Permanenta Degradare A Mediului

CUPRINS

PROBLEME ACTUALE FUNDAMENTALE ALE MEDIULUI

Preambul

Omul a încercat dintodeauna să modeleze natura, care avea legi aspre ce trebuiau respectate pentru a supravietui. În ultimele două secole s-a făcut însă simtită încercarea omului de a domina natura, de a utiliza în folos propriu toate bogătiile naturale, ajungându-se la "criza ecologică".

Cauzele acestei crize se datorează în primul rând, dezvoltării civilizatiei industriale de la mijlocul secolului al XIX-lea, care a produs modificări profunde și accelerate mediului înconjurător. Din ce în ce mai mult, resursele naturale au fost solicitate, s-au extins despăduririle masive pentru obtinerea de masă lemnoasă și de terenuri noi pentru agricultură, s-a intensificat utilizarea pășunilor, s-a dezvoltat mult exploatarea subsolului. În același timp, civilizatia industrială a făcut posibilă și necesară o creștere demografică rapidă, a însemnat o puternică dezvoltare a procesului de urbanizare, a creat mari aglomerări umane pe spatii tot mai restrînse.

Omul nu și-a pus mult timp problema de a proceda rational, în conditii normale de echilibru și dezvoltare a vietii. El a sesizat târziu că este creatia și creatorul mediului său înconjurător care îi asigură existenta biologică și, totodată, cea intelectuală. Exploatarea iratională a resurselor regenerabile (păduri, floră, faună etc.) și a celor neregenerabile (bogătii minerale ale subsolului) a accentuat efectul nociv al actiunilor omului asupra naturii.

Folosindu-se pe scară largă știinta și tehnologia în scopul dezvoltării industriale, s-a ignorat necesitatea păstrării unui echilibru între satisfacerea nevoilor materiale proprii în continuă creștere și protectia tuturor factorilor mediului înconjurător.

Ruperea de către om a echilibrelor naturale este o caracteristică a celei de a doua jumătăti a secolului XX, deși fenomene izolate au apărut cu mult înainte.

Revolutia tehnico-șiintifică contemporană care se desfășoară într-un ritm din ce în ce mai accelerat, în toate tările lumii a pus în fata omenirii mai multe probleme determinate de situatiile previzibile ale ultimului deceniu al secolului XX și începutul mileniului trei, dintre care mentionam:

o populatie de peste 7 miliarde de oameni;

dorinta firească a tuturor oamenilor de a atinge un nivel de viată cât mai ridicat;

necesitatea creșterii productiei agricole vegetale și animale pentru a asigura hrana tuturor oamenilor;

necesitatea creșterii productiei de materii prime, de combustibil și energie.

Din aceste cauze, pretutindeni în lume, din ce în ce mai insistent, se impun actiuni în sprijinul protectiei mediului înconjurător, aceasta fiind una dintre preocupările contemporane prioritare.

Poluarea îndelungată a mediului natural a determinat acumularea problemelor ecologice contemporane, exprimabile printr-o dizarmonie accentuată între mediul creat de om și cel natural, cu perspective reale de deteriorare a conditiilor de viată ale omului planetar și ale dezvoltării civilizatiei viitorului.

Deși modificările mediului înconjurător sunt o consecintă a civilizatiei industriale, nu civilizatia industrială în sine este cauza deteriorării mediului. Aceasta pentru că nu orice modificare a mediului înseamnă o deteriorare. Deteriorarea mediului înconjurător constă în necorespondenta dintre conditiile de mediu și cerintele obiective (biologice, psihologice, economice, sociale etc.) ale omului, fiind provocate nu de modificarea mediului ca atare, ci de aparitia unor dezechilibre în cadrul relatiilor dintre om și natură.

Eliberată de presiunea fortelor naturii, omenirea devine tot mai mult amenintată de procesele pe care ea însăși le-a generat și care par să scape într-o măsură tot mai mare de sub controlul său.

Deteriorarea mediului de către om nu înseamnă însă numai distrugerea echilibrului ecologic, ci și aparitia unei reactii inverse din partea mediului astfel modificat asupra omului: noile conditii de mediu sunt mai putin favorabile pentru viata omului, pentru desfășurarea activitătii sale economice.

Poluarea este una din formele cele mai insiduoase de atentat în masă asupra sănătătii colectivitătilor umane. Este un paradox faptul că pe măsură ce societatea omenească se dezvoltă ea devine tot mai distructivă în procesul productiv și în consumul personal, casnic.

Poluarea, ca un rău al secolului , este azi un fenomen de răspândire universală care nu depinde în principal de caracterul orânduirii sociale (deși aceasta poate determina, printr-o gospodărire chibzuită a resurselor și printr-o legislatie adecvată) și care se amplifică urmând cursul ascendent al progresului tehnic, fiind un atribut direct al acestuia.

Degradarea ecologică are numeroase consecinte manifestate sub toate formele și toate planurile vietii și activitătii omului. Astfel, dintre consecintele sociale, cele mai serioase sunt reducerea productiei de alimente pe locuitor și prin urmare, creșterea subnutritiei și a mortalitătii.

O cerintă majoră născută din reconstructia ecologică este reproiectarea tehnologiilor productive actuale pentru a se conforma cât mai mult cu putintă cerintelor ecologice, urmând ca majoritatea activitătilor industriale, agricole și de transporturi să fie dictate mai ales de considerente ecologice, astfel încât structura generală a investitiilor să poată fi guvernată de imperative ecologice și nu de profit și alte criterii economice traditionale.

Constatăm că, problematica ecologică pătrunde astfel tot mai mult în aria preocupărilor economice și social-politice, cu toate implicatiile sale pentru promovarea calitătii vietii umane, căci nu se poate clădi o societate sănătoasă pe un mediu natural bolnav.

Aspecte specifice ale problematicii de mediu

Biodiversitatea

Aspecte generale

Astăzi nu avem decât o idee aproximativă asupra numărului total de specii vii existente în ansamblul biosferei. Una dintre limitele evaluării acestuia tine de lacunele cunoștintelor noastre asupra faunei și florei; există un număr considerabil de specii necunoscute. Se estimează că au fost descrise circa 1,4 milioane de specii vii; dintre acestea, regnurile cele mai primitive reprezintă circa 78.000 de specii, vegetalele vasculare (Plantae), 248.000 de specii, iar restul, respectiv aproape un milion de specii, apartinând regnului animal (Animalia). Insectele, cu 750.000 de specii descrise, reprezintă de departe grupul viu având cea mai mare bogătie specifică. Desigur, numărul total de 1,4 milioane de specii vii nu reprezintă dintr-un anumit punct de vedere decât un fel de parte vizibilă a unui aisberg, lacunele cunoașterii rămânând deosebit de importante. Numeroși experti au avansat numărul de trei milioane de specii trăitoare numai în ecosistemele terestre tropicale, în timp ce numai 600.000 de specii sunt cunoscute în prezent, adică una din cinci.

Din aceste considerente, conservarea biodiversitătii reprezintă o prioritate a epocii contemporane. Și aceasta întrucât asistăm la disparitia unui număr crescând de specii vii într-o perioadă foarte scurtă. Actiunea omului asupra biosferei se traduce printr-un dublu efect negativ: marea majoritate a speciilor utile omului se rarefiază, ceea ce a sporit dominatia altor specii, dar diminuează diversitatea; într-o a doua fază survine stingerea anumitor specii, în totalitate în aria lor de repartitie biogeografică. Ritmul stingerii speciilor a cunoscut o accelerare fără precedent o dată cu dezvoltarea " civilizatiei umane"; astfel, 151 de specii de vertebrate superioare au dispărut în cursul ultimilor 400 de ani, respectiv o specie la 2,7 ani. Se poate aprecia astfel că, dacă există 10 milioane de specii trăitoare în biosferă, viteza disparitiei speciilor legate de distrugerea pădurilor tropicale a devenit cauza principală de extinctie datorată actiunii omului modern, întrucât acele ecosisteme cuprind cea mai mare parte a speciilor care populează biosfera.

Numărul total al speciilor care dispar în fiecare an nu este încă pe deplin cunoscut; el este evaluat pe baza extrapolării vitezei cu care sunt distruse pădurile pluviale tropicale, ceea ce duce la o subestimare. Ultimele aprecieri indică o pierdere de 250.000 până la 1.250.000 de specii până în anul 2025.

Impactul despăduririi asupra biodiversitătii este datorat nu numai bogătiei specifice extraordinare a ecosistemelor, dar și a importantului endemism; termenul desemnează faptul că o specie vie nu ocupă decât o arie geografică foarte localizată și posedă o nișă ecologică foarte îngustă.

La nivel global s-a estimat că 90% dintre cele 25.000 de specii de plante superioare care au dispărut din cauza omului proveneau din pădurile tropicale; în același fel, trei pătrimi dintre cele 566 de specii de mamifere și 1073 de specii de păsări aflate în pericol de disparitie conform Cărtii roșii a speciilor în pericol a UICN, trăiesc în pădurile tropicale.

Rolul biodiversitatii

Biodiversitatea reprezintă în materie de resurse naturale, garantul cel mai important pentru dezvoltarea durabilă a umanitătii, dar și cel mai amenintat. Sub dubla presiune a creșterii demografice și a amplificării consumului individual în tările dezvoltate, biodiversitatea și patrimoniul genetic afectat pot dispărea. Aceasta privește nu numai speciile sălbatice, ci și varietatea plantelor cultivate și „vita" animalelor domestice. Fenomenul este cu atât mai preocupant cu cât agricultura și creșterea animalelor se bazează pe un număr restrâns de specii vegetale și animale domestice, pentru marea majoritate, de la debutul neoliticului și până astăzi, adică aproximativ 10.000 de ani. În consecintă, disparitia a numeroase specii de plante și animale privează generatiile viitoare de posibilitatea de cultivare sau de creștere încă neexploatate; de asemenea, pierderea patrimoniului genetic al speciilor sălbatice vecine plantelor cultivate actual este deosebit de îngrijorătoare pentru viitorul ameliorării lor, dispărând genele de rezistentă la bolile endemice.

În sfârșit, dincolo de argumentele de ordin ecologic și economic, iată și unul etic: diversitatea specifică biosferei actuale este fructul unui lung proces evolutiv, care se măsoară în multe sute de milioane de ani, poate chiar miliarde. Așa că în virtutea cărui temei specia umană ar putea să-și aroge dreptul de a fi procedat și mai ales de a continua să distrugă milioane de specii vii?

FAUNA TERESTRA ȘI ACVATICA

Din cele mai vechi timpuri, omul a folosit resursele naturale ale faunei terestre și acvatice. Vânătoarea și pescuitul au constituit de milenii mijloacele de existentă a speciei umane.

Treptat însă, rolul social și regimul juridic al acestor activităti s-au modificat și diversificat. Disparitia prădătorilor naturali, recunoașterea tot mai largă a dreptului la vânătoare și pescuit, transformarea vânătorilor și pescuitului într-un grup social influent și reprezentativ al societătii de consum, rolul social de recreere al acestor activităti devenite sport, toate au început să pună în pericol fondul cinegetic și piscicol mondial, ridicând mari dificultăti protectiei și conservării resurselor naturale respective.

In anul 2000, Uniunea pentru Conservarea Planetei a publicat Lista roșie a speciilor amenintate din care rezultă creșterea numărului „în stare critică de pericol" pentru specii din toate categoriile. De exemplu, în această situatie se află 12% din cele aproape 10.000 de specii de păsări, 24% din cele 4.763 specii de mamifere ale planetei și circa 30% din cele 25.000 de specii de pește.

Dintre mamifere, aproape jumătate din specii sunt amenintate cu disparitia totală.

În aceeași situatie se află și o treime din speciile de pește de apă dulce și apă sărată. Rezultă că, protectia juridică a faunei a devenit o problemă contemporană stringentă. Aceasta cu atât mai mult cu cât, nu numai actiunea directă asupra acesteia o distruge, ci și poluarea apei și atmosferei, schimbarea întregului climat al planetei.

Notiunea de „faună" desemnează totalitatea animalelor pământului sau numai dintr-o anumită regiune ori teritoriu, constituită în urma unui îndelungat proces istoric de evolutie. În această notiune sunt cuprinse diferitele grupe de animale, cum sunt: mamiferele, păsările sălbatice și domestice, peștii, albinele, viermii de mătase ș.a.

Când ne referim la un animal, întelegem un organism care reprezintă una din formele de viată de pe Pământ, din diviziunile principale ale lumii organice (cealaltă parte constituind-o plantele). De la aparitia primelor vietuitoare pe pământ, de-a lungul timpurilor în cursul evolutiei lumii organice, diferitele specii de animale au suferit un continuu proces de transformare și adaptare sub influenta conditiilor de mediu. Din timpuri străvechi, animalele – cu exceptia dăunătorilor – au fost folosite ca sursă de hrană, de materie primă, de fortă de muncă etc. În acest proces evolutiv, unele animale au fost domesticite, altele au rămas sălbatice.

Animalele sălbatice sunt acelea care nu au fost domesticite sau îmblânzite; acestea există și trăiesc, în principiu, fără interventia omului. În stare de sălbăticie trăiesc din ce în ce mai putine animale, mai ales în unele zone ale Globului unde se dezvoltă urbanismul, pătrunde „civilizatia" etc. Animalele sălbatice se pot afla în libertate, în rezervatii naturale, în crescătorii de vânat sau in complexe de vânătoare. Aceste animale, precum și conditiile de mediu în care trăiesc și se dezvoltă, constituie fondul cinegetic al unei tări.

Fondul cinegetic este alcătuit din animale sălbatice de interes vânătoresc, precizate în lege și denumite vânat. Fondul cinegetic- resursă naturală de interes national și international- este administrat și gestionat în scopul conservării biodiversitătii faunei sălbatice, mentinerii echilibrului ecologic, exercitării vânătorii și satisfacerii altor cerinte social-economice.

Problema protectiei animalelor poate fi privită sub mai multe aspecte: al biodiversitătii, economic, știintific, social-politic, administrativ etc. Acolo unde interesele oamenilor și cele care privesc animalele nu se întâlnesc, organele și organismele nationale și internationale competente sunt chemate să actioneze în vederea satisfacerii intereselor comune.

Înrădăcinarea ideii generoase a protejării animalelor și sustinerea ei printr-o legislatie natională și reglementări internationale s-au accentuat în lumea civilizată. Ideea centrală comună a reglementărilor este aceea că, în procesul activitătii de protectie a animalelor, acestea să nu fie privite ca niște „bunuri", ci ca „vietuitoare", care convietuiesc cu omul – acest „animal" dotat cu ratiune, care are nevoie de ele, fără de care el n-ar putea exista. Și, cu toate că în lume există numeroase probleme, și mai complexe, legate de existenta omului, care își așteaptă rezolvarea, problema protectiei animalelor nu poate fi amânată până la solutionarea acelora.

Necesitatea și forme de protectie a faunei terestre și acvatice

Într-un stat de drept civilizat, societatea umană nu poate să nu reactioneze, folosind toate mijloacele de care dispune, pentru protectia faunei terestre și acvatice. Justitia și societatea civilă trebuie să tină seama că s-au înmultit alarmant actiunile nejustificate ale unor oameni care conduc la distrugerea unor specii sau le cauzează suferinte abominabile unor vietuitoare, din varii motive.

La nivel international s-a început adoptarea unor documente care să consacre un statut juridic special în favoarea animalelor. Astfel, la 15 octombrie 1978, sub auspiciile UNESCO, a fost proclamată solemn Declaratia universală a drepturilor animalului (revizuită în 1989). Documentul pornește de la ideea că viata este unică, toate fiintele au o origine comună și s-au diferentiat în cursul evolutiei speciilor; în consecintă, orice fiintă posedă drepturi naturale, și oricărui animal dotat cu un sistem nervos îi revine drepturi particulare.

Coexistenta speciilor în lume implică recunoașterea de către specia umană a dreptului la existentă al altor specii animale; respectarea animalelor este inseparabil legată de respectarea oamenilor între ei.

Conform legislatiei noastre actuale, vânatul este un bun public de interes national, dar și international. Recunoașterea acestui adevăr sau principiu prezintă multiple consecinte de ordin juridic, dintre care mentionăm:

a) aplicarea, deopotrivă, a tuturor reglementărilor pertinente cuprinse în legislatia internă și documentele internationale ratificate sau la care România a aderat;

b) administrarea și gestionarea acestuia în scopul conservării biodiversitătii faunei sălbatice, mentinerii echilibrului ecologic, exercitării vânătorii și satisfacerii altor cerinte social-economice, cu preeminenta primelor două obiective;

c) caracterul imperativ, de ordine publică al reglementărilor în materie;

d) instituirea unui serviciu public specializat de supraveghere a aplicării regimului de protectie.

Regimul de drept civil al fondului cinegetic stabilește că, vânatul face parte din domeniul public de interes national, și în această calitate se caracterizează prin următoarele:

a) prin natură și destinatia expresă a legii, face parte din categoria bunurilor care trebuie protejate și conservate spre a fi transmise generatiilor viitoare (respectiv utilizate durabil);

b) este supus unui regim special, de drept al mediului, în baza căruia este ocrotit și gospodărit în mod durabil;

c) apartine patrimoniului natural national;

d) se găsește în protejarea și paza autoritătilor publice.

Fondul cinegetic al României se compune din unităti de gospodărire cinegetică – fondurile de vânătoare, constituite pe toate categoriile de teren, indiferent de proprietar, și astfel delimitate încât să asigure o cât mai mare stabilitate vânatului din cuprinsul acestora. Suprafata unui fond de vânătoare este de cel putin 5000 ha la câmpie și în Delta Dunării, 7000 ha la deal și 10.000 ha la mu n t e .

Specificul protectiei fondului piscicol și acvaculturii

Fondul piscicol îl constituie totalitatea populatiilor de pești, raci, scoici, broaște și alte vietuitoare acvatice. Acvacultura este un ansamblu de procedee și tehnici având ca scop reproducerea, ameliorarea și creșterea puietilor și altor vietuitoare acvatice.

Dintre cele trei ecosisteme cere ne furnizează hrana – terenurile agricole, pășunile și zonele de pescuit – exploatarea excesivă a zonelor piscicole este poate cea mai vizibilă. După cel de-al doilea război mondial, creșterea demografică accelerată și veniturile în continuă urcare au generat o cerere de nivel record pentru produsele marine. În același timp, dezvoltarea tehnologiilor de pescuit oceanic, incluzând navele de prelucrare a peștelui dotate cu congelatoare – ceea ce le-a permis pescadoarelor să exploateze largul oceanelor – au condus la sporirea dramatică a capacitătii de pescuit. Ca urmare, pescuitul oceanic a crescut de la cele 19 milioane de tone în 1950, la maximul său istoric de 93 de milioane de tone în 1997. Această creștere de cinci ori – mai mult decât dublul creșterii populatiei în aceeași perioadă – a ridicat consumul mediu mondial al produselor marine pe persoană de la 8 kg în 1950 la un maxim de 17 kg în 1988.

La începutul anilor 1990, Organizatia Natiunilor Unite pentru Hrană și Agricultură (FAO), care monitorizează zonele piscicole oceanice, a raportat că toate cele 17 zone majore sunt recoltate la capacitatea lor suportabilă sau chiar peste aceasta și că 9 dintre aceste zone erau în fază de declin. Multe tări au încercat să-și protejeze zonele piscicole contra exploatării excesive și a unui eventual colaps. Zonele de pescuit din interiorul uscatului suferă și ele de o proastă administrare a mediului – deversarea apelor, creșterea aciditătii și poluarea. De exemplu, Marea de Azov din Rusia se află în pragul mortii biologice. Multe specii de pești au dispărut. De asemenea, poluarea lacurilor de apă dulce duce fie la distrugerea unor soiuri de pește, fie la nesiguranta consumării lor de către om.

Din aceste motive, după lungi negocieri, în aprilie 1997 s-a semnat la Bruxelles acordul Uniunii Europene de a se reduce capacitatea de pescuit a flotei sale cu 30% pentru speciile aflate în pericol și cu 20% pentru cele excesiv exploatate.

În tara noastră, reglementarea – cadru pentru acest domeniu este dată de Legea nr.192 din 19 aprilie 2001 privind fondul piscicol, pescuitul, acvacultura, modificată ulterior prin O.U. nr.76 din 13 iunie 2002. Din aceste legi rezultă că, protectia fondului piscicol și acvacultura sunt activităti de interes national.

Strategia în domeniu conservării biodiversitătii din bazinele piscicole este elaborată de autoritatea publică centrală de protectie a mediului.

Fondul piscicol apartine, după caz, domeniului public de interes national sau local ori domeniului privat. Administrarea fondului piscicol din domeniul public de interes national, precum și din amenajările piscicole din domeniul public și privat, cu exceptia apelor de munte și a celor administrate de Administratia Rezervatiei Biosferei „Delta Dunării" se realizează de Compania Natională de Administrare a Fondului Piscicol, persoană juridică aflată în subordinea Ministerului Agriculturii, Alimentatiei și Pădurilor.

Protectia fondului piscicol se realizează, în primul rând, prin prohibitia anuală a pescuitului sau orice alte măsuri prin care se asigură exploatarea durabilă a fondului piscicol și conservarea biodiversitătii. În acest scop, anual, autoritatea publică centrală pentru agricultură împreună cu autoritatea publică centrală de protectie a mediului stabilesc, prin ordin comun, perioadele și zonele de prohibitie a pescuitului pentru toate speciile de pești și animale acvatice și pentru toate zonele tării. Pentru apele curgătoare care constituie frontieră de stat, perioadele de prohibitie și regulile de pescuit se stabilesc în concordantă cu conventiile internationale încheiate cu celelalte state riverane.

O altă măsură de protectie a fondului piscicol apartinând domeniului public și privat de stat se referă la instituirea zonelor de protectie specială, care se delimitează pe teren cu semne distincte. Aceste zone pot fi: de protectie a reproducerii, de protectie a diversitătii speciilor piscicole reunite într-un ecosistem acvatic și de protectie pentru iernarea peștelui. Instituirea zonelor de protectie se realizează la propunerea administratorilor statului.

Arii naturale

Începând cu a doua jumătate a secolului trecut, mișcarea pentru ocrotirea naturii a început să fie îmbrătișată, pe lângă oamenii de știintă și de societăti știintifice care și-au dedicat activitatea semnalării monumentelor naturale din teritoriile nationale și luptei pentru a le salva. Această luptă s-a extins, cuprinzând din ce în ce mai insistent monumente naturale de importantă știintifică exceptională, fie prin formatiunile lor biologice primitive, fie prin animalele sau plantele rare și amenintate pe care le adăpostesc.

Deși idealul romantic al reîntoarcerii în ambianta naturii originare devine tot mai iluzoriu, pe măsura progresului tehnic și știintific, romantismului îi revine totuși meritul de a fi creat climatul spiritual în care s-au înfiripat primele măsuri ale strădaniilor de ocrotire a unor valori ale patrimoniului natural.

Printre precursorii ocrotirii naturii se numără, pe lângă Rousseau, scriitorii secolului al XVII- lea, mai ales, celebrul biolog și geograf Al. von Humboldt, unul dintre pionierii biogeografiei și a ecologiei moderne. El a creat conceptul de „monument al naturii", acordat teritoriilor de interes biologic exceptional.

Mișcarea pentru ocrotirea naturii s-a impus însă în tara noastră, în perioada interbelică. Marea Unire a generat o vie activitate socială, politică, economică și culturală. În apărarea străvechilor plaiuri se ridică profesorii Alexandru Borza și Emil Racovită care, printre primii, fundamentează în mod știintific ocrotirea naturii în România.

Cea mai sistematizată definitie a monumentelor naturii a dat-o Emil Racovită: „ Sunt considerate ca monumente ale naturii, toate locurile, toti biontii (fiinte vii), toate teritoriile și operele umane preistorice care, din cauza interesului lor știintific, artistic, peisagistic și legendar, merită a fi conservate pentru folosul public, atât în prezent cât și în viitor și care au fost declarate astfel prin lege".

Conform legii actuale (OUG 195/2006), prin arie natură protejată se întelege „zona terestră, acvatică și/sau subterană, cu perimetru legal stabilit și având un regim special de ocrotire și conservare, în care există specii de plante și animale sălbatice, elemente și formatiuni biogeografice, peisagistice, geologice, paleontologice, speologice sau de altă natură, cu valoare economică, știintifică sau culturală deosebită".

Harta zonelor/regiunilor biogeografice nationale din România

Pentru prima dată în 2007, prin OM 776/2007 (actualmente abrogat), s-au declarat siturile de importantă comunitara, ca parte integranta a retelei ecologice europene Natura 2000 în România.

La ora actuală, reglementarea specifică pentru aceste arii protejate este distinct asigurată prin două normative:

HG 1284/2007 – reglementează Ariile de Protectie Specială Avifaunistică (SPA)

Ord. MMDD 1964/2007 – reglementează Sit-urile de Importantă Comunitară (SCI)

Reteaua "Natura 2000" reprezintă principalul instrument al Uniunii Europene pentru conservarea naturii în statele membre. Natura 2000 reprezintă o retea de zone desemnate de pe teritoriul Uniunii Europene în cadrul căreia sunt conservate specii și habitate vulnerabile la nivelul întregului continent. Programul Natura 2000 are la bază două Directive ale Uniunii Europene denumite generic Directiva Păsări și Directiva Habitate, directive transpuse în legislatia natională prin OUG nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice.

La ora actuală, reteaua Natura 2000, formată din Arii Speciale de Conservare (SCAs) desemnate pentru protectia speciilor și habitatelor amenintate, listate în anexele Directivei Habitate și Arii de Protectie Specială Avifaunistică (SPA) desemnate pentru protectia speciilor de păsări sălbatice în baza Directivei Păsări, acoperă aproximativ 20% din teritoriul Uniunii Europene. Trebuie mentionat faptul că până la validarea Ariilor Speciale de Conservare, aceste zone propuse pentru reteaua Natura 2000 sunt etichetate ca Situri de Importantă Comunitară.

Siturile de Importantă Comunitară și Ariile de Protectie Specială, incluse în reteaua Natura 2000, acoperă 17% din suprafata României. Lista siturilor incluse în reteaua Natura 2000 a fost transmisă Comisiei Europene care le-a aprobat. In prezent, autoritătile din România se preocupa de elaborarea de planuri de management pentru fiecare sit din Natura 2000, planuri care vor include măsurile speciale care trebuie îndeplinite pentru conservarea habitatelor și speciilor protejate.

Datorită capitalului natural deosebit de valoros pe care îl detine România (două bioregiuni noi pentru reteaua ecologică, populatii mari și viabile de carnivore mari, habitate neantropizate etc.) și având în vedere faptul că tara noastră conservă o biodiversitate mult mai ridicată în raport cu alte state membre ale Uniunii Europene, aportul României la reteaua Natura 2000 este unul semnificativ.

Obiectivul principal al retelei Europene de zone protejate NATURA 2000 – desemnate pe baza Directivei Păsări respectiv Directivei Habitate – este ca aceste zone să asigure pe termen lung „statutul de conservare favorabilă” a speciilor pentru fiecare sit în parte care a fost desemnat.

Deși termenul „statut de conservare favorabilă” nu este bine definit, România va trebui să raporteze periodic către Comunitatea Europeană cu privire la îndeplinirea acestui obiectiv. Singurul indicator obiectiv și cantitativ cu privire la statutul unei specii într-o anumită zonă este mărimea populatiei respectiv schimbarea mărimii populatiilor. Este deci esential ca impactul unor investitii asupra acelor specii pentru care zona a fost desemnată ca sit Natura 2000, să fie evaluat complet prin metode știintifice. În majoritatea cazurilor impactul poate fi minimalizat sau sensibil micșorat prin selectarea atentă și implementarea corectă a metodelor de diminuare a impactului.

Ariile protejate sunt evidentiate în planurile de urbanism și de amenajare a teritoriului, aprobate conform legii. Rolul statului în acest domeniu este evidentiat și în prevederea legii după care autoritatea centrală pentru protectia mediului, la propunerea Academiei Române, declară noi zone pentru extinderea retelei nationale de arii protejate și monumente ale naturii și le încadrează pe categorii.

Ariile protejate nu îndeplinesc numai functii de conservare a diversitătii biologice și a heterogenitătii conditiilor de mediu, precum și socio-educative, ci au și un deosebit rol știintific prin cercetările ce se pot organiza în aceste zone unde echilibrul ecologic nu este perturbat, asigurându-se aprofundarea cunoașterii proceselor productivitătii biologice și a stabilitătii protectiei mediului.

Ansamblul ariilor naturale protejate, formează reteaua natională de arii naturale protejate coordonarea managementului acesteia fiind o sarcină a autoritătii publice centrale pentru protectia mediului- Ministerul Mediului si Dezvoltarii Durabile.

Pentru stabilirea regimului juridic al ariilor protejate, astfel ca acestea să asigure diversitatea biologică, să utilizeze durabil și să conserve habitatele naturale, flora și fauna sălbatică, legea consacră următoarele principii:

garantarea conservării și utilizării durabile a patrimoniului natural este un obiectiv de interes public major;

conservarea și utilizarea durabilă a patrimoniului natural este o componentă a strategiei nationale pentru dezvoltarea durabilă: instituirea regimului de arie naturală protejată și de zonă de protectie a bunurilor din patrimoniul natural este prioritară în raport cu orice alte obiective.

Consacrarea acestor principii, constituie o reflectare în plan sectorial, a obligatiilor constitutionale ale statului de a asigura refacerea și ocrotirea mediului înconjurător și de a exploata resursele naturale în concordantă cu interesul national, precum și a prevederilor Legii protectiei mediului care, prevede că „protectia mediului este un obiectiv de interes public major", stabilind principiul general al conservării biodiversitătii și a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic natural.

Autoritătile administratiei publice locale, la solicitarea agentiilor pentru protectia mediului sau a altor persoane juridice și persoanelor fizice interesate, pe baza documentatiei avizate de către Academia Română, pot să pună sub ocrotire provizorie în vederea declarării ca arii protejate sau monumente ale naturii anumite obiective care justifică aceasta.

Una dintre cele mai importante zone dint noastră a fost declarată ca rezervatie prin lege. Astfel, prin Legea nr.82/1993 a fost constituită Rezervatia Biosferei „Delta Dunării", care este o zonă de importantă natională și internatională, trecută pe lista patrimoniului mondial.

Administrarea propriu-zisă a ariilor naturale protejate și a celorlalte bunuri din patrimoniul natural puse sub regim special de protectie și conservare, se face prin:

a) structuri administrative special constituite și reprezentate prin administratii proprii, cu personal calificat, precum și consilii consultative de administrare, organizate pe lângă administratiile proprii, formate din reprezentanti ai institutiilor, organizatiilor economice, autoritătilor și comunitătilor locale care detin cu orice titlu suprafete în perimetrul ariei naturale respective.

Aceste structuri sunt îndrumate și supravegheate de un Consiliu știintific care evaluează modul în care sunt aplicate măsurile prevăzute în planurile de management; consiliul prezintă anual Academiei Române și autoritătii publice centrale pentru protectia mediului, rapoarte cuprinzând constatări, propuneri și recomandări;

b) regii autonome, companii, societăti nationale și comerciale, autorităti ale administratiei publice locale, servicii descentralizate ale administratiei publice locale ;

c) institutii știintifice de cercetare și învătământ, din sectorul public și privat, muzee, organizatii neguvernamentale, constituite conform legii;

d) persoane fizice cu calitatea de custode în conditiile prevăzute de lege.

Administratorii ariilor protejate elaborează planurile de management și regulamentele ariilor protejate, care se avizează de către Academia Română și se aprobă de autoritate publică centrală pentru protectia mediului. Respectarea prevederilor din aceste planuri și regulamente este obligatorie pentru administratorii ariilor naturale protejate, precum și pentru persoanele fizice și juridice care detin sau administrează terenuri și bunuri sau care desfășoară activităti în perimetrul ariei protejate.

Pentru supravegherea unor arii naturale protejate și bunuri ale patrimoniului natural aflate sub regim special de protectie și conservare, care nu necesită sau care nu au structuri de administrare special constituite, se instituie calitatea de custode. Custozii pot fi persoane fizice sau juridice care au calificarea, instruirea și mijloacele necesare pentru aplicarea măsurilor de ocrotire și conservare a bunurilor încredintate, atestate de către autoritatea publică centrală pentru protectia mediului. Calitatea de custode se stabilește prin încheierea unei conventii, care împreună cu legitimatia de custode reprezintă documentele valabile în fata autoritătilor publice și a altor persoane interesate.

Detinătorii de arii protejate sau monumente ale naturii au obligatia de a conserva, întretine și asigura paza acestora în conditiile stabilite de lege și statutele sau regulamentele lor de functionare. Persoanele fizice sau juridice care detin, cu titlu de proprietate, terenuri pe teritoriul rezervatiei sunt obligate să le gospodărească prin mijloace ecologice admise, traditionale sau recomandate de autoritătile știintifice.

Sunt interzise culegerea și comercializarea plantelor, capturarea prin orice mijloc, detinerea și comercializarea animalelor declarate monumente ale naturii, precum și dislocarea, detinerea și comercializarea unor piese mineralogice, speologice și paleontologice, provenite din locuri declarate monumente ale naturii.

De asemenea, mai sunt prevăzute restrictiile:

să nu se execute lucrări de amenajare și constructie de orice natură fără autorizatie;

să nu se recolteze sau să se distrugă ouăle păsărilor sălbatice;

să nu se distrugă cuiburile sau locurile de cuibărit ale pasarilor;

să nu se producă prin orice mijloc, zgomote intense în perimetrele zonelor de cuibărit sau de adăpost ale păsărilor;

să nu se fotografieze sau filmeze în scop comercial sau fără plata taxelor legale (dacă există);

să nu se vâneze păsările sălbatice admise la vânat, decât în conditiile legii;

să nu se arunce în ape, să nu se împrăștie pe teren sau să se depoziteze în locuri neautorizate deșeuri menajere;

să nu se vâneze sau captureze mamiferele sălbatice;

să nu se taie sau deterioreze arborii declarati monumente ale naturii sau din zone cu regim de protectie ecologică integrală etc.

Conservarea biodiversitătii

– implică recunoașterea și aplicarea unor măsuri ferme de protectie cu caracter activ ori pasiv. Primele masuri corespund la ceea ce se denumește "conservarea ex situ", constând în favorizarea salvării speciilor ajunse la limitele existentei. Celelalte măsuri tind la "protectia in situ", constând în trecerea în rezervatii a unei părti a ecosistemelor ori habitatelor proprii speciilor amenintate. Aceste măsuri trebuie însotite bineînteles de interdictii partiale ori totale ale prelevării de plante sau vânării speciilor de animale în pericol.

Printre principalele măsuri de conservare ex situ se numără:

crearea de grădini botanice ori de arboret,

creșterea în conditii de grădină zoologică sau parcuri, în incinte închise, de specii sălbatice în pericol iminent de disparitie.

Acești indivizi sunt puși adesea să supravietuiască în afara regiunilor de origine.

Pentru interventii de alt tip se pot cita crearea de bănci de germoplasme, prin care se pot conserva în cultură in vitro specii vegetale, la care se adaugă recurgerea la conservarea embrionilor congelati și transferul acestora. Desigur, speciile astfel prezervate vor prezenta o derivă genetică. Rezultă deci că, în orice caz, conservarea ex situ nu ne permite să protejăm decât partea vizibilă a aisbergului biodiversitătii.

Conservarea in vitro se efectuează prin intermediul creării de zone protejate; parcurile nationale și alte categorii de arii protejate permit salvarea unui număr considerabil de specii. În același timp, scopul ultim de atins îl reprezintă salvarea majoritătii speciilor care populează biosfera; aceasta implică punerea în operă a procedeelor agriculturii moderne și amenajarea spatiului care să permită salvgardarea totalitătii diverselor tipuri de habitate.

Autoritatea din Romania care controleaza respectarea regimurilor de protectie in ariile naturale este Ministerul Mediului și Pădurilor.

Încălcarea prevederilor legale privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice, atrage răspunderea civilă, contraventională sau penală, după caz, a persoanelor vinovate.

Legea stabilește o serie de fapte considerate contravetii, dacă potrivit legii penale, nu constituie infractiuni, pentru care amenda aplicată se diferentiază sub aspectul cuantumului minim și maxim, după cum fapta a fost săvârșită de persoane fizice sau juridice.

PĂDURI

Așa cum a definit-o FAO, pădurea este o acoperire a terenului cu coroane de copaci, care cuprinde 10% din suprafata pământului și se deosebește de zonele clasificate ca tundră, savană, teren defrișat sau deșert.

Potrivit Codului Silvic, fondul forestier îl reprezintă pădurile, terenurile destinate împăduririi, cele ce servesc nevoilor de cultură, productie ori administratie silvică, iazurilor, albiile pârâurilor, precum și terenurile neproductive incluse în amenajamentele silvice, constituie, indiferent de natura dreptului de proprietate, fondul forestier national. Notiunea de „fond forestier" este diferită de aceea de „pădure", între ele existând un raport de la gen la specie. De asemenea, notiunea de „teren forestier" este diferită de notiunea se „pădure", întrucât nu toate terenurile forestiere sunt acoperite cu păduri.

Terenurile acoperite cu vegetatie forestieră cu o suprafată mai mare de 0,25 ha sunt considerate, în sensul Codului silvic, păduri. Prin functiile economice și de protectie pe care le îndeplinesc pădurile, constituie, indiferent de forma de proprietate, o avutie de interes national, de care beneficiază întreaga societate. În acest scop este necesară asigurarea gestionării durabile a pădurilor, prin stabilirea de măsuri concrete de administrare, îngrijire, exploatare ratională și regenerare

Pădurea a ocupat din totdeauna un loc important în viata economico-socială a popoarelor. Ea a contribuit la apărarea terenurilor agricole împotriva secetei, la ameliorarea și refacerea calitătiilor naturale ale solului, la protejarea terenurilor împotriva alunecărilor și surpărilor, la purificarea aerului, pășunatul animalelor, exercitarea vânătorii, agrement, în domeniul balneoclimateric și la dezvoltare așezărilor omenești; de asemenea, a constituit o pretioasă materie primă pentru industria de prelucrare a lemnului, industria hârtiei și celulozei, industria chimică, constructii, transporturi și alte ramuri ale economiei nationale. Nu trebuie trecută cu vederea nici importanta pădurilor în reglarea climei și realizarea unui important rol sanitar și estetic.

Dar, atât în trecutul îndepărtat, cât și în prezent, pădurile au fost și sunt încă supuse unui jaf furibund, tăierile irationale asociate cu nerespectarea măsurilor de refacere și protectie au produs și produc importante perturbări ecologice, cu consecinte dintre cele mai grave pe plan economico-social și cultural, precum și asupra echilibrului mediului.

În anul 2000, suprafata împădurită a planetei mai acoperea doar 3,9 miliarde de hectare de teren, sau 30% din suprafata uscatului planetei, dar fiecare an covorul de păduri se restrânge. FAO, organizatie apartinând Natiunilor Unite, a raportat pentru perioada de la 1990 la 2000, o pierdere netă de 94 de milioane de hectare. Tările în curs de dezvoltare au pierdut 130 de milioane de hectare. În timp ce terenurile agricole erau redate pădurilor în tările industrializate, în tările în curs de dezvoltare pădurile erau transformate în terenuri agricole, pășuni și terenuri degradate.

Cele 13 milioane de hectare de suprafată forestieră pierdute anual în tările în curs de dezvoltare sunt echivalente cu 0,65% din suprafata lor forestieră. Altfel spus, la fiecare trei ani , tările în curs de dezvoltare pierd 2 procente din suprafata lor forestieră. Toate acestea au făcut ca, până în prezent aproape jumătate din suprafata împădurită a planetei să dispară, iar încă 30 de procente să fie în mare stare de degradare și fragmentare (conform datelor Institutului Resurselor Mondiale).

Din aceste considerente, reinpădurirea este ca un tratament aplicat acestui „plămân al planetei" și devine esentială pentru restabilirea sănătătii acesteia, o piatră de temelie a eco- economiei. Singura politică forestieră care este acceptabilă de către mediu este cea care extinde covorul de păduri al planetei. Cel mai riguros program international, certificat de un număr mare de ONG-uri din întreaga lume, este reprezentat de Forest Stewardship Council (Consiliul de Servicii Forestiere, FSC). Aproximativ 24 de milioane de hectare de pădure din 45 de tări sunt certificate de corpurile de acreditare ale FSC ca fiind gospodărite cu responsabilitate. Printre liderii suprafetelor forestiere certificate se numără Suedia, cu 10 milioane de hectare, Statele Unite, cu aproape 3 milioane de hectare, Bolivia, cu peste 1 milion de hectare, urmate de Africa de Sud și Brazilia cu aproape 1 milion de hectare fiecare.

Programele de reînpădurire adoptate pe plan international tin seama de faptul că, pădurea contribuie la controlul eroziunii solului prin adăugarea substantelor organice și prin încetinirea scurgerii apei din precipitatii. Ele reîncarcă acviferii, râurile subterane care furnizează apa din puturi, pe care o purifică, devenind potabilă. De asemenea, fondul forestier al planetei stabilizează efectele climatului general și local, modulând fluctuatiile extreme de temperatură care se pot bine constata în zonele deșertifere. Copacii fixează imense cantităti de bioxid de carbon care, altfel, s-ar regăsi în atmosferă contribuind (așa cum dealtfel se întâmplă în unele zone de pe glob) la marile schimbări climatice. Creșterea permanentă a emisiilor de carbon a atins valorile maxime în 2001 și a generat unele din marile uragane cunoscute pentru dezastrele ce le aduc. De asemenea, și temperaturile globale se apropie de cifre record în ierarhia celor mai călduroși ani din istoria măsurătorilor efectuate în acest domeniu. Efectul este îngrijorător: se topește stratul de gheată de la polii pământului și din principalele lanturi muntoase ale acestuia; masa de gheată a Oceanului Arctic s-a redus aproape la jumătate; topirea ghetii a ridicat nivelul apelor mării cu 30 cm în ultimul secol și tinde să ajungă la 1 m în acest secol, dacă fenomenul va continua; consecinta va consta în acoperirea unor mari suprafete de uscat din imediata vecinătate a mărilor, unde există mari aglomerări urbane și terenuri fertile.

În tara noastră problemele juridice referitoare la protectia pădurilor, la protectia fondului forestier în general, și mai ales gestiunea durabilă a pădurilor, constituie dintotdeauna parte integrantă a politicii economice a guvernelor. Aceasta, datorită faptului că pădurile, ca una dintre cele mai importante bogătii naturale ale tării, care ocupă peste un sfert din suprafata teritoriului national, reprezintă nu numai o valoare economică deosebită, ci îndeplinește anumite functii în apărarea terenurilor agricole împotriva secetei, a surpărilor și alunecărilor de teren, în procesul de ameliorare și refacerea calitătii naturale ale solului, în purificarea aerului prin producerea oxigenului necesar vietii etc., având și rol important în crearea conditiilor naturale pentru statiunile balneoclimaterice, dezvoltarea așezărilor umane, în crearea conditiilor optime pentru pășunatul animalelor, dezvoltarea vânatului etc.

Identificarea terenurilor care constituie fondul forestier national se face pe baza amenajamentelor silvice. Întregul fond forestier national, indiferent de forma de proprietate, este supus regimului silvic care, reprezintă un sistem de norme cu caracter tehnic silvic, economic și juridic privind amenajarea, cultura, exploatarea, protectia și paza acestuia, având ca scop asigurarea gospodăririi durabile a ecosistemelor forestiere. Respectarea acestor norme este obligatorie pentru toti proprietarii de păduri sau alti detinători.

Structura padurilor din Romania în raport cu principalele categorii ale functiilor speciale de protectie este prezentata alaturat.

Cadrul legislativ și regimul juridic al pădurilor și fondului forestier

Protectia pădurilor și a fondului forestier se bazează pe mai multe acte normative și anume: Codul silvic, adică Legea nr.26/1996; Legea fondului funciar nr.18/1991; Legea protectiei mediului; Ordonanta Guvernului nr.96/1998 privind reglementarea regimului silvic și administrarea fondului forestier national; Legea nr.81/1993 privind determinarea despăgubirilor în cazul unor pagube produse fondului forestier, vegetatiei forestiere din afara fondului forestier, situate pe terenurile proprietate publică și privată și economiei vânatului; Legea nr.31/2000 privind stabilirea și sanctionarea contraventiilor silvice.

După forma de proprietate, fondul forestier national este alcătuit din:

fondul forestier proprietate publică a statului și a unitătilor administrativ-teritoriale (comune, orașe și municipii);

b) fondul forestier proprietate privată a unitătilor de cult (parohii, schituri, mănăstiri), a institutiilor de învătământ sau a altor persoane juridice;

c) fondul forestier proprietatea privată indiviză a persoanelor fizice, foști composesori, moșneni și răzeși sau moștenitorii acestora.

Indiferent de forma de proprietate, politica de valorificare economică, socială și ecologică a pădurilor este un atribut al statului, care elaborează în acest scop strategii de aplicat pentru întregul fond forestier al tării și exercită controlul asupra îndeplinirii lor.

Un rol important în crearea cadrului legislativ necesar protejării fondului forestier îl au normele referitoare la circulatia terenurilor apartinând acestui fond. Normele precizează că, terenurile din fondul forestier proprietate privată, indiferent de titularul lor, sunt și rămân în circuitul civil, potrivit legii. Ca urmare, ele pot fi dobândite sau înstrăinate prin oricare din modalitătile stabilite de legislatia civilă, în conditiile respectării reglementărilor legale specifice. Înstrăinarea terenurilor din fondul forestier proprietate privată, urmează a se face prin acte juridice încheiate în formă autentică și cu conditia respectării dreptului de preemtiune, care poate fi exercitat de către coproprietari sau vecini.

Autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură, prin Regia Natională a Pădurilor ROMSILVA care are drept de preemtiune la vânzarea terenurilor din fondul forestier proprietate privată, limitrofe fondului forestier proprietate publică a statului, precum și pentru enclavele din acesta.

Necesitatea administrării și exploatării judicioase a pădurilor și fondului funciar administrarea fondului funciar înseamnă aplicarea legislatiei și strategiei nationale în domeniul silviculturii și actionarea de către factorii cu atributii pentru apărarea, conservarea și dezvoltarea durabilă a acestuia.

O bună administrare a fondului forestier presupune un regim propriu de gospodărire silvică a acestuia. Avem în vedere în acest sens necesitatea de a folosi un ansamblu de măsuri de organizare pentru asigurarea satisfacerii nevoilor detinătorilor de păduri și terenuri forestiere în vederea realizării unor conditii de viată cât mai bune pentru cei interesati. Gospodărirea fondului forestier se înfăptuiește avându-se în vedere funcTiile pe care le îndeplinesc pădurile, potrivit regulilor stabilite prin amenajamente silvice.

ROMSILVA are ca scop administrarea și gospodărirea unitară , în conformitate cu prevederile amenajamentelor silvice și ale normelor de regim silvic, a fondului forestier proprietate publică a statului, în vederea creșterii contributiei pădurilor la îmbunătătirea conditiilor de mediu și la asigurarea economiei nationale cu lemn, cu alte produse ale pădurii și cu servicii.

Amenajamentele silvice constituie temeiul cadastrului forestier și al titlului de proprietate al statului și stabilesc, în raport cu obiectivele ecologice și social-economice, scopurile de îndeplinit și măsurile de realizare a acestora. Gospodărirea fondului forestier proprietate publică cuprinde:

amenajarea fondului forestier;

reconstructia ecologică;

regenerarea și îngrijirea pădurilor;

protectia pădurilor;

paza fondului forestier;

gospodărirea produselor specifice fondului forestier

exploatarea masei lemnoase

În îndeplinirea obiectivelor de mai sus trebuie să se tină seama de clasificarea pădurilor în functie de anumite criterii, întrucât diferă regimul juridic aplicat fiecărei categorii în parte. Astfel:

grupa I cuprinde păduri cu functii speciale de protectie a apelor, a solului, a climei și a obiectivelor de interes national, păduri pentru recreere, păduri de ocrotire a genofondului și ecofondului, precum și pădurile declarate monumente ale naturii și rezervatii;

grupa a II-a cuprinde păduri cu functii de productie în care se urmărește să se realizeze, în principal, masa lemnoasă de calitate superioară și alte produse ale pădurii și, concomitent, protectia calitătii factorilor de mediu.

Includerea într-o categorie sau alta după destinatia pădurii servește, într-o mare măsură, pentru delimitarea acestor bunuri ca făcând parte din domeniul public sau privat și, ca urmare, în functie de rezultatul obtinut, caracterele juridice ale acestora sunt diferite, având regim juridic diferit. Această clasificare prezintă importantă și pentru determinarea ariilor protejate din fondul forestier, ducând la agravarea sanctiunilor aplicate de către instanta de judecată în situatia săvârșirii unor fapte penale la regimul silvic.

În administrarea directă a directiilor silvice teritoriale ale Regiei Nationale a Pădurilor se pot afla numai pădurile de importantă natională, în timp ce pădurile de importantă locală se pot afla în administrarea directă a altor persoane juridice sau fizice. Codul silvic stabilește că, pentru pădurile de importantă locală, respectiv pentru pădurile proprietate privată, ale altor detinători, Regia Natională a Pădurilor poate presta, la cerere, contra cost, servicii de specialitate.

În vederea gospodăririi durabile a pădurilor, cadrul juridic interzice :

a) defrișarea vegetatiei forestiere – respectiv înlăturarea acesteia și schimbarea destinatiei terenului fără aprobarea autoritătii publice centrale care răspunde de silvicultură;

b) desfășurarea de activităti care produc degradarea solului și a malurilor apelor, distrugerea semintișului utilizabil și a arborilor nedestinati exploatării.

Exploatarea produselor lemnoase ale pădurilor se poate face numai în conformitate cu prevederile amenajamentelor silvice și cu respectarea normelor privind termenele, modalitătile și epocile de recoltare și transport a materialului lemnos, emise de autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură, pe baza actelor de punere în valoare, întocmite de proprietarii sau detinătorii cu orice titlu de păduri. În activitatea de exploatare trebuie să se folosească tehnologii de recoltare și de scoatere a lemnului din păduri, care să nu producă degradarea solului, poluarea apelor, distrugerea sau vătămarea semintișului utilizabil, a arborilor nedestinati exploatării, peste limitele admise de legislatie.

O atentie importantă trebuie acordată și exploatării produselor lemnoase secundare ce rezultă din efectuarea unor lucrări de îngrijire a arboretelor tinere; la fel, în cazul produselor lemnoase accidentale rezultate în urma unor furtuni sau calamităti naturale, precum și altor tipuri de produse lemnoase (uscături, arbuști, răchită, puieti etc.). Din pădure și fondul forestier se mai pot recolta și produse nelemnoase ca : vânatul și peștele, care au reglementări speciale, functie de pădure, semintele forestiere, ciupercile, plantele medicinale și aromatice, rășina ș.a.

Un important produs al pădurii este și iarba, și aceasta trebuie, la fel, întrebuintată cu grijă. Codul silvic interzice pășunatul animalelor în pădurile care fac parte din fondul forestier proprietate publică a statului, pe terenurile degradate împădurite și în perdelele forestiere de protectie. Numai în mod exceptional, autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură poate aproba pășunatul pe durată limitată în unele perimetre ale fondului forestier proprietate publică a statului, la propunerea autoritătilor publice locale și cu avizul unitătilor silvice teritoriale. Este permisă recoltarea ierbii cu secera în plantatii și păduri, cu exceptia celor cu functii speciale de protectie. De asemenea, se permite, cu aprobarea organelor silvice, la recomandarea Asociatiei crescătorilor de albine, amplasarea în mod gratuit a stupilor.

Exploatarea produselor lemnoase ale pădurii se face în conformitate cu normele tehnice obligatorii stabilite de lege, atât pentru proprietarii și/sau detinătorii legali de păduri și/sau vegetatie forestieră din afara fondului forestier, cât și pentru agentii economici specializati care desfășoară activităti de exploatare a lemnului, în baza autorizatiei și a caietului de sarcini, eliberate de unitătile silvice. Estimarea cantitativă și calitativă a acestor produse se face prin acte de punere în valoare întocmite de proprietarii sau detinătorii cu orice titlu de păduri.

Produsele lemnoase se valorifică, potrivit legii, prin licitatii, cu exceptia celor exploatate în regie proprie. Masa lemnoasă care nu s-a putut valorifica prin licitatie se poate vinde prin negociere directă.

În scopul îmbunătătirii modului de gospodărire a pădurilor și al recunoașterii internationale a acestora, H.G. nr.1476/2002, a introdus posibilitatea ca administratorii sau detinătorii de păduri să ceară organismelor recunoscute pe plan international certificarea pădurilor; aceasta reprezintă actiunea prin care un organism recunoscut pe plan international emite certificate care atestă gospodărirea durabilă a pădurilor dintr-un anumit teritoriu, pe baza standardelor recunoscute la nivel mondial în domeniul gospodăririi durabile a pădurilor.

Pădurile fondului forestier national se supun certificării în functie de solicitările pietii produselor forestiere.

Pentru pădurile proprietate publică a statului, solicitarea se finantează de Regia Natională a Pădurilor, pentru cele proprietate publică a unitătilor administrativ-teritoriale de către consiliile locale, iar pentru cele proprietate privată, de către proprietari.

În ceea ce privește administrarea și exploatarea fondului forestier proprietate publică a statului, aceasta se realizează potrivit Codului silvic, de către Regia Natională a Pădurilor.

Pădurile proprietate publică apartinând unitătilor administrativ-teritoriale, precum și cele proprietate indiviză, apartinând foștilor composesori, moșneni și răzeși sau moștenitorilor acestora, se administrează de către proprietari, prin structuri silvice proprii similare cu cele ale statului. Pentru administrarea și gestionarea pădurilor, detinătorii mentionati mai sus angajează personal de specialitate, autorizat în conditiile prevăzute de lege.

Legea prevede obligatia persoanelor fizice, foști composesori, moșneni și răzeși și moștenitorii acestora, de se constitui, în prealabil, în asociatii cu personalitate juridică, consfintind astfel o traditie seculară existentă la noi, chiar dacă apare anacronică. Dacă acești proprietari nu îndeplinesc conditiile prevăzute de lege, ei vor gospodări pădurile ce le apartin, pe bază contractuală prin Regia Natională a Pădurilor sau prin unitătile specializate, autorizate de autoritate publică centrală care răspunde de silvicultură.

Aerul

Aspecte generale

Atmosfera constituie mediul de viată al planetei noastre, calitatea acesteia fiind direct dependentă de calitatea aerului. Învelișului gazos alcătuit din aer, care înconjoară Pământul, nu i se poate stabili o limită superioară precisă, stratul de aer din jurul său trecând treptat în spatiul interplanetar (extraatmosferic).

Conform prevederilor Legii 104/2011, prin „atmosferă" se întelege „masa de aer care înconjoară suprafata terestră, incluzând și stratul protector de ozon".

Diversitatea și numărul poluantilor care pot contamina atmosfera fac practic imposibil un inventar complet al acestora. Totuși mai ales trei activităti (industria, încălzitul domestic și transporturile) se află la originea a două mari tipuri de poluare :

poluarea acidă – particulară ori acidă, cea mai veche și legată de utilizarea combustibililor fosili- gaz, carbine,

poluarea oxidantă, rezultată din unele activităti industriale și gazul de eșapament al autovehiculelor.

Cele două tipuri de poluare, ploile acide care distrug pădurile, "gaura" din stratul de ozon, schimbările climatice au consecinte directe asupra calitătii mediului și stării de sănătate a oamenilor.

Problematica generală a calitătii aerului vizează următoarele aspecte principale:

poluarea de impact cu diferite noxe;

calitatea precipitatiilor atmosferice;

situatia ozonului atmosferic;

dinamica emisiilor de gaze cu efect de seră și unele manifestări ale schimbărilor climatice,

care și-au găsit reglementările la nivel national, international și comunitar, ce se întrepătrund în actiunea de asigurare a obiectivului comun: protectia și conservarea calitătii aerului.

Se considera că, aerul devine poluat în momentul în care concentratia substantelor străine introduse în mod artificial sau natural, sistematic sau numai accidental, se situează la un nivel care poate dăuna sănătătii sau vietii animale sau vegetale. Considerat ca element de viată și nutritie, aerul respirat de om trebuie să aibă puritatea necesară proceselor de ardere din interiorul corpului său. Depășirea valorilor naturale ale concentratiei de impurităti în aer este admisă până la atingerea unor praguri maximale, stabilite prin acte normative, determinate în urma observatiilor și experimentelor privind comportamentul fiintelor vii la expunerea îndelungată în aer poluat.

Poluantii din atmosferă se împart în două grupe mari:

1. poluanti primari, care sunt emiși direct din surse identificate sau identificabile

2. poluanti secundari care sunt produși în aer prin interactiunea a doi sau mai multi poluanti sau prin reactia cu anumiti constituenti ai aerului.

Principalii poluanti ai atmosferei sunt cei sulfurici, poluanti carbonici, hidrocarburile, compușii azotului, poluantii minerali, substantele radioactive, praful bacterian etc. Dintre acești poluanti, oxidul de carbon este cel mai răspândit. El provine în proportie de aproape 60% de la vehiculele ce folosesc drept combustibil benzina și motorina, iar restul de la industria siderurgică, petrochimică și altele. Bioxidul de sulf se consideră că este principala substantă dăunătoare din aer; el provine, în primul rând din arderea cărbunilor (50%), a petrolului (30%) și din alte procese (20%).

Forme și mijloace de protectie a aerului

Regimul juridic de protectie a atmosferei are la bază respectarea principiului de abordare integrată a protectiei mediului. În acest scop, reglementările precizează:

strategia natională privind protectia atmosferei;

evaluarea și gestionarea integrată a calitătii aerului;

prevenirea și combaterea poluării atmosferei prin emisii provenite din surse fixe, surse mobile și difuze;

participarea publicului;

monitorizarea calitătii aerului;

atributiile și răspunderile ce revin autoritătilor pentru protectia mediului, celorlalte autorităti ale administratiei publice și persoanelor juridice.

Strategia natională în domeniul protectiei atmosferei are, potrivit actelor normative următoarele obiective:

a) mentinerea calitătii aerului înconjurător în limitele prevăzute de normele în vigoare pentru indicatorii de calitate;

b) îmbunătătirea calitătii aerului înconjurător în zonele ce nu se încadrează în limitele prevăzute de normele în vigoare pentru indicatorii de calitate;

c) adoptarea măsurilor necesare pentru limitarea până la eliminare a efectelor negative asupra mediului, inclusiv în context transfrontalier;

d) îndeplinirea obligatiilor asumate prin acordurile și tratatele internationale la care România este parte și participă la cooperarea internatională în domeniu.

Evaluarea calitătii aerului înconjurător pe teritoriul României se efectuează pe baza valorilor limită și a valorilor de prag, în acord cu standardele nationale și ale Uniunii Europene.

Valorile limită reprezintă nivelul fixat pe baza cunoștintelor știintifice, în scopul evitării, prevenirii sau reducerii efectelor dăunătoare asupra sănătătii omului sau mediului, care se ating într-o perioadă dată și care nu trebuie depășite după ce a fost atins.

Criteriile, metodele și procedeele de evaluare a calitătii aerului se stabilesc prin ordin al ministrului apelor și protectiei mediului. Rezultatele evaluării calitătii aerului sunt aduse la cunoștintă de către autoritatea publică centrală pentru protectia mediului

Dacă valorile limită sunt depășite pentru mai multi poluanti, se elaborează planuri și programe integrate pentru toti poluantii respectivi.

Planurile și programele de gestionare a calitătii aerului se elaborează în colaborare cu administratia publică locală, cu organele descentralizate ale administratiei publice centrale, titularii de activitate și cu alti factori interesati și se aduc, de asemenea, la cunoștinta publicului, raportându-se și Uniunii Europene.

Autoritatea publică centrală pentru protectia mediului monitorizează progresul realizat și încadrarea în planurile și programele de gestionare a calitătii aerului, raportând anual asupra îndeplinirii acestora. Autoritătile locale, împreună cu cele de mediu elaborează planuri cu măsurile specifice adoptate pe termen scurt în zonele în care există riscuri de depășire a valorilor limită și/sau a pragurilor de alertă, în scopul reducerii acelui risc și al limitării duratei de producere a lui.

Solul si subsolul

SOLUL- Aspecte generale

Solul constituie o resursă naturală deosebit de pretioasă, reprezentând un rezervor de minerale, de materii organice, de apă și energie; el permite filtrarea apei, transformarea gazului și adăpostește un pol genetic pentru un larg evantai de organisme. Pe pământ, vegetatia are nevoie de sol pentru a absorbi nutrimentele și a se alimenta cu apă. Solul este, de asemenea, indispensabil fixării rădăcinilor. Protejarea solului împotriva eroziunii și poluării se manifestă astfel ca o miză ecologică deosebită a contemporaneitătii. Definit în general, solul este un element a cărui formare s-a întins de-a lungul a mii de ani, plecând de la particule minerale, materii organice, apă, aer și organisme vii.

Principalul mijloc de productie în agricultură și silvicultură îl constituie solul. Spre deosebire de celelalte resurse el este limitat ca întindere și are caracter fix; adică, odată distrus, nu se va mai putea reface cum a fost, pentru că nu se poate reproduce conditiile istorice ce au dus la formarea lui.

Sintetizând cele de mai sus, putem defini solul ca fiind stratul superior și afânat al scoartei pământului, în care se dezvoltă viata vegetală și care constituie componenta cea mai importantă a terenurilor agricole. El este baza de sustinere a productiei agricole, suportul vietii pe Pământ.

Pentru a defini diferitele tipuri de terenuri trebuie făcută referire la legislatia în vigoare. Aceasta precizează că, terenurile de orice fel, indiferent de destinatie, titlul juridic pe baza căruia sunt detinute sau de domeniul public ori privat din care fac parte, constituie fondul funciar al României. Fondul funciar al tării cuprinde:

terenuri cu destinatie forestieră,

terenuri aflate permanent sub ape,

terenuri din intravilan,

terenuri cu destinatii speciale

terenuri agricole

Ca orice factor de mediu, solul este supus poluării și degradării. Poluarea are la origine factori complecși. Ea poate fi considerată ca, orice actiune naturală sau umană care produce dereglarea functionării normale a solului, manifestată prin degradarea lui fizică, chimică și biologică, având consecinte negative asupra fertilitătii sale și capacitătii de productie.

Astăzi, solurile sunt din ce în ce mai amenintate de activitătile umane; degradările și poluările le împiedică să-și îndeplinească corect functiile și perturbă disponibilitatea și viabilitatea lor pe termen lung. Unele dintre aceste amenintări, ca de exemplu eroziunea, sunt binecunoscute; altele, precum acumularea lentă de poluanti datorati emisiilor aruncate în aer de activitătile industriale, transportului și anumite practici agricole, riscă nu numai să polueze solul, dar, totodată, să contamineze apa și alimentele. Fenomenul este îngrijorător, întrucât un strat din solul actual adânc de 20 cm s-a format în 2000-7000 de ani. În schimb, denaturarea lui sub influenta eroziunii și factorilor nocivi se face mult mai rapid, în câtiva ani dacă este prost gospodărit și intens exploatat

Deșertificarea, procesul de convertire a terenurilor productive în pământuri improprii pentru agricultură din cauza exploatării abuzive și a proastei gestionări, este, din păcate, mult prea răspândită. Tot ceea ce elimină stratul protector de vegetatie sau arbori lasă pământul vulnerabil și la pierderea solului fertil.

De-a lungul timpului, problema poluării solului și a terenurilor s-a pus în mod sporadic, pentru că acestea erau apreciate mai ales din punct de vedere economic, trebuind să fie exploatate cât mai intens.

Exista, la nivel national, exprimata prin legislatia specifica, o preocupare a statului pentru realizarea a două tipuri de protejări a solului și terenurilor: una calitativă și o alta cantitativă.

Prin protectia cantitativă a terenurilor agricole, a solului, se urmărește folosirea completă a acestora, păstrarea destinatiei lor economice concrete și evitarea micșorării fondului funciar respectiv. Pentru aceasta, scoaterea temporară sau definitivă a terenurilor din fondul funciar agricol; s e admite numai în cazurile expres prevăzute de lege și atunci numai în mod justificat.

Prin protectia calitativă a solului se urmărește păstrarea potentialului productiv al solului, prevenirea și înlăturarea degradării calitătii fizico-chimice și biologice, precum și îmbunătătirea calitătii acestuia.

Atât prin protectia cantitativă, cât și prin cea calitativă se urmărește pe de o parte mentinerea și, dacă este posibil, sporirea suprafetelor terenurilor respective, iar pe de altă parte, conservarea solurilor, prevenirea și combaterea eroziunii acestora, refacerea economică și sporirea capacitătii de productie a solurilor prin lucrări de îmbunătătiri funciare și de organizare a teritoriului.

SUBSOLUL

Subsolul este o parte componentă a teritoriului de stat, reprezentând spatiul fizic situat sub sol și având forma geometrică a unui con neregulat, cu baza constituită din sol și cu vârful în centrul Pământului. Subsolul reprezintă totalitatea formatiilor geologice mai vechi decât pătura actuală de sol.

Din punct de vedere juridic, subsolul interesează ca problematică a mediului, în sensul protectiei sale și exploatării rationale a bogătiilor naturale, formatiile geologice accesibile lucrărilor de cercetare și prospectiuni geologice.

Prin bogătii ale subsolului se înteleg minereurile, zăcămintele de cărbuni, petrol, gaze naturale, sare, izvoarele termale și minerale, peșterile, vestigiile arheologice, comorile îngropate, scheletele animalelor preistorice etc.

Civilizatia umană s-a dezvoltat pe pământ și ca urmare a bogătiilor subsolului. Dar, în prezent se constată o jefuire fără milă a petrolului din subsol, metalelor de orice natură, a pietrelor pretioase, această atitudine conducând la războaie nesfârșite.

Lumea devine tot mai conștientă de legăturile strânse existente între exploatarea resurselor subsolului și conflictele ce se nasc, ducând la violarea drepturilor omului și la dezastre umanitare, dar și la distrugerea mediului.

În Romania diferite zacaminte de minereuri s-au exploatat din cele mai vechi timpuri; aurul, cuprul, plumbul, zincul, manganul, fierul si sarea fiind exploatate intens.

A doua jumatate a sec.XVII a marcat aparitia primelor institutii a căror scop principal era de a organiza, supraveghea (prin birouri locale si de supraveghere) si de a înfiinta activitatea minieră (tribunalele miniere). Prima lege a minelor a intrat în vigoare în 1854, fiind înlocuită în 1924 de o nouă lege, pe baza noii constitutii a statului unitar român.

Restructurarea economiei românesti a determinat schimbări majore, în special prin promovarea principiilor pietei libere si privatizării economiei. Orientările strategice subliniază descresterea consumului general de resurse, în acelasi timp cu dezvoltarea performantelor financiare si concesiunea activitătii de explorare si exploatare într-un număr important de perimetre.

Exploatarea iratională a subsolului duce nu numai la poluarea gravă a acestuia, dar și a solului de deasupra și a mediului în ansamblu. Se pune problema dacă, pe termen lung activitătile de exploatare a subsolului aduc beneficii tărilor din lumea a treia de unde se extrag, de regulă, minereurile sau acestea sărăcesc și mai mult.

Cea mai mare parte cantitate de material scoasa din pământ ajunge să facă parte din viata noastră zilnică fiind încorporată în clădiri, poduri, automobile, avioane, aparate stereo, telefoane mobile și alte bunuri. Unele materiale, precum otelul folosit în constructii, rămân în uz timp de decenii; altele, precum cutiile din aluminiu, pot fi aruncate la câteva minute după folosire.

Cu toate că metalele sunt folosite pentru multe scopuri utile, extractia și prelucrarea minereurilor naturale pot impune un tribut costisitor asupra oamenilor și ecosistemelor. Majoritatea noilor exploatări miniere se dezvoltă în unele dintre cele mai fragile regiuni din punct de vedere ecologic ale lumii, multe dintre acestea fiind situate în tări sărace, care umblă cu disperare după investitii străine.

Din aceste considerente apare ca necesitate stringentă protejarea juridică a subsolului și prevenirea poluării acestuia, atribut ce apartine în primul rând fiecărui stat în parte și abia în al doilea rând umanitătii în general.

Prin reglementarile emise, statul si-a asumat obligatia să asigure exploatarea resurselor naturale în concordantă cu interesul national. Acestea pot fi date în administrarea regiilor autonome ori institutiilor sau pot fi concesionate ori închiriate. În mod implicit însă, toate acestea determină juridic și respectarea normelor de protectie și conservare a mediului, a subsolului în cazul de fată.

Constitutia reglementează în art.41 alin.4 dreptul de folosire a subsolului în următorii termeni: „Pentru lucrări de interes general, autoritate publică poate folosi subsolul oricărei proprietăti imobiliare, cu obligatia de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantatiilor sau constructiilor, precum și pentru alte daune imputabile autoritătii". În aliniatul 5 al aceluiași articol se mai precizează că, despăgubirile la care face referire se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergentă, prin justitie; există, deci, un drept de folosintă a subsolului, care trebuie să stea la baza exploatării bogătiilor subsolului.

Exploatarea subsolului și exploatarea resurselor sale se poate face în interesul întregii societăti, dar cu conservarea acestor resurse și prevenirea pagubelor asupra mediului.

In Romania, autoritatea care este investita cu drept de supraveghere si control al activitatii de exploatare resurse subterane este ANRM- agentia nationala pentru resurse minerale, aflata in subordinea Ministerului Economiei.

Cateva dintre cele mai importante atributii ale Agentiei Nationale pentru Resurse Minerale sunt:

a) gestioneaza resursele de petrol, resursele minerale si fondul geologic national, proprietate publica a statului, definite de Legea nr. 85/2003 si de Legea nr. 134/1995, cu modificarile ulterioare;

b) negociaza si stabileste, împreuna cu ceilalti concedenti ai domeniului public al statului, dupa caz, clauzele si conditiile acordurilor petroliere, ale licentelor si permiselor miniere, încheie astfel de acorduri, licente si permise si reglementeaza derularea operatiunilor petroliere si a activitatilor miniere prin norme, regulamente si instructiuni tehnice emise în aplicarea actelor normative în vigoare;

c) organizeaza fondul geologic national; constituie fondul national de resurse/rezerve, pe baza confirmarii resurselor/rezervelor de petrol, verificarii si înregistrarii resurselor/rezervelor minerale; datele oficiale cu privire la rezerve si la resurse sunt cele înscrise în fondul national de catre autoritatea competenta;

d) îndeplineste atributiile conferite de lege privitoare la taxe, redevente si tarife;

e) stabileste, în conditiile legii, pretul de referinta pentru petrolul extras în România în vederea stabilirii redeventei corespunzatoare, tarifele pentru exploatarea Sistemului national de transport al petrolului, precum si tarifele pe care le percepe pentru actele eliberate în exercitarea atributiilor sale sau pentru consultarea si utilizarea unor documente si informatii referitoare la resursele minerale;

f) urmareste aplicarea masurilor stabilite pentru protectia mediului, în cursul si dupa efectuarea operatiunilor petroliere si a activitatilor miniere;

g) controleaza respectarea de catre titulari a prevederilor acordurilor petroliere si ale licentelor sau permiselor, precum si ale normelor, regulamentelor si instructiunilor tehnice din domeniu si dispune masuri pentru impunerea acestora;

h) avizeaza documentatiile privind executarea lucrarilor de prospectiune, explorare sau de exploatare, miniere si petroliere, precum si documentatiile de încetare a operatiunilor petroliere si a activitatilor miniere, conform legislatiei în vigoare, a masurilor de protectie a mediului si de reconstructie ecologica;

i) urmareste îndeplinirea obligatiilor rezultate din planul de încetare a activitatii miniere;

j) colaboreaza cu autoritatile teritoriale de gospodarire a apelor, de protectie a mediului si de protectie a muncii în exercitarea activitatii de inspectie; etc.

APA

Aspecte generale

Ca resursă naturală regenerabilă, vulnerabilă și limitată, apa reprezintă un element indispensabil pentru întreaga viată a planetei, pentru om și societate, materia primă pentru activităti productive, sursă de energie și cale de transport, factor determinant în mentinerea echilibrului ecologic.

Aproape ¾ din suprafata totală a globului terestru, este acoperită cu apă. Suprafata „hidrică" a fetei pământului este de 2,54 ori mai mare decât cea „uscată". Volumul total al apelor răspândite pe această uriașă suprafată este de aproximativ 1.330 milioane km pătrati, în timp ce cantitatea totală de apă de care dispune globul pământesc este evaluată la peste 2.000 milioane km pătrati.

Cea mai mare cantitate de apă existentă pe glob (97%) se află în oceane și mări. Calotele de gheată ale polilor contin, ceva mai mult de 2% din totalul de apă, iar fluviile, râurile, lacurile, pânzele subterane de apă și atmosfera, abia 1%, procent infim care constituie în mod obișnuit sursa aprovizionării cu apă a omului. Apa ca și energia, reprezintă o componentă esentială pentru viata și îndeletnicirile umane, lipsa ei putând deveni în multe zone ale lumii, un factor de limitare a creșterii economice.

De-a lungul umanitătii utilizarea apei a înregistrat o continuă intensificare și diversificare, trecâdu-se de la folosirea apei pentru băut, satisfacerea cerintelor de igienă și a celorlalte nevoi gospodărești, a pescuitului, la navigatie și irigatii, la utilizarea ei în numeroase procese tehnologice. Pe de altă parte, creșterea explozivă a populatiei, gradul înalt de urbanizare, precum și aparitia unor industrii noi mari consumatoare de apă și în același timp producătoare de efecte adverse asupra apei și a mediului au determinat aparitia și accentuarea fenomenului dublu, cunoscut sub denumirea de „secătuire și poluare a apelor".

Calculele au demonstrat că la fiecare 15 ani, consumul de apă se dublează. Solicitările crescânde de apă reclamă o nouă abordare a utilizării resurselor de apă dulce de care se dispune pe glob. Cantitatea de apă necesară unui om variază în functie de mediu în care trăiește, de nivelul de trai, de gradul de civilizatie etc. În mediul urban, un om folosește între 1,3-2,3 m cubi de apă pe zi. În regiunile puternic industrializate, se consumă anual de câteva sute sau chiar o mie de ori mai multă apă.

Spre deosebire de celelalte resurse, apa solicitată în cantităti apreciabile nu poate fi transportată la distante mari fată de sursă, trebuind să fie disponibilă pe plan local sau regional.

Problema apei este grav complicată de cel putin două cauze majore:

lipsa completă sau insuficienta lucrărilor care să facă posibilă utilizarea în scopuri sociale și economice a întregului stoc de apă al fluviilor, râurilor, lacurilor și apelor subterane, permitând aducerea apei la locul, în cantitatea și la timpul necesar;

poluarea crescândă a apelor, atât a celor interioare, cât și a celor maritime și oceanice.

Cu precădere în ultimul secol, două fenomene majore – creșterea demografică și boom-ul tehnologic – au făcut din consumul de apă și poluarea acesteia factorii de bază ai crizei majore actuale cu multiple implicatii. Estimările arată că 70% din apa consumată pe Glob (incluzând apa derivată din râuri și cea pompată din subteran) este utilizată pentru irigatii, aproximativ 20%, în industrie, și numai 10 procente sunt folosite în scopuri casnice. Urbanizarea, industrializarea și redirijarea apei spre sectoarele economice mai productive sunt fenomene care marchează starea actuală a calitătii acestei resurse și indică principalii factori de risc în domeniu. Degradarea și poluarea intensă a apelor de suprafată și subterane au adăugat noi dimensiuni acestei crize planetare.

Consecinta este evidentă; astăzi, o persoană din cinci nu bea apă sigur potabilă, jumătate din populatie este lipsită de conditii sanitare satisfăcătoare, și milioane de persoane mor în fiecare an de maladii provocate de poluarea apei.

Diminuarea și degradarea resurselor de apă afectează cu precădere tările sărace, relatiile internationale, în special cele dintre Nord și Sud și chiar conflictele sociale și militare. Lipsa de apă traversează granitele prin comertul international de cereale, penuria și calitatea proastă stimulează tensiunile locale și regionale, mai ales în cazul resurselor partajate între mai multe state, mascându-se astfel o altă problemă internatională tot mai gravă. Așa cum remarca renumitul specialist Lester Brown, pentru unele zone, cum este cazul Africii de Nord, viitoarele războaie vor fi duse, probabil, mai mult pentru apă decât pentru petrol!

Lumea se expune în prezent unui vast deficit de apă – în mare măsură invizibil, recent din punct de vedere istoric și în creștere rapidă. Ziarele relatează despre râuri care nu mai ajung la mare, lacuri care dispar sau fântâni care seacă. Deficitul global de apă este un produs al triplării cererii de apă în ultima jumătate de secol și al răspândirii în lume a puternicelor pompe diesel și electrice. Forarea a milioane de puturi a făcut ca extragerea apei să depășească puterea de refacere a numeroase acvifere. Eșecul guvernelor de a limita pomparea la cantitătile suportabile de către acvifere înseamnă că nivelul apei freatice scade acum în zeci de Tări. Extragerea apei din subsol literalmente subminează viitorul unor tări.

Legătura dintre apă și hrană este puternică. Necesarul nostru zilnic de apă de băut este de circa 4 litri pe zi, în timp ce pentru producerea hranei zilnice se consumă cel putin 2.000 de litri, de 500 de ori mai mult. În societătile îmbelșugate, unde cerealele se consumă sub forma de produse animale, consumul de apă ajunge ușor la 4.000 litri pe zi.

În întreaga lume, 70% din cantitatea de apă deviată din râuri sau pompată din subsol este folosită pentru irigatii, 20% este utilizată în industrie, iar 10% pentru consumul casnic. Cererea de apă crescândă constant în toate trei sectoarele se intensifică. În bătălia pentru apă, agricultura pierde aproape întotdeauna în favoarea orașelor și a industriei.

Epuizarea finală a acviferelor ar putea fi bruscă și impredictibilă, pur și simplu fiindcă nu știm câtă apă rămâne în multe acvifere. Productivitatea ridicată a irigatiilor cu apă subterană înseamnă că diminuarea productiei de hrană va fi cu atât mai mare când apa subterană se va epuiza. Înseamnă că, în curând deficitul de apă se va traduce într-un deficit alimentar.

Apele se pot clasifica după câteva criterii:

al administrării lor,

al așezării,

al destinatiei economice,

al formei de proprietate etc.

După criteriul administrării, apele pot fi:

– internationale,

– teritoriale

– nationale.

Apele internationale sunt acelea la care statul român este riveran cu alte state, cele care intră sau trec peste granitele tării, precum și cele la care interesele unor state străine au fost recunoscute prin tratate și conventii internationale.

Apele teritoriale – numite și ape maritime interioare – sunt cele cuprinse în portiunea de la tărmul tării noastre spre larg, a căror întindere și delimitare se stabilesc prin lege.

Apele nationale sunt fluviile, râurile, pârâurile, canalele și lacurile navigabile interioare, precum și apele fluviale și râurile de frontieră stabilite prin acte juridice internationale.

În functie de așezarea lor, se disting:

– ape de suprafată

– ape subterane. Apele de suprafată se găsesc deasupra solului, fie în mișcare (ape curgătoare), fie rămânând, în principiu, în același loc (lacurile). Apele subterane se găsesc la o adâncime oarecare sub pământ, nefiind vizibile la suprafată.

După destinatia lor economică distingem:

– ape de folosintă generală,

– ape destinate industriilor,

– ape pentru agricultură

– ape cu destinatii speciale.

Apele de folosintă generală sunt cele utilizate pentru satisfacerea nevoilor populatiei (situatie în care apa reprezintă obiect de consumatie individuală).

Apele destinate industriilor (ape industriale) sunt cele folosite de aceste ramuri economice pentru realizarea unor produse noi.

Apele destinate agriculturii sunt, în special, cele folosite pentru irigatii (când apa reprezintă un obiect al muncii).

Apele cu destinatii speciale sunt utilizate pentru navigatie, pentru pescuit, pentru producerea energiei electrice etc. (când apa constituie un mijloc de productie).

După criteriul formei de proprietate, legiuitorul distinge în Legea apelor nr.107/1996:

– ape apartinând domeniului public

– ape apartinând domeniului privat.

Apele apartinând domeniului public sunt cele de suprafată, împreună cu albiile lor minore, având lungimi mai mari de 5 km și bazine hidrografice ce depășesc suprafata de 10 km pătrati; malurile și cuvetele lacurilor; apele subterane; apele maritime interioare; faleza și plaja mării, cu bogătiile lor naturale și potentialul energetic valorificabil; marea teritorială și fundul apelor maritime. Domeniul public local al comunelor, orașelor și municipiilor este alcătuit, printre altele, din lacurile și plajele care nu sunt declarate de interes public national sau judetean.

Domeniul privat include apele ce au albiile minore cu lungimi mai mici de 5 km și cu bazine hidrografice care nu depășesc suprafata de 10 km pătrati, pe care apele nu curg permanent.

Acestea apartin detinătorilor, cu orice titlu, ai terenurilor pe care se formează sau curg.

Cunoscând diferitele tipuri de apă este mai clară modalitatea de actiune a tuturor factorilor implicati în exploatarea ei pentru a preveni poluarea de orice natură.

Legea apelor nr.107/1996, prevede că poluarea apelor este „alterarea calitătilor fizice, chimice sau biologice ale acestora, peste o limită admisibilă stabilită, inclusiv depășirea nivelului natural de radioactivitate, produsă direct sau indirect de activitătile umane, care fac ca apele să devină improprii pentru folosirea normală, în scopurile în care această folosire era posibilă înainte de a interveni alterarea".

Poluarea apelor de suprafată o generează:

-sursele de poluare concentrate sau organizate, reprezentate de apele uzate orășenești ce se deversează continuu sau ape uzate industriale, cu descărcarea permanentă sau intermitentă;

– sursele de poluare neorganizate, dispersate pe suprafata bazinului hidrografic al cursului de apă, constituite din apele de precipitatii care spală teritoriul localitătilor sau al drumurilor, depozitele de reziduuri, terenurile agricole pe care s-au aplicat îngrășăminte sau pesticide.

În cazul apelor subterane, sursele de impurificare, provin în principal, din:

– amestecarea cu ape saline, gaze sau hidrocarburi produse ca urmare a unor lucrări miniere sau de foraje;

– infiltratiile de la suprafata solului a tuturor categoriilor de ape care produc impurificarea dispersată a surselor superficiale;

– impurificări produse în sectiune de captare, datorită nerespectării zonei de protectie sanitară sau a conditiilor de executie.

Există cel putin cinci categorii de poluanti:

de natură fizică,

chimică,

biologică,

bacteriologică

radioactivă,

toti aceștia rezultând din diferite activităti umane.

Principalii agenti fizici ce duc la poluarea apelor sunt reprezentati, în mare parte, de substantele radioactive și de apele termale, proveniti din procesele de răcire tehnologică a diferitelor agregate industriale; sursele de contaminare radioactivă a apelor folosite la uzinele atomice, deșeurile atomice etc.

Poluarea chimică se produce prin infestarea cu plumb, mercur, azot, hidrocarburi, detergenti și pesticide. În ultimul timp, se acordă o atentie deosebită efectelor negative pe care le au produsele chimice asupra mediului înconjurător, în general, și asupra apelor în special.

Din punct de vedere al persistentei în apă, există poluanti:

– biodegradabili, care pot fi metabolizati de flora și fauna acvatică,

– poluanti nebiodegradabili, care se mentin ca atare în ape, acumulându-se în timp

– poluanti termici ca rezultat al impactului antropic,

Numărul de poluanti identificati în apă a crescut vertiginos. Astfel, dacă la nivelul anilor 1960-1965, analizele fizico- chimice se limitau la cca. 50-75 de indicatori, în prezent, pentru o caracterizare numai a poluării organice se au în vedere cca. 300 de indicatori.

In Romania, administrarea resurselor si calitatii apelor de suprafata se realizeaza prin intermediul Administrației Naționale ”Apele Române”, aflată în coordonarea autorității publice centrale din domeniul apelor, respectiv Ministerul Mediului și Dezvoltarii Durabile.

Starea globalã a corpurilor de apã de suprafatã din Romania

Scăderea continuă a apei freatice și poluarea apelor de suprafată a dus la globalizarea deficitelor de apă. Când șocurile apei vor deveni șocuri alimentare iar scăderea nivelului apei freatice se va traduce în preturi mai mari la alimente, ne vom da seama că lumea s-a schimbat fundamental. După cum notează Asit K. Biswas, director la Third World Centre for Water Management , „ Lumea se îndreaptă către o criză de apă fără precedent în istoria umană. Evolutiile din domeniul apei și administrarea ei se vor schimba mai mult în următorii 20 de ani decât în ultimii 2000 de ani".

II. Specia umană – sprijin și pericol pentru mediul înconjurător

II.1. AȘEZĂRI UMANE

Agricultura a pus bazele pentru formarea orașelor, adică a așezărilor umane. Creșterea

productivitătii agricole, produsă cu circa 6.000 de ani în urmă de către irigarea solurilor din

bazinul Eufratului, a dat avânt creării primelor orașe. Câteva mii de ani mai târziu, revolutia industrială a dat orașelor un nou avânt, ca urmare a dezvoltării transporturilor de orice tip: naval, cu trenul, cu autovehiculul. Astfel, urbanizarea populatiei globului s-a concentrat îndeosebi în ultima jumătate a secolului trecut.

Orașele au fost în centrul evolutiei civilizatiei moderne. Probabil că nu este o coincidentă faptul că, prima limbă scrisă a apărut în orașele timpurii. La începutul erei creștine, existau câteva orașe mari: Atena, Alexandria și Roma. O listă cu 10 dintre cele mai populate orașe ale lumii, la diverse date selectate, ne poate spune multe despre istoria, înflorirea și declinul civilizatiilor expansiunea și dezintegrarea imperiilor, despre industrializare și, mai recent, despre variatiile de creștere demografică a diferitelor tări.

În anul 1000, cele 10 orașe cu cea mai mare populatie erau larg dispersate în toată Lumea Veche. Dar în anul 1900, un secol după începutul Revolutiei Industriale, aproape toate orașele mari erau în Occidentul industrial. În anul 2000, după un secol de creștere demografică record – majoritatea erau concentrate în Lumea a Treia – 7 dintre primele 10 fiind în Tările în curs de dezvoltare.

Prin așezare umană se întelege o localitate de orice nivel – oraș care poate fi organizat și ca municipiu, comună care cuprinde satele și cătunele- acestea constituind o unitate administrativ- teritorială. Ea include constructiile locuinte, cele publice, institutiile private, platformele industriale, pietele și străzile, locurile de odihnă și agrement, în general tot ceea ce există în interiorul limitelor administrative ale localitătii și este creat de om.

Trăim într-o lume în continuă urbanizare. În afara creșterii populatiei însăși, urbanizarea este tendinta demografică predominantă. Cele 150 de milioane de locuitori ai tuturor orașelor, din 1990 au crescut la 2,9 miliarde în 2000, o multiplicare de 19 ori. În același timp, fractia urbană a populatiei globului a crescut de la 10 procente la 46 de procente. Dacă noua tendintă continuă, în 2007, mai mult de jumătate dintre noi vom trăi în orașe. Pentru prima oară în istorie, vom fi o specie urbană. Urbanizarea la scara actuală este ceva nou în istorie. În cea mai mare parte a existentei noastre, am trăit în grupuri mici de vânători în mediul natural. Nu mai de mult de anul 1800, doar Beijingul avea un milion de locuitori. Astăzi, 326 de orașe au cel putin atâtia locuitori. Și mai există 19 megapoluri, cu 10 milioane sau chiar mai multi locuitori. Populatia de 26 de milioane a orașului Tokyo echivalează aproape populatia Canadei. Mexico City are o populatie de 18 milioane de locuitori, aproape egală cu populatia Australiei. Mumbai (fost Bombay), Sao Paulo, NewYork, Lagos, Los Angeles, Calcutta și Șanghai le urmează îndeaproape.

Orașele sunt nenaturale. Ele implică o concentrare a hranei, apei, energiei și materialelor, pe care natura nu o poate asigura. Aceste mase de materiale trebuie apoi dispersate sub formă de gunoaie, deșeuri umane, precum și poluanti ai aerului și apei. Deși orașele acoperă mai putin de 2 procente din suprafata planetei, ele sunt responsabile pentru 78 de procente din emisia de carbon, pentru 60 de procente din consumul de apă menajeră și peste 76 de procente din lemnul utilizat în scopuri industriale.

Locuitorii orașelor impun un tribut disproportionat de greu asupra ecosistemului planetei, pur și simplu din cauza obligatiei de a concentra așa de multe resurse în aria urbană pentru satisfacerea necesitătilor vitale zilnice ale locuitorilor. Vaste cantităti de hrană și apă trebuie aduse în orașe, iar rezultatul de deșeuri umane concentrate trebuie apoi dus în afara orașelor. Industriile, care profită de forta de muncă din orașe, cer materii prime. Acestea, de asemenea, trebuie transportate, adeseori pe distante mari. Bunurile finite trebuie apoi expediate la pietele din tară și, pe măsură ce procesul de globalizare avansează, în alte părti ale lumii.

Procesul de urbanizare crește continuu. În timp ce, odinioară, migratia înspre orașe provenea în mare parte datorită atractiei urbane, în prezent ea este împinsă mai mult de lipsa oportunitătilor de la tară. În majoritatea tărilor în curs de dezvoltare, acest flux dinspre zonele rurale depășește mult capacitatea orașelor de asigurare a locurilor de muncă, a locuintelor, energiei electrice, apei, sistemelor de evacuare a apei și gunoiului, precum și a serviciilor sociale, rezultând o serie de grupuri de intruși, dintre care multi trăiesc în conditii extreme, uneori neumane.

O anumită incertitudine planează asupra viitorului îndepărtat: ipoteza unei plafonări la 9 miliarde este avansată de unii cercetători, dar expertii ONU consideră că un fenomen de stabilizare nu ar putea interveni decât la sfârșitul secolului al XXI-lea, la o populatie de 10-12 miliarde de oameni, limitarea nașterilor ca practică, politică și legislatie devenind atunci răspândită pe tot globul.

În conditiile în care, numai 52,7% din populatia tării trăiește în mediul urban, România rămâne încă un stat cu un grad relativ de urbanizare. Totuși reteaua de așezări umane, compusă din 268 de orașe și 13.100 sate, constituie o structură destul de complexă, chiar dacă este relativ bine distribuită. De aceea, tara noastră acordă o importantă deosebită elaborării și aplicării unei legislatii eficiente în acest domeniu. Unele reglementări fundamentale sunt cuprinse în Constitutie, altele în Legea protectiei mediului.

Ca reglementari speciale există:

Legea nr.50/1991 privind autorizarea executării constructiilor și unele măsuri pentru realizarea locuintelor;

Legea nr.10/1995 privind calitatea în constructii;

H.G. nr.925/1995 privind aprobarea Regulamentului de verificare și expertizare tehnică de calitate a proiectelor, a executiei lucrărilor și a constructiilor;

Ordinul ministrului sănătătii nr.536/1997 pentru aprobarea Normelor de igienă și a recomandărilor privind mediul de viată al populatiei;

H.G. nr. 1076/2004 privind stabilirea procedurii de realizare a evaluării de mediu pentru planuri și programe;

O.G.nr.43/1997 privind regimul juridic al drumurilor;

H.G.nr.700/1997 privind reorganizarea Centrului pentru Administratia și Protectia

Patrimoniului Culturii din subordinea Ministerului Culturii, etc.

Din această legislatie bogată rezultă preocuparea statului român atât pentru protectia așezărilor umane propriu-zise (orașe, comune), precum și a obiectivelor create de om în afara acestora, cum sunt: autostrăzile, șoselele, căile ferate, sistemele de transport al energiei electrice, gazelor naturale, apelor, petrolului, podurile, viaductele, barajele etc. Legislatia de mediu trebuie să contribuie la protectia omului în tot acest sistem artificial creat de el însuși, realizându-se conditiile necesare pentru mentinerea și îmbunătătirea nivelului de trai acolo unde populatia locuiește și își desfășoară activitatea.

Principiile generale, cadrul de actiune și obiectivele protectiei așezărilor umane au fost stabilite pentru început în cadrul Conferintei de la Vancouver din 1976. În Declaratia adoptată s-a precizat că, o mare parte a populatiei, îndeosebi din tările subdezvoltate trăiește în așezăminte necorespunzătoare, iar dacă nu se întreprind măsuri la nivel national și international aceste conditii se vor agrava datorită: creșterii economice inechitabile; conditiilor economice și ecologice grele; șomajului, analfabetismului, bolilor și sărăciei; poluării aerului, apei și pământului; creșterii necontrolate a populatiei etc.

Actiunile privind așezările umane trebuie să urmărească mai multe elemente între care amintim:

atenuarea diferentelor între regiuni și în interiorul zonelor urbane ;

folosirea eficientă a fortei de muncă, a locuintelor, pământului, serviciilor;

repartitia judicioasă a populatiei;

estetica zonelor interioare și exterioare ale așezărilor umane etc.

Protectia mediului în așezările umane se realizează în functie de factorii de mediu: aer, apă, sol, subsol, prin metode de combatere a poluării și prin procedee tehnice cum sunt:

amplasarea industriilor poluante la distantă fată de localităti;

folosirea unor metode tehnologice care nu poluează;

reducerea emanatiilor mijloacelor de transport;

neutralizarea deșeurilor; desfășurarea în conditii de sigurantă a activitătilor periculoase pentru om și mediu etc.

II.2. Preocuparea umanitătii de a reglementa relatia sa cu natura; istorie și actualitate în domeniu

Fără îndoială, prevenirea disparitiei speciilor amenintate impune omenirii un ansamblu de măsuri speciale. Pentru a determina ierarhia urgentelor se recurge mai ales la o formulă care să tină seama deopotrivă de amploarea și de gradul de iminentă al pierderii.

Păstrarea biodiversitătii implică o conservare riguroasă a principalelor tipuri de ecosisteme; aceasta determină amplificarea considerabilă a numărului și suprafetei parcurilor nationale și altor categorii de arii protejate. Ca atare, conform teoriei populării insulare, numărul de specii care populează un tip de habitat determinat, indiferent că este continental ori oceanic, este direct legat de suprafata totală pe care o ocupă. De altfel, alegerea localizării de arii protejate trebuie să fie efectuată nu numai în functie de criterii administrative, legate, de pildă, de stăpânirea funciară, dar și tinându-se cont de gradul de importantă regională sau locală a biodiversitătii și de iminenta amenintărilor. În acest context, rezervatiile naturale, parcurile nationale și alte zone protejate trebuie să fie stabilite cu prioritate în zonele care corespund centrelor de endemism în care există atât cea mai mare vulnerabilitate a biodiversitătii, cât și bogătia specifică cea mai ridicată.

După crearea primului parc national din timpurile moderne, cel din Yellowstone, în 1872, numărul total al ariilor protejate, precum și suprafata aferentă, au crescut într-o manieră considerabilă. În 1990 existau circa 6.940 de parcuri nationale și de rezervatii analoage în lume, acoperind aproape 700 de milioane ha.

Trebuie subliniat faptul că, oricât de remarcabile ar fi, crearea de arii protejate și conservarea lor nu sunt suficiente pentru atingerea obiectivului complex al conservării naturii, întrucât rămâne în afară problema restului suprafetei diverselor regiuni ale lumii, supuse în întregime artificializării „transparente" în câmpuri ori plantatii de arbori de înalt randament ori, și mai rău, în zone urbane și industriale. Actiunea lumii moderne asupra diverselor medii naturale apartinând biosferei se traduce, în definitiv, printr-o distrugere fără precedent a speciilor trăitoare. Prin urmare, dacă nu se întreprinde un efort substantial de protectie a naturii, omul va anihila în câteva decenii biodiversitatea actuală, ca o consecintă a evolutiei distructive imprimată tot de om cu câteva secole în urmă.

Referitor la binomul om-societate, un loc privilegiat se conferă valorilor de solidaritate și deschidere, restaurării unei tesături de relatii interumane și comunitare într-o lume socială deopotrivă planetară și diversificată prin particularizare, marcată profund de modernizare.

În cadrul ecuatiei om-știintă, progresul trebuie conceput ca alegerea permanentă și conștientă a societătii pentru înflorirea și autonomia persoanei.

III. Reglementari in domeniul protectiei mediului

III.1. Reglementări internationale actuale privind protectia mediului

Interactiunea dintre om și natură a existat din cele mai vechi timpuri, cu mult mai înainte de aparitia statului și dreptului ca forme de existentă socială. Ea a generat fenomene culturale diferite în eforturile permanente de adaptare între conditia umană și mediul natural. Dreptul pare a fi apărut și a se fi manifestat relativ uniform, în fibra sa esentială, de la o comunitate umană la alta și chiar la nivel planetar. "Datul" ecologic pare a fi marcat esential fenomenul juridic. Cercul de aparitie, evolutie și afirmare a dreptului s-a deschis și se va închide, într-o perspectivă rezonabilă, prin și cu dreptul mediului.

Raportarea la conditiile naturale primare de subzistentă a produs reguli obligatorii minime, care mai apoi s-au transpus în cadrul existentei sociale. Aceste norme primordiale de pre-drept, legate atât de natural, au constituit „certificatul de naștere" al dreptului, care, iată, a apărut ca drept al mediului, al raporturilor, încă confundabile, dintre om și natură, conditia naturală fiind atotbiruitoare.

Născut ca "drept al mediului", al raporturilor dintre om și societate, dreptul, sistemul juridic în general, s-a refugiat treptat, complet și definitiv în social. Aparitia și afirmarea presantă a problemelor ecologice în a doua jumătate a secolului al XX-lea au reclamat rapid implicarea reglementării juridice.

Dar cel mai spectaculos element îl constituie faptul că, în acest context, dreptul a trebuit să facă saltul fundamental de la dreptul individului (exprimat în puzderia de ramuri și discipline particulare, de la dreptul constitutional și administrativ la dreptul civil și penal, în plin proces de multiplicare, pe măsura diversificării vietii sociale), la dreptul speciei umane (dreptul mediului, menit să găsească și să asigure reconcilierea și armonia dintre om, ca specie, și celelalte elemente ale biodiversitătii, ale mediului în general). În virtutea unei asemenea evolutii inexorabile, cercul devenirii dreptului pare a se închide tot prin dreptul mediului.

La nivel global, preocuparea pentru calitatea și protectia mediului înconjurător a fost pusă în discutie în anul 1972 la prima Conferintă Mondială a Natiunilor Unite pe această temă, care s-a desfășurat la Stockholm. Dezbaterile s-au concretizat într-o declaratie comună și o serie de recomandări adresate tărilor membre O.N.U. Ulterior, s-a trecut la Programul Natiunilor Unite pentru Mediu și s-au elaborat proiecte având ca obiective majore supravegherea gradului de poluare a oceanului planetar, degradarea solului, defrișarea pădurilor ș.a., precum și studii interdisciplinare care au evidentiat riscurile degradării ireversibile a mediului și necesitatea corelării creșterii economice cu protectia mediului înconjurător.

De asemenea, o mare realizare contemporană o constituie faptul că protectia mediului este plasată în fruntea listei drepturilor și libertătilor fundamentale ale omului. Functia de protectie a mediului s-a consolidat cu aparitia dreptului la dezvoltare și la creșterea economică. Problemele mediului înconjurător sunt inseparabile de cele ale bunăstării și de procesele economice în general. În acest sens, Comisia Mondială asupra Mediului și Dezvoltării de pe lângă O.N.U. a finalizat o serie de recomandări, una dintre acestea referindu-se la implementarea conceptului de "dezvoltare durabilă". Conceptul de dezvoltare durabilă a fost recomandat de Adunarea Generală a O.N.U., prin Rezolutia nr.42/1987, ca principiu director al strategiilor și politicilor nationale în domeniul evolutiei economice și protectiei mediului. Termenul de "dezvoltare durabilă" apelează la notiuni, ca: "viabilitate" sau "sustinere pe termen lung" sau "fiabilitate". Aceste notiuni pot căpăta semnificatii diferite în functie de cei ce le folosesc sau de locul unde le folosesc.

"Dezvoltarea durabilă" a fost a introdusă în Raportul Brundtland 1987 și acceptată de reprezentantii guvernelor celor 7 tări puternic industrializate.

Conceptul de dezvoltare durabilă a fost definit ca fiind acel tip de dezvoltare economică care asigură satisfacerea necesitătilor prezente fără a compromite posibilitătile generatiilor viitoare de a-și satisface propriile cerinte. Obiectul general al dezvoltării durabile este de a găsi un spatiu al interactiunii dintre patru sisteme: economic, uman, ambiental și tehnologic într-un proces dinamic și flexibil de functionare.

În contextul sporirii eforturilor nationale și internationale pentru promovarea dezvoltării unui mediu înconjurător sănătos în toate tările, Adunarea Generală O.N.U. din 22 decembrie 1989 a lansat apelul la întrunire globală care să definească strategia pentru stoparea efectelor degradării mediului.

Ziua Mondială a Mediului din anul 1992 a fost marcată de un eveniment unic în istoria omenirii și anume, cea de a doua Conferintă a Natiunilor Unite pentru Mediu și Dezvoltare de la Rio de Janeiro. (Ziua de 5 iunie a fost proclamată ca "Ziua Mondială a Mediului Înconjurător" cu ocazia Conferintei de la Stockholm).

Cel mai important document adoptat a fost Declaratia de la Johanesburg, care cuprinde angajamentul statelor semnatare de a promova și consolida principiile de bază ale dezvoltării durabile – dezvoltarea economică, dezvoltarea socială și protectia mediului – la nivel local, national , regional și global.

În Declaratie se recunoaște că eradicarea sărăciei, protectia și managementul resurselor naturale pentru asigurarea dezvoltării economice și sociale constituie obiective și cerinte esentiale ale dezvoltării durabile, fapt pentru care statele semnatare se angajează în lupta împotriva tuturor factorilor care împiedică această dezvoltare.

Toate aceste initiative pe plan mondial au avut marele merit de a fi abordat problema protectiei mediului și a metodelor de implementare de o manieră globală, și aceasta în toate sensurile termenului. Globalitate în sensul unei conceptii planetare asupra mediului, dar și în ceea ce privește structurile institutionale ale lumii. În sfârșit, globalitate întrucât toate temele au fost abordate și au făcut obiectul reflectiilor mai mult sau mai putin aprofundate.

Sub raport institutional, organismele create în sânul O.N.U., respectiv PNUE și Fondul pentru Mediu, menit să alimenteze financiar actiunile pertinente au jucat rolul coordonator pentru alte organizatii internationale, atât pentru cele din sistemul Natiunilor Unite, cât și pentru cele regionale. Sub egida organizatiei mondiale s-au elaborat și s-au adoptat o serie de documente internationale care au reglementat cooperarea internatională în diferite sectoare ale protectiei mediului.

În domeniul conservării naturii au fost adoptate o serie de conventii precum:

Conventia de la Ramsar din 2 februarie 1971 asupra zonelor umede de importantă internatională,

Conventia din 16 noiembrie 1972 asupra protectiei patrimoniului mondial, cultural și natural, ambele elaborate sub egida UNESCO,

Conventia de la Bonn din 23 iunie 1979 asupra conservării speciilor migratoare apartinând faunei sălbatice și altele.

În acest context, mai amintim:

Conventia asupra poluării atmosferice transfrontaliere pe distante lungi, încheiată la Geneva la 13 noiembrie 1979,

Conventia – cadru de la Viena din 22 martie1985 și Protocolul de la Montreal din 1989 privind stratul de ozon etc.

În sfârșit, accidentul de la Cernobâl din 26 aprilie 1986 a determinat adoptarea în cadrul AIEA a două conventii: una privind notificarea rapidă a unui accident nuclear și o alta cu privire la asistenta în caz de accident nuclear sau urgentă radiologică.

Importante evolutii juridice au avut loc și pe plan regional. La nivel european, Actul final al Conferintei de la Helsinki din 1 august 1975 a consacrat un întreg capitol problemelor cooperării continentale în materie de mediu. Un rol important l-au avut institutiile regionale, de exemplu, Consiliul Europei, Consiliul Nordic (Conventia nordică privind protectia mediului, din 19 februarie 1974, a fost considerată mai mult un model pentru cooperarea privind ocrotirea mediului) etc. Totodată, PNUE, în colaborare cu alte institutii specializate ale ONU, a initiat adoptarea unei serii de conventii privind „mările regionale".

Preocupări vizând cooperarea în domeniul protectiei mediului au revenit și organizatiilor neguvernamentale, în frunte cu Uniunea Internatională pentru Conservarea Naturii și Resurselor (UICN), Greenpeace etc.

III.2. Legislatia românească privind conservarea mediului ambiant; aparitie, dezvoltare și actualitate

Aparitia, dezvoltarea și constituirea legislatiei românești privind mediul ca ramură de drept autonomă are o istorie relativ recentă și a cunoscut mai multe etape cu caracteristici proprii. Primele reguli nescrise de drept cutumiar, care vizau aspecte minore de ocrotire a naturii, s-a ajuns treptat la reglementările actuale, ce tind să se armonizeze cu legislatia comunitară și normele juridice privind problemele ecologice globale. Conceptiile generale exprimate de reglementările juridice au evoluat și ele de la o abordare utilitaristă, de ocrotire a factorilor de mediu în raport direct cu valoarea lor economică, cu utilitatea prezentată pentru om, toate până la viziunea care pune înainte de toate valoarea intrinsecă a mediului, protejându-se elementele sale.

Acest proces a fost puternic influentat, înainte de 1989, de evolutiile reglementărilor internationale în materie, de prima Conferintă a ONU privind mediul uman (Stockholm, iunie 1972), și după 1990, de hotărârile Conferintei mondiale de la Rio de Janeiro (iunie 1992) și de eforturile de integrare euroatlantică sub raport legislativ, în anul 1973 s-a adoptat Legea privind protectia mediului înconjurător (nr.9 din 20 iunie 1973) ca o reglementare-cadru, atotcuprinzătoare. Pe această bază juridică generală, ulterior s-au adoptat, o serie de acte normative vizând protectia unor factori de mediu precum : apa (Legea apelor nr.8 din 1974, Legea privind gospodărirea ratională, protectia și asigurarea calitătii apelor nr.5 din 1989), solul (Legea privind fondul funciar nr.58 din 1974 și Legea privind sistematizarea teritoriului și localitătilor urbane și rurale nr.59 din 1974), pădurile (Legea privind conservarea, protejarea și dezvoltarea pădurilor, exploatarea lor ratională, economică și mentinerea echilibrului ecologic nr.2 din 1987) etc.

De asemenea, au fost instituite o serie de reglementări speciale referitoare la unele substante și produse chimice sau alte produse care, prin natura lor, pot afecta negativ mediul, domeniul nuclear, regimul materialelor explozive în economie, regimul și produsele toxice etc. Au fost adoptate o serie de programe privind gestiunea unor importanti factori de mediu, precum: "Programul national de perspectivă pentru amenajarea bazinelor hidrografice" (Legea nr.1 din 1976), "Programul national pentru conservarea și dezvoltarea fondului forestier în perioada 1976- 2010" (Legea nr.2 din 1976) etc. Totodată, prin legile anuale ale "planului national unic de dezvoltare economico- socială" s-au stipulat o serie de indicatori economici referitori la calitatea mediului, eliminarea pagubelor aduse economiei prin poluarea și degradarea naturii, precum și recuperarea pe scară largă a substantelor reziduale, utilizabile în domeniul economic. Sub raport institutional, în 1974 s-a creat Consiliul National pentru Protectia Mediului Înconjurător, ca organ central al administratiei de stat, cu filiale teritoriale departamentale.

Totuși, cu toate realizările obtinute în domeniu, una din marile deficiente ale legislatiei ecologice din această perioadă a constituit-o slaba preocupare vizând aplicarea sa, inclusiv în privinta utilizării mijloacelor juridice (ca de pildă a sanctiunilor contraventionale sau penale, care, deși stipulate în diverse acte normative pertinente, au fost arareori aplicate). Preeminenta absolută a factorului economic a dus la neglijarea (aproape totală) a dimensiunii ecologice a dezvoltării, în ciuda declaratiilor oficiale

Transformările social-politice și economice care s-au desfășurat în România după decembrie 1989 au imprimat noi dimensiuni și modului de abordare și solutionare a problematicii protectiei, conservării și dezvoltării mediului. Constitutia din 8 decembrie 1991 a consacrat obligatia statului de a asigura "refacerea și ocrotirea mediului înconjurător, precum și mentinerea echilibrului ecologic", stabilind astfel conceptia generală conform căreia protectia mediului constituie o responsabilitate publică, a statului. Au fost ratificate o serie de conventii internationale, mai ales în domeniul protectiei naturii, care, potrivit legii fundamentale, fac parte din dreptul intern.

De exemplu, în urma aderării României la Conventia U.N.E.S.C.O. din 16 noiembrie 1972 privind patrimoniul cultural și natural ( prin Decretul nr. 187 din 1990) și la Conventia de la Ramsar din 2 februarie 1971 privind zonele umede de importantă internatională și înscrierii Deltei Dunării ca obiectiv al acestor tratate internationale, s-a adoptat Legea nr. 82 din 1993 privind constituirea Rezervatiei Biosferei "Delta Dunării". În același timp, printr-o serie de hotărâri de guvern s-au stabilit regulile speciale privind importul și exportul deșeurilor, regimul contraventiilor în sectoare precum apele, protectia propriu-zisă a mediului, măsuri stimulative ș.a

INSTITUTłI CU ATRIBUTII ÎN PROTEJAREA MEDIULUI

IV.1. Scurt istoric în domeniu

O parte importantă a legislatiei mediului este consacrată reglementării cadrului organizatoric propriu. Ideea centrală a acestor reglementări este că sistemul organizatoric respectiv este chemat să asigure un cadru corespunzător pentru realizarea de către organe și organizatii statale și neguvernamentale, precum și de către toate celelalte persoane, a sarcinilor în domeniul protectiei mediului. Sistemul organizatoric national al protectiei mediului este conceput în așa fel încât să cuprindă pe toti participantii la raporturile de dreptul mediului: statul și unitătile administrativ- teritoriale cu autoritătile centrale și locale care au atributii, directe sau indirecte, în domeniul protectiei mediului; persoanele juridice private care au ca scop protectia mediului sau care sunt potentiali poluatori ori victime ale poluării; persoanele fizice în calitatea lor de victime sau de poluatori.

După agravarea crizei ecologice internationale guvernele diferitelor state și-au pus problema creării la nivel national a unor institutii specifice domeniului, care să se ocupe de gestionarea și administrarea problemelor protectiei și dezvoltării durabile a mediului

După decembrie 1989, dezvoltarea institutiilor mediului a cunoscut mai multe formule organizatorice, care reflectă, într-o măsură semnificativă, prioritatea acordată de către autorităti problematicii ecologice. Prin decretul nr.11 din 28 decembrie 1989 al C.F.S.N. s-a înfiintat Ministerul Apelor, Pădurilor și Mediului Înconjurător, prin reorganizarea Consiliului National al Apelor, Ministerului Silviculturii și Consiliului National pentru Protectia Mediului Înconjurător, care se desfiintau. Astfel, se consacra o nouă formulă organizatorică, în cadrul aceluiași minister, se reuneau competentele de administrare și gestionare, de exploatare și protectie a factorilor naturali de mediu.

Într-o viziune sectorială, atributiile și structura organizatorică a ministerului erau grupate pe cele trei mari domenii: ape, mediu și păduri.

În domeniul mediului, ministerul se preocupa de: asigurarea protectiei apelor, aerului, solului și a celorlalti factori de mediu, mentinerea echilibrului ecologic, organizarea și exploatarea unui sistem national de monitoring, exercitarea măsurilor politienești privind aplicarea și respectarea dispozitiilor legale în materie etc.

Ulterior, obiectivul ministerului a devenit, aplicarea strategiei dezvoltării și politicii guvernului în domeniul gospodăririi apelor, pădurilor și protectiei mediului.

În privinta structurilor teritoriale, prin H.G. nr.483 din 1990 s-au înfiintat inspectorate pentru protectia mediului înconjurător în fiecare judet și municipiul București, ca unităti cu personalitate juridică, subordonate departamentului mediului înconjurător din Ministerul Apelor, Pădurilor și Mediului Înconjurător. Ulterior, în plan judetean s-au instituit agentii de protectia mediului, ca servicii publice descentralizate, și filiale ale regiilor autonome ale apelor și pădurilor.

Ca expresie a preocupărilor de integrare europeană, la nivel central s-a constituit un departament pentru integrare, iar la nivelul fiecărui inspectorat judetean – un compartiment necesar dezvoltării capacitătilor de initiere și participare la fazele de identificare și implementare a strategiilor de armonizare și a programelor comunitare și internationale. De asemenea, în structura fiecărei APM s-a creat serviciul pentru protectia naturii și arii protejate și serviciul de monitorizare integrată a factorilor de mediu și serviciul de inspectie ecologică și urmărire a investitiilor pentru protectia mediului.

În ultimii ani se remarcă în România accentuarea tendintelor de afirmare a unor structuri administrative cu caracter specific, inclusiv în plan teritorial, reprezentând adevărate circumscriptii ecologice. Acestea urmăresc gestionarea și protectia anumitor factori de mediu în mod unitar și se organizează teritorial și structural independent de diviziunile administrativ- teritoriale ale tării. Asemenea circumscriptii ecologice sunt în prezent bazinele hidrografice (definite de lege drept unităti fizico-geografice ce înglobează reteaua hidrografică până la umpăna apelor), fondurile forestiere, inspectoratele silvice, fondurile de vânătoare sau Administratia Rezervatiei Biosferei "Delta Dunării".

IV.2. Organisme autonome române cu atributii de protectie a mediului

Sistemul organizatoric national al protectiei mediului, bazat pe interese publice sau private, cuprinde în structura sa următoarele: autoritătile publice; persoanele juridice, altele decât autoritătile publice; persoane fizice. Acest sistem cuprinde organele centrale și locale ale statului, în primul rând pe cele a căror activitate privește, direct sau indirect, protectia mediului și îmbunătătirea conditiilor de mediu. Puterea legislativă – Parlamentul României – adoptă Constitutia tării și normele juridice speciale ale dreptului mediului, prin care reglementează relatiile sociale – obiect de reglementare al acestei ramuri de drept.

Puterea executivă are atributii complexe în protectia mediului. În primul rând, în vederea aplicării în practică a legilor votate în Parlament, organele executive adoptă reglementări sub forma unor hotărâri sau ordonante ale Guvernului, a unor ordine ale miniștrilor și a unor hotărâri și decizii ale consiliilor judetene sau locale, contribuind astfel, în mod substantial, la eficienta practică a dreptului mediului. Puterea executivă, mai ales cea judeteană și locală are rolul să realizeze sarcinile protectiei mediului, iar prin persoanele împuternicite să constate încălcările legislatiei și să aplice sanctiunile prevăzute. Puterea judecătorească are un rol important în cadrul acestui sistem organizatoric, prin solutionarea corespunzătoare a litigiilor ivite în cadrul raporturilor de dreptul mediului și aplicarea sanctiunilor date în competenta lor prin lege.

În sistemul autoritătilor publice un rol important îl are Guvernul României. Acesta coordonează activitatea celorlalte componente în domeniu și are răspundere globală în cadrul programului de guvernare aprobat de Parlament pentru realizarea sarcinilor de protectie a mediului. Prin organele și organismele subordonate, Guvernul transpune în practică, în teritoriu sarcinile ce-i revin statului român, care trebuie să asigure refacerea și protectia mediului, precum și mentinerea echilibrului ecologic.

Guvernul României a adoptat în iulie 1999 Strategia natională a dezvoltării durabile, care constituie fundamentul pentru elaborarea și dezvoltarea strategiilor sectoriale, în rândul cărora detine un rol de prim rang aceea referitoare la problematica mediului. Ca strategii sectoriale au fost aprobate :

Strategia dezvoltării durabile a silviculturii românești în perioada 2000-2020 ;

Strategia dezvoltării durabile a apelor în perioada 2000-2020;

Strategia protectiei mediului în România în perioada 2000-2020.

La elaborarea Strategiei protectiei mediului s-au avut în vedere resursele naturale de care dispune România, stadiul dezvoltării economice și sociale și , mai ales, calitatea factorilor de mediu, ca premise ale elaborării. Strategia are un caracter dinamic, se actualizează tinând seamae fiecare etapă parcursă și se corectează în functie de elementele nou apărute. Aceasta răspunde cerintelor și sarcinilor celor implicati în protectia mediului pe plan national și international, obligatiilor ce revin tării noastre din conventiile la care a aderat sau este parte . De asemenea, ea constituie modul de rezolvare a problemelor complexe din domeniu, determinând elaborarea unui Program National de Actiune, care este racordat la Programul european din domeniu, aprobat de Conferinta Ministerială de la Lucerna din aprilie 1993, care a fost însușit și de România.

IV.3. Ministerul mediului

Sarcinile de specialitate privind protectia mediului revin autoritătii centrale, adică Ministerului Mediului și Padurilor.

Ministerul Mediului și Pădurilor (MMP) realizează politica națională în domeniile mediului, gospodăririi apelor și managementului silvic, îndeplinind rolul de autoritate de stat, de sinteză, coordonare și control în aceste domenii, direct sau prin organisme tehnice specializate, autorități sau instituții publice aflate în subordinea, coordonarea sau sub autoritatea ministerului.

Conform legislației în vigoare, Ministerul Mediului și Pădurilor este desemnat ca autoritate de management pentru Programul Operational Sectorial pentru infrastructura de mediu.

Ministerul Mediului și Pădurilor acționează pentru a proteja mediul și resursele naturale, pentru a garanta generației actuale și celor viitoare un mediu curat, în armonie cu dezvoltarea economică și progresul social.

Domeniile de competență ale MMP

controlul poluării industriale,

calitatea aerului și zgomot ambiental,

managementul ariilor naturale protejate, conservarea biodiversității, securitatea biologică,

infrastructură de mediu,

gestionarea deșeurilor,

gestionarea substanțelor și preparatelor chimice periculoase,

protecția solului și subsolului,

dezvoltare durabilă,

schimbări climatice,

managementul apelor,

managementul sectorului forestier,

meteorologie,

hidrologie și hidrogeologie

Atributiile specifice ce revin ministerului sunt:

în domeniul gospodăririi apelor- se realizeaza prin intermediul Administrației Naționale ,,Apele Române” care are în structura sa 11 Administrații Bazinale de Apă, organizate pe bazine hidrografice, Institutul Național de Hidrologie și Gospodărire a Apelor și Exploatarea Complexă Stânca Costești.

Administrația Națională ”Apele Române” este o instituție publică de interes național cu personalitate juridică, finanțată din venituri proprii, aflată în coordonarea autorității publice centrale din domeniul apelor, respectiv Ministerul Mediului și Pădurilor.

Administrația Națională ”Apele Române”administrează bunurile din domeniul public al statului de natura celor prevăzute de art. 136 alin. 3 din Constituția României, republicată, bunurile proprietate publică prevăzute de Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, cu modificările și completările ulterioare, precum și patrimoniul propriu.

Administrația Națională "Apele Române" administrează apele din domeniul public al statului și infrastructura Sistemului Național de Gospodărire a Apelor formată din lacuri de acumulare, diguri de apărare împotriva inundațiilor, canale, derivații interbazinale, prize de apă și alte lucrări specifice, precum și infrastructura sistemelor naționale de veghe hidrologică, hidrogeologică și de monitorizare a calității resurselor de apă aflate în patrimoniul său, în scopul cunoașterii și a gestionării unitare pe ansamblul țării, a resurselor de apă de suprafață și subterane.

Atributii ale Administrației Naționale "Apele Române:

stabilește regimul de utilizare a resurselor de apă și asigură elaborarea de cercetări, studii, prognoze și strategii în domeniu;

realizează unitatea de conceptie în acest domeniu și colaborează cu celelalte autorităti ale administratiei publice centrale și locale pentru amenajarea complexă a bazinelor hidrografice, descoperirea unor noi surse de apă și protectia lor împotriva epuizării și degradării;

coordonează activitatea de avizare și autorizare a lucrărilor ce se construiesc pe ape;

organizează întocmirea cadastrului apelor;

asigură documentatiile pentru concesionarea resurselor de apă;

stabilește strategia la nivel national în domeniul meteorologiei, hidrologiei, sistemului de informare, prognoză și avertizare asupra fenomenelor meteo periculoase , precum și a sistemului de avertizare în caz de calamităti și accidente în domeniu.

în domeniul protectiei mediului:

emite acordurile de mediu;

avizează licentele sau permisele prevăzute în actele normative;

omologhează împreună cu alte autorităti tehnologii, echipamente, produse și aparatură din domeniul său de activitate;

asigură desfășurarea activitătii de cercetare știintifică și inginerie tehnologică;

promovează măsuri pentru conservarea mediului și diversitătii biologice ;

stabilește regimul de administrare a ariilor protejate;

asigură cadrul legal pentru accesul societătii civile la informatiile de mediu;

avizează programele de exploatare a resurselor naturale ale tării;

formulează și propune strategii și politici pentru mediu și pentru dezvoltarea durabilă a tării, ș.a.

in domeniul gospodaririi padurilor- se realizeaza prin intermediul Regiei Naționale a Pădurilor – Romsilva care are ca scop gospodarirea durabilă și unitară, în conformitate cu prevederile amenajamentelor silvice și ale normelor de regim silvic, a fondului forestier proprietate publică a statului, în vederea creșterii contribuției pădurilor la îmbunătațirea condițiilor de mediu și la asigurarea economiei naționale cu lemn, cu alte produse ale pădurii și cu servicii specifice silvice, precum și coordonarea și implementarea programului național de ameliorare genetică a cabalinelor, promovarea pe plan național și internațional, a exemplarelor de cabaline valoroase din hergheliile Regiei Naționale a Pădurilor – Romsilva, prin organizarea de competiții sportive, târguri și expoziții, precum și cercetare-dezvoltare pentru creșterea animalelor de blană.

MMP are în subordine agentii de protectie a mediului, judetene și a municipiului București, care sunt servicii publice descentralizate, precum și mai multe institutii publice finantate de la bugetul de stat, precum Administratia Rezervatiei Biosferei "Delta Dunării" ș.a. În subordinea ministerului mai există unităti de cercetare știintifică, proiectare, documentare și informare, finantate din venituri extrabugetare (Institutul de Cercetări și Ingineria Mediului București, Institutul Român de Cercetări Marine Constanta, Institutul de Cercetări și Proiectări "Delta Dunării" Tulcea, Oficiul de Informare și Documentare București) și regii autonome sau societăti nationale.

Pe lângă minister functionează organisme consultative precum:

Comisia Centrală de Apărare Împotriva Inundatiilor, Fenomenelor Meteorologice Periculoase și Accidentelor la Constructiile Hidrotehnice;

Comisia Natională pentru Evaluarea Trofeelor Cinegetice;

Comisia Natională pentru Siguranta Barajelor și Lucrărilor Hidrotehnice;

Comitetul National Român pentru Programul Hidrologic International.

În vederea exercitării atributiilor sale, ministerul colaborează cu celelalte ministere și organe centrale de specialitate din subordinea Guvernului, cu autoritătile publice locale și cu alte organisme interesate. Amintim aici Ministerul Sănătătii, Ministerul Apărării Nationale, Ministerul Educatiei și Cercetării, Ministerul Transporturilor și Lucrărilor Publice , Ministerul Administratiei și Internelor ș.a.; de asemenea, cu organele vamale, Garda Financiară, etc.

IV.4 Autoritătile locale și rolul lor juridic în înfăptuirea politicii ecologice

Autoritătile administratiei publice judetene și locale sunt participante active la actiunile complexe de protectie a mediului, conform OUG 195/2005 aprobata Legea 265/2006, având sarcini deosebite în asigurarea serviciilor comunale necesare, în conducerea și îndrumarea activitătii organelor de protectie a mediului din subordinea lor .

Consiliile judetene analizează propunerile făcute de comune și orașe în vederea elaborării de prognoze pentru protectia și refacerea mediului. Prefectul poate dispune luarea măsurilor corespunzătoare pentru apărarea drepturilor cetătenilor la un mediu sănătos, prin organele legale constituite.

Aceste autorităti supraveghează aplicarea prevederilor din planurile de urbanism și amenajarea teritoriului, în acord cu planificarea de mediu; de asemenea, veghează ca agentii economici din zona de responsabilitate să nu comită accidente de poluare sau să facă depozitări necontrolate de deșeuri; dezvoltarea sistemelor de colectare a deșeurilor refolosibile; adoptă programe pentru dezvoltarea retelelor de canalizare, de aprovizionare cu apă potabilă, precum și pentru transportul în comun; asigură servicii în ecologia urbană și protectia mediului; promovează o atitudine corespunzătoare a populatiei fată de protectia mediului ș.a.

Aceste autorităti mai sunt obligate să ia măsuri de prevenire și limitare a impactului asupra sănătătii populatiei și a mediului a substantelor și deșeurilor de orice natură și să anunte autoritătile teritoriale pentru protectia mediului despre orice activitate neconformă cu prevederile legale; la solicitarea inspectoratelor pentru protectia mediului, a altor organizatii interesate, persoane fizice sau juridice, autoritătile locale pot, pe baza documentatiei avizate de Academia Română, să pună sub ocrotire provizorie în vederea declarării, arii protejate sau monumente ale naturii, anumite obiective care justifică aceasta.

CONCLUZII

Evolutia generala a societatii umane s-a realizat pe baza exploatarii resurselor naturale, iar exploatarea acestor resurse s-a putut face datorita crearii de unelte tot mai evaluate, de masini tot mai puternice, de instalatii tot mai complexe si de tehnologii tot mai evoluate. Raportul om-natura a evoluat in sensul diminuarii relatiei de dominare a omului de catre natura, omul reusind sa-si realizeze un mediu ambiental si socio-economic propriu, seminatural. Pana in etapa industrializarii (sec al XVIII-lea) evolutia a fost relativ lenta, activitatea umana rasfrângandu-se de o maniera nepericuloasa asupra mediului. Chiar daca in aceasta perioada au ramas pâna azi terenuri degradate de minele si carierele cetatilor medievale, exploatarile miniere si cariele din timpul romanilor, terenuri defrisate pentru agricultura si apoi desertificate, acestea reprezinta suprafete mici si cel mai adesea sunt considerate situri arheologice de valoare istorica.

Dezvoltarea societatii umane s-a accelerat in etapa industrializarii, motorul dezvoltarii constituindu-l dualismul dintre exploatarea tot mai intensa a resurselor naturale care aduceau un surplus de valoare reinvestita in dezvoltarea capacitatilor, in crearea de noi masini mai evoluate si mai puternice care, la rândul lor, dadeau posibilitatea intensificarii in continuare a exploatarii resurselor naturale. Pe baza exploatarii resurselor naturale, omul a devenit tot mai independent fata de natura, el si-a creat sisteme ecologice noi, sisteme socio-umane industriale, cu ajutorul carora omul a inceput sa domine natura. Aceasta inversare a raportului om-natura, in care omul domina natura, s-a concretizat insa printr-o agresiune continua si tot mai accelerate asupra ecosistemelor naturale. Cantitatile crescute de deseuri au inceput sa ridice probleme tot mai mari, mai evidente si mai complexe pentru comunitatile umane si pentru ecosistemele naturale.

In etapa evolutiei tehnico-stiintifice din sec al XX-lea, ritmul de dezvoltare si de exploatare a resurselor naturale s-a accelerat si mai mult, puterea omului de a transforma natura in sens distructiv (dar si in sens constructiv) fiind tot mai evidenta. Aceasta a condus la constientizarea pericolului pe care dezvoltarea anarhica, fara a tine cont de degradarea mediului, il poate avea pentru om, pentru dezvoltarea omenirii. Prin urmare, raportul om-natura a devenit acum un raport dezvoltare-mediu. Cu toate acestea se considera, si inca mai exista acest concept, ca dezvoltarea nu se poate realiza fara degradarea mediului.

Dupa Conferinta de la Stockholm (1972) si mai ales dupa Conferinta de la Rio (1992) asupra mediului, s-a facut legatura intre dezvoltare si resursele naturale limitate ale planetei si s-au stabilit reguli de conduita internationale pentru a se evita sau a se diminua poluarea mediului. Astfel, s-a abandonat conceptul potrivit caruia dezvoltarea era inevitabil legata de degradarea mediului si s-a instituit conceptul de “dezvoltare durabila” care tine cont de resursele limitate neregenerabile si de necesitatea dezvoltarii in limita acestor resurse.

Problematica degradării mediului a devenit în ultimele decenii un factor international de mare risc. Unii îl apreciază ca pe cel mai important factor de risc pentru securitatea internatională. Necesitatea ocrotirii mediului ambiant, în conditiile poluării și distrugerii mediului, produse neîncetat, perioade lungi de timp, a condus la aparitia în lume a mișcării ecologiste. Ea devine pe zi ce trece o componentă tot mai importantă a relatiilor internationale. Scopul ei este de a milita pentru protectia mediului ambiant, împotriva fenomenelor de poluare și de degradare a cadrului natural ca urmare a exploatării intensive a resurselor pământului și a practicilor industriale irationale. Mutatiile produse pe pământ, în atmosferă și în oceane, restrângerea unor resurse naturale, poluarea excesivă a mediului înconjurător, creșterea accelerată a populatiei în diferite zone ale globului, procesul de urbanizare și industrializare, interactiunea lor negativă și alte fenomene au creat probleme de mare importantă pentru întreaga planetă. Revolutia tehnico-știintifică contemporană și aplicarea ultimilor descoperiri ale acesteia în domeniul militar, accelerarea nemaiîntâlnită a cursei înarmării și în special a celei nucleare au dus la noi situatii periculoase, necunoscute în trecut.

Se impune cu stringentă construirea unei alte ecuatii om (societate)- mediu, a unui mod de viată, de existentă al omului adaptat realitătilor mileniului trei, cu alte cuvinte, o nouă perspectivă asupra conditiei umane. Aceasta presupune reevaluarea relatiilor omului în cadrul mediului său de existentă din cel putin patru puncte de vedere.

În raport cu planeta ca atare, mediu-matrice a vietii, cheia problemei pare a fi dată de conceperea și promovarea unui model de dezvoltare durabil, care să ia în calcul limitele naturale ale Terrei, prezervarea diversitătii și mentinerea unei naturi acceptabile pentru om.

Desigur, nu poate fi ignorată nici dimensiunea economică a conditiei umane. Rationalitătii repliate pe ea însăși a actualei gândiri dominante trebuie să i se opună ratiunea unei economii deschise spre om și spre viată în general. Numai un model nou de economie, bazat pe o integrare mai precisă și mai deplină cu cerintele naturale, și o asimilare completă a finalitătilor umane pot fi în măsură să asigure o devenire durabilă. Este nevoie pentru aceasta ca activitatea productivă să asigure respectarea normelor care generează reproducerea biosferei, să redefinească durata și calitatea muncii, precum și regândirea modului de repartitie a veniturilor.

DEFINITII ale termenilor utilizati

accident ecologic – eveniment produs ca urmare a unor mari si neprevazute deversari/emisii de substante sau preparate periculoase/poluante, sub forma de vapori sau de energie rezultate din desfasurarea unor activitati antropicenecontrolate/bruste, prin care se deterioreaza sau se distrug ecosistemele naturale si antropice;

acte de reglementare – avize de mediu, aviz Natura 2000, acord de mediu, acord de import/export plante si/sau animale salbatice non-CITES, permis CITES, acord de import pentru organisme modificate genetic, autorizatie/autorizatie integrate de mediu, autorizatie privind activitatile cu organisme modificate genetic;

acord de mediu – act tehnico-juridic prin care se stabilesc conditiile de realizare a proiectului, din punct de vedere al protectiei mediului;

arie/sit – zona definita geografic exact delimitata;

arie naturala protejata – zona terestra, acvatica si/sau subterana, cu perimetru legal stabilit si având un regim special de ocrotire si conservare, în care exista specii de plante si animale salbatice, elemente si formatiuni biogeografice, peisagistice, geologice, paleontologice, speologice sau de alta natura, cu valoare ecologica, stiintifica sau culturala deosebita;

arie speciala de conservare – arie de interes comunitar desemnata printr-un act statutar, administrativ si/sau contractual în scopul aplicarii masurilor de conservare necesare pentru mentinerea sau restaurarea unei stari favorabile de conservare a habitatelor naturale si/sau a populatiilor speciilor pentru care a fost desemnata;

autorizatie de mediu – act tehnico-juridic emis de autoritatile competente pentru protectia mediului, prin care sunt stabilite conditiile si/sau parametrii de functionare a unei activitati existente sau a unei activitati noi cu posibil impact semnificativ asupra mediului, necesar pentru punerea acesteia în functiune;

autoritate competenta pentru protectia mediului – autoritatea publica central pentru protectia mediului, Agentia Nationala pentru Protectia Mediului sau, dupa caz, autoritatile publice teritoriale pentru protectia mediului, respectiv agentiile regionale pentru protectia mediului, agentiile judetene pentru protectia mediului, Administratia Rezervatiei Biosferei "Delta Dunarii", precum si Garda Nationala de Mediu si structurile subordonate acesteia;

avize de mediu emise de autoritatea competenta pentru protectia mediului:

avizul de mediu pentru planuri si programe – act tehnico-juridic emis de autoritatea competenta pentru protectia mediului, care confirma integrarea aspectelor privind protectia mediului în planul sau programul supus adoptarii;

avizul pentru stabilirea obligatiilor de mediu – act tehnico-juridic emis de autoritatea competenta pentru protectia mediului la: schimbarea titularului unei activitati cu impact asupra mediului, vânzarea pachetului majoritar de actiuni, vânzarea de active, fuziune, divizare, concesionare, dizolvare urmata de lichidare, lichidare, încetarea activitatii, faliment, având ca scop stabilirea obligatiilor de mediu, ca prevederi ale unui program pentru conformare, în vederea asumarii acestora de catre partile implicate în situatiile mentionate anterior;

avizul de mediu pentru produse de protectie a plantelor respectiv pentru autorizarea îngrasamintelor chimice – act tehnico-juridic emis de autoritatea publica centrala pentru protectia mediului, necesar în procedura de omologare a produselor de protectie a plantelor si respectiv de autorizare a îngrasamintelor chimice;

aviz Natura 2000 – act tehnico-juridic emis de autoritatea competenta pentru protectia mediului, care confirma integrarea aspectelor privind protectia habitatelor naturale si a speciilor de flora si fauna salbatica în planul sau programul supus adoptarii;

bilant de mediu – lucrare elaborata de persoane fizice sau juridice atestate conform legii, în scopul obtinerii avizului pentru stabilirea obligatiilor de mediu sau a autorizatiei de mediu, si care contine elementele analizei tehnice prin care se obtin informatii asupra cauzelor si consecintelor efectelor negative cumulate, anterioare, prezente si anticipate ale activitatii, în vederea cuantificarii impactului de mediu efectiv de pe un amplasament; în cazul în care se identifica un impact semnificativ, bilantul se completeaza cu un studiu de evaluare a riscului;

biodiversitate – variabilitatea organismelor din cadrul ecosistemelor terestre, marine, acvatice continentale si complexelor ecologice; aceasta include diversitatea intraspecifica, interspecifica si diversitatea ecosistemelor;

biotehnologie – aplicatie tehnologica în care se utilizeaza sisteme biologice, organisme vii, componentele sau derivatele acestora, pentru realizarea ori modificarea de produse sau procedee cu folosinta specifica;

cele mai bune tehnici disponibile – stadiul de dezvoltare cel mai avansat si eficient înregistrat în dezvoltarea unei activitati si a modurilor de exploatare, care demonstreaza posibilitatea practica de a constitui referinta pentru stabilirea valorilor limita de emisie în scopul prevenirii, iar în cazul în care acest fapt nu este posibil, pentru a reduce în ansamblu emisiile si impactul asupra mediului în întregul sau:

tehnicile se refera deopotriva la tehnologia utilizata si modul în care instalatia este proiectata, construita, întretinuta, exploatata, precum si la scoaterea din functiune a acesteia si remedierea amplasamentului, potrivit legislatiei în vigoare;

disponibile se refera la acele cerinte care au înregistrat un stadiu de dezvoltare ce permite aplicarea lor în sectorul industrial respectiv, în conditii economice si tehnice viabile, luându-se în considerare costurile si beneficiile, indiferent daca aceste tehnici sunt sau nu utilizate ori realizate la nivel national, cu conditia ca aceste tehnici sa fie accesibile operatorului;

cele mai bune – se refera la cele mai eficiente tehnici pentru atingerea în ansamblu a unui nivel ridicat de protectie a mediului în întregul sau;

deseu – orice substanta, preparat sau orice obiect din categoriile stabilite de legislatia specifica privind regimul deseurilor, pe care detinatorul îl arunca, are intentia sau are obligatia de a-l arunca;

deseu reciclabil – deseu care poate constitui materie prima într-un proces de productie pentru obtinerea produsului initial sau pentru alte scopuri;

deseuri periculoase – deseurile încadrate generic, conform legislatiei specific privind regimul deseurilor, în aceste tipuri sau categorii de deseuri si care au cel putin un constituent sau o proprietate care face ca acestea sa fie periculoase;

deteriorarea mediului – alterarea caracteristicilor fizico-chimice si structurale ale componentelor naturale si antropice ale mediului, reducerea diversitatii sau productivitatii biologice a ecosistemelor naturale si antropizate, afectarea mediului natural cu efecte asupra calitatii vietii, cauzate, în principal, de poluarea apei, atmosferei si solului, supraexploatarea resurselor, gospodarirea si valorificarea lor deficitara, ca si prin amenajarea necorespunzatoare a teritoriului;

dezvoltare durabila – dezvoltarea care corespunde necesitatilor prezentului, fara a compromite posibilitatea generatiilor viitoare de a-si satisface propriile necesitati;

echilibru ecologic – ansamblul starilor si interrelatiilor dintre elementele componente ale unui sistem ecologic, care asigura mentinerea structurii, functionarea si dinamica ideala a acestuia;

ecosistem – complex dinamic de comunitati de plante, animale si microorganism si mediul abiotic, care interactioneaza într-o unitate functionala;

ecoturism – forma de turism în care principalul obiectiv este observarea si constientizarea valorii naturii si a traditiilor locale si care trebuie sa îndeplineasca urmatoarele conditii:

sa contribuie la conservarea si protectia naturii;

sa utilizeze resursele umane locale;

sa aiba caracter educativ, respect pentru natura – constientizarea turistilor si a comunitatilor locale;

sa aiba impact negativ nesemnificativ asupra mediului natural si sociocultural;

efluent – orice forma de deversare în mediu, emisie punctuala sau difuza, inclusive prin scurgere, jeturi, injectie, inoculare, depozitare, vidanjare sau vaporizare;

emisie – evacuarea directa sau indirecta, din surse punctuale sau difuze, de substante, vibratii, caldura ori de zgomot în aer, apa sau sol;

eticheta ecologica – un simbol grafic si/sau un scurt text descriptiv aplicat pe ambalaj, într-o brosura sau alt document informativ, care însoteste produsul si care ofera informatii despre cel putin unul si cel mult trei tipuri de impact asupra mediului;

evaluare de mediu – elaborarea raportului de mediu, consultarea publicului si a autoritatilor publice interesate de efectele implementarii planurilor si programelor, luarea în considerare a raportului de mediu si a rezultatelor acestor consultari în procesul decizional si asigurarea informarii asupra deciziei luate;

evaluarea impactului asupra mediului – proces menit sa identifice, sa descrie si sa stabileasca, în functie de fiecare caz si în conformitate cu legislatia în vigoare, efectele directe si indirecte, sinergice, cumulative, principale si secundare ale unui proiect asupra sanatatii oamenilor si a mediului;

evaluarea riscului – lucrare elaborata de persoane fizice sau juridice atestate conform legii, prin care se realizeaza analiza probabilitatii si gravitatii principalelor componente ale impactului asupra mediului si se stabileste necesitatea masurilor de prevenire, interventie si/sau remediere;

exemplar – orice planta sau animal în stare vie sau moarta, sau orice parte sau derivat din acestea, precum si orice alte produse care contin parti sau derivate din acestea, asa cum sunt specificate în documentele ce le însotesc, pe ambalaje, pe marci sau etichete sau în orice alte situatii;

habitat natural – arie terestra, acvatica sau subterana, în stare naturala sau seminaturala, ce se diferentiaza prin caracteristici geografice, abiotice si biotice;

habitat natural de interes comunitar – acel tip de habitat care:

este în pericol de disparitie în arealul sau natural; sau

are un areal natural redus fie ca urmare a restrângerii acestuia fie datorita faptului ca în mod natural suprafata sa este redusa; sau

prezinta esantioane reprezentative cu caracteristici tipice pentru una sau mai multe din cele cinci regiuni biogeografice: alpina, continentala, panonica, stepica si pontica;

habitat al unei specii – mediul natural sau seminatural definit prin factori abiotici si biotici în care traieste o specie în oricare stadiu al ciclului sau biologic;

informatia privind mediul – orice informatie scrisa, vizuala, audio, electronica sau sub orice forma materiala despre;

infrastructura pentru informatii spatiale – metadate, seturi de date spatiale si servicii de date spatiale; servicii si tehnologii de retea; acorduri privind folosirea în comun, accesul si utilizarea; procedurile, procesele si mecanismele de monitorizare si coordonare stabilite, operate sau puse la dispozitie în conformitate cu prevederile legale;

instalatie – orice unitate tehnica stationara sau mobila precum si orice alta activitate direct legata, sub aspect tehnic, cu activitatile unitatilor stationare/mobile aflate pe acelasi amplasament, care poate produce emisii si efecte asupra mediului;

mediu – ansamblul de conditii si elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul, subsolul, aspectele caracteristice ale peisajului, toate straturile atmosferice, toate materiile organice si anorganice, precum si fiintele vii, sistemele naturale în interactiune, cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv unele valori materiale si spirituale, calitatea vietii si conditiile care pot influenta bunastarea si sanatatea omului;

mediu geologic – ansamblul structurilor geologice de la suprafata pamântului în adâncime: sol, ape subterane, formatiuni geologice;

microorganism – orice entitate microbiologica, celulara sau necelulara, capabila de replicare sau de transfer de material genetic, inclusiv virusurile, viroizii si celulele vegetale si animale în culturi;

monitorizarea mediului – supravegherea, prognozarea, avertizarea si interventia în vederea evaluarii sistematice a dinamicii caracteristicilor calitative ale elementelor de mediu, în scopul cunoasterii starii de calitate si a semnificatiei ecologice a acestora, a evolutiei si implicatiilor sociale ale schimbarilor produse, urmate de masurile care se impun;

monument al naturii – specii de plante si animale rare sau periclitate, arbori izolati, formatiuni si structuri geologice de interes stiintific sau peisagistic;

organism modificat genetic – orice organism, cu exceptia fiintelor umane, în care materialul genetic a fost modificat printr-o modalitate ce nu se produce natural prin împerechere si/sau recombinare naturala;

planuri si programe – planurile si programele, inclusiv cele cofinantate de Comunitatea Europeana, ca si orice modificari ale acestora, care se elaboreaza si/sau se adopta de catre o autoritate la nivel national, regional sau local ori care sunt pregatite de o autoritate pentru adoptarea, printr-o procedura legislativa, de catre Parlament sau Guvern si sunt cerute prin prevederi legislative, de reglementare sau administrative;

poluant – orice substanta, preparat sub forma solida, lichida, gazoasa sau sub forma de vapori ori de energie radiatie electromagnetica, ionizanta, termica, fonica sau vibratii care, introdusa în mediu, modifica echilibrul constituentilor acestuia si al organismelor vii si aduce daune bunurilor materiale;

poluare – introducerea directa sau indirecta a unui poluant care poate aduce prejudicii sanatatii umane si/sau calitatii mediului, dauna bunurilor materiale ori cauza o deteriorare sau o împiedicare a utilizarii mediului în scop recreativ sau în alte scopuri legitime;

prejudiciu – o schimbare adversa cuantificabila a unei resurse naturale sau o deteriorare cuantificabila a functiilor îndeplinite de o resursa naturala în beneficiul altei resurse naturale sau al publicului, care poate sa survina direct sau indirect;

proiect – documentatie privind executia lucrarilor de constructii sau alte instalatii ori amenajari, alte interventii asupra cadrului natural si peisajului, inclusiv cele care implica extragerea resurselor minerale;

resurse naturale – totalitatea elementelor naturale ale mediului ce pot fi folosite în activitatea umana: resurse neregenerabile – minerale si combustibili fosili, regenerabile – apa, aer, sol, flora, fauna salbatica, inclusiv cele inepuizabile – energie solara, eoliana, geotermala si a valurilor;

sit de interes comunitar – arie/sit care, în regiunea sau în regiunile biogeografice în care exista, contribuie semnificativ la mentinerea sau restaurarea starii de conservare favorabila a habitatelor naturale sau a speciilor de interes comunitar si care pot contribui astfel semnificativ la coerenta retelei NATURA 2000 si/sau contribuie semnificativ la mentinerea diversitatii biologice în regiunea sau regiunile respective. Pentru speciile de animale ce ocupa arii întinse de raspândire, ariile de interes comunitar corespund zonelor din teritoriile în care aceste specii sunt prezente în mod natural si în care sunt prezenti factorii abiotici si biologici esentiali pentru existenta si reproducerea acestora.

specii de interes comunitar – specii care pe teritoriul Uniunii Europene sunt:

periclitate, cu exceptia celor al caror areal natural este situat la limita de distributie în areal si care nu sunt nici periclitate, nici vulnerabile în regiunea vest-palearctica; sau

vulnerabile, speciile a caror încadrare în categoria celor periclitate este probabila într-un viitor apropiat daca actiunea factorilor perturbatori persista; sau

rare, speciile ale caror populatii sunt reduse din punct de vedere al distributiei sau/si numeric si care chiar daca nu sunt în prezent periclitate sau vulnerabile, risca sa devina. Aceste specii sunt localizate pe arii geografice restrânse sau sunt rar dispersate pe suprafete largi; sau

endemice si care necesita o atentie speciala datorita caracteristicilor specifice ale habitatului lor si/sau a impactului potential pe care îl are exploatarea acestora asupra starii de conservare

stare de conservare a unui habitat natural – totalitatea factorilor ce actioneaza asupra unui habitat natural si a speciilor caracteristice acestuia si care pot influenta pe termen lung atât distributia naturala, structura si functiile acestuia, cât si supravietuirea speciilor caracteristice;

stare de conservare a unei specii – totalitatea factorilor ce actioneaza asupra unei specii si care pot influenta pe termen lung distributia si abundenta populatiilor speciei respective;

substanta – element chimic si compusi ai acestuia, în întelesul reglementarilor legale în vigoare, cu exceptia substantelor radioactive si a organismelor modificate genetic;

substanta periculoasa – orice substanta clasificata ca periculoasa de legislatia specifica în vigoare din domeniul chimicalelor;

sursa de radiatii ionizante – entitate fizica, naturala, realizata sau utilizata ca element al unei activitati care poate genera expuneri la radiatii, prin emitere de radiatii ionizante sau eliberare de substante radioactive;

terenuri destinate împăduririi și cele care servesc nevoilor de cultură, productie ori administratie silvică – terenuri în curs de regenerare, terenurile degradate și poienile stabilite prin amenajamentele silvice să fie împădurite; pepinierele, solariile, plantatiile, culturile de răchită și cele cu arbuști ornamentali și fructiferi; terenurile destinate asigurării hranei vânatului și animalelor din dotarea unitătilor silvice; terenurile date în folosintă temporară personalului silvic; terenurile ocupate de constructii și cele aferente acestora, drumuri și căi ferate forestiere, fazanerii, păstrăvării, crescătorii de animale, dotări tehnice specifice sectorului forestier

zona umeda – întindere de balti, mlastini, turbarii, de ape naturale sau artificiale, permanente sau temporare, unde apa este statatoare sau curgatoare, dulce, salmastra sau sarata, inclusiv întinderea de apa marina a carei adâncime la reflux nu depaseste 6 m.

BIBLIOGRAFIE

Florin Fainsi , Dreptul mediului, Editura Pinguin Book, Bucuresti 2005

Mircea DUȚU, Dreptul mediului. Tratat. Abordare integrată, vol. I-II, Editura Economică, București, 2003

Dreptul protectiei mediului de Ernest Lupan

Legislatia mediului de Achim Gheorghe

Lector univ.dr. Veronica Rebreanu, DREPTUL MEDIULUI, 2006

OUG 195/2005- Ordonanta privind protectia mediului aprobata cu Legea 265/2006 promulgata prin Decretul 887/2006

OTU 152/2005 modificata de OTU 40/2010 aprobata cu Legea 205/2010, aprobata cu Decret nr. 1085/2010 – privind prevenirea si controlul integrat al poluarii

Ordin 462/1993- pentru aprobarea conditiilor tehnice privind protectia atmosferei si Normelor metodologice privind determinarea emisiilor de poluanti atmosferici produsi de surse stationare ;

Legea 104/2011- privind calitatea aerului inconjurator ;

Hotarare nr. 856/2002- privind evidenta gestiunii deseurilor si pentru aprobarea listei cuprinzand deseurile, inclusiv deseurile periculoase ;

Legea 211/2011- privind regimul deșeurilor

Ordin 536/1997- pentru aprobarea Normelor de igiena si a recomandarilor privind mediul de viata al populatiei

Ordin 756/1997- aprobarea reglementarii privind evaluarea poluarii mediului, modificata si completata de Legea 104/2011

OUG 68/2007 privind raspunderea de mediu cu referire la prevenirea si repararea prejudiciului asupra mediului, aprobata cu Legea 19/2008, modificata si completata de OUG 15/2009

Legea 105/2006 pentru aprobarea OUG 196/2005 privind Fondul pentru mediu

Legea 86/2000 pentru ratificarea Conventiei privind accesul la informatie, participarea publicului la luarea deciziei si la accesul in justitie

Legea 458/2002 privind calitatea apei potabile, modificata de legea 311/2004

Legea Apelor 107/1996 modificata si completata cu Legea 310/2004 si legea 112/2006

Legea nr.192 din 19 aprilie 2001 privind fondul piscicol, pescuitul, acvacultura, modificată ulterior prin O.U. nr.76 din 13 iunie 2002

Codul silvic aprobat prin Legea nr.26/1996

Legea fondului funciar nr.18/1991

Ordonanta Guvernului nr.96/1998 privind reglementarea regimului silvic și administrarea fondului forestier national

Legea nr.81/1993 privind determinarea despăgubirilor în cazul unor pagube produse fondului forestier, vegetatiei forestiere din afara fondului forestier, situate pe terenurile proprietate publică și privată și economiei vânatului

Legea nr.31/2000 privind stabilirea și sanctionarea contraventiilor silvice

www.mmediu.ro

www.anpm.ro

www.calitateaer.ro

www.rowater.ro

www.biodiversitate.ro

www.natura2000.ro

www.namr.ro

www.rosilva.ro

www.wikipedia.ro

LISTA ABREVIERILOR

AIEA- Agentia Internationala pentru Energie Atomica (International Atomic Energy Agency)

ANPM- agentia nationala de protectie a mediului

ANRM- agentia nationala pentru resurse minerale

APM- agentia de protectie a mediului (judeteana)

FAO- Organizatia Natiunilor Unite pentru Hrană și Agricultură

FSC- Consiliul de Servicii Forestiere

HG- hotarare de govern

UICN- Uniunea Internationala de Conservare a Naturii (International Union for Conservation of Nature)

MMP- ministerul mediului si padurilor

ONG- organizatie neguvernamentala

Ordin- ordin

OUG- ordonanta de urgenta a guvernului

PNUE- Programul de mediu al Natiunilor Unite

SPA- Arii de Protectie Specială Avifaunistică

SCI- sit-uri de Importantă Comunitară

UICN- Uniunea Internationala de Conservare a Naturii

UNESCO- Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (United Nations Education, Science and Culture Organization)

BIBLIOGRAFIE

Florin Fainsi , Dreptul mediului, Editura Pinguin Book, Bucuresti 2005

Mircea DUȚU, Dreptul mediului. Tratat. Abordare integrată, vol. I-II, Editura Economică, București, 2003

Dreptul protectiei mediului de Ernest Lupan

Legislatia mediului de Achim Gheorghe

Lector univ.dr. Veronica Rebreanu, DREPTUL MEDIULUI, 2006

OUG 195/2005- Ordonanta privind protectia mediului aprobata cu Legea 265/2006 promulgata prin Decretul 887/2006

OTU 152/2005 modificata de OTU 40/2010 aprobata cu Legea 205/2010, aprobata cu Decret nr. 1085/2010 – privind prevenirea si controlul integrat al poluarii

Ordin 462/1993- pentru aprobarea conditiilor tehnice privind protectia atmosferei si Normelor metodologice privind determinarea emisiilor de poluanti atmosferici produsi de surse stationare ;

Legea 104/2011- privind calitatea aerului inconjurator ;

Hotarare nr. 856/2002- privind evidenta gestiunii deseurilor si pentru aprobarea listei cuprinzand deseurile, inclusiv deseurile periculoase ;

Legea 211/2011- privind regimul deșeurilor

Ordin 536/1997- pentru aprobarea Normelor de igiena si a recomandarilor privind mediul de viata al populatiei

Ordin 756/1997- aprobarea reglementarii privind evaluarea poluarii mediului, modificata si completata de Legea 104/2011

OUG 68/2007 privind raspunderea de mediu cu referire la prevenirea si repararea prejudiciului asupra mediului, aprobata cu Legea 19/2008, modificata si completata de OUG 15/2009

Legea 105/2006 pentru aprobarea OUG 196/2005 privind Fondul pentru mediu

Legea 86/2000 pentru ratificarea Conventiei privind accesul la informatie, participarea publicului la luarea deciziei si la accesul in justitie

Legea 458/2002 privind calitatea apei potabile, modificata de legea 311/2004

Legea Apelor 107/1996 modificata si completata cu Legea 310/2004 si legea 112/2006

Legea nr.192 din 19 aprilie 2001 privind fondul piscicol, pescuitul, acvacultura, modificată ulterior prin O.U. nr.76 din 13 iunie 2002

Codul silvic aprobat prin Legea nr.26/1996

Legea fondului funciar nr.18/1991

Ordonanta Guvernului nr.96/1998 privind reglementarea regimului silvic și administrarea fondului forestier national

Legea nr.81/1993 privind determinarea despăgubirilor în cazul unor pagube produse fondului forestier, vegetatiei forestiere din afara fondului forestier, situate pe terenurile proprietate publică și privată și economiei vânatului

Legea nr.31/2000 privind stabilirea și sanctionarea contraventiilor silvice

www.mmediu.ro

www.anpm.ro

www.calitateaer.ro

www.rowater.ro

www.biodiversitate.ro

www.natura2000.ro

www.namr.ro

www.rosilva.ro

www.wikipedia.ro