Perioade Si Evenimente de Referinta In Timpul Razboiului Rece

Între 1946-1949 doar americanii dețineau arma nucleară fapt ce le asigura victoria în caz de conflict, în condițiile în care lovi centrele vitale ale adversarilor. Viteza vectorilor nu este foarte importantă, ci doar raza de acțiune. Însă apariția primei bombe atomice sovietice modifică situația, principiul de bază fiind: țara care va câștiga va fi aceea care își va putea distruge adversarul înainte ca acesta să poată riposta, deci avantajată este țara ce are baze nucleare mai apropiate de centrele vitale ale celeilalte.

Bazele americane din Europa, Orientul Mijlociu si Extremul Orient oferă capacitatea de a interveni în timpul cel mai scurt, dar centrele strategice ale URSS erau răspândite pe o arie extinsă din zona Uralilor până în Siberia, fapt ce era în dezavantajul sovieticilor.

Centrele vitale ale SUA sunt concentrate in nord-est (Industrial Belt) pe aproximativ un milion de km2, dar avioanele rusești nu dispun de baze apropiate. Pot lovi rapid toate obiectivele din Europa de Vest dar au nevoie de aproximativ 10 ore pentru a ajunge deasupra centrelor vitale americane (pe deasupra Antarcticii). Deci SUA trebuie să poată detecta orice avion venind din nord și prin colaborare cu Canada crează linia DEW (Detection Early Warning) de-a lungul paralelei 70 grade nord dispunând astfel de un răgaz de 3 ore pentru inteceptarea bombardierelor sovietice. Echilibrul descurajării reciproce nu este perfect pentru că SUA au o poziție mai buna decât URSS. Astfel, între 1957-1958 rușii perfecționează rachetele balistice care ajung la o viteză de 6000 km/oră și o rază de acțiune de 10.000 km, iar în condițiile tehnicii din perioada respectivă nu este posibilă interceptarea unei rachete lansate ceea ce duce la continuarea cursei înarmării. Americanii recuperează întârzierea între 1958-1960 cu ICBM (Inter Continental Balistic Missiles) și IRBM (Intermediate Range Balistic Missiles).

Submarinele echipate cu focoase nucleare împiedică distrugerea dintr-o lovitură a tuturor rampelor de lansare ale adversarului pentru că sunt greu de detectat, astfel evoluția tehnicii incită la prudență și la descurajare reciprocă, fiecare dintre părți temându-se că adversarul își va lansa propriile rachete înainte de a fi distrus.

“ Criza proiectilelor cubaneze a fost o confruntare între Uniunea Sovietică și Statele Unite în legătură cu proiectilele nucleare sovietice din Cuba. Criza a început la 14 octombrie 1962 și a durat 38 de zile, până la 20 noiembrie 1962. Această criză a fost privită ca fiind momentul când Războiul Rece a fost foarte aproape să devină război nuclear și să se transforme în Al Treilea Război Mondial.”

Acest eveniment este cunoscut și sub numele generic de “criza rachetelor”, reprezentând intriga unui posibil război mondial și implicit un moment decisiv în desfășurarea relațiilor internaționale.

Premisele și desfășurarea crizei rachetelor

După al doilea război mondial foștii aliați, în lipsa oricărui pericol extern care să-i țină legați, au început să dea frâu liber divergențelor de natură geostrategică și ideologică. Astfel a început împărțirea lumii în sfere de influență și în mod automat au apărut și conflictele de interese. În numeroasele conflicte regionale cele două blocuri au fost implicate prin sprijinirea cu materiale și uneori cu personal al părților aflate în conflict. Această implicare avea o justificare: pe de o parte extinderea celor două sisteme politice (democratic și comunist), iar pe de altă parte interesele economice, prin asigurarea unor piețe de desfacere și a unor surse de materii prime.

Cuba, fostă zonă de influență americană și posibil candidat la implementarea crezurilor comuniste a fost teatrul de desfășurare a celui mai periculos conflict din istoria omenirii de după cel de-al doilea război mondial prin potențialul pericol reprezentat pentru siguranța omenirii și chiar pentru viitorul rasei umane, dat fiind poțialul destructiv al armelor nucleare.

Această națiune a reprezentat doar un pion al crizei, neavând nici un cuvânt de spus, dar a ieșit din această criză cu un câștig imens (colaborarea strânsă cu URSS și îndepărtarea pentru totdeauna pericolul unei invazii americane, mai ales că înainte de declanșarea crizei acest pericol plutea în aer, existând și o tentativă eșuată, pusă la cale de americani de a răsturna guvernul de la Havana și de a instala un guvern favorabil SUA. (La Batalla de Giron sau debarcarea din Golful Porcilor).

Sub influența SUA, conducătorii latino-americani au realizat un front comun contra Cubei care a fost exclusă la 30 ianuarie 1962 cu majoritate de voturi din Organizația Statelor Americane, la capătul conferinței inter-americane de la Punta del Este din Uruguay. Acest act și trecerea Cubei sub sfera de influență a URSS a indicat că un conflict între cele 2 blocuri părea iminent. Pe lângă acestea, președintele american avea în posesie fotografii ce demonstrau prezența unor rachete strategice sovietice pe insulă.

După aventura din Golful Porcilor, regimul adoptat de Fidel Castro avea în mod evident toate motivele să se teamă ca nu cumva SUA să caute să-și ia revanșa. Cea mai bună șansă pentru Cuba de a face față acestei amenințări era promisiunea unui ajutor din partea URSS. (Hrușciov declarase că armata sovietică sprijină Cuba în cazul unei agresiuni externe, dar această declarație a fost ulterior temperată prin declarația conform căreia el menționează că vorbea „la figurat”).

Pe măsură ce confruntarea sovietoamericană căpăta noi accente, mai ales în domeniul înarmării nucleare, în condițiile unei acerbe confruntări în problema Berlinului, liderul de la Kremlin a decis să transforme Cuba într-un portavion sovietic încărcat cu arme nucleare. „Politica externă a lui Hrușciov putea fi la fel de subtilă ca amestecul lui în politica americană sau la fel de directă ca o divizie de blindate sovietice“, mărturisea Richard M. Nixon cu referire la prestația liderului sovietic în arena relațiilor internaționale. „Nu există nicio îndoială – declara cancelarul vest-german Konrad Adenauer – Hrușciov dorește să stăpânească lumea. Dar nu vrea război. Nu vrea o lume de orașe în ruină și cadavre”. Informațiile obținute de către Hrușciov, din diverse surse, privind situația din Cuba și permanenta amenințare americană asupra insulei, au întărit convingerea că era nevoie de o soluție în forță pentru a se putea asigura viitorul socialismului în Cuba. Ministrul Apărării al URSS, mareșalul Rodion Malinovski, l-a informat pe secretarul general al PCUS de faptul că rachetele americane aflate în Turcia puteau să lovească centrele vitale ale Uniunii Sovietice în interval de 10 minute. Rachetele sovietice aveau nevoie de 25 de minute pentru a atinge SUA, pornind din interiorul URSS.
Altă amenințare a fost exercițiul militar din 1962, al cărui nume era „Ortsac“ (anagramă pentru Castro), când forțele armate americane au executat simularea invadării unei insule din Caraibe cu scopul de a răsturna de la putere un dictator fictiv. În plus, Castro a fost înștiințat că Statele Unite pregăteau un alt plan de invadare a Cubei numit „operațiunea Mangoose“. La toate aceste acțiuni, concepute să-l țină pe Fidel Castro într-o stare de tensiune și nesiguranță, s-au mai adăugat și operațiunile secrete ale CIA pe teritoriul Cubei în scopul de a submina guvernul revoluționar cubanez.

Considerând că un viitor atac pus la cale de americani era inevitabil, Castro a aprobat propunerea lui Hrușciov de a plasa rachete cu rază medie de acțiune pe insulă. Sovieticii au acționat rapid și, în vara lui 1962, în mare secret, au instalat rampe de lansare și rachete cu încărcături nucleare. Divizia urma să fie comandată de generalul- maior Vladimir Statenko și era compusă din cinci regimente de rachete sol-sol (SSM), conținând 40 de lansatoare, 24 de R-12 cu 38 de rachete cu rază de 2.500 km și 16 R-14 cu 24 de rachete cu rază de 4.500 km. Trei regimente de rachete aveau să fie desfășurate în partea de vest a Cubei, iar două în centru, precum și un regiment special de rachete „Sopka“, având o rază de acțiune de 80 km, cu șase lansatoare, ce urma să asigure apărarea coastei din zonele celor mai probabile locuri de debarcare. Totodată, au mai fost trimise două divizii de rachete sol-aer (SAM) cu 144 de unități de lansare C75, ce urmau să asigure apărarea antiaeriană a Cubei. Un regiment de luptă, compus din 40 de avioane MIG-21, comandat de locotenent-colonel N. Sibanov, a fost amplasat în centrul insulei. Regimentul lui Sibanov avea drept misiune să distrugă țintele dintre zonele de acțiune ale complexelor SAM și de a patrula împrejurul apelor teritoriale cubaneze. Intervenția trupelor sovietice în Cuba (circa 44.000 de oameni) a primit denumirea codificată de Operațiunea „Anadir“. Ordinul final de acțiune a fost semnat la 24 mai 1962, de către ministrul Apărării, mareșalul Rodion Malinovski, și de către șeful Marelui Stat-Major sovietic, mareșalul Matvei Zaharov.

Rusia a urmărit în permanență strategia diversionistă pentru a pune SUA în fața faptului împlinit. În acest sens Kremlinul a declarat la 11 septembrie 1962 „armele noastre nucleare sunt atât de putenice și URSS dispune de rachete atât de puternice pentru a transporta aceste arme încât ea nu are nevoie să caute rampe de lansare în afara frontierelor sale”.

Încă de la începutul lunii august, CIA primise numeroase rapoarte privind sosirea în Cuba a unui bogat material militar și a unor tehnicieni sovietici. La 22 august 1962, șeful serviciilor de informații îl va avertiza pe Kennedy că, potrivit fotografiilor luate de avioanele spion U-2, care survolau Cuba de 2 ori pe lună, rachete sol-aer erau în curs de instalare. O asemenea măsură nu avea sens decât dacă rușii aveau intenția să dispună de rachete strategice pe care le-ar fi putut proteja în acest fel.

Pentru a explica această acțiune a lui Hrușciov a fost identificat un număr de 5 explicații:

acesta voia să testeze fermitatea americană și dacă SUA ar fi manifestat o slăbiciune în acest sens, s-ar fi angajat cu mână forte în berlin;

Hrușciov căuta să restabilească un avantaj nuclear, pus în cauză de progresele spectaculoase ale rachetelor americane, rachetele pornind din Cuba ar fi atins prea repede teritoriul american pentru a mai lăsa bombardierelor timpul de a decola;

pregătea un târg Berlin – Cuba;

nu se gândea decât să întărească apărarea insulei;

acesta voia să împingă SUA să atace Cuba, scontând că respectiva acțiune va provoca împotriva lor o mișcare de indignare de care ar fi profitat pentru a pune mâna pe Berlin.

Variantele de ripostă avute în vedere de EXCOMM (Comitetul Executiv al Consiliului de Securitate Națională) au fost următoarele:

a nu face nimic;

o acțiune diplomatică: avertisment adresat Kremlinului;

o propunere de troc, rachetele din Cuba contra rachetelor Jupiter din Turcia;

blocada;

bombardarea instalațiilor de rachete;

o debarcare surpriză.

În ceea ce privește ultimele 2 variante putem afirma că acestea erau cel mai puțin dezirabile deoarece bombardarea instalațiilor ar fi pătat renumele SUA, însemnând un revers al Pearl Harbour, iar debarcarea avea cele mai multe șanse să conducă la un război mondial.

Într-un discurs televizat, de o extraordinară gravitate, președintele american John F. Kennedy a anunțat că avioanele americane de spionaj au descoperit baze rusești de lansare a rachetelor SS-4 Sandal în Cuba. Aceste rachete, purtând focoase termonucleare, constituiau un pericol iminent deoarece, având raza de acțiune medie 2000 km, erau capabile să lovească un număr mare de orașe americane foarte importante, precum Washington. Dintr-o dată, rachete sovietice puteau atinge teritoriul american, amenințând să discrediteze doctrina nucleară americană a represaliilor masive.

Puțin câte puțin se va impune varianta blocadei care să fie orientată doar împotriva sosirii în Cuba a unor arme ofensive, urmând ca aceasta să fie înlocuită cu bombardarea instalațiilor în cazul în care blocada s-ar fi dovedit ineficientă.

Poziția SUA va fi susținută în mod unanim de aliații lor, inclusiv membrii Pactului de la Rio, deoarece aceștia realizaseră amploarea amenințării la adresa securității lor. Consiliul OSA a adoptat o rezoluție recomandând ca statele emisferei occidentale să ia toate măsurile individuale și colective, inclusiv folosirea forței pentru a împiedica rachetele ofensive instalate în Cuba să constituie vreodată o amenințare activă pentru pacea și securitatea continentului.

Kennedy a anunțat că va ordona o "carantină" navală a Cubei, pentru a împiedica navele sovietice să mai transporte pe insulă armament, și a explicat faptul că SUA nu va mai tolera existența amplasamentelor de lansare a rachetelor. Președintele a ținut să întărească ideea că America nu se va opri din acțiunea sa militară legată de ceea ce el numea: "amenințare clandestină, nesăbuită și provocatoare ce amenință pacea mondială".

Pe 14 octombrie 1962, personalul tehnic al spionajului american care analiza datele avionului-spion U-2 a descoperit că sovieticii construiau baze de lansat rachete de rază mijlocie în Cuba. În ziua următoare, președintele Kennedy a convocat o întrunire de urgență cu consilierii săi experimentați din domeniile militar, politic și diplomatic pentru a discuta aceste gesturi amenințătoare. Acest grup a devenit cunoscut sub numele de ExCom, prescurtarea de la Comitetul Executiv. După respingerea propunerii unui atac aerian pentru a extermina bazele rachetelor, ExCom s-a decis pentru o carantină navală și s-a cerut ca respectivele baze să fie dezmembrate și rachetele să fie îndepărtate.

La 22 octombrie 1962, Kennedy a ținut un important discurs destinat să facă cunoscute națiunii americane deciziile sale. Acestea s-au articulat în jurul a șapte puncte principale: interdicția către navele sovietice de a debarca material de război în Cuba („blocada” fiind un act de război, s-a decis să fie botezată cu termenul de „carantină” misiunea de interceptare care a fost incredintata armatei americane); supravegherea intărită a Cubei și accelerarea pregătirilor militare; orice lansare a unor rachete nucleare dinspre Cuba către o națiune din emisfera occidentală urma să fie considerată drept o agresiune împotriva Statelor Unite; întărirea bazei de la Guantanamo, menținută de americani pe teritoriul insulei; convocarea Organizației Statelor Americane; reunirea Consiliului de Securitate al ONU și un apel către Hrușciov, pentru ca acesta să „stopeze și să înlăture această amenințare clandestină, necugetată și provocatoare la adresa păcii mondiale și pentru a instala relații stabile între țările noastre (…) pentru a abandona această tentativă de cucerire a dominației mondiale, și pentru a se alatura unui efort istoric, cu scopul de a pune capăt periculoasei curse a înarmărilor și de a transforma istoria omenirii.”

Carantina a intrat în vigoare la data de 24 octombrie, la orele 10 a.m., când 19 vase ale flotei a 2-a au luat poziție pentru a realiza un lung arc de cerc cu o rază de 800 km. în jurul extremității răsăritene a Cubei.

Proclamația lui Kennedy preciza că orice navă îndreptându-se spre Cuba poate primi ordinul de a se supune unei inspecții și, dacă nu se va supune, poate să fie oprită, forța netrebuind să fie utilizată decât în cazul în care ea ar fi fost absolut necesară.

Kremlinul s-a arătat complet nemulțumit de reacția SUA pe care o considera o amenințare la adresa securității și păcii mondiale. Hrușciov își explica poziția cu privire la Cuba: „Dacă vă ochesc cu un pistol este o armă ofensivă, dar dacă o fac doar pentru a vă împiedica să trageți asupra mea este o armă defensivă, nu-i așa?”.

Era clar că URSS nu excludea posibilitatea unor întâlniri la nivel înalt pentru clarificarea situației.

La 24 octombrie are loc o luare de poziție a Secretarului General al ONU în numele unui număr mare de țări membre ONU: „trebuie lăsat părților interesate timpul pentru a se putea reuni în vederea rezolvării pașnice a crizei actuale și să ajungă la normalizarea situației în Caraibe. Aceasta comportă, pe de o parte suspendarea de bună voie a tuturor trimiterilor de arme în Cuba și, pe de altă parte, suspendarea de bună voie a măsurilor de carantină implicând inspectarea navelor în drum spre Cuba”.

Hrușciov a acceptat armistițiul de 2-3 săptămâni sugerat de către Secretarul General al ONU, o parte din navele sovietice care se îndreptau spre Cuba întorcându-se din drum sau schimbându-și direcția. SUA au luat decizia de a suspenda orice inspecții și să se mulțumească pentru moment cu urmărirea navelor care pătrundeau în zona blocadei.

Pe 25 octombrie, transportorul aerian USS Essex și distrugătorul USS Gearing au încercat să intercepteze petrolierul sovietic Bucuresti pe când acesta din urmă trecea peste linia de blocadă a Cubei. Nava sovietică nu a cooperat, dar Marina SUA s-a abținut să captureze nava cu forța, considerând improbabil ca petrolierul să transporte armament. Pe 26 octombrie, Kennedy a aflat că lucrările la bazele de rachete din Cuba continuă fără întreruperi, iar ExCom dezbătea autorizarea unei invazii americane în Cuba. În aceeași zi, sovieticii au transmis o propunere de a încheia criza: bazele de rachete vor fi demontate în schimbul promisiunii SUA de a nu invada Cuba. După ce a instituit blocada navală a vaselor sovietice care transportau rachete cu focoase nucleare în Cuba și a escortei de nave militare, John Kennedy a ordonat zboruri de recunoaștere de la mică înălțime din două în două ore deasupra convoaielor. Tensiunea dintre forțele militare ale SUA și URSS a crescut la paroxism. Cei care au cedat nervos au fost sovieticii. Pe data de 26 octombrie, EXCOMM a primit o scrisoare din partea lui Hrușciov în care acesta propunea renunțarea la instalarea de rachete în schimbul garanțiilor că Statele Unite nu vor ataca Cuba. Pe 27 octombrie, totuși, Hrușciov s-a contrazis, cerând în public demontarea bazelor americane de rachete din Turcia, presat fiind de comandanții militari sovietici. În timp ce Kennedy și sfătuitorii săi din timpul crizei dezbăteau această întorsatură periculoasă a negocierilor, un avion de spionaj U-2 a fost doborât in Cuba, iar pilotul ce-l conducea, maiorul Rudolf Anderson, a fost ucis. Spre regretul Pentagonului, Kennedy a interzis o replică militară, exceptând cazul în care mai multe avioane de supraveghere ar fi țintite deasupra Cubei. Pentru a detensiona criza mereu mai adâncă, Kennedy și sfătuitorii săi au fost de acord să dezarmeze în secret bazele de rachete din Turcia, dar doar la o dată ulterioară, pentru a preîntâmpina protestele Turciei, un membru-cheie al NATO.

În aceeași zi, o a doua scrisoare a fost primită de la Moscova. În document, Hrușciov supralicita cerând retragerea rachetelor americane din Turcia în schimbul renunțării la rachetele din Cuba. Procurorul general Robert Kennedy a sugerat ignorarea celei de-a doua scrisori și l-a contactat pe ambasadorul sovietic Anatoly Dobrînin, comunicându-i că Statele Unite sunt de acord doar cu soluțiile propuse în prima scrisoare. Tensiunile au început să se diminueze în ziua de 28 octombrie, după ce Hrușciov a anunțat intenția de demontare a rachetelor și și-a exprimat încrederea că Statele Unite nu vor invada Cuba.

Pe 28 octombrie, Hrusciov a anunțat intenția guvernului său de a demonta și îndepărta toate armele ofensive sovietice din Cuba. Transmițând mesajul acesta publicului prin Radio Moscova, URSS-ul își confirma dorința de a continua pe linia soluției propuse de americani cu o zi înainte. În acea după-amiază, tehnicieni sovietici au început să demonteze bazele de rachete, iar lumea nu mai era în pragul războiului nuclear. Criza rachetelor cubaneze era încheiată. În noiembrie, Kennedy a retras blocada navală, și până la sfârșitul anului toate rachetele ofensive fuseseră luate din Cuba. Curând dupa acestea, SUA și-a retras în tacere proiectilele din Turcia.

Criza Rachetelor Cubaneze a părut în acele timpuri o victorie clară a SUA, dar Cuba a ieșit din această criză cu un sentiment mult mai pronunțat de siguranță. O succesiune de administrații americane au onorat promisiunea lui Kennedy de a nu invada Cuba, și națiunea comunistă insulară, situată doar la 80 de mile de Florida a rămas ca un spin în coasta politicii externe americane.

Concluzie

Criza cubaneză a făcut posibilă verificarea teoriei de descurajare prin escaladare nucleară urmată de reglementări pașnice, dovedind că pe fondul relațiilor internaționale existente, două superputeri, deținătoare ale unui arsenal nuclear impresionant, în urma unui compromis fac posibilă dialogarea prin care se justifică conștiința nucleară. Situația creată și rezoluția adoptată duc la coexistența pașnică.

BIBLIOGRAFIE

Andre Fontaine, Istoria Războiului rece, editura Militară, București, 1994;

Claude Delmas, Crizele din Cuba (1961-1962), editura Corint, București, 2007;

Kissinger, Henry, Diplomația, București, BIC ALL, 2007;

http://ro.wikipedia.org/wiki/Criza_rachetelor_cubaneze;

www.academia.edu