Perioada Pontificatului Papei Pius al Xii Lea
Perioada pontificatului Papei Pius al XII-lea
INTRODUCERE
CAPITOLUL I
Poziția Vaticanului față de Războiul Mondial
1. Diplomația Vaticanului în perioada interbelică
2. Biserica din Germania
3. Al Doilea Război Mondial. Poziția Sfântului Scaun
CAPITOLUL II
Tăcerea lui Pius al XII-lea
1. Polemica asupra atitudinii
Sfântului Scaun față de Holocaust
2. Persecuțiile și legile antievreiești
3. Soarta evreilor din România. Implicarea
Bisericii Romano-Catolice în salvarea lor
CAPITOLUL III
Cruciada împotriva celor fără Dumnezeu
1. Atitudinea lui Pius al XII-lea față de comunism
2. Biserica Catolică din România în perioada 1945-1958
IV. Marea întoarcere la credință
3. Ultimul monarh absolut al papalității
Concluzii
BIBLIOGRAFIE
=== l ===
INTRODUCERE
De la Simon Petru, fiul lui Iona pescarul, până la Karol Wojtyla, două milenii de istorie se oferă spre meditație credinciosului și spre analiză istoricului.
Papalitatea, cea mai veche instituiție din lume, este un fenomen imens și singular prin dimensiunile sale istorice, spirituale și culturale.
De-a lungul istoriei, “Corabia lui Petru”, a trecut prin mai multe momente cruciale, unul dintre acestea fiind și experiența atât de tragică a jumătății secolului al XX-lea, perioadă ce coincide cu pontificatul Papei Pius al XII-lea (pe numele de laic Eugenio Maria Giuseppe Giovanni Pacelli).
Confruntarea cu cele două sisteme totalitare: comunismul și nazismul, cel de-Al Doilea Război Mondial, problema Holocaustului, perioada postbelică cu împărțirea teritoriilor în zone de influență și intrarea mai multor țări sub orbita Moscovei, iată câteva din încercările dure ale acestui pontificat. Dar mai mult ca oricând, în aceste momente Sfântul Scaun a arătat misiunea sa apostolică.
Subiectul de față și în mod special atitudinea Vaticanului în cel de-Al Doilea Război Mondial este o problemă dezbătută de mulți istorici ai perioadei contemporane. Din păcate, în România nu s-a bucurat de toată atenția cuvenită și aceasta datorită celor 45 de ani de comunism când un subiect despre Biserica Romano-Catolică era tabu iar lucrările care au apărut după 1989 tratează tangențial problema.
Tema e cu atât mai actuală, mai ales, în Occident, cu cât în primăvara anului trecut, Vaticanul a început strângerea de argumente pentru procesul de beatificare al Papei Pius al XII-lea, dezbaterea fiind aprinsă datorită celor care se opun acestei inițiative a Sfântului Scaun.
Un asemenea subiect abordat, nu poate fi epuizat într-o lucrare de licență, de aceea mi-am propus să tratez unele aspecte mai importante ale acestui interval de timp: diplomația Sfântului Scaun în perioada interbelică, Biserica Romano-Catolică și Al Doilea Război Mondial, atitudinea Sfântului Scaun față de Shoah, situația postbelică a unor țări din Europa Centrală și de Est, în care credincioșii romano-catolici au fost persecutați, și în final tratarea unor teme teologice pe baza enciclicelor emise de Pius al XII-lea.
Articolele și studiile apărute în ultima perioadă în ziarul oficial al Scaunului Apostolic, L’Osservatore Romano cât și Zenit Magazine, mi-au oferit informații importante în legătură cu activitatea depusă de Papa Pius al XII-lea în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial pentru pace dar totodată și pentru salvarea evreilor, lucru reflectat și de ziarele românești ale acelei perioade, Universul și Curentul.
Am putut consulta și cele mai bune cărți apărute despre această perioadă, scrise de doi specialiști, părinții iezuiți Pierre Blet și Burkhart Schneider, ce au lucrat la megaproiectul de publicare a documentelor din perioada 1936-1945, inițiat de Papa Paul al VI-lea în 1963.
Pentru perioada postbelică, din păcate am găsit mai puține lucrări, aceasta și datorită faptului că acest interval de timp a fost eclipsat de cel precedent, mult mai interesant și generator de controverse.
Atitudinea autorităților comuniste din România față de Biserica Romano-Catolică, cât mai ales față de cea Greco-Catolică, poate ieși în evidență consultând documentele emise de Biroul Politic din acea perioadă, ce se găsesc în prezent la Arhivele Naționale Istorice Centrale din București.
Perioada pontificatului Papei Pius al XII-lea a fost una deosebită și din punct de vedere teologic. Citatele papale folosite la Conciliul II Vatican (1962-1965) provin din enciclicele emise de Papa Pacelli. Le-am putut consulta aproape în întregime pe pagina oficială de pe Internet a Sfântului Scaun.
Punctul culminant al acestui pontificat a fost, fără îndoială, Jubileul anului 1950, lucru atestat și de publicțiile vremii (din păcate am găsit foarte puțin material, datorită situației din România acelor ani). Cu această ocazie va avea loc un eveniment important și anume declararea ultimei dogme din Biserica Romano-Catolică până în prezent: Ridicarea cu Trupul la cer a Maicii Domnului – Assumptio corporea Beatae Mariae Virginis in Coelum.
Am introdus acest capitol într-o lucrare de licență la Facultatea de Istorie, datorită pregătirii mele teologice, urmând atât Seminarul Teologic cât și Facultatea de Teologie Ortodoxă.
CAPITOLUL I
Poziția Vaticanului față de Războiul Mondial
Schimbările care vor avea loc în Europa și în lume în perioada 1933-1940 își au cauzele în încălcarea prevederilor stabilite după Primul Război Mondial (1914-1918), prin Tratatul de la Versailles (1919-1920). La sfârșitul acestui război, dispăreau de pe scena politică a lumii, trei imperii: habsburgic, otoman și țarist. Primele destrămându-se iar al treilea transformându-se social și politic. Pe ruinele fostelor imperii vor apărea state naționale: Polonia, Bulgaria, Iugoslavia. Acestea erau nesigure în privința garanțiilor stipulate prin tratatele de pace. Dornice de o conviețuire pașnică, ele au semnat tratate separat cu Marile Puteri dar s-au organizat și în grupuri de interese, ca de exemplu Mica Antantă în 1921 și Antanta Balcanică în 1934.
Franța și Anglia, învingătoare în Primul Război Mondial, au dominat după război scena politică europeană, impunând și controlând menținerea echilibrului postbelic. După preluarea puterii de către fasciști în Italia (1922) și apoi de către naziști în Germania (1933), apare un grup de țări care doreau revizuirea Tratatului de la Versailles și stabilirea unui nou echilibru în Europa. Mizând din plin pe conciliatorismul Franței și Angliei, Germania nazistă și Italia fascistă vor reuși spre sfârșitul anilor ’30 să răstoarne raportul de forțe în favoarea lor, declanșând al Doilea Război Mondial.
Și pentru Biserica Romano-Catolică această perioadă a fost una foarte dificilă și plină de evenimente deosebite.
La Roma, cu aceeași vigoare cu care Papa Benedict al XV-lea (1914-1922) invocase pacea în 1914, Pius al XI-lea denunța brutalitatea și antiumanismul politicii totalitare. Ideea națională, care până la 1870 (începutul războiului franco-prusac) constituise una dintre cele mai dinamice forțe în Europa, cu apariția tendințelor imperialiste, a reînceput să fie interpretată agresiv, și, pierdut caracterul ei uman și universal, națiunea a rămas un simplu element de manevră pentru mobilizarea popoarelor oprimate. În Italia și Germania, acest ideal al națiunii a fost atât de exacerbat, până când a devenit un cult al forței și al violenței, cu disprețuirea celor mai fundamentale drepturi ale popoarelor. Astfel alterată, ideea națională a atins formele cele mai grave ale genocidului organizat tehnic, într-un amestec de corporaționism economic mussolinian și de revizionism german, maghiar sau rus.
1. Diplomația Vaticanului în perioada interbelică
“Uniți, trebuie să ne silim a face totul pentru a lichida răul, pe numele său războiul și urmările sale, prin reînnoirea bazelor creștinismului, ca prin aceasta, să atingem binele comun, ordinea și pacea.”
Încă din timpul Primului Război Mondial, Sfântul Scaun și-a păstrat neutralitatea în astfel de conflagrații încercând pe cât i-a stat în putință să păstreze pacea. Astfel își făcea auzit glasul, condamnând prin urmașul Sfântului Petru, atunci Benedict al XV-lea (1914-1922), ororile comise de beligeranți și inutilitatea războiului.
Suveranul Pontif își va repeta de nenumărate ori chemarea. Vox clamantis in deserto!
Toată această activitate este răsplătită cu un act incalificabil de ingratitudine. Italia, în conformitate cu un acord secret semnat la 26 aprilie 1915 de către Franța, Anglia și Rusia, se angaja să intre în război de partea Antantei, cu condiția ca Vaticanului să i se interzică a lua parte la tratativele de pace. Benedict al XV-lea arată toată afecțiunea concetățenilor italieni, practicând o politică de deschidere, care va culmina în timpul urmașului său, Pius al XI-lea (1922-1939), cu încheierea Concordatului și rezolvarea spinoasei probleme create în 1870, prin ocuparea teritoriului Statului Papal de către Regatul Italian.
În 1922, în urma “Marșului asupra Romei”, Benito Mussolini va prelua puterea asupra Italiei, în același timp când Pius al XI-lea (1922-1939) era ales ca Suveran Pontif. Pontificatul acestui papă se va desfășura pe toată durata perioadei interbelice. Prin binecuvântarea rostită în Piața Sfântul Petru își arată dorința de împăcare cu Statul Italian.
Tratativele au durat aproape doi ani, fiind finalizate pe 11 Februarie 1929. Tratatul și Concordatul ce alcătuiau Acordurile de la Lateran au pus capăt vechiului diferend dintre Biserica Romano-Catolică și Statul Italian, care data de la întemeierea Regatului Italian în 1870. În cadrul acestui tratat (Convenția de la Quirinal), Papa era de acord să recunoască Statul Italian și dreptul său de posesiune asupra Cetății Eterne și fostul Stat Papal. Statul Italian recunoștea la rândul său suveranitatea pontificală asupra Cetății Vaticanului. Pentru cedarea Romei, Sfântul Scaun, sub denumirea de Città del Vaticano, primea o sumă de 30 de milioane lire sterline. Totodată acest Concordat consacra romano-catolicismul ca religie de stat în Peninsula Italică, lămurindu-se ce însemna practic acest lucru: Sfântul Părinte putea numi toți episcopii, guvernul rezervându-și dreptul de veto asupra oricărui candidat care era suspect din punct de vedere politic; Statul Italian avea obligația de a plăti salariile clerului, iar acesta nu avea voie să facă parte dintr-un partid politic, învățământul religios care era patronat de Biserica Romano-Catolică era obligatoriu în școlile de stat cât și recunoașterea congregațiilor religioase. În ce privește divorțul, nu se putea pronunța fără consimțământul Bisericii iar căsătoria civilă nu era obligatorie prin lege.
Noului stat i s-au lăsat toate prerogativele unui stat laic și anume: teritoriu, putere organizată, armată, dreptul de a avea reprezentanți diplomatici “nunți apostolici”, oficiu poștal propriu, monedă proprie, radio, televiziune, cale ferată. Astfel “Legea garanțiilor” din 1871, prin care Vaticanul era separat de Quirinal este acum suprimată prin înlesnirile pe care Statul Italian le recunoaște Bisericii Romano-Catolice.
Un nou Concordat s-a încheiat Sâmbătă 18 Februarie 1984, între Italia și Vatican sub Papa Ioan Paul al II-lea. Acest Concordat consfințește dispariția “relațiilor speciale” stabilite prin Convenția de la Quirinal de Luni, 11 Februarie 1929. De atunci Biserica Romano-Catolică și Statul Italian se socotesc fiecare în domeniul său “independente și suverane”, cum menționează art. 1 al noului Concordat, catolicismul nu mai este religie oficială în Statul Italian, iar învățământul religios nu mai este obligatoriu în școli, ci facultativ.
Pe de altă parte prin noul Concordat se conferă căsătoriei religioase efecte legale civile, iar sentințele de nulitate a căsătoriei pronunțate de tribunalele bisericești vor fi confirmate de Statul Italian.
La 3 iunie 1985, Papa Ioan Paul al II-lea a încheiat cu Statul Italian un nou concordat prin care se stipulează că religia catolică nu mai este religie de stat în Italia, cum prevedea Tratatul de la Lateran din 1929. A semnat din partea Italiei, primul ministru Bettino Craxi și din partea Vaticanului, Agostino Casaroli, Cardinal Secretar de Stat.
În discursul din 13 Februarie, Papa Pius al XI-lea a laăudat victoria obținută, spunând că Concordatul era “printre cele mai bune care s-au încheiat până acum”, și adaugă: “Credem, cu profundă satisfacție, că am redat prin aceasta pe Dumnezeu Italiei și Italia lui Dumnezeu”.
Concordatul italian puse capăt supărătoarei Chestiuni romane. Acesta e, fără îndoială, cel mai mare merit al său. Dacă, în afară de aceasta, a avut sau nu puterea de a-l restitui pe Dumnezeu Italiei și Italia lui Dumnezeu, e o judecată pe care numai timpul ar fi putut-o verifica.
Instrumentul concordator a folosit desigur ca tampon în situații extreme, dar a servit și la redeșteptarea unor iluzii temporaliste, punând iarăși problema raporturilor dintre Biserică și Stat în scheme juridice și formale care riscau să îi comprime dimensiunea istorică și evoluția necesară.
Il Duce renunțase la mai vechile sale idei de a îndepărta catolicismul din societatea italiană. Clerul nu mai putea deveni un bastion al opoziției iar Biserica Romano-Catolică îi acorda ducelui sprijin total. Papa va căpăta prin aceste acorduri cu Statul Italian un prestigiu deosebit pe plan internațional. Noțiunile de “Papă și Papalitate” au devenit generice pentru a numi prin ele atât Statul Papal, cât și însăși Biserica Romano-Catolică, pentru că Suveranul Pontif întruchipează aceste două organizații, el este “factum totum” în ambele instituții.
Papalitatea are un îndoit aspect: atât unul bisericesc cât și unul politic. Papa este șeful Bisericii Romano-Catolice din toată lumea și în același timp șeful politic al unui stat, numit “Cetatea Vaticanului” sau Vaticanul. Papa deține atât puterea spirituală cât și cea seculară a acestui stat. Datorită acestei duble calități a Papei, atât Biserica Romano-Catolică cât și Statul Papal fac notă distinctivă față de celelalte organizații de acest fel.
Cetatea Sfântă a Vaticanului este fără îndoială cea mai veche dintre instituțiile politice și religioase ale lumii. E un centru important al diplomației mondiale, iar ca teritoriu, cel mai mic dintre statele suverane. Ca teritoriu are numai 44 ha și numără aproximativ 700 de locuitori permanenți. Vaticanul îndrumă și conduce milioane de catolici din toată lumea. Enciclopedia catolică arată că Vaticanul este reședința oficială a Papei, și este construit în Roma, la poalele dealului Vaticanului. În sensul figurat, cuvântul Vatican se întrebuințează pentru a desemna puterea și influența exercitată de papă, iar în sens mai larg pentru a desemna întreaga Biserică Romano-Catolică.
Statul Vatican este alcătuit din orașul Vatican care – de fapt – nu este decât o circumscripție a Romei, recunoscută, în baza Acordului de la Lateran, ca un teritoriu unde se exercită puterea laică a Sfântului Scaun. El cuprinde palatele papale, grădinile și anexele lor, piața și basilica San Pietro, Castelul Gandolfo – 34 km NV de Roma – reședința de vară a Papei, precum și clădirile anexe. Toți bărbații din Vatican, fără excepție, sunt în slujba Bisericii Romano-Catolice sau prelați ai ei. Papa dispune de întreaga putere executivă, legislativă și judecătorească, putere care e deținută de Colegiul Cardinalilor în perioada când scaunul papal este vacant. Legea fundamentală este “Dreptul canonic”, la care se mai adugă diferite ordonanțe papale și anumite legi ale Statului Italian.
Vaticanul nu are armată proprie, ci doar o mică gardă pitorească, folosită mai cu seamă în timpul ceremoniilor religioase și diplomatice. În 1816, Pius al VII-lea a înființat jandarmeria papală denumită “carabinieri”. În afară de aceștia există așa numită “gardă nobilă”, garda personală a Papei. Această gardă se compune exclusiv din reprezentanții aristocrației și nobilimii romane.
Vaticanul editează ziarul “Osservatore Romano”, care a apărut pentru prima oară în anul 1860. În 1890, Papa Leon al XIII-lea (1878-1903) a cumpărat acest ziar și l-a transformat în organul oficial al Bisericii Romano-Catolice. El exprimă punctul de vedere oficial al Vaticanului cu privire la evenimentele politice și sociale de importanță mondială.
Pentru toți creștinii din lume, Vaticanul este cunoscut ca locul de martiraj al Sfinților Apostoli Petru și Pavel, uciși din porunca împăratului Nero (54-68) în anul 67.
În noua Europă, ieșită din Primul Război Mondial, Papalitatea a dus o politică de Concordate. Începută încă din timpul Papei Benedict al XV-lea, această politică a tins apogeul în timpul pontificatului Papei Achile Ratti (Pius al XI-lea). Programul pontificatului său a fost expus în enciclica Ubi Arcano Dei, rezumându-se în cuvintele “Pacea lui Hristos în împărăția lui Hristos”. Cu toate răsturnările ideologice și politice apărute după Primul Război Mondial, Biserica Romano-Catolică s-a integrat noii situații fără să părăsească misiunea sa apostolică. Biserica nu poate admite ca greșeala în materie religioasă să fie pusă pe picior de egalitate cu adevărul și să se bucure de drepturi identice.
Ar fi incomplet dacă nu am aminti în acest context și rolul jucat pe lângă Papa Pius al XI-lea de nunțiul papal Eugenio Pacelli, Cardinal apoi viitor Papă Pius al XII-lea, în diverse state din Europa și America, fiind de fapt, creatorul multor concordate.
Politica de concordate era una de omniprezență; de la cel cu Letonia, din 1922, la cel cu România și cu Lituania, din 1927, cu Germania și Austria în 1933, cu Iugoslavia în 1937, și Polonia în 1939. Toate aceste concordate aveau desigur o motivație religioasă prin care Pius al XI-lea realizează o capodoperă a diplomației în vederea unei “restaurații” mai dezvoltate. Odată cu țelul pe deplin spiritual de a conduce iar întreaga umanitate către principiile creștine emanate dinspre tronul lui Petru, se realiza reafirmarea unei suveranități pământești a papalității, prin concesii și privilegii care conferă o siguranță economică instituțiilor ecleziastice.
Talentul diplomatic al lui Achile Ratti iese în evidență în două momente importante: un prim moment al contactării și realizării unor “alianțe nedorite” cum erau acelea cu dictatorii Dolfüss (Austria), Horty (Ungaria), Salazar (Portugalia), Hitler (Germania), Franco (Spania) și Mussolini (Italia) și într-o a doua fază, după ce scopul fusese atins, când Papa apare gata să condamne, puternic datorită prestigiului său reafirmat, sau, cel puțin, să-și exprime nemulțumirea fățișă, ca un șef de stat, recunoscut ca atare de întreaga lume.
În 1931, la 5 iulie apare enciclica în limba italiană Non abbiamo bisogno (Nu avem nevoie) îndreptată împotriva doctrinei și practicii fasciste și în apărarea Acțiunii Catolice, amenințată de organizațiile bazate pe ideologia fascistă, pe care Papa Pius al XI-lea nu va ezita să o condamne public ca “idolatrie păgână a statalismului”. Benito Mussolini încerca să-i dea societății o tentă fascistă, interzicând Acțiunea Catolică, organizată pe banii Bisericii Romano-Catolice. Această organizație se constituia într-un rival al organizațiilor fasciste de tineret și de petrecere a timpului liber. S-a ajuns la un compromis, grupurile de tineri din Acțiunea Catolică limitându-se la activități religioase, dar neîncrederea a persistat tot timpul.
O influență remarcabilă social-politică a avut-o enciclica Quadragesimo Anno, pe care Papa Pius al XI-lea a emis-o cu ocazia împlinirii a 40 de ani de la publicarea enciclicei RerumNovarum a lui Leon al XIII-lea (1878-1903), la 15 mai 1931. În aceasta, el trata problemele sociale ale prezentului. Ca scop al reformei sociale catolice, Papa promova deproletarizarea proletariatului. Capitalismul și marxismul sunt considerate drept rătăciri. Socialismul marxist era considerat incompatibil cu învățătura Bisericii Romano-Catolice. Capitalismul trebuie să ia în considerație binele general, dreptatea socială și demnitatea umană a muncitorului. Papa s-a exprimat dur împotriva concurenței sălbatice. El adăuga: “Ca și în alte epoci ale istoriei Bisericii, ne confruntăm într-adevăr cu o lume care a căzut din nou, în bună parte, în păgânism. Primii apostoli, apostolii direcți ai muncitorilor, trebuie să fie muncitori, apostolii lumii industriale trebuie să fie oameni proveniți din acest mediu.”
În ce privește ideologiile apărute după Primul Război Mondial, comunismul și nazismul, a fost necruțător în a le ataca deschis.
Prin enciclica Divini Redemptoris din 1937, Papa Pius al XI-lea condamna comunismul, în acest mod el refuza categoric orice dictatură care ar bloca libertatea religioasă a catolicilor, arătând incompatibilitatea totală dintre religie și marxism și datoria oricărui creștin de a se opune instaurării unui astfel de regim.
Tot acum va condamna național-socialismul german prin enciclica Mit brenneder Sörge din 14 Martie 1937 – Duminica Floriilor, (subiectul va fi tratat pe larg în capitolul următor) ca urmare a pagubelor provocate persoanelor private și bunurilor ecleziastice din Germania de regimul hitlerist. În primul rând va condamna faptul că regimul de la Berlin nu a respectat Concordatul încheiat între Vatican și Germania nazistă la 30 iulie 1933, neglijându-se astfel toate drepturile romano-catolicilor din Germania, atât clerului cât și mirenilor.
Biserica Romano-Catolică din Spania a suferit foarte mult în timpul Războiului Civil din Spania (1936-1939). Comuniștii au distrus peste 20.000 de biserici și au ucis 11 episcopi, peste 700 de preoți seculari și călugări, călugărițe și seminariști precum și credincioși. Regimul generalului Francisco Franco va fi recunoscut în 1941 în urma unor acorduri bilaterale cu Vaticanul, Concordatul fiind încheiat în 1953.
În Mexic va avea loc o grea persecuție a Bisericii în timpul pontificatului Papei Pius al XI-lea. Suveranul Pontif va face cunoscută situația tragică a Bisericii din Mexic (mai mult de 500 de laici, episcopi și-au jertfit viața pentru credință) în enciclica Nò es muy concida din 1937.
Pentru gestul său curajos, de a se împotrivi fără rezerve mai marilor vremii, GianPaolo Romanato în cartea “Religie și putere”, îl consideră pe papa Achile Ratti un personaj important al acestei epoci și un reprezentant de seamă al Bisericii Romano-Catolice în secolul al XX-lea.
2. Biserica din Germania
Viața religioasă din Germania a luat sub Pius al XI-lea un mare avânt. Acest lucru s-a datorat foarte mult și Congreselor Catolice. Președinților comitetelor de pregătire a Congreselor catolice din Hanovra (1924), Dortmund (1927), Münster (1930), Würzburg (1931), Essen (1932), Sfântul Părinte le-a trimis cuvinte de apreciere. Viața religioasă atât de însuflețită din Germania s-a evidențiat și prin înfloritoarea viață asociativă catolică, mai ales în mișcarea de tineret, în mișcarea liturgică, în mișcarea socială și în mișcarea biblică.
Conducerea catolicismului german nu a fost părtașă la aducerea la putere a național-socialismului. Doar o mică parte a catolicilor simpatiza cu nazismul. Programul lui Adolf Hitler a fost de timpuriu respins de episcopatul german. Punctul 24 al programului partidului nazist, din 24 Februaurie 1920, spunea: “Noi cerem libertatea tuturor confesiunilor religioase din Stat, în măsura în care nu periclitează stabilitatea acestuia și nu încalcă normele morale ale rasei germanice”. Partidul ca atare reprezenta punctul de vedere al unui creștinism pozitiv, fără însă a adera la o anumită confesiune.
Cartea “Mitul secolului XX” a ideologului partidului, Alfred Rosenberg (1893-1946) se dorea a fi o “nouă Biblie” în Reich-ul nazist, respingând mai ales Vechiul Testament (care reprezintă istoria poporului evreu). Rosenberg a fost un scriitor și un orator prolific (se pare că forma literară a cărții “Mein Kampf”, el a dat-o). Discursurile lui Rosenberg apăreau adesea sub formă de broșură și erau apoi distribuite pe scară largă prin relațiile personale și sistemul de promovare pe care și le crease. În textele sale, rareori pierdea ocazia de a se înverșuna împotriva evreilor. În gândirea acestui “apostol al rasismului”, un popor este constituit din câteva rase componente.
Poporul german este predominant nordic, dar în sângele său se amestecase și sânge dinaric, mediteranean, baltic sau al altor rase. Dacă în decursul istoriei lor, ei se abătuseră de la calea cea dreaptă, vina o poartă combinațiile interrasiale, care au dus la deteriorarea fondului genetic. În ceea ce privește popoarele din Europa Răsăriteană, în rândul lor componențele nobile sunt reprezentate într-o măsură mult mai redusă, iar din acest motiv popoarele respective sunt mult mai puțin valoroase sau mai bine zis sunt inferioare. Evreii sunt contrarasă (gegenrasse), ei sunt străini de specie, deoarece reprezintă un amestec cu câteva alte ingrediente nesemnificative.
Datorită poziției sale radicale față de evrei, cât mai ales genocidului împotriva poporului evreu, a fost condamnat la spânzurătoare de Tribunalul militar al Aliaților de la Nürenberg, fiind executat la 16 Octombrie 1946, la vârsta de 52 de ani.
Chiar și Hitler, deși fusese crescut într-o familie romano-catolică de lângă Linz, (mama lui fiind o practicantă convinsă a religiei) nu va ezita să condamne religia creștină în lucrarea sa “Mein Kampf” – “Lupta mea”. Etica creștină reprezenta antiteza valorilor naziste. În timp ce nazismul glorifica forța, violența și războiul, creștinismul predica iubirea, iertarea și respectul față de aproape. Nazismul se baza pe o filosofie anticreștină fundamentală. Mai mult, pornind de la baze istorice, creștinismul era privit ca produsul unei rase inferioare, așadar nu putea fi împăcat cu conceptul nazist de Völk. Unii lideri naziști, cum ar fi Himmler și subalternul său Heydrich, și-au exprimat în mod fățiș disprețul față de creștinism.
Episcopii germani au declarat că intrarea credincioșilor romano-catolici în NSDAP (Partidul Național Socialist al muncitorilor germani) nu este compatibilă cu credința, iar această încălcare va duce la sancțiuni bisericești.
După preluarea puterii de către Adolf Hitler la 30 Ianuarie 1933, Centrul (partid de orientare catolică) s-a putut afirma puternic. Hitler a promis să nu se atingă de drepturile Bisericilor, să respecte înțelegerile dintre Landuri și Biserici și să cultive și dezvolte relațiile de prietenie cu Sfântul Scaun. Astfel episcopii germani au retras interdicția de a intra în NSDAP, fără însă a anula condamnarea erorilor și i-au chemat pe catolici să conlucreze în noul Stat.
Pius al XI-lea, influențat și de noul Cardinal Secretar de Stat, Eugenio Pacelli (fusese numit în 1929 în locul lui Gasparri) l-a văzut pe Hitler ca un posibil pericol pentru Biserică. Dar datorită atitudinii ferme a liderului nazist, care chema întreaga lume la luptă împotriva bolșevismului, Papa și-a schimbat atitudinea. Aprecierea critică a comunismului de către Pius al XI-lea, își avea originea în experiența avută ca nunțiu în Polonia și de atunci se afirma la tot pasul. O experiență similară, poate chiar mai tragică, avusese și Cardinalul Secretar de Stat, Eugenio Pacelli în München în timpul Revoluției Bolșevice din 1917.
Guvernul Hitler-Papen a încercat să-și confirme poziția, pretins pozitivă față de Biserică, prin oferta încheierii unui Concordat.
La 9 Iulie 1933, când Europa a aflat despre semnarea Concordatului dintre cel de-al III-lea Reich și Curia romană, toți erau de acord că diplomația hitleristă a repurtat un mare succes pe arena internațională. Repercursiunile produse de introducerea unui regim fascist în Germania (incendierea Reichstag-ului, lagărele de concentrare, dizolvarea partidelor politice, omnipotența Gestapo-ului) au făcut ca Adolf Hitler să fie izolat pe plan european cât și boicotat de extremiștii de stânga de pe continent. Astfel, Concordatul semnat a deschis pentru Hitler, noi posibilități în politica europeană. Mulți istorici consideră că Vaticanul îl introducea pe Hitler în acele saloane diplomatice din Europa, care până atunci erau închise pentru el.
Vaticanul s-a străduit să încheie Concordatul încă din 1919, din clipa căderii Hohenzolern-ilor, de la venirea de la München la Berlin a diplomatului bisericesc Eugenio Pacelli. Problema nu a fost simplă pentru că în Reichstag-ul de la Weimar, SPD (Partidul Socialiștilor Moderați) și protestanții constituiau majoritatea. Vaticanul a încheiat concordate cu alte state germane: Bavaria catolică (1924), Baden (1932), Prusia (1929) datorită prezenței populației poloneze, în schimb Reich-ul se apăra cu înverșunare de condițiile puse de Vatican în domeniul învățământului. Partidul care-și dorea un asemenea concordat era Centrul catolic (Zentrum) ai cărui reprezentanți de seamă erau: Heinrich Brüning, Ludwig Kaas, Joseph Joos.
Principalul arhitect al semnării acestui concordat a fost vicecancelarul Franz von Papen, reprezentantul dreptei catolice în cadrul Centrului, care era sigur că actul încheiat pe 20 iulie 1933 îl va ajuta pe Adolf Hitler în colaborarea cu diferite cancelarii din lume. Era descendentul unei familii romano-catolice din Westfalia, era bogat și se bucura de o mare influență în cercurile catolice conducătoare și la Vatican. Principalul ziar al catolicismului german, “Germania”, era al lui. Din partea Vaticanului, cel care a dorit ca acest concordat să fie semnat a fost Cardinalul Secretar de Stat, Eugenio Pacelli, aceasta și datorită atașamentului său profund față de poporul german încă din timpul când era nunțiu apostolic la München și Berlin.
Hitler a primit Concordatul ca pe un tribut care i se cuvenea din partea catolicilor germani și înainte de a avea loc ratificarea acestui document (10 septembrie 1933) nu numai că a neglijat conținutul lui, dar nici nu-l mai interesa acest capitol.
Unii episcopi germani vor începe să protesteze împotriva actelor de teroare ce aveau ca victime activiști catolici. La 30 ianuarie 1934 moare, pe când se afla la serviciu în biroul lui Heydrich, Erich Klausener, președintele Acțiunii Catolice din Germania. În lagărele de concentrare ajung tot mai mulți activiști catolici. Episcopii germani romano-catolici Bertram, Preysing, Galen, episcop de Münster, cer prin diferite mijloace să se respecte Concordatul.
Atât Cardinalul Secretar de Stat, Eugenio Pacelli, cât și alți ierarhi vor protesta față de politica nazistă. Cardinalul Bertram în Octombrie 1933 și-a exprimat îngrijorarea că Hitler nu acordă Bisericii Romano-Catolice libertatea de acțiune făgăduită și “s-a purtat cu oamenii politici catolici la fel cum s-a purtat cu comuniștii și socialiștii”.
Rackl, episcop de Eichstätt, a protestat că Biserica nu se bucură de libertatea promisă de Hitler, “În Concordat este menționat că biserica romano-catolică trebuie să se bucure de libertate deplină, dar știți, că spre regretul nostru, nu se întâmplă astfel.”
În 1936 episcopii bavarezi au protestat împotriva faptului că naziștii socotesc romano-catolicismul ca pe unul din dușmanii lor principali. În Ajunul Anului Nou (1936) cardinalul Faulhaber din München a ținut o predică înverșunată împotriva bolșevismului și a Uniunii Sovietice, chemând pe toți credincioșii să lupte împotriva comunismului. Apoi a rugat pe păstoriții săi să apere catolicismul în aceste vremuri atât de grele, în Germania.
Presa bisericească a fost cenzurată, confiscată și interzisă, au fost desființate organizațiile și asociațiile catolice, mai ales uniunile de tineri. Ce-i drept, datorită Concordatului, în care se menționa înființarea lor, școlile catolice au putut dura până în 1939. Între 1933-1936, Papa Pius al XI-lea a trimis 34 de scrisori de protest guvernului Reich-ului și împotriva abuzurilor potentaților național-socialiști. Din păcate, toate aceste încercări de a-l aduce pe Hitler la respectarea Concordatului, au fost zadarnice.
Astfel la 14 Martie 1937, Papa Pis al XI-lea, influențat și de Cardinalul Eugenio Pacelli, a publicat enciclica în limba germană Mit brennender Sörge – “Cu grijă arzătoare”, fiind citită în toate bisericile din Germania, (uneori cu mari riscuri) în Duminica Floriilor, pe 21 Martie 1937.
La redactarea acestei Enciclice, episcopii germani au avut o mare contribuție. Conferința episcopală de la Fulda, încă de la 18 August 1936, a cerut într-o scrisoare adresată lui Pius al XI-lea să publice o circulară papală cu privire la starea bisericii din Germania.
La 16 ianuarie 1937, cardinalii Bertram, Faulhaber, Schulte, precum și episcopii Von Galen și Preysing, au propus în cadrul unei conferințe cu Secretarul de Stat Eugenio Pacelli, ca Papa să facă o declarație publică și au repetat această propunere la 17 ianuarie în cursul unei audiențe la Pius al XI-lea. La 16 Ianuarie, Cardinalul Pacelli i-a solicitat Cardinalului Faulhaber să-i fixeze în scris câteva idei pentru Enciclică. La 21 Ianuarie, Cardinalul Faulhaber a predat proiectul redactat și scris de mână, pe unsprezece pagini, care formează proiectul enciclicei Mit brenneder Sörge. Proiectul Faulhaber a stat aproape în întregime la baza circularei papale, iar formulările sale au fost preluate în mare măsură, unele chiar cuvânt cu cuvânt, totuși dezvoltate. Extinderile și completările făcute de Secretariatul de Stat au accentuat și mai mult conținutul. La ultima redactare a Enciclicei, din 10 Martie au fost luate în seamă corecturile și completările Papei. La 12 martie, Cardinalul Secretar de Stat Eugenio Pacelli a trimis enciclica nunțiului de la Berlin, Orsenigo pentru a fi transmisă episcopatului german. Deși curierii au supravegheat aspru răspândirea encilclicei, aceasta a parvenit tuturor parohiilor din Germania și, în Duminica Floriilor, 21 Martie, a fost citită în toate bisericile. Tipografiile din Germania, care au îndrăznit, fără autorizație să o tipărească au fost închise de Stat.
Enciclica Papei a fost întâmpinată cu o mare considerație de către opinia publică germană. În celelalte țări ecoul ei a fost foarte slab. Papa a vorbit chiar de un complot al tăcerii. Pentru catolicii din Germania publicarea ei a însemnat începutul unei persecuții înăsprite. Situația catolicilor s-a îmblânzit numai o dată cu izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, deoarece Statul nazist a dorit să-și utilizeze toate forțele pentru a câștiga victoria finală.
Encicilica are mai multe capitole dintre care cele mai importante sunt: Credința curată în Dumnezeu, Iisus Hristos, Biserică și Primat, cât și cele către tineret, preoți, monahi și laici.
Papa va ataca nerespectarea prevederilor Concordatului din 1933 cât și doctrina socială nazistă: ”Acela care face din rasă sau din popor sau din stat, norma supremă a tuturor valorilor, chiar și a celor religioase și le divinizează ca un cult idolatru, acela pervertește și falsifică ordinea lucrurilor așa cum a fost creată și poruncită de Dumnezeu”.
Pius al XI-lea în semn de protest față de politica lui Hitler în Mai 1939, odată cu vizita celui din urmă, la Mussolini, a părăsit Vaticanul, retrăgându-se la Castelul Gandolfo, aceast lucru întâmplându-se chiar în anul anexării Austriei la cel de-al treilea Reich.
Tot atunci, Papa ar fi vrut să rupă relațiile diplomatice, rechemându-și nunțiul de la Berlin, dar a fost temperat de Cardinalul Secretar de Stat Eugenio Pacelli, viitorul Papă Pius al-XII-lea.
Papa Pacelli amintește la 7 Mai 1939 conținutul enciclicei Mit Brenneder Sörge a predecesorului său și atenționează autoritățile naziste a ceea ce era nerespectat. El va ține permanent legătura pe timpul conflictului mondial cu episcopatul german prin diplomați sfătuindu-i tot timpul prin nunțiatura apostolică din Berlin. Pe credincioșii romano-catolici germani îi va îndemna tot timpul să nu apostazieze de la dreapta credință. Că a fost atașat profund de poporul german se vede și dintr-un conclav ținut în 1939 când le-a spus cardinalilor că Germania este țara sa iubită. Este cunoscută prietenia Papei Pius al XII-lea cu episcopul de Berlin von Preysing (șeful Conferinței de la Fulda), care era un antinazist intransigent.
Pentru atitudinea lor dârză în timpul războiului, episcopii germani de Münster, Clemens Conte de Galen, de Berlin, Konrad von Preysing și arhiepiscopul Josef Frings de Köln au fost făcuți cardinali în 1946, de Papa Pius al XII-lea.
3. Al Doilea Război Mondial. Poziția Sfântului Scaun
Cu ocazia împlinirii unui deceniu de la încheierea “Acordului de la Lateran” dintre Statul Italian și Vatican, Pius al XI-lea a hotărât pentru zilele de 11-12 Februarie să convoace toți episcopii italieni pentru o ședință. În cadrul acesteia dorea să denunțe violarea “Pactelor de la Lateran” de către guvernul italian, persecuțiile rasiale din Germania și pregătirile germane pentru război. Acest discurs, la care lucrase de multe luni, va fi cunoscut, deși fragmentar, abia în 1959 în timpul pontificatului papei Ioan al XXIII-lea. Din păcate, discursul nu a putut fi rostit de către Pius al XI-lea, căci la 10 Februarie, în urma unui atac de cord, a murit.
La 2 Martie 1939, în urma unui conclav scurt, a fost ales ca succesor, fostul Cardinal Secretar de Stat, Eugenio Maria Giuseppe Giovanni Pacelli. Mulțimea strânsă în piața San Pietro a fost entuziasmată la auzul cuvintelor: Annuncio vobis gaudium magnus: Habemus Papam.
Principiul pontificatului și l-a concretizat în expresia: “Opus justitie pax” (Pacea, rod al dreptății) fiind în continuarea programului papei Pius al XI-lea, cuprins în cuvintele: “Pax Christi in regno Christi” – Pacea lui Hristos în împărăția lui Hristos.
Eugenio Pacelli se trăgea dintr-o familie aristocratică romană, provenită din orașul Onano, de unde au venit în Cetatea Eternă ca “juriști catolici”. Era o familie aristocratică recentă dar cu oameni de mare valoare. Papa Pius al XI-lea a dat familiei Pacelli titlul de “Principi”.
Născut la 2 Iunie 1876, în palatul Pediconi, construit pe valea Tibrului, nu departe de castelul Sfântului Arhanghel și de bazilica San Pietro. Mediul în care a fost crescut a fost unul profund religios, toți membrii familiei frecventând Biserica Nouă, în care e înmormântat Sfântul Fillipo Neri.
Un aspect important al vieții sale este faptul că în adolescență, a avut totuși, îndoiala existenței cu adevărat a lui Dumnezeu. Era un dubiu pe care l-a învins prin rugăciune și prin reînnoirea credinței.
Se va decide să urmeze cariera ecleziastică, urmând Seminarul teologic din Roma, Universitatea Gregoriană și apoi luându-și doctoratul în Drept Canonic Bisericesc. La 2 aprilie 1899, în capela arhiepiscopului Francisc de Paola Cassetta, a fost hirotonisit preot. Arhiepiscopul Petru Gasparri (care îl va influența enorm), de la Secretariatul de Stat, a cerut ca Pacelli să intre în Secretariat, unde va învăța, pe lângă diplomația necesară și datoria de a servi Biserica Universală și pe Papă.
Papa Benedict al XV-lea (1914-922) îl va numi nunțiu la München în 1917 și din 1920 la Berlin. În anii activității sale desfășurate în Germania a dobândit o excepțională cunoaștere nu numai a limbii, ci și a culturii germane. Atașamentul său profund față de poporul german se va vedea atât în Primul Război Mondial, cât mai ales în cel de-Al Doilea Război Mondial. Primul Război Mondial îi va aduce o experiență anticipatoare, fiind influențat de Benedict al XV-lea în 1917 de a încheia o pace albă. Catolicii francezi au respins categoric aceste intervenții. Papa, cât și Eugenio Pacelli, au fost aspru criticați de parțialitate în favoarea Puterilor Centrale. La fel se va întâmpla și în ceea ce privește judecarea criminalilor de război la sfârșitul Primului Război Mondial, Papa și nunțiul Pacelli opunându-se categoric unui astfel de proces.
În 1929 va primi purpura de Cardinal, iar în 1930 va deveni Cardinal Secretar de Stat în locul lui Pierro Gaspperi. Va urma politica lui Pius al XI-lea, alegerea sa fiind salutată de întreaga lume catolică.
Dorința sa imediat după alegere a fost salvarea păcii. Eforturile pentru pace ale Papei Pius al XII-lea au fost scoase în evidență de mai mulți istorici. În Aprilie 1939, Germania a denunțat pactul germano-polon, și înțelegerea germano-engleză privitoare la flotă. Pius al XII-lea a intervenit pe lângă guvernele Germaniei, Franței, Italiei, Angliei, Poloniei, propunându-le pacea. Hitler, primind propunerile de pace prin Nunțiul Apostolic de la Berlin, Orsenigo, a considerat că nu e cazul ca Papa să-și facă probleme pentru pacea mondială.
După semnarea pactului de neagresiune dintre Hitler și Stalin, Sfântul Scaun știa deja care vor fi consecințele acestuia. La 24 August 1939, orele 7 p.m., Papa a adresat un apel lumii pentru pace (cuvintele sale sunt și astăzi un exemplu): “pericolul este iminent, dar încă mai este timp. Cu pacea nimic nu este pierdut, cu războiul poate fi pierdut totul.”
Ca părinte spiritual, Pius al XII-lea își face cunoscute gândurile sale de pace, de dragoste între frați, îndemn la toleranță în mesajele radiofonice transmise de Vatican. Acest mesaj din 24 August a fost realizat de substitutul la Secretariatul de Stat, Giovanni Battista Montini (viitorul papă Paul al VI-lea între 1963-1978), în anumite locuri, Papa aducând mici modificări. În tot acest timp, Cardinalul Tardini primea diplomații Marilor Puteri acreditați pe lânga Sfântul Scaun, transmițându-le mesajul lui Pius al XII-lea.
Odată cu izbucnirea conflictelor militare, Pius al XII-lea va încerca cu tot ce-i va sta în putință, să facă să înceteze războiul. Obținerea unei păci adevărate însemna pentru el cea mai importantă viziune, după cum o arată și o scrisoare din 3 Martie 1944 adresată arhiepiscopului Frings de Köln; în cei cinci ani care au trecut, și-a pus în joc toate puterile în slujba păcii. Pentru a putea asigura perspectiva de succes a activității sale de pace, Pastor Angelicus, cum a mai fost numit de contemporani a menținut cu perseverență neutralitatea Sfântului Scaun, situație asemănătoare cu cea din Primul Război Mondial.
“Neutralitatea ar putea fi înțeleasă în sensul unei neutralități care nu se potrivește unui șef suprem al Bisericii, care asistă la atâtea evenimente” îi va explica într-o scrisoare arhiepiscopului de Milano, cardinalul Faulhaber la 31 Ianuarie 1943 – “Imparțialitatea înseamnă din punctul nostru de vedere, judecarea lucrurilor în sensul adevărului și dreptății.”
Prevăzând ciocnirea sovieto-germană, spera într-o înfrângere a bolșevismului ateu, pe care îl considera mai periculos decât național-socialismul. Conducătorilor vestici le va repeta în mai multe rânduri punctul său de vedere politic, care preconizează ruperea alianței cu Uniunea Sovietică și încheierea unei păci de compromis cu Germania, în vederea evitării ocupării și comunizării Europei de către bolșevismul ateu.
Cei care condamnă pasivitatea Sfântului Scaun, uită poziția specială în care se afla în această conflagrație și că spre deosebire de Războiul Civil din Spania (1936-1939), motivul nu apare atât de evident, pentru a lua o atitudine prudentă. În temeiul articolului 24 din Tratatul de la Lateran, în caz de conflict armat al Italiei cu alte puteri, Vaticanul se obliga la o strictă și leală neutralitate.
Strategia de pace adoptată de Papa Pacelli avea o dublă presupunere că, în termeni generali, “motivele” nu stăteau totuși de o singură parte și unele de cealaltă iar Sfântului Scaun îi revenea rolul de a menține o echidistanță între beligeranți cu cât posibil mai strictă. De aici rezulta și o anumită strictețe în a evita orice luări de poziție publice care ar fi putut fi interpretate, chiar și pe termen lung, de susținere a uneia dintre părțile aflate în luptă. Pe de altă parte, echidistanța se desfășura în forme și moduri ce depindeau necesar de diversele contingente belice.
Din cele mai sus expuse, reiese faptul că opțiunile pontificale aveau trei direcții. Prima de natură magistraturală și publică, privea enunțarea a ceea ce din punct de vedere papal, erau cauzele profunde și generale ale războiului, văzut drept semnul unei grave crize a civilizației și valorilor precum și necesitatea unor reguli și principii indispensabile pentru restabilirea unei ordini mondiale pacifiste și durabile. A doua privea activarea unei intense acțiuni diplomatice conduse personal de Suveranul Pontif și cu colaborarea unor importanți membri ai Curiei, Secretarul de Stat, Luigi Maglione, locțiitorul Giovanni Battista Montini și Secretarul Afacerilor Extraordinare, Tardini (numit în această funcție în 1937). A treia direcție de acțiune privea promovarea unei puternice rețele de canale și structuri organizatorice cu caracter caritativ și de asistență, dorind să facă față incomensurabilelor și crescândelor probleme de natură umană pe care acel tip de război total și nelimitat le multiplica neîncetat.
Că așa au stat lucrurile, avem mărturie în scrisoarea adresată de Pius al XII-lea episcopului de Trier, Bornewasser la 12 Martie 1944, în care scrie: “Pentru bărcuța lui Petru semnele arată furtună și cer din partea cârmaciului nu puțină vigilență, răbdare și perseverență… în cel mai înspăimântător și mai încâlcit dintre toate războaiele, noi urmărim numai o singură țintă, fără a o lăsa din ochi nici o clipită și în nici una din acțiunile noastre: a păstra nevătămată imparțialitatea Sfântului Scaun, a ajuta pe cei ce suferă în urma războiului și a găsi căile spre o pace convenabilă tuturora.”
Prin radiomesajul de Crăciun din 1939 care inaugura un mod de intervenții destinate să capete o mare importanță, Pius al XII-lea făcea explicit propriul său model de pace dreaptă. Radiomesajul enunță 5 condiții pentru pace: dreptul la viață și la independență a tuturor națiunilor mari și mici, dezarmarea atât în plan practic cât și în plan spiritual, crearea unor instituții internaționale mai eficace decât cele din trecut, atenția asupra dreptelor cerințe ale națiunilor și minorităților etnice, chiar prin intermediul “unei reviziuni drepte, înțelepte și în concordanță a tratatelor”; adaptarea legilor internaționale “sfintelor și puternicilor norme ale dreptului divin” la dreptatea morală (justiția morală) și la legea iubirii.
Diplomația multiseculară a Vaticanului nimbată de aureola autorității, experienței și abilității s-a dovedit a fi eficace și în aceste momente tragice. Mgr. Spelmann (prieten bun cu Franklin Delano Roosevelt) devenit în 1939, arhiepiscop de New York (Cardinalul Spelmann avea printre funcțiile sale și pe cea de episcop al armatei nord americane. Pentru a-l asista au fost numiți 2 episcopi militari, adjuncți ai armatei nord americane: Mgr. Gerald Patrick O’Hara, episcop titular de Milasa și Mgr. McCarthy, episcop titular de Anee), îndruma deschiderea unor noi canale diplomatice cu președintele american Fr. D. Roosevelt, care trebuiau să ducă la trimiterea la Roma a reprezentantului american pe lângă Sfântul Scaun, Myron Taylor, în februarie 1940. O astfel de misiune prefigura o variantă densă de consecințe în orientările generale ale Sfântului Scaun în anii războiului.
Extinderea într-adevăr la nivel planetar a războiului și intolerabila agravare a costurilor umane produse de acesta păreau să confirme multe din profețiile lui Pius al XII-lea, pâna la a mări în mod considerabil audiența Papei drept ca autoritate morală.
Dupa ce câștigătorul războiului era prevăzut, mai ales la sfârșitul bătăliei de la Stalingrad, Papa va atrage atenția asupra consecințelor penetrării sovieticilor în Europa. Astfel lua naștere din partea Vaticanului o directă și insistentă contestare a opiniilor exprimate de Roosevelt și reprezentate de trimisul său Myron Taylor, cu privire la presupusele ameliorări ale situației religioase din Uniunea Sovietică și referitor la adevăratele intenții și viitoarele programe ale lui Stalin față de Biserica Romano-Catolică și credincioși și în legătură cu consecințele unei invazii rusești în Europa. Asupra tuturor acestor aspecte, poziția lui Pius al XII-le a rămas de neclintit și conflictuală în ceea ce-l privea pe președintele american F.D. Roosevelt.
Aceeași părere despre Uniunea Sovietică o aveau și marii cardinali precum Baudrillart al Parisului. El considera că e necesar pentru salvarea creștinătății și a occidentului o cruciadă anti-comunistă. Spunea că nici o alianță, nici un pact, nici un fel de compromis nu va putea interveni între comunism și creștinism.
Cardinalul Spelmann mergând în sudul Spaniei, într-un oraș, fiind rugat să facă o slujbă pentru catolicii căzuți în cursul Războiului Civil, e abordat de arhiepiscopul de Granada:
“Gândiți-vă, Eminență, că în Spania nu ar fi posibil să se facă slujbe religioase dacă ar fi triumfat bolșevismul acum câțiva ani. Închipuiți-vă acum, ce ar fi dacă bolșevicii ar veni într-o bună zi până aici?”
Spelmann a răspuns că într-o asemenea eventualitate, armata americană ar fi în 24 de ore la Madrid.
Aceasta era atitudinea prelaților Bisericii Romano-Catolice față de o posibilă invazie sovietică.
Un alt aspect important din timpul celui de-al Doilea Război Mondial este și fermitatea Sfântului Părinte ca apărător al Cetății Eterne (Defensor civitas). În urma atacurilor aviației anglo-americane, Sfântul Părinte dezminte faptul că ar vrea să plece din Roma în Brazilia (cf. unei știri din Buenos Aires) și contrar uzanțelor nu va merge nici la reședința sa de vară de la Castelul Gandolfo, ci va rămâne în Cetatea Eternă, orice s-ar întâmpla.
Papa va protesta față de indiferența Aliaților, care neglijează patrimoniul cultural al Vaticanului, bombardând clădirile auxiliare, bazilica San Pietro și mănăstirile din apropierea reședinței papale.
În ciuda tuturor acestor eforturi, Papa a fost mai ales în Italia, ținta unor denigrări, întreținute de un anticlericalism murdar la sfârșitul războiului. Au fost momente când în orice parte a Cetății Eterne erau răspândite foi volante cu acuze vulgare și caricaturi ale Pontifului Suprem. La puțini ani după moartea sa, se vor isca tulburări împotriva memoriei sale prin care era învinuit de lipsă de curaj, tăcere din frică față de ororile naziste (voi vorbi despre aceasta în capitolul următor), adeziune interioară la nazism și resentimente comuniste.
O judecată justă însă asupra pontificatului papei Pius al XII-lea o are istoricul Robert Leiber la moartea Suveranului Pontif:
“Pentru o clipă lumea noastră sfârtecată părea că s-a unit. A fost un triumf mut al Bisericii, al măreției sale, căreia Papa Pius al XII-lea i s-a dăruit cu totul. Pontificatul său va putea fi judecat în toată însemnătatea lui, doar în vremurile ce vor veni, vremuri ce vor fi destul de îndepărtate de ziua de astăzi că să nu mai existe nici o îndoială asupra comorii pe care acesta a reprezentat-o pentru omenire și pentru Biserică…”
CAPITOLUL II
Tăcerea lui Pius al XII-lea
1. Polemica asupra atitudinii
Sfântului Scaun față de Holocaust
GianPaolo Romanato în volumul “Religie și putere” considera că Papa Pius al XII-lea a fost elogiat excesiv în timpul vieții iar după moartea sa (9 octombrie 1958) s-a lăsat tăcerea, o tăcere profundă, ce va fi întreruptă de apariția piesei “Vicarul” de Rolf Hochhuth în 1963. Această tăcere s-a datorat și succesorului său, Papa Ioan al XXIII-lea (Angelo Roncalli) care a adus un nou suflu în Cetatea Vaticanului. Și anume acea dorință de deschidere a Bisericii Romano-Catolice față de celelalte Biserici cât și inițiativa remarcabilă a Conciliului II Vatican (1962-1963). Această inițiativă a venit după o perioadă de închistare în sine a Bisericii Romano-Catolice, mai ales în ultima perioadă a pontificatului Papei Pius al XII-lea, “ultimul monarh absolut al papalității” cum îl numea Jean Delumeau. Nu trebuie omis faptul că însemnătatea afirmațiilor magisteriale ale lui Pius al XII-lea se va evidenția în marea considerație de care s-au bucurat învățăturile sale în Conciliul II Vatican. Majoritatea citatelor papale din documentele conciliare provin din opera Papei Pius al XII-lea.
Dar memoria Papei Pacelli e discreditată în primul rând datorită așa zisei “tăceri” din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial în fața atrocităților comise de naziști împotriva evreilor. Termenii care s-au impus pentru desemnarea masacrului evreilor din perioada celui de-Al Doilea Război Mondial sunt: Holocaust și Shoah. Termenii biblici Shoah și Holocaust au fost folosiți de evrei încă de la începutul anilor ’40 pentru a denumi măcelul la care erau supuși ei înșiși. Shoah (se citește șóa) este un cuvânt ebraic cu sensul de catastrofă, prăpăd, distrugere totală. El apare doar de două ori în Vechiul Testament (Proverbe 3;25 și Isaia 10;3). În Biblie se vorbește de “rânduiala săvârșirii diferitelor jertfe” (Ieșire cap. 19 și Levitic cap. 6). Printre acestea era jertfa “arderii de tot”, în cadrul căreia toate părțile animalului sacrificat erau arse în întregime. Traducătorii Bibliei în limba greacă – evrei elenizați din Alexandria secolului II î. Hr. – au echivalat sintagma “arderii de tot” prin grecescul “holo” (tot) + causton (ardere). Termenul Holocaust – impus în anii ’60 de mediile intelectuale americane – a fost folosit la figurat pentru a desemna masacrul la care au fos supuși evreii europeni în anii ‘30-’40. Sunt istorici, însă, care în mod eronat consideră termenul la propriu. O greșeală generatoare de confuzii, uneori intenționată. Unii pun accentul pe prima parte a sintagmei (ardere), susținând că termenul Holocaust s-ar referi la arderea cadavrelor în crematorii. Alți istorici pun accentul pe cea de-a doua parte a sintagmei (de tot), explicând că ar fi vorba de distrugerea totală a evreilor.
Dacă Shoah și Holocaust sunt termenii folosiți mai degrabă de victime, terminologia folosită de naziști a preferat un cuvânt aparent mai inofensiv, vernichtung (anihilare) și endsölung (soluția finală). De exemplu, în procesul verbal al Conferinței de la Wannsse (20 Ianuarie 1942), s-au stabilit în conformitate cu dorința lui Adolf Hitler, detaliile tehnice pentru anihilarea (vernichtung) a peste 11milioane de evrei din toate țările Europei.
Chiar dacă erau voci care contestau atitudinea Papei în război, încă din timpul vieții lui Pius al XII-lea, totuși atitudinea lor s-a radicalizat abia în 1963 odată cu apariția piesei pamflet “Vicarul” a dramaturgului german Rolf Hochhuth. Acesta prezenta un prelat bătrîn, fricos în fața evenimentelor ce aveau loc, închis într-o capelă și depășit total de situația din jurul său.
Rolf Hochhuth are astăzi vârsta de 70 de ani și ca adolescent a prins epoca nazistă. Când cel de-al III-lea Reich a capitulat avea 14 ani și tocmai ieșise din Jüngvölk – cercetășie obligatorie a tinerilor germani. Fiu de cizmar, lipsit de mijloace, n-a făcut nici măcar studii medii. Dar după război s-a angajat ucenic într-o librărie, care a însemnat adevărata sa “Universitate”. În curând va ajunge conțopist la o editură și se părea că se resemnase într-o existență confortabilă. Însă marea explozie va avea loc în 1963 (autorul avea 32 de ani) când pe neașteptate va apare piesa pamflet “Vicarul”. Chiar în anul lansării ei, la Berlin, în regia lui Ervin Piskator, textul e reluat pe scenele din Londra, Viena, Paris, și Zürich, bucurându-se de un real succes. Presa catolică i-a denunțat piesa ca pe o “provocare monstruoasă menită să satisfacă ura marxiștilor împotriva papalității sau ca pe cea mai mare minciună a secolului”.
În numărul din 4 Februarie 1963, al ziarului Osservatore Romano, oficial al Sfântului Scaun, se sublinia “Dacă teoria absurdă a lui Hochhuth ar fi exactă, nu Hitler, Himmler, Eichmann și SS-ul ar fi răspunzători pentru Auschwitz, Dachau și Buchenwald… Vinovatul ar fi … Papa!”
Dramaturgul își va explica afirmațiile dintr-un punct de vedere autobiografic: “Sunt creștin iar piesa mea se vrea fundamental religioasă”. Singurul atac împotriva Papei vizează tăcerea lui și atât. Prin acest reprezentant al lui Hristos care nu ia atitudine, fiecare spectator trebuie să se gândească la propria sa vină, să se întrebe: “Unde erai? Ce răspundere ți-ai asumat când s-au produs acele oribile evenimente?”
Tot în anul 1963 (ce coincidență!) în urma morții papei Ioan al XXIII-lea (1958-1963) este ales ca Suveran Pontif fostul arhiepiscop de Milano, Mgr. Giovanni Battista Montini, fost substitut la Secretariatul de Stat în timpul lui Pius al XII-lea și totodată un confident al acestuia. El va avea inițiativa publicării tuturor documentelor din timpul pontificatului lui Pius al XII-lea în mod special perioada cuprinsă între 1936-1945. Această colecție cuprinde trei serii: diplomatică, pastorală și caritativă. Cel căruia i s-a încredințat această sarcină a fost eruditul istoric bisericesc, iezuitul american Robert Graham. După 30 de ani de muncă în arhive, este chemat din orașul său natal din California pentru a pune în practică acest megaproiect de publicare a documentelor arhivelor din Vatican referitoare la Sfântul Scaun și activitatea sa între 1936-1945. Până în 1981 au fost publicate peste 12 tomuri de Acte și documente ale Sfântului Scaun referitoare la Al Doilea Război Mondial. Părintele Robert Graham a avut acces la unele documente strict secrete. În prodigiosul său proiect el i-a cooptat și pe preoții iezuiți Angelo Martini din Italia, Burkhart Schneider din Germania și Pierre Blet din Franța. Materialul cercetat este impresionant și oferă amănunte despre activitatea Papei și a celor din jurul său. Documentele sunt păstrate în limba originală, unele sunt în franceză, engleză, spaniolă, germană, italiană și latină.
Încă din 1968, părintele Burkhart Schneider și-a publicat unele concluzii la care a ajuns în urma investigațiilor asupra celei mai mari catastrofe a secolului XX. Este o lucrare de popularizare mai mult, realizată cu ajutorul Rabinului Șef David Dalin în apărarea Papei Pius al XII-lea “Pius XII. Friede, das Werk der Gerechtigkeit” – Pius XII. Pacea, opera dreptății.
Singurul care mai este în viață, dintre cei care au lucrat la realizarea acestei opere este iezuitul francez Pierre Blet, acum în vârstă de 85 de ani, profesor la Universitatea Gregoriană din Roma. Sinteza sa “Pie XII et la Seconde Guerre Mondiale d’aprés les archives du Vatican” – Pius XII și Al Doilea Război Mondial, rămâne până în prezent cea mai bună lucrare referitoare la activitatea Sfântului Scaun din timpul războiului. Multe date și evenimente concordă cu altele din lucrările de acest gen, cum ar fi cărțile istoricilor englezi William L. Shirer, “The rise and fall of the Third Reich” și cea a lui Herman Wonk’s “The winds of war”.
Memoria creștină a național-socialismului nu s-a concentrat atât pe masacrul general, nici pe persecuțiile Bisericii, ci în mod cu totul special pe soarta evreilor și pe responsabilitatea bisericilor în ansamblul evenimentelor care au culminat cu soluția finală (endsölung).
Părintele Pierre Blet consideră că Biserica Romano-Catolică este cea care a salvat cei mai mulți evrei, (dintre toate corpurile constituite, cifră în jurul a 800.000 de persoane).
Enciclica Mit brennender Sörge (14 Martie 1937) condamnă rasismul, diversele idolatrii ale rasei, sângelui, națiunii. Cât despre tăcerea Papei Pacelli din timpul războiului mondial, o explica prin prudența și grija pentru o eficacitate maximă:
de a nu declanșa reacții mult mai dure din partea autorităților naziste, la fel cum se întâmplase în Olanda, atunci când episcopii înaintează unele proteste;
pentru a salva un sistem ecleziastic și o rețea diplomatică ce permiteau să se acționeze moderat în Germania, pe baza Concordatului încheiat la 20 Iulie 1933, și mai energic în țările satelit care nu fuseseră încă ocupate, ca Ungaria sau Slovacia;
pentru a nu slăbi sistematic Germania în fața amenințării sovietice pe care Papa o considera pe drept cuvânt și mai periculoasă pe termen lung pentru întreaga omenire decât nazismul.
În continuare, renumitul istoric explică o anumită orientare diplomatică a Sfântului Scaun și prin dificultatea de a da crezare celor câteva informații care puteau fi aflate despre marele secret nazist deoarece ele erau – ca și pentru conducătorii occidentali ai Marii Alianțe – incredibile.
Replica reputatului istoric și sociolog francez Alain Besaçon a fost prompt la afirmațiile părintelui Pierre Blet, în cunoscutele sale lucrări: “Nenorocirea secolului. Despre Comunism, Nazism și unicitatea “Shoah”-ului”, Ed. Humanitas, 1999 și “Dilemele mântuirii. Crizele Bisericii catolice”, Ed. Humanitas 2001.
El arată că acțiunea Bisericii în favoarea evreilor demonstra prin stilul ei că îi privea ca pe niște victime care trebuiau salvate în virtutea unei datorii generale a umanității și carității. Nu considera că nazisumul, atacând poporul evreu, ataca astfel creștinismul în rădăcina sa încă vie; că atacând Biserica nu era vorba de două crime diferite, de două sacrilegii ci de unul singur. Pius al XII-lea nu îi privea, așa cum a făcut mai târziu Papa Ioan Paul al II -lea, ca pe niște “frați mai mari” într-o credință unică.
Alain Besançon omite însă faptul că Papa Ioan Paul al II-lea pune în practică învățăturile Conciliului II Vatican (1962-1965) și în mod special Enciclica Nostra Aetate despre relațiile Bisericii Romano-Catolice cu religiile necreștine (iudaismul). Punctul de vedere al Bisericii Romano-Catolice asupra celorlate religii necreștine s-a schimbat foarte mult, față de timpul pontificatului Papei Pius al XII-lea, începând cu Papa Paul al VI-lea și mai ales cu Papa Ioan Paul al II-lea, ca un ecou al Conciliului II Vatican.
Alain Besancçon recunoaște că numeroși preoți, episcopi, inclusiv Papa, au venit în ajutorul persecutaților, riscând, câteodată pierzându-și viața. Aceasta, mai ales în Biserica Franței. Pe de altă parte, Papa, informat aproape sigur de ceea ce se petrecea la Auschwitz, a păstrat tot timpul războiului o tăcere de plumb și nu s-a ridicat pentru a denunța crima în fața lumii. Autorul amintește radiomesajul Papei de Crăciun în 1942:
“Omenirea datorează această dorință [de a readuce societatea la nezdruncinatul centru de gravitație al legii divine în serviciul persoanei umane și al comunității înnobilate de Dumnezeu] sutelor de mii de persoane care, fără să fi greșit cu nimic și uneori doar în virtutea naționalității și rasei lor, au fost sortite morții sau unei exterminări progresive.”
Iată care este interpretarea lui Alain Besançon față de argumentele aduse de părintele iezuit Pierre Blet, care invoca grija pentru securitatea Bisericii sau a Bisericilor (Episcopatul Olandez luase în legatură cu evreii pozițiile cele mai nete, dar aceasta nu împiedicase, ba dimpotrivă, nimicirea comunității evreiești din Olanda). Retrospectiv se pare că luarea de poziție din 1943 sau în 1944 ar fi dus la reacții mergând dincolo de o anumită brutalitate, de închisoare, deportare, mutare a personalului roman, la o dezagreabilă percheziție. A doua problemă, este că Papa, conștient de pericolul comunist, nu voia să facă nimic ce ar fi putut slăbi Germania, țară pe care el o iubea și o stima. Este considerată o circumstanță agravantă faptul că Pius al XII-lea a tăcut de teama pericolului comunist, din anticomunism. Privind prin prisma omului contemporan, comunismul e mai periculos pentru întreaga umanitate, decât era nazismul. Oricât de abominabil ar fi fost acesta, comunismul lui Stalin, între 1933-1945 a atins apogeul exterminării.
Se pune problema firească de ce greutatea acestei tăceri e făcută să cadă pe umerii Papei. Vina poate fi pusă pe seama lui Fr. D. Roosevelt care era la fel de informat, și nu risca nimic. La fel comunitatea evreiască din SUA, care a fost culpabilă în toată această problemă, fiind indiferentă la soarta confraților din Europa.
Istoric vorbind, nu putem judeca acea perioadă prin prisma omului prezent, ci trebuie (pe cât e posibil) în climatul acelei epoci atât de tulbure. Atât doar că Papa era capul Bisericii iar victimele erau evreii. Din păcate aceste repercursiuni s-au răsfrânt asupra Bisericii Romano-Catolice, memoria acestui eveniment fiind încă actuală.
2. Persecuțiile și legile antievreiești
În centrul politicii sociale a naziștilor se afla problema rasială și prin extindere, ce a antisemitismului. Ura obsesivă a lui Hitler față de evrei a reprezentat probabil, cea mai consistentă și dominantă temă a carierei sale politice. Acest aspect este scos în evidență și în lucrarea sa “Mein Kampf” aparută în 1925, scrisă în închisoarea Landsberg.
“Imaginați-vă ravagiile pe care contaminarea cu sânge evreiesc le-a cauzat zilnic rasei noastre și gândiți-vă că această otrăvire a sângelui nu va putea fi judecată decât peste secole sau niciodată, astfel încât poporul nostru să fie neatins, gândiți-vă în afară de asta, că această descompunere a rasei diminuează, adeseori, chiar distruge, calitățile ariene ale poporului nostru german, astfel încât vom vedea diminuând mereu puterea cu care am fost dotați ca națiune depozitară a civilizației și riscăm pericolul decăderii…” Evreii au căutat întodeauna să învrăjbească confesiunile catolică și protestantă, pentru ca astfel puterea lor să fie diminuată:
“Ambele confesiuni creștine privesc cu ochi indiferenți această profanare, această distrugere a ființei nobile, și a unei specii deosebite pe care grația divină a dăruit-o pământului. Ceea ce este mai important pentru viitorul planetei nu este să știm dacă protestanții vor învinge catolicii sau invers, ci dacă omul de rasă ariană va supraviețui sau va muri. Totuși cele două confesiuni nu luptă azi împotriva celui care vrea să-l distrugă pe arian, ele caută să se distrugă reciproc. Cel ce se va menține la nivel rasist are datoria sacră, oricare i-ar fi confesiunea, să vegheze să nu se vorbească cu ușurință și tot timpul despre voința divină, ci să acționeze conform acestei voințe și să nu permită murdărirea operei lui Dumnezeu.“
Propaganda făcută odată cu apariția acestei cărți a fost puternic alimentată de publicarea unei scrieri “Protocoalele înțelepților Sionului”, care denunța un complot evreiesc de asigurare a dominării lumii. Ciudățenia alianțelor pe care părea să se bazeze acest complot – nu mai puțin decât sionismul, bolșevismul și marea finanță – nu a împiedicat deloc ca această carte să cunoască un enorm succes.
Aceleași idei obsedante apar și în “Testamentul politic” al lui Adolf Hitler, scris în ultimele zile ale celui de-al III-lea Reich.
“Meritul național-socialismului este acela de a fi fost cel dintâi care a abordat în mod realist problema evreiască. Evreii au suscitat întodeauna antisemitismul. Pe parcursul secolelor, popoarele non-ebraice, de la egipteni și pâna la noi, au reacționat întotdeauna în același mod. A sosit un moment în care s-au săturat să se mai lase exploatate de evreul abuziv. Și atunci, se răzvrăteau ca animalul care se scutură de paraziți. Este o reacție de xenofobie față de străinul care refuză să se adapteze, să se integreze, care se încruntează, se impune și exploatează. Evreul este prin definiție, individul, străinul neasimilabil, și care refuză să se asimileze. Aceasta este trăsătura care îl deosebește pe evreu de ceilalți străini; pretinde să aibă toate drepturile unui membru al comunității care-l găzduiește, rămânând în același timp evreu. Consideră de dreptul lui posibilitatea de a juca simultan pe două tablouri și este singurul în lume care revendică un privilegiu atât de exorbitant…
Evreii uită că persecuțiile suferite de-a lungul secolelor, în mare parte ei le-au provocat…
Oriunde se află un evreu, există prin definiție un dușman de neîmpăcat al Germaniei național-socialiste.”
Antisemitismul are o tradiție străveche în istoria europeană: nu a fost apanajul naziștilor și nu a reprezentat, cu siguranță, un fenomen de esență germană. Își avea rădăcinile în ostilitatea religioasă a creștinismului împotriva evreilor (ucigași ai Mântuitorului Iisus Hristos) și care data de secole. Totuși în Germania apare în decursul secolului al XIX-lea, un antisemitism, mai clar nuanțat, bazat pe resentimente de ordin rasial și social. Până în 1900, un număr de partide politice de orientare antisemită netă câștigase locuri în Reichstag și deși, comparativ cu celelalte partide, erau puțin numeroase, ideile antisemite deveneau din ce în ce mai predominante și mai respectate. Unii istorici au văzut în acest antisemitism un derivat al pasiunilor naționaliste stârnite de unificare și de impunerea Germaniei ca o putere de talie mondială. Trebuie amintit faptul că o soluție similară a avut loc în Austria, țară vorbitoare de limbă germană, în care situația politică era foarte diferită.
Într-un astfel de cadru a evoluat antisemitismul personal al lui Hitler. El a fost produsul, și nu creatorul, unei societăți deja infestate cu astfel de prejudecăți. Ura lui Hitler față de evrei era obsesivă și vindicativă și i-a influențat întreaga filosofie politică. Lipsit de ardoarea sa personală de a-i ataca pe evrei și fără manierele sale carismatice de lider politic, pare puțin probabil ca anitisemitismul să fi putut deveni o parte integrantă a mișcării naziste într-o atât de mare măsură.
Odată cu preluarea puterii de către naziști, vor începe și persecuțiile împotriva evreilor. Astfel în 1933 la 1 Aprilie are loc prima boicotare oficială a magazinelor evreiești și a profesiilor practicate de evrei cât și excluderea evreilor din slujbele guvernamentale.
În 1935, pe 15 Septembrie sunt publicate Legile rasiale de la Nürenberg, care prevăd interzicerea oricăror căsătorii dintre cetățenii germani și evrei. În urma asasinării pe 7 Noiembrie 1938, a lui Ernst von Rath, diplomat al ambasadei germane la Paris, de către evreul Herschel Grünspan, va avea loc pe 9 Noiembrie în Germania, Kristallnacht (Noaptea de cristal), pogrom generalizat pe tot cuprinsul Germaniei, distrugerea magazinelor evreiești, a caselor și sinagogilor și uciderea a 100 de evrei, iar 20.000 sunt trimiși în lagăre de concentrare.
La procesul liderilor naziști de la Nürenberg, Alfred Rosenberg, “Apostolul nazismului” a devenit persoana cea mai responsabilă pentru ceea ce s-a întâmplat evreilor din Europa sub stăpânirea național-socialiștilor. Acest iubitor al scrierilor lui Goethe, Schiller, Kant și Schopenhauer, cu manierele sale impecabile, chiar dacă puțin nenaturale și-a adus contribuția la exterminarea evreilor de mai târziu. Premiat în 1937 la Nürenberg, de către Fuührer, a fost elogiat astfel :
“… Numai în anii viitori vom fi în stare să apreciem pe deplin cât de puternic a fost impactul acestui bărbat asupra formării intelectuale și filosofice a Reich-ului Național-Socialist.”
Decis la sfirșitul lui 1941, genocidul, a cărui principală victimă a fost poporul evreu, (au mai fost de asemenea țiganii, slavii, masonii, oamenii de stânga și toți democrații și membrii rezistenței în general) constituie punctul culminant al barbariei din cursul războiului. Denumită “soluția finală”, (endsölung), exterminarea evreilor este pusă în aplicare în primele luni ale lui 1942. La sfârșitul lui Iulie 1942, la ordinul lui Hermann Göring, Heydrich întocmește un plan detaliat de exterminare, care este expus și aprobat în cadrul unei reuniuni interministeriale ținute în Ianuarie 1942 în suburbia berlineză Wannsee. Informat asupra deciziilor luate, Ministerul Afacerilor Externe german nu pare să fi protestat. În primăvara lui 1942 începe deportarea evreilor, însă și a numeroși slavi și a altor “rase inferioare” (țigani) către vastele lagăre de concentrare situate în majoritate în centrul și în estul noului “imperiu” german.
Construite înainte de război și destinate opozanților au fost reconvertite în locuri de exterminare. Altele, construite începând cu 1941, sunt adevărate uzine al morții specializate, precum lagărele de la Belzec, Maidanek, Sobibor, Treblinka. Numele lui Buchenwald, Mauthausen, Ravensbrück sunt azi cunoscute în toată lumea. De celebritatea cea mai tristă se bucură cel al cărui nume a devenit aproape comun pentru a desemna oroarea, Auschwitz-Birkenau, în Silezia. Utilizând gazul Zyklon B, destinat să înlocuiască vechile camere cu acid de carbon, Auschwitz ajunge la o îngrozitoare eficiență în moartea pe bandă.
Încă din 1937,Sfântul Scaun a protestat prin enciclica Mit brenneder Sörge împotriva legilor rasiale național-socialiste din Germania. Papa dorea la începutul anilor 1939 să publice o enciclică împotriva discriminarii rasiale și a antisemitismului. Din păcate publicarea ei nu s-a mai făcut din cauza îmbolnăvirii Sfântului Părinte. Totuși cu puțin timp înainte de a muri, Pius al XI-lea îl va acuza pe Hitler că “adună norii amenințării războaielor religioase destructive… care nu au alt scop decât acela… de exterminare”. De curând (Sâmbătă pe 15 Februarie) a fost deschisă oficial o nouă secțiune a arhivelor secrete ale Vaticanului, care aduce publicului documnete ce dovedesc sprijinul pe care Sfântul Scaun l-a acordat evreilor, în mod deosebit, ajutorul acordat de cardinalul Eugenio Pacelli, viitorul Papă Pius al XII-lea.
Agenția Zenit a publicat în premieră o scrisoare, care în momentul de față e accesibilă cercetărilor, și în care se constată cum Cardinalul Secretar de Stat al lui Pius al XI-lea a dat instrucțiuni precise nunțiului apostolic de la Berlin ca să avertizeze guvernul național-socialist să nu-i persecute pe evrei. Este vorba de o scrisoare care poartă data de 4 Aprilie 1933, semnată de Secretarul de Stat, Cardinalul Eugenio Pacelli, și trimisă din ordinul Papei Pius al XI-lea, nunțiului din Germania, Mgr. Cesare Orsenigo.
“Înalte personalități israelite s-au adresat Sfântului Părinte pentru a invoca intervenția sa împotriva pericolului de exces antisemit din Germania”, relatează documentul scris în limbajul diplomatic al epocii și al oficiului.
“Dat fiind că face parte din tradițiile Sfântului Scaun să desfășoare misiunea sa universală de pace și de iubire față de toți oamenii, indiferent de condiția socială sau religioasă căreia îi aparțin, oferind dacă este necesar oficiile sale caritative, Sfântul Părinte (Pius al XI-lea) însărcinează pe Excelența Voastră Reverendissimă (Cardinalul Eugenio Pacelli) să vedeți dacă este posibil și cum este posibil să vă interesați în acest sens.”
Scrisoarea pe care o publică acum agenția Zenit are o valoare hotărâtoare în dezbaterea lansată de cei care consideră că Eugenio Pacelli, viitorul Papă Pius al XII-lea, că nu a vorbit niciodată în favoarea evreilor. Referința la “înaltele personalități israelite” demonstrează bunele relații pe care le avea Sfântul Scaun cu exponenți evrei și dorința acestuia de a răspunde cererii lor.
Experiența caritativă a lui Pius al XII-lea e cunoscută încă din timpul Primului Război Mondial, când ca Nunțiu Apostolic în Bavaria, trimis de Papa Benedict al XV-lea (1914-1922), s-a ocupat personal de victimele acestui groaznic conflict.
Ca Secretar de Stat al Papei Pius al XI-lea, Eugenio Pacelli s-a preocupat de obținerea de certificate de botez pentru evreii din Germania, mai ales după Kristallnacht (9-10 Noiembrie 1938). La 31 Martie 1939, Cardinalul Faulhaber, arhiepiscop de München îi scrie lui Pius al XII-lea despre demersurile sale în privința scoaterii din Germania a evreilor. Misiunea era dificilă, căci autoritățile naziste blocaseră emigrarea. Țările ce erau vizate ca destinație a evreilor erau SUA și Brazilia în special. Autoritățile acestor țări erau de acord să elibereze vize pentru emigranți așa cum putem observa din instrucțiunile primite de ambasadorul Ildebrando Accioly, acreditat pe lângă Sfântul Scaun din partea guvernului brazilian. Președintele brazilian, Vargas a dispus de eliberarea a 3.000 de vize pentru emigranții evrei.
Pe perioada războiului, potrivit istoricului Joseph Lichten, intre 4.000 și 7.000 de evrei au fost găzduiți în Cetatea Vaticanului și alți 300 în Castelul Gandolfo, reședința de vară a Papei. Alții au fost găzduiți în 185 de mănăstiri catolice din Spania, Franța, Italia, Elveția, Austria și chiar din Germania.
Pinohas E. Lapide, consul al Israelului la Roma, afirma în cartea sa “Ultimii trei papi și evreii”, că “cifra evreilor salvați de Pius al XII-lea și de Vatican în timpul războiului este, după mărturii în jur de 700.000, deși este mult mai probabil ca cifra exactă să fie în jur de 860.000.” Lapide afirma că cei salvați nici nu doreau ca Papa să se exprime deschis în problema evreiască, acțiunea sa fiind mult mai eficientă.
De altfel atât în ultimii ani de război cât și după, multe voci reprezentative aparținând comunității evreiești au mulțumit călduros lui Pius al XII-lea pentru ajutorul dat evreilor, printre aceștia numărându-se și Alexandru Șafran, Șef Rabinul Bucureștiului, în scrisoarea sa din 7 Aprilie 1944, către nunțiul papal. Mai mult, chiar în 1945, Șef Rabinul Romei, Zolli, s-a convertit la catolicism, luând ca nume de botez chiar numele Papei, Eugenio.
Ca un simbol de jertfă supremă va ramâne exemplul preotului romano-catolic Maximilian Kolbe (1894-1941). Fiind arestat de autoritățile naziste în 1941, a fost dus la Auschwitz într-un lagăr al morții, fiind obligat să transporte trupurile celor torturați. Misiunea de preot și-a continuat-o și în închisoare, spovedind și împărtășind pe deținuti. Când cineva încerca să fugă din lagăr, erau selectați bărbați din același buncăr pentru a muri prin înfometare. El și-a oferit viața în locul sergentului Francisc Gajowniczek, care a încercat să fugă, rezistând timp de două săptămâni fără mâncare. În cele din urmă i s-a injectat fenol și a murit la 14 August, în vârstă de 47 de ani.
Cam târziu a luat inițiativa Sfântul Scaun de a începe procesul de beatificare, acțiune întreprinsă de Papa Paul al VI-lea, în 1971, și canonizat în 1982, la 15 August, de Papa Ioan Paul al II-lea, anterior arhiepiscop al Cracoviei, dioceză din care face parte Auschwitz-ul, ceremonie desfășurată în prezența sergentului a cărui viață fusese salvată. Maximilian a fost o personalitate caracteristică religiei poloneze: energia sa, sărăcia și patriotismul, culminând cu moartea sa ca martir al carității, face din el un exemplu de eroism deosebit printre deținuții din lagărele de concentrare și din închisori.
“Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca viața lui să și-o pună pentru prietenii săi.” Evanghelia după Ioan cap. XI, v.13.
3. Soarta evreilor din România. Implicarea
Bisericii Romano-Catolice în salvarea lor
Populația evreiască din România de dinainte de război era de 750.000 de persoane, concentrate mai ales în Basarabia, Moldova, Bucovina și Transilvania (în August 1940, 150.000 de evrei din Transilvania de Nord au trecut în stăpânirea Ungariei, urmare a Dictatului de la Viena). Deși constituiau 4% din populația României, evreii reprezentau 24-30% din populația urbană din Moldova, Basarabia și Bucovina.
Două treimi din evrei trăiau în centre urbane, restul în mediul rural. Peste 4% din forța de muncă evreiască era angajată în industrie și meșteșugărie, 40% în comerț, iar 3% în profesii specializate și în servicii ale administrației de stat.
Procesul de asimilare era foarte puternic în teritoriile Vechiului Regat al României, mai ales în Muntenia, dar în rândul comunităților evreiești din Bucovina și Basarabia, evreii erau separatiști din punct de vedere cultural, folosind limba idiș ca principala limbă de comunicare și acționând intens pentru autonomie culturală și sionism. Federația Uniunilor Comunităților Evreiești, formată din organisme religioase și cele ale provinciilor, era organizația evreiască centrală, care deținea autoritatea asupra constituenților săi.
În August 1940, în timpul dictaturii regelui Carol al II-lea, guvernul a promulgat statutul evreilor, bazat pe model italian care în cea mai mare parte, întărea legislația existentă. Evreii erau excluși din viața culturală a țării și din serviciile administrației de stat, inclusiv din armată. Nu se admitea accesul lor în conducerile corporațiilor industriale și li se interzicea achiziționarea de proprietăți imobiliare fără aprobarea statului.
Interdicțiile au surprins negativ numeroase personalități, protestând și încercând fiecare să-și ofere sprijinul în numele elementarului simț al umanității. Din partea Bisericii Romano-Catolice erau deja cunoscute numeroasele luări de poziție, exprimate prin documente de condamnare emise de Sfântul Părinte. Pe aceeași linie s-au înscris cu o deosebită forță de perseverență și episcopii catolici din țară și, mai ales, nunțiul apostolic Andrea Cassulo, care n-a ezitat să se adreseze celor mai înalte foruri ale Statului Român, cu care a stabilit chiar un mod de cooperare.
După numirea la conducerea statului a lui Ion Antonescu, măsurile antisemite s-au înăsprit. Astfel al 20 Noiembrie, Mgr. Andrea Cassulo s-a adresat direct generalului Ion Antonescu, arătând că a apelat în mai multe rânduri la minstrul de externe în favoarea copiilor evreilor catolici, rugându-l să intervină pentru protejarea lor și, dincolo de litera legii, roagă “să se găsească o soluție care să concilieze în modul cel mai satisfăcător interesele națiunii și drepturile Bisericii”.
Un fapt mult mai grav a fost rebeliunea legionară din 21-23 Ianuarie 1941 din București, când mai mulți evrei au fost asasinați de către rebeli. Atunci, în unele cartiere locuite de evrei, Dudesti și Văcărești, în ghetouri, s-ar fi produs masive acte de vandalism și crime.
În “Jurnalul“ său (București, Ed. Humanitas, 1996) scriitorul și dramaturgul Mihail Sebastian (Josef Hechter) pomenește de mii de morți, colportând zvonuri ori, pur și simplu, presupunând că așa ar fi fost, întrucât nu merge la fața locului, nici în timpul evenimentelor și nici după. Rabinul Alexandru Șafran afirma că ar fi vorba de sute, apoi de zeci de morți. Dovada: în acele zile, în cimitirul evreiesc din Șoseaua Giurgiului au fost înhumați mai mulți evrei decât de obicei. Mult mai mulți. Oricum, în cifra de 110, considerată a reprezenta victimele, sunt cuprinse și morțile naturale.
Rabinul Moses Rosen, ca și actualul președinte al Federației Comunităților Evreiești din România, Nicolae Cajal, susțin în particular, realitatea crimelor din timpul rebeliunii și în general, a Holocaustului în România.
Și cu această ocazie, pericolul a fost semnalat Sfântului Scaun de către Mgr. Cassulo, informându-l direct pe cardinalul Maglione, raportând efectul pozitiv pe care l-a avut intervenția sa la generalul Ion Antonescu:
“București, 21 februarie 1941:
La 8 Ianuarie trecut, am comunicat Eminenței Voastre Reverendissime ceea ce am întreprins, în aceste ultime luni, pe lângă guvernul român, în privința modificării legii împotriva evreilor, cu privire la interdicția școlarizării acestora. M-am sprijinit întodeauna pe ceea ce mi-au adus la cunoștință episcopii și pe plângerile evreilor convertiți, veniți la mine într-o situație foarte dificilă și jenantă pentru educația religioasă și civilă a copiilor lor. De mai mult timp, guvernul, prin intervenția directă a generalului Antonescu, îmi promisese să intervină și știu că un Decret-Lege corespunzător a fost pus în examinare la Ministerul Educației Naționale. Însă dificultăți neprevăzute (aluzie la evenimentele din 21-23 ianuarie 1941) n-au permis guvernului să le înlăture așa cum îmi promisese.
Vazând acum că situația era ceva mai calmă și că se insistă pe lângă Nunțiu din mai multe părți, ca el să ceară o măsură, care să înlăture o neplăcere morală a atâtor familii, m-au determinat, după ce am discutat cu ministrul Cretzianu (Alexandru Cretzianu, ministru de externe) să-i scriu încă o dată generalului Ion Antonescu.
Eminența Voastră Reverendissimă va găsi anexată aici copia scrisorii adresată Șefului Guvernului și dispoziția legală publicată acum în Monitorul Oficial, apărută în presa de azi dimineață. Eu nu pot decât să mulțumesc lui Dumnezeu că, după atâtea eforturi, a binevoit să dispună îndeplinirea dorințelor tuturor celor buni.
Mă gândesc să merg peste puțin timp la General și să-i mulțumesc pentru intervenția sa prestigioasă, aparând libertatea Bisericii și a familiilor respective, în momente atât de dificile.”
În 1941, provincia ocupată de Armata Română, dintre Nistru și Bug, devenise un loc de deportare pentru evreii din Bucovina de Nord și Basarabia. La memoriile prezentate de Wilhelm Filderman (președintele Federației Unităților de Comunități Evreiești) pentru apărarea evreilor, Ion Antonescu motiva că măsurile militare române au fost represalii de război față de atacurile de guerilă organizate împotriva armatei române. În ciuda acestui fapt, Mgr. Cassulo repeta demersurile pe lângă guvernul român și a intervenit la Mihai Antonescu, ministrul român de externe. Foarte interesant este răspunsul pe care-l va da Secretarului de Stat al Vaticanului, Cardinalul Maglione. El îl înștiințează că datorită agresiunilor unor evrei simpatizanți ai bolșevicilor, guvernul român a crezut de datoria sa să asuprească nu numai pe vinovați ci întreaga masă de evrei, fără nici o deosebire (deci și multe familii trecute la Biserica Romano-Catolică). Astfel au fost deportați, concentrați și supuși la măsuri odioase. Nunțiul Apostolic a dat dovadă și de această dată de un simț umanitar deosebit, ajutând atât cât i-a stat în putință, atât familiile celor convertiți, în baza Concordatului încheiat de România cu Vaticanul în 1927, cât și cele neconvertite.
Unul dintre înalții prelați catolici care s-au angajat cu tot sufletul în salvarea evreilor din Europa de Est, a fost Mgr. Angelo Roncalli la Ankara în Turcia iar (cardinalul) Mgr. Bernardini la Geneva în Elveția. A fost un program mai vast, direcționat de Scaunul Apostolic, totul în legatură cu nunțiul apostolic de la Berlin, Mgr. Orsenigo.
Angelo Roncalli va fi papă (Ioan al XXIII-lea), după Pius al XII-lea, între 1958-1963 și va avea un pontificat strălucit, în ciuda faptului că a fost de scurtă durată. A fost nunțiu apostolic în Turcia, o țară cu un rol importatnt în contactele diplomatice ce se desfașurau între cele două tabere aflate în conflict. De altfel, Istanbulul devenise centrul de salvare a evreilor din Europa de Est. Din prima zi a sosirii sale la noul post, cardinalul Roncalli s-a angajat în acest efort.
A fost în contact permanent cu ambasadorii german, bulgar, ungur, român și slovac la Ankara. S-a zbătut pentru a salva cât mai mulți evrei de la “soluția finală”și a le înlesni emigrarea spre țări unde erau în siguranță.
Cei care l-au ajutat în demersurile sale au fost: Chaim Barlass, delegatul de la Istanbul al Agenției Evreiești (Sohnut) și al Organizației Evreilor Americani Joint, și cu Hirschman, reprezentantul la Istanbul al Mossadului.
Un prim succes l-a avut în Bulgaria, unde în urma intervențiilor pe lângă Țarul Boris, au fost salvați peste 25.000 de evrei, împrăștiați în regiunile rurale ale Bulgariei.
În august 1942, când în guvernul Antonescu se discuta încă despre deportarea evreilor la Auschwitz, Belsen și Treblinka, Cardinalul Roncalli a pus la punct cu nunțiul de la București, Andrea Cassulo, un plan de salvare a evreilor din România. Prin intermediul parohiei franciscane Saint Vincent de Paul, urma să se emită câteva mii de certificate de botez. Parohia era situată în București, pe șoseua Jianu (la Piața Aviatorilor) și îl avea confesor pe abatele François. Episodul e povestit de Wilhelm Filderman, liderul comunității evreiești din România, în “Memorille” sale aflate în manuscris la Yad Vashem.
Întâlnirea din luna Mai 1943 dintre cardinalul Roncalli și Ion Antonescu n-a avut aceleași rezultate ca aceea cu Țarul Boris. Cardinalul i-a solicitat lui Antonescu permisiunea ca 70.000 de evrei români, deportați în Transnistria, să poată emigra în Palestina. Navele cu care urma să se facă transportul erau asigurate atât de guvernul SUA, cât și de cardinalul Roncalli, din Turcia. Ion Antonescu a refuzat. Atunci cardinalul și-a oferit sprijinul pentru acțiunea clandestină organizată de Mossad, prin care în 10 luni, au fost scoși din Transnistria 1.200 de deportați și duși în Palestina. La cererea dr. Filderman, Mgr. Andrea Cassulo, împreună cu delegatul Crucii Roșii Internaționale, Karl Kolb, s-au deplasat, în Decembrie 1943, în Transnistria, pentru a distribui ajutoare deportaților. Cardinalul Angelo Roncalli a donat, în nume personal, suma de 1.353.000 lei pentru cumpărarea de medicamente. Era o sumă simbolică, dar cu un impact politic major. De altfel, autoritățile române au realizat cu prilejul vizitei și un film de propagandă.
Într-un memoriu comun, Andrea Cassulo și Kolb i-au cerut lui Ion Antonescu să readucă în țară 1.885 de copii orfani de ambii părinți. Cererea a fost aprobată. Iată un mic fragment din memoriul celor doi :
“Viața în Transnistria este un infern, în care deportatul pierde orice rațiune, orice speranță. Fiecare an, fiecare lună, fiecare zi trăită aici este un coșmar îngrozitor, insuportabil pentru o ființă considerată că are un suflet omenesc.”
Cardinalul Angelo Roncalli cât și nunțiul apostolic Andrea Cassulo și-au înscris numele printre drepții popoarelor.
Papa Ioan Paul al II-lea l-a beatificat pe papa Ioan al XXIII-lea (Angelo Giuseppe Roncalli) la 3 Septembrie 2000 în Piața San Pietro din Roma, unde la 3 Iunie 2001, a chemat poporul creștin să-i venereze trupul rămas intact. Strălucirea fericitului papă Roncalli depășește cu mult granițele Bisericii.
La cererea guvernului Turciei, între 8-10 Decembrie 2000, în urma sărbătoririi în cinstea lui Ioan al XXIII-lea, s-a inaugurat strada care-i poartă numele, chiar acolo unde fusese delegat apostolic al Sfântului Scaun în timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial și unde salvase mai mult de 240.000 de suflete după cum a amintit legatul Comunității Evreiești, în prezența Patriarhului Ecumenic Bartolomeu I, a Patriarhului armean Nesrob al II-lea și a Arhimandritului siriac.
CAPITOLUL III
Cruciada împotriva celor fără Dumnezeu
1. Atitudinea lui Pius al XII-lea față de comunism
Dacă poziția Papei Pius al XII-lea (1939-1958) față de național-socialism naște încă controverse (deși pe nedrept), în schimb față de comunism atitudinea sa a fost total ostilă. Aceasta și datorită unei experiențe nefaste din tinerețea sa, cât și pentru că Uniunea Sovietică nu a încheiat niciodată un Tratat cu Sfântul Scaun, considerând Vaticanul unul dintre principalii săi inamici.
Primul contact cu bolșevismul al Papei a avut loc în 1919, în timpul Revoluției bolșevice din Germania, când era nunțiu apostolic la München. În focul luptelor, bolșevicii au năvălit primii în sediul Misiunii Vaticanului. Nunțiul Eugenio Pacelli cu mantia episcopală pe umeri, i-a întâmpinat singur și deși i s-a pus pistolul la tâmplă, le-a spus calm că sunt pe un teritoriu străin și că el este diplomat. Rebelii au amuțit în fața curajului său și s-au retras, fără a mai trage un singur glonț deși anterior, ciuruiseră toată fațada nunțiaturii. Medicul Papei Pius al XII-lea a relatat că Suveranul Pontif retrăia adesea, în vis, chiar și la 80 de ani, acea întâmplare. Era genul de experiență care te marchează o viață întreagă. Mulți consideră că tenacele său anticomunism se datora tocmai acelei obsesii.
O altă cauză a anticomunismului său poate fi atașamentul visceral față de poporul german, care-l vedea dezrobit de nazism după război și posibilitatea intrării lui în sfera de influență a Uniunii Sovietice. De aici și o oarecare slăbiciune față de Germania hitleristă, fiind considerată răul mai mic, în comparație cu bolșevismul ateu.
Referitor la atașamentul său față de clerul german putem adăuga faptul că anturajul său era german, începând cu cele patru călugărițe aflate în slujba sa din 1917 în frunte cu maica Pasqualina, La Papessa, cum o numeau, ireverențios, italienii, și care aparțineau Congregației bavareze a Surorilor Sfintei Cruci, până la iezuiții secretariatului său personal. Papa dădea chiar prenume germane, mângâietoare, canarilor săi, pe care îi avea în camera sa de studiu.
Ca nunțiu în Germania iar apoi ca Secretar de Stat al Papei Pius al XI-lea a asistat la preluarea puterii de către bolșevici în Rusia și persecutarea Bisericii de către aceștia. Un rol important i-a revenit și în redactarea enciclicei Divini Redemptoris din 19 Martie 1937 împotriva comunismului ateu.
Socialismul a fost condamnat adeseori de Biserica Romano-Catolică. “Concepția socialismului despre societate este cum nu se poate mai contrară adevărului creștin”, afirma Papa Pius al XI-lea adăugând: “Socialism religios, socialism creștin – sunt contradictorii; nimeni nu poate fi totodată un bun creștin și un socialist adevărat.” Cu precizarea că forma extremă a socialismului, comunismul, “este prin natura sa antireligios (…). Este intrinsec pervers.” Mai recent, în învățătura sa despre “Teologia eliberării”, cardinalul Josef Ratzinger (cu mari șanse de a ajunge papă) a denunțat “subminarea sensului adevărului” încercată de anumiți comuniști în chiar interiorul Bisericii. La rândul lor, mulți marxiști nu s-au sfiit să reverse asupra religiei în general și asupra creștinismului în special valuri de imprecații și blasfemii. “Dumnezeu este răul” spunea Proudhon. “Religia, conchidea Karl Marx, este opiumul poporului.”
La niveluri diferite, religia a fost întotdeauna persecutată în țările care-și revendică comunismul. Nu se poate trece sub tăcere soarta dureroasă a milioanelor de martiri, victime, din 1917 încoace, ale încercărilor comuniștilor de suprimare a credinței.
În enciclica Divini Redemptoris sunt amintite încercările anterioare ale Sfântului Scaun de a combate comunismul ateu: Pius al IX-lea (1846-1878) în 1846 împotriva “nefastei doctrine așa zisului comunism pe deplin contrară însăși dreptului natural și care, odată admisă, va duce la radicala răsturnare a drepturilor, a lucrurilor, a proprietății tuturor, și însăși a societății omenești”, Papa Leon al XIII-lea (1878-1903), în enciclica Quod Apostolici Muneris, definea comunismul “ciuma distrugătoare, care atacând măduva societății omenesti va duce la pieire.”
În 1924 când misiunile apostolice se întorceau din Rusia Sovietică, Papa a atacat direct comunismul prin mai multe enciclice, Miserentissimus Redemptor (8.V.1928), Quadragesimo Anno (15.V.1931), Caritate Christi (3.V.1932), Acerba Animi (29.IX.1932), Dilectissima Nobis (2.VI.1933), protestând împotriva persecuțiilor dezlănțuite fie în Rusia, fie în Spania (în perioada Războiului Civil).
Pius al XI-lea în această ultimă sinteză combate comunismul în punctele sale esențiale: idealul fals preconizat de comuniști, care fac abstracție de prezența lui Dumnezeu, materialismul evoluționist al lui Marx care neagă “ideea de Dumnezeu, nu fac deosebire între suflet și corp, nu se atribuie sufletului viață după moarte și deci inexistența unei altei vieți după moarte.” Comuniștii pretind a inaugura o noua epocă și o nouă civilizație, rodul exclusiv al unei evoluții moarte: “o omenire fără Dumnezeu”, fiind în contradicție totală cu revelația divină.
Sfântul Părinte va ataca “complotul tăcerii” din lumea întreagă față de acest “flagel satanic” și politica total neprevăzătoare a multor state atât din Euorpa cât și din America și Asia. Concret, arăta măsurile luate de guvernele comuniste din Rusia și Mexic față de oamenii Bisericii : “episcopi și preoți au fost alungați, condamnați la muncă silnică, împușcați și omorâți în mod neomenos; iar laicii au fost bănuiți pe nedrept, chinuiți, prigoniți și târâți în închisori… pentru că au apărat religia.”
Comunismul prin însăși natura sa este antireligios și consideră religia drept “opiu pentru popor”, pentru că principiile religioase, care vorbesc despre viața veșnică, distrag atenția proletarului de la urmărirea paradisului preconizat de ei pe acest pamânt. Mijlocul cel mai eficient de a ține sub ascultare oamenii este teroarea, atât de evidentă mai ales în Rusia Sovietică.
Sfântul Părinte îndeamnă poporul rus la rezistență pașnică propunându-le calea Bisericii și exemple de urmat ale creștinismului primar.
Dumnezeu există, nu pentru că oamenii cred, ci pentru că El este Cel ce este (Ieșirea cap.III, v. 14). Această supremă realitate, Dumnezeu, este cea mai absolută condamnare a nesocotitelor minciuni comuniste.
Omul are un suflet spititual și nemuritor, și este o persoană admirabil hărăzită din partea Creatorului cu daruri trupești și sufletești, formând un adevărat “microcosmos”, un mic univers, ce valorează nemăsurat mai mult decât întreaga imensitate a lumii neînsuflețite. Omul are în acestă viață și în cealaltă drept scop ultim numai pe Dumnezeu, și ridicat de harul sfinților la demnitatea de fiu al lui Dumnezeu, el este încorporat în împărăția Lui, în corpul mistic al Domnului nostru Iisus Hristos. În consecință, Dumnezeu l-a înzestrat cu prerogative multiple și variate: dreptul la viață, la integritate corporală, la mijloacele necesare existenței, dreptul de a tinde spre scopul său ultim pe calea arătată de Dumnezeu, dreptul de a se asocia, dreptul la proprietate și de folosință a proprietății.
Îndemnurile Suveranului Pontif față de cler sunt clare: reîncreștinare în rândurile muncitorimii, a celor nevoiași (la fel procedase și Papa Leon al XIII-lea) pentru a-i preveni de orice prejudecată și de orice învățătură mincinoasă, astfel încât să nu devină prada propagandiștilor comuniști. Insuflarea unui nou spirit creștin corporațiilor și celorlate asociații creștine, ridicarea de biserici în cartierele periferice, unde nu se cunosc noțiunile elementare de credință și nu în ultimul rând, modelul preotului paroh care trebuie să fie o pildă vie pentru toți enoriașii săi.
Acțiunea Catolică prin apostolatul individual, are datoria să facă propagandă pentru o largă răspândire a principiilor fundamentale care servesc la construcția unei orânduiri sociale creștine. La fel toți catolicii și cei care cred în Dumnezeu au datoria, misiunea sacră de a colabora în mod leal și cordial pentru a îndepărta din omenire marele pericol care ne amenință pe toți, împiedicând să pătrundă în țara lor propaganda atee, care cu născociri mincinoase răstoarnă ordinea din temelii, pentru că nu va putea exista autoritate pe pamânt, dacă nu este recunoscută autoritatea Mântuitorului Iisus Hristos.
Biserica nu trebuie împiedicată în îndeplinirea sfintei sale misiuni care urmărește în primul rând fericirea veșnică a omului, lucrând pentru dobândirea adevăratei fericiri pământești.
Textul acestei enciclice a rămas literă de lege și în timpul pontificatului Papei Pius al XII-lea, unele idei fiind reluate în enciclicele Anni Sacri (12 Martie 1950) împotriva propagandei ateiste, și La Pélerinage de Lourdes (2 Iulie 1957) împotriva materialismului. În timpul pontificatului Papei Ioan al XXIII-lea (1958-1963), succesorul Papei Pacelli, se va adopta o poziție mai moderată față de comunism, reliefată de enciclica Pacem in Terris (11 Aprilie 1963), fiind de fapt un dezgheț al Bisericii Romano-Catolice din această perioadă.
Încă de la începutul conflagrației mondiale cât și pe parcursul acesteia, Suveranul Pontif a atras atenția asupra marelui pericol al bolșevismului.
În urma convenției secrete dintre Marea Britanie, SUA și URSS, cea din urmă are mâna liberă în Europa de Est. Pe anglo-americani nu-i interesa starea religioasă a creștinilor din Europa. În acea convenție, Marea Britanie, răspunde Vaticanului că nu s-a pomenit despre destinele religioase ale Europei și Marea Britanie vrea să păstreze liber acest câmp pentru convenții ce s-ar putea dovedi necesare mai târziu. Vaticanul preconiza că dacă URSS se extinde în Europa, soarta creștinismului va fi pecetluită.
În discursul său cu ocazia a 25 de ani de episcopat, Pius al XII-lea atrage atenția asupra tinereții eterne a Bisericii și a calificat drept zadarnice sforțările inamicilor Bisericii, care practică ateismul și indiferența religioasă.
După sfârșitul bătăliei de la Stalingrad, situația s-a schimbat radical căci Papa atrage necontenit atenția asupra pericolului sovietic ce planează asupra Europei.
Vicecomisarul sovietic, A. I. Vîșinski a prezidat o reuninue a comisiei interaliate pentru Italia, ținută la cartierul general al lui Badoglio, a provocat neliniște la Vatican, unde Papa crede că Aliații favorizează o politică ce favorizează comunismul în Italia de Sud, Vîșinski fiind pentru Italia catolică un cal troian.
Papa este citat în cadrul unei conferințe pentru atitudinea sa fermă în privința comunismului: “Pericolul cel mai stăruitor, cel mai mare și cel mai general este comunismul în toate formele și gradele sale. El amenință și combate, pândește cu gânduri viclene demnitatea fiecărui om în parte, sfințenia familiei, ordinea și siguranța comunității burgheze. Mulți se lasă amăgiți sau refuză să vadă care este inamicul. Mulți chiar îl sprijină prin indiferență sau printr-un acord tacit.
Pentru a pregăti lupta împotriva bolșevismului, Pius al XII-lea a convocat Conferința Cardinalilor care are o importanță deosebită, acest lucru constituind o inovație fără precedent în istoria modernă a Sfântului Scaun, pentru că până acum Suveranul Pontif lua el însuși răspunderea atitudinilor politice de adoptat în orice problemă.
Pius al XII-lea a vrut să-i dea atitudinii pe care o va lua, o valoare de permanență prin convocarea Colegiului Cardinalilor cărora le-a pus în față problema cea mai importantă a civilizației creștine.
Biserica Romei a sesizat că adevăratul motiv al creării Patriarhului rus de către Stalin este lupta împotriva Vaticanului, cel mai ireductibil adversar al bolșevismului, de aici măsurile de apărare ce au necesitat și convocarea Colegiului Cardinalilor.
Ortodoxia sovietică în acțiune era încă o manevră de disimulare a bolșevismului, imaginată cu atâta îndrăzneală de Stalin.
În urma Conferinței de la Moscova, Stalin le-a propus Aliaților, ca mitropolitul ortodox, Serghie să fie șeful Bisericii Ortodoxe din Balcani. Biserica Catolică din USA prin reprezentatul ei, Mgr. Spelmann s-a opus categoric acestei propuneri, care este nedreaptă.
Ziarul moscovit “Izvestia” atacă dur politica Vaticanului care nu combate fascismul. Editorialul lansează ideea ce s-ar întâmpla dacă Stalin va cuceri Roma. Sfântul Scaun nu a răspuns provocărilor sovietice, dar în cazul în care Aliații vor ocupa Roma, Vaticanul va depinde într-o măsură foarte mare de Comitetul Mediteranean anglo-rus. Rolul din Sudul Italiei al lui A. I. Vîșinski era privit de Vatican cu mare frică.
Arhiepiscopul de Sevilla, Cardinalul Segura în fața a peste 5.000 de credincioși a ținut un discurs despre marele pericol pe care îl constituie bolșevismul pentru lume.
Cu ocazia începutului Postului Mare al anului 1944, Papa Pacelli a ținut o alocuțiune unde printre altele a atras atenția tinerilor catolici, care de bună credință apără idei sociale extremiste și cărora le-a amintit enciclica predecesorului său (Papa Pius al XI-lea) împotriva comunismului ateu, Divini Redemptoris.
După sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial, în Italia, datorită puternicului partid comunist condus de Palmiro Togliatti, exista pericolul venirii la putere a comuniștilor. Cu scopul de a-i combate pe cei considerați ca totalitari și care s-ar fi simțit tentați să instituie la Roma o democrație populară, Papa Pius al XII-lea își alege un luptător: Alcide de Gasperi, catolic devotat, fost bibliotecar la Vatican. Și confesorii și funcționarii și preoții lui Pius al XII-lea, toți luptă împotriva aceluiași inamic. Acțiunea Catolică, cu sute de mii de membri, destinată în principiu a nu promova decât educația creștină, se îngrijește acum de poporul de rând.
Vaticanul îl susține mai ales financiar și De Gasperi devine prim-ministru în 1945. El este omul puternic al noii politici italiene. El organizează primele alegeri. Tot prin el, în 1946 cu scopul de a-i submina pe comuniști, cărora observatorii politici le recunoșteau o mică șansă. Vaticanul face să dispară ultimele tabu-uri și-și deschide mănăstirile. Calugărițe tinere, până atunci închise între ziduri, creează un contrast cu lumea înconjurătoare. În Iulie 1949, Pius al XII-lea promulgă decretul de excomunicare a comunștilor și a celor ce-i simpatizează, un edict la care Papa Paul al VI-lea (1963-1978) se va mai referi încă, în 1976, în împrejurări asemănătoare. Sprijinul venit de la Vatican va sfârși prin a implanta profund democrația creștină iar stânga va fi înlăturată pentru mult timp.
Atât Pius al XII-lea cât și cardinalul New York-ului, irlandezul Francis Spelmann, exponent al aripii celei mai conservatoare a catolicismului american, au devenit, fiecare în mediul funcției sale, reprezentanții unei linii riguroase și inflexibile împotriva amenințării comunismului internațional. Decretul din Iulie 1949 e într-o bună parte opera celor doi. Chiar dacă acest document a dispărut în curând într-un vârtej de discuții teologice despre importanța și semnificația lui, a demonstrat că Biserica își făcuse cunoscută poziția.
În 1948, la șaptezeci și doi de ani, pe când se lansează în consolidarea democrației creștine în Italia, sau în bătălii duse în țările sărace ale lumii, cu scopul de a combate aici extinderea ideilor marxiste, Papa arăta deja primele semne vizibile ale unui declin fizic, care se va accelera.
Credincioșii romano-catolici înscriși în partidele comuniste, cei care îi sprijineau, împreună cu cei care făceau propagandă ideilor lor, colaborau la publicațiile lor sau le citeau ziarele nu mai erau admiși la slujbele religioase. Pe lângă aceasta, catolicii care profesau doctrina “comunismului materialist și anticreștin”, o apărau sau îi făceau propagandă erau considerați drept renegați ai credinței catolice.
Motivul publicării decretului la 15 Iulie 1949 era că decizia Sfântului Scaun purta semnul implicării Bisericii din Occident împotriva comunismului. Se putea presupune că, pentru catolicii din Europa de Est, excomunicarea deschide o fază cu mult mai critică. Prevederea fusese decisă direct de Pius al XII-lea, bazându-se pe colaborarea Sfântului Oficiu. În Vest avea loc o luptă pe plan ideologic a forțelor și ideologiilor marxiste. În sens contrar, în Est, condițiile Bisericii apăreau dramatice: în vara lui 1949 Papa și responsabilii de la Vatican erau convinși că situația Bisericii ajunsese la un punct tragic, fără întoarcere. Pius al XII-lea a privit cu mare interes dezvoltarea situației religioase în URSS. Papa nu se bazase niciodată pe schimbările politicii religioase intervenite în timpul conflictului, cu toate că îi fuseseră prezentate drept promițătoare de diplomația americană.
Patriarhul ortodox, Serghie și apoi Alexie au sprijinit efortul de război sovietic, insistând asupra motivelor patriotice. Guvernul sovietic acordase mai mult spațiu Bisericii ruse, care până atunci cunoscuse limitări foarte stricte și fusese supusă unor măsuri care aproape că o striviseră. După război, patriarhatul moscovit își făcuse simțită prezența în lumea ortodoxă medio-orientală (lucru inedit după Revoluția din 1917). Printre Bisericile ortodoxe, cea de la Moscova cucerise o poziție proeminentă. Guvernul sovietic favorizase încorporarea forțată a catolicilor ucrainieni de rit oriental în cadrul Bisericii Ruse (lucru față de care Papa Pacelli protestase în mod solemn), cam în același fel s-a întâmplat și în România în 1948. Pentru catolicii latini din URSS, situația era de mult timp destul de dură. Ba chiar și pentru puternicele Biserici catolice din Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, Croația, Slovenia, cu solide rădăcini în cadrul societății, începuseră destul de curând dificultățile. În 1948, chiar și micuța comunitate catolică din Bulgaria, până atunci nederanjată, începuse să aibă probleme cu statul. Pe 26 Decembrie 1948, fusese închis, primatul ungar Josef Mindszenty (1892-1975). Arestul său a fost deplâns de Pius al XII-lea prin 2 discursuri, Papa acordându-i acestui fapt o importanță maximă. În cursul unui proces discutabil, care lovise puternic opinia publică occidentală, cardinalul fusese condamnat după o mărturisire forțată a “crimelor”. Chiar cardinalul fusese dintodeauna un sever susținător al incompatibiltății dintre catolicism și regimurile comuniste. Cardinalul Mindszenty (inițial cu numele de Josef Pehm) a devenit primatul romano-catolic al Ungariei în 1945, după ce a fost eliberat din mâinile naziștilor. Acuzat pe nedrept de comuniști de contrabandă cu valută, după o întoarcere din SUA, în Decembrie 1948, înainte de începerea procesului, în Februarie 1949, a făcut o declarație remarcabilă: să nu se ia în considerație nici o mărtusire pe care ar fi putut el s-o facă la proces, pentru că era de prevăzut că va fi fost făcută ca urmare a drogării lui de către autorități. El s-a mărturisit apoi vinovat, așa cum i s-a impus, recunoscând majoritatea acuzațiilor. Genul de “proces înscenat” inaugurat de Stalin în URSS în anii ’30 continua să acționeze. Transferat din închisoare în arest la domiciliu în 1955, cardinalul și-a recâștigat libertatea în timpul Revoluției ungare din 1956, când a vorbit populației alături de Imre Nagy. Odată cu înăbușirea revoluției de către sovietici (Sfântul Părinte a adresat 3 enciclice poporului ungar, Luctuosissimi Eventus (29 Octombrie 1956), Laetamur Admodum (1 Noiembrie 1956), Datis Nuperrime (5 Noiembrie 1956), în 1956 el se va refugia la ambasada SUA din Budapesta. De acum balconul ambasadei va fi locul de unde Mindszenty va urmări evenimentele. Pentru primul secretar Nikita Hrușciov, care a vizitat Ungaria de mai multe ori după înnăbușirea revoltei, el reprezenta “aripa cea mai reacționară a forțelor contrarevoluționare care loviseră în … edificiul socialismului din Ungaria în 1956.” În următorii 15 ani, cardinalul a trait în locuința lui extrateritorială ca un simbol al rezistenței împotriva guvernului impus țării sale. În 1971, Vaticanul, dorind să îmbunătățească relațiile cu guvernul ungar, a negociat un acord în urma căruia Mindszenty nu a fost de acord, negocierilor cu comuniștii și a părăsit Ungaria. După o scurtă ședere la Roma, s-a stabilit la Viena. În Mai 1991 osemintele i-au fost aduse la Budapesta în cadrul unei mari procesiuni, organizată cu ocazia sărbătoririi eroilor Revoluției ungare din 1956.
Politica lui Pius al XII-lea după război a fost una de reconciliere pe cât a fost posibil, astfel încât relațiile cu statele comuniste din Europa de Est să nu fie întrerupte. În 1945, Papa, care dorea să-l trimită pe nunțiu la Budapesta, sfătuit de Mindszenty, nu a făcut acest lucru. Pâna în 1948 rămăsese un reprezentant al Vaticanului în Bulgaria, pâna în 1949 unul în Cehoslovacia, 1950 în România, până în 1952, în Iugoslavia.
În Cehoslovacia, arhiepiscopul de Praga, Beran, avusese o atitudine mult mai rezervată față de guvern (încă din 1947 părerea sa despre situația în care se aflau nu era cu totul pesimistă). În 1946 fuseseră reluate relațiile diplomatice între Praga și Vatican. Dar odată cu alegerile din 1948 (la care Beran interzisese candidaturile ecleziasticilor) și cu guvernul lui Klement Gottwald începuseră o serie de dificultăți. Începând cu mijlocul lui 1948 Mgr. Beran trăia sub supraveghere în palatul său, neputând duce nici o activitate. Circa 8.000 de călugări și călugărițe erau în lagărele de concentrare în această perioadă. Chiar în Cehoslovacia se dezvoltase o politică guvernamentală îndreptată spre creșterea controlului statului asupra structurilor Bisericii: funcționari ai statului fuseseră introduși în curiile din dioceze, între timp se ridicau comitete de preoți și laici, critici față de Beran, alături de o Acțiune Catolică autonomă (condusă de guvern) de episcopi. La Vatican exista temerea că această politică nu era decât urmarea unui plan ce țintea să reducă catolicismul la o Biserică națională condusă de stat. Cazul cehoslovac era izolat.
În zona germană aflată sub regimul comunist, scopul ultim al politicii religioase era în mod evident lichidarea religiei și a Bisericii. Totuși comuniștii est germani nu socotesc oportună recurgerea la măsuri drastice. Devine din ce în ce mai intensă educația ateistă, în școală, în universitate, în armată, și nu fără constrângeri, astfel încât greutatea cea mai mare a acestor constrângeri vor trebui să o suporte laicii, în special familiile.
În 1948 nu mai exista decât un singur episcop – în libertate supravegheată – în Albania, în România toți episcopii de rit oriental erau în arest, în timp ce 3 profesori titulari latini fuseseră depuși și 2 închiși. În Iugoslavia arhiepiscopul de Zagreb, Stepinaç și alți prelați erau în arest. În 1943 l-a atacat pe liderul croat, Anté Paveliçi, pentru atrocitățile regimului împotriva minorității sârbe din Bosnia-Herțegovina. În 1945, s-a întilnit cu Tito pentru a reglementa relațiile dintre stat și Biserică dar în 1946 e arestat pentru că ar fi colaborat cu Germania hitleristă și e condamnat la 16 ani de închisoare. Tito, a persecutat Biserica chiar dacă reprezenta ramura naționalistă a clerului. Aloysius Stepinaç a fost eliberat în 1951, permițându-i-se să-și reia activitatea pastorală, dar nu și funcția de arhiepiscop. Biserica Romano-Catolică l-a considerat martir al comunismului și Pius al XII-lea l-a făcut cardinal în 1952. Tito i-a refuzat viza și a fost nevoit să renunțe la pălaria roșie, de teamă de a nu i se interzice întoarcerea acasă. A continuat opoziția față de comunism până la moartea sa datorată leucemiei, în 1960. Reconcilierea dintre Stat și Biserica Catolică a fost realizată de urmașul său, arhiepiscopul Seper.
Situația din URSS era foarte dificilă: aici toți profesorii titulari de ordin latin fuseseră arestați, în timp ce episcopii lituanieni fuseseră privați toți de libertate cu excepția unuia foarte bătrân (doar cultul latin era admis în toată țara, spre deosebire de cel catolic oriental).
Și în Polonia, Biserica era supusă unor limitări puternice. Primatul catolic al Poloniei, Ștefan Wyszynski (1901-1981) între 1949 și 1981, a fost arestat în 1953 împreună cu episcopul Kacmarek (care a fost condamnat la 12 ani de închisoare) și ținut în detenție în diferite mănăstiri. După ce a venit Gomulka la putere în 1956, i s-a permis să-și reia funcția și a încercat să stabilească relații mai bune între Biserică și Stat. Tot în acel an a încurajat deputații să nu aprobe legea avorturilor, propusă de comuniști. Ca răspuns, deputații au înființat organizații catolice de tineret. Relațiile au rămas încordate și, în 1966, i s-a refuzat permisiunea de a călători la Roma, pentru a participa la aniversarea unui mileniu de creștinism polonez. Deși a dorit colaborarea cu regimul comunist, pentru a putea obține concesii pentru Biserică și credincioși, el a rămas un critic al politicii comuniste până la moartea sa.
În fața acestei panorame dezolante, la Vatican se întărea convingerea că se găseau în fața fazei decisive a unui proces de dezintegrare a catolicismului în Est, după dispariția celui de rit oriental. Păreau să se contureze 2 obiective legate între ele în cadrul politicii ecleziastice a democrațiilor populare: ruperea de Roma și controlul statului asupra bisericilor. Creearea bisericilor naționale în țări cu vechi tradiții catolice sau acolo unde Biserica din Roma era în minoritate apărea drept un viitor care mai devreme sau mai târziu urma să fie atins de această politică ecleziastică. Aceasta situație confirma poziția Papei în convingerile sale, că o convenție între catolicism și regimurile comuniste era imposibilă. Nu mai putea exista nici o punte de legătură între Est și Vatican, odată ce acest sistem va încerca să pătrundă chiar și în structurile Bisericii. Papa se va solidariza întru totul cu cei persecutați, îmbărbatându-i pe cei nesiguri, condamnând dușmanii și va avertiza Occidentul asupra adevăratei naturi a regimurilor din Est.
Cu privire la Bisericile din Est se începe a vorbi, în Occident, de “Biserica tăcerii”. Presa din Est la rândul său, insista asupra atitudinii războinice susținute față de anticomunismul lui Pius al XII-lea. Papa Pacelli sublinia în mod repetat amenințarea comunistă și ura țărilor occidentale, care este evidentă în timpul crizei ungare din 1956.
Starea de spirit a Papei Pius al XII-lea reiese în mod clar dintr-o conversație cu ambasadorul francez, D’Omersson, unde Suveranul Pontif se gândește la un război unic ca instrument pentru garantarea libertății popoarelor din Est, dar adăuga:
“Un nou război e de neimaginat. Ar fi apocaliptic. De fapt nu ar rezolva nimic… trebuie să luptăm, să muncim pentru pace, să lucrăm rațional, metodic, fără oprire, fără să ne lăsăm intimidați de cei care încearcă să saboteze echilibrul mondial.”
La fel cardinalul Mindszenty, întrebat privind viitorul catolicilor din Est, a spus: “Nu trebuie să se spere nimic, nimic altceva decât un miracol al lui Dumnezeu.” Un miracol venit după mulți ani…
Odată cu preluarea puterii în China de către comuniștii lui Mao Tze Dong, în Februarie 1951, Papa chema popoarele Asiei să intre în război împotriva comunismului:
“Noi suntem în aceeași situație ca atunci când invazia barbarilor aducea la Roma germenii unei rapide decadențe, cu incredibile suferințe. Multiplicați-vă eforturile pentru a extermina acești dușmani, așa cum s-a întâmplat pe vremea Sfântului Augustin.”
Relațiile diplomatice dintre China și Vatican au fost rupte în 1957 când Pius al XII-lea a excomunicat 2 episcopi numiți de Pekin. China în replică a creat o biserică patriotică, nerecunoscută de Vatican. Sfântul Scaun în schimb, recunoaște regimul de la Taiwan. După estimările actuale, Biserica oficială chineză, “Biserica patriotică”, reunește 4 milioane de membri, numară 5.000 de lăcașuri de cult și 70 de episcopi. “Biserica tăcerii”, cea din ilegalitate, reunește în jur de 10 milioane de credincioși. China comunistă a dus mereu o politică de represiune. Papa a dedicat o scrisoare apostolică, Cupimus imprimis (18 Ianuarie 1952) și o enciclică, Ad Apostolorum Principis (29 Iunie 1958) clerului și poporului chinez, întărindu-i în credință. Ca un simbol al rezistenței anticomuniste este batrânul episcop (are 75 de ani) Zeng Jingmin, credincios Romei și închis mai mult de 24 de ani, de curând, închis într-un lagăr de reeducare, pentru vina de a fi organizat o missă, la el acasă. Poliția le-a obligat pe femeile catolice rebele din provincia Hebei, foarte aproape de Pekin, să recurgă la avort și să fie sterilizate, în vreme ce țăranii erau crunt torturați și din cauza religiei.
După moartea lui Stalin în 1953 și dezghețul ce a urmat, s-a pus tot mai mult problema unei reconcilieri cu Estul din partea Sfântului Scaun. Acest lucru s-a întâmplat abia în 1963, când Papa Ioan al XXIII-lea a găsit un modus vivendi cu comunismul, înțelegere expusă în enciclica Pacem in terris (11 Aprilie 1963).
2. Biserica Catolică din România în perioada 1945-1958
După 23 August 1944, dar mai ales după 6 Martie 1945, când se va impune un guvern condus de Dr. Petru Groza, filosovietic, România va intra definitiv în sfera de influență a Uniunii Sovietice.
Dacă în Germania și în Polonia, Stalin găsise o situație favorabilă, căci războiul distrusese toate structurile politce și a putut aduce cu ușurință partidele comuniste la putere, în România impunerea unei noi ordini presupunea înlăturarea structurilor existente.
După perioada conducerii țării împreună cu “tovarășii de drum”, (1944-1947), ultimul obstacol important în calea impunerii modelului sovietic era Biserica.
În ce mă privește, voi aborda situația Bisericii Romano-Catolice și Greco-Catolice, dat fiind subiectul acestei lucrări.
Biserica Unită cu Roma a fost creată la sfărșitul secolului al XVIII-lea ca urmare a activității iezuiților, care au convins o parte a românilor să accepte cele “4 puncte florentine” (stabilite la Sinodul de la Ferrara-Florența 1438-1439): primatul papal, purgatoriul, filioque, folosirea azimei la Sfânta Euharistie, în loc de artos (pâine dospită). Atâta timp cât autoritatea supremă a acestei Biserici se afla la Roma, ar fi fost dificil pentru noul regim să o controleze. Noile limite impuse libertății de acțiune a Bisericilor au fost instituite prin Legea confesiunilor religioase, din 4 August 1948, care reducea numărul cultelor religioase recunoscute de la 60, cum stabilise legea din 1928, la 14. Controlul tuturor activităților Bisericilor din țară era atribuit Ministerului Cultelor (reorganizat în 1957 ca Departament al Cultelor). Chiar dacă era anunțată de la început garantarea “libertății conștiinței și religiei” (art. 10), aceasta era strict limitată de o prevedere ambiguă, conform căreia practicarea religiei trebuie să fie în concordanță cu Constituția, securitatea internă, ordinea publică și morală (art. 6 și 7). Recunoașterea legală a cultului putea fi revocată în orice moment (art. 13). Restricții similare derivau din art. 32, care stipula că “preoții care au atitudini antidemocratice pot fi privați temporar sau permanent de salariul plătit de stat”. Li se solicita tuturor confesiunilor să trimită spre aprobare la Ministerul Cultelor câte un statut care să regularizeze activitățile în conformitate cu legile statului; în schimb Ministerul urma să plătească salarii pentru clerul confesiunilor recunoscute.
Instituirea controlului guvernării comuniste asupra Bisericii Romano-Catolice și a celei Greco-Catolice (Unite) s-a lovit de o rezistență puternică. Acest fapt s-a datorat parțial legăturilor strânse cu Occidentul, care le făceau mai rezistente, dar și faptului că episcopii au manifestat o demnitate, un curaj și o fidelitate remarcabile față de credința lor. Dacă Biserica Unită a fost suprimată, cea Romano-Catolică a rămas, deși nu a scăpat de persecuție, lucru ce s-ar explica prin aceea că majoritatea credincioșilor romano-catolici erau maghiari, iar regimul din România a ținut cont, în politica față de Biserică, de necesitatea de a evita acțiunile pe care poporul vecin le-ar fi putut interpreta ca îndreptate în mod special împotriva minorității maghiare. Politica Partidului Comunist față de Biserica Romano-Catolică nu viza desființarea, ci manipularea ei, prin înlocuirea controlului de la Vatican cu cel de la București (la fel ca și în celelalte state comuniste din Europa Centrală și de Est). Deși a tăiat legăturile Bisericii cu Roma, regimul nu a reușit să-și impună propria autoritate. În perioada comunistă, Biserica Romano-Catolică s-a aflat într-o postură ambiguă, fiind tolerată, dar nerecunoscută. Nu s-a ajuns niciodată la un acord cu Ministerul Cultelor în privința statutului legal al Bisericii, din punctul de vedere al legii din 1948 privind confesiunile, astfel încât cea de-a doua ca mărime dintre Bisericile supraviețuitoare din România, era, practic, nici legală, nici ilegală.
Statutul Bisericii Romano-Catolice fusese stabilit prin Concordatul dintre Guvernul român și Vatican la 10 Mai 1927. Potrivit acestuia au fost înființate 5 dioceze, Alba Iulia și Oradea-Satu Mare, în mare măsură maghiare, Timișoara, predominant germană, Iași, București, în principal românești. Mulți dintre catolicii din Moldova erau ceangăi, populație de origine maghiară (nu se știe sigur însă acest lucru) ce locuia în preajma orașelor Bacău și Roman și fusese în mare parte asimilată. Din cei aproximativ 1,3 milioane de credincioși, cam 450.000 aparțineau diocezei Alba Iulia, 200.000 erau în Oradea-Satu Mare, 300.000 în Timișoara, 200.000 în Iași și 80.000 în București. În 1948, cei 5 episcopi erau: Mgr. Aron Marton la Alba Iulia, Mgr. Ianoș Scheffler la Oradea-Satu Mare, Mgr. Augustin Pacha la Timișoara, Mgr. Alexandru Cisar la București, Mgr. Anton Durcovici la Iași.
Încă de la începutul anului 1948, Concordatul cu Vaticanul a fost atacat violent de către presă și conducătorii partidului, Gheorghe Gheorghiu-Dej afirmând, la 22 Februarie 1948, că el e unicul obstacol în calea “democrației”. Acest discurs a fost ținut la Ateneul Român, unde a avut loc unificarea stângii românești. Campania a culminat cu abrogarea unilaterală de către guvernul României, a Concordatului, la 17 iulie 1948. Demnitarii comuniști din Biroul Politic considerau că “prin concordate, papalitatea în primul rând și-a aservit scopurilor sale de dominare imperialistă și de exploatare, toate statele care i s-au supus. A urmărit scopuri de prozelitism, de exemplu: în Rusia, Letonia, România, Iugoslavia, etc. pe plan politic și social, pretutindeni papalitatea și-a asigurat, prin intermediul Concordatelor, concursul factorilor politici reacționari din țările concordatare. Pe acești factori s-a rezumat și pe aceștia i-a sprijinit din interese de exploatare religioasă, politică și economică. Pretutindeni a făcut cauză comună cu forțele antipopulare și s-a afirmat ca promotorul și sprijinitorul acestor forțe, complăcându-se în a exploata împreună cu reacționarii capitaliști și cu regimurile fasciste, masele populare. Nu se putea face altfel, căci cel mai mare reacționar, cel mai absolut șef, cea mai dictatorială încarnare, a fost și a rămas Papa. Piedică în calea tuturor reformelor progresiste, conservator orb și interesat “suveranul Pontif” este și azi, pretutindeni unde poate da porunci, adversarul neînduplecat al reformelor progresiste de orice fel…“
“Scopul urmărit de Scaunul Papal la încheierea Concordatului cu România a fost dublu: unul care privea România, altul care privea Rusia.
A. Cu privire la România:
1. Catolicizarea românilor printr-o liberă acțiune de prozelitism, încurajată și asigurată prin Concordat.
2. Transformarea României în bază de operațiuni catolice împotriva URSS, bază încadrată în sistemul realizat de Vatican prin Concordatele cu țările europene vecine Rusiei: Letonia, Lituania și Polonia.
B. Cu privire la Rusia :
1. Încercuirea URSS printr-un puternic cordon catolic care să pregătească ofensiva religioasă catolică împotriva ortodoxiei ruse.
2. Incitarea popoarelor vecine împotriva URSS, pentru creearea condițiilor politice – fie și prin război – care să-i faciliteze ofensiva religioasă a Vaticanului împotriva celei de-a treia Rome.
… se impune înlăturarea acestui “cal troian”, introdus prin vicleșug și șantaj în viața poporului român, pentru a se evita pe viitor toate prejudiciile și suferințele pe care ni le-a pricinuit în trecut și pe care ni le mai pregătește acțiunea Vaticanului la adăpostul Concordatului.”
Sfântul Scaun devenise pentru Moscova principalul inamic și toate legăturile țărilor intrate în sfera de influență a Uniunii Sovietice, cu Vaticanul, trebuiau întrerupte cât mai repede. Acest lucru l-a înțeles Stalin foarte bine și în acest demers s-a folosit din plin și de Biserica Ortodoxă Rusă, căreia i-a acordat o importanță mai mare, mai ales după terminarea războiului.
Legea confesiunilor religioase, emisă la 4 August 1948 a afectat prin art. 41 și Biserica Romano-Catolică cât și pe cea Unită “pe teritoriul statului român, cultele religioase străine nu-și pot exercita jurisdicția asupra credincioșilor”. Invocând art. 22 din lege, care stabilea în mod arbitrar că o dioceză trebuie să aibă 750.000 de credincioși pentru a putea exista. Pe acestă bază, 3 din 5 episcopi au fost privați de scaunele lor, rămânând doar episcopul Aron Marton la Alba Iulia și episcopul Alexandru Cisar la București. Aron Marton a conceput inițial un set de propuneri conform legii, care au fost respinse de guvern, fiind arestat în Iunie 1949. În Martie 1949, episcopul Ianoș Scheffler de la Satu Mare a fost reținut la mănăstirea franciscană de la Baia de Criș, fiind apoi mutat în 1950, la închisoarea de la Sighet, unde a murit. Fostul episcop de București, Alexandru Cisar, a fost arestat în Iunie ca și succesorul său, Augustin Pacha, împreună cu Aron Marton, episcopul de Alba Iulia și Anton Durcovici, episcopul de Iași. Pacha a murit la scurt timp după arestare, Cisar a fost ținut la mănăstire, A. Durcovivi în închisorile de la Aiud, Gherla, iar Aron Marton la Ministerul de Interne de la București; în 1950, toți trei au fost transferați la Sighet, unde Durcovici a murit la 10 Decembrie 1951. Lui Cisar i s-a permis să revină la București cu puțin timp înainte de moartea sa în 1954. Mărturii relevante în legătură cu tratamentul inuman, martirajul la care au fost supuși înalții prelați romano-catolici în temnițele comuniste ne sunt date de episcopul unit Ioan Ploscaru (+1995) de la Lugoj, în cartea “Lanțuri și teroare”, Ed. Signata, Timișoara, 1994.
Despre Aron Marton, interesant e faptul că totuși a fost arestat, deși era un prieten foarte bun al lui Petru Groza, care în cele din urmă l-a ajutat să iasă mai repede din închisoare.
Mulți preoți (800) și 250 de calugări și călugărițe au fost arestați. Școlile confesionale au fost închise, ca și seminariile teologice catolice. Ziarele și publicațiile romano-catolice au fost interzise iar prin decretul din 29 Iulie 1949 toate ordinele și congregațiile catolice au fost desființate. La 30 August 1949, s-a emis ordinul ca înainte de miezul nopții toate mănăstirile și schiturile să fie evacuate iar agenții Securității au fost însărcinați cu aplicarea neîntârziată a acestui ordin.
Cei rămași în libertate, au fost constrânși a adera la “Comitetul Catolic de Acțiune”, a cărui sarcină era să strângă semnături pentru Apelul de Pace de la Stockholm și să susțină plasarea Bisericii Romano-Catolice din România sub autoritatea supremă a Republicii Populare Române. Comitetul a fost sprijinit de o adunare a preoților și laicilor catolici, care a avut loc la Târgu Mureș, pe 27 Aprilie 1950, și la care a participat și o delegație ortodoxă, condusă de Petre Constantinescu-Iași, vicepreședintele Academiei Române. Preotul Andrei Agotha era foarte important în acest comitet. El a fost depus și excomunicat de Sfântul Scaun. Cei care au refuzat să adere, au fost arestați, ca de exemplu: Luigi Boga, vicarul diocezei Alba Iulia, considerat șeful ierarhiei romano-catolice în lipsa episcopilor, și Mgr. Glaser, administratorul diocezei desființate de la Iași. El va muri din cauza torturilor la care a fost supus, la data de 25 Mai 1950, corpul său nefiind găsit, presupunându-se că ar fi fost ascuns, cu scopul de a împiedica ceremonia religioasă de înmormântare. După ce au fost arestați toți oponenții acestui Comitet s-a făcut o încercare nereușită de a se ajunge la o înțelegere cu Vaticanul, printr-un “Statut de organizare, conducere și funcționare a confesiunii romano-catolice în Republica Populară Română”. Papa era recunoscut drept autoritatea supremă a Bisericii în materie de dogmă și credință însă în toate celelelate privințe, Biserica se supunea legilor statului comunist. Sfântul Scaun avea dreptul de a numi episcopi dar la recomandarea și cu acceptarea guvernului de la București. Se anula orice contact direct cu Scaunul Apostolic de la Roma, legătura facându-se prin intermediul Ministerului Cultelor și Ministerului de Externe. Înainte ca aceste propuneri să ajungă la toți catolicii, Pius al XII-lea, la 28 Iulie 1950 l-a avertizat pe nunțiul apostolic Gerald Patrick O’Hara să se opună, neangajându-se la nici un compromis, cum se întâmplase în Polonia. În prima jumătate a anului 1950, nunțiul apostolic primind instrucțiuni de la Vatican, a numit 20 de administratori apostolici, alcătuind o listă de înlocuitori pentru cei care au fost arestați. El a făcut acest lucru după ce începuse arestarea episcopilor romano-catolici. Cei înlocuiți au fost arestați: până în 1951, Joseph Schubert, episcop de București, Adalbert Boros, de la Timișoara și Ion Duma, episcop de Iași. Se pune întrebarea firească, de cine au fost conduși sau sub îndrumarea cui se aflau credincioșii romano-catolici în lipsa ierarhilor, care erau arestați ?
La sfârșitul lunii Iunie 1950, guvernul comunist de la București i-a cerut nunțiului apostolic Gerald Patrick O’Hara să părăsească țara, datorită unui scandal în legătură cu militarii americani, în care era implicat șoferul său. De ce a fost ales un american ca nunțiu apostolic în plin Război Rece? SUA ieșiseră din război ca putere învingătoare și își permitea să-și apere cetățenii în țările comuniste în care aceștia erau acreditați și în caz că ar fi fost persecutați, autoritățile respective nesocoteau dreptul internațional. În multe țări, nunțiul apostolic era și decanul corpului diplomatic.
Procesul a fost intentat tuturor celor care au avut legătură cu nunțiatura apostolică, terminându-se cu condamnarea la mulți ani de temniță a tuturor celor implicați cât și deconspirarea celor consacrați ca episcopi.
Față de populația catolică din Moldova, pe care Gheorghe Gheorghiu-Dej îi numea “fanatici în religia lor”, guvernul comunist de la București era foarte interesat în discreditatrea capilor Bisericii Romano-Catolice de acolo, ca astfel să-i poată “domina pe acești fanatici“. Gheorghiu-Dej propune în cadrul unei ședințe a Biroului Politic următoarele: izolarea vârfurilor clerului catolic de restul preoților, plata salariilor, ce a creat un conflict între cei care s-au supus dispozițiilor șefilor lor și au primit salarii și gruparea celor care nu primesc salarii, acuzarea capilor Bisericii Romano-Catolice că au legături cu Occidentul, arestarea câtorva capi combinând compromiterea lor în fața populației cu gruparea celor care nu sunt de acord cu șefii lor. Zonele vizate erau Bacău și Roman. Guvernul comunist considera că trebuiau înființate cluburi și centre culturale, trimiterea celor mai buni agitatori și propagandiști, ansambluri, coruri, pentru a distrage tineretul de la preocupările religioase și organizarea de manifestații culturale tocmai în zilele în care preoții romano-catolici scot prapurele și organizează procesiuni. Se preconiza începerea conferințelor de popularizare a științei, eventual de întocmit mici laboratoare ambulante pentru exemplificarea de după conferințe. Se puteau folosi eventual și trupe de șoc, dar totul trebuia făcut cu răbdare, astfel încât lucrurile să nu fie forțate.
Cei care au cedat și au colaborat cu autoritățile comuniste au fost tratați de Sfântul Scaun cu neîncredere. Franz Augustin, de exemplu după ce a semnat un act de loialitate față de regimul comunist, a fost numit administrator al diocezei București, începând din anul 1954 și rămânând în funcție până în 1983. Vaticanul a refuzat să-l promoveze la rangul de administrator apostolic. Ceea ce a deranjat cel mai mult Scaunul Apostolic, a fost “alegerea” sa ca deputat în Marea Adunare Națională. Inițial i s-a permis să participe la Conciliul II Vatican (1962-1965), cu condiția ca și alți ierarhi (10) ai Bisericii Romano-Catolice și ai Bisericii Greco-Catolice să participe, ca de exemplu: Aron Marton, Iuliu Hossu, Alexandru Russu.
Această atitudine a guvernului român avea loc în cadrul desatelizării sale față de conducerea de la Moscova și reformelor inițiate de Nikita S. Hrusciov. Neacceptând această situație, guvernul român a refuzat ca ierarhii sus mentionați să participe la acest Sinod. În replică, Sfântul Scaun i-a interzis lui Franz Augustin să participe la ședințele Conciliului II Vatican.
Din nefericire Vaticanul nu a putut face mai mult pentru credincioșii, preoții, prelații din “Biserica tăcerii din Răsărit”, decât sa-i încurajeze prin pastorale sau scrisori apostolice, rugându-se pentru ei și îmbărbătându-i pe cei ce erau slabi în credință.
Situația Bisericii Greco-Catolice a fos mult mai tragică. În anul 1948 ea a dispărut, fiind înglobată, de fapt “revenind” în sânul Bisericii Ortodoxe Române în urma Decretului nr. 358 din 1 Decembrie 1948. Biserica Unită din Transilvania jucase un rol important în viața românilor în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, numărând în perioada comunistă aproximativ 1.570.000 de credincioși, 1733 de preoți, 2498 biserici și 5 dioceze (Alba Iulia, Făgăraș, Oradea, Cluj-Gherla, Lugoj și Maramureș-Baia Mare), o Academie de Teologie, 3 Seminarii Teologice, sute de școli secundare și profesionale, ordine religioase masculine și feminine de rit oriental, 20 de publicații hebdomadare și lunare, ieșind din cele 5 imprimerii ale sale. Ierarhii celor cinci dioceze erau:
– Ioan Suciu, adminstrator apostolic al Scaunului de la Blaj ;
– Iuliu Hossu, episcop de Cluj-Gherla ;
– Valeriu Traian Frențiu, episcop de Oradea ;
– Ioan Bălan, episcop de Lugoj ;
– Alexandru Russu, episcop de Baia Mare și
– Episcopul Vasile Aftenie, vicar general la București.
Ioan Suciu va fi arestat pe 27 Octombrie 1948, închis la mănăstirile Dragoslavele și Căldărușani, apoi transferat la închisoarea de la Văcărești și în cele din urmă dus la Sighet unde va muri pe data de 27 Iunie 1953. Episcopul Traian Frențiu va muri în închisoarea de la Sighet la 11 Iulie 1952. Episcopul Vasile Aftenie, după ce a fost maltratat de oamenii Securității, va muri în beciul Ministerului de Interne la 10 Mai 1959.
Alexandru Russu, Ioan Bălan și Iuliu Hossu au fost arestați în 1948, făcând 5 ani de detenție, fiind transferați de la închisoarea Sighet la mănăstirea Curtea de Argeș și apoi la Ciorogârla, în reședință supravegheată. Episcopul Ioan Bălan va muri în Iulie 1956, iar Alexandru Russu va fi transferat la mănăstirea Cocoș (jud. Tulcea) și va muri pe data de 9 Mai 1963 și Iuliu Hossu la mănăstirea Căldărușani, unde va muri la 28 Mai 1970. Din cei hirotonisiți “în clandestinitate”, aproape toți de către nunțiul apostolic Gerald Patrick O’Hara, înainte de a părăsi România: Tit Liviu Chinezu, Alexandru Todea, Ioan Ploscaru, Ioan Dragomir, Ioan Cherteș și Iuliu Hirtea, doar primul dintre ei a murit în închisoare, la 15 Ianuarie 1955 la Sighet.
În privința desființării Bisericii Unite, atitudinea membrilor guvernului comunist a fost categorică. Iosif Chișinevski considera că greco-catolicii duc “o încercare de atentat la libertatea cultelor”. Mult mai tranșant a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej :
“Trebuie să fim ofensivi, combătând de la început pînă la sfârșit, că ei sunt agenturi, unelte ale imperialismului anglo-american, e un act provocator nu numai împotriva libertății religioase ci și a statului și a poporului.”
Ana Pauker amintește de scrisoarea lui O’Hara, care a încurajat pe episcopii greco-catolici, care au fost în derută și și-au pus speranța în reprezentanții Sfântului Scaun:
“Trebuie să le arătăm uniților că nu ne e frică de Vatican iar populația unită să vadă care e atitudinea guvernului față de ei”.
Chemarea Bisericii Unite la Biserica Ortodoxă Română a fost făcută într-un cadru solemn cu ocazia centenarului Adunării de pe Câmpia Libertății de lângă Blaj, unde românii transilvăneni, ortodocși și greco-catolici se adunaseră la 15 Mai 1848 pentru a cere recunoașterea drepturilor lor naționale. “Unirea” trebuia să se facă după aceleași tipare ca cea din Ucraina din 1945. Mitropolitul Suciu a chemat la rezistență, emițând la 29 Iunie, o scrisoare pastorală unde încuraja credincioșii în a-și apăra confesiunea. Tot el este cel care a făcut publică chemarea la rezistență a greco-catolicilor de către maica Ionela, din serviciul nunțiaturii apostolice de la București (vezi Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond CC al PCR/Cancelarie, dosar 94/1951).
La 1 Octombrie 1948 (la 250 de ani de la înființarea Bisericii Greco-Catolice), într-o sală de sport din Cluj – după ce mai înainte la Alba Iulia în catedrala “Reîntregirii Bisericii Românești din Transilvania” se făcuse primul apel – are loc adunarea celor 38 de delegați (exact ca în 1698), în prezența unor reprezentanți ai executivului și a mitropolitului ortodox Nicolae Bălan al Ardealului. Preotul Traian Belașcu (revenit la ortodoxie) e ales președintele adunării și va rosti o cuvântare ce exprima dorința greco-catolicilor de a se elibera de “tutela Vaticanului”, “care împotriva principiilor evanghelice s-a angajat în frontul imperialismului agresiv, ațâțător la noi războaie”. Un număr de 37 de delegați semnează “Proclamația” (fusese dinainte pregătită) și un “Apel” către credincioșii țării. Pe 3 Octombrie 1948, la București, în palatul Patriarhului, are loc primirea delegaților în sânul Bisericii Ortodoxe Române. La biserica Sfântul Spiridon Nou se săvârșește o liturghie solemnă cu participarea unor protopopi ortodocși și greco-catolici. Apoi se rostește actul sinodal de primire în Biserica Ortodoxă Română (ce va fi ratificat pe 18 Octombrie), și “Apelul delegaților către toți drept credincioșii din țară”, îndemnându-i să urmeze exemplul dat. Ceremonia se va încheia cu o cuvântare a Patriarhului Iustinian Marina (1948-1977). Din mărturiile ultimilor ani reies patru căi de obținere a semnăturilor: trecerea liberă, exercitarea de presiuni asupra preotului și credincioșilor, înșelăciune și fals. Bisericile unite au fost date Bisericii Ortodoxe iar mănăstirile au fost închise. Persecutarea Bisericii Greco-Catolice a fost în avantajul Bisericii Ortodoxe Române, fără ca înalții prelați ai acestei biserici să facă prea mare zel din această revenire, dar care s-a adaptat la poziția ei privilegiată.
Papa Pius al XII-lea a adresat o scrisoare apostolică, recent desființatei Biserici Greco-Catolice din România Veritatem facientes (27 Martie 1952). Sfântul Părinte sublinia faptul că au existat martiri pe aceste meleaguri încă din cele mai vechi timpuri și că actualilor mărturisitori ai lui Hristos “dorim să le sărutăm lanțurile celor care, întemnițați pe nedrept, plâng și se întristează mai mult de atacurile împotriva religiei, de prăbușirea instituțiilor sacre pentru mântuirea veșnică a poporului lor pusă în pericol, decât de propriile suferințe și de libertatea lor pierdută”. Sfatul Suveranului Pontif este fără echivoc :
“Răbdați cu neclintită tărie sufletească persecuțiile, suferințele, temerile, continuați mai degrabă să suportați exilul, închisoarea și pierderea tuturor bunurilor voastre, decât să vă trădați credința și să rupeți sau să slăbiți legătura foarte strânsă care vă unește cu scaunul principelui apostolilor. Să fiți siguri că niciodată nu vă va lipsi sprijinul divin, implorat prin rugăciuni.”
După evenimentele din Ungaria (reformele lui Imre Nagy) din toamna anului 1956, s-a încercat o revenire la situația din 1948, însă valul represiv ce a urmat a fost mult mai dur decât cel din anii 1948-1950.
Persecuțiile împotriva greco-catolicilor au avut ca rezultat privatizarea credinței și pierderea identității religioase a majorității credincioșilor și chiar a preoților. Credincioșii au mers la același lăcaș de cult, devenit ortodox acum. În mediul urban, o parte însemnată a preferat integrarea în structurile romano-catolice. Mulți frecventau atât bisericile ortodoxe sau romano-catolice cât și liturghiile clandestine greco-catolice, săvârșite prin diferite locuri.
IV. Marea întoarcere la credință
Din punct de vedere doctrinar, perioada pontificatului Papei Pius al XII-lea a fost una remarcabilă. Că acest lucru a fost recunoscut la justa-i valoare, o dovedește însemnătatea afirmațiilor magisteriale care se vor evidenția la Conciliul II Vatican (1962-1965). Majoritatea citatelor papale din documentele conciliare provin din opera Papei Pius al XII-lea.
1. Mariologia
Un loc foarte important și bine definit în cadrul Bisericii Romano-Catolice îl are Maica Domnului. Fecioara Maria ocupă un loc de frunte în cultul Bisericii Romano-Catolice, fiind cinsitită în mod deosebit, mai presus decât toți sfinții și decât îngerii, tocmai pentru faptul că prin nașterea după trup a Mântuitorului Iisus Hristos, ea este făptura umană cea mai pătrunsă de Duhul Sfânt, dumnezeirea sălășluindu-se în ea de atunci pentru totdeauna.
Pius al XII-lea va merge pe calea deschisă de Papa Pius al IX-lea (1846-1878) în ce privește cultul Maicii Domnului. Astfel Pius al IX-lea va proclama la 8 Decembrie 1854, prin enciclica Innefabilis Deus, dogma: Immaculata conceptio Beatae Mariae Virginis – Imaculta concepție a Sfintei Fecioare Maria, prin care se susține că Fecioara Maria s-a născut fără păcatul originar (fără păcatul protopărinților noștri Adam și Eva). Mergând pe această linie, la 1 Noiembrie 1950, Papa Pius al XII-lea prin enciclica Munificentissimus Deus, a proclamat o nouă dogmă (după ce în prealabil ceruse părerea tuturor episcopilor, făcând ample studii de pregătire): Assumptio corporea Beatae Mariae Virginis în Coelum – Înălțarea cu trupul la cer a Sfintei Fecioare Maria. Maica Domnului e socotită ca o “corredemptrix” adică “împreună mântuitoare cu Hristos” în actul mântuirii. Solemnitatea liturgică a acestui mister de credință, celebrat pe 15 August, era prezent în Biserica greacă încă din secolul al VI-lea, iar în cea latină din secolul al VIII-lea. În teologie acest adevăr nu fusese contestat niciodată. Unica dificultate stătea în evitarea pericolului ca definiția să pară că includea în vreun mod, diferitele legende referitoare la moartea Sfintei Fecioare, chiar dacă acestea erau foarte vechi. Papa va proclama ca dogmă o învățătură care a fost mereu prezentă în Biserică. Această învățătură decretată de Pius al XII-lea poartă pecetea infaibilității papale decretate de Primul Conciliu de la Vatican (1869-1870):
“Când s-a încheiat cursul vieții ei pământești, Maica Domnului, Maria Semper Virgo, a fost înălțată cu trupul și sufletul în slava cerurilor”.
Astfel din 1950 a devenit obligatoriu pentru toți romano-catolicii să creadă și să propovăduiască ceea ce se afirmase din secolele anterioare referitor la Fecioara Maria. I s-a reproșat totuși că Noul Testament și tradiția primelor secole nu pomenesc nimic despre când și cum s-a încheiat cursul vieții ei pământești, deși în secolele următoare s-au născut multe legende pe această temă.
La data promulgării dogmei Imaculatei Concepții în 1854, doctrina înălțării cu trupul la cer se bucura deja de un larg sprijin în rândul clericilor romano-catolici, 195 dintre prelații ce urmau să participe la Conciliul I Vatican solicitând oficializarea acesteia. Disputele politice și religioase ce au avut loc cu ocazia acestui Conciliu, au exclus posibilitatea formulării unei asemenea doctrine, care, deși a devenit dogmă abia în 1950 și numai în cadrul catolicismului, a cunoscut totuși mai mulți susținători și o mai veche atestare tradițională decât doctrina Imaculatei Concepții înainte de a fi definită. Exista o sărbătoare stabilită în calendarul bisericesc încă din Evul Mediu pentru data de 15 August, când se celebra “ziua în care ea a fost luată din această lume și înalțată la cer”, așa cum precizează Bernard de Clairvaux chiar în epistola ce pune în discuție sărbătoarea închinată Imaculatei Concepții. Prin prezența Fecioarei Maria, afirma Bernard de Clairvaux, într-o serie de predici despre înălțarea cu trupul la cer nu numai în întreaga lume, ci chiar și “împărăția cerurilor strălucește mai puternic, căci e luminată de făptura sa feciorelnică”. Înălțarea sa la cer o ridică deasupra tuturor sfinților, îngerilor și arhanghelilor, natura umană fiind astfel așezată deasupra tuturor spiritelor nemuritoare.
În bula papală Munificentissimus Deus, Papa Pius al XII-lea afirma, folosind cuvântul grecesc pentru înviere (anastasis) “așa cum glorioasa înviere a lui Hristos, a însemnat momentul esențial și cel din urmă trofeu al acestei victorii, tot astfel lupta pe care Sfânta Fecioară a dus-o alături de Fiul Său trebuia să se încheie cu “glorificarea” trupului ei feciorelnic”. “Când acest trup muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci va fi cuvântul care este scris: Moartea înghițită de biruință”. (Epistola I către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, cap. 15 v. 54 și Isaia cap. 25 v. 8) Enciclicele emise în timpul pontificatului său despre mariologie au fost :
– Deiparae Virginis Mariae (1 Mai 1946)
– Ingruentium Malorum (15 Septembrie 1951)
– Fulgens Corona (8 Septembrie 1953)
– Sacra Virginitas (25 Martie 1954) cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la proclamarea dogmei Imaculatei Concepții de către Papa Pius al IX-lea.
– Ad Caeli Reginam (11 Octombrie 1954) cu ocazia Anului decretat Fecioarei Maria, îndreaptă atenția credincioșilor asupra demnității regale a Mariei și a stabilit sărbătoarea regalității Mariei.
– Miranda Prorsus (8 Septembrie 1957)
Acest moment important din cadrul Bisericii Romano-Catolice a fost anunțat cu ocazia Jubileului anului 1950, când în Piazza San Pietro s-au strâns mai mult de 3.500.000 de credincioși, cât și 46.000 de nord-americani, fiind entuziasmați de promulgarea acestei dogme despre Adormirea Maicii Domnului, prima și singura manifestare a infailibilității papale de la rezoluția din 1870 și de asemenea, o modalitate de a-i sfida pe protestanți, într-o problemă de interes social.
Jubileul, care a avut loc la 11 ani de la alegerea Papei Pius al XII-lea și cu 8 ani înainte de moartea sa, a fost probabil punctul maxim al pontificatului său. Bula de învestitură Jubilaeum maximum ce anunță Jubileul este din 26 Mai 1949. Tragedia inumană a celui de-Al Doilea Război Mondial se terminase de puțină vreme iar consecințele lui erau prezente în sufletele tuturor. Biserica supraviețuise și s-a putut constata că “Porțile iadului nu au biruit-o”. Aceasta a generat în 1950 o euforie eliberatoare care și-a asumat aspectul unei demonstrații grandioase a rezistenței Bisericii în universalitate. Trecut fiind timpul urii, distrugerii și morții, Roma și Jubileul se doreau ocazia majoră a reconcilierii între popoare, între cei care luptaseră unul împotriva celuilalt, se puteau recunoaște frați întru credință. Papa în radiomesajul din 23 Decembrie 1949, în ajunul deschiderii Porții Sfinte, va sublinia faptul că nu se împlinește un act pur tradițional, dar un ritual simbolic de înaltă semnificație nu doar pentru creștini ci pentru toată omenirea. Cu această ocazie în nopatea de 24 Decembrie, s-a filmat pentru prima dată transimiterea în direct a acestor festivități. Papa va deplânge absența “Bisericii liniștii” (Chiesa del silenzio) țărilor din Est, ai cărei credincioși erau “închiși într-un zid de fier”. Tot în acest an al Jubileului, creștinii își polarizează atenția asupra viziunilor Suveranului Pontif. În maniera celor trei copii de la Fatima, care avură aceeași revelație în Septembrie 1917, Fecioara i-a apărut Papei de patru ori. Miracolul e acceptat cu placiditate de toți catolicii.
Un alt punct important al Anului Sfânt 1950, a fost canonizarea Mariei Goretti, care a atras multe critici dar și o mulțime de 300.000 de oameni. Ea era o fetiță de 11 ani (1890-1902) dintr-un sat sărac, Pontine Marches, care a rezistat unui atentat de viol din partea unui tânăr, care în cele din urmă a înjunghiat-o. Înainte de a muri, din cauza rănilor, ea l-a iertat. Ucigașul s-a căit de fapta sa, după ce Maria i-a aparut în închisoarea în care acesta își îndeplinea pedeapsa de 30 de ani. Unii au criticat Sfântul Scaun, pentru că a adus în atenție un astfel de exemplu cras al desfrânării. Dar, în același timp, era și un model de căință și de iertare potrivit pentru un astfel de Jubileu. A fost prezentă și mama Mariei, în vârstă de 91 de ani, fiind astfel prima mamă ce și-a văzut fata canonizată. Cu ani înainte de evenimentul canonizării, ucigașul Mariei Goretti îi scrisese din temniță, cerându-i iertare, iar mama fetei i-o dăduse. După eliberare, acesta s-a retras la o mănăstire. Într-un an, de Ajunul Crăciunului, a venit pe neașteptate la casa familiei Goretti, în satul în care numele lui era un sinonim pentru violență. Au mâncat împreună și au mers la miezonoptică (slujba de noapte) și au stat în capela închinată copilului pe care el îl înjunghiase.
După încheierea Jubileului, succesul părea că îi accentuase Papei tendințele autoritare.
2. Cult și doctrină
Învățătura socială a Papei Pius al XII-lea e una dintre cele mai organice, complexe și inovatoare pe care le-a produs Scaunul Apostolic. Chiar dacă nu a emis o enciclică cu conținut social ca predecesorii săi, totuși mesajul său în acest domeniu reiese din discursurile și mesajele sale, unite în Summa Socială a lui Pius al XII-lea publicată de teologii dominicani Utz și Gröner, în 3 volume. Trebuie amintită cuvântarea ținută cu ocazia celei de-a 50-a aniversări a enciclicei Rerum novarum la 1 Iunie 1941. Papa arăta că Leon al XIII-lea avea convingerea că Biserica are nu numai dreptul, ci și datoria să ia o atitudine cu autoritate față de problemele legate de conviețuirea umană. Ține de competența Bisericii ca despre actele care se înscriu în sfera moralului sau vin doar în contact cu ea precum și despre bazele diferitelor orânduiri sociale, să aprecieze dacă ele corespund cu Ordinea Veșnică pe care Dumnezeu a făcut-o cunoscută prin dreptul natural și prin Revelație. După R. Leiber, Pius al XII-lea a fost destul de progresist în problemele sociale pentru a-i zdruncina pe conservatori și destul de conservator pentru a-i ține în frâu pe progresiști.
Cu Pius al XII-lea se încheie seculara și frământata apropiere a Bisericii Romano-Catolice de Statul modern. Această învățătură acceptă deplin cele două societăți, civilă și religioasă, ca realități distincte. Va dobândi tonul unei învățături morale, care trebuie să se adreseze conștiințelor mai mult decât instituțiilor. Referitor la organizarea statală, aceasta va apărea într-un context care respectă întotdeauna autonomia și laicitatea puterii politice.
Persoana umană, văzută ca purtătoare a drepturilor absolute și inalienabile, devine centrală în doctrina sa. Mărturie în acest sens este mesajul radiofonic cu ocazia Crăciunului din anul 1942, în plin conflict mondial. Pius al XII-lea modifica optica predecesorilor săi într-un punct fundamental, atunci când afirma că ordinea națională și internațională trebuie să fie umană înainte de a fi creștină și că nici măcar creștină nu poate fi acolo unde nu sunt respectate toate drepturile individului. Papa se declarase indiferent la formele de guvernământ “câtă vreme ele respectă drepturile lui Dumnezeu și ale conștiinței creștine”. La 14 Februarie 1949, într-o alocuțiune la Corpul Cardinalilor Bisericii Catolice va spune: “Biserica admite orice formă de guvernământ, cu condiția să nu contrazică drepturile divine și umane”. În doctrina Papei, omul este o ființă indivizibilă, ale cărui libertăți și drepturi, fie rezistă toate împreună, fie cad toate împreună. De aici insistența sa continuă asupra necesității unei legislații drepte și sigure, asupra forței dreptului, ca bastion în fața forței. Papa devine avocatul omului, indicând un drum pe care îl vor urma toți succesorii săi. În acest fel, acceptarea democrației se subînțelege ca unica formă de guvernământ, pe măsura omului. În radiomesajul de Crăciun din 1944, el va spune că: “forma democratică de guvernământ apare multora ca un postulat natural, impus de rațiunea însăși”. Democrația e văzută ca realitate a poporului, adică a unor persoane conștiente de propria lor responsabilitate și de propriile lor convingeri, nu ca realitate de masă, care “este inamicul capital al adevăratei democrații și al idealului său de libertate și de egalitate”. Enciclica Mystici Corporis din 1943, reafirma natura asociativă și juridică a Bisericii; “Biserica e o comunitate de credință și de mântuire ce călătorește prin istorie”.
Trupul mistic al lui Iisus Hristos desemnează în interiorul creștinismului, înțelesul unei societăți unite, supranaturale a tuturor creștinilor al căror Cap este Hristos. Ideea e fixată în Noul Testament și posibil reflectă modul de gândire iudaic. În epistolele Sfântului Apostol Pavel către Corinteni și Romani se folosește asemănarea corpului cu capul (Hristos) și membrele (creștinii) pentru a descrie relația dintre Hristos și fiii săi. Sfântul Augustin a dezvoltat ideea, sugerând că cei care nu au fost membrii Bisericii văzute, prin nevinovăția lor pot fi printre membrii Bisericii nevăzute. Papa Pius al XII-lea a popularizat expresia într-o enciclică din 1943 Mystici Corporis în care el vorbește despre Biserică, ca Trup al lui Hristos. Conciliul II Vatican în enciclica Lumen Gentium reflectă întinderea, natura universală a Trupului mistic stabilind că toți oamenii sunt membrii ai Bisericii, pentru că Hristos a venit să mântuiască pe oricine. Această enciclică este la baza reînnoirii ecleziologice postconciliare. În mesajul de Crăciun din 1944, Papa va spune că:
“Demnitatea omului este demnitatea imaginii lui Dumnezeu, demnitatea Statului este demnitatea comunității morale voite de Dumnezeu, demnitatea autorității politice este demnitatea participării sale la autoritatea voită de Dumnezeu”.
Pași importanți în timpul pontificatului Papei Pius al XII-lea s-au făcut și în domeniul cercetării biblice. La 30 Septembrie 1943 apare enciclica Divino Afflante Spiritu cu ocazia trecerii a 50 de ani de la publicarea enciclicei Providentissimus Deus a lui Leon al XIII-lea. Cărțile Sfintei Scripturi sunt inspirate de Duhul Sfânt, de cercetarea acestora ocupându-se numai Biserica, pentru că numai ea interpretează textele sfinte, așa cum trebuie. Studiile biblice făcuseră progrese mari, ajungându-se uneori la concluzii greșite. Principiul protestant al interpretării Bibliei, după felul de a vedea al fiecăruia este incorect căci individualismul acesta a dus la cele mai contradictorii și diverse interpretări posibile. Din nefericire e perfect adevărat pentru interpretările după criticile individuale, expresia: ilic liber inquo querit sua dogmata quisque (aceasta e cartea în fiecare își caută propriile dogme). Sfânta Scriptură trebuie să fie interpretată ținându-se seama de faptul că e scrisă în limbi care azi nu se mai vorbesc, într-o epocă îndepărtată în care erau alte orizonturi spirituale și se opera pe plan intelectual cu alte concepte generale despre lume și viață. Papa arăta importanța deosebită a Bibliei. Arăta că în Biserica Romano-Catolică (mai ales Conciliile de la Trident (1545-1563) și de la Vatican (1869-1870)) au combătut ereziile moderne, în numele cărora s-a negat autenticitatea unei cărți sacre sau caracterul inspirat al cărților sacre. El va aminti de contribuția fiecărui papă, de la Leon al XIII-lea la Pius al XI-lea, în domeniul studiului biblic. După cercetări îndelungate, după numeroase săpături făcute în Țara Sfântă, după descifrări de papirusuri și codici din antichitate s-au adus foarte multe contribuții importante. Papa subliniază importanța limbilor biblice și a celor orientale pentru explicarea Sfintei Scripturi. Prima grijă a exegetului ar trebui să fie clarificarea sensului literal al textelor biblice dar mai presus de toate trebuie scos în evidență conținutul doctrinal al textelor biblice. Pius al XII-lea va pune accent pe exegeza catolică și problema citirii Bibliei. Papa recomandă răspândirea Noului Testament în familiile creștine, ca lectură pioasă ce să se facă zilnic. Va admite edițiile în limbile moderne, care sunt aprobate de autoritatea bisericească. Recomanda ca preoții să facă predici, omilii, meditații asupra textelor biblice, ca să se cunoască mai bine Cărțile Sfinte, să se țină conferințe cu subiecte biblice și să se publice studii biblice în organele eparhiale. În Seminariile Teologice să se facă cât mai temeinic studiul biblic ca să fie înțeles de tinerii cu vocație sacerdotală. Această enciclică e un moment foarte important în evoluția studiilor biblice moderne. Este un îndreptar pentru toată lumea, pentru toți creștinii. Citirea Bibliei de către laici a fost permisă și încurajată prin deciziile Conciliului II Vatican.
În 1942, în urma dispozițiilor Papei Pius al XII-lea, pentru a se face un mormânt predecesorului său Pius al XI-lea, s-au găsit resturile bazilicei împăratului Constantin cel Mare (306-337), distrusă la finele secolului al XVI-lea, pentru a face loc noii bazilici începută sub Papa Iulius al II-lea (1503-1513). Rezultatul săpăturilor a confirmat vechea tradiție a mormântului Sfântului Apostol Petru la Roma. S-a găsit un monument compus din trei altare, puse unul peste altul. După părerea specialiștilor, este vorba de celebrul semn de victorie al apostolului, citat din secolul al III-lea de către preotul Caio, ca fiind dovada că Sfântul Apostol Petru a fost la Roma.
Și în domeniul cultic, Pius al XII-lea a făcut primii pași, înnoind complet Breviarulși Misalul* roman. Prin propria inițiativă a fost editată și noua versiune a Psaltirii latine. O reorganizare perfect corespunzătoare ritmului vieții moderne, a fost aceea la postul euharistic, care devenea ca o consecință naturală a decretelor Papei Pius al X-lea despre Sfânta Euharistie. Enciclica Mediator Dei (20 Noiembrie 1947) tratează despre Sfânta Liturghie. În ea se ia pentru prima dată o atitudine magisterială față de mișcarea liturgică. Sublima sfințenie a Liturghiei stă în aceea că ea este serviciul divin al întregului corp mistic. În celebrarea Euharistiei preotul îl reprezintă pe Hristos. Papa scoate în evidență și poziția laicilor și accentuează că, într-un alt fel, și credincioșii aduc jertfa divină. Tot în acest domeniu un rol important îl au enciclicele Ingruentium Malorum (15 Septembrie 1951), despre citirea Rozariului, Musicae Sacre (25 Decembrie 1955) despre reforma muzicii în Biserică.
La 12 August 1950, Papa Pius al XII-lea, publică enciclica Humani Generis. Aceasta se îndrepta împotriva unor false idei care amenințau să submineze bazele învățăturii romano-catolice.
Față de mișcarea ecumenică, Papa Pacelli a adoptat o atitudine mai deschisă decât înaintașii săi. Dar și el a susținut o poziție de unitate a creștinilor, ce va fi realizată doar prin revenirea la “staulul lui Petru“, lucru ce reiese din următoarele enciclice: Summi Pontificatus (20 Octombrie 1939), Mystici Corporis (29 Iunie 1943), Orientales Eccelsiae (9 Aprilie 1944) și Sempiternus Rex (1951).
3. Ultimul monarh absolut al papalității
Ultimii ani ai vieții Papei au fost sumbri. După 1944 nu a mai numit nici un Secretar de Stat, și 10 ani mai târziu îl va trimite la Milano, ca arhiepiscop, pe cel mai apropiat colaborator al său, Giovanni Battista Montini (viitorul Papă Paul al VI-lea), astfel părea că întreg Vaticanul, întreaga Biserică Romano-Catolică depindeau numai de el. Boala și tendința de izolare l-au făcut să ajungă în cele din urmă la discreția unor indivizi fără scrupule, din anturajul său. Presa a lansat tot felul de știri senzaționale legate de persoana sa, amintind ba de viziunile sale, ba de faptul că recurgea la injecții împotriva îmbătrânirii, ba despre fotografiile ce i s-au făcut în clipa morții.
La începutul anului 1954 starea sănătății Papei s-a agravat, doctorul personal Ricardo Galeazzi-Lisi, pus în dificultate, va apela la recomandarea maicii Pasqualina – redutabila Virgo potens, fecioara atotputernică – la elvețianul Paul Niehans. Acesta era vestit pentru tratamentele sale cu celule vii de la animale. Deși cardinalii s-au opus ca Papa să fie tratat astfel, totuși decizia a fost luată de maica Pasqualina. Cu ajutorul tratamentului Papa a mai trăit 4 ani, însă plini de suferniță. Căzut în dizgrație, Ricardo Galeazzi-Lisi, imediat ce Papa va muri, va face public tratamentul la care a recurs Papa și împrejurările morții sale, inclusiv fotografii. Pentru mulți catolici acest lucru a fost ceva revoltător. Galeazzi-Lisi voia să suplinească prin articole de scandal, recunoașterea de care nu s-a bucurat ca medic personal al Papei.
După câteva luni de tratament cu terapia lui Paul Niehans, Papei i s-a arătat Iisus (Decembrie 1954) tocmai când își încheiase rugăciunea despre moarte în limba latină. Din cei 261 de papi, Pius al XII-lea a fost al treilea care a avut această revelație. Primii doi, Sfântul Apostol Petru și Papa Silvestru au fost sanctificați.
Refăcut cu terapia cu celule vii, la 80 de ani, Papa își luase atitudinea unui sfânt care se află pe pământ. Încă din 1951, Cardinalul Tedeschini a uimit creștinătatea cu vestea că Papa Pius al XII-lea a avut o viziune: plimbându-se prin grădina Vaticanului și uitându-se la cer, nu a văzut soarele, ci o cruce strălucitoare. Imaginea i s-a mai arătat și în zilele următoare.
În 1955, se pare că Papa Pacelli se gândise serios la demisie (din cauza sănătății), dorind a se retrage la o mănăstire.
În această perioadă finală a pontificatului său, Papa Pius al XII-lea era cel mai bun consilier pentru sine. Chiar și în timpul audiențelor publice, oamenii simțeau această distanță și izolare, cu care Suveranul Pontif s-a înconjurat asemeni nimbului unui sfânt. Șoferul său avea să spună că în timpul călătoriei de 100 km de la Vatican la Castel Gandolfo (reședința de vară a Papei), Papa nu scotea o vorbă, nici măcar nu l-a salutat vreodată cât a fost acolo în slujbă deoarece era mereu cu gândul în altă parte.
Râvna religioasă caracteristică pentru ultimii 8 ani ai pontificatului Papei Pius al XII-lea, prin numeroasele canonizări, printre care și cea a lui Pius al X-lea, în 1954, care a fost și An al Fecioarei Maria, s-a orientat, practic, în direcția unei cruciade antimarxiste prin exaltarea “supremației religiei și a spiritului”.
În această epocă a schimbării, Pius al XII-lea era o imagine a fixității, o icoană. Înalt (1,82 m) și slab, cu brațele deschise în cruce, cu gesturile hieratice, părea să fie întruchiparea fidelă a ideii de papalitate. În urma unei vizite la papă, în 1954, scriitorul german Thomas Mann a mărturisit:
“Eu, necredinciosul moștenitor al culturii protestante, mi-am plecat genunchiul, fără nici cea mai mică inhibiție spirituală, în fața lui Pius al XII-lea și am sărutat Inelul Pescarului, pentru că nu era om obișnuit, nici politician, cel în fața căruia am îngenuncheat, ci un idol alb, sufocat de formalismul ceremonialului de curte, ce întruchipa blând și puțin trist, 2000 de ani de istorie a Occidentului”.
Pius al XII-lea rămâne arhetipul de papă, o figură ascetică și îndepărtată, de o mare demnitate. Când Pius al XII-lea a murit, s-a considerat, pe drept cuvânt, că o epocă se încheiase cu el.
Fiecare personalitate își are limitele sale, declară R. Leiber. Dar lui Pius al XII-lea i s-ar putea da următoarea mărturie: tot ce a putut, toată puterea sa de muncă și-a pus-o fără rezervă și fără întrerupere în slujba Bisericii lui Hristos. Când la 9 Octombrie 1958, Pius al XII-lea s-a stins din viață la Castel Gandolfo, vestea morții sale a mișcat întreaga lume. Doliul acelor zile a luat proporții într-adevăr mondiale. În Roma, funeraliile sale au fost fără precedent în istorie, iar orașul a primit trupul marelui neînsuflețit ca pe cel al salvatorului ei (Defensor civitatis).
Testamentul Papei Pius al XII-lea, care la vremea lui a produs o impresie profundă nu numai asupra catolicilor, ci și aspura majorității contemporanilor, spunea:
“Miluiește-mă, Dumnezeule, după mila Ta. Aceste cuvinte pe care le-am pronunțat în deplină conștiință a neputinței mele, atunci când cu uimire am aflat de algerea mea ca Papă, cu tot dreptul le repet acum, când îmi stau în față acele lipsuri, slăbiciuni și greșeli de care m-am făcut vinovat în timpul unui pontificat atât de lung și în vremuri atât de grele”.
Aici se vede lămurit personalitatea religioasă a marelui decedat, care, dăruindu-se misiunii sale apostolice, prin forța sa spirituală, prin abilitatea sa diplomatică și prin religiozitatea sa, a fixat noi etaloane de apreciere pentru istoria Papalității.
În discursul său în fața reprezentanților evreilor, la 11 Septembrie 1987 la Miami, Papa Ioan Paul al II-lea va aprecia efortul depus de Pius al XII-lea, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, pentru salvarea poporului evreu.
Concluzii
Perioada pontificatului Papei Pius al XII-lea (1939-1958) a coincis cu una dintre cele mai grele pentru Biserica Romano-Catolică cât și pentru umanitate în genreal. Aceasta datorită pe de o parte, că o situație similară pentru Biserică nu a mai avut loc probabil de la Reforma religioasă a lui Martin Luther, cum excelent sublinia regretatul Ioan Dumitriu-Snagov, pe de altă parte, omenirea nu a mai fost confruntată cu o asemenea catastrofă niciodată până atunci.
Având o pregătire teologică temeinică și totală, Eugenio Giuseppe Giovanni Maria Pacelli, a parcurs toate treptele ierarhiei ecleziastice romano-catolice, devenind (cum de fapt mulți preconizaseră), al 258-lea Suveran Pontif. Anul alegerii sale ca Papă a coincis cu începutul celui de-Al Doilea Război Mondial. Pregătirea sa diplomatică era ireproșabilă, multe dintre marile decizii ale Sfântului Scaun din perioada interbelică, fiind luate la inițiativa sa, în calitate de Cardinal Secretar de Stat al Papei Pius al XI-lea (1922-1939).
Va adopta aceiași poziție în timpul războiului, ca și Papa Benedict al XV-lea (1914-1922) în 1914 și anume neutralitatea. Dar la fel cum Benedict al XV-lea a fost învinuit pe nedrept după terminarea Primului Război Mondial că a avut o atitudine ambiguă, la fel va fi acuzat și Pius al XII-lea pentru “tăcerea” sa din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, și în mod special față de genocidul evreilor. Chiar dacă direct nu a atacat niciodată în timpul războiului, Germania lui Adolf Hitler (ceea ce i se impută cel mai mult), totuși a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a-i ajuta pe evreii persecutați, fie prin misiunile nunțiaturilor din țările respective, fie cu ajutorul unor episcopi și cardinali distinși cum au fost Angelo Roncalli (viitorul Papă Ioan al XXIII-lea 1958-1963) în capitala Turciei, Andrea Cassulo la București și Angelo Rotta la Budapesta.
În semn de apreciere, pentru actele sale umanitare din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, reprezentanții comunităților evreiești îi vor mulțumi la sfârșitul conflictului, Șef Rabinul Romei, Zolli, botezându-se în religia romano-catolică și luându-l ca naș pe însuși Suveranul Pontif care totodată i-a dat și numele său de laic, Eugenio.
Polemica față de atitudinea Papei în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial se va amplifica însă, odată cu apariția piesei pamflet “Vicarul”, a dramaturgului german Rolf Hochhut apărută în anul 1963. Piesa va avea un succes imens, jucându-se pe marile scene al lumii (Londra, Berlin, Paris, Zürich, New York) foarte curând și obligând Vaticanul să ia poziție față de această situație.
Subiectul piesei scoate în evidență comportamentul Suveranului Pontif din timpul războiului, când era depășit total de ceea ce se întâmpla în jurul său și mai ales față de Holocaust.
Tot în 1963, după moartea papei Ioan al XXIII-lea, va fi ales ca Papă, Paul al VI-lea (1963-1978), Giovanni Battista Montini, arhiepiscop de Milano, fost substitut la Secretariatul de Stat în timpul lui Pius al XII-lea și totodată un foarte bun prieten al acestuia.
Paul al VI-lea va iniția megaproiectul de publicare a tuturor actelor pontificale din perioada 1936-1945, pe secțiile diplomatică, pastorală și doctrinală, încredințându-le unor distinși istorici iezuiți din mai multe țări. Coordonatorul acestui colosal proiect a fost americanul Robert Graham, ajutat de germanul Burkhart Schneider, de francezul Pierre Blet (singurul care se mai află în viață) și italianul Angelo Martini. Strângerea și publicarea documentelor a durat până în 1981, fiecare dintre cei 4 istorici publicându-și propriile impresii despre poziția Sfântului Scaun în timpul războiului. Cea mai bună lucrare rămâne până în prezent, fiind publicată în mai multe limbi, cea a părintelui Pierre Blet “Pie XII et la Seconde Guerre Mondiale”.
Documentele sunt într-adevăr impresionante și dacă pentru unii cercetători sunt mai mult decât relevante, pentru alții sunt insuficiente pentru a demonstra neculpabilitatea Papei Pius al XII-lea în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.
Subiectul este de actualitate, mai cu seamă pentru faptul că de curând s-a început, deși anevoios, datorită părerilor contradictorii ale specialiștilor, strângerea de dovezi în vederea beatificării Papei Pius al XII-lea.
Dacă față de nazism, poziția lui Pius al XII-lea, naște încă controverse, în schimb față de comunism atitudinea sa a fost intransigentă și unanim recunoscută de istorici. Această atitudine a avut-o și datorită unei experiențe nefaste din timpul Revoluției Bolșevice din Bavaria (1917), când putea fi executat de “roșii”, cât și pentru că Uniunea Sovietică nu a acceptat niciodată de la apariția ei, încheirea unei înțelegeri sau Tratat cu Sfântul Scaun.
Încă din timpul războiului, și mai ales după bătălia de la Stalingrad (Februarie 1943), Papa a atras atenția puterilor occidentale asupra pericolului comunist ce plana asupra Europei și în mod special asupra Europei Centrale și de Est. Cu acest pericol s-a confruntat Papa chiar în Italia, unde comuniștii, după război, au avut cel mai puternic partid din Europa Occidentală, condus de Palmiro Togliatti.
La sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, mai multe țări catolice din Estul și Centrul Europei au intrat în sfera de influență a Uniunii Sovietice. Pius al XII-lea va vorbi despre “Biserica tăcerii”, cea persecutată din spatele Cortinei de Fier. Nu va accepta niște măsuri drastice față de guvernele aflate la putere în acele țări dar nici nu va ajunge la un compromis decât în Polonia, unde populația era majoritar romano-catolică (peste 95%) și atașată profunde de valorile tradiționale catolice dar și datorită intransigenței Cardinalului Wyszynsky (+ 1981).
Măsurile autorităților comuniste din aceste țări vor fi drastice în privința Bisericii Romano-Catolice, deoarece conducerea acesteia nu putea fi dirijată, pentru că se afla la Roma. Mulți ierarhi, prelați, preoți, călugări, călugărițe vor fi închiși și unii chiar executați pentru convingerile lor religioase.
Bisericile Unite cu Roma din Ucraina (1945), Cehoslovacia (1948), și România (1948) vor fi desființate și toți ierarhii acestei Biserici vor fi închiși. Soarta Bisericii Greco-Catolice din România va fi cu atât mai tragică, cu cât guvernul comunist de la București a fost cel mai obedient față de Moscova. Papa, în semn de recunoștință față de martirii, mărturisitori ai credinței în Hristos, va adresa o scrisoare apostolică credincioșilor greco-catolici din România la 27 Martie 1952, încurajându-i în rezistența față de ateismul comunist.
Biserica Romano-Catolică din România în perioada 1948-1989 va funcționa în ilegalitate, deoarece Statul Român a anulat Concordatul încheiat cu Vaticanul în 1927 cât și Acordurile de la Roma din 1932. Nunțiatura Apostolică de la București va fi închisă în Iunie 1950, fiind ultima din Europa de Răsărit care încă mai funcționa la acea dată. Mulți dintre prelații Bisericii Romano-Catolice au fost închiși și vor muri în condiții inumane în închisoarea de la Sighet, iar alții vor avea domiciliu forțat la mănăstiri ortodoxe (Ciorogârla, Căldărușani, Curtea de Argeș, Cocoș, Plumbuita) cum a fost cazul prelaților greco-catolici.
Orice punte de legătură cu Scaunul Apostolic va fi întreruptă, în lipsa ierarhiei, punându-se problema păstoririi credincioșilor.
Și în domeniul teologic, perioada pontificatului Papei Pius al XII-lea a fost una prolifică. Acest lucru s-a remarcat mai ales cu ocazia Conciliului II Vatican (1962-1965), când majoritatea citatelor papale din documetele conciliare provine din opera Papei Pacelli.
Doctrina socială, contribuția în domeniul biblic, reforma liturgică, învățătura despre Maica Domnului vor fi scoase în evidență în enciclicele: Mystici Corporis, Summi Pontificatus, Divino Afflante Spiritu, Mediator Dei, Ad Caeli Reginam, etc.
Punctul culminant al pontificatului său a fost Jubileul anului 1950. Pregătit cu minuțiozitate, cu această ocazie vor avea loc canonizări (Maria Goretti) și proclamarea dogmei Ridicării cu trupul la cer a Maicii Domnului – Assumptio Corporea Beatae Mariae Virginis In Coelum, cât și celebrarea prestigiosului moment în Piazza San Pietro în fața a peste 3.500.000 de credincioși și a 46.000 de nord-americani.
Ultimii ani ai Papei au fost sumbri, marcați de unele viziuni, după cum mărturisesc cei mai apropiați, de o boală ce s-a accentuat cu timpul și nu în cele din urmă de o însingurare tot mai accentuată ce a dus la autoritarism și triumfalism.
Papa Pius al XII-lea rămâne o personalitate marcantă a frământatului secol XX, pe cât de interesantă, pe atât de controversată.
BIBLIOGRAFIE
I. Izvoare
A. Arhive
1. Arhivele Naționale Istorice Centrale, București, CC al PCR, Secția Relații Externe, dosar nr. 8/1948
2. Arhivele Naționale Istorice Centrale, București, CC al PCR, fond Cancelarie, dosar 48/1948
3. Arhivele Naționale Istorice Centrale, București, CC al PCR, fond Cancelarie, dosar 22/1949
4. Arhivele Naționale Istorice Centrale, București, CC al PCR, fond Cancelarie, dosar 49/1949
5. Arhivele Naționale Istorice Centrale, București, CC al PCR, fond Cancelarie, dosar 94/1951
6. Arhivele Naționale Istorice Centrale, București, CC al PCR, fond Cancelarie, dosar 45/1955
B. Documente publicate
1. Pius XII, Enciclica Ad Caeli Reginam, (11 Octombrie 1954)
2. Pius XII, Enciclica Anni Sacri, (12 Martie 1950)
3. Pius XII, Enciclica Deiparae Virginis Mariae, (1 Mai 1946)
4. Pius XI, Enciclica, Divini Redemptoris, Ed. Ziarului Farul Nou, București 1937
5. Pius XII, Enciclica Divino Afflante Spiritu, (30 Septembrie 1943)
6. Pius XII, Enciclica Humani Generis, (12 August 1950)
7. Pius XII, Enciclica La Pelerinage De Lourdes, (2 Iulie 1957)
8. Pius XII, Enciclica Mediator Dei, (20 Noiembrie 1947)
9. Pius XI, Enciclica Mit Brennender Sörge, (14 Martie 1937), Ed. Farul Nou, București 1937
10. Pius XII, Enciclica Mystici Corporis, Despre Trupul Mistic al lui Iisus Hristos și despre unirea noastră în el cu Hristos, Ed. Ziarului Farul Nou, București 1941
11. Pius XII, Enciclica Sacra Virginitas, (25 Martie 1954)
12. Pius XII, Enciclica Summi Pontificatus, (10 Octombrie 1939), Ed. Ziarului Farul Nou, București 1939
13. Pius XII, Scrisoarea apostolică, Veritatem facientes, (27 Martie 1952), Ed. Presa Bună, Iași 2002
14. ***Documenti diplomatici dagli Archivi del Ministero degli Afari Esteri di Romania 1920-1950, L’Ambasciata di Romania presso la Santa Sede e La Libreria Editrice Vaticana, 2000
II. Lucrări speciale
1. Blet Pierre, Pius XII and the Second World War, According to the archives of Vatican, Paulist Press, New York 1999
2. Blet Pierre, The myth in the light of the Archives. The reccuring accusation against Pope Pius XII, (www.vatican.va/PiusXII)
3. Caranfil Tudor, Tăcere la Vatican, în Lumea Magazin, an X, nr. 5 (109)/2002
4.Cassulo Andrea, Jubileul Episcopal al Sanctității Sale Papa Pius XII (1917-1942), Ed. Bucovina, București 1942
5. Cavalli Dimitri, The Good Samaritan: Jewish Praise for Pope Pius XII, taken from Inside the Vatican, October 2000, Urbi et Orbi Communications (www.vatican.va/PiusXII)
6. Chélini Jean, L’Eglise sous Pie XII, La Tourmente (1939-1945), histoire de l’eglise du Christ, Ed. Fayard, Paris 1983
7. Dalin David (Rabbi), Pius XII saved more Jews than Schindler, taken from L’Osservatore Romano, 5.09.2001 (www.vatican.va/PiusXII)
8. Delumeau Jean, Dictionnaire de l’histoire du christianisme (Pie XII), Encyclopedia Universalis, Paris 2000
9. Gariboldi Angelozzi Giorgio, Pio XII, Hitler e Mussolini, Il Vaticano fra le dittature, prefazione di Giulio Andreotti, Milano 1988
10. Graham A. Robert S.J., Pius XII’s Defense of Jews and others 1944-1945 (www.vatican.va/PiusXII)
11. Gumpell Peter, Pius XII’s cause of beatification progresses Statements, taken from Zenit Magazine, Rome 4.05.2000 (www.vatican.va/PiusXII)
12. Ionescu Radu Claudiu, Tăcerea lui Pius XII, în Dosarele Istoriei nr. 11/1999
13. Ionescu Victor, Papa? Câte divizii de blindate are Papa?, în Magazin istoric, nr. 5/2001
14. Marchione Margaret, Historical truth of Pius XII’s work, taken from Zenit Magazine, Rome 16.04.2000 (www.vatican.va/PiusXII)
15. O’Caroll Michael, Saviour of the Jews, taken from “The Irish Family”, 3.02.1995 (www.vatican.va/PiusXII)
16. Pacelli Emilia Paola, Pius XII: the martyrdom of silence, taken from L’Osservatore Romano, 15.11.2000 (www.vatican.va/PiusXII)
17. Saunders Fr. William, Did Pius XII remain silent? (www.vatican.va/PiusXII)
18. Schneider Burkhart, Pio XII, Pace opera della giustizia. Con saggi di Robert A. Graham S.J., Pierre Blet S.J. e del rabbino David Dalin, Sao Paolo, Milano 2002
19. Dr. Todoran Septimiu, Papa Pius al XII-lea. 25 de ani cu prilejul Jubileului de episcopat, Ed. Mitropoliei, Blaj 1942
12. Tokareva Evghenia, New studies document Pius XII’s opossition to nazism, taken from Zenit Magazine, Rome 14.03.2000 (www.vatican.va/PiusXII)
21. ***Pius XII and the Holocaust, a reader, by The Catholic League for Religious and Civil Rights (www.vatican.va/PiusXII)
22. ***Pius XII rehabilitated by Jewish historian. New documents prove Nazis distrusted him for helping Jews, taken from Zenit Magazine, Rome 7.07.2000 (www.vatican.va/PiusXII)
23. Ziarul Curentul anul XV, nr. 5117, 16 mai 1942; 5128, 28 mai 1942; 5160, 29 iunie 1942; anul XVI, nr. 5391, 19 februarie 1943; 5395, 23 februarie 1943; 5397, 25 februarie 1943; 5414, 14 martie 1943; 5419, 19 martie 1943; 5638, 27 octombrie 1943 ; 5650, 8 noiembrie 1943; 5651, 9 noiembrie 1943; 5660, 18 noiembrie 1943; 5685, 13 decembrie 1943; anul XVII nr. 5737, 6 februarie 1944; 5756, 25 februarie 1944; 5763, 3 martie 1944; 5779, 19 martie 1944;
24. Ziarul Universul anul LIX, nr. 207, 1 august 1942;
III. Lucrări generale
1. Accoce Pierre, Dr. Rentchwick Pierre, Acești bolnavi care ne guvernează, Ed. Tribuna, Craiova 1993
2. Aubert R., Knowles M. D., Rogier L. J., Nouvelle Histoire de l’Eglise. L’Eglise dans le monde moderne 5, Ed. Fayard, Paris 1978
3. Bartellini Piero, Un secolo di Eroi, Santi e Peccatori, Anno Santo 3, La storia dei Giubilei, Milano 2001
4. Baumont Maurice, Marea conjurație împotriva lui Hitler, Ed. Științifică, București 1977
5. Bernstein Serge, Piere Milza, Istoria secolului XX, vol I, Ed. All, București 1998
6. Besançon Alain, Dilemele mântuirii. Criza Bisericii Catolice, Ed. Humanitas, București 2001
7. Besançon Alain, Nenorocirea secolului. Despre Comunism, nazism și unicitatea “Shoah”-ului, Ed. Humanitas, București 1999
8. Bota Ioan M., Istoria Bisericii Universale și a Bisericii românești, Ed. Dacia, Cluj 1994
9. Bozgan Ovidiu, România Versus Vatican, Persecuția Bisericii Catolice din România comunistă în lumina documentelor diplomatice franceze, Ed. Sylvi, București 2000
10. Cairns E. Earle, Creștinismul de-a lungul secolelor. O istorie a Bisericii creștine, Ed. Dragostea lui Dumnezeu în acțiune, Chișinău 1992
11. Carol Anne, Garrigues Jean, Ivernel Martin, Dicționar de istorie a secolului XX, Ed. All, București 2000
12. Calvocoressi Peter, Politica mondială după 1945, Ed. All, București 2000
13. Constantiniu Florin, Între Hitler și Stalin. România și Pactul Ribbentop-Molotov, București 1991
14. Courtois Stéphane, Cartea neagră a comunismului. Crime, teroare, represiune, Ed. Humanitas și Fundația Academia Civică, București 1998
15. Crampton R. J., Europa Răsăriteană în secolul al XX-lea și …după, Ed. Curtea Veche, București 2002
16. Culianu Ioan Petru, Lombardo Mario S., Romanato GianPaolo, Religie și putere, Ed. Nemira, București 1996
17. Dawidowicz Lucy S., Războiul împotiva evreilor, 1933-1945, Ed. Hasefer, București 1999
18. Del Colle Beppe, Il grande ritorno a fede, în Rev. Anno Santo 3, La Storia dei Giubilei, da Leone XIII a Giovanni Paolo II, Milano 2001
19. De Lesquen Henry, Religia contra ideologiilor socialiste, Ed. Antet, București 1995
20. Deletant Dennis, România sub regimul comunist, Ed. Fundația Academia Civică, București 1997
21. Deletant Dennis, Teroarea comunistă în România, Gheorgiu Dej și Statul polițienesc, 1948-1965, Ed. Polirom, Iași 2001
22. Del Rio Domenico, Penitente in bicicletta, Anno Santo 3, La storia dei Giubilei, Milano 2001
23. Delumeau Jean, Religiile lumii, Ed. Humanitas, București 1996
24. Dimont Max I., Evreii, Dumnezeu și istoria, Ed. Hasefer, București 2001
25. Doboș Dănuț, Despinescu Anton, Episcopul Anton Durcovici. O viață închinată lui Dumnezeu și Bisericii, Ed. Sapienția, Iași 2000
26. Dumea Emil, Istoria Bisericii (Teme), vol. II: Secolele XIII-XX, Ed. Institutului Romano-Catolic, Iași 2000
27. Dumitriu-Snagov, Ioan, România în diplomația Vaticanului 1939-1944, Ed. Europa Nova, București 1999
28. Durandin Catherine, Istoria românilor, Ed. Institutul European, Iași 1998
29. Durossele Jean Baptiste, Mayeur Jean-Marie, Istoria catolicismului, Ed. Științifică, București 1999
30. Eisenberg Josy, O istorie a evreilor, Ed. Humanitas, București 1997
31. Falconi Carlo, Pio XII, I protagonisti della Storia Universale, Il mondo contemporaneo 1917-1980, vol. I, Centro Editorial Internationale spa – Milano 1982
32. Farmer David Hugh, Dicționar al Sfinților, Oxford, Ed. Univers Enciclopedic, București 1999
33. Fontaine André, Istoria Războiului Rece, vol. 4, Ed. Militară, București 1994
34. Franzen August, Bäumer Remiguis, Istoria papilor, Ed. Arhiepiscopiei Romano-Catolice, București 1996
35. Georgescu Vlad, Istoria Românilor. De la origini pâna în zilele noastre, Ed. Humanitas, București 1992
36. Gillet Olivier, Religie și naționalism. Ideologia Bisericii Ortodoxe Române sub regimul comunist, Ed. Compania, București 2001
37. Greschat Martin, Gueriero Elio, Storia dei Papi, Ed. Sao Paolo, 1999
38. Grossu Sergiu, Calvarul României creștine, Ed. Convorbiri Literare – Abc Dava, Chișinău 1992
39. Herban Adela, România-Vatican 1920-1940, Relații diplomatice, Ed. Călăuza, Deva 2002
40. Hertling Ludwig S.J., Istoria Bisericii, Ed. Ars Longa, Iași 1998
41. Hitler Adolf, Mein Kampf, vol. 2, Ed. Beladi, Craiova 1999
42. Hitler Adolf, Testament politic, Ed. Samizdat, București 1999
43. Hollis Christopher, The Papacy (an illustred history from St. Peter to Paul VI), The Macmillan Company, New York 1977
44. Horia Vintilă, Dicționarul Papilor, Ed. Saeculum, București 1999
45. Iancu Carol, Shoah în România, Evreii în timpul regimului Antonescu (1940-1944), Ed. Polirom, Iași 2001
46. Iliescu Vasile, Statul Papal, vol. 2, ed. Dacia, Cluj-Napoca 1996
47. Jedin Hubert, La Chiesa nel ventesimo secolo, 1914-1975, vol. X/1, Sao Paolo, Milano 1982.
48. Kissinger Henry, Diplomația, Ed. All, București 2002
49. Kniazev Alexis, Maica Domnului în Biserica Ortodoxă, Ed. Humanitas, București 1998
50. Kom André, Unificarea Bisericii Unite cu Biserica Ortodoxă Română în 1948, în “Studii de Istorie a Bisericii”, coordonator Ovidiu Bozgan, Ed. Universității din București 2000
51. Layton Geoff, Germania: Al treilea Reich, 1933-1945, Ed. All, București 1997
52. MacGregor-Hastie Roy, A History of the Papacy, London 1966
53. Manhattan Avro, Vaticanul, Ed. De Stat, București 1949
54. Neumann Victor, Istoria evreilor din România, Ed. Amarcord, Timișoara 1996
55. Nobécourt Jacques, Dictionnaire de l’histoire du christianisme, coord. Jean Delumeau, Enciclopedia Universalis, Paris 2000
56. O’Grady Desmond, Roma remodelată, O istorie a Jubileelor,1300-2000, Ed. Anastasia, București 2000
57. Oișteanu Andrei, Holocaust. Încercare de definire: pogrom, genocid, Shoah, în Dilema, anul XI, nr. 518, 28 februarie – 6 martie 2003
58. Parrish Thomas, Enciclopedia Războiului Rece, Ed. Univers Enciclopedic, București 2002
59. Pätzold Kurt, Weißbecker Manfred, Trepte spre spânzurătoare. Cărările vieții înainte de sentințele de la Nürnberg, Ed. Saeculum, București 1999
60. Păcurariu Mircea, Uniația în Transilvania în trecut și astăzi, Ed. Mitropoliei Ardealului, Sibiu 1994
61. Pelikan Jaroslav, Fecioara Maria de-a lungul secolelor, Locul ei în istoria culturii, Ed. Humanitas, București 1998
62. Plămădeală Antonie, Biserica slujitoare în Sfânta Scriptură, în Sfânta Tradiție și în teologia contemporană, Cap. IV: “Biserica slujitoare” în documente oficiale ale Bisericii Romano-Catolice, în Studii Teologice nr. 5-8/1972
63. Ploscaru Ioan, Lanțuri și teroare, Ed. Signata, Timișoara 1994
64. Podkowinski Marian, Hitler și Arhanghelii morții, Ed. Hiparion, București 2001
65. Pop Grigore Traian, Holocaust al evreilor în România?, în Dosarele Istoriei, an IV, nr. 11 (39)/1999
66. Poupard Paul, Papa, Ed. Corint, București 2001
67. Preda Dumitru, Bucur Marius, 80 de ani de relații diplomatice România-Vatican, în Magazin istoric, nr. 5/2000
68. Preda Dumitru, Bucur Marius, Vatican-România, 1940-1945. Sfântul Scaun nu crede în trăinicia Dictatului de la Viena, în în Magazin istoric, nr. 6/2000
69. Raimond Jean-Bernard, Ioan Paul al II-lea, un Papă în inima istoriei, Ed. Preietenii Cărții, București, 2002
70. Pr. Prof. Rămureanu Ioan, Istoria Bisericească Universală,Manual pentru InstituteleTeologice, vol. 2, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1992
71. Ranaldi Franco, Papa Ioan Paul al II-lea și Jubileul anului 2000, Ed. Paralela 45, Pitești 2002
72. Rendina Claudio, Papii. Istorie și secrete, Ed. All, București 2002
73. Robson Mark, Italia: Liberalism și fascism, 1870-1945, Ed. All, București 1997
74. Romano Sergio, 50 de ani de istorie mondială, Ed. Fundației Culturale Române, București 1999
75. Shirer William L., The Rise and fall of the Third Reich, London 1961
76. Stoenescu Alex Mihai, Armata, Mareșalul și evreii, Ed. Rao, București 1998
77. Tamaș Ioan, Mic dicționar creștin catolic, Ed. Sapienția, Iași, 2001
78. Urwin Derek, Dicționar. Istorie și politică europeană 1945-1995, Ed. Institutului European, Iași 2000
79. Vandenberg Philip, Stăpânii din umbră. Puternicii lumii și medicii lor. De la Marc Aureliu până la Papa Pius al XII-lea, Ed. Saeculum, București 2002
80. Vasile Cristian, Biserica Greco-Catolică în perioada 1948-1989, în Dosarele Istoriei, an VII, nr 11 (75), 2002
81. Vasiliu Cezar, Relațiile dintre Biserica Romano-Catolică și Biserica Ortodoxă. De la anunțarea Conciliului II Vatican (Ianuarie 1959) până în Decembrie 1970, în Ortodoxia, nr. 1/1976
82. Volovici Leon, Ideologia naționalistă și“problema evreiască” în România anilor ’30, Ed. Humanitas, București 1995
83. Weinreich Max, Universitățile lui Hitler, Contribuția intelectualior la crimele Germaniei împotriva evreilor, Ed. Polirom, Iași 2000
84. Wexler Teodor, Salvarea evreilor în Europa de Est, în Magazin istoric, nr. 8/2002
85. ***Codul de Drept Canonic, Ed. Institutului Teologic Romano-Catolic, Iași 1997
86. *** Conciliul II Vatican, Constituții, decrete, declarații, Ed. Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București, 1999
87. ***Enciclopedia Britanica, Londra 1999, vol X
88. ***Kolbe-Martyr of Charity, Conventual Franciscan Friars, Marytown, USA, 1991
89. *** La Documentation Catholique, no 1120, 4.05.1952, Paris, France
90. *** La Documentation Catholique, no 1129-1130, 7-21.09.1952, Paris, France
91. ***Sfântul Maria Maximilian Kolbe, Arhiepiscopia Romano-Catolică de București 1992
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Perioada Pontificatului Papei Pius al Xii Lea (ID: 167101)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.