo, Francesco Paolo, Biserica în primele secole. Linieri istorice, Editura Serafica, Roman, 2002.
Siat, John, La persécution des chrétiens au début du IIe siècle d’après la lettre de Pline le Jeune et la réponse de Trajan en 112, Les Études Classiques 63, Paris, 1995.
Skeat, Thomas C., Two Papyri from Panopolis, London, 1964.
Țepelea, Marius, Considerații privind convertirea păgânilor la creștinism în secolele I-IV, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2007.
Idem, Relațiile dintre creștini și păgâni înainte și după anul 313, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2007.
Verduin, Leonard, Reformatorii și copiii lor vitregi, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2011.
Articole și studii
Ioniță, Viorel, ”Coordonatele vieții creștine după „Epistola către Diognet” , în Mitropolia Ardealului, anul XV, nr. 7-8 (iulie-august), 1970.
Păcurariu, Pr. Prof. Dr. Mircea, ”Începuturile vieții creștine pe teritoriul României”, în Biserica Ortodoxă Română, CVIII, nr. 3-4, 1990.
Rudneanu, Prof. Constantin, ”Contribuțiuni la cunoașterea vieții lui Constantin cel Mare și despre începuturile creștinismului”, în Foaia Diecezană, nr.2, 1937.
Spineli, Victorio, ”L'influence du Byzance et de la Russie sur les regions orientales de la Roumanie au premier quart du II-e millenaire à la lumière des sources archéologiques”, în Dacia, 10, 1975
Voicescu, Mihail, ”Situația creștinilor din Palestina în secolele III–IV, după Eusebiu de Cezareea”, în Studii Teologice, nr. 5-6, 1982.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Persecutiile Crestinilor In Perioada Imparatului Diocletian (ID: 151332)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.